DUMITRU STANILOAE, FILOCALIA VOL. 1

FILOCALIA
Doamne, primeşte munca acestei traduceri ca pe o rugăciune pentru
sufletul scumpei mele copile Mioara.
FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi
Volumul I
Ediţia II
Tradusă din greacă de Prof. stavr. Dr. DUMITRU STĂNILOAiE
Profesor la Academia teologică Andrelani
SIBIU. 1947 ed. DACIA TRAIAMă S. A.
Cuvânt înainte
Ediţia primă a celui dintâi volum din Filocalia epuizându-se în câteva
săptămâni şi multe cereri rămânând nesatisfăcute, ne-am hotărît să
scoatem acest volum în a doua ediţie înainte de a pur cede la
publicarea celorlalte volume.
Reproducem şi aci prezentarea Filocaliei, făcută în prefaţa primei ediţii.
Cuvântul Filocalia înseamnă iubirea de frumuseţe, a unei frumuseţi
care este totodată şi bunătate. Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de
Nazianz sunt cei dintâi cari l-au folosit ca titlu pentru o antologie
din scrisul lui Origen.
Filocalia, care apare acum în româneşte, este o mare colecţie de
scrieri ascetice şi mistice răsăritene, alcătuite de Sfinţi Părinţi şi
scriitori bisericeşti între veacul IV şi XIV. Colecţia a fost în
tocmită şi tipărită la Veneţia în 1782 de cunoscutul scriitor bise
ricesc din veacul al 18-lea, Nicodim Aghioritul, care s-a născut la
1784 şi şi-a petrecut vieaţa ca monah în muntele Athos precum îl arată
şi numele, murind la 1809.
Taxopia, vol. II, partea iI, Alexandria 1928, pag. 412. Regret că n-am
avut la îndemână studiul lui M. Viller: Nicodeme lHagiorite, în Revue
destetique et de Mystique, t. V. 1924, pag. 174—177.
Această ediţie se atribue unanim lui Nicodim şi lui Macarie din
Corintînsuşi îngrijitorul ediţiei a II-a, Panegiot At. Tzelati, spune
în prefaţa sa, adresându-se monahilor din Athos: Dintre voi a fost
pururea pomenitul Nicodim care şi-a cheltuit vieaţa cu editarea atâtor
sfinte şi dumnezeeşti cărţi, contribuind nu puţin şi la cea de faţă,
când a editat-o împreună cu sf. Macarie din Corint. Dar o legătură
încă neprecizată cu publicarea primei ediţii are şi un Ioan
Mavrocordat, precum se vede din prefaţa nesemnată ce urmează după
prefaţa la a doua ediţie şi care se pare că e prefaţa primei ediţii.
În ea, după ce se arată ce mare neajuns era faptul că aceste scrieri
nu erau cunoscute
Noi n-am avut la dispoziţie decât ediţia a II-a, publicată de Panagiot
At. Tzelati În Atena la 1893. Această ediţie, apărută În 2 volume,
cuprinde, pe lângă scrierile celei dintâi, şi Capetele Fericitului
Patriarh Calist" vol. II, pag. 412-455. Volumul I, cuprinde 18 autori,
al doilea 14, plus câteva mici scrieri de autori anonimi sau
colectivi. În primul volum numele şi ordinea auto rilor este
următoarea: Antonie cel Mare, Isaia Pustnicul, Evagrie Monahul cu 3
scrieri, Ion Casian cu 2 scrieri, Marcu Ascetul cu 3 scrieri, Isichie
Preotul, Nil Ascetul cu 2 scrieri, Diadoch al Foticeei, Ioan Carpatiul
cu 2 scrieri, Teodor al Edesei cu 2 scrieri, Maxim Mărturisitorul cu 3
scrieri, Talasie, Ioan Dama schin, Filimon, Teognost, Filotei
Sinaitul, Ilie Preotul şi Ecdicul cu 2 scrieri, Monahul Teofan
Scărarul.
cercurilor mai largi, se adaugă: Dar iată prea bunul şi de Hristos
iubitorul Domn Ioan Mavrocordat, care este În toate cel dintâi...
preface În bucurie jalea aceasta, înlăturând neajunsul... Căci iată că
el aducând la un loc eîţ îv ouvayaydiv scrierile ce n-au fost editate
niciodată în timpurile de mai înainte... cele cari îndrumă cu ştiinţă
la curăţirea inimii, la trezvia vieţii, la înviorarea harului din noi
şi la îndumnezeire şi necruţând nicio cheltuială le dă la marea şi
strălucita lumină a tiparului SaTtGvvjg ottâoXb; cpetarfjievo?, ini
[ilya xaÎ Ttpecptaviţ If Wţ toD TUTCoypaţiOU ix6£6aîoiv. Căci trebuia
ca scrierile ce povestesc despre lumina dumnezeiască să se
învrednicească de lumina tiparului. Prin aceasta isbăveşte pe cei ce
le ştiau de osteneala copierii şi stârneşte pe cei ce nu le ştiau la
dorinţa de a le dobândi şi de a le împlini cu fapta. Acest Mavrocordat
trebue să fie unul din familia Domnitorilor din Principatele române,
cari erau cărturari de seamă. Dar nu ştim sigur care. Poate să fie
Alexandru Mavrocordat, Domn al Moldovei între 1782—1785, şi fiu al lui
Constantin Mavrocordat, de asemenea Domn în Principate, mort La 1769
şi mare cărturar, ca şi tatăl său, Voevodul Nicolae Mavrocordat; sau
probabil celălalt Alexandru Mavrocordat, fiul lui Ioan Mavrocordat
care fusese frate cu Nicolae Mavrocordat mai sus pomenit. Acest al
doilea Alexandru a fost logofăt al Patriarhiei din Constantinopol, iar
la 1782 Mare Dragoman al Porţii şi la 1786 Domn al Moldovei. Faptul că
În prefaţa Filocaliei li se spunioan, poate se datoreşte acelui Io pe
care şi l-au luat ca Domni ai Ţărilor româneşti. Despre familia
Mavrocordaţilor a se vedea: EXArjVtXÎ EyxuxXoncuMotj tom. 16, Atena
1931, pag. 787—887. Iar despre preocupările cărturăreşti şi despre
marea bibliotecă de manuscrise a acestei familii, a se vedea: Maria C.
Marinescu, Umanistul Ştefan Bergler 1680—1738, Bucureşti 1943,
Imprimeria Naţională şi N. Iorga, Ştiri nouă despre Biblioteca
Mavrocordaţilor. Memoriile Secţ. ist Acad. rom. Seria III, tom. IV,
Mm. 6, Buc. 1926.
CUVÂNT ÎNAINTE ViI
Noi am cuprins În primul volum românesc 7 din aceşti autori În
următoarea ordine: Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul cu 4 scrieri,
întrucât Tratatul despre Rugăciune", atribuit în Filocalia greacă lui
Nil Ascetul, socotim că e al lui Evagrie, Ion Casian, Nil Ascetul
rămas cu o scriere, Marcu Ascetul cu 4 scrieri, Întrucât am adaus şi
scrierea lui Despre Botez, care nu se află în Filocalia greacă,
Diadoch al Foticeei şi Isaia Pustnicul. Pe Isaia Pustnicul l-am lăsat
la urma acestei serii, întrucât cercetările mai nouă au dovedit că n-a
trăit În veacul IV, cum se credea înainte, ci spre sfârşitul celui de
al cincilea. Pe Nil Ascetul l-am aşezat înainte de Marcu Ascetul,
întrucât a vieţuit cu ceva înaintea aceluia. Pe Isichie îl vom aşeza
după Maxim Mărturisitorul, întrucât în scrierea lui îl foloseşte mult
pe acela. Pe Ioan Carpatiul şi Teodor al Edesei, cari în vol. I, al
Filocaliei greceşti sunt înaintea lui Maxim Mărturisitorul, îi vom
aşeza după acesta, întrucât au vieţuit după el. Aşa că volumul II, îl
vom începe cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, căruia îl vom şi dedica în
întregime, adăugând şi alte scrieri de ale lui, cari nu SE cuprind În
Filocalia greacă.
Despre ordinea amănunţită a autorilor, cari urmează În vol. I şi îi al
Filocaliei greceşti, se va vorbi la locul său în introducerile la
volumele româneşti următoare.
E de regretat faptul că până în prezent nu s-au publicat ediţii
critice ale scrierilor cuprinse în Filocalia, cu un text cât mai
sigur. Dintre scrierile traduse În acest prim volum numai Tratatul în
100 capeteal lui Diadoch şi Tratatul despre rugăciuneal lui Evagrie
s-au bucurat de astfel de ediţii. Dar noi nu ni le-am putut procura
nici pe acestea în vremurile de azi. însă pentru toate am confruntat
textul din Filocalia greacă cu cel din Patrologia lui Migne, urmând în
locurile unde erau deosebiri, fie varianta din Migne, fie pe cea din
Filocalia, după cum ni se părea mai de încredere una sau alta ţinând
seama de legătura cu con textul, de inteligibilitate etc.. La Diadoch
am avut traducerea latină din Migne ca ajutor. Numai la Antonie n-am
avut nimic. În general textele scrierilor traduse în acest volum nu
par să fie simţitor depărtate de original. Poate la Evagrie şi la
Isaia Pustnicul, din cari Filocalia dă mai de grabă extrase, sunt
modificări mai serioase.
Cu mult mai alterate vor fi, din nefericire, textele din partea din
urmă a volumului I din Filocalia greacă şi din vol. II. Uneori ele vor
fi de-a dreptul de neînţeles, încât va trebui să întregim sau să
construim textul după chibzuiala noastră. Greutatea va fi sporită de
faptul că nici Patrologia lui Migne nu ne va mai oferi texte paralele
la acele scrieri, ci le va reproduce pe cele din Filocalia greacă.
Cu toate acestea am socotit că tălmăcirea acestei comori de
spiritualitate ortodoxă în limba românească nu mai poate aştepta zeci
sau chiar sute de ani, până vom avea măcar o bună parte din textele ei
în ediţii cât mai critice. În linii mari cetitorii români vor putea
cunoaşte şi din traducerea unor texte cu anu mite greşeli de amănunt,
învăţăturile vieţii practice în duh ortodox.
În primul rând colecţia acestor scrieri se adresează monahilor noştri.
Dar în Biserica Ortodoxă socotim că nu există o linie de separaţie
netă între vieaţa monahului şi vieaţa creştinească în general. Fiecare
este dator să se înalţe cât mai mult spre idealul desăvârşirii;
fiecare e dator să lupte pentru curăţirea sa de patimi şi pentru
dobândirea virtuţilor, cari culminează în dragoste. E vorba numai de o
deosebire graduală între creştinătatea realizată de mireni şi între
cea pe care trebue să o înfăptuiască monahii, nu de una calitativ
deosebită.
La noi în ultima jumătate de veac s-au împuţinat izvoarele patristice,
menite să dea o substanţă mai precisă şi mai specific ortodoxă
predicii şi trăirii creştine. Vorbim despre Dumnezeu cu multă simţire,
cunoaştem destul de bine dogmele credinţii noastre şi spunem multe
generalităţi interesante despre ortodoxia noastră. Dar toate acestea
nu ştim deajuns cum să le prefacem metodic în valori practice, în
puteri cari să ne transforme din zi în zi. Căci în domeniul sufletesc,
ca şi în cel fizic, nu poţi face nimic cu formule generale. Precum nu
poţi săpa o grădină făcând un gest general, chiar dacă l-ai repeta
mereu, ci trebue să te apuci să sapi bucată cu bucată, folosindu-te de
mişcări precise şi pricepute şi precum nu cresc florile în ea repezind
asupra ei un val de bunăvoinţă, ci purcezând de fiecare dată la
lucrări amănunţite şi delicate, aşa şi în domeniul sufletesc: n-ajunge
să-i spui omului în cuvinte duioase să vieţuiască după voia lui
Dumnezeu, ci trebue să-l îndrumezi pas cu pas cum să se isbăvească de
uriaşii păcatului, cari îi pun tot felul de piedeci şi cum să
procedeze pentru a se întări în vieaţa virtuoasă, care-i deschide
drumul spre lumina cunoştinţii lui Dumnezeu. De sigur avântul general
al credinţii este necesar pentru sufletul creştin care vrea să se
desăvârşească. Dar tot atât de necesară este cunoştinţa precisă a
legilor sufletului şi a piedicilor cari le stau de-a curmezişul şi-i
slăbesc încet încet avântul.
Noi adeseori socotim că ajunge să-i spui omului să facă binele şi să
nu facă răul la arătare. Dar până să ajungă aci trebue să-şi câştige
anumite deprinderi lăuntrice, să fi biruit înăuntru răul În mod
statornic şi să se fi deprins cu getările bune. Altfel nu va putea
face binele la arătare, sau îl va face forţat, trecător sau fariseic.
De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe paza
gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi
Îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească atent
orice gând, ca dacă e rău să-l alunge îndată, sau să-l cureţe şi să-l
îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată desfăşurarea
vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de
lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun cu adevărat şi în
viaţa externă şi slobod de patimi. De aci înainte va creşte în
dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai mult tainele adânci ale
vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de lumină şi de fericire
dumnezeească.
Dar până atunci trebue să ne conducem vieaţa sufletului după
prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în chipul cel mai
statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştri neîntrecuţi într-o ştiinţă, pe
care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care e
cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta a lor
ne-o pun la dispoziţie În aceste scrieri. Se confundă de obiceiu
mistica cu poezia când nu se rostesc asupra ei judecăţi din cele mai
jignitoare, cari propriu zis nu vizează mistica creştină, luminoasă,
ordonată şi pretină raţiunii, ci diferite curente iraţionale, pătimaşe
şi unilateral sentimentale. Dar înainte de trăirea mistică e necesară
orientarea scrupuloasă după cea mai precisă ştiinţă a sufletului.
Sfinţii Părinţi nu mai ostenesc să susţină că sufletul trebue îndrumat
în mod ştiinţific şi că cea mai înaltă ştiinţă este cea a călăuzirii
sufletului. Abia după urcarea aceasta, după reguli ştiinţific
stabilite, a sufletului din treaptă În treaptă, până la virtutea
dragostei, omul se umple şi În sine şi În faţa semenilor de farmecul
cuceritor al unei frumuseţi spirituale, al prezenţii neînţelese a lui
Dumnezeu. Se caută adeseori în timpul mai nou trăirea religiei. Dar
trăirea aceasta nu e canalizată spre o ţintă, pentru a duce sufletul
după legi precise spre tot mai multă curăţie şi dragoste, ci e
socotită ca o valoare în sine, chiar dacă nu duce nicăiri, chiar dacă
orbecăeşte alăturea cu drumul. În concepţia Sf. Părinţi trăirea îşi
are o valoare numai întru cât este o înaintare cu rânduială spre ţinta
desăvârşirii. Trăirea nu poate fi o stare sufletească, pe care să o
lăsăm să ne cucerească atunci când se nimereşte, sau să o provocăm
prin cuvinte frumoase, fără a ne impune nici o obligaţie în ce
priveşte păstrarea ei statornică şi desvoltarea ei progresivă, spre o
ţintă clară. Şi Sfinţii Părinţi au fixat în toate amănuntele legile
acestei înaintări, pe baza unei temeinice cunoştinţe a fiecărei fraze
din vieaţa sufletului.
Rărirea traducerilor vechi din Sfinţii Părinţi, absenţa altora mai
nouă a contribuit mult la uitarea multora din aceste reguli de trăire
practică creştină în duh răsăritean. Teologia apuseană, care a fost
tot mai mult consultată, nu a putut aduce altceva în loc, fie pentru
faptul că protestantismul nu-şi pune de loc pro blema desăvârşirii
omului prin sfinţirea lui lăuntrică, iar catolicismul urmăreşte mai
mult idealul unui om corect sau destoinic La exterior, fie pentru că
substanţa trăirilor practice apusene nu se potriveşte cu cadrele
dogmei şi cu duhul răsăritean.
Dintr-o mulţime de motive trebue să ne întregim îndeletnicirile
spirituale cu această ştiinţă a prefacerii în valori practice
atezaurului credinţii, umplându-ne sufletul cu substanţa densă a
trăirii religioase precis îndrumate, cum nu este decât cea ortodoxă.
De încheiere câteva informaţii despre împrejurările traducerii şi ale tipăririi.
La traducerea primului volum grec adică până la Sf. Maxim Mărt.
inclusiv, am avut alături şi traducerea episcopului Ghe rasim Safirim,
procurându-mi o copie după manuscrisul de la Mănăstirea Frăsinei.
Traducerea am făcut-o după textul grec. Versiunea episcopului Gherasim
Safirim ne-a fost numai un mijloc auxiliar, folosit mai ales la
locurile obscure, pentru a vedea cum le-a înţeles şi el. La Antonie,
Evagrie afară de Tratatul despre rugăciune, Ion Casian şi Isihie am
avut şi o primă schiţă de traducere a P. C. Păr. Ieromonah Serafim
Popescu, de la Mănăstirea Brâncoveanu. De asemenea la unele scrieri am
folosit şi copii de pe manuscrise româneşti mai vechi de la Atos,
aduse de P. C. Sa şi de Părintele Arsenie. În traducere am căutat să
folosesc pe cât s-a putut un vocabular înţeles de toţi şi nu prea
depărtat de cel tradiţional. Dar în unele locuri am recurs şi la câte
un termen mai nou, de dragul preciziunii.
Un cald cuvânt de mulţumire trebue să aduc P. C. Părinte Ieromonah
Arsenie, de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară,
care mi-a rămas mereu aproape. P. C. Sa a binevoit să scrie după
dictatul meu cea mai mare parte din traducere la prima ei redactare.
În afară de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin
stăruinţa cea pus-o pe lângă mine de a face această traducere, mi-a
alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce până La capăt o
muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aşi fi
săvârşit-o. Iar după ce din prima ediţie a vândut 800 exemplare, prin
abonamentele făcute pentru a doua, mi-a dat imboldul hotărâtor să o
tipăresc din nou. Tot P. C. Sa a executat şi coperta.
Mulţumesc de asemenea şi acelor suflete curate ale unor smeriţi
credincioşi, cari au ajutat În mod anonim la tipărirea acestei ediţii.
Şi acum rugăm pe bunul Dumnezeu să ne dea posibilitate să tipărim şi
celelalte volume. Dar mai ales să-şi trimită puterea Sa peste toţi cei
ce vor ceti această carte, ca să le ajute să se apropie de idealul
desăvârşirii zugrăvit de ea.
Sibiu, la Naşterea Domnului, 1946.
Prot. Or. DUMITRU STĂNILOAE
Sfântul Antonie cel Mare
Câteva cuvinte despre vieaţa şi opera lui
Sfântul Antonie a fost cel dintâi monah care s-a retras în pustie,
fiind urmat de mai mulţi ucenici. Vieaţa lui, care a umplut de uimire
lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul A ta nasie,
patriarhul Alexandriei.
Născut într-un sat din Egiptul de mijloc, după moartea părinţilor săi,
ţărani cu bună stare, Antonie s-a hotărît pe la vârsta de 19—20 de ani
să vândă tot ce moştenise, să împartă săracilor şi să-şi închine
vieaţa Domnului. Aceasta s-a întâmplat pe la anul 270 după Hristos. La
început nu s-a depărtat prea mult de locurile În care trăiau oameni.
Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă,
crescându-i dorinţa după singurătate, s-a retras în munţii nisipoşi de
pe malul drept al Nilului. Mai târziu a părăsit şi acest loc şi pe
monahii cari se strânseseră în jurul lui şi s-a dus în mijlocul
pustiei din preajma Mării Roşii, de unde venea numai la anumite
răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor cari alergau să i le ceară.
A murit la 356 şi a fost înmormântat într-un loc necunoscut, neavând
lângă el decât doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să nu
descopere locul mormântului.
Ca scrieri adevărate ale lui au fost dovedite până acum 7 scrisori,
amintite încă de Sfântul Ieronim. 1 Aceste 7 epistole le
1 Dovada aceasta a făcuto de curând F. Klejna Antonius und Am monas.
Eine Untersuchung uber Herkunft und Eigenart der ăltesten Mönchs,
briefe, În Zeitschrift fur katholische Theologie 62 1938 309-348.
Conformi Marcel VUler S. I. und Karl Rahner S. I., Aszese und Mystik
În der Văter zeit. Ein Abriss. Fr. i. Br., Herder, 1939, p. 89.
avem tipărite în Migne Patrologia Graeca tom. 40 În două re dacţiuni,
ambele în traducere latină. Prima redacţiune col. 977- 1000 e o
traducere a lui Symphorian Champerius de la 1516 după un manuscris
grec, care n-a fost indicat şi a rămas necunoscut. O a doua, care
cuprinde un text mai larg, tradus de pe un ma nuscris arab, formează
primele 7 epistole din cele 20 date toate sub numele lui Antonie col.
999f4066, din cari însă pe cele 13 din urmă col. 1016-1066 Klejna le-a
dovedit că sunt ale lui Ammonas, ucenicul şi urmaşul lui Antonie la
conducerea chinoviei de la Pispir. În timpul mai nou a început să fie
descoperit şi textul copt, cel original, al unora din aceste epistole.
O. Bardenhewer Geschicte der altkirchlichen Literatur, vol. 3, ed. 2,
p. 81 scria la 1923, până nu se dovedise că aceste epistole sunt ale
lui Antonie, că ele nu pot fi ale lui şi din mo tivul că sunt prea de
cuprins general şi lipsite de putere şi de sevă, ca să fie de la
marele ascet.
Cum stăm însă cu autenticitatea celor 170 capete pe cari Nicodim
Aghioritul, care a trăit la sfârşitul veacului al 18lea, le-a aşezat
în fruntea Filocaliei? Nici Bardenhewer, nici VillerRahnert din care
iau aceste însemnări, nu le pomenesc între scrierile atri buite lui
Antonie. Ele nu se cuprind nici în Patrologia lui Migne. Nu ştim de
asemenea după ce manuscris le-a luat Nicodim Aghioritul. Ne dă aceasta
dreptul să afirmăm cu siguranţă că nu sunt ale sfântului Antonie? Nu,
acest drept nu-l avem. Chiar dacă azi ele nu s-ar mai găsi în nici un
manuscris ascuns pe cine ştie unde, Nicodim Aghioritul le-a luat sigur
din vreun manuscris, care s-a putut pierde. Faptul că aceste capete au
şi ele acelaşi caracter general nu poate fi un argument sigur că nu
sunt ale lui Antonie, cum nu e pentru epistole.
Oarecari înrudiri interne între aceste capete şi epistole se pot
constata, deşi ele sunt o lucrare deosebită, cu prinsul ei propriu.
Asemenea înrudiri am avea de pildă în ideea de om raţionalpe care o
folosesc şi capetele şi epistolele; în preţul ce se pune şi în unele
şi în altele pe deosebirea între bine şi rău, pe caracterizarea lui
Dumnezeu ca medic", ş. a. m. d.
Ale celui dintre sfinţi, Părintele ANTONIE cel mare.
învăţături despre vieaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în
170 de capete
1. Oamenii se socotesc raţionali, însă pe nedrept, căci nu sunt
raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi.
Dar raţionali sunt numai aceia, cari au sufletul raţional, pot să
deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi
vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi
folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire
către Dumnezeu. Numai aceştia trebue să se numească oameni raţionali.
2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de
Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde
sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa
de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar
avea el în vieaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea
trupului, doctorilor, cari ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui
Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu
cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebue, spre folosul nostru şi
după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către
Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.
3. Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari:
înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi
cele asemenea, cari ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva
celor rele. Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru,
socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau
nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruesc de
virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei neînţelegători;
de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine şi precum se
cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi
să ne încununăm de la Dumnezeu.
4. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos, ca pe-o
amăgire vremelnică, vei cunoaşte că petrecerea cea virtuoasă şi
plăcută lui Dumnezeu, e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta
cu încredinţare şi cu ţinere de minte, nu vei suspina, nu vei plânge,
nu vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu. Nu
te vei clăti văzând pe cei mai răi ca tine rezemându-se pe bani şi pe
socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea şi
neştiinţa.
5. Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpăneşte cele ce i se
cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă cari lucruri sunt folositoare
pentru firea sufletului său şi cari nu. Aşa se fereşte el de cele
nepotrivite, cari i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire.
6. Cu cât cineva are vieaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu
se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de
avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom înneca în
greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din
pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în
întunerecul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.
7. Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la vieaţa
cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei
ce au dobândit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru. De
vieaţa virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi precum şi cei cu
minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rând este lumească şi
schimbăcioasă, răsărind şi gânduri bune şi rele, ba şi firea şi-o
schimbă, aplecându-se spre cele trupeşti. Mintea cea iubitoare de
Dumnezeu însă, pedepseşte păcatul care se naşte în oameni cu voia lor,
în urma trândăviei.
8. Cei proşti şi neiscusiţi iau în râs cuvintele şi nu vor să le
asculte, dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toţi să fie
întru toate asemenea lor. La fel şi cei desfrânaţi se silesc să arate
pe ceilalţi toţi, mai răi decât dânşii, socotind să vâneze pe seama
lor nevinovăţia, din pricina mulţimii relelor. Dacă într-un suflet
slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia
nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea,
pisma, pofta răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea,
frica, boala, ura, învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa,
înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se
pierde. Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osândeşte
sărmanul suflet, care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.
9. Cei ce vor să se deprindă în vieaţa cea virtuoasă, cuvioasă şi
preamărită, nu trebue judecaţi după obiceiurile sau după petrecerea
cea mincinoasă de până acum. Ci asemenea pictorilor şi sculptorilor,
îşi vor dovedi din faptele înseşi, petrecerea cea aleasă şi plăcută
lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase, ca de nişte
curse?
10. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi
fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii cari cugetă drept; precum
fericit este săracul sau robul — după soartă — dar împodobit cu
învăţătură şi cu virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile,
aşa şi cei ce nu grijesc de vieaţa cea virtuoasă, se rătăcesc şi se
pierd, amăgindu-se de poftă.
11. Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura
şi îndreptarea, făcător de om trebue să se numească. Asemenea şi aceia
cari îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea cea virtuoasă şi
plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci
blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul
oamenilor.
12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi îndrepteze vieaţa şi
obiceiurile după adevăr şi cuviinţă. Căci împlinind ei acest lucru,
cunosc uşor cele dumnezeeşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată
inima şi credinţa, pe acela şi Dumnezeu îl ajută ca să-şi stăpânească
mânia şi pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta şi mânia.
13. Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngădue să fie
îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se
află numai la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebue să fugim, căci
celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul, nu li se îngădue să se afle
niciodată printre cei nemuritori.
14. Raţiunea ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe
aceasta, numai cu glasul şi cu forma mădularelor ne deosebim de
dobitoace. Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor şi
va urî toată pofta cea păcătoasă, care se face între oameni pricină de
moarte.
15. După cum fiecare meşteşug îşi arată puterea înfrumseţând
materialele supuse lui, ca de pildă unul prelucrând lemnul, altul
arama, altul argintul sau aurul, tot aşa şi noi trebue să ne arătăm că
suntem oameni cu adevărat raţionali, prin deprinderea întru vieaţa
virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi nu numai prin forma trupului. Iar
sufletul cu adevărat raţional şi iubitor de Dumnezeu îndată pricepe
toate ale vieţii, câştigă îndrumarea plină de dragoste a lui Dumnezeu,
îi mulţumeşte cu adevărat şi către El îşi are tot sborul şi toată
cugetarea.
16. După cum corăbierii cârmuesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească
de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre
vieaţa duhovnicească trebue să cerceteze cu frică ce trebue să facă şi
ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de
folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase.
17. După cum cârmacii şi cei ce ţin frânele cu sârguinţă şi cu luare
aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre vieaţa cea
dreaptă şi virtuoasă, trebue să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă,
precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi
cugetă că se poate aceasta, crezând îşi face loc în nemurire.
18. Să socoteşti liberi, nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci
pe cei liberi după vieaţă şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti
liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii cari sunt răi şi desfrânaţi,
căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai
sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice.
19. Dă-ţi seama că trebue să te arăţi oamenilor neîncetat. Dar prin
purtarea cea bună şi prin fapte. Căci şi bolnavii află şi cunosc pe
doctorii binefăcători şi izbăvitori, nu din vorbe, ci din fapte.
20. Iată semnele după cari se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos:
privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii.
Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea
lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide
intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.
21. Cercetează şi probează cele ale tale, deoarece căpeteniile şi
stăpânitorii numai peste trup au stăpânire, nu şi peste suflet. Acest
lucru să-ţi fie totdeauna în grijă. Deci dacă poruncesc ucideri, sau
fărădelegi, sau nedreptăţi vătămătoare de suflet, nu trebue să li te
supui, chiar de ţi-ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a creiat sufletul
liber şi de sine stăpânitor în cele ce le face, bine sau rău.
22. Sufletul raţional caută să fugă de calea neumblată, de îngâmfare,
de mândrie, de înşelăciune, de pismă, de răpire şi de cele asemenea,
cari sunt fapte ale dracilor şi ale alegerii celei rele. Căci pe toate
le birue cu sârguinţă şi cu grijă stăruitoare, omul a cărui poftă nu
tinde spre plăcerile cele de jos.
23. Cei ce s-au deprins cu vieaţa duhovnicească puţin, dar nu
desăvârşit, se izbăvesc de primejdii şi nu au trebuinţă de păzitori;
iar dacă biruiesc pofta întru toate, află cu uşurinţă calea către
Dumnezeu.
24. omul raţional nu are lipsă de cuvântări multe, ci numai de câte
trebue, ca să afle voia lui Dumnezeu. Astfel ajunge omul iarăşi la
vieaţa şi lumina veşnică.
25. Cei ce caută vieaţa cea virtuoasă şi iubitoare de Dumnezeu, trebue
să se izbăvească de înalta părere de sine şi de toată slava cea
deşartă şi mincinoasă şi să se silească spre buna îndreptare a vieţii
şi a socotinţii. Căci mintea neschimbăcioasă şi iubitoare de Dumnezeu,
este suire şi cale cătră Dumnezeu.
26. învăţarea de vorbe nu foloseşte nimic, dacă lipseşte purtarea
sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este
amăgirea şi rătăcirea şi necunoştinţa lui Dumnezeu.
27. Grija de vieaţa duhovnicească şi sârguinţa sufletului fac pe
oameni buni şi iubitori de Dumnezeu. Căci tot cel ce caută pe Dumnezeu
îl află, dacă birue pofta întru toate şi nu scade cu rugăciunea. Unul
ca acesta nu se teme de draci.
28. Cei ce se amăgesc cu nădejdile lumeşti şi cunosc până în amănunt
ce trebue să facă pentru vieaţa duhovnicească, dar nu fac, se aseamănă
cu cei ce împrumută doctoriile şi uneltele medicinii, însă nu ştiu şi
nici nu au grijă să facă întrebuinţare de ele. De aceea să nu învinuim
niciodată pricina dintâi, sau pe altcineva pentru păcatele noastre, ci
pe noi înşine, căci dacă sufletul vrea să fie trândav, nu poate fi
nebiruit.
29. Celui ce nu ştie să deosebească binele de rău, nu-i este îngăduit
de-a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care
cunoaşte pe Dumnezeu.
dar el,nu este bun, nu ştie nimic şi nici nu va şti vreodată. Căci
calea cunoştinţii lui Dumnezeu este bunătatea.
30. Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele
când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce
încearcă să-i grăiască de rău nu le îngădue.
31. în cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi
neprihănirea ştiu să înfrumseţeze pe oamenii cu judecată mai mult ca
pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină, care
învălue sufletul, cum învălue soarele trupul.
32. La fiecare din patimile ce se năpustesc asupra sufletului tău,
adu-ţi aminte că cei ce cugetă drept şi vreau să-şi pună ale lor la
loc de siguranţă, nu socotesc averea stricăcioasă a banilor ca un
lucru plăcut, ci cunoştinţele cele drepte şi adevărate. Acestea îi fac
pe ei fericiţi. Căci bogăţia e furată şi răpită de cei mai puternici.
Dar virtutea sufletului este singura avere sigură, care nu e furată şi
care după moarte mântueşte pe cei ce au dobândit-o. Iar pe cei ce
cugetă aşa nu-i va amăgi nălucirea bogăţiilor şi a celorlalte plăceri.
33. Nestatornicii şi nepricepuţii să nu ispitească pe cei înţelepţi.
Iar înţelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeşte puţine
şi pe cele de trebuinţă şi plăcute lui Dumnezeu.
34. Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu
grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana
sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate,
după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie
de ele, oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai
trupul; cunoştinţa de Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de
bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeesc sufletul.
35. Acei stăpânitori cari silesc oamenii la fapte ce nu sunt la locul
lor şi vatămă sufletul, nu au stăpânire şi peste suflet, care este
zidit cu voie liberă. Ei pot lega trupul, dar nu voia slobodă. Peste
aceasta omul raţional este stăpân, cu voia lui Dumnezeu Cel ce l-a
zidit, care este mai tare decât toată stăpânirea, sila şi puterea.
36. Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a
slugilor, sau a orcărui alt lucru, să ştie întâi că trebue să se
mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebue să le dea
înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic
scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea
lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat
iarăşi înapoi.
37. Bun lucru este să nu-şi vândă omul voia lui cea liberă,
gândindu-se la câştigul de bani, chiar de i s-ar da foarte mulţi. Căci
ca visul sunt cele lumeşti; iar nălucirile bogăţiei sunt neînsemnate
şi de scurtă vreme.
38. Adevăraţii oameni aşa să se sârguiască a vieţui întru iubirea de
Dumnezeu şi întru virtute, încât să strălucească vieaţa lor virtuoasă
printre ceilalţi oameni, precum străluceşte şi se vede bucăţica de
porfiră adausă ca o podoabă la o haină albă. Căci în chipul acesta ei
se îngrijesc tot mai mult de virtuţile sufletului.
39. Oamenii cuminţi trebue să-şi cerceteze puterea lor şi măsura la
care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebue să se pregătească
să dea războiu cu patimile ce le dau năvală, potrivit cu puterea din
ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. împotriva ispitirii de
frumuseţe străină şi a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută
înfrânarea; împotriva durerilor şi a lipsurilor, tăria; iar împotriva
ocărilor şi a mâniei, răbdarea; şi aşa pentru toate.
40. Este cu neputinţă să se facă cineva dintr-odată bărbat bun şi
înţelept. Trebue gând stăruitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă
şi dor după lucru bun. Iar omul bun şi iubitor de Dumnezeu, care cu
adevărat cunoaşte pe Dumnezeu, nu încetează a face din belşug toate
câte plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni se găsesc rar.
41. Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să desnădăjduiască şi să
părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi să o
dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă nici înţeleasă de ei.
Căci chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii,
prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în nici un caz
mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic.
42. Omul după partea raţională e în legătură cu puterea aceea negrăită
şi dumnezeească; iar după trup se înrudeşte cu dobitoacele. Dar puţini
sunt oamenii desăvârşiţi şi raţionali cari se sârguesc după înrudirea
cu Dumnezeu şi cu Mântuitorul, iar aceasta o arată prin lapte şi
vieaţă virtuoasă. Cei mai mulţi dintre oameni, mărunţi la cuget,
părăsind acea dumnezeească şi nemuritoare înfiere, se coboară la
rudenia moartă, nefericită şi de scurtă vreme a trupului. Ei cugetă,
asemenea dobitoacelor, cele ale trupului, şi aprinzându-se de plăceri,
se despărţesc de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri în prăpastie,
departe de voirile sale.
43. Bărbatul cu judecată, gândindu-se la rudenia sa cu Dumnezeu, nu
prinde niciodată dragoste de nimic pământesc sau josnic, ci îşi are
mintea întru cele cereşti şi veşnice. El cunoaşte că voia lui
Dumnezeu, Făcătorul tuturor bunătăţilor şi izvorul bunurilor veşnice,
este să se mântuiască tot omul
44. Când afli pe vreunul gâlcevindu-se şi luptându-se împotriva
adevărului şi a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul
ca acela, fiindcă şi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea
rea strică vinul cel bun, aşa şi vorbirea cu vrajbă strică pe cei
virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa.
45. Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de
moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca
să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voeşte să se
mântuiască nici o piedecă nu are, fără numai negrija şi lenea.
46. Cei ce pricep cu anevoie cele de folos, oricât de limpede ar fi
spuse, sunt socotiţi bolnavi. Iar cei ce înţeleg adevărul, dar îi stau
împotrivă fără ruşine, şi-au omorât raţiunea şi şi-au sălbătăcit
purtările. Unii ca aceştia nu cunosc pe Dumnezeu şi nu li s-a luminat
sufletul.
47. Dumnezeu a adus cu vântul la vieaţă genurile dobitoacelor pentru a
fi întrebuinţate după rânduială: unele spre mâncare, altele spre
slujbă. Iar pe om l-a zidit ca să fie privitor şi tâlcuitor
recunoscător al lor. De aceea să se străduiască oamenii ca nu cumva,
nevăzând şi neînţelegând pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, să moară ca
fiarele cele necuvântătoare. Trebue să cunoască omul că Dumnezeu toate
le poate şi că nimic nu poate sta împotriva Celui ce toate le poate,
ci din nimic le-a făcut pe toate câte le-a voit şi le face cu vântul
Său spre mântuirea oamenilor.
48. Cele din cer sunt nemuritoare, pentru bunătatea ce este
într-ânsele; cele de pe pământ însă au ajuns muritoare, pentru
aplecarea de bună voie spre răutate. Iar aceasta vine în cei fără de
minte pentru lenea lor şi pentru că nu cunosc pe Dumnezeu.
49. Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavându-o
în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebue să ne temem, ci de
pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este
primejdioasă sufletului.
50. Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputinţă să se
nască trup fără păcat. Dar sufletul raţional ştiind aceasta, se
scutură de greutatea materiei, în care zace păcatul. Uşurându-se de o
astfel de greutate cunoaşte pe Dumnezeul tuturor, iar la trup priveşte
atent ca la un vrăjmaş şi nu mai crede ale lui. Aşa se încununează
sufletul de la Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului şi ale
materiei.
51. Sufletul care cunoaşte păcatul îl urăşte ca pe o fiară
atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaşte, îl iubeşte. Acesta duce apoi în
robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-şi vede interesul
său şi nu-l înţelege, ci socoate că se împodobeşte cu păcatul şi se
bucură.
52. Sufletul curat, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea
cugetă cele bune şi dă naştere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar
dacă se întinează sufletul de patimi, îşi întoarce Dumnezeu faţa de
către el, mai bine zis sufletul însuşi se desparte pe sine de
Dumnezeu. Atunci vrăjmaşii draci intră în cuget şi pun înaintea
sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri,
profanări de cele sfinte, şi cele asemenea, câte sunt lucruri ale
dracilor.
53. Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi,
dorind cele cereşti, dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu
plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe. De aceea sunt nu numai
urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în
sărăcie, ştiind că cele ce se par multora rele, pentru ei sunt bune.
Căci cel ce înţelege cele cereşti, crede lui Dumnezeu, ştiind că toate
sunt făpturile voii Lui. Cel ce însă nu le înţelege, nu crede
niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută
pentru mântuirea omului.
54. Cei umpluţi de răutate şi ameţiţi de neştiinţă nu cunosc pe
Dumnezeu şi n-au trezvia sufletului. Căci Dumnezeu nu poate fi văzut,
ci numai înţeles cu mintea, fiind cât se poate de învederat în cele
văzute, aşa ca sufletul în trup. Pentru că precum trupul nu poate
fiinţa fără suflet, aşa toate cele ce se văd şi sunt nu pot fiinţa
fără Dumnezeu.
55. De ce a fost făcut omul? Ca înţelegând făpturile lui Dumnezeu,
să-L vază dintr-însele şi să preamărească pe Cel ce le-a zidit pentru
om. Iar mintea cea plăcută lui Dumnezeu este un bun nevăzut, dăruit de
Dumnezeu celor vrednici, în urma purtării celei bune.
56. Liber este omul care nu slujeşte patimilor, ci cu înţelepciune şi
cu înfrânare îşi stăpâneşte trupul şi se îndestulează, plin de
mulţumire, cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţine.
Căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta La fel,
vor împăciui şi trupul întreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece
când vrea sufletul, toată turburarea trupului se stinge.
57. Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemână pentru
traiu, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor, cari apoi turbură
sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt
rele. Şi după cum hainele mai mari decât măsura împiedecă la mişcare
pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură, împiedecă
sufletele să lupte sau să se mântuiască.
58. Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază şi
osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu
nemulţumire, să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre
aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti.
59. După cum ne-a dat Dumnezeu vederea ca să cunoaştem cele ce se văd:
ce e alb şi ce e negru, aşa ne-a dat şi judecată ca să deosebim cele
folositoare sufletului. Iar pofta, despărţindu-se de judecată, naşte
plăcerea şi nu îngădue sufletului să se mântuiască sau să se unească
cu Dumnezeu.
60. Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după
alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără
cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în vieaţă,
însă fără niciun gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu
pismă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniştit, ci
cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune,
dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile
milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele
noastre păcătueşte, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc
de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.
61. De cumva te îndoieşti că Dumnezeu vede tot ce se face, gândeşte-te
că tu, om fiind şi pământ, poţi vedea deodată în mai multe locuri.
înţelege dar, cu cât mai mult poate aceasta Dumnezeu, care toate le
vede, până la grăuntele de muştar, ca Unul ce tuturor le dă vieaţă şi
pe toate le hrăneşte, precum voieşte.
62. Când închizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este
cu tine îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc
demonul propriu. Acesta fiind neadormit şi neputând fi înşelat, este
pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedecat de
întunerec. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce se află pretutindeni.
Căci nu este vreun loc sau vreo materie în care nu este Dumnezeu, ca
Cel ce e mai mare ca toţi şi pe toţi îi cuprinde în mâna Sa.
63. Dacă ostaşii păstrează credinţă Cezarului, fiindcă le dă hrană, cu
cât mai vârtos suntem datori noi a ne sili să mulţumim neîncetat, cu
netăcute guri, şi să plăcem lui Dumnezeu, Celui ce toate le-a făcut
pentru om?
64. Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea cea bună, este roada
omului care place lui Dumnezeu. Şi precum roadele pământului nu se coc
într-un ceas, ci după vreme şi ploi şi îngrijire, aşa şi roadele
oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin luare aminte, prin
stăruinţă de vreme îndelungată, prin înfrânare şi prin răbdare. Iar
dacă făcând aceasta îţi vei părea vreodată evlavios, nu-ţi crede ţie
câtă vreme eşti în trup, ci socoteşte că nimic din ale tale nu e
plăcut înaintea lui Dumnezeu. Căci să ştii că nu e uşor omului să
păzească nepăcătuirea până la sfârşit.
65. Nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul. Aşa de puternic
este cuvântul, că printr-însul şi prin mulţumire slujim lui Dumnezeu;
iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul.
Deci este lucru de om nesimţit ca cineva să învinuiască naşterea sa,
sau pe alţii pentru că păcătueşte. Căci el se slujeşte cu slobodă
alegere de cuvântul sau de fapta rea.
66. Dacă ne străduim să ne vindecăm de patimile trupului, de teamă să
nu ne râză lumea, cu atât mai vârtos să ne străduim a ne vindeca de
patimile sufletului, ca unii ce avem să fim judecaţi înaintea feţii
lui Dumnezeu, unde e bine să nu ne aflăm fără cinste sau vrednici de
batjocură. Căci având voia liberă, dacă nu voim să săvârşim faptele
rele, atunci când le dorim, putem face aceasta şi stă în puterea
noastră să vieţuim plăcând lui Dumnezeu; şi nimeni nu ne va putea sili
vreodată să facem vreun rău, dacă nu vrem. Şi aşa luptându-ne, vom fi
oameni vrednici de Dumnezeu şi vom petrece ca îngerii în ceruri.
67. Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să
nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar
cel ce birue patimile trupului, se încununează cu nemurirea. Căci de
n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici cununile dăruite de
Dumnezeu celor vrednici dintre oameni.
68. Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, îşi orbesc
sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu
trebue să ne îndreptăm mintea spre aceştia, ca nu cumva să cădem şi
noi, în chip silnic,în aceleaşi lucruri, fără băgare de seamă, ca
nişte orbi.
69. Nu trebue să ne mâniem pe cei ce păcătuesc, chiar de-ar fi făcut
crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi, pe cei ce
greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei
înşişi, fie printr-alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se
cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă şi nu de dreptate şi de
judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloşi,
căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebue să cerţi pe cei
răi, însă nu pentru patima mâniei.
70. Singură agoniseala sufletului este sigură şi nu poate fi jefuită.
Iar aceasta este vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi
cunoaşterea şi săvârşirea celor bune. Avuţia însă este povăţuitor orb
şi sfetnic fără minte şi cel ce întrebuinţează bogăţia rău şi pentru
desfătare îşi pierde sufletul pe care l-a dus la nesimţire.
71. Se cade ca oamenii sau să nu agonisească nimic de prisos, sau,
aflându-se avuţi, să ştie că toate cele din vieaţa aceasta sunt după
fire stricăcioase, uşor de pierdut, fără preţ şi lesne de frânt. De
aceea sunt datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot
întâmpla.
72. Cunoaşte că durerile trupeşti sunt în chip firesc proprii
trupului, ca unul ce e pământesc şi stricăcios. Deci sufletul iscusit
trebue să stărue în mijlocul unor asemenea pătimiri, cu răbdare, cu
bărbăţie şi cu mulţumire şi să nu-I bage lui Dumnezeu de vină că de ce
a făcut trup.
73. Luptătorii de la jocurile olimpice nu se încununează după prima
biruinţă, nici după a doua sau a treia, ci când birue pe toţi cei ce
se luptă cu ei. Tot aşa trebue deci ca tot cel ce vrea să fie
încununat de Dumnezeu, să-şi deprindă sufletul întru curăţie nu numai
în privinţa celor trupeşti, ci şi a câştigurilor, răpirilor, pismei,
hranei, slavei deşarte, grăirii de rău, uciderilor şi celor asemenea.
74. Nu pentru laudă omenească ne-am apucat de vieţuirea curată şi de
Dumnezeu iubitoare; ci pentru mântuirea sufletului ne-am ales vieaţa
virtuoasă. Căci în fiecare zi stă moartea înaintea ochilor noştri; iar
cele omeneşti nu le vedem.
75. Stă în puterea noastră a trăi înfrânat, dar a ne îmbogăţi nu stă
în puterea noastră! Deci ce vom zice? Avem lipsă de lucirea de scurtă
vreme a bogăţiei, pe care nu avem puterea să o agonisim, rămânând doar
la simpla dorinţă? O! ce nebuneşte alergăm, neştiind că înaintea
tuturor virtuţilor se află smerenia, precum înaintea tuturor patimilor
stă lăcomia pântecelui şi poftirea celor lumeşti.
76. Cei înţelepţi trebue să-şi amintească necontenit că răbdând mici
şi scurte necazuri în vieaţă, după moarte se vor bucura de cea mai
mare plăcere şi de fericire veşnică. Drept aceea cel ce se luptă cu
patimile şi vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea să nu scadă
cu sufletul şi să rămână în cădere, lipsit de nădejde. Ci sculându-se,
iarăşi să lupte şi să se străduiască să fie încununat, ridicându-se
din cădere, până la ultima suflare. Căci ostenelile trupului sunt arme
ale virtuţilor şi se fac mântuitoare sufletului.
77. Năcazurile vieţii fac să fie încununaţi de Dumnezeu bărbaţii şi
luptătorii vrednici. Deci trebue să-şi omoare în vieaţă mădulările
faţă de toate ale vieţii. Căci mortul nu se mai grijeşte niciodată de
ceva din ale vieţii.
78. Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să
se înfricoşeze îndată de patimile cari vin asupra lui, ca nu cumva să
fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci turburat de nălucirile
lumeşti sufletul iese din ogaşa lui. Să ştim că virtuţile noastre
sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar
păcatele de bună voie, pricini ale muncilor.
79. Omul raţional este războit de simţurile trupului său, prin
patimile sufletului. Iar simţurile trupului sunt cinci: văzul, auzul,
gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste cinci simţuri căzând
ticălosul suflet în cele patru patimi ale sale se face rob. Iar cele
patru patimi ale sufletului sunt: slava deşartă, bucuria, mânia şi
frica. Dar luptând omul cu socoteală şi cu înţelepciune le va birui şi
stăpâni desăvârşit şi nu va mai fi războit, ci va primi pace în suflet
şi va fi încununat de Dumnezeu ca unul ce a biruit.
80. Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi;
alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, horcăe nu mai puţin ca cei
ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc,
lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este
şi cu toţi cei ce vin în vieaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei
ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din vieaţă ca dintr-o
ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi din bogăţia vieţii, fără
numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în vieaţa lor.
81. Dacă eşti cumva stăpânitor cu mare putere, să nu ameninţi lesne cu
moartea pe cineva, cunoscând că după fire şi tu eşti supus morţii şi
sufletul se desbracă de trup ca de cea din urmă haină. Aceasta
cunoscând-o lămurit, lucrează cu blândeţe şi făcând bine mulţumeşte
neîncetat lui Dumnezeu. Căci cel ce nu se milostiveşte, nu are virtute
întru sine.
82. A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii
înţelepţi şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitor de Dumnezeu
primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi
aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii.
83. Nu trebue să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi
plăcută lui Dumnezeu şi cari nu recunosc dogmele drepte şi iubite de
Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în
puterea de-a deosebi lucrurile şi orbi cu inima şi cu înţelegerea.
Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţii, şi nu
cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei.
84. Nu spune mulţimii cuvinte despre evlavie şi bună vieţuire. Nu
pentru pismă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiţi.
Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte
puţini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi, decât ceea ce
voieşte Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
85. Sufletul pătimeşte împreună cu trupul; dar trupul nu pătimeşte
împreună cu sufletul. De pildă, tăindu-se trupul pătimeşte şi
sufletul, iar de va fi trupul tare şi sănătos, se bucură şi sufletul.
Dar când înţelege sufletul nu înţelege şi trupul, ci rămâne părăsit în
el însuşi. Căci a înţelege este o pătimire a sufletului, ca şi
neştiinţa sau mândria, necredinţa, lăcomia, ura, pisma, mânia,
nepăsarea, slava deşartă, cinstea, desbinarea, simţirea binelui.
Pentru că cele de felul acesta se lucrează prin suflet.
86. Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosinţă, bun,
cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreţ şi cele
asemenea. Căci aceasta este avuţia sufletului care nu poate fi furată:
să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, şi să nu judeci pe nimeni
sau să zici: cutare este rău şi a păcătuit; ci mai bine este să-ţi
cauţi de păcatele tale şi să priveşti în tine purtarea ta, de este
plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveşte dacă altul este rău?
87. Cel într-adevăr om se sileşte să fie evlavios. Iar evlavios este
cel ce nu pofteşte cele străine. Şi străine sunt omului toate cele
create. Pe toate le dispreţueşte aşa dar, ca unul ce este chip al lui
Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul când vieţueşte în chip
drept şi plăcut lui Dumnezeu. însă nu e cu putinţă să se facă aceasta
de nu se va lepăda de toate cele din lume. Iar cel ce are minte
iubitoare de Dumnezeu ştie tot folosul sufletesc şi toată evlavia ce
se naşte din ea. Bărbatul iubitor de Dumnezeu nu învinueşte pe nimeni
pentru păcatele sale. Iată semnul sufletului care se mântueşte.
88. Unii se străduesc să câştige bogăţia vremelnică cu orice preţ şi
iubesc faptele păcatului, nevrând să ştie că vine moartea şi-şi vor
pierde sufletul. Ei nu urmăresc, ticăloşii de ei, ce le este de folos
şi nu se gândesc la ce pătimeşte omul după moarte, din partea
păcatului.
89. Păcatul este patimă a materiei; însă nu Dumnezeu este pricina
păcatului, ci El a dat omului cunoştinţă, pricepere şi puterea de a
deosebi între bine şi rău şi voie liberă. Ceea ce naşte păcatul este
negrija şi trândăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de
Dumnezeu; ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, ca
şi cei mai mulţi dintre oameni.
90. Omul care vieţueşte în evlavie nu îngădue păcatului să i se
furişeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici primejdia, nici
vătămarea nu sunt în sufletul acela. Pe unii ca aceştia nu-i
stăpâneşte nici dracul întunecat, nici soartea. Căci Dumnezeu îi
izbăveşte pe aceştia de rele şi ei petrec nevătămaţi, ca unii ce au
ajuns întocmai ca Dumnezeu. Dacă pe un atare om îl laudă oamenii, el
râde în sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de rău, nu se apără
faţă de cei ce îl defaimă, nici nu se mânie împotriva ocărilor.
91. Răul se prinde de fire ca rugina de aramă şi necurăţia de trup.
însă nici cel care prelucră arama n-a făcut rugina, nici părinţii
necurăţia trupului. Tot aşa nici răutatea n-a făcut-o Dumnezeu, ci i-a
dat omului şi cunoştinţa şi puterea de a deosebi, ca să fugă de rău,
ca unul ce ştie că va fi vătămat şi chinuit de el. Ia seama deci ca nu
cumva văzând pe cineva propăşind în putere şi avere, să-l fericeşti,
lăsându-te amăgit de diavolul. Ci adu-ţi îndată moartea înaintea
ochilor, şi niciodată nu vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc.
92. Dumnezeul nostru a dăruit celor din ceruri nemurirea; celor de pe
pământ le-a dat prefacerea; şi în toate a rânduit vieaţă şi mişcare.
Iar toate acestea pentru om. Să nu te amăgească aşa dar nălucirea
lumească a diavolului, care îţi strecoară gânduri rele în suflet. Ci,
aducându-ţi îndată aminte de bunătăţile cereşti, zi întru tine: dacă
vreau, de mine atârnă să biruesc şi acest războiu al patimei; dar nu
voiu birui dacă vreau să-mi fac pofta mea. Nevoieşte-te dar cu ceea ce
poate să-ţi mântuiască sufletul.
93. Vieaţa este unirea şi legătura minţii cu sufletul şi cu trupul.
Iar moartea nu este pierderea celor împreunate, ci stingerea
cunoştinţei lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează şi după
desfacere.
94. Mintea nu este suflet, ci dar de la Dumnezeu, care mântueşte
sufletul. Ea călăuzeşte sufletul şi-l sfătueşte la ceea ce-i plăcut
lui Dumnezeu: să dispreţuiască cele vremelnice, trupeşti şi
stricăcioase şi să râvnească bunurile cele veşnice, nestricăcioase şi
netrupeşti. Ea învaţă pe om să umble în trup, dar să înţeleagă prin
minte cele cereşti, cele din jurul lui Dumnezeu şi toate în deobşte.
Mintea iubitoare de Dumnezeu este binefăcătoarea şi mântuitoarea
sufletului omenesc.
95. Sufletul coborîndu-se în trup îndată se întunecă de întristare şi
de plăcere, şi se pierde. întristarea şi plăcerea sunt ca nişte tumori
ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu lucrând împotrivă,
întristează trupul şi mântueşte sufletul, ca doctorul care taie şi
arde trupul.
96. Sufletele cari nu sunt ţinute în frâu de raţiune şi nu sunt
cârmuite de minte, ca să sugrume, să stăpânească şi să cârmuiască
patimile lor, adică: întristarea şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele
cele necuvântătoare, raţiunea fiind târîtă de patimi ca vizitiul
biruit de cai.
97. Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să
nu cunoască pe Dumnezeu, care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit
lui mintea şi cuvântul prin cari sburând sus, omul se împreună cu
Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu.
98. Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte
cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul
nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu
le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa.
99. Dumnezeu făcând pe om cu voie liberă, ca un prea bogat şi bun, i-a
dat şi puterea să placă lui Dumnezeu dacă vrea. Iar lui Dumnezeu îi
place să nu fie păcat în om. Dacă între oameni sunt lăudate faptele
bune şi virtuţile sufletului cuvios şi iubitor de Dumnezeu şi sunt
dispreţuite faptele ruşinoase şi rele, cu cât mai mult nu va fi aşa la
Dumnezeu, Cel ce vrea mântuirea omului?
100. Pe cele bune le primeşte omul de la Dumnezeu. Căci pentru aceasta
a şi fost zidit de Dumnezeu. Iar pe cele rele şi le trage sieşi de la
sine şi de la păcatul, pofta şi nesimţirea sa.
101. Sufletul nesocotit, măcar că e nemuritor şi stăpân peste trup,
slujeşte trupului prin plăceri, pentru că nu a înţeles că desfătarea
trupului este vătămare sufletului. Fiind nesimţitor şi nebun, se
grijeşte de desfătarea trupului.
102. Dumnezeu este bun, omul e rău. Nimic rău nu este în Cer, nimic
bun pe pământ. Iar omul cu judecată alege ce este mai bun şi cunoaşte
pe Dumnezeul tuturor. Lui îi mulţumeşte şi pe El îl laudă. El urăşte
trupul încă înainte de moarte şi nu lasă să se împlinească simţirile
cele rele, ştiind că ele lucrează pierzarea sa.
103. Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte dreptatea. El nu
ia seama la nestatornicia, la amăgirea şi la vremelnicia vieţii
acesteia, nici nu se gândeşte la moarte, că nu primeşte daruri şi că
nu se poate ocoli. Iar dacă e bătrân neruşinat şi fără minte, ca şi un
putregai, nu mai foloseşte la nimic.
104. Numai dacă am fost încercaţi de supărări, simţim plăcerile şi
bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu
plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea nu doarme cu plăcere cel ce
n-a priveghiat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a
întristat. Tot aşa nu ne vom bucura de bunurile veşnice, dacă nu vom
dispreţui pe cele vremelnice.
105. Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea
tâlcuieşte cuvântul.
106. Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o
întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este
neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de
exprimat.
107. Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt, nemuritor.
Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles grăieşti. Căci în tăcere naşte
mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumită lui Dumnezeu, îţi
lucrezi mântuirea.
108. Cel ce vorbeşte fără socoteală, nu are minte, căci grăieşte fără
să înţeleagă nimic. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru
mântuirea sufletului.
109. Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului, este dar
al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi
pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a
omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc
nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoaţă apă cu ciurul.
Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea.
110. Nimeni nu vede cerul, nici nu poate să înţeleagă cele
dintr-însul, fără numai omul care se îngrijeşte de vieaţa virtuoasă şi
înţelege şi preamăreşte pe cel ce l-a făcut pe el spre mântuirea şi
vieaţa omului. Căci bărbatul iubitor de Dumnezeu ştie sigur că nimica
nu este fără Dumnezeu şi că el este pretutindeni şi întru toate, ca
Unul ce este nemărginit.
111. Precum iese omul din pântecele maicii sale, aşa şi sufletul, gol
iese din trup: unul curat şi luminos, altul având petele greşelilor,
iarăşi altul, negru de mulţimea păcatelor. De aceea sufletul raţional
şi iubitor de Dumnezeu, aducându-şi aminte şi gândindu-se la relele de
după moarte vieţuieşte cu evlavie ca să nu fie osândit pentru acelea.
Iar cei ce nu cred, fiind nepricepuţi cu mintea, nu se poartă cu
evlavie şi păcătuiesc, nesocotind cele de dincolo.
112. Precum după ce ai ieşit din pântece, nu-ţi mai aduci aminte de
cele de acolo, tot aşa nici după ieşirea din trup, nu-ţi mai aduci
aminte de cele din trup.
113. Precum după ce ai ieşit din pântece te-ai făcut mai mare la trup,
aşa şi după ce vei ieşi curat şi fără prihană din trup, vei fi mai
mare şi cu totul nestricăcios, petrecând în ceruri.
114. Precum trupul, după ce s-a desăvârşit în pântece trebue să se
nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup, măsura hotărîtă
lui de Dumnezeu, trebue să iasă din trup.
115. După cum vei sluji sufletul până ce este în trup, aşa şi el te va
sluji pe tine după ce vei ieşi din trup. Căci cel ce şi-a slujit aici
trupul bine şi cu desfătări, s-a slujit pe sine rău pentru după
moarte. Fiindcă şi-a osândit sufletul ca un lipsit de minte.
116. Precum trupul ieşind din pântecele maicii, nu poate să se
hrănească, fiind încă nedesăvârşit, tot astfel şi sufletul când iese
din trup, dacă nu şi-a agonisit prin bunăvieţuire cunoştinţa de
Dumnezeu, nu poate să se mântuiască, sau să se unească cu Dumnezeu.
117. Trupul unit cu sufletul iese din întunerecul pântecelui la
lumină, iar sufletul unindu-se cu trupul e legat de întunerecul
trupului. De aceea trebue să urîm trupul şi să-l strunim ca pe un
duşman care poartă războiu împotriva sufletului. Căci mulţimea
mâncărilor şi gustul lor plăcut deşteaptă patimile păcatului. Iar
înfrânarea pântecelui smereşte patimile şi mântueşte sufletul.
118. Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul
fără ochi e orb şi nu vede soarele, care luminează tot pământul şi
marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul, dacă nu are
minte bună şi vieţuire cuvioasă, este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu,
Făcătorul şi binefăcătorul tuturor, şi nu-L preamăreşte, nici nu va
putea să se bucure de nestricăciunea Lui şi de bunurile veşnice.
119. Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a
sufletului. Căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care
mântueşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te
vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând în trezvie şi cunoscând pe
Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili
să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa de Dumnezeu,
te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor
întâmpla după moarte.
120. Cele ce se întâmplă după rânduiala neclintită dumnezeească, cum e
răsăritul şi apusul soarelui în fiecare zi, sau rodirea pământului,
fac parte din Providenţă. Iar cele ce se fac la poruncă de către om,
se numesc lege. Dar toate s-au făcut pentru om.
121. Câte le face Dumnezeu ca un bun, pentru om le face; iar câte le
face omul, sieşi le face, fie bune, fie rele. Şi ca să nu te
ispitească fericirea celor răi, să ştii că precum cetăţile nutresc pe
călăii obşteşti nu ca să le laude reaua lor faptă, ci ca prin ei să
pedepsească pe cei nevrednici, în acelaşi chip şi Dumnezeu îngăduie ca
cei răi să stăpânească peste cele lumeşti, pentru ca printr-înşii să
se pedepsească cei neevlavioşi. La urmă şi pe stăpânitori îi dă
judecăţii, ca pe unii ce nu au slujit lui Dumnezeu, ci prin răutatea
lor au pricinuit năcazuri grele oamenilor.
122. Dacă închinătorii la idoli ar cunoaşte şi ar vedea cu inima la
cine se închină, nicidecum n-ar rătăci de la buna cinstire, ci,
privind rânduiala şi purtarea de grijă a celor ce au fost făcute şi se
fac de Dumnezeu, ar cunoaşte pe Cel ce le-a făcut pe ele pentru om.
123. Omul cel rău şi nedrept poate să ucidă, dar Dumnezeu nici celor
nevrednici nu încetează a le dărui vieaţă. Căci fiind bun şi
îmbelşugat prin fire a voit să fie lumea şi s-a făcut. Şi toate se fac
pentru om şi pentru mântuirea lui.
124. Om este cel ce a înţeles ce este trupul: că este stricăcios şi
vremelnic. Căci unul ca acesta înţelege şi sufletul, că este
dumnezeesc şi fiind nemuritor şi suflare a lui Dumnezeu a fost legat
de trup spre cercare şi îndumnezeire. Iar cine a înţeles sufletul,
vieţuieşte drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, nemai supuindu-se
trupului. Acela vede pe Dumnezeu cu mintea sa şi contemplă bunurile
veşnice dăruite sufletului de Dumnezeu.
125. Dumnezeu fiind pururea bun şi darnic a dat omului puterea de-a
face binele şi răul, după ce i-a dăruit şi cunoştinţă, ca privind
lumea şi cele din ea să cunoască pe Cel ce a făcut-o. Iar cel necuvios
poate să vrea şi să nu înţeleagă, căci poate şi să nu creadă şi să fie
nefericit; ba poate să cugete şi împotriva adevărului. Atât de mare
putere are omul de-a face binele sau răul.
126. Este o rânduială a lui Dumnezeu, ca pe măsură ce creşte trupul,
sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi
rău ceea ce îi place.
Dar sufletul care nu alege binele, nu are minte. Toate trupurile au
suflet, nu însă şi toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de
Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi
şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre
Dumnezeu.
127. Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela de-a fi nemuritor
cu trupul. Să se unească cu Dumnezeu îi este îngăduit, dacă va
înţelege că poate. Căci voind şi înţelegând, crezând şi iubind, prin
buna vieţuire omul ajunge împreună vorbitor cu Dumnezeu.
128. Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute.
Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează
sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa
şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.
129. Nimeni nu e bun, neruşinat fiind; iar cine nu e bun, este de
sigur rău şi iubitor de trup. Cea dintâi virtute a omului este
dispreţuirea trupului. Căci despărţirea de bunăvoie şi nu din lipsă de
cele vremelnice, stricăcioase şi pământeşti ne face moştenitori ai
bunurilor nestricăcioase şi veşnice.
130. Cel ce are minte se ştie pe sine că este om stricăcios. Iar cel
ce se ştie pe sine, pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi
s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să
înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar asemenea bărbat cunoaşte sigur
că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar
după moarte, dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică.
131. Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea
minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu.
132. Numai pe om îl ascultă Dumnezeu şi numai omului se arată, fiind
iubitor de oameni oriunde ar fi. Şi iarăşi, numai omul este închinător
vrednic al lui Dumnezeu. Pentru om numai se schimbă Dumnezeu la faţă.
133. Dumnezeu a făcut omului cerul pe care îl împodobesc stelele,
pentru om, pământul pe care îl lucrează oamenii pentru ei înşişi. Cei
ce nu simt o atât de mare purtare de grijă au sufletul lipsit de
minte.
134. Binele e nevăzut, ca cele din cer; răul se vede, ca cele de pe
pământ. Binele este ceea ce nu are comparaţie; iar omul care are minte
îşi alege ceea ce e mai bun, căci numai el înţelege pe Dumnezeu şi
făpturile Lui.
135. Mintea se arată în suflet, iar natura în trup. Mintea
îndumnezeeşte sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul
este natură, dar nu în tot sufletul, minte. De aceea nu tot sufletul
se mântuieşte.
136. Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de
lume fiind nenăscută. Sufletul care înţelege lumea şi vrea să se
mântuiască, în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă
întru sine că acum e vreme de luptă şi de cercetare şi nu aşteaptă să
o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea
primind cea mai mică plăcere urâtă.
137. Pe pământ a lăsat Dumnezeu naşterea şi moartea; pe cer se arată
purtarea de grijă şi rânduiala neclintită. Dar toate s-au făcut pentru
om şi pentru mântuirea lui. Dumnezeu, cel îmbelşugat în toate
bunătăţile, pentru oameni a făcut cerul şi pământul şi elementele,
făcându-le parte prin acestea de toate bunătăţile.
138. Cele muritoare se supun celor nemuritoare; iar cele nemuritoare
slujesc celor muritoare adică elementele omului, pentru iubirea de
oameni şi bunătatea firească a lui Dumnezeu care le-a făcut pe ele.
139. Cel ce e sărac şi nu poate vătăma, nu se socoteşte între cei
evlavioşi. Iar cel ce poate vătăma cu puterea sa, dar nu
întrebuinţează puterea spre rău, ci cruţă pe cei mai umiliţi, pentru
evlavia sa, întru bună răsplată se va afla şi după moarte.
140. Dumnezeu, Ziditorul nostru, pentru iubirea de oameni, ne-a lăsat
multe căi de mântuire, cari întorc sufletele şi le sue în Ceruri. Cad
sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru
greşeli pedepse.
141. Fiul este întru Tatăl, Duhul întru Fiul, iar Tatăl este întru
amândoi. Iar prin credinţă omul cunoaşte toate cele nevăzute şi
gândite. Credinţa este consimţirea de bună voie a sufletului.
142. Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe, sau împrejurări să treacă
înnot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie
chiar de ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin,
prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar
dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă, nu vor putea,
ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea.
Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii, de nu se
va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e
dumnezeesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat
cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile
trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine şi îmbătându-se de
neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci
trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.
143. Sufletul raţional stăruind neclintit pe lângă hotărîrea cea bună,
ţine în frâu mânia, pofta şi patimile sale nesocotite, ca pe un cal.
Şi biruindu-le, înfrânându-le şi stăpânindu-le pe acestea se
încununează şi se învredniceşte de vieaţa din ceruri, pe care o
primeşte ca pe o răsplătire a biruinţii şi a ostenelilor de la
Dumnezeu cel ce l-a zidit.
144. Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi
bunăstarea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor
în vieaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit
nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi
judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că
Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei
trebuitoare.
145. Vieaţa trupului şi bucuria de multă bogăţie şi putere în vieaţa
aceasta, i se face sufletului moarte. Iar osteneala, răbdarea, lipsa
purtată cu mulţumită şi moartea trupului, este vieaţă şi fericire
veşnică a sufletului.
146. Sufletul raţional nepunând preţ pe zidirea materială şi pe vieaţa
cea vremelnică, îşi alege desfătarea cerească şi vieaţa veşnică, pe
cari le va primi de la Dumnezeu prin vieţuire curată.
147. Cei ce şi-au înnoroiat veştmântul, întină şi haina celor ce se
apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare,
petrecând cu cei mai simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le
întinează sufletul prin auz,
148. începutul păcatului este pofta, prin care se pierde sufletul
raţional; iar începutul mântuirii şi al împărăţiei cerurilor este
dragostea.
149. Precum un vas de aramă uitat multă vreme şi neînvrednicit de
îngrijirea trebuitoare e mâncat de rugină din pricina neîntrebuinţării
şi ajunge nefolositor şi urît, tot aşa şi sufletul, nelucrând şi
negrijindu-se de buna vieţuire şi de întoarcerea la Dumnezeu, şi
ieşind prin fapte rele de sub acoperemântul lui Dumnezeu, e mâncat de
păcatul crescut din trândăvie în materia trupului şi se va afla fără
frumuseţe şi netrebnic pentru mântuire.
150. Dumnezeu este bun, fără patimă şi neschimbăcios. Iar dacă cineva
găseşte că e raţional şi drept ca Dumnezeu să nu se schimbe, dar
tocmai de aceea întreabă nedumerit cum se bucură de cei buni şi se
întoarce de către cei răi, sau se mânie pe cei păcătoşi, iar slujit
fiind se milostiveşte, să i se răspundă că Dumnezeu nici nu se bucură,
nici nu se mânie, căci bucuria şi întristarea sunt patimi; nici nu
primeşte daruri, căci atunci s-ar birui de plăcere. Nu e îngăduit să
socotim pe Dumnezeu bun sau rău, din lucruri omeneşti. El este numai
bun şi numai folositor şi nu vatămă niciodată. în felul acesta El este
totdeauna la fel. Iar noi rămânând buni, pentru asemănare ne unim cu
Dumnezeu şi făcându-ne răi, pentru neasemănare ne despărţim de
Dumnezeu, Trăind întru virtute suntem ai lui Dumnezeu, iar făcându-ne
răi ne facem nouă vrăşmaş pe Acela ce nu se mânie în deşert. Păcatele
noastre sunt acelea cari nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi,
ci ne leagă cu demonii ce ne chinuiesc. Iar când prin rugăciuni şi
faceri de bine, primim deslegare de păcate, prin aceasta nici nu
slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu, ci prin faptele şi întoarcerea
noastră spre Dumnezeu, vindecând păcatul nostru, ne bucurăm iarăşi de
bunătatea Sa. încât este totuna a zice că Dumnezeu îşi întoarce faţa
de la cei răi, sau că soarele se ascunde de cătră cei lipsiţi de
vedere.
151. Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu
e altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Iar aceasta este
cunoaşterea lui Dumnezeu care face pe om să fie fără pizmă, înţelept,
blând, îndatoritor şi milostiv după putere, necertăreţ şi în toate
după plăcerea şi voia lui Dumnezeu.
152. Cunoştinţa şi frica de Dumnezeu aduc tămăduire de patimile
trupului. Căci aflându-se în suflet necunoştinţa lui Dumnezeu,
patimile rămânând nevindecate fac sufletul să putrezească ca printr-un
puroiu îndelungat. Iar pentru aceasta să nu învinovăţim pe Dumnezeu,
care a dat oamenilor pricepere şi cunoştinţă.
153. Dumnezeu a umplut pe om de pricepere şi cunoştinţă, voind să
curăţească patimile şi păcatul cel de bunăvoie şi să strămute ceea ce
e muritor la nemurire, pentru bunătatea Sa.
154. Mintea cea din sufletul curat şi iubitor de Dumnezeu, cu adevărat
vede pe Dumnezeul cel nefăcut, neprivit şi negrăit, pe Cel singur
curat celor curaţi cu inima.
155. Omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua
cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea. Iar stăpânirea mâniei,
limbii, pântecelui şi plăcerilor e de cel mai mare ajutor sufletului.
156. Aceea ce ţine lumea este pronia lui Dumnezeu; şi nu se află loc
lipsit de pronie. Iar pronia este cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu,
care dă chip materiei ce vine în lume şi e ziditorul şi meşterul
tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială
fără puterea cuvântului care deosebeşte lucrurile. Iar cuvântul este
chipul şi mintea, înţelepciunea şi pronia lui Dumnezeu.
157. Pofta din amintire este rădăcina patimilor, cari sunt rudeniile
întunerecului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se
cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa e dus spre
păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte.
158. Cea mai mare şi mai fără leac boală a sufletului este necredinţa
în Dumnezeu şi iubirea de slavă. Căci pofta răului este o lipsă a
binelui. Iar binele stă în a face cu prisosinţă toate cele bune, câte
plac Dumnezeului a toate.
159. Numai omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai
acestui animal îi vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin
minte. Şi prin toate prevesteşte oamenilor vrednici de El, bunătăţile
viitoare.
160. Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu
nimica nu-i este cu anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte
podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac
cu vântul Lui. Şi toate sunt pentru om.
161. Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate. De aceea
cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu
mai fie păcat în om.
162. Numele este însemnarea unuia dintre mulţi. De aceea e lucru fără
minte a socoti că Dumnezeu care e unul singur, mai are alt nume. Căci
Dumnezeu aceasta înseamnă: Cel fără de început, care a făcut toate
pentru om.
163. Dacă ştii că ai fapte rele întru tine, scoate-le din sufletul
tău, în aşteptarea celor bune. Căci drept este Dumnezeu şi iubitor de
oameni.
164. Cunoaşte pe Dumnezeu şi e cunoscut de Dumnezeu omul care
neîntrerupt se nevoieşte să fie nedespărţit de Dumnezeu. Iar
nedespărţit de Dumnezeu ajunge omul care e bun în toate şi care birue
toată plăcerea, nu din pricina lipsei, ci prin voinţă şi înfrânare.
165. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe
Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu
dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele
asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu
smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iară lucrarea aceasta nu
este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.
166. Stihul acesta l-am scris pentru cei mai simpli spre dreaptă
ştiinţă, pentru că unii au avut îndrăsneala să spună cu necredinţă că
ierburile şi legumele ar fi însufleţite. Le spun acestora: Ierburile
au vieaţa firii, suflet însă n-au. Iar omul se numeşte animal raţional
pentru că are minte şi este capabil de ştiinţă. Celelalte dobitoace
pământeşti şi din aer au glas în ele fiindcă au duh şi suflet. Şi
toate cele cari cresc şi scad sunt vieţuitoare, fiindcă vieţuiesc şi
cresc, dar pentru aceea nu au şi suflet. Iar deosebirile
vieţuitoarelor sunt patru: Unele sunt nemuritoare şi însufleţite ca
îngerii, altele au mânie, suflet şi duh, ca oamenii, altele au numai
duh şi suflet ca dobitoacele, iar altele numai vieaţă ca ierburile. În
ierburi dăinueşte vieaţa fără suflet, fără duh şi fără minte. Iar
toate celelalte fără vieaţă nu pot să fie. Şi tot sufletul omenesc
este într-o mişcare necontenită de la un loc la altul.
167. Când primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fi
răpit îndată de ea, ci ridicându-te o clipă mai presus de aceasta,
adu-ţi aminte de moarte şi gândeşte-te că e mai bine să te ştii că ai
biruit această amăgire a plăcerii.
168. După cum de la naştere începe pătimirea, fiindcă ceea ce a venit
la vieaţă se şi strică, aşa de la patimă începe păcatul. Să nu zici,
prin urmare, că Dumnezeu n-a putut tăia păcatul, căci cei ce zic aşa
sunt nesimţitori şi nebuni. Nu era de lipsă să taie Dumnezeu materia,
pentru că aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a tăiat
păcatul din oameni în chip folositor, dându-le minte, ştiinţă,
cunoştinţă şi putere de-a deosebi binele. Deci cunoscând că păcatul ne
vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă în braţe
şi se laudă cu el şi căzând ca într-o mreajă e războit de el după ce e
tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-şi ridice
capul, să vadă şi să cunoască pe Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru
mântuirea şi îndumnezeirea omului.
169. Cele muritoare sunt nemulţumite de ele înşile, ştiind de mai
înainte de moartea care vine. Nemurirea îi vine sufletului cuvios din
bunătatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticălos şi fără minte
din răutatea lui.
170. Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi
aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi
umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar
somnul trupului tău se va face tresvie a sufletului şi închiderea
ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu, Atunci tăcerea ta,
umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o
adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din
om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de
mare preţ înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă în vecii
vecilor. Amin.
Evagrie Ponticul
Vieaţa şi scrisul lui
Evagrie, de origine din Pont, a fost un ucenic al Sf. Vasile cel Mare,
care l-a făcut ceteţ şi al Sf. Grigorie de Nazianz, care l-a sfinţit
întru diacon. La anul 379 pare să fi venit cu Sf. Gri gorie de
Nazianz, la Constantinopol, unde a rămas câtăva vreme şi după plecarea
aceluia, pe lângă patriarhul Nectarie. Bun cu vântător şi temeinic
instruit în ale teologiei, ţinea în acel timp predici foarte apreciate
în legătură cu controversele dogmatice ale vremii. Diferite motive
l-au îndemnat totuşi să plece de la Constantinopol la Ierusalim, iar
după o scurtă şedere acolo, la anul 382 se duse în Egipt,
închinându-se vieţii de pustnic, în care a avut ca îndrumător pe
Macarie cel Mare.
Scaunul episcopal, oferit lui de Teofil al Alexandriei, l-a respins în
chip statornic. Moare la anul 399.
Citind cu multă râvnă pe Origen, a împrumutat de la acesta teoria
preexistenţii sufletelor şi a restabilirii finale a tuturor
apocatastasă. De aceea sinodul al 5-lea ecumenic l-a condamnat ca
origenist. Acest fapt a avut ca urmare că textul grec original al
scrierilor sale nu s-a mai păstrat, afară de unele extrase, puse şi
acelea de cele mai multe ori sub alte nume, mai ales sub al lui Nil
Ascetul. Operile lui întregi s-au păstrat numai în traduceri siriace
şi armene, adică la creştini monofiziţi.
Evagrie pare a fi primul scriitor bisericesc care, imitând literatura
filosofică de sentinţe, şi-a îmbrăcat învăţătura sa în această formă.
El este iniţiatorul centuriilor, al sentinţelor în grupe de câte 100.
În general este recunoscut ca cel mai fecund şi mai caracteristic
scriitor duhovnicesc din pustia Egiptului ViIlerfRahner, Ôp. c. 99. El
a dat o formă mai înţeleasă marilor idei ale lui Origen şi Grigorie al
nisei. Scrierile lui, afară detezele origeniste condamnate, au
exercitat poate cea mai mare influenţă asupra ascezii şi misticii
răsăritene până în veacul al 14-lea, ba până în al 20-lea, cum zice J.
Hausherr. Evagrie a însemnat mai mult pentru mistica ortodoxă decât
Dionisie Areopagitul, care a venit mai târziu, când misticii aveau
prin Evagrie o învăţătură fixată ga ta. Această învăţătură trece de la
el peste Scărarul, Isichie, Maxim Mărt., Nichita Stitatul, până la
isichaşti la VillerRahner, Op. c. p. 109.
Evagrie împarte viaţa spirituală în activă şi contemplativă sau
gnostică. Viaţa activă este numai pregătirea pentru cea gnostică.
Toată strădania omului trebue să ducă la cunoaştere sau gnoză, a cărei
încoronare este contemplarea Sf. Treimi. Rostul ascezei este să
înlăture piedecile ce stau în calea cunoaşterii, prin curăţirea
sufletului de patimi.
Virtuţile, cari sunt treptele vieţii active, se rânduesc în ur
mătoarea ordine: Cea mai de jos e credinţa, care naşte frica de
Dumnezeu. Aceasta naşte păzirea poruncilor, ale cărei fiice sunt:
înfrânarea, cuminţenia, răbdarea, şi nădejdea. Toate duc la nepătimire
aîiâO-Eta, al cărei rod e dragostea. De acum părăsim vieaţa activă.
Dragostea ne introduce în vieaţa contemplativă.
Treapta cea mai de jos a vieţii contemplative este gnoza naturală
cpuacx. După ea urmează teologia, gnoza mai înaltă, contemplarea Sf.
Treimi, care e şi treapta rugăciunii curate.
Cunoaşterea lui Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii duhovniceşti, nu
se realizează prin cugetare discursivă. Cel curăţit ajunge până la o
cunoaştere intuitivă a Lui, în lumina sufletului îndumnezeit. În
timpul rugăciunii, sufletul contemplativului este asemenea cerului, în
care străluceşte lumina Sf. Treimi. Dar pentru aceasta se cere o
curăţire de toate patimile şi de toate gândurile în legătură cu ele.
Aceasta e curăţirea ce se cere sufletului, care e sediul patimilor.
Dar se cere şi o curăţire a minţii, vârful cunoscător, sau ochiul
sufletului. Până ce mintea mai păstrează chiar şi numai gânduri
nestrăbătute de patimi, ea poate cunoaşte prin ele pe Dumnezeu în chip
mijlocit. Dar dacă vrea să ajungă la vederea Sf. Treimi, trebue să se
cureţe şi de aceste gânduri, ca să devină cu totul pură YDJJLVOC. La
această stare nu poate ajunge decât prin harul lui Dumnezeu. Ajuns
omul aci, în inima lui străluceşte lumina Sf. Treimi, el vede lumina
dumnezeiască. Lumina aceasta este fără formă", întrucât şi Dumnezeu
este fără chip, simplu şi nepătruns. În cunoaşterea aceasta a lui
Dumnezeu nu e nimic care să se întipărească în mintea omului. De aceea
mintea trebue să se elibereze de orice Întipărire a lucrurilor şi
înţelesurilor lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu e dincolo de orice chip.
Viziunile imaginative sunt suspecte. Cunoaşterea aceasta e simplă,
necompusă, indescriptibilă, fără imagini. Este o cucerire a minţii de
către nemărginirea Celui infinit. Tocmai de aceea lumina aceasta este
într-un anumit înţeles şi întunerecul cel mai adânc, neştiinţa fără
margini".
Dar această cunoaştere are şi o altă lăture. Când lumina dumnezeească
răsare în minte, aceasta se vede şi pe sine însăşi. Vederea proprie
este o condiţie a desăvârşirii minţii. Astfel mintea în vremea
rugăciunii se vede pe sine, strălucind ca sa firul şi ca cerul, ca
locul în care s-a coborât Sf. Treime.
Mult vorbeşte Evagrie de starea de nepătimire apatia, ca o condiţie a
vederii lui Dumnezeu. Semnul că cineva a ajuns la adevărata lipsă de
patimi stă în faptul că se poate ruga neturburat şi neîmprăştiat,
eliberat de toate grijile şi de toate gândurile şi imaginile
lucrurilor. Dar această nepăsare faţă de lucrurile lumii, nu este şi o
indiferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ci o condiţie pentru
ca să-i poată iubi cu adevărat.
Patimile, cari pun stăpânire pe om şi de cari trebue să se curăţească
pentru a ajunge la nepătimire, iubire şi gnoză, le aduce Evagrie în
legătură cu demonii, încât lupta cu ele este în acelaşi timp o luptă
cu ei. Această idee devine un leitmotiv important al întregei asceze
răsăritene.
Tot la Evagrie găsim pentru prima dată teoria celor opt patimi, sau
vicii, sau gânduri păcătoase, teoria ce va reveni mereu la scriitorii
ascetici de după el, la Casian, Nil, Ioan Scărarul, Ioan Damaschin
etc.
La Evagrie sunt trasate directivele ascezei şi misticei ulterioare, la
el se cuprind sistematizate aproape toate învăţăturile psichologice şi
pneumatologice, aplicate în vieaţa ascetică şi mi stică din Răsărit. 1
EVAGrIe MONAHUL
Schiţă monahicească, În care se arată cum trebue să ne nevoim şi să ne liniştim
1. Laieremia Proorocul s-a scris: iar tu să nu-ţi iai muiere în locul
acesta. Că acestea zice Domnul despre fiii şi fiicele ce s-au născut
în locul acesta: cu moarte bolnăvicioasă vor muri. 2 Aceasta o arată
şi cuvântul Apostolului: Omul care se căsătoreşte, se îngrijeşte de
ale lumii, cum să placă femeii, şi se risipeşte în acestea. Iar femeia
măritată se îngrijeşte de ale lumii, cum să placă bărbatului. 3 Şi se
vede limpede că nu numai despre fiii şi fiicele ce se vor naşte din
căsătorie a zis Proorocul că de moarte bolnăvicioasă vor muri, ci şi
despre fiii şi fiicele ce se nasc în inima lor, adică despre gândurile
şi poftele trupeşti, întrucât şi acestea vor muri în cugetul
bolnăvicios, neputincios şi destrăbălat al lumii acesteia şi nu se vor
învrednici de vieaţa cerească. Iar cel necăsătorit, zice, se
îngrijeşte de ale Domnului, cum să placă lui Dumnezeu şi cum să aducă
roadele cele pururi înfloritoare şi nemuritoare ale vieţii veşnice.
2. Aşa este monahul şi aşa trebue să fie: să nu aibă femeie, să nu
nască fii sau fiice în locul mai înainte zis; dar nu numai atât, ci
trebue să fie şi ostaş al lui Hristos, nepământesc, fără grijă, în
afară de orice gând şi faptă de câştig, după cum zice şi Apostolul:
Nimenea ostaş fiind, nu se împiedecă de lucrurile lumeşti, ca singur
Voevodului să placă. 2 Aşa să fie şi monahul, mai ales cel care a
lepădat toate cele materiale ale lumii acesteia şi zoreşte spre
câştigurile cele frumoase şi bune ale liniştei. Căci ce frumoasă şi
bună este nevoinţa pentru dobândirea liniştei. Blând este jugul ei şi
sarcina uşoară. 1 Dulce este vieaţa şi fapta ei plăcută.
3. Vrei aşa dar, frate, să iai asupra ta vieaţa singuratecă şi să
zoreşti spre cununile celei mai mari biruinţe, a liniştei? Lasă
grijile lumei cu domniile şi cu stăpânirile ei, adică fii nepământesc,
fără patimă şi fără de orice poftă, ca făcându-te străin de tovărăşia
acestora, să te poţi linişti într-adevăr. Căci de nu se va smulge
cineva pe sine din acestea, nu va putea dobândi petrecerea aceea.
Îndestulează-te cu mâncare puţină şi fără preţ, nu cu multă şi bogată.
Iar dacă de dragul de-a fi ospitalier îţi merge gândul la vreo mâncare
mai de preţ, leapădă gândul acesta şi nicidecum să nu-i dai ascultare,
că prin el îţi întinde vrăjmaşul o cursă, ca să te abată de la
linişte. Ai pildă pe Domnul Iisus, care mustră sufletul ce se
îngrijeşte de unele ca acestea, zicând Martei: Ce te îngrijeşti şi
spre multe te sileşti?4 Un lucru trebueşte, să asculţi cuvântul lui
Dumnezeu; după aceea toate se află fără osteneală. De aceea adaugă
îndată, zicând: Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de
la dânsa. 5 Ai apoi şi pilda văduvei din Sarepta Sidonului, care a
găzduit pe proorocul Ilie. Chiar numai pâine, sare şi apă de-ai avea,
şi cu acestea poţi să te faci vrednic de răsplata iubirii de străini,
iar de cumva n-ai nici de acestea, ci primeşti pe străin numai cu
bunăvoinţă şi îi întorci cuvânt de folos, de asemenea poţi primi
răsplata iubirii de străini. Căci s-a zis: Cuvântul este mai presus de
dar. Unele ca acestea trebue să le cugeţi asupra milosteniei.
4. Ia seama, aşa dar, să nu pofteşti să ai bogăţie pentru a o împărţi
săracilor; căci şi aceasta este o amăgire a celui rău, ca să te ducă
la slava deşartă şi să împingă mintea la tot felul de osteneli pentru
câştiguri. Gândeşte-te la văduva de care mărturiseşte Domnul în
Evanghelie, care numai doi bani a avut şi a covârşit cu ei hotărârea
şi puterea bogaţilor. Căci aceia, zice, din prisosul lor au aruncat în
visterie, pe când aceasta toată averea ei.! Cât priveşte hainele, să
nu pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele cari
sunt de trebuinţă trupului. Aruncă mai bine asupra Domnului grija ta
şi El va purta grijă de tine. 2 Căci El se îngrijeşte, zice, de noi"
Dacă eşti lipsit de hrană sau de haine, nu te ruşina să primeşti când
ţi le vor aduce alţii, căci ruşinea aceasta este un fel de mândrie.
Iar dacă prisoseşti tu în acestea, dă şi tu celui lipsit. Aşa voieşte
Dumnezeu să se chivernisească între dânşii copiii Săi. De aceea scrie
Apostolul către Corinteni cu privire la cei lipsiţi: Prisosul vostru
să împlinească lipsa altora, ca şi prisosul acelora să împlinească
lipsa voastră; ca să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce
are mult, nu i-a prisosit şi celui ce are puţin, nu i-a lipsit. 4 Deci
având pentru timpul de acum cele de trebuinţă, nu te griji pentru
vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămână şi nici
pentru o lună. Căci venind de faţă ziua de mâine, va aduce El cele de
trebuinţă. Tu caută mai bine împărăţia cerurilor şi dreptatea lui
Dumnezeu. Căutaţi, zice Domnul, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea
Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. 5
5. Să nu-ţi iai tânăr slujitor, ca nu cumva vrăjmaşul să stârnească
prin el vreo sminteală şi să-ţi turbure cugetul, ca să te îngrijeşti
de mâncări alese, căci nu vei mai putea să te îngrijeşti numai de
tine. Să nu faci aceasta gândindu-te la odihna trupească, ci cugetă la
ce e mai bine, La odihna duhovnicească, căci cu adevărat e mai bună
odihna duhovnicească, decât cea trupească. Iar dacă te gândeşti la
folosul tânărului, să nu te învoieşti nici atunci, căci nu este a
noastră datoria aceasta, ci a altora, a sfinţilor părinţi din
chinovie. Grijeşte-te numai şi numai de folosul tău, păzind chipul
liniştei. Cu oameni cu multe griji şi iubitori de materie să nu-ţi
placă să locueşti, ci locueşte sau singur, sau cu fraţi neiubitori de
materie şi de acelaşi cuget cu tine. Că cel ce locuieşte cu oamenii
iubitori de materie şi cu multe griji, vrând-nevrând va face şi el
tovărăşie cu ei şi va sluji poruncilor omeneşti. Nu te lăsa atras în
vorbire deşartă, nici în oricare altă năpastă, ca mânia, întristarea,
nebunia după lucruri pământeşti, frica de sminteală, grija de naşteri,
sau de rudenii, ba mai mult, ocoleşte întâlnirile dese cu acestea, ca
nu cumva să te scoată din liniştea cea din chilie şi să te tragă în
grijile lor. Lasă, zice Domnul, pe cei morţi să-şi îngroape morţii
lor, iar tu vino de urmează Mie. 1 Iar dacă şi chilia, în care
locuieşti, e încărcată cu multe, fugi, nu o cruţa, ca nu cumva să te
topeşti de dragul ei. Toate să le faci, toate să le împlineşti, ca să
te poţi linişti. Încălzeşte-ţi inima, sârguind să te afli în voia lui
Dumnezeu şi în războiul nevăzut.
6. Dacă nu te poţi linişti uşor în părţile tale, grăbeşte spre
înstrăinarea cu voia şi întăreşte-ţi gândul spre ea. Fă-te ca un
neguţător priceput, care le cearcă pe toate cele folositoare liniştei
şi pe toate căile pune stăpânire pe cele liniştitoare şi de folos
acestui scop. Te sfătuiesc iarăşi: iubeşte înstrăinarea, căci te
izbăveşte de împrejurările ţinutului tău şi te face să te bucuri numai
de folosul liniştei. Fugi de zăbovirile în cetate şi rabdă cu bărbăţie
pe cele din pustie; că iată, zice Sfântul, m-am depărtat fugind şi
m-am sălăşluit în pustie. 1 De este cu putinţă, în niciun chip să nu
te arăţi prin cetate. Căci nu vei vedea acolo nimic de folos şi nimic
bun pentru petrecerea ta. Am văzut, zice iarăşi Sfântul, fărădelege şi
pricire în cetate. 2 Aşadar caută locurile neturburate şi singuratice
şi Să nu te înfricoşezi de ecoul lor. Chiar năluciri de la draci de
vei vedea acolo, să nu te înspăimânţi, nici să fugi, lepădând
alergarea ce îţi e spre folosul tău. Să stai pe loc fără frică şi vei
vedea măririle lui Dumnezeu:3 ajutorul, purtarea de grijă şi toată
cunoştinţa spre mântuire. Căci am primit, zice fericitul bărbat, pe
Cel ce mă mântuieşte de împuţinarea sufletului şi de furtună. 4 Pofta
vagabondării să nu biruie inima ta, căci vagabondarea împreunată cu
pofta strică mintea cea fără de răutate. 5 Multe ispite sunt cu acest
scop. De aceea teme-te de greşală şi stăi cu aşezământ în chilia ta.
7. Dacă ai prieteni, fugi de întâlnirile dese cu ei, căci numai
întâlnindu-te rar cu dânşii le vei fi de folos. Iar dacă vezi că îţi
vine prin ei vreo vătămare, cu niciun chip nu te mai apropia de
dânşii. Trebue să ai ca prieteni pe cei ce pot fi de folos şi de
ajutor vieţuirii tale. Fugi şi de întâlnirile cu bărbaţii răi şi
războinici, şi cu niciunul din aceştia să nu locuieşti împreună; ba şi
de sfaturile lor cele de nimica să te lapezi. Căci nu locuiesc lângă
Dumnezeu şi nici statornicie n-au. Prietenii tăi să fie bărbaţii
paşnici, fraţii duhovniceşti şi părinţii sfinţi; căci pe aceştia şi
Domnul îi numeşte aşa zicând: Mama mea, fraţii şi părinţii mei aceştia
sunt, cari fac voia Tatălui Meu cel din Ceruri. 6 Cu cei împrăştiaţi
de griji multe să nu te aduni, nici ospătare cu dânşii
Ps. 55, 8. 2 Ibid. 10. Ex. 14, 13. 4 Ps. 55. 9. Înţelep. 4, 12.
Vi:. 12, 50; Lc 8, 21.
să nu primeşti, ca nu cumva să te tragă în împrăştierea lor şi să te
depărteze de la ştiinţa liniştei. Căci au În trânşii patima aceasta.
Nu pleca urechea ta la cuvintele lor şi nu primi socotinţele inimii
lor, căci sunt cu adevărat păgubitoare. Spre credincioşii pământului
să fie osteneala şi dorinţa inimii tale şi spre râvna lor de-a plânge.
Că ochii mei, zice, spre credincioşii pământului, ca să şează ei
împreună cu mine. Iar dacă cineva dintre cei ce vieţuiesc potrivit cu
dragostea de Dumnezeu vine să te poftească la masă şi vrei să te duci,
du-te, însă de grabă să te întorci la chilia ta. De este cu putinţă,
afară de chilie să nu dormi niciodată, ca de-apururi să rămâie cu tine
harul liniştei şi vei avea într-însa neîmpiedecată slujirea jertfei
tale.
8. Să nu pofteşti bucate bune şi de cele ce ademenesc la desfătare.
Căci cea care petrece în desfătări, a murit până e încă în vieaţă,2
cum zice Apostolul. Să nu-ţi saturi pântecele tău cu bucatele altora,
ca să nu ţi se nască poftă de acestea şi să ţi se facă dor de mesele
de-afară. Căci s-a zis: Nu vă amăgiţi cu săturarea pântecelui. Iar
dacă te vei vedea poftit necontenit afară din chilia ta, nu primi.
Căci este păgubitoare zăbovirea necurmată afară din chilia ta: îţi ia
harul, îţi întunecă cugetul şi îţi stinge râvna. Priveşte un vas cu
vin stând nemişcat multă vreme într-un loc: ce vin lucitor, aşezat şi
binemirositor pregăteşte. Dar dacă-l vei muta mereu încoace şi -ncolo,
vinul va fi mohorît, arătând urâciunea drojdiilor. Deci cu acela
asemănându-te, încearcă de scoate folosul. Taie legăturile cu prea
mulţi, ca să nu te pomeneşti împresurat la minte şi să fugă liniştea
de la tine. Poartă grijă de lucrul mâinilor, şi aceasta, dacă este cu
putinţă, zi şi noapte, ca să nu îngreunezi pe nimeni, dar mai ales să
ai de unde da şi altora, precum îndeamnă Apostolul Pavel. 3 Cu
deosebire însă, ca să te lupţi şi prin aceasta împotriva dracului
trândăviei şi să risipeşti şi toate celelalte pofte ale vrăjmaşului.
Căci în vremea nelucrării năvăleşte asupra ta dracul trândăviei şi
întru pofte se află tot omul leneş,1 precum se zice. Când dai şi iai,
nu scapi de păcat. De aceea ori de vinzi, ori de cumperi, lasă de la
tine din cumpăna dreaptă, ca nu cumva ţinându-te cu de-amănuntul de
obiceiurile iubirii de câştig, să cazi în lucruri cari păgubesc
sufletul, în certuri, în jurăminte mincinoase, în schimbarea
cuvintelor tale şi în cele asemenea, ca printr-însele să necinsteşti
şi să ruşinezi vrednicia cinstită a vieţii tale. înţelegând însuţi
acestea, păzeşte-te de la a da şi a lua. Iar dacă vreai să alegi ceea
ce este mai bun, şi eşti în stare de aceasta, aruncă grija ta asupra
altui oarecare bărbat credincios, ca astfel făcându-te voios, să ai
nădejdi bune şi bucuroase.
9. Aceste îndemnuri de folos ţi le dă rânduiala liniştei. Dar acum îţi
voiu atrage luarea aminte şi asupra următoarelor lucruri, care ţin de
ea. Tu ascultă-mă şi fă cele ce-ţi rânduesc ţie: Aşezându-te în chilia
ta, adună-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii. Priveşte atunci
la moartea trupului, înţelege întâmplarea, ia-ţi osteneala şi
dispreţueşte deşertăciunea din lumea aceasta, atât a plăcerii cât şi a
străduinţii, ca să poţi să rămâi nestrămutat în aceeaşi hotărîre a
liniştei şi să nu slăbeşti. Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad,
gândeşte-te cum se chinuesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară?
sau în ce cumplită suspinare? în ce mare spaimă şi frământare? sau în
ce aşteptare? Gândeşte-te la durerea sufletului cea neîncetată, la
lacrămile sufleteşti fără sfârşit. Mută-ţi apoi gândul la ziua
învierii şi la înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu. Închipueşte-ţi
scaunul acela înfricoşat şi cutremurător. Adu-la mijloc cele ce
aşteaptă pe păcătoşi: Ruşinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos
însuşi, a îngerilor, a Arhanghelilor, a Stăpâniilor şi a tuturor
oamenilor, toate muncile, focul cel veşnic, viermele cel neadormit,
şarpele cel mare, întunerecul şi peste toate acestea plângerea şi
scrâşnirea dinţilor, spaimele, chinurile. Gândeşte-te apoi şi la
bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi: îndrăsnirea cea către Dumnezeu Tatăl
şi către Iisus Hristos, către îngeri, Arhangheli, Stăpânii, împreună
cu tot poporul împărăţiei şi cu darurile ei: bucuria şi fericirea.
Adu-în tine amintirea acestora amândouă şi plânge şi suspină pentru
soarta păcătoşilor, îmbracă vederea ta cu lacrimi de frică să nu fi şi
tu printre dânşii. Iar de bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi bucură-te
şi te veseleşte. Sârgueşte-te să te învredniceşti de partea acestora
şi să te izbăveşti de osânda acelora. Să nu uiţi de acestea, fie că te
afli în chilie, fie afară şi nicidecum să nu lapezi pomenirea aceasta
dinaintea ta, ca cel puţin printr-aceasta să scapi de gândurile
spurcate şi păgubitoare.
10. Postul să-ţi fie cu toată puterea, ca înaintea Domnului. El
curăţeşte păcatele şi fărădelegile tale; face sufletul cuviincios,
sfinţeşte cugetarea, alungă dracii şi apropie de Dumnezeu. Iar dacă ai
mâncat odată într-o zi, a doua oară să nu pofteşti, ca să nu te faci
risipitor şi să-ţi turburi cugetul. În felul acesta poţi avea cu ce să
împlineşti porunca binefacerii şi poţi să omori patimile trupului. Iar
dacă s-ar face întâlnire de fraţi şi ai fi silit să mănânci şi a doua
şi a treia oară, să nu te temi, nici să te întristezi, ci mai bine
bucură-te, mulţumind lui Dumnezeu că, făcându-te supus trebuinţei şi
mâncând de două şi de trei ori, ai împlinit legea dragostei şi că pe
însuşi Dumnezeu îl vei avea orânduitor al vieţii tale. Dacă uneori
trupul e bolnav şi trebue să mănânci şi de două, de trei şi de mai
multe ori, să nu fie întristat cugetul tău. Căci ostenelile trupeşti
nu trebue să fie ţinute şi în timpuri de boală şi de slăbiciune, ci
trebuesc lăsate atunci mai slobod în anumite privinţe, ca să se
întărească trupul din nou spre aceleaşi osteneli ale vieţuirii. Iar în
privinţa înfrânării de la anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeescul
cuvânt ca să nu mâncăm ceva, ci a zis: Iată am dat vouă toate, ca pe
legumele ierburilor,1 mâncaţi-le nimic cercetând şi: Nu cele ce intră
în gură spurcă pe om. 1 Deci înfrânarea de la anumite bucate, e lucru
ce rămâne la alegerea ta, ca o osteneală a sufletului.
11. Rabdă cu plăcere privegherea, culcarea pe jos şi toate celelalte
osteneli. Caută la slava cea viitoare, ce se va descoperi ţie împreună
cu toţi sfinţii. Că nu sunt vrednice pătimirile veacului acestuia,
faţă de slava ce are să se descopere nouă, zice Apostolul. Dacă eşti
slăbit cu sufletul, roagă-te,5 precum este scris; roagă-te cu frică,
cu tremur, cu osteneală, cu înfrânare şi cu priveghiere. Aşa suntem
datori să ne rugăm, mai ales pentru vrăjmaşii rău nărăviţi. Căci
aceştia ori de câte ori ne văd că stăm la rugăciune, ne stau şi ei cu
sârguinţă împotrivă, sădind în mintea noastră cele ce nu trebue, ca să
ni le aducem aminte sau să le gândim în vremea rugăciunii. Aşa vreau
ei să ducă mintea în robie, iar rugăciunea noastră să o facă
nelucrătoare, deşartă şi nefolositoare. Căci deşartă cu adevărat şi
nefolositoare este rugăciunea făcută fără frică, fără trezvie şi
priveghere. Dacă de omul împărat te apropii cu frică şi cu tremur şi-i
faci rugăciunea cu luare aminte, cu cât mai vârtos trebue să te
înfăţişezi la fel înaintea lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, şi a lui
Hristos, împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor, făcându-I în
acelaşi fel rugăciunea ta? Căci lui îi slujeşte cu frică şi cu tremur
toată mulţimea şi ceata duhovnicească a îngerilor şi pe El îl laudă cu
tremur, prin cântare necontenită, împreună cu Cel fără de început al
Său Părinte şi cu Prea Sfântul şi împreună veşnicul Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Gen. 9, 3. 2 I Cor. 10, 25, 27. Mt. 15, 11. Rom. 8, 18.
Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor
1. Între dracii care se împotrivesc lucrării noastre, cei dintâi, care
se ridică cu luptă, sunt cei încredinţaţi cu poftele lăcomiei
pântecelui, cei ce ne furişează în suflet iubirea de argint şi cei ce
ne momesc cu slava de la oameni. Toţi ceilalţi vin după aceştia să ia
în primire pe cei răniţi de ei. Căci este cu neputinţă să cază cineva
în mânile duhului curviei, dacă n-a fost doborît întâi de lăcomia
pântecelui. Precum nu poate turbura mânia pe cel ce nu luptă pentru
mâncări, sau bani, sau slavă. Şi este cu neputinţă să scape de dracul
întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea. Nici de mândrie,
cel dintâiu puiu al diavolului, nu va scăpa cineva, dacă n-a smuls din
sine iubirea de argint, rădăcina tuturor răutăţilor, dacă şi sărăcia
smereşte pe om, după înţeleptul Solomon. Scurt vorbind, este cu
neputinţă să cadă omul în puterea vreunui drac, dacă n-a fost rănit
mai întâiu de acele căpetenii ale lor. De aceea şi diavolul aceste
trei gânduri i le-a înfăţişat Mântuitorului: întâiu îndemnându-l să
facă pietrele pâini, al doilea făgăduindu-i toată lumea dacă i se va
închina şi al treilea spunându-i că va fi acoperit cu slavă dacă va
asculta, întrucât nu va păţi nimic dintr-o aşa de mare cădere. 5 Dar
Domnul, dovedindu-se mai presus de acestea, i-a poruncit diavolului să
meargă înapoia Lui. Prin acestea ne-a învăţat că nu este cu putinţă să
alunge cineva de la sine pe diavolul, dacă n-a dispreţuit aceste trei
gânduri.
2. Toate gândurile diavoleşti furişează în suflet chipurile lucrurilor
sensibile, cari, punându-şi întipărirea în minte, o fac să poarte în
ea formele acelor lucruri. Deci de la însuşi lucrul care se deapănă în
minte, poţi cunoaşte care drac s-a apropiat de tine. De pildă, dacă în
cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit, sau m-a
necinstit, el dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului, furişat în
mine. Dacă iarăşi se învârteşte în minte gândul la bani sau la slavă,
dintr-acestea se va cunoaşte duhul care ne necăjeşte. Asemenea şi la
alte gânduri, din lucru afli pe dracul ce e de faţă şi îţi furişează
năluciri. Cu aceasta nu zic că toate amintirile ăstor fel de lucruri
vin de la draci, deoarece şi mintea însăşi, stârnită de om, aduce
închipuiri de lucruri şi fapte; ci numai acelea dintre amintiri, cari
aprind mânia şi pofta împotriva firii. Căci prin turburarea acestor
puteri, mintea preacurveşte în cuget şi este războită, neputând primi
arătarea lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat legea, dacă strălucirea luminii
dumnezeeşti se arată puterii cugetătoare a sufletului în vremea
rugăciunii, după înlăturarea gândurilor lucrurilor.
3. Nu va putea să alunge de la sine amintirile pătimaşe, omul care n-a
avut grijă de poftă şi mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu
privegheri şi cu lcatul
Mt 4, 3
Acest cap, se află în Ira. CaoiU Practica" P, G. 40, 1236,7, cap. 63
pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu
suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii. Căci
dintr-aceste două patimi se ţes mai toate gândurile dracilor, care duc
mintea la primejdie şi pierzanie. Dar este cu neputinţă să biruim
patimile acestea, dacă nu dispreţuim mâncările, banii şi slava, ba
încă şi propriul nostru trup, pentru cei ce caută adeseori să-l aţâţe.
Pildă fără zăbavă să luăm de la cei ce se primejduesc pe mare, care
sar şi din corabie de furia vânturilor şi a valurilor răsculate. Aici
însă trebue să fim cu luare aminte ca să nu sărim din corabie spre a
fi văzuţi de oameni. Căci vom pierde plata noastră şi ne va lua în
primire un alt naufragiu şi mai cumplit, suflând împotrivă-ne vântul
dracului slavei deşarte. De aceea şi Domnul nostru învaţă în
Evanghelie pe acest cârmaciu, care e mintea, zicând: Luaţi aminte să
nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de
dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea de la Tatăl vostru cel din
Ceruri. Şi iarăşi: Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii, că iubesc a
se ruga prin adunări şi prin târguri, ca să se arate oamenilor că
postesc. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor. Sau: Când postiţi, nu
fiţi ca făţarnicii, trişti, că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate
oamenilor că postesc. Amin zic vouă, îşi iau plata lor. Să fim cu
luare aminte la câte ne învaţă aci doctorul sufletelor: prin
milostenie tămădueşte mânia, prin rugăciune curăţeşte mintea, iar cu
postul veştejeşte pofta. Din acestea se alcătueşte noul Adam, înoit
după chipul Ziditorului său, nemai fiind în el, datorită nepătimirii,
bărbat şi femeie, elin şi iudeu, tăiere şi netăiere împrejur, barbar
şi schit, rob şi slobod, ci toţi una şi întru toţi Hristos.
Despre visuri
4. Trebue să cercetăm cum întipăresc dracii nălucirile cele din somn
în mintea noastră şi-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnueşte
să se întâmple minţii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie
printr-o simţire oarecare, sau fie prin amintire, care întipăreşte în
minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului.
Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o întipăresc în cuget.
Căci organele trupului stau în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi,
trebue să cercetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa
trebue să ţie, deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc una ca
aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii, stârnită de noi
sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim şi petrecem cu Sfinţii. Să fim
însă cu atenţie. Căci chipurile pe cari sufletul împreună cu trupul le
primeşte întru sine, amintirea le mişcă fără să se mai ajute de trup.
Aceasta se vede din faptul că adesea pătimim una ca aceasta şi în
somn, când trupul se odihneşte. Trebue să ştim că precum ne putem
aduce aminte de apă, şi cu sete şi fără sete, tot aşa ne putem aduce
aminte de aur şi cu lăcomie şi fără lăcomie; şi aşa şi cu celelalte.
Iar faptul că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile
sale, se datoreşte vicleniei vrăjmaşilor. Dar trebue să ştim şi
aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii şi de lucrurile de
dinafară, ca de pildă de vuetul apelor, la cei ce călătoresc pe mare.
5. Scopul dracilor e ajutat foarte mult de mânia noastră, când se
mişcă împotriva firii, făcându-se de mare folos oricărui vicleşug al
lor. De aceea toţi zoresc să o întărâte zi şi noapte. Când o văd însă
legată de blândeţe, atunci caută pricini îndreptăţite ca să o deslege
îndată, ca făcându-se foarte aprinsă, să o folosească apentru
gândurile lor furioase. De aceea nu trebue să o întărâtăm nici pentru
lucruri drepte, nici pentru nedrepte,
ca să nu dăm chiar noi sabie primejdioasă în mâna vrăjmaşului, ceea ce
ştiu că fac mulţi şi mai mult decât trebue, aprinzându-se pentru
motive neînsemnate. Căci, spune-mi de ce te prinzi grăbit la harţă
dacă dispreţueşti bucatele, banii şi slava? De ce hrăneşti câinele
când te lauzi că nu ai nimica? Iar dacă acesta latră şi se ia după
oameni, trebue că ai niscai lucruri şi vrei să le păzeşti. Dar eu
despre unul ca acesta cred că e departe de rugăciunea curată, ştiind
că mânia este ciumă pentru o astfel de rugăciune. Şi mă mir că unul ca
acesta şi pe Sfinţi i-a uitat: pe David, care strigă: Opreşte mânia şi
părăseşte turbarea;2 pe Eclesiastul care porunceşte: Alungă mânia de
la inima ta şi scoate vicleşugul din trupul tău;3 pe Apostolul care
rândueşte: Să ridicăm în toată vremea şi în tot locul mâini cuvioase
spre Domnul, fără mânie şi gânduri. 4 De ce oare nu învăţăm şi noi de
la obiceiul tainic şi vechiu al oamenilor, cari alungă câinii din casă
în vremea rugăciunii? Obiceiul acesta ne dă să înţelegem că mânia nu
trebue să fie cu cei ce se roagă. Mânia este vinul şerpilor. 5 De
aceea Nazireii se înfrânează de la vin. iar despre faptul că nu trebue
să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a mai scrie,
însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. Nu vă îngrijiţi,
zice, în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă
veţi îmbrăca,6 căci toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii,
care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe
Făcătorul. De creştini este cu totul străin acest lucru, de îndată ce
cred că şi cele două vrăbii vându-te cu un ban stau sub purtarea de
grijă a Sfinţilor Îngeri. Au însă dracii şi obiceiul acesta: după
gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale grijii, ca să se
depărteze Isus de la noi, umplut fiind locul cugetării cu mulţime de
gânduri, şi să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile
grijii. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră În
seama Domnului, îndestulându-ne cu cele de faţă, cu îmbrăcăminte şi
hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei
deşarte. Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină
sărăcăcioasă, să privească la Sf. Pavel cum aşteaptă în frig şi
desbrăcat, cununa dreptăţii. Dacă Apostolul a numit lumea aceasta
stadion şi teatru, oare cel ce s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai
poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu,2 sau mai
poate să se lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii
întunerecului veacului acestuia?3 Eu nu ştiu dacă-i va fi cu putinţă;
acest lucru l-am învăţat de la însăşi cazurile văzute. Căci se va
împiedeca în haină şi se va rostogoli la pământ, ca şi mintea de
gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că
mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, că unde este comoara ta,
acolo va fi şi inima ta
6. Dintre gânduri unele tae, altele se tae. Şi anume tae cele rele pe
cele bune, dar şi cele rele se tae de către cele bune. Sfântul Duh ia
aminte la gândul cel dintâi ce l-am pus şi după acela ne osândeşte sau
ne primeşte. Iată ce vreau să zic: Am gândul de a primi pe străini
şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl tae şi
furişează în suflet gândul de-a primi pe străini pentru slavă. Sau am
gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine
peste el un gând bun, îl tae pe cel rău, îndreptând către Domnul
virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la
oameni.
Dacă deci stăruim cu fapta la gândurile dintâi, cu toată ispita celor
de-al doilea, vom avea numai plata gândurilor ce ni le-am pus mai
întâi, deoarece oameni fiind şi luptând cu dracii, nu putem ţine
gândul drept nestricat, nici pe cel rău neispitit, odată ce avem în
noi seminţele virtuţii. Dar dacă zăboveşte cineva pe lângă gândurile
cari tae de-al doilea, se aşează în ţara ispititorului şi va lucra
stârnit de ele.
7. După multă băgare de seamă am aflat că între gândurile îngereşti,
omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile
îngereşti cercetează cu deamănuntul firea lucrurilor şi urmăresc
înţelesurile şi rosturile lor duhovniceşti, de pildă: de ce a fost
făcut aurul şi pentru ce e ca nisipul şi a fost risipit în anumite
părticele de sub pământ şi de ce trebue multă osteneală şi trudă până
să fie aflat, apoi după ce e aflat, e spălat cu apă şi trecut prin
foc, ca apoi să fie dat meşterilor, cari fac sfeşnicul cortului,
căţuia, cădelniţa şi vasele de aur, din cari, din darul Mântuitorului
nostru, nu mai bea acum regele babilonean, ci de aceste taine se
apropie Cleopa cu inimă arzătoare. 3 Dar gândul drăcesc nu le ştie şi
nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării
aurului fără ruşine, şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de
pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului
şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din
pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de
patimă şi lăcomie. Acelaş cuvânt se poate spune şi despre alte
lucruri, după regula aceasta deprinsă în chip tainic.
8. Este un drac ce se numeşte rătăcitor, care se înfăţişează mai ales
în zorii zilei înaintea fraţilor şi le poartă mintea din cetate în
cetate, din sat în sat şi din casă în casă, prilejuind, zice-se,
simple întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi,
cari tulbură starea celor amăgiţi şi puţin câte puţin îi depărtează de
i Exod. 25. 29; I Mac. 1, 25; Ier. 52, 18, 19.
2 Lc. 24, 18, 32
În PG. cap 8 începe tot aci.
cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face să-şi uite de virtute şi de
făgăduinţă. Trebue deci ca monahul să observe acest gând de unde vine
şi unde sfârşeşte, că nu fără rost şi din întâmplare face cercul
acesta lung, ci vrând să strice starea sufletească a monahului, ca,
după ce şi-a aprins mintea cu acestea şi s-a ameţit de prea multe
convorbiri, să fie fără de veste atacat de dracul curviei, sau al
mâniei, sau al întristării, cari întinează şi mai tare strălucirea
stării lui. Noi însă, dacă vrem să cunoaştem lămurit vicleşugul lui,
să nu grăim îndată către el, nici să dăm pe faţă cele ce se petrec,
cum înfiripă convorbiri în minte şi în ce chip puţin câte puţin vrea
să o împingă la moarte; căci va fugi de la noi, fiindcă nu vrea să fie
văzut făcându-le acestea şi aşa nu vom cunoaşte nimic din cele ce
ne-am străduit să aflăm. Ci să-i mai îngăduim o zi sau două, să-şi
isprăvească lucrarea, ca aflând cu deamănuntul tot lucrul pe care l-a
meşteşugit, să-l dăm pe faţă cu vântul şi să-l alungăm. Dar1 fiindcă
se întâmplă că în vremea ispitirii mintea, fiind turburată, nu poate
urmări cu deamănuntul cele ce se petrec, să facă aceasta după
alungarea dracului. După ce te-ai liniştit, adu-ţi aminte în tine
însuţi de cele ce ţi s-au întâmplat, de unde ai început, pe unde ai
umblat şi în ce loc ai fost cuprins de duhul curviei, sau al mâniei,
sau al întristării şi cum s-au petrecut acestea. Învaţă-le acestea şi
ţine-le minte, ca să-l poţi da pe faţă când se va mai apropia de tine.
Dă pe faţă şi locul unde stă ascuns, ca să nu-i mai urmezi. Iar dacă
vrei să-l faci să se înfurie deabinelea, vădeşte-l îndată ce se
apropie şi desvălue cu vântul locul dintâi în care a intrat şi al
doilea şi al treilea. Căci foarte tare se scârbeşte, nesuferind
ruşinarea. Iar dovada că i-ai grăit tocmai la vreme o vei avea în
faptul că a fugit gândul de la tine. Căci este cu neputinţă să stea,
fiind scos la arătare. Iar după biruirea acestui drac
urmează un somn adânc şi greu, o amorţire a pleoapelor, însoţită de
căscări nenumărate şi de umeri îngreuiaţi; dar de toate acestea ne
sloboade Duhul Sfânt, prin rugăciune încordată.
9. Foarte1 mult ne foloseşte spre mântuire ura împotriva dracilor,
care ne ajută şi la lucrarea virtuţii. Dar să o nutrim aceasta de la
noi, ca pe un vlăstar bun, nu suntem în stare, pentru că duhurile
iubitoare de plăceri o sting şi chiamă din nou sufletul la prietenie
şi obişnuinţă cu ei. Această prietenie, sau mai bine această rană,
anevoie de lecuit, o tămădueşte însă doctorul sufletelor, prin
părăsirea noastră. Căci ne lasă să pătimim lucruri înfricoşate de la
duhuri, noaptea şi ziua, până ce sufletul aleargă iarăşi la ura cea de
la început, învăţându-se a zice către Domnul, asemenea lui David: Cu
ură desăvârşită i-am urât, că vrăjmaşi s-au făcut mie Iar cu ură
desăvârşită urăşte pe vrăjmaşi acela care nu păcătueşte nici cu fapta
nici cu gândul, lucru care este semnul celei mai mari şi celei dintâi
nepătimiri.
10. Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci
mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din
starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul
nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi
la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De
cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl
mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept
când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu
totul împietrit şi nu ascultă. îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o
ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis
ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite
ale slavei deşarte. Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu
s-ar mai mântui. 4 De fapt dracul acesta este dintre
i în PG. începe cap. 90. ps 139, 22 În PG. începe cap. 9
4 Mt. 24, 22; Mc 13, 20.
cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci
nenorocirile altora, boalele celor dosădiţi, închisorile celor
nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac,
întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă,
fiind deslegat de împietrirea venită de la demon. De sigur noi nu le
avem pe acestea aproape de noi, dată fiind lipsa şi raritatea celor
cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceeadomnul, alungând acest
drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm
pe cei din închisori, zicând: Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine. 2
În orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de
dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia
din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea
şi fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câţi s-au făgăduit
să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea, să se păzească de
acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi
de oameni.
Despre dracul întristării3
11. Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul
întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor
ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice
plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se
usucă. 5 Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face
încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii
acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stărue mai mult,
naşte gânduri cari sfătuesc pe monah să-şi ia vieaţa, sau îl silesc să
fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a
pătimit dreptul Iov, fiind asuprit de acest drac. De aş putea, zice,
să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta. 1 Simbol al
acestui drac este sălbătăciunea numită năpârcă, a cărei fire se arată
prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare,
ba dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac
i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi
scrie cu râvnă Corintenilor, zicând: Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva
să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare. 2 Dar duhul
acesta, care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de
bună pocăinţă. De aceea şi sfântul Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce
erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu pui de năpârci,
zicând: Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi
deci roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi:
Părinte avem pe Avraam. 3 Căci oricine a urmat lui Avraam şi a ieşit
din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul
acesta.
12. Cine şi-a stăpânit mânia a supus pe draci; iar cine s-a robit de
dânsa nu se mai ţine de vieaţa monahală şi e străin de căile
Mântuitorului, dacă se zice că însuşi Domnul învaţă pe cei blânzi
căile Sale. De aceea cu anevoie poate fi vânată mintea monahului, care
aleargă pe câmpia blândeţii. Căci mai de nicio virtute nu se tem
dracii ca de blândeţe. Aceasta a dobândit-o acel mare Moisi, care a
fost numit blând, mai mult decât toţi oamenii. 6 Iar proorocul David a
arătat-o că este vrednică să fie pomenită de Dumnezeu, zicând: Adu-ţi
aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui. 7 însuşi
Mântuitorul nostru ne-a poruncit să ne facem următori ai blândeţii
Lui, zicând: învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi
veţi afla odihnă sufletelor voastre. 8 Iar dacă cineva s-ar înfrâna de
la mâncări şi băuturi, dar prin gândurile rele ar întărâta mânia,
acela se aseamănă cu o corabie ce călătoreşte pe mare,
având pe dracu cârmaciu. De aceea trebue să fim cu luare aminte din
toată puterea, la câinele nostru, învăţându-l să rupă numai lupii şi
să nu mănânce oile, arătând toată blândeţea faţă de toţi oamenii.
Despre slava deşartă1
13. Dintre2 gânduri singur cel al slavei deşarte lucrează cu multe
mijloace. El cuprinde aproape toată lumea şi deschide uşile tuturor
dracilor, făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetăţii. De
aceea el umileşte foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe
vorbe şi lucruri şi întinându-i rugăciunile, prin cari acesta se
strădueşte să-şi tămăduiască toate rănile sufletului său. Gândul
acesta îl fac să crească toţi dracii după ce au fost biruiţi, ca
printr-însul să primească intrare din nou în suflet, şi să facă astfel
cele din urmă mai rele ca cele dintâi. 3 Din gândul acesta se naşte şi
cel al mândriei, care a făcut să cadă cu sunet din ceruri la pământ
pecetea asemănării şi cununa frumuseţii. Saltă-te din el şi nu zăbovi,
ca să nu vindem altora vieaţa noastră, nici petrecerea noastră, celor
fără de milă. Pe acest drac îl alungă rugăciunea stăruitoare şi
silinţa de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută
blestematei slave deşarte.
14. Când mintea pustnicilor a ajuns la puţină nepătimire, şi-a
agonisit şi calul slavei deşarte, căruia îndată îi dă pinteni prin
cetăţi, purtându-şi fără stăpânire lauda isvorâtă din slavă. Şi
întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduială nevăzută, o închide
într-o cocină de porci, învăţând-o să nu se mai ridice altădată din
pat înainte de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce fac
bolnavii neascultători cari, purtând încă urmele boalei într-ânşii, se
dau la drumuri şi merg la băi înainte de vreme, căzând din nou în
boală. De aceea şezând locului, să luăm şi mai bine aminte la noi
înşine, ca înaintând în virtute, să ne facem greu de mişcat spre
păcat, iar înoindu-ne întru cunoştinţă să dobândim mulţime de vederi
felurite. Şi aşa înălţându-ne şi mai tare, vom vedea şi mai bine
lumina Mântuitorului nostru.
15. A descrie toate lucrările cele rele ale dracilor mi-e cu
neputinţă, iar a înşira cu de-amănuntul meşteşugirile lor mi-e ruşine,
sfiindu-mă de cititorii mai simpli. Totuşi ascultă unele viclenii de
ale duhului curviei. Când cineva a dobândit nepătimirea părţii
poftitoare şi gândurile de ruşine s-au răcit, atunci arată bărbaţi şi
femei jucând împreună şi-l face pe pustnic să privească lucruri şi
forme de ruşine, ispita aceasta însă nu e printre cele ce ţin multă
vreme, deoarece rugăciunea neîncetată şi mâncarea foarte împuţinată,
privegherea şi îndeletnicirea cu contemplaţiile duhovniceşti, o alungă
ca pe un nour fără ploaie. Uneori se atinge însă şi de trupuri,
stârnind într-ânsele fierbinţeala dobitocească. Şi alte nenumărate
meşteşugiri unelteşte vicleanul acesta, pe cari nu e nevoie să le mai
răspândim şi să le mai încredinţăm scrisului. Faţă de astfel de
gânduri foloseşte şi aprinderea mâniei, pornită împotriva dracului. De
această mânie se tem ei mai mult, când se aprinde împotriva acestor
gânduri şi îi strică planurile. Despre ea e vorba când se zice:
Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. 2 Ea dă sufletului în ispite o folositoare
doctorie. Dar uneori şi mânia aceasta e imitată de dracul mâniei.
Acesta plăsmueşte chipurile părinţilor, sau ale unor prieteni şi
rudenii, ocărâţi de oameni nevrednici şi prin aceasta mişcă mânia
pustnicului şi-l îndeamnă să zică sau să facă vreun rău celor ce i
s-au arătat în minte. La acestea trebue să fie monahul cu luare aminte
şi îndată să-şi smulgă mintea de la astfel de chipuri, ca nu cumva,
zăbovind pe lângă ele, să se pomenească în vremea rugăciunii, tăciune
ce se mistue de foc. În ispite de acestea cad mai ales cei iuţi la
mânie şi cei ce uşor se prind la harţă, cari sunt departe de
rugăciunea cea curată şi de cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus
Hristos.
16. Gândurile veacului acestuia le-a dat Domnul omului, ca pe nişte
oi, păstorului bun. Şi s-a scris: A dat fiecărui om cuget, întru inima
sa, sădind în el şi pofta şi mânia întru ajutor, ca prin mânie să
alunge gândurile lupilor, iar prin poftă să iubească oile, chiar când
e biciuit de vânturi şi de ploi. I-a mai dat pe lângă acestea şi lege
după care să păzească oile, loc de verdeaţă, apă de odihnă, psaltiră,
chitară şi toiag. Şi i-a rânduit să se hrănească şi să se îmbrace de
la această turmă, iar la vreme să-i adu-ne fân. Căci zice cuvântul:
Cine păstoreşte turmă şi din laptele ei nu mănâncă? Pustnicul trebue
să păzească deci zi şi noapte turma aceasta, ca nu cumva să fie răpit
vreun miel de fiarăle sălbatice, sau să-l ia tâlharii, iar dacă s-ar
întâmpla una ca aceasta în pădure, îndată să-l smulgă din gura ursului
şi a lupului. 3 Aşa dar, dacă gândul despre fratele nostru se învârte
în noi cu ură, să ştim că o fiară l-a luat pe el; asemenea şi gândul
despre muiere, dacă se întoarce în noi amestecat cu poftă de ruşine;
la fel gândul despre argint şi aur, dacă se cuibăreşte însoţit cu
lăcomie; asemenea şi gândurile sfintelor daruri, dacă cu slavă deşartă
pasc în minte! Şi tot asemenea se va întâmpla şi cu alte gânduri de
vor fi furate de patimi. Şi4 nu numai ziua trebue să fie monahul cu
luare aminte la ele, ci şi noaptea să le păzească priveghind. Căci se
întâmplă să piardă ceea ce a agonisit, dacă se lasă În năluciri
ruşinoase şi viclene. Aceasta este ceea ce zice patriarhul Iacob: Nu
am adus Ţie oaie răpită de fiară sălbatecă; eu plăteam furtişagurile
de zi şi de noapte; şi mă topeam de arşiţa zilei şi de gerul nopţii,
încât s-a dus somnul de la ochii mei. Iar dacă din osteneală ni s-ar
întâmpla vre-o nepurtare de grijă, să grăbim puţin în sus pe stânca
cunoştinţei, să ne luăm psaltirea şi să lovim coardele ei prin
virtuţile cunoştinţei şi să paştem iarăşi oile sub muntele Sinai, ca
Dumnezeul părinţilor noştri să ne cheme din rug şi pe noi şi să ne
dăruiască înţelesurile semnelor şi ale minunilor.
17. Firea cea raţională, omorîtă de păcat, o ridică Hristos, prin
contemplarea tuturor veacurilor. Iar sufletul cel ce a murit cu
moartea lui Hristos, îl învie Tatăl, dacă îl cunoaşte pe El. Aceasta
este ceea ce a zis Sf. Pavel: Dacă am murit împreună cu Hristos,
credem că vom şi învia împreună cu El.
18. Când mintea s-a desbrăcat de omul cel vechiu şi s-a îmbrăcat în
omul harului, vede şi starea sa în vremea rugăciunii, semănând cu
safirul sau cu azurul cerului, stare pe care Scriptura o numeşte şi
loc al lui Dumnezeu, văzut de bătrâni pe Muntele Sinai.
19. Dintre necuraţii draci, unii îl ispitesc pe om, ca om, iar alţii
îl turbură pe om ca pe un dobitoc necuvântător. Cei dintâi
apropiindu-se ne furişează gânduri de slavă deşartă, sau de mândrie,
sau de pismă, sau de învinuire, cari nu se ating de niciunul din
dobitoace. Cei de-al doilea însă, aprind în trup mânie şi poftă în
afară de fire. Acestea le avem îndeobşte cu dobitoacele, fiind ascunse
însă sub firea cea cuvântătoare. De aceea zice Duhul Sfânt către cei
ce cad în gândurile omeneşti: Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai
Celui Preaînalt, toţi; iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca orişicare
dintre căpetenii cădeţi. Iar către cei stârniţi dobitoceşte zice: Nu
fiţi cum e calul sau mulariul, 1 care nu este înţelepciune, ci trebue
să strângi cu zăbală şi cu frâu fălcile lor, căci nu se apropie de
tine. Dar sufletul care păcătueşte va muri. Şi învederat este că
oamenii, dacă mor ca oamenii, se îngroapă de oameni, iar cei ce sunt
omorîţi ca dobitoacele, sau cad jos, vor fi mâncaţi de vulturi. Iar
dintre puii acestora unii vor chema pe Domnul, alţii se tăvălesc în
sânge. Cel ce are urechi de auzit să auză.
20. Când2 vreunul dintre vrăjmaşi te va întâlni în luptă şi vrei să-i
întorci sabia lui, precum scrie, asupra inimii lui, fă aşa precum te
sfătuim: descoase în tine însuţi gândul aruncat de el, ce fel este şi
din câte lucruri este alcătuit şi care lucru turbură mai mult mintea.
Iar ceea ce zic aceasta este: să zicem că e trimis de el gândul
iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în mintea care l-a primit, în
sensul aurului, în aurul însuşi şi în patima iubirii de bani. Apoi
întreabă: Ce este păcat dintre acestea? Oare mintea? Dar atunci cum
este ea chipul lui Dumnezeu? Sensul aurului? Dar cine, având minte, va
spune aceasta vreodată? Oare aurul însuşi e păcat? Dar atunci de ce
s-a făcut? Urmează aşa dar că al patrulea lucru este pricina
păcatului. Iar acesta nu e nici lucrul ce stă de sine, nici ideea
lucrului, ci o plăcere oarecare vrăjmaşă omului, născută din voia cea
liberă a sa şi care sileşte mintea să se folosească rău de făpturile
lui Dumnezeu. Această plăcere avem să o tăiem, după îndatorirea ce
ne-a dat-o legea lui Dumnezeu. Cercetând tu acestea, se va nimici
gândul, desfăcându-se într-o simplă contemplaţie a ta şi va fugi de la
tine dracul, după ce prin cunoştinţa aceasta mintea ta s-a ridicat la
înălţime. Iar4 dacă, vrând să te foloseşti împotriva lui
; Ps. 32, 9.
s În PG. acest cap e pus ca al 19-lea.
3 Ps. 37, 14—15
În PG. acest pasagiu, de aci până la sfârşitul cap. 20, e pus ca al 2-lea cap.
de sabia sa, doreşti să-l dobori mai întâi cu praştia ta, scoate şi tu
o piatră din traista de păstor a ta şi caută vederea lui, spre a afla
cum vin îngerii şi dracii în lumea noastră, iar noi nu mergem în
lumile lor? De ce nu putem adecă şi noi să unim pe îngeri şi mai mult
cu Dumnezeu şi nu ne hotărîm să-i facem pe draci şi mai necuraţi? Şi
cum se face că luceafărul, care a răsărit dimineaţa, a fost aruncat pe
pământ1 şi a socotit marea ca pe o coajă de nucă, iar tartarul
adâncului ca pe un rob? Şi de ce încălzeşte adâncul ca pe o topitoare,
turburând pe toţi prin răutatea sa şi pe toţi vrând să-i stăpânească?
Căci trebue să ştim că înţelegerea acestor lucruri foarte mult îl
vatămă pe dracul şi alungă toată tabăra lui. Dar acestea vin cu
încetul în cei cari s-au curăţit şi văd întrucâtva înţelesurile
întâmplărilor. Cei necurăţiţi însă nu cunosc vederea acestora. Şi
chiar dacă aflând-o de la alţii, ar spune-o şi ei, nu vor fi auziţi,
fiind mult colb şi zgomot de patimi în toiul războiului. Căci trebue
să fie cu totul liniştită tabăra celor de alt neam, pentru ca singur
Goliat să se întâlnească cu David al nostru. 2 În felul acesta ne vom
folosi de desluşirea războiului şi de vederea lui şi în cazul
celorlalte gânduri necurate.
21. Când3 vor fugi de grabă de la noi vreunele din gândurile necurate,
să căutăm pricina pentru care s-a întâmplat aceasta. Oare pentru
raritatea lucrului, fiind greu de găsit materia, sau pentru
nepătimirea noastră, n-a putut vrăjmaşul nimic împotriva noastră? De
pildă dacă unui pustnic i-ar veni în minte gândul că i s-a încredinţat
ocârmuirea duhovnicească a primei cetăţi, de sigur că nu va zăbovi la
închipuirea aceasta; şi pricina se cunoaşte uşor din cele spuse mai
înainte. Dar dacă unuia i-ar veni acest gând în legătură cu oricare
cetate s-ar nimeri, şi ar cugeta la fel, acela fericit este că a ajuns
nepătimirea. Asemenea şi în privinţa altor gânduri se va afla pricina
cercetându-se în acelaşi chip. Acestea trebue să le ştim pentru râvna
şi puterea noastră, ca să vedem dacă am trecut Iordanul şi ne-am
apropiat de verdeaţă, sau încă petrecem în pustie, loviţi de cei de
alte neamuri. De pildă foarte multe feţe mi se pare că are dracul
iubirii de argint şi e foarte dibaciu în puterea de-a amăgi. Astfel
când e strâmtorat de desăvârşita lepădare de sine, îndată face pe
purtătorul de grijă şi iubitorul de săraci. Primeşte bucuros pe
străinii cari nu-s încă de faţă, celor lipsiţi le trimite ajutor,
cercetează închisorile oraşului şi răscumpără sclavii; arată alipire
femeilor bogate, îi face îndatoraţi pe cei cărora le merge bine,
sfătueşte pe alţii să se Lapede de punga lor largă. Şi astfel amăgind
sufletul, pe încetul îl învălue în gândurile iubirii de argint şi-l dă
pe mâna dracului slavei deşarte. Iar acesta aduce înainte mulţimea
celor ce slăvesc pe Domnul pentru aceste purtări de grijă şi pune pe
unii să vorbească întreolaltă câte puţin despre preoţie, prevestind
moartea preotului de acum şi iscodind nenumărate chipuri ca să nu
scape. Şi aşa biata minte, învăluită într-aceste gânduri, se luptă cu
înverşunare cu aceia dintre oameni cari nu l-au primit, iar celor ce
l-au primit le face daruri şi-i primeşte cu recunoştinţă. Pe cei ce se
împotrivesc, îi dă pe mâna judecătorilor şi unelteşte ca să fie scoşi
din hotarele cetăţii. Aflându-se apoi aceste gânduri înlăuntrul său şi
învârtindu-se în minte, îndată se înfăţişează dracul mândriei,
nălucind străluciri necontenite şi draci înaripaţi în văzduhul
chiliei, ca până la urmă să scoată pe om din minţi. Noi însă, dorind
pierzarea ăstor fel de gânduri, să trăim cu mulţumire în sărăcie. Căci
e vădit că nimic n-am adus în lume şi nimic nu putem duce din ea.
Având hrană şi îmbrăcăminte, să ne îndestulăm cu ele,2 aducându-ne
aminte de Sf. Pavel, care zice că rădăcina tuturor relelor este
iubirea de argint.
22. Toate gândurile necurate, stăruind în noi din pricina patimilor,
duc mintea la stricăciune şi pieire. Căci precum icoana pâinii
zăboveşte în cel flămând din pricina foamei sale şi icoana apei din
pricina setii, tot aşa şi ideea avuţiei şi a banilor stărueşte din
pricina lăcomiei, iar înţelesurile gândurilor ruşinoase ce se nasc din
bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre. Acelaşi lucru se
întâmplă şi în cazul gândurilor slavei deşarte şi al altor gânduri.
Iar minţii înnecate în astfel de gânduri îi este cu neputinţă să stea
înaintea lui Dumnezeu şi să primească cununa dreptăţii. Căci de aceste
gânduri fiind trasă în jos şi mintea aceea ticăloasă din Evanghelie
s-a lepădat de bunul cel mai mare al cunoştinţei de Dumnezeu. 1
Asemenea şi cel legat de mâini şi de picioare şi aruncat întru
întunerecul cel mai dinafară, din aceste gânduri îşi avea ţesută haina
sa, pentru care motiv Cel ce l-a chemat la nuntă l-a găsit nevrednic
de o nuntă ca aceea. Haina de nuntă este nepătimirea sufletului
raţional, care s-a lepădat de poftele lumeşti. Iar pricina pentru care
gândurile lucrurilor sensibile, cari zăbovesc în minte, strică
cunoştinţa, am arătat-o în Capetele despre rugăciune.
23. De trei feluri sunt căpeteniile dracilor cari se împotrivesc
lucrării noastre. Lor le urmează toată tabăra celor de alt neam.
Aceştia stau cei dintâi La războiu şi chiamă sufletele spre păcat prin
gândurile cele necurate. Unii din ei aduc poftele lăcomiei pântecelui,
alţii strecoară în suflet iubirea de argint, şi în sfârşit alţii ne
montat cu slava delà oameni. Dacă râvneşti aşa dar rugăciunea curată,
păzeşte mânia; dacă iubeşti neprihănirea, stăpâneşte pântecele; nu-i
da pâine să se sature şi necăjeşte-l cu apa. Priveghiază în rugăciune
şi alungă de la tine amintirea răului. Cuvintele Duhului Sfânt să nu
te părăsească şi bate în porţile Scripturilor cu mâinile virtuţilor.
Atunci îţi va răsări nepătimirea inimii şi vei vedea în rugăciune
mintea în chipul stelei.
24. Dintre cele ce le cugetăm, unele îşi pun tiparul pe minte şi-i dau
o formă, altele îi dau numai o cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea
şi nici nu-i dau o formă. De pildă: La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu lasă un înţeles în inimă, dar nu dau o formă
minţii, nici nu-şi pun tiparul pe ea. Cuvintele: Luând pâine, dau o
formă minţii, iar: A frânt-o iarăşi îşi pun tiparul pe ea. Versetul:
Am văzut pe Domnul şezând pe un scaun înalt şi ridicat,2 îşi pune
tiparul pe minte, afară de am văzut pe Domnul. Aceste cuvinte, după
literă par să-şi pună tiparul pe minte, dar înţelesul lor nu şi-l
pune. Prorocul a văzut cu un ochiu profetic, firea raţională, înălţată
prin fapte bune, primind în sine cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se zice
că Dumnezeu şade acolo unde se cunoaşte, fiindcă mintea curată se zice
şi scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice şi de femeie, că e scaun al
necinstii, înţelegându-se prin femeie sufletul care urăşte cele
drepte; iar necinstea sufletului este păcatul şi neştiinţa. Aşa dar
noţiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul pe minte,
ci dintre cele ce nu-şi pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă
trebue să se despartă cu totul de cele ce-şi pun tiparul pe minte.
Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este în privinţa trupurilor
şi a sensurilor lor, aşa este şi în privinţa celor netrupeşti şi a
raţiunilor lor; şi dacă altfel se modelează mintea privind o minte, şi
altfel va fi starea ei cugetând înţelesul aceleia? De sigur ştim că
cunoştinţa duhovnicească depărtează mintea de sensurile cari îşi pun
tiparul pe ea şi o înfăţişează fără niciun tipar, lui Dumnezeu,
fiindcă noţiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul.
Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai de grabă din cele ce nu-şi pun
tiparul. Şi iarăşi ştim că dintre vederile cari nu-şi pun tiparul pe
minte, unele însemnează fiinţa celor netrupeşti, altele raţiunile lor.
Dar nu se întâmplă la fel în cazul trupurilor şi al celor netrupeşti.
Căci în cazul celor trupeşti unele îşi pun tiparul pe minte, altele
nu, pe când dincolo, nimic nu-şi pune tiparul pe minte.
25. Când dracul lăcomiei pântecelui, luptând mult şi adeseori, nu
izbuteşte să strice înfrânarea întipărită, atunci împinge mintea la
pofta nevoinţii celei mai de pe urmă, aducându-i înainte şi cele
privitoare la Daniil, vieaţa lui săracă şi seminţele, şi-i aminteşte
şi de vieaţa altor oarecari pustnici cari au trăit totdeauna aşa, şi
sileşte pe ascet să se facă următorul acelora. Astfel, urmărind
înfrânarea fără măsură, va pierde şi pe cea măsurată, de la o vreme
trupul nemaiputând-o păstra din pricina slăbiciunii. Şi aşa va ajunge
să binecuvânteze trupul şi să blesteme inima.
Socot deci că e drept să nu asculte aceştia de acela şi să nu se
reţină de la pâine, de la untdelemn şi apă. Căci această rânduială au
cercat-o fraţii, găsind-o foarte bună. De sigur aceasta să nu o facă
spre săturare şi să o facă numai odată pe zi. M-aş mira dacă vreunul,
săturându-se cu pâine şi cu apă, ar mai putea lua cununa nepătimirii.
Iar nepătimire numesc nu simpla oprire a păcatului cu fapta, căci
aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile
pătimaşe, pe care sfântul Pavel a numit-o şi tăiere duhovnicească
împrejur a iudeului ascuns. aIar dacă se descurajează cineva auzind
acestea, să-şi aducă aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a
împlinit alergarea în foame şi sete. Dar imită şi vrăjmaşul
adevărului, dracul descurajării, pe acest drac, punând în minte celui
ce se înfrânează, retragerea cea mai de pe urmă, îndemnându-l la râvna
lui Ioan Botezătorul şi a începătorului pustnicilor, Antonie, ca
neputând răbda acesta retragerea îndelungată şi neomenească, să fugă
cu ruşine, părăsind locul, iar dracul să se laude zicând: l-am
biruit!.
26. Gândurile2 necurate primesc multe materii pentru creşterea lor şi
se întind după multe lucruri. De fapt ele trec oceane cu închipuirea
şi nu se dau îndărăt să umble drumuri lungi pentru marea căldură a
patimei. Dar cele ce sunt cât de cât curăţite, sunt mai înguste decât
acelea, neputându-se întinde împreună cu lucrurile, pentru faptul că
patima e slăbită. De aceea se mişcă mai de grabă împotriva firii şi,
după înţeleptul Solomon, hoinărind câtăva vreme pe afară, aduc trestie
la arderea nelegiuită a cărămizii, ca să se izbăvească asemenea unor
capre din lanţuri şi a unor pasări din curse. Căci e mai uşor a curăţi
un suflet necurat, decât a readuce din nou la sănătate pe unul curăţit
şi iarăşi rănit, dracul întristării neîngăduind, ci aducând pururea
înaintea ochilor, în vremea rugăciunii, idolul păcatului.
27. Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni.
Căci singurul cunoscător al inimii este Cel ce ştie mintea oamenilor
şi a zidit inimile lor pe fiecare deosebit Dar ei cunosc multe din
mişcările inimii, pe baza cuvântului rostit şi a mişcărilor văzute ale
trupului. Vrând eu să le arăt acestea lămurit, m-a oprit Sfântul
Preot, spunând că e nevrednic lucru să se răspândească acestea şi să
le aduc la urechile celor întinaţi. Căci, zice, şi cel ce ajută pe
uneltitor este
Rom. 2, 29.
1 Se cuprinde În Capita practica, PG. 40, 1241, unde cap. 68.
Sam 16, 7; Ps. 7, 10; înţel. 1, 6
vinovat după lege. Dar că din astfel de simboale cunosc cele ascunse
în inima noastră, şi din acestea iau prilejuri împotriva noastră, am
arătat-o adeseori, respingând pe unii cari grăiau cele ce nu trebue,
nepurtându-ne cu dragoste faţă de ei. De aceea am şi căzut în puterea
dracului ţinerii de minte a răului şi îndată am primit gânduri rele
împotriva lor, pe cari le cunoscusem mai înainte că au venit asupra
noastră. Pentru aceea pe drept ne mustră Duhul Sfânt: Şezând ai vorbit
împotriva fratelui, şi împotriva fiului maicii tale ai adus sminteală;
şi ai deschis uşa gândurilor cari ţin minte răul şi ţi-ai tulburat
mintea în vremea rugăciunii, nălucindu-ţi pururea faţa vrăjmaşului tău
şi având-o pe ea drept Dumnezeu. Căci ceea ce vede mintea rugându-se,
aceea e şi potrivit de a spune că îi este Dumnezeu. Deci să fugim,
iubiţilor, de boala defăimării, neamintindu-ne de nimeni cu gând rău;
şi să nu ne întunecăm privirea la amintirea aproapelui, căci toate
înfăţişările pe care le luăm le iscodesc dracii şi nimic nu lasă
necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici şederea, nici starea
în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le
iscodesc, toate le mişcă, toată ziua uneltesc vicleşuguri împotriva
noastră, ca să înşele în vremea rugăciunii mintea smerită şi să stingă
lumina ei fericită. Vezi ce zice şi sfântul Pavel către Tit: Dovedeşte
în învăţătură, cuvânt sănătos, nestricat şi fără vină, pentru ca
împotrivitorul să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi. 3
Iar fericitul David se roagă zicând: Mântueşte-mă pe mine de
clevetirea oamenilor,7 numind şi pe draci oameni pentru firea lor
raţională. Dar şi Mântuitorul în Evanghelii a numit pe cel ce samănă
în noi neghina păcatului, om vrăjmaş. 3 Fie ca să ne izbăvim de el, cu
harul lui Hristos şi al Dumnezeului nostru, Căruia I se cuvine cinstea
şi slava în vecii vecilor. Amin.
1. Tot aşa trebue să se poarte totdeauna monahul ca şi când ar avea să
moară mâine; şi iarăşi aşa să se folosească de trup, ca şi când ar
avea să trăiască mulţi ani. Aceasta pe de o parte taie gândurile
trândăviei şi face pe monah mai sârguincios, iar pe de alta păzeşte
trupul sănătos şi în aceeaşi înfrânare.
2. Cel ce a dobândit cunoştinţă şi culege din ea rodul plăcerii, nu
mai crede dracului slavei deşarte, care îi înfăţişează toate plăcerile
lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai mare lucru ca vederea
duhovnicească. Câtă vreme însă n-am gustat din cunoştinţă să ne
supunem voioşi ostenelelor cu fapta, arătând lui Dumnezeu ţinta
noastră: că toate le facem pentru cunoştinţa lui. 3
3. Este de trebuinţă să arătăm şi căile monahilor cari au călătorit
mai înainte de noi şi pe acelea să umblăm şi noi. Căci multe sunt cele
făcute şi zise de ei bine. între ele şi aceasta o zice careva dintre
dânşii: Mâncarea mai uscată şi vieţuirea aspră, împreunată cu
dragostea, duce pe monah mai repede La limanul nepătimirii. 1
4. Mă aflam în miez de zi lângă Sfântul Macarie şi, topindu-mă de
sete, i-am cerut apă să beau. Iar el îmi zise: Îndestulează-te cu
umbra, căci mulţi călătoresc acum şi umblă cu corăbiile pe mare şi
nici pe aceasta nu o au. Apoi mărturisindu-i gânduri despre înfrânare,
mi-a zis: îndrăzneşte fiule, că eu în douăzeci de ani întregi nu m-am
săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn; ci pâinea o mâncam
cântărită la cumpănă, apa o beam cu măsură, şi numai rezemându-mă
puţin de pereţi furam o leacă somn.
5. Mintea care hoinăreşte o statorniceşte citirea, priveghierea şi
rugăciunea; pofta aprinsă o stinge foamea, osteneala şi singurătatea;
iar mânia o domoleşte desăvârşit cântarea de psalmi, îndelunga răbdare
şi mila. Căci cele fără măsură şi fără vreme sunt trecătoare şi mai
mult strică decât folosesc. 3
Cuvânt Înainte
Arzând eu în flacăra patimilor necurate, m-ai întărit adesea prin
trimiterea scrisorilor tale de Dumnezeu iubitoare, mângâindu-mi mintea
muncită de cele mai ruşinoase gânduri şi imitând astfel, în chip
fericit, pe marele învăţător şi dascăl. Şi nu e de mirare. Pentru că
totdeauna partea ta au fost cele de cinste, ca şi a binecuvântatului
Iacov. Căci slujind bine pentru Rachila şi primind pe Lia, ceri şi pe
cea dorită, întrucât ai împlinit şi cei şapte ani ai acesteia. 2 Iar
eu nu tăgăduesc că, ostenindu-mă toată noaptea, n-am prins nimic;
totuşi aruncând mrejile după cuvântul tău, am prins mulţime de peşti,
nu ştiu dacă mari, dar în orice caz 153 la număr. Pe aceştia ţi-i
trimit în micul coş al dragostei, ca tot atâtea capete, împlinindu-ţi
porunca. Dar te admir şi-ţi fericesc foarte gândul minunat de-a dori
să ai capetele rugăciunii. Căci ştiu că nu le iubeşti amplu numai pe
cele ce le ai în mână şi sunt scrise cu cerneală pe hârtie, ci şi pe
cele împlântate în minte, prin dragoste şi nepomenire de rău. De
aceea, dat fiind faptul că toate sunt îndoite, una sporind pe
cealaltă, după înţeleptul Iisus, primeşte-le nu numai în scrisoare, ci
şi în duh, întrucât oricărei scrisori îi premerge înţelesul. Căci dacă
nu e acesta, nici scrisoarea nu va fi. Prin urmare îndoit este şi
felul rugăciunii. Unul este practic, iar altul contemplativ. La fel şi
numărul are două laturi. Una pe care poţi pune mâna şi aceasta este
cantitatea, iar alta este înţelesul lui, sau calitatea.
Astfel împărţind cuvântul despre rugăciune în 153 de capete, ţi-am
trimis o merinde evanghelică, spre a avea plăcerea unui număr simbolic
şi o figură de triunghiu şi de şaseunghiu, cari indică pe de o parte
cunoştinţa cucernică a Treimii, iar pe de alta înţelesul acestei lumi.
Dar şi numărul o sută, luat în sine, este un patruunghiu; iar
cincizeci şi trei, este un triunghiu şi o sferă. Căci douăzeci şi opt
este un triunghiu; iar douăzeci şi cinci, o sferă, fiindcă douăzeci şi
cinci e alcătuit din cinci ori cinci. Prin urmare ai figura în patru
unghiuri simbolizând pătrimea virtuţilor, iar pe de alta cunoştinţa
înţeleaptă a veacului acestuia, simbolizată de numărul douăzeci şi
cinci, care închipueşte forma de sferă a timpurilor. Căci săptămână se
mişcă după săptămână şi lună după lună şi timpul se deapănă în cerc,
an după an, cum vedem în mişcarea soarelui, a lunii, a primăverii, a
verii, şi a celorlalte. Iar triunghiul însemnează cunoştinţa Sfintei
Treimi. Privind însă şi altfel numărul o sută cincizeci şi trei, ca
trei cifre, se poate înţelege că e triunghiul cunoştinţii practice,
naturale şi teologice, sau credinţa, nădejdea şi dragostea; sau aurul,
argintul şi pietrile scumpe.
Numărul însemnează acesteaiar cuprinsul smerit al capetelor nu-l vei
ocărâ, ştiind să fii şi sătul şi flămând şi amintindu-ţi de Cel ce n-a
trecut cu vederea cei doi bani ai văduvei, ci i-a primit mai bucuros
ca bogăţia multora. Prin urmare, primind acest rod al bunăvoinţii,
iubirii şi dragostei, păzeşte-l între fraţii tăi adevăraţi,
poruncindu-le să se roage pentru cel bolnav, ca să se facă sănătos şi,
luându-şi patul, să umble prin harul lui Hristos, Amin.
1. Dacă ar vrea cineva să pregătească tămâie mirositoare, va amesteca
după rânduială în chip egal răşină străvezie de liban, casia, onixul
şi stactia. Acestea sunt pătrimea virtuţilor. Dacă sunt depline şi
egale, mintea nu va fi vândută.
2. Sufletul curăţit prin plinătatea virtuţilor face rânduiala minţii
neclintită şi destoinică să primească starea căutată.
3. Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. De ce stare are aşa
dar nevoie mintea, ca să poată să se întindă, fără să se uite îndărăt,
dincolo de sine, până la Stăpânul ei, şi să stea de vorbă cu El, fără
mijlocirea nimănui?
4. Când Moise încearcă să se apropie de rugul arzător, e împiedecat
până nu desleagă încălţămintea picioarelor. 2 Cum nu te vei deslega şi
tu de orice cuget pătimaş, dacă vrei să vezi pe cel mai presus de
orice simţire şi înţelegere şi să vorbeşti cu El?
5. Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să
înmoi sălbătăcia ce se află în sufletul tău; şi după ce vei fi
mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului, să
primeşti iertare de la El.
6. Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei
cereri. Căci foarte mult se bucură Stăpânul, când te rogi cu lacrimi.
7. Dacă verşi izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalţi
întru tine, ca şi cum ai fi mai presus de mulţi. Căci rugăciunea ta a
primit ajutor ca să poţi răscumpăra cu dragă inimă păcatele tale şi să
îmblânzeşti pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu întorci spre patimă
înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel ce ţi-a
dăruit harul.
8. Mulţi, plângând pentru păcate, uită de scopul lacrimilor; şi aşa,
pierzându-şi mintea, au rătăcit.
9. Stai cu încordare şi te roagă cu osârdie şi ocoleşte grijile şi
gândurile, căci ele te turbură şi te neliniştesc, ca să te scoată din
tăria rugăciunii.
10. Când te văd dracii râvnind cu adevărat la rugăciune, îţi strecoară
gândurile unor lucruri aşa zise trebuincioase; şi după puţină vreme
îţi fură amintirea lor, ca mişcându-ţi-se mintea spre căutarea lor şi
neaflându-le, să se descurajeze şi să se întristeze foarte. Apoi când
revine iarăşi în rugăciune, îi aduce aminte cele căutate şi cele
amintite mai nainte, ca mintea căutând să le ia la cunoştinţă, să
piardă rugăciunea, care aduce roade.
11. Luptă-te să-ţi ţii mintea în vremea rugăciunii, surdă şi mută, şi
te vei putea ruga.
12. Când te va întâmpina o ispită, sau te va aţâţa o împotrivire, ca
să-ţi mişti mânia spre cel ce-ţi stă împotrivă, sau să spui vreo vorbă
goală, adu-ţi aminte de rugăciune şi de porunca dumnezeiască cu
privire la ea, şi îndată se va linişti mişcarea fără rânduială din
tine.
13. Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe fratele, care te-a
nedreptăţit, îţi vor fi spre sminteală în vremea rugăciunii.
14. Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie.
15. Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii.
16. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării.
Fiindcă ce e mai presus ca a vorbi cu Dumnezeu şi a fi răpit la
împreuna petrecere cu El?
35. Rugăciunea neîmprăştiată este o înţelegere supremă a minţii.
36. Rugăciunea este urcuşul minţii spre Dumnezeu.
37. Dacă doreşti să te rogi, leapădă-te de foale, ca să moşteneşti totul.
38. Roagă-te mai întâi să te curăţeşti de patimi; al doilea, să te
isbăveşti de neştiinţă şi de uitare; al treilea, de tristeţea
necurăţiei şi părăsire.
39. Cere în rugăciune numai dreptatea şi împărăţia, adică virtutea şi
cunoştinţa şi toate celelalte se vor adăuga ţie.
40. E cu dreptate să te rogi nu numai pentru curăţia ta, ci şi pentru
a oricărui semen, ca să imiţi chipul îngeresc.
41. Vezi dacă te-ai înfăţişat cu adevărat înaintea lui Dumnezeu în
rugăciunea ta, sau eşti biruit de lauda omenească şi pe aceasta te
sileşti să o vânezi, folosindu-te de chipul rugăciunii ca de o
acoperitoare.
42. Fie că te rogi cu fraţii, fie singur, strădueşte-te să te rogi nu
din obişnuinţă, ci cu simţirea.
43. Simţirea rugăciunii este adunarea cugetului, împreunat cu evlavie,
cu străpungerea inimii, cu durerea sufletului, cu mărturisirea
greşalelor, cu suspine nevăzute.
44. Dacă mintea ta mai e furată în vremea rugăciunii, încă n-a
cunoscut că se roagă un monah, ci eşti încă un mirean, care
înfrumuseţează cortul din afară.
45. Rugându-te, păzeşte-ţi cu putere memoria, ca să nu-ţi pună înainte
ale sale, ci mişcă-te pe tine spre gândul înfăţişerii tale la
judecată. Căci de obiceiu mintea e foarte răpită de memorie în vremea
rugăciunii.
46. Amintirea îţi aduce în vremea rugăciunii sau închipuiri de ale
lucrurilor de odinioară, sau griji noui, sau faţa celui ce te-a
supărat. Diavolul pismueşte foarte tare pe omul care se roagă şi se
foloseşte de tot meşteşugul ca să-i întineze scopul. El nu încetează
prin urmare să pună în mişcare icoanele lucrurilor prin amintire şi să
răscolească toate patimile prin trup, ca să-l poată împiedeca din
drumul său cel mai bun şi din călătoria către Dumnezeu.
47. Când diavolul cel prea viclean, făcând multe, nu poate împiedeca
rugăciunea dreptului, o lasă pentru puţină vreme mai domol şi pe urmă
îl războieşte iarăşi pe cel ce se roagă. Căci fie că-l aprinde pe
acesta spre mânie şi aşa strică starea lui cea bună dobândită prin
rugăciune, fie că-l aţâţă la plăcere pătimaşă şi aşa îi pângăreşte
mintea.
48. După ce te-ai rugat cum trebue, aşteaptă cele ce nu trebue şi stăi
bărbăteşte păzind rodul tău. Căci spre aceasta ai fost rânduit dintru
început, ca să lucrezi şi să păstrezi. Aşa dar, după ce-ai lucrat, nu
cumva să laşi nepăzit ceea ce ai făcut. Iar de nu, n-ai folosit nimic
rugându-te.
49. Tot războiul ce se aprinde între noi şi dracii necuraţi, nu se
poartă pentru altceva, decât pentru rugăciunea duhovnicească. Căci lor
le este foarte potrivnică şi urâtă, iar nouă foarte mântuitoare şi
plăcută.
50. Ce vreau dracii să lucreze în noi? Lăcomia pântecelui, curvia,
iubirea de argint, mânia, ţinerea minte a răului şi celelalte patimi,
ca îngroşându-se mintea prin elesă nu se poată ruga cum trebue. Căci
stârnindu-sepatimile părţii neraţionale, nu o lasă să se mişte cu bună
judecată.
51. Cultivăm virtuţile pentru raţiunile făpturilor şi pe acestea le
căutăm pentru Raţiunea care le-a dat fiinţă. Iar aceasta obişnueşte să
se descopere în starea de rugăciune.
52. Starea de rugăciune este o dispoziţie nepătimaşă, câştigată prin
deprindere, care răpeşte mintea înţeleaptă spre înălţimea spirituală,
prin dragoste desăvârşită.
53. Cel ce vrea să se roage cu adevărat, trebue nu numai să-şi
stăpânească mânia şi pofta, ci trebue să ajungă şi afară de orice
înţeles pătimaş.
54. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, stă de vorbă cu El de-apururi, cum ar
sta cu un tată, alungând orice înţeles pătimaş.
55. Cel ce a atins nepătimirea, încă nu se şi roagă cu adevărat. Căci
poate să urmărească niscai cugetări simple şi să fie răpit de
istoriile lor şi să fie departe de Dumnezeu.
56. Când mintea zăboveşte în ideile simple ale lucrurilor, încă nu a
ajuns la locul rugăciunii. Căci poate să se afle necontenit în
contemplaţia lucrurilor şi să flecărească despre înţelesurile lor,
cari deşi sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor,
dau minţii forma şi chipul lor şi o duc departe de Dumnezeu.
57. Până ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii
trupeşti, încă n-a privit locul lui Dumnezeu. Căci poate să se afle în
cunoştinţa celor inteligibile şi să se facă felurită ca ele.
58. Dacă vrei să te rogi, ai trebuinţă de Dumnezeu, care dă rugăciune
celui ce se roagă. Prin urmare cheamă-L pe El, zicând: Sfinţească-se
numele Tău, vie împărăţia Ta, adică Duhul Sfânt şi Fiul Tău, Cel unul
născut. Căci aşa ne-a învăţat, zicând: în Duh şi în Adevăr se cade să
ne închinăm Tatălui. 2
59. Cel ce se roagă în Duh şi Adevăr, nu-L mai preamăreşte pe Ziditor
din făpturi, ci-L preamăreşte din El însuşi.
60. Dacă eşti teolog dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu,
roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.
61. Când mintea ta, cuprinsă de mult dor către Dumnezeu, pleacă
oarecum câte puţin din trup şi se depărtează de toate gândurile, cari
vin din simţire, din amintire, sau din starea humorală, umplându-se de
evlavie şi de bucurie, atunci socoteşte că te-ai apropiat de hotarele
rugăciunii.
62. Duhul Sfânt, pătimind împreună cu noi de slăbiciunea noastră, ne
cercetează şi când suntem necuraţi. Şi dacă aflănumai că mintea
noastră i se roagă cu dragoste de adevăr, se sălăşlueşte în ea şi
alungă toată ceata de gânduri şi de înţelesuri cari o împrejmuesc,
îndemnând-o spre dragostea rugăciunii duhovniceşti.
63. Ceilalţi strecoară în minte gânduri, sau înţelesuri, sau vederi
prin schimbări în starea trupului. Iar Domnul lucrează dimpotrivă:
coborându-se în mintea însăşi, aşează în ea cunoştinţa celor ce le
vrea, şi prin minte linişteşte neînfrânarea trupului.
64. Cel ce se mânie şi ţine minte răul, oricât ar iubi rugăciunea, nu
este afară de învinuire. Căci este asemenea celui ce vrea să aibă
vederea ageră, dar îşi turbură ochii.
65. Dacă doreşti să te rogi, nu face nimic din cele ce se împotrivesc
rugăciunii, ca Dumnezeu, apropiindu-se, să călătorească împreună cu
tine.
66. Rugându-te, să nu dai vreun chip lui Dumnezeu în tine, nici să nu
îngădui minţii tale să se modeleze după vreo formă, ci apropie-te în
chip nematerial de Cel nematerial şi vei înţelege.
67. Păzeşte-te de cursele celor protivnici. Căci se întâmplă că în
vreme ce te rogi curat şi neturburat, să ţi se înfăţişeze deodată
înainte vreun chip străin şi ciudat, ca să te ducă la părerea că
Dumnezeu este acolo, şi să te înduplece să crezi că dumnezeirea este
câtimea ce ţi s-a descoperit ţie deodată. Dar dumnezeirea nu este
câtime şi nu are chip.
68. Când pismaşul diavol nu poate mişca memoria în vremea rugăciunii,
atunci sileşte starea humorală a trupului să aducă vreo nălucire
ciudată înaintea minţii şi să o facă pe aceasta să primească o anumită
formă.
Iar mintea având obiceiul să petreacă în cugetări, uşor se încovoaie.
Şi astfel cel ce se sileşte spre cunoştinţa nematerială şi fără formă,
e amăgit, apucând fum în loc de lumină.
69. Stai la straja ta, păzindu-ţi mintea de cugetări în vremea
rugăciunii, pentru a-ţi îndeplini rugăciunea şi a petrece în liniştea
ei. Fă aşa, pentru ca Cel ce pătimeşte împreună cu cei neştiutori, să
te cerceteze şi pe tine, şi atunci vei primi darul atotstrălucitor al
rugăciunii.
70. Nu vei putea să te rogi cu răţie până ce vei fi împletit cu
lucruri materiale şi turburat de griji necontenite. Căci rugăciunea
este lepădarea gândurilor.
71. Nu poate cel legat să alerge, nici mintea ce slujeşte patimilor nu
poate vedea locul rugăciunii duhovniceşti. Căci este trasă şi purtată
de gândul pătimaş şi nu va avea o stare neclintită.
72. Când, în sfârşit, mintea se roagă cu răţie şi fără patimă, nu mai
vin asupra ei dracii din partea stângă, ci din cea dreaptă. Căci îi
vorbesc de slava lui Dumnezeu şi îi aduc înainte vreo formă din cele
plăcute simţirii, încât să-i pară că a ajuns desăvârşit la scopul
rugăciunii Iar aceasta a spus-o un bărbat cunoscător că se înfăptueşte
prin patima slavei deşarte şi prin dracul care s-a atins de creier.
73. Socotesc că dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minţii,
precum voieşte. În felul acesta este stârnită patima slavei deşarte
spre gândul de a face mintea să se pronunţe cu uşurătate, prin păreri
proprii, despre cunoştinţa dumnezeească şi fiinţială. Unul ca acesta
nefiind supărat de patimi trupeşti şi necurate, ci înfăţişându-se —
zice-se — cu răţie, socoteşte că nu se mai petrece în el nicio lucrare
protivnică. De aceea socoteşte arătare dumnezeească, lucrarea
săvârşită în el de diavolul, care se foloseşte de multă pătrundere şi,
prin creier, schimbă lumina împreunată cu el şi îi dă, precum am spus,
forma care vrea.
74. îngerul lui Dumnezeu arătându-se, opreşte cu vântul numai,
lucrarea protivnică din noi şi mişcă lumina minţii la lucrare fără
rătăcire.
75. Cuvântul spus în Apocalipsă, că îngerul aduce tămâe ca să o adauge
la rugăciunile Sfinţilor,1 socotesc că este harul acesta, care e
lucrat prin înger. Căci el sădeşte cunoştinţa adevăratei rugăciuni,
încât mintea stă de aci înainte în afară de orice clintire şi
nepăsare.
76. Năstrapele cu tămâe2 se zic că sunt rugăciunile Sfinţilor, pe cari
le purtau cei douăzeci şi patru de bătrâni.
77. Dar năstrapa trebue socotită prietenia cu Dumnezeu, sau dragostea
desăvârşită şi duhovnicească, în care se lucrează rugăciunea în Duh şi
Adevăr.
78. Când socoteşti că nu ai trebuinţă de lacrimi în rugăciunea ta
pentru păcate, gândeşte-te cât de mult te-ai depărtat de Dumnezeu,
având datoria să fii pururea în El, şi vei lăcrima cu şi mai multă
căldură.
79. Astfel, cunoscând măsurile tale, vei plânge cu uşurinţă,
dosădindu-te după Isaia: Cum, necurat fiind şi petrecând în mijlocul
unui astfel de popor, adică între protivnici, îndrăsneşti să te
înfăţişezi înaintea Domnului Savaot?. 3
80. De te rogi cu adevărat, vei afla multă întărire şi încredinţare,
şi îngerii vor veni la tine ca şi la Daniil şi-ţi vor lumina
înţelesurile celor ce ţi se întâmplă.
81. Cunoaşte că sfinţii îngeri ne îndeamnă la rugăciune şi stau de
faţă împreună cu noi, bucurându-se şi rugându-se pentru noi. Dacă
suntem prin urmare cu nepăsare şi primim gânduri protivnice, îi amărâm
foarte tare, dat fiind că ei se luptă atâta pentru noi, iar noi nu
vrem să ne rugăm lui Dumnezeu nici pentru noi înşine, ci dispreţuind
slujba noastră şi părăsind pe Stăpânul şi Dumnezeul acestora, petrecem
cu necuraţii draci.
Apocalips 8, 3. 8 Apocalips 5, 8 Isaia 6, 5.
82. Roagă-te cu viinţă şi fără turburare şi cântă cu înţelegere şi cu
bună măsură şi vei fi ca un pui de vultur ce se urcă la înălţime.
83. Psalmodierea potoleşte patimile şi face să se liniştească
neînfrânarea trupului. Iar rugăciunea face mintea să-şi împlinească
propria lucrare.
84. Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii, sau
întrebuinţarea cea mai bună şi mai curată a ei.
85. Psalmodierea este un lucru al înţelepciunii variate; iar
rugăciunea este începutul cunoştinţii nemateriale şi simple.
86. Cunoştinţa este tot ce poate fi mai bun, căci este împreună
lucrătoare a rugăciunii, trezind din somn puterea de înţelegere a
minţii, pentru contemplarea cunoştinţii dumnezeeşti.
87. Dacă n-ai primit încă darul rugăciunii, sau al psalmodierii,
stărue cu putere şi-l vei primi.
88. Le-a spus lor şi o pildă, cum trebue să se roage totdeauna şi să
nu slăbească. Prin urmare nu slăbi, nici nu descuraja, dacă n-ai
primit. Căci vei primi pe urmă. Şi a adaus la pildă cuvântul: Deşi de
Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar fiindcă femeia îmi
pricinueşte supărări îi voiu face dreptate. Deci aşa va face şi
Dumnezeu de grabă dreptate, celor ce strigă către El ziua şi noaptea.
1 îndrăzneşte aşa dar, stăruind încordat în sfânta rugăciune.
89. Nu voi să ţi se facă cele ce te privesc precum socoteşti tu, ci
precum îi place lui Dumnezeu, şi vei fi neturburat şi mulţumit în
rugăciunea ta.
90. Chiar dacă ţi se pare că eşti cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul
curviei, căci este foarte înşelător şi cât se poate de pismaş şi vrea
să fie mai iute şi mai ager ca mişcarea şi trezirea minţii tale, ca să
o desfacă şi de Dumnezeu, când îi stă înainte cu evlavie şi frică.
Luca 18, 2—7.
91. Dacă te îngrijeşti de rugăciune, pregăteşte-te împotriva năvălirii
dracilor şi rabdă cu bărbăţie biciuirile lor. Căci vor veni asupra ta
ca fiarele sălbatice şi tot trupul ţi-l vor chinui.
92. Pregăteşte-te ca un luptător încercat. De vei vedea fără de veste
vreo nălucire, nu te clinti. Chiar dacă ai vedea sabie scoasă
împotriva ta, sau lampă năvălind spre vederea ta, nu te turbura; sau
de vei vedea vreo formă urîcioasă şi sângeroasă, să nu-ţi slăbească
sufletul. Ci stăi drept, mărturisind mărturisirea cea bună şi mai uşor
vei privi la vrăjmaşii tăi.
93. Cel ce rabdă necazurile va ajunge şi la bucurii. Şi cel ce stărue
în cele neplăcute, nu va fi lipsit nici de cele plăcute.
94. Vezi să nu te amăgească dracii cei răi prin vreo vedenie, ci fii
cu grijă, întorcându-te la rugăciune; şi cheamă pe Dumnezeu, ca dacă
este vedenia de la El, El să te lumineze, iar de nu, să alunge în
grabă pe amăgitorul. Şi îndrăsneşte, că nu vor putea sta câinii, când
tu stărueşti cu înfocare în convorbirea cu Dumnezeu. Căci îndată vor
fi alungaţi departe cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind bătuţi în chip
nevăzut şi nearătat,
95. Cu dreptate este să nu-ţi rămână necunoscut nici vicleşugul
acesta, că pentru o vreme se despart dracii între ei înşişi. Şi dacă
vrei să ceri ajutor împotriva unora, vin ceilalţi în chipuri îngereşti
şi alungă pe cei dintâi, ca tu să fii înşelat de ei, părându-ţi că
sunt îngeri.
96. Îngrijeşte-te să agoniseşti multă cugetare smerită şi bărbăţie, şi
răutatea lor nu se va atinge de sufletul tău şi biciul nu se va
apropia de cortul tău, că îngerilor Săi va porunci ca să te păzească
pe tine,1 iar aceştia vor izgoni de la tine toată lucrarea protivnică.
97. Cel ce are grijă de rugăciune curată, va pătimi de la draci:
ocări, loviri, strigăte şi vătămări. Dar nu va cădea, nici nu-şi va
părăsi gândul, zicând către Dumnezeu: Nu mă voi teme de rele, căci Tu
cu mine eşti şi cele asemenea.
98. în vremea unor astfel de ispite, foloseşte-te de rugăciunea scurtă
şi stăruitoare.
99. De te vor ameninţa dracii, arătându-se deodată din văzduh ca să te
înspăimânte şi să-ţi răpească mintea, să nu te înfricoşezi de ei şi să
nu ai nici o grijă de ameninţarea lor, căci ei se tem de tine,
încercând să vadă dacă le dai atenţie, sau îi dispreţueşti cu
desăvârşire.
100. Dacă stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu Atotţiitorul,
Făcătorul şi Proniatorul tuturor, de ce I te înfăţişezi atât de lipsit
de judecată, încât îţi uiţi de frica Lui cea neîntrecută şi tremuri de
nişte ţânţari şi gândaci? Sau n-ai auzit pe cel ce zice: De Domnul
Dumnezeul tău să te temi,1 şi iarăşi: De El se înfricoşează şi tremură
toate, de faţa puterii Lui2 şi cele următoare.
101. Precum pâinea este hrană trupului şi virtutea hrană sufletului,
aşa rugăciunea duhovnicească este hrana minţii.
102. Roagă-te în sfântul loc al rugăciunii, nu ca fariseul, ci ca
vameşul, ca să te îndreptezi şi tu de către Domnul.
103. Strădueşte-te să nu blestemi pe cineva în rugăciunea ta, ca să
dărîmi cele ce le zideşti, făcând urâtă rugăciunea ta.
104. Cel ce datorează zece mii de talanţi, să te înveţe pe tine, că de
nu vei ierta celui ce-ţi este dator, nu vei dobândi nici tu iertare.
Căci l-a predat pe el, zice, chinuitorilor. 3
105. Uită-ţi de trebuinţele trupului când te înfăţişezi în rugăciune,
ca nu cumva, pişcat de purece sau de păduche, de ţânţar sau de muscă,
să te păgubeşti de cel mai mare câştig al rugăciunii tale.
106. S-a întâmplat la noi că unuia dintre Sfinţi, care se ruga, atâta
i s-a împotrivit cel rău, că îndată ce întindea mâinile, acela i se
înfăţişa ca un leu şi ridica în sus labele dinainte şi-şi înfigea
ghiarele sale în amândouă şoldurile nevoitorului, cu voinţa de a nu se
depărta până ce nu-şi va lăsa acela mâinile în jos. Dar acela
niciodată nu le lăsa în jos, până nu-şi împlinea rugăciunile
obişnuite.
107. Aşa l-am cunoscut şi pe cel ce se îndeletnicea cu lucrul isihiei
într-o groapă, pe Ioan cel mic, mai bine zis prea marele monah. Acesta
rămânea neclintit în unirea cu Dumnezeu, când dracul se înfăşura în
chip de şarpe în jurul lui şi-i strângea trupul şi-i umplea faţa de
bale.
108. Ai cetit de sigur şi vieţile monahilor tabenisioţi, unde se spune
că grăind Avva Teodor cuvânt către fraţi, au venit două năpârci sub
picioarele lui, iar el neturburat, făcându-şi picioarele ocol în jurul
lor, le-a ţinut înăuntru, până când a isprăvit de grăit cuvântul; şi
atunci le-a arătat fraţilor, povestindu-le întâmplarea.
109. Despre alt frate duhovnicesc am cetit iarăşi, că, rugându-se el,
a venit o năpârcă şi s-a lipit de piciorul lui. Dar el nu a coborît
mâinile, mai -nainte de ce nu şi-a împlinit rugăciunea obişnuită. Şi
întru nimic nu s-a vătămat cel ce iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe
sine însuşi.
110. Aibi în rugăciunea ta ochiu neîmprăştiat şi, lepădându-te de
trupul şi sufletul tău, trăieşte prin minte.
111. Altui oarecare sfânt, ce se ruga cu încordare, liniştindu-se în
pustie, arătându-i-se dracii, l-au aruncat şi l-au învârtit prin aer
vreme de două săptămâni, prinzându-l apoi în rogojină. Dar nici aşa nu
au izbutit să-i coboare mintea din rugăciunea înfocată.
112. Altui iubitor de Dumnezeu, care-şi ocupa mintea cu rugăciunea,
umblând prin pustie, i s-au arătat doi îngeri, călătorind împreună;
dar el nu i-a băgat în samă, ca să nu se păgubească de ceea ce-i mai
bun. Căci îşi amintea de cuvântul Apostolului, care zice: Nici îngerii
nici începătoriile, nici Puterile nu ne vor putea despărţi de
dragostea lui Hristos. 1
113. Monahul se face prin rugăciune asemenea îngerilor.
114. Nu căuta nicidecum să primeşti vreun chip sau vreo înfăţişare în
vremea rugăciunii, din dorul de a vedea faţa Tatălui cel din ceruri.
115. Nu dori să vezi îngeri, sau Puteri, sau pe Hristos în chip
sensibil, ca să nu-ţi ieşi cu totul din minte, luând lupul drept
păstor şi închinându-te dracilor vrăjmaşi.
116. începutul rătăcirii minţii este slava deşartă. Căci mintea fiind
mişcată de aceasta, încearcă să mărginească dumnezeirea în chipuri şi
înfăţişări.
117. Eu voiu spune cuvântul meu, pe care l-am spus şi celor mai
tineri: fericită este mintea, care a dobândit în vremea rugăciunii, în
chip desăvârşit starea fără formă.
118. Fericită este mintea care, rugându-se neîmprăştiat, câştigă
necontenit un tot mai mare dor către Dumnezeu.
119. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, se face
nematerială şi săracă de toate.
120. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, s-a lipsit
desăvârşit de orice simţ.
121. Fericit este monahul, care socoteşte pe toţi oamenii ca Dumnezeu,
după Dumnezeu.
122. Fericit este monahul, care socoteşte mântuirea şi înaintarea
tuturor, ca pe a sa.
romani 8, 38 -39.
123. Fericit este monahul, care se socoteşte pe sine gunoiul tuturor.
124. Monah este acela care s-a despărţit de toţi şi se împacă cu toţi.
125. Monah este cel ce se socoteşte pe sine una cu toţi, deoarece i se
pare că se vede pe sine necontenit în fiecare.
126. Rugăciune săvârşeşte acela care aduce totdeauna primul gând al
său ca rod lui Dumnezeu.
127. Ca monah ce doreşti să te rogi, fugi de orice minciună şi orice
jurământ. Iar de nu, înzadar îţi iai o înfăţişare care nu ţi se
potriveşte.
128. De vrei să te rogi în duh, nimic să nu iai de la trup, şi nu vei
avea nour care să-ţi facă umbră în vremea rugăciunii.
129. încredinţează lui Dumnezeu trebuinţa trupului şi vei înţelege că
o poţi încredinţa şi pe a duhului.
130. De vei dobândi făgăduinţele, vei împărăţi. Prin urmare, privind
spre acestea, cu voioşie vei purta sărăcia de acum.
131. Nu căuta să alungi de la tine sărăcia şi strâmtorarea, materiile
rugăciunii neîmpovărate.
132. Să se întâlnească în tine virtuţile trupeşti cu cele sufleteşti,
şi cele sufleteşti cu cele duhovniceşti; iar acestea cu noştinţa
nematerială şi fiinţială.
133. Ia seama la gânduri când te rogi; dacă au încetat cu uşurinţă, de
unde vine aceasta? Ca să nu cazi în vreo cursă şi să te predai
înşelat.
134. Uneori dracii îţi strecoară gânduri şi apoi te aţâţă ca să te
rogi, chipurile, împotriva lor, sau să le stai împotrivă. Şi atunci se
depărtează de bună voie, ca să te înşeli, închipuindu-ţi despre tine
că ai început să birui gândurile şi să înfricoşezi pe draci.
135. Dacă te rogi împotriva patimii, sau a dracului care te supără,
adu-ţi aminte de Cel ce zice: Voi alunga pe vrăjmaşii mei şi-i voi
prinde şi nu mă voi întoarce până ce nu-i voi nimici. Asuprii-voi pe
ei şi nu vor putea să stea; cădea-vor sub picioarele mele,1 şi cele
următoare. Iar acestea le vei spune cu uşurinţă, dacă te vei înarma cu
smerită cugetare împotriva vrăjmaşilor.
136. Nu socoti că ai dobândit virtute, dacă n-ai luptat mai înainte
până la sânge pentru ea. Căci trebue să te împotriveşti păcatului până
la moarte, luptându-te cu el şi neslăbind, după dumnezeiescul Apostol.
2
137. Dacă vei folosi pe vreunul, vei fi ocărât de altul, ca,
simţindu-te nedreptăţit, să spui, sau să faci ceva ce nu se cuvine şi
în felul acesta să risipeşti rău ceea ce ai adunat bine. Acesta e
scopul dracilor. De aceea trebue să luăm aminte cu înţelepciune.
138. Aşteaptă loviturile aduse de draci, îngrijindu-te cum să scapi de
robia lor.
139. Dracii cei vicleni aşteaptă noaptea ca să turbure pe învăţătorul
duhovnicesc, prin ei înşişi; iar ziua, îl învăluesc prin oameni în
strâmtorări, defăimări şi primejdii.
140. Nu te teme de nălbitori. Căci deşi lovesc călcând şi uscă
întinzând, prin acestea se face veşmântul strălucitor.
141. Câtă vreme nu te-ai lepădat de patimi, ci mintea ta se
împotriveşte virtuţii şi adevărului, nu vei afla tămâie
binemirositoare în sânul tău.
142. Doreşti să te rogi? După ce te-ai mutat din cele de aici,
petrecerea să o ai deapururi în ceruri, nu simplu, cu vântul gol, ci
cu fapta îngerească şi cunoştinţa tot mai dumnezeească.
143. Dacă numai când faci răul îţi aduci aminte de Judecător, că este
înfricoşat şi nepărtinitor, încă n-ai învăţat să slujeşti Domnului cu
frică şi să te bucuri de El cu tremur. Căci să ştii, că chiar în
vremea de odihnă şi de ospătare trebue să-I slujeşti Lui şi mai mult,
cu evlavie şi cuviinţă.
144. Bărbat înţelept este acela care nu încetează, înainte de pocăinţa
desăvârşită, să-şi aducă aminte cu întristare de păcatele sale şi de
răsplătirea lor dreaptă în focul cel veşnic.
145. Cel ce este stăpânit de păcate şi de mânii şi îndrăzneşte cu
neruşinare să se întindă la cunoştinţa lucrurilor mai dumnezeeşti, sau
să se ridice chiar la rugăciunea nematerială, să primească certarea
Apostolului, care-i arată că nu este fără primejdie pentru el să se
roage cu capul gol, neacoperit; căci un asemenea suflet, zice, trebue
să aibă pe cap stăpânire, pentru îngerii cari stau de faţă,2
învelindu-se în cuvenita ruşine şi smerită cugetare.
146. Precum vederea neacoperită şi tare a soarelui din miezul zilii,
când luminează mai viu, nu foloseşte ochiului bolnav, aşa nu foloseşte
nici întipărirea rugăciunii suprafireşti şi cu adevărat înfricoşate,
care se face în duh, minţii pătimaşe şi necurate.
147. Dacă pe cel ce s-a apropiat cu dar la altar nu l-a primit Cel
nepărtinitor şi fără nici o lipsă, până nu se va fi împăcat cu
aproapele, supărat pe el,3 gândeşte-te de câtă pază şi putere de a
deosebi lucrurile avem trebuinţă, ca să aducem lui Dumnezeu, La
altarul cel inteligibil, tămâe bine primită.
148. Nu te bucura de cuvinte, nici de slavă. Altminteri nu-şi vor mai
face păcătoşii mendrele în spatele tău, ci în faţa ta. 4 Şi vei fi
ţintă de batjocură în vremea rugăciunii, târît şi purtat de ei în
gânduri nechibzuite.
149. Atenţia minţii căutând rugăciune, va afla rugăciune; căci
rugăciunea îi urmează atenţiei mai mult ca orice altceva. De aceea
trebue să ne sârguim spre ea.
150. Precum cel mai de preţ dintre toate simţurile este vederea, aşa
cea mai dumnezeească dintre toate virtuţile este rugăciunea.
151. Lauda rugăciunii nu stă simplu în cantitatea, ci în calitatea ei.
Aceasta o arată cei ce s-au suit în templu. 1 precum şi cuvântul: Iar
voi rugându-vă, nu bolborosiţi2 şi următoarele.
152. Câtă vreme atenţia îţi este întoarsă spre trup şi mintea
îngrijeşte de cele cari aduc desfătare cortului, încă n-ai văzut locul
rugăciunii, ci este încă departe de tine calea fericită a acesteia.
153. Când, stând la rugăciune, te vei ridica mai presus de orice
bucurie, atunci cu adevărat ai găsit rugăciunea.
Ioan Casian
Vieaţa şi scrierile lui
Ioan Casian este întemeietorul monahismului în Apus înainte de
Benedict. Fiind cel mai citit dintre scriitorii duhovniceşti de acolo,
cu tot semipelagianismul său, învăţătura sa a nutrit nenumărate
generaţii de monahi, influenţând scrisul pios până în zilele noastre.
Aceasta se datoreşte faptului că scrierile sale sunt cea mai bună
sinteză a evlaviei vechiului monahism răsăritean, deşi nu una
perfectă, iar el a fost puntea de legătură între monahismul răsăritean
şi cel apusean.
Ioan Casian s-a născut la anul 360, însă nu se ştie sigur În care
parte a lumii. Cei mai mulţi istorici socotesc că e ori ginar din
Scythia minor Dobrogea, alţii din Franţa de Sud.
încă din fragedă tinereţe s-a făcut monah în Vifleem, după ce îşi
adunase o frumoasă cultură. Pe la anul 385 primi, împreună cu
prietenul său Gherman, îngăduinţa să viziteze în două rânduri patria
anahoreţilor, Egiptul. Cea dintâi călătorie a durat 7 ani, a doua
aproape tot atâta. Pe la anul 400 se duc la Sf. Ioan Gură de Aur,
patriarhul Constantinopolei, care pe Casian îl hirotoneşte întru
diacon. La anul 405 cei doi prieteni se află la Roma, unde apără cauza
Sf. Ioan Gură de Aur, care în 404 fusese trimis a doua oară în exil.
De aci înainte de Gherman nu se mai ştie nimic. Casian, devenit între
timp preot, se duse la Marsilia, unde în temeie pe la 415 o mănăstire
pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Acolo vieţui până la moartea sa,
întâmplată, la anul 435.
La dorinţa episcopului Castor din Apta Julia în Franţa, care de
asemenea întemeiase o mănăstire în dieceza lui, Casian a alcătuit pe
la 420 scrierea sa: Despre rânduielile chinoviilor şi despre
vindecarea celor 8 patimi de căpetenie, în 12 cărţi. În primele 4
cărţi, cari formează partea I, se ocupă cu îmbrăcămin tea monahilor
din Palestina şi Egipt cartea i, cu rugă ciunile şi psalmii de noapte
cartea 2, cu slujbele zilnice cartea 3 şi cu condiţiile de primire a
novicilor cartea 4. În cele 8 cărţi din partea Ii se ocupă cu cele 8
patimi, în fiecare carte cu o patimă în următoarea ordine: lăcomia
pântecelui gastrimargia, curvia, iubirea de argint philargyria, mânia,
întristarea, lenea acedia, slava deşartă cenodoxia, mândria. În aceste
8 cărţi Casian nu face decât să-şi însuşească teoria celor 8 patimi,
care era în preocuparea monahismului răsăritean din veacul IV şi
căreia prima formulare scrisă i-a dat-o Evagrie Ponticul. Cele 4 nume
greceşti folosite de Casian pentru patima 1, 3, 6, 7 cele din
paranteză, arată că el n-a făcut decât să treacă în Apus o teorie din
Răsărit. Din această scriere s-a păstrat în limba greacă un extras,
care era cunoscut încă lui Fotie în veacul 9. Se pare că acest extras
e dintr-o traducere grecească a întregei scrieri, care datează încă
din veacul 5. Extrasul are şi el partea I şi partea II, după cum e
împărţită şi scrierea în întregime. Ambele părţi ale extrasului sunt
puse sub numele lui Atanasie cel Mare, ca prima şi a doua epistolă
către Castor. Prima scriere a lui Casian din Filocalia greacă nu e
decât partea I a acestui extras sau epistola a II-a, adecă cel care
rezumă învăţătura din cele 8 cărţi despre cele 8 patimi.
La scurtă vreme după aceea Casian a compus a doua scriere, mult mai
întinsă, cu titlul: Convorbiri cu Părinţii".
Sunt 24 de convorbiri pe cari el cu prietenul său Gherman le-au avut
cu pustnicii din Egipt în cele 2 călătorii. Scrierea are trei părţi.
Cea dintâi cuprinde primele 10 convorbiri, avute în a doua călătorie
cu Părinţii din pustia sketică. Partea a doua cuprinde convorbirile
11-17 cu Părinţii din ţinutul Panefisis, iar a treia convorbirile
18-24 cu Părinţii din ţinutul Diolcos. Prima parte este dedicată
episcopului Leontie, un frate al lui Castor, întrucât cel din urmă,
care îi ceruse şi această scriere, murise între timp de asemenea unui
monah mai târziu episcop heladie. A doua şi a treia altor episcopi.
A doua scriere a lui Casian cuprinsă în Filocalie nu este decât un
extras grec al primelor două convorbiri avute cu Ava Moise.
Dacă în prima scriere Casian s-a ocupat cu lucrarea de curăţire de
patimi, în a doua se ocupă cu ţinta pozitivă a vieţii duhovniceşti, cu
felul în care se poate ajunge la desăvârşire. Cu multă stăruinţă arată
aci că asceza negativă are numai o însem nătate relativă. Sărăcia,
postul, privegherea sunt numai unelte pentru dobândirea desăvârşirii,
nu sunt scop în sine. Corpul se mortifică nu pentru mortificare, ci
pentru a-l face unealtă ascultătoare a duhului. Idealul este dea face
ca mintea să aibă necontenit gândul la Dumnezeu. Contemplaţia este
pentru Casian tocmai această îndeletnicire cu Dumnezeu. Iar
desăvârşirea este contemplarea permanentă. Ea este o rugăciune
necontenită. Piedeca cea mai mare în calea ei sunt gândurile străine
de Dumnezeu. Împotriva lor trebue să lupte ascetul.
S-a spus despre Casian că descrie cu atâta pricepere mişcările
pătimaşe ale sufletului, încât aproape sileşte pe cetitor să-şi
descopere greşelile şi să le ocolească, de unde înainte nu le vedea
decât ca printr-o ceaţă.
În ce priveşte rugăciunea, Casian cunoaşte mai presus de rugăciunea
obişnuită o rugăciune a focului pe care numai puţini o cunosc din
experienţă proprie. Este o rugăciune fără cu cuvinte ce întrece
înţelegerea şi care urcă la Dumnezeu prin revăr sarea luminii cereşti
în inimă. a
Sfântul Casian
Către Episcopul Castor
Despre cele opt gânduri ale răutăţii
După ce mai înainte am alcătuit cuvântul despre rânduielile
chinoviilor, de data aceasta, nădăjduind iarăşi în rugăciunile
Voastre, ne-am apucat a scrie despre cele opt gânduri ale răutăţii,
adică despre cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de
argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi
al mândriei.
I. Despre înfrânarea pântecelui
Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se
împotriveşte îmbuibării pântecelui; apoi despre chipul posturilor şi
despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi vom
spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi. Aceştia n-au
lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtăşirii
de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi
tărie şi aceeaşi vârstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora, sau a
unei deprinderi mai gingaşe a trupului. însă un lucru au rânduit
tuturor: să fugă de îmbuibare şi de săturarea pântecelui. Iar postirea
de fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare
spre curăţie, decât cea de trei sau patru zile, sau decât cea întinsă
până la o săptămână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea,
tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina
aceasta se întâmplă că uneori, din covârşirea postirii, slăbeşte
trupul şi se face mai trândav spre slujbele cele duhovniceşti; iar
alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază şi face să se nască în
suflet nepăsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor
le este potrivită mâncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici
posmagul nu-l pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul
mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră,
sau şase uncii, se satură. Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.
Deci, precum am zis mai nainte, le-a dat tuturor o singură regulă
pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pântecelui şi
să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că nu numai
deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mâncărilor face să se
aprinză săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea
pântecele, naşte sămânţa desfrânării; asemenea nu numai aburii vinului
fac mintea să se îmbete, ci şi săturarea de apă, precum şi prisosul a
orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă. În Sodoma nu
aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci
îmbuibarea cu pâine, cum ziceprorocul. 1 Slăbiciunea trupului nu
dăunează curăţiei inimii, când dăm trupului nu ceea ce voieşte
plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne
slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei.
Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu
îi ia sfinţenia.
Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se
împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă
poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicând: Grija
trupului să nu o faceţi spre pofte,1 n-a oprit chivernisirea cea
trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel
pentru curăţia desăvârşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de
la bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea
smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari
foloase aduce. Înfrânarea de la iubirea de argint călăuzeşte sufletul
spre curăţie, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei
de-a-i avea. Reţinerea de la mânie, de la întristare, de la slava
deşartă şi mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar
curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adecă, o înfăptuiesc
în chip deosebit înfrânarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca cel
ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei.
Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebue să ne fie înfrânarea
stomacului şi supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin
priveghere, osteneală şi cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad
şi la dorul după împărăţia cerurilor.
II. Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti
A doua luptă o avem împotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti.
Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi
cumplit războiu este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest războiu
este îndoit, aflându-se şi în suflet şi în trup. De aceea trebue să
dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai
postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi
adevăratei curăţii, de nu se va adăuga şi sdrobirea inimii şi
rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi cetirea deasă a Scripturilor şi
osteneala şi lucrul mâinilor, cari abia împreună pot să oprească
pornirile cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la
nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă, foloseşte
smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici
curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebue păzită inima
cu toată străjuirea de gândurile murdare Căci dintru aceasta purced,
după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii2 şi
celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre
chinuirea trupului, ci şi spre trezvia minţii, ca nu cumva,
întunecându-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se
păzească de gânduri.
Deci nu trebue pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi
în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la
înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine aşadar, după
cuvântul Domnului, să curăţim mai întâiu partea cea dinlăuntru a
paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea dinafară curată. 3 De
aceea să ne sârguim, cum zice Apostolul, a ne lupta după lege şi a lua
cununa4 după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu
în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru
Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, până nu
va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala
sa, ci prin acoperemântul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de
boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul
acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărâtările
trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup.
De aceea este cu neputinţă omului ca să zic aşa să zboare cu aripile
proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se
facă următor îngerilor, de nu-l va ridica de la pământ şi din noroiu
harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă
oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupeşti, decât
prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pământ fiind şi petrecând,
au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri. 5
Prot. 4, 23. şi Mt. 15, 19. Mt 23, 62. 4 Tim. 2, 5. 5 Filip 3, 20.
Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute, îl avem în aceea
că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la niciun chip al
nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca
aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de
patimă. Şi de aceea trebue să credem că nălucirile cele de ruşine ce
ni se întâmplă în som, sunt o dovadă a trândăviei noastre de până aci
şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă
în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în
ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a
pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi
pricinile boalei, zicând: Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe
dânsa, a şi preacurvit cu ea Întru inima sa. aPrin aceasta a îndreptat
nu atât ochii cei curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat
înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De
aceea şi cuvântul înţelepciunii nu zice: Cu toată străjuirea păzeşte
ochii tăi, ci: Cu toată străjuirea păzeşte inima ta,3 aplicând leacul
străjuirii mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte.
Aşa dar aceasta să fie paza cea dintâi a curăţiei noastre: de ne va
veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca
viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei
cucernice, îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva,
zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi să
rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi
vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere
să păzim capul şarpelui,3 adică începutul gândului vătămător prin care
acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin
primirea capului, care este prima răsărire a gândului nostru, să
primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu aplăcerea şi
prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebue,
precum este scris: În dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pământului,
adică prin lumina cunoştinţii să deosebim şi să nimicim toate
gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după
învăţătura Domnului; şi până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului,
adică gândurile viclene, să-i ucidem, sdrobindu-i de piatră,2 care
este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu
fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lângă cele
zise din dumnezeeasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de
ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei
Capadociei, zice: Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt. El
ştia că darul fecioriei nu se dobândeşte numai prin depărtarea cea
trupească de muere, ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care
se câştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu
putem câştiga desăvârşit virtutea curăţiei, de nu vom dobândi mai
întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de
cunoştinţă adevărată nu ne putem învrednici, câtă vreme patima curviei
zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvârşim înţelesul
neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului şi vom pune
capăt cuvântului: Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţirea, fără de
care nimeni nu va vedea pe Domnul. 3 Că despre aceasta grăeştese vede
din cele ce adaugă, zicând: Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau.
4 Pe cât este aşa dar de cerească şi de îngerească virtutea
sfinţeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântueli de
protivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea
trupului, ci şi cu sdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu
suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul
Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţâţările poftei, cu roua
venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest
războiu avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei
pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii
deschide sufletului calea către curăţia zilei.
III. Despre iubirea de argint
A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul
acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa
monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a
poftei, îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în
răsadul firii, de la naştere. De aceea sunt biruite abia după vreme
îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind dinafară, se poate
tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată
în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi şi mai cu
anevoie de înfrânt. Căci e rădăcina tuturor răutăţilor,1 după
Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale
trupului se văd nu numai la copii, în cari nu este încă cunoştinţa
binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugaci cari
nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o
au. De asemenea observăm la prunci şi acul mâniei, când îi vedem
porniţi asupra celui ce i-au năcăjit. Iar acestea le zic, nu ocărând
firea ca pricină a păcatului să nu fie, ci ca să arăt că mânia şi
pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu
un scop bun, dar prin trândăvie alunecă din cele fireşti ale trupului
în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de
Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc
prin coborîre unii de la alţii, nu spre curvie. Asemenea şi imboldul
mâniei s-a semănat în noi spre mântuire, ca să ne mâniem asupra
păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu
firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom
învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare
necesară şi folositoare e vinovat, dacă cel ce l-a primit îl foloseşte
pentru ucidere?
Am spus acestea, vrând să arătăm că patima iubirii de argint nu-şi are
pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea şi
stricată. Boala aceasta când găseşte sufletul căldicel şi
necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul
niscai pricini îndreptăţite şi la părere binecuvântate ca să oprească
ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrâneţe
lungi şi slăbiciune trupească şi-i şopteşte că cele primite de la
chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic când este bolnav,
dar nici măcar când este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de
bolnavi, ci sunt foarte părăsiţi şi că de nu va avea ceva aur pus de o
parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gândul că
nici nu va putea rămâne multă vreme în mănăstire, din pricina
greutăţii îndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a Părintelui.
Iar după ce cu astfel de gânduri îi amăgeşte mintea, ca să-şi oprească
măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de
mână de care să nu ştie Avva, din care îşi va putea spori argintul pe
care îl râvneşte. Pe urmă îl înşală ticălosul cu nădejdi ascunse,
zugrăvindu-i în minte câştigul ce-l va avea din lucrul mâinilor şi
apoi traiul fără griji. Şi aşa, dându-se cu totul grijii câştigului,
nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la
întunerecul desnădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de
câştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia
aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit
iubirea de argint, nu numai rădăcina tuturor răutăţilor, ci şi
închinare la idoli. Să luăm seama deci, la câtă răutate târăşte boala
aceasta pe om, dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce
şi-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu,
iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.
întunecat de aceste gânduri şi sporind la şi mai mult rău, monahul nu
mai poate avea nicio ascultare, ci se răsvrăteşte, sufere, cârteşte la
orice lucru, răspunde împotrivă şi nemai păzind nicio evlavie, se duce
ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrana cea de toate
zilele şi strigă pe faţă că nu mai poate să rabde acestea la
nesfârşit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo şi nu şi-a încuiat
mântuirea sa numai în Mănăstirea aceea; şi că de nu se va duce de
acolo se va pierde.
Banii cei puşi de o parte, dând ajutor socotinţii acesteia stricate,
îl susţin ca nişte aripi să cugete la ieşirea din Mănăstire, să
răspundă aspru şi cu mândrie la toate poruncile şi să se socoată pe
sine ca pe un străin dinafară. Orice ar vedea în Mănăstire că ar avea
trebuinţă de îndreptare, nu bagă în seamă, ci trece cu vederea, dacă
nu defaimă şi huleşte toate câte se fac. Caută apoi pricini pentru
cari să se poată mânia sau întrista, ca să nu pară uşuratec, ieşind
fără pricină din Mănăstire. Iar dacă poate scoate şi pe altul din
Mănăstire, amăgindu-l cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se dă îndărăt să
o facă, vrând să aibă un împreună lucrător la fapta sa cea rea. şi aşa
aprinzându-se de tocul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea
linişti niciodată în Mănăstire, nici nu va putea să trăiască sub
ascultare. Iar când dracul îl va răpi ca un lup din staul şi,
despărţindu-l de turmă, îl va lua spre mâncare, atunci lucrările
rânduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe cari îi era greu să le
împlinească, îl va face vrăjmaşul să le împlinească în chilie zi şi
noapte cu multă râvnă; nu-l va slobozi însă să păzească chipul
rugăciunilor, nici rânduiala posturilor; nici canonul privegherilor.
Ci, după ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sârguinţa
îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mâinilor.
Trei sunt felurile boalei acesteia, pe cari le opresc deopotrivă atât
dumnezeeştile Scripturi, cât şi învăţăturile Părinţilor. Primul e cel
care face pe monahi să agonisească şi să adu-ne cele ce nu le aveau în
lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuţii să se
căiască, punându-le în minte gândul să caute cele pe cari le-au dăruit
lui Dumnezeu; în sfârşit al treilea e cel care, legând de la început
pe monah de necredinţă şi moleşală, nu-l lasă să se izbăvească
desăvârşit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie şi
neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnându-l să calce
făgăduinţele pe cari le-a făcut când s-a lepădat de lume. Pildele
tuturor acestor trei feluri, precum am zis, le-am găsit osândite în
dumnezeeasca Scriptură. Aşa Ghiezi, voind să dobândească banii pe cari
nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învăţătorul
său voia să i-l lase drept moştenire şi în loc de binecuvântare a
moştenit lepră veşnică prin blestemul Proorocului. 1 Iuda, voind să
recapete banii, de cari mai -nainte se lepădase urmând lui Hristos, a
căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecând spre vânzarea
Stăpânului, ci şi vieaţa cea trupească a sa prin silnică moarte a
sfârşit-o. 2 Iar Anania şi Safira, oprind o parte din preţul vânzării,
se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească. Marele Moise
porunceşte şi el în a Doua lege, în chip tainic, celor ce făgăduiesc
să se lapede de lume, dar de frica necredinţii se ţin iarăşi de
lucrurile pământeşti: De este cineva fricos şi-i tremură inima de
teamă, să nu iasă la războiu, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu
frica lui să sperie şi inimile fraţilor săi. 4 Poate fi ceva mai
întemeiat şi mai lămurit decât această mărturie? Oare nu învăţăm din
aceasta cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvârşit şi aşa să
ieşim la războiu, ca nu cumva punând început slăbănog şi stricat, să
întoarcem şi pe ceilalţi de la desăvârşirea evanghelică, semănând
temere într-ânşii? Chiar şi cuvântul bine zis în Scripturi: că mai
bine este a da decât a lua,5 îl tâlcuiesc rău aceştia,
1 Reg 5, 22—27. Mt. 28, 5 Fapte 5, 5, 10. 4 Deut. 20, 8.
6 Faptele, 20, 35.
forţându-l şi schimbându-i înţelesul, ca să se potrivească cu
rătăcirea şi cu pofta lor de argint. De asemenea învăţătura Domnului
care zice: Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde-ţi averile tale şi le dă
săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi venind urmează-mi Mie. aEi
chibzuiesc că decât să fii sărac mai fericit lucru este a stăpâni
peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor ce au lipsă.
Să ştie însă unii ca aceştia că încă nu s-au lepădat de lume, nici
n-au ajuns la desăvârşirea monachicească, câtă vreme se ruşinează de
Hristos şi nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul
mâinilor să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţă, spre a împlini
făgăduinţa călugărească şi a fi încununaţi cu Apostolul, ca unii cari,
după ce şi-au risipit vechea bogăţie, luptă ca Pavel lupta cea bună în
foame şi în sete, în ger şi fără haine. 2 Căci dacă Apostolul ar fi
ştiut că pentru desăvârşire mai de trebuinţă este vechea bogăţie, nu
şi-ar fi dispreţuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a
fost om de vază şi cetăţean roman. aAsemenea şi cei din Ierusalim,
cari îşi vindeau casele şi ţarinile şi puneau preţul la picioarele
Apostolilor,4 n-ar fi făcut aceasta, dacă ar fi ştiut că Apostolii ţin
de lucru mai fericit şi mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din
banii săi şi nu din osteneala proprie şi din ceea ce aduc neamurile.
încă mai lămurit învaţă despre acestea acelaş Apostol în cele ce scrie
Romanilor, când zice: Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc
Sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o strângere de
ajutoare pentru cei lipsiţi dintre Sfinţii din Ierusalim. Că au
binevoit, dar le sunt şi datori. 5 Dar şi el însuşi, fiind adesea pus
în lanţuri şi în închisori şi ostenit de călătorii, sau împiedecat de
acestea să-şi câştige hrana din lucrul mânilor sale, precum obişnuia,
spune că a primit-o de la fraţii din Macedonia, cari au venit la el:
Şi lipsa mea au împlinit-o fraţii cei ce au
Mt 19, 21 5 Tim. 4, 7. aFapte 22, 25. Fapte 4, 35. 6 Rom. 15, 25.
venit din Macedonia. Iar Filipenilor le scrie: Şi voi Filipenilor
ştiţi că ieşind eu din Macedonia, nici o biserică nu s-a unit cu mine
când a fost vorba de dat şi luat, decât voi singuri. Că şi în
Thesalonic odată şi de două ori mi-aţi trimis cele de trebuinţă. 3
Aşa dar, după părerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiţi decât
Apostolul şi aceştia, fiindcă i-au dat din averile lor şi lui cele de
trebuinţă. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a
ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minţii.
Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice şi întregii Biserici
celei dintru început, întemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm
după socotinţele noastre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci,
lepădând părerea noastră cea moleşită şi necredincioasă, să primim
înţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa vom putea urma
Părinţilor şi nu ne vom despărţi niciodată de ştiinţa vieţii de obşte,
ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne
amintim şi aci de cuvântul unui Sfânt, care spune că Sfântul Vasile
cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepăda se fără hotărîre de
lume şi mai ţinea ceva din banii săi, un cuvânt ca acesta: Şi pe
senator l-ai pierdut şi nici pe monah nu l-ai făcut! Trebue aşa dar să
tăiem cu toată sârguinţa din sufletul nostru rădăcina tuturor
răutăţilor", care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămâne
rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se
dobândeşte nepetrecând în vieaţa de obşte, căci numai în ea nu avem să
purtăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci
având înaintea ochilor osânda lui Anania şi a Safir ei, să ne
înfricoşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea,
temându-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a
fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe
cari nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sfârşitul lui Iuda
cel ce s-a spânzurat, să ne temem a lua ceva din cele de cari ne-am
lepădat, dispreţuindu-le. Iar peste acestea toate, să avem deapururi
înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva în ceasul în care
nu aşteptăm, să vie Domnul nostru şi să afle conştiinţa noastră
întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în
Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: Nebune, într-această
noapte voiu cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?
IV. Despre mânie
A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este
să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al
duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta
tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii
inimei, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de
folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti De asemenea nu putem
păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii
adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească
lumina dumnezeească. Căci s-a turburat, zice, de mânie ochiul meu. 2
Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar
dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: Mânia
în sânul celor fără de minte sălăşlueşte. 3 Dar nu putem dobândi nici
sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc
oamenii cuminţi. Căci scris este: Mânia şi pe cei cuminţi îi pierde:4
Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris
este: Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Nici
podoaba şi chipul cel bun nu-l putem dobândi, cu toate că ne laudă
toţi, căci iarăşi scrie: Bărbatul mânios nu este
Lc. 12, 20. Ps. 6, 8. eccl. 7, 1 LXX. Prov. 15, 10 LXX, lac 1, 20.
cu bun chip. Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârşire şi pofteşte
să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată
mânia şi iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: Toată amărăciunea
şi iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi,
dimpreună cu toată răutatea. 2 Iar când a zis toată, nu ne-a mai lăsat
nicio pricină pentru care mânia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită.
Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său când greşeşte, sau să-l
certe, să se silească a se păzi pe sine neturburat, ca nu cumva vrând
pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvântul
Evangheliei: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi,3 sau: Ce vezi paiul
din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n-o cunoşti. 4
Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii
sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că
punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea
văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nicio deosebire
orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mânia, fie ea,
zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea
văzătoare.
Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim
împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă
Proorocul zicând: Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi;5 adică aprindeţi mânia
asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi
săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede
cuvântul următor:... pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în
aşternuturile voastre vă pocăiţi; adică atunci când vin în inima
voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce
le veţi fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului,
pocăiţi-vă. împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel,
folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: Soarele să nu apună peste
mânia voastră, nici să daţi loc diavolului; adică să nu faceţi pe
Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din
pricină că-l mâniaţi prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin
depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele
acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: Iară celor ce se tem de numele
Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui. 3
Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu
ni se îngădue să ţinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în
sălbătăcia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mânia nu numai
până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii
faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu vântul, ci prin tăcere îşi
sporesc veninul ţinerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu
ştiu că trebue să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci şi de cea
din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea
amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta
socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfânt. Pentru
aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea
altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru. 3 Căci nu e cu putinţă
ca să fie bine primit darul până ce mânia şi ţinerea de minte a răului
se află încă în noi. Asemenea şi Apostolul, zicând: Neîncetat vă
rugaţi4 şi: Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini
cuvioase, fără mânie şi fără gânduri,5 ne învaţă aceleaşi lucruri.
Rămâne aşa dar ca sau să nu ne rugăm niciodată şi prin aceasta să ne
facemvinovaţi înaintea poruncii apostoleşti, sau, silindu-ne să păzim
ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mânie şi fără a ţine
minte răul. Şi fiindcă de multe ori când sunt întristaţi sau turburaţi
fraţii noştri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt
turburaţi, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică
din inimă, pricinile mâniei, ne porunceşte că nu numai când suntem noi
mâhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci şi dacă el
s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim,
desvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul.
Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem
învăţa aceasta şi din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu
pogorământ, totuşi zice şi ea: Să nu urăşti pe fratele tău întru inima
ta,1 şi Iarăşi: Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte duc51 Deci
şi acolo se opreşte nu numai mânia cu fapta, ci se osândeşte şi cea
din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeeşti, să ne luptăm cu toată
puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul
nostru.
Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni, ca
şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mânie, sau fiindcă e mai
uşor să dobândim virtutea îndelungei răbdări în singurătate. Căci din
mândrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune
pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărţirea
de fraţi. Drept aceea până ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în
socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvârşirea
îndelungei răbdări. Capătul îndreptării şi al păcii noastrenu se
câştigă din îndelunga răbdare ce o are deaproapele cu noi, ci din
suferirea răului deaproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta
îndelungei răbdări, căutând pustia şi singurătatea, patimile
netămăduite ale noastre, pe cari le vom duce acolo, vor rămânea
ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor
neizbăviţi de patimi nu numai că le păzeşte patimile nevătămate, ci li
le şi acopere, încât nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă
se biruesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i
face să creadă că au câştigat îndelunga răbdare şi smerenia, până nu
este cine să-i ispitească şi să-i probeze. Dar când vine vreo pricină,
care îi stârneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar
îndată ca nişte cai fără frâu, hrăniţi multă vreme în linişte şi
odihnă, din ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie şi
sălbătăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se
sălbătăcesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii,
încât pierdem şi umbra suferirii şi a îndelungei răbdări, pe cari în
tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelăsarea
deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci precum
fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie, de
îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îşi arată toată
turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, cari sunt liniştiţi din
pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau
veninul pe faţă când apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărâtă.
De aceea cei ce caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată
strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici
asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite. Căci îmi
aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie
asupra trestiei şi o asvârleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea,
fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor, când voiam să le taiu
şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr şi
nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât o
porneam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.
Drept aceea, de vrem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori
suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci
şi mânia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în
vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseşte
a-ţi curăţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu învârti în minte
gânduri viclene asupra fratelui. Învăţătura evanghelică porunceşte să
se tae mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă
tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură
sau de pismă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om i s-a
zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. De sigur
aci nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede
Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu
va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai pentru fapte, ci şi
pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi zice prin Prorocul: Iată vin
să adun faptele şi gândurile lor. 1 La fel zice şi Apostolul: înseşi
gândurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va
judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor. 2 Dar însuşi Stăpânul,
învăţându-ne că trebue să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: Cel
ce se mânie pe fratele său vinovat va fi judecăţii. 3 Aşa stă în
copiile cele bune cuvântul în deşert e un adaos, potrivit cu gândul
Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voeşte ca noi să tăem în
toate chipurile rădăcina şi scânteia însăşi a mâniei şi nicio pricină
a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o
pricină aşa zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea
mâniei fără temeiu.
Iar leacul desăvârşit al acestei boale acesta este: să credem că nu ne
este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici
pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai
afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici
tăria sfatului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului
Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul
mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi
în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe
noi înşine de mânie şi să ştim că n-avem niciun folos nici de
neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi
privegheri.
căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.
V. Despre Întristare
A cincia luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă
sufletul ca să nu poată avea nicio vedere duhovnicească şi-l opreşte
de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte
asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi
facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă
sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de
fraţi. îi pricinueşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi
făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea turbură toate sfaturile
mântuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui,
făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul desnădejdii.
De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim
cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima
noastră din spre duhul întristării. 1 Căci precum molia roade haina şi
cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să
ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de
sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le
dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de
amărăciune şi de nepăsare. În sfârşit îi pune în minte gândul să fugă
de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare şi nu-l
lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte
înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la
iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea
mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi
Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie ranele sufletului cu
de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să
tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea
sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi
exercitându-ne cu cei virtuoşi. Când aşa dar pentru oarecari pricini,
zise îndreptăţite, ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile
întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte
înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot
războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom
scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu
numai cu oamenii, dar şi cu fiarăle sălbatice vom petrece cu uşurinţă,
cum zice şi fericitul Iov: Fiarăle sălbatice vor fi cu tine în pace.
deci mai întâiu trebue să luptăm împotriva duhului întristării, care
împinge sufletul la desnădejde, ca să-l alungăm din inima noastră.
Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis
fratele, nici pe Iuda după ce a vândut pe Domnul. Să ne deprindem
numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate
şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi
Apostolul: Întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre
mântuire, fără părere de rău. 2 Căci întristarea cea după Dumnezeu,
hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţii, e împreunată cu bucurie. De
aceea ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea
bună, prietenos, smerit, blând,3 gata să sufere răul şi să rabde toată
buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea
face să se arate în om roadele Sfântului Duh, cari sunt: bucuria,
dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi
înfrânarea. de la întristarea cea protivnică însă, cunoaştem roadele
duhului celui rău, adică: trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura,
împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune. De această întristare
suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de
mânie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune,
iov 5, 23. Ii Cor. 7, 10. de aci până la nota următoare lipseşte În PG 28, 897.
prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele
dumnezeeşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.
VI. Despre trândăvie
A şasea luptă o avem împotriva duhului trândăviei, care e înjugat cu
duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest
drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas
peste monah, pricinuindu-i moleşală, întristare şi scârbă chiar şi
faţă de locul unde se află şi de fraţii cu cari petrece, ba şi faţă de
orice lucrare şi de însăşi cetirea dumnezeeştilor Scripturi. îi pune
în minte şi gânduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta
într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala. Pe lângă
acestea mai stârneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, câtă
nu i s-ar fi întâmplat chiar după un post de trei zile, sau după un
drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în
minte gândul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în
niciun chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce pe la
fraţi, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar
dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi
se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputând fi alungat într-alt
fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte,
prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în ispite.
De nu va găsi însă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu
săgeţile sale şi-l va face nestatornic, împrăştiat şi leneş,
îndemnându-l să colinde mănăstiri multe şi să nu se îngrijească de
nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai
bune. Căci nimic nu-şi năluceşte mintea leneşului decât gânduri ca
acestea. Prin acestea îl încâlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin
câte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, până ce îl scoate
cu totul şi din cinul monahicesc.
Ştiind dumnezeescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un
doctor iscusit vrând s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini,
arată mai ales pricinile din cari se naşte, zicând: Vă poruncim vouă
fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de
tot fratele care umblă fără de rânduială şi nu după predania care aţi
luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebue să urmaţi nouă, că noi n-am
umblat fără de rânduială între voi, nici am mâncat de la cineva pâine
în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrând zi şi noapte, ca să nu
îngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca
pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Când ne aflam la voi
acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce.
Auzim că sunt unii dintre voi, cari umblă fără rânduială nimica
lucrând ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru
Hristos Iisus, ca întru linişte lucrând să mănânce pâinea lor. 1 Să
luăm aminte cât de lămurit ne arată Apostolul pricinile trândăviei,
când numeşte fără de rânduială pe cei ce nu lucrează, desvăluind prin
acest singur cuvânt multele lor păcate. Căci cel fără de rânduială
este şi fără de evlavie şi obraznic în cuvinte şi gata spre batjocură,
de aceea şi incapabil de linişte şi rob trândăviei. Drept aceea
porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi
zice: Şi nu după predania, care aţi luat de la noi, arătând prin
cuvintele acestea că aceia sunt mândri şi dispreţuitori şi desfac
predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: În dar n-am mâncat pâine de la
nimeni, ci cu osteneală şi trudă, lucrând zi şi noapte. învăţătorul
neamurilor, propoveduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea
cer,2 cel ce zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia,
din Evanghelie să trăiască,® lucrează cu osteneală şi trudă zi şi
noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la
lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a încredinţat
nici propoveduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai
purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătând şi mai lămurit
vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: nimica lucrând,
ci iscodind. Căci din şederea fără lucru iese iscodirea şi din
iscodire neorânduiala şi din neorânduială tot păcatul. Arătându-le
apoi şi tămăduirea, zice: Iar unora ca acestora le poruncim ca întru
linişte lucrând să-şi mânânce pâinea lor. Pe urmă le spune într-un
chip şi mai dojenitor: Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu
mănânce. De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi
cei din Egipt, nu îngădue nicio vreme în care monahii să rămână fără
lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă
trândăvia, îşi dobândesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu
lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi
străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezând că o atare
facere de bine este o jertfă sfântă şi bine primită la Dumnezeu. încă
zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de
un drac şi numai de acela e năcăjit, pe când cel ce nu lucrează, de
nenumărate duhuri este robit. Pe lângă acestea, bine este să aducem şi
un cuvânt al lui Awa Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care l-a
zis către mine. Căci şezând eu puţină vreme în pustie, am fost supărat
de trândăvie şi m-am dus la dînsul şi am zis: Ieri fiind cumplit
supărat de trândăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de
nu m-aş fi dus la Awa Pavel. Şi mi-a răspuns la aceasta Awa Moisi şi a
zis: Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins
şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci
rânduiala, dacă nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu
răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mâinilor.
FILOCALIA
VII. Despre slava deşartă
A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta
este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici
însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai
vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci
sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin
împotrivirea cu vântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte,
având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El
încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire,
prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere,
postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga răbdare.
Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin
scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea
proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe
acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel
ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt,
îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipue că a dobândit
liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl
slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt
vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de războiu acestui
drac viclean. Pe lângă acestea el îl face pe monah să se gândească şi
la preoţie. îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia
sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare,
apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că ceteşte
din Scriptură a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi
ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine
diacon, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit
bătrânul acestea, împingând uşa a intrat şi întâmpinându-l fratele i
s-a închinat după obiceiu şi ceru să afle de la el, dacă de multă
vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: Acum
am venit când făceai tu otpustul celor chemaţi. Auzind fratele
acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage
pentru dînsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.
Am amintit aceasta, vrând să arăt la câtă nesimţire duce dracul acesta
pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa
dreptăţii desăvârşite să se străduiască în toate chipurile să birue
această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor
cuvântul lui David: Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor. 1
Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai
răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lapede necontenit gândurile cari
vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea
lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se
izbăvească de duhul slavei deşarte.
VIII. Despre mândrie
A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei. Aceasta este foarte
cumplită şi mai sălbatecă decât toate cele de până aci. Ea războeşte
mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproapede
culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea
aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului,
ci întreg trupul, aşa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci
tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se
războieşte numai cu virtutea opusă şi căutând să o biruiască pe aceea,
întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg
sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Ca să înţelegem
mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea
stomacului se sârgueşte să strice înfrânarea; curvia, curăţia; Iubirea
de argint, sărăcia; mânia, blândeţea; şi celelalte feluri ale
păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mândriei,
când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a
cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă
până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care
pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi
împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le
recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa. De
aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui
mustrându-l Proorocul zice: Ai zis întru inima ta: şedea-voiu pe un
munte înalt, pune-voiu scaunul meu peste nouri şi voiu fi asemenea
Celui Prea înalt. 1 Iară tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt
Prooroc zice: Ce te făleşti întru răutate puternice?2 şi celelalte ale
psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi cu toată străjuirea să
păzim inima noastră3 dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte,
zicând în noi înşine de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul
Apostolului: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine,4 şi
cel zis de Domnul: Fără de Mine nu puteţi face nimic,5 sau cel zis de
Proorocul: Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi
ziditorii,6 şi în sfârşit cel zis de Apostol: Nu a celui ce voeşte,
nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele milueşte. 1 Căci
chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia şi de sârguitor cu
vrerea, fiind legat de trup şi sânge nu va putea ajunge la
desăvârşire, decât prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că
zice Iacov: Toată darea cea bună de sus este;8 iar Apostolul Pavel
zice: Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum
n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?
Iar că mântuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă
mărturie adevărată tâlharul acela de
CASIAN ROMANUL 123
pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi
mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas
au învăţat, că nu putem ajunge Într-alt fel la desăvârşirea virtuţii,
fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica
lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită, prin cari ne
vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Cuvânt plin de mult folos, despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică
şi despre darul deosebirii Către egumenul Leontie
Datoria ce mi-am luat-o faţă de prea fericitul Părinte papă Castor, de
a-i istorisi vieaţa Sfinţilor Părinţi şi învăţătura lor, datorie pe
care mi-am împlinit-o în parte prin cele ce i-am scris odinioară, Prea
Sfinţite Leontie, despre rânduiala vieţii de obşte şi despre cele opt
patimi ale răutăţii, îmi pusesem acum în gând să o duc la îndeplinire
în chip desăvârşit. Dar aflând că pomenitul Ierarh, părăsindu-ne, s-a
mutat din vieaţa aceasta la Hristos, am socotit că e de trebuinţă să
întregesc istorisirea celor ce lipsesc şi să le trimit ţie, celui ce
ai moştenit virtutea aceluia şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, grija
mănăstirii.
Deci când m-am dus în pustia sketică, unde erau cei mai încercaţi
Părinţi dintre monahi, împreună cu sfântul Gherman, cu care mă
împrietenisem încă de pe când eram copil de şcoală, apoi în oaste,
precum şi în vieaţa călugărească, am văzut pe Avva Moise, bărbat
sfânt, care strălucea nu numai în lucrarea virtuţilor, ci şi în
contemplare. Drept aceea ne-am rugat acestuia cu lacrimi, să ne spună
cuvânt de zidire, prin care să putem ajunge la desăvârşire. Acesta
mult fiind rugat ne-a grăit: Fiilor, toate virtuţile şi
îndeletnicirile, au un scop anumit, după care potrivindu-se cei ce
privesc spre el, ajung la ţinta dorită. Lucrătorul de pământ, răbdând
când văpaia soarelui, când asprimea gerului, îşi lucrează pământul
având ca scop să-l curăţească de mărăcini şi pălămidă, iar ca ţintă
ultimă să se bucure de rod. Cel ce face neguţătorie nu se gândeşte la
primejdiile de pe mare sau de pe uscat, ci se osteneşte cu toată
sârguinţa pentru neguţătoria sa, având ca scop câştigul ce-i va veni
din ea, iar ca ţintă ultimă bucuria de pe urma câştigului. Ostaşul nu
se gândeşte la primejdiile războiului, nici la necazurile petrecerii
printre streini, având ca scop înaintarea sa în treapta ostăşească şi
ca ţintă ultimă câştigul de pe urma diregătoriei sale. Aşa dar şi
cinul nostru are un scop şi o ţintă ultimă a lui, pentru care răbdăm
de bună voie toată osteneala şi truda. De aceea postul nu ne
osteneşte, nevoinţa privegherii ne înveseleşte, cetirea şi meditarea
Scripturilor o facem cu dragă inimă, truda lucrului, ascultarea,
lepădarea de toate lucrurile pământeşti, petrecerea în această pustie,
toate cu dragoste le săvârşim.
Dar voi, cari aţi nesocotit patria, neamul şi toată lumea şi v-aţi
înstreinat de ele, venind la noi, cari suntem nişte oameni de rând şi
proşti, spuneţi-mi care este scopul vostru? Şi ce ţintă ultimă aţi
avut înainte, când aţi făcut aceasta? Iar noi răspunzând am zis:
Pentru împărăţia Cerurilor. La aceasta Avva Moise a zis: Bine aţi
răspuns în ce priveşte ţinta ultimă, dar care e scopul, de la care
nicicum abătându-ne, putem să ajungem la împărăţia Cerurilor? În
privinţa aceasta n-aţi răspuns. Iar când am mărturisit că nu ştim,
ne-a răspuns bătrânul: Ţinta ultimă a făgăduinţii noastre este, cum
aţi zis, împărăţia lui Dumnezeu, iar scopul, fără de care este cu
neputinţă a ajunge la sfârşitul acela, este curăţia inimii. Deci spre
acest scop trebue să fie îndreptată mintea noastră totdeauna, iar când
s-ar întâmpla să se abată inima noastră puţin din calea cea dreaptă,
îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul urmărit, ca după o
riglă a zidarului. Aceasta ştiind-o sfântul Apostolul pe vel, zice:
Cele dinapoi uitându-le şi spre cele dinainte întinzându-mă, la ţintă
alerg, la răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu. 1 Drept
aceea pentru acest scop le facem şi noi toate, pentru acesta pe toate
le nesocotim: şi patria, şi neamul, şi averile, şi toată lumea, ca să
dobândim curăţia inimii. Iar de vom uita de scopul acesta, vom fi
nevoiţi, ca unii ce umblăm prin întunerec şi călătoriei alăturea de
calea cea dreaptă, să ne poticnim de multe şi să rătăcim. Căci multora
li se întâmplă că, nesocotind la începutul lepădării de lume avuţia,
banii şi toată lumea, mai pe urmă se aprind de mânie şi ură pentru o
carte, o sapă, un condei, sau un ac. N-ar pătimi aceasta, dacă şi-ar
aminti de scopul pentru care au nesocotit ei toate lucrurile şi lumea
însăşi. Căci pentru dragostea aproapelui dispreţuim bogăţia, ca nu
cumva, sfădindu-ne pentru ea şi sporindu-ne aplecarea spre mânie, să
cădem din dragoste. Când deci pentru lucruri de nimica arătăm aceeaşi
mânie împotriva fratelui, am căzut de la scop şi nu avem niciun folos
de la lepădarea de lume. Ştiind aceasta fericitul Apostol, a zis:
De-aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, de niciun folos
nu-mi este. 2 De aci învăţăm că desăvârşirea nu vine odată cu
lepădarea de avere şi de lucruri, ci după dobândirea dragostei, ale
cărei însuşiri acelaşi Apostol le descrie astfel: Dragostea nu
pismueşte, nu se mânie, nu se îngâmfă, nu se întărâtă, nu gândeşte
răul. 3 Toate acestea împreună alcătuesc curăţia inimii. Pentru
aceasta se cade să facem toate: să dispreţuim banii, să stăruim în
post şi priveghiere cu bucurie şi în cetiri de psalmi să petrecem. Iar
de vom fi vreodată împiedecaţi de la acestea de vreo pricină
binecuvântată, să nu dăm uitării pe aceea. Căci nu este aşa de mare
folosul de pe urma postului, pe cât ar fi de mare paguba de pe urma
mâniei; nici folosul din cetire, cât vătămarea din dispreţuirea şi
întristarea fratelui. Posturile, priveghierile, cetirea Scripturilor,
lepădarea de avere şi lepădarea de toată lumea, nu sunt desăvârşirea
însăşi, ci, precum s-a zis, uneltele desăvârşirii. Căci nu
într-acestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Deci în zadar
ne lăudăm cu postul, cu priveghierea, cu sărăcia şi cu cetitul
Scripturilor, dacă n-am dobândit dragoste către Dumnezeu şi către
deaproapele. Căci cel ce a dobândit dragostea, are pe Dumnezeu în sine
şi mintea lui de-apururi este la Dumnezeu.
La acestea a zis Gherman: Dar cine poate, până ce e încă legat cu
trupul, să aibă mintea de-apururi la Dumnezeu, încât să nu se mai
gândească la nimic altceva: nici la cercetarea bolnavilor, nici la
primirea de străini, nici la lucrul mâinilor, sau la celelalte
trebuinţe trupeşti neapărate? În sfârşit cum va putea mintea omului să
vadă de-apururi pe Dumnezeu Cel nevăzut şi necuprins şi să petreacă
nedespărţit de El? Moise a răspuns: A vedea pe Dumnezeu necontenit şi
a rămâne nedespărţiţi de el, în felul în care socotiţi voi, este cu
neputinţă omului purtător de trup şi înjugat cu neputinţa. Dar în alt
chip este cu putinţă. Căci vederea lui Dumnezeu în multe feluri se
întâmplă şi se înţelege. Fiindcă Dumnezeu nu se cunoaşte numai în
fiinţa Sa cea fericită şi necuprinsă, căci aceasta s-a păstrat numai
pentru Sfinţii Săi în veacul ce va să vie, ci şi din măreţia şi
frumuseţea făpturilor sale, din cârmuirea şi purtarea Sa de grijă cea
de fiecare zi, din dreptatea Sa şi din minunile pe cari le arată în
fiecare neam prin Sfinţii Săi. Căci când cugetăm la puterea Sa
nemăsurată şi la ochiul Său neadormit, care vede cele ascunse ale
inimilor şi de care nu se poate ascunde nimic, nu facem altceva decât
să-L admirăm cu inimile cuprinse de frică şi să I ne închinăm Lui. Iar
când ne gândim că toate picăturile ploii, tot nisipul mării şi toate
stelele cerului, sunt numărate de El, rămânem uimiţi de măreţia firii
şi de atotştiinţa Ziditorului. Când medităm apoi la negrăita Sa
înţelepciune, la iubirea de oameni şi la nepătrunsa Lui îndelungă
răbdare, care rabdă greşelile cele fără de număr ale oamenilor, ne
vine să-L preamărim din tot sufletul. Şi când cugetăm la dragostea Sa
nemărginită faţă de noi, că deşi noi n-am făcut niciun bine, a primit
să se facă om, Dumnezeu fiind, ca să ne mântuiască din rătăcire, ne
ridicăm spre dorirea Lui. În sfârşit, când socotim că El a biruit în
noi pe protivnicul nostru, diavolul, şi ne dărueşte vieaţa veşnică
numai pentru hotărîrea şi înclinarea noastră spre bine, inima ne
îndeamnă să I ne închinăm. Dar mai sunt şi alte nenumărate priviri de
felul acesta, cari răsar în noi, potrivit cu nevoinţa şi cu măsura
curăţiei noastre, şi prin cari privim şi înţelegem pe Dumnezeu.
Deci iarăşi a întrebat Gherman: De unde vine că adesea, fără vrerea
noastră, ne supără multe aduceri aminte şi gânduri viclene? Acestea ne
fură fără să ne dăm seama, strecurându-se în noi pe ascuns şi în chip
subţire încât nu numai că nu le putem opri intrarea, ci cu mare
greutate le şi cunoaştem. Rugămune să ne arăţi, dacă este cu putinţă
să scape cugetarea cu totul de ele şi să n-o mai supere niciodată?
Moise a zis: Este cu neputinţă să nu fie cugetarea supărată de aceste
aduceri aminte, dar stă în puterea oricui se sileşte să le primească
şi să zăbovească pe lângă ele, sau să le alunge. Nu atârnă de noi ca
ele să vină, dar alungarea lor stă în puterea noastră. îndreptarea
cugetării noastre stă în hotărârea şi silinţa noastră. Când cugetăm cu
înţelegere şi neîncetat la legea lui Dumnezeu şi petrecem în psalmi şi
cântări, în post şi priveghieri şi ne aducem aminte neîncetat de cele
viitoare, de împărăţia Cerurilor, de Gheena focului şi de toate
faptele lui Dumnezeu, gândurile cele rele se împuţinează şi nu mai
găsesc loc în noi. Când zăbovim însă în griji lumeşti şi în lucruri
trupeşti, ba ne mai dăm şi la vorbe deşarte şi netrebnice, sporesc în
noi gândurile cele ticăloase. Căci precum moara, câtă vreme e mişcată
de apă, nu se poate opri de la sine, dar stă în puterea morarului să
macine grâu sau neghină, tot astfel şi cugetarea noastră, fiind mereu
în mişcare, nu poate sta fără gânduri, dar stă în puterea noastră să
gândim cele duhovniceşti sau cele trupeşti.
Văzând bătrânul că ne minunăm şi că suntem tare dornici de cuvintele
lui, tăcând puţin a zis iarăşi: Deoarece pentru dorinţa voastră am
lungit atât de mult cuvântul şi încă mai aveţi bunăvoinţă, încât din
aceasta socotesc că însetaţi într-adevăr după învăţătura desăvârşirii,
vreau să vă vorbesc despre bunul cel mai ales, care este puterea de-a
deosebi lucrurile sau dreapta socoteală.
Aceasta este între celelalte virtuţi ca o cetate înaltă şi
împărătească. Vreau deci să vă arăt covârşitoarea ei înălţime şi
folosul ei, nu numai prin spusele mele, ci şi prin părerile vechilor
Părinţi, căci Domnul îşi dă harul Său tâlcuitorilor, după vrednicia şi
dorul ascultătorilor. Aceasta nu este o virtute măruntă, ci unul din
cele mai însemnate daruri ale Duhului Sfânt. Căci zice Apostolul:
Unuia se dă prin Duhul cuvântul înţelepciunii, altuia cuvântul
cunoştinţei în acelaşi Duh, altuia credinţă, altuia darul
tămăduirilor, altuia puterea de-a deosebi duhurile. 2 Apoi sfârşind
numărarea darurilor duhovniceşti, adaugă: toate acestea le lucrează
unul şi acelaşi Duh. 3 Vedeţi aşa dar că nu e nici mic, nici pământesc
darul deosebirii, ci unul dintre cele mai mari daruri ale harului
dumnezeesc. Deci de nu se va strădui monahul cu toată puterea să-l
dobândească pe acesta şi de nu va putea, printr-o chibzuire sigură, să
facă deosebirea duhurilor cari vin asupra lui, va fi nevoit, ca unul
ce rătăceşte prin noapte, nu numai să cadă în prăpăstiile cele mai
cumplite ale păcatului, ci să se poticnească şi în căile cele netede
şi drepte.
Mi-aduc aminte că odată, în vremea tinereţii, aflându-mă în părţile
Thebaidei, unde petrecea fericitul Antonie, s-au adunat la el nişte
bătrâni, ca să cerceteze împreună cu el care este desăvârşirea în
virtute; care adică dintre toate virtuţile e cea mai mare şi poate
păzi pe monah nevătămat de mrejile şi amăgirile diavolului? Deci
fiecare îşi da părerea, după priceperea minţii sale. Unii ziceau că
postul şi privegherea, căci prin acestea curăţindu-se şi agerindu-se
cugetarea, se poate apropia mai uşor de Dumnezeu; alţii ziceau că este
mai mare sărăcia şi dispreţuirea propriilor tale lucruri, căci prin
acestea scapă cugetarea din funiile mult împletite ale grijilor
lumeşti şi se poate apropia mai uşor de Dumnezeu. Iar alţii puneau mai
sus virtutea milosteniei, fiindcă Domnul a zis în Evanghelie: Veniţi
binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă
de la întemeierea lumii, că am flămânzit şi mi-aţi dat să mănânc, şi
celelalte. După ce, în felul acesta, fiecare şi-a spus părerea sa,
prin cari virtuţi s-ar putea omul apropia mai bine de Dumnezeu, şi
trecuse aproape toată noaptea cu această cercetare, la urma tuturor a
răspuns fericitul Antonie: Toate acestea care le-aţi spus sunt de
trebuinţă şi de folos celor ce caută pe Dumnezeu şi doresc să vină la
El. Dar nu putem da cinstea întâietăţii virtuţilor acestora, din
următoarea pricină: Ştiu pe mulţi cari şi-au topit trupul cu postul şi
priveghierea şi au petrecut prin pustietăţi, iar cu sărăcia atâta s-au
nevoit, încât nici hrana cea de toate zilele nu-şi mai lăsau pe seama
lor; şi la atâta milostenie s-au dedat, încât nu le-ar fi ajuns toate
câte sunt pe lume, ca să le împartă. Dar după toate acestea au căzut
din virtute şi s-au rostogolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceştia
să rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva, după înţelegerea
şi părerea mea, decât
că n-au avut darul deosebirii. Căci acesta învaţă pe om să se păzească
de ceea ce întrece măsura în amândouă părţile şi să meargă pe calea
împărătească. El nu lasă pe monah să fie furat, prin înfrânarea peste
măsură, de cele de-a dreapta, dar nici să fie tras, prin nepăsare şi
moleşire, de cele de-a stânga. Darul acesta de discernământ este un
fel de ochiu şi de luminător al sufletului, după cuvântul Evangheliei,
care zice: Luminătorul trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău va
fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi
întunecat, tot trupul tău va fi întunecat. 1 Şi aşa este. Căci acesta
cercetând toate gândurile şi faptele omului, deosebeşte şi dă la o
parte tot lucrul rău, neplăcut lui Dumnezeu, alungând rătăcirea
departe de om. Aceasta o putem afla şi din istorisirile dumnezeeştilor
Scripturi. Astfel Saul, căruia i s-a încredinţat pentru întâiaşi dată
împărăţia lui Israil, fiindcă n-a avut ochiul acesta al dreptei
socoteli, fiind întunecat la minte, n-a ştiut să judece că mai plăcut
este înaintea lui Dumnezeu să asculte de porunca Proorocului Samuil,
decât să aducă jertfă lui Dumnezeu. Şi aşa, ceea ce credea el că
îndreptează înaintea lui Dumnezeu, aceea l-a făcut să se poticnească
şi să fie înlăturat de la împărăţie. N-ar fi pătimit aceasta, dacă ar
fi avut în el lumina dreptei socoteli. Pe aceasta o numeşte Apostolul
soare, , zicând: Soarele să nu apună întru mânia voastră. 2 Dar i se
mai zice şi cârmă a vieţii, precum este scris: Aceia întru cari nu
este cârmuire cad ca frunzele. Scriptura o mai numeşte şi sfat şi ne
învaţă că fără de el să nu săvârşim nimic. Astfel nici chiar vinul cel
duhovnicesc, care înveseleşte inima omului, nu ne este îngăduit să-l
bem fără dreaptă socoteală. 3 Căci zice cuvântul: Cu sfat bea vinul.
Şi iarăşi zice: Ca o cetate surpată şi fără de ziduri, aşa este omul
care nu face toate cu sfat. 4 În dreapta socoteală este înţelepciunea,
în ea înţelegerea şi simţirea, fără de cari nu se poate clădi nici
casa noastră cea mai dinlăuntru şi nu se poate aduna nici bogăţia
duhovnicească, după cuvântul: Cu înţelepciune se zideşte casa şi cu
mintea se reînoieşte şi cu prevederea se umplu cămările de bogăţie. ea
se numeşte şi hrană tare, dat fiind că numai aceia, cari în urma
obişnuinţei şi-au deprins simţirile să deosebească binele de rău, sunt
capabili de ea. Din toate acestea se arată lămurit că nicio virtute nu
se naşte şi nu rămâne neclintită până la urmă, fără dreapta socoteală.
Ea este maica şi păzitoarea tuturor virtuţilor. Aceasta a fost
socotinţa şi părerea Sfântului Antonie, la care s-au alăturat şi
ceilalţi Părinţi.
Iar ca să întărim cuvântul Sfântului Antonie cu pilde mai nouă, din
vremile noastre, aduceţi-vă şi voi aminte de Iron şi de căderea
jalnică ce a pătimit-o nu de multe zile sub ochii noştri, întrucât
prin batjocura diavolului a căzut din înălţimea vieţuirii sale în
adâncurile morţii. Ne aducem aminte de el că cincizeci de ani a
petrecut în pustia apropiată, vieţuind în mare asprime şi în
stăruitoare înfrânare. El a căutat pustia şi singurătatea mai tare ca
toţi cei de aici. Totuşi, după aşa de mari osteneli şi lupte,
batjocorindu-se de diavolul, s-a rostogolit într-o cădere foarte grea,
încât pe toţi Părinţii şi fraţii din pustia apropiată i-a adus la
nemângâiată jale. N-ar fi pătimit el aceasta, dacă ar fi fost întărit
în virtutea dreptei socoteli, care l-ar fi învăţat să nu se încreadă
în judecata sa, ci să asculte sfatul Părinţilor şi al fraţilor. Dar
el, luându-se după părerea sa, într-atât a urmărit postul şi
despărţirea de oameni, încât nici la sărbătoarea Sfintelor Paşti nu
venea la biserică, ca nu cumva, întâlnindu-se cu Părinţii şi fraţii,
să fie silit să mănânce împreună cu ei legume sau altceva din cele ce
se aduceau la trapeză şi să i se pară că a căzut delà regula sa. Deci,
după ce a fost amăgit multă vreme de voia sa, primind pe îngerul
satanei şi închinându-i-se ca unui înger al luminii, a primit de la el
porunca să se arunce la miezul nopţii într-o fântână foarte adâncă,
spre a cunoaşte şi cu lucrul că nu se va primejdui, dată fiind
virtutea mare ce o are şi ostenelile cele după Dumnezeu. Iar el,
nedeosebind cu judecata cine-i cel ce-I sfătueşte acestea, ci fiind
întunecat la înţelegere, s-a aruncat în fântână la miezul nopţii. După
oarecare vreme, aflând fraţii întâmplarea, abia cu mare osteneală l-au
putut scoate mai mort. Iar după ce l-au scos a mai trăit două zile şi
într-a treia a murit, lăsând fraţilor şi bătrânului Pafnutie jale
nemângâiată. Acesta, îndemnat de multa iubire de oameni şi aducându-şi
aminte de marile osteneli ale aceluia şi de anii mulţi la număr pe
cari i-a răbdat în pustie cu stăruinţă, nu l-a lipsit de pomenirea şi
prinosul celor adormiţi, ca doară să nu fie numărat cu sinucigaşii.
Dar ce să zic de cei doi fraţi, cari trăiau dincolo de pustia
Thebaidei, unde petrecea odată şi fericitul Antonie? Aceştia,
îndemnaţi de un gând nesocotit, s-au sfătuit să meargă în pustia mai
dinlăuntru, care este foarte mare şi nelucrată, hotărînd să nu
primească hrană de la om, ci numai pe aceea ce le-o va da Domnul în
chip minunat. Întâlnindu-i deci pe aceştia, rătăcind prin pustie şi
pierind de foame, Mazikii, cel mai sălbatec şi mai crud dintre
neamurile sălbatice, îşi schimbară, prin dumnezeească orînduire,
sălbătăcia firii, în iubire de oameni, şi îi întâmpinară cu pâine.
Atunci unul din cei doi fraţi, venind la dreapta socoteală, a primit
pâinea cu bucurie şi mulţumire, socotind că oamenii aceştia aşa de
cruzi şi de sălbateci, cari se bucură totdeauna de sânge de om, nu
s-ar fi îndurat de ei, cari erau atât de pieriţi şi nu le-ar fi adus
pâine, dacă nu i-ar fi îndemnat însuşi Dumnezeu s-o facă. Celălalt
însă, respingând hrana, ca fiind adusă de oameni, şi stăruind în
gândul cel nesocotit, a murit de foame. Deşi la început amândoi s-au
sfătuit rău, punându-şi în minte un gând nesocotit şi pierzător,
totuşi unul, venindu-şi la dreapta socoteală, a îndreptat spre bine
ceea ce hotărîse pripit şi fără socoteală. Celălalt însă, stăruind în
închipuirea nebună şi aflându-se afară de dreapta socoteală, şi-a
atras asupra-şi moartea, pe care Dumnezeu a vrut să o abată de la el.
Ce să zic şi de acela, al cărui nume nu vreau să-l spun fiindcă
trăeşte? El primea adeseori pe dracul sub chip de înger şi primea şi
descoperiri de la el, văzând neîncetat în chilie lumină ca de lampă.
În cele din urmă acela i-a poruncit să aducă jertfă lui Dumnezeu pe
fiul său, pe care-l avea cu sine în Mânăstire, ca să fie învrednicit
de cinstea patriarhului Avraam. Şi atât de mult a ascultat sfatul
aceluia, încât ar fi săvârşit de fapt junghierea fiului său, de n-ar
fi băgat fiul său de seamă că îşi ascuţea cuţitul împotriva obiceiului
şi gătea frânghii cu cari avea să-l lege ca pentru o ardere de tot,
ceea ce l-a făcut să-şi caute scăparea prin fugă.
Am lungi vorba multă vreme istorisind şi amăgirea unuia din
Mesopotamia, care, cu toate că a dovedit o aşa de mare înfrânare încât
a stat mulţi ani încuiat în chilia sa, în cele din urmă a fost
batjocorit cu diavoleşti descoperiri şi visuri, încât după aşa de mari
osteneli şi virtuţi, cu cari a întrecut pe toţi monahii ce petreceau
acolo, a căzut în iudaism şi a primit tăerea împrejur. Căci vrând
diavolul să-l înşele, îi arăta de multe ori visuri aevea, ca prin
acestea să-l facă să primească uşor rătăcirea, la care voia să-l
aducă. Astfel i-a arătat într-o noapte neamul creştinilor în frunte cu
Apostolii şi cu mucenicii, întunecat, acoperit de toată ruşinea şi
prăpădit de jale şi întristare, iar într-altă parte, dimpotrivă,
norodul jidovesc, cu Moise şi Proorocii, învăluit în lumină
strălucitoare şi petrecând în bucurie şi fericire. Deci l-a sfătuit
amăgitorul că de vrea să aibă parte de fericirea şi bucuria norodului
jidovesc, să primească tăerea împrejur, iar el, lăsându-se amăgit, a
făcut aşa.
Din toate câte v-am spus se vede prea bine că nu s-ar fi batjocorit
toţi aceia aşa de rău şi de jalnic, dacă ar fi dobândit darul
deosebirii.


CASIAN ROMANUL
După acestea a zis Gherman: Ni s-a arătat în deajuns, cu pilde noui şi
prin cuvintele Părinţilor din vechime, că dreapta socoteală este
izvorul, rădăcina, capul şi legătura tuturor virtuţilor. Dar dorim să
aflăm în ce fel am putea-o câştiga? Şi cum să cunoaştem adevărata
dreaptă socoteală, cea de la Dumnezeu, spre deosebire de cea
mincinoasă, amăgitoare şi de la diavolul? A răspuns atunci Avva Moise:
Adevărata dreaptă socoteală nu se dobândeşte decât prin adevărata
smerenie, care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci şi
gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum,
ci întru toate să urmăm povăţuirile bătrânilor şi să credem că aceea
este bun ce vor socoti ei ca atare. Aceasta nu numai că face pe monah
să rămână neabătut de la calea cea dreaptă prin discernământul
adevărat, ci îl păzeşte şi nevătămat de toate cursele diavolului. Căci
este cu neputinţă să cadă în înşelăciunea dracilor cel ce îşi tocmeşte
vieaţa sa după judecata şi părerea celor înaintaţi, într-adevăr, chiar
până nu s-a învrednicit cineva de darul dreptei socoteli, prin însuşi
faptul că-şi arată Părinţilor gândurile rele ale sale, le vestejeşte
pe acestea şi le face mai slăbite. Căci precum şarpele, scos din
ascunziş la lumină, se sileşte să fugă şi să se ascundă, tot astfel şi
gândurile cele rele, date pe faţă prin mărturisire desăvârşită, se
grăbesc să fugă de la om.
Iar ca să înţelegeţi această virtute şi mai bine dintr-o pildă, vă voi
istorisi fapta lui Avva Serapion, pe care el însuşi o amintea celor ce
veneau la dînsul, ca să se ştie păzi. El zicea aşa: Când eram mai
tânăr, locuiam împreună cu Părintele meu. Şi mi se întâmpla că, după
ce mâncam noi, ridicându-mă de la masă, furam câte un posmag, îndemnat
de diavolul, şi-l mâncam fără ştirea bătrânului. Deci stăruind eu aşa
o bucată de vreme, am fost biruit de acest obiceiu şi nu-i mai puteam
sta împotrivă. Cugetul mă mustra, dar bătrânului mi-era ruşine să-i
spun. S-a întâmplat însă, prin purtarea de grijă a iubitorului de
oameni Dumnezeu, de-au venit nişte fraţi la bătrânul, pentru folos
duhovnicesc. Aceştia l-au întrebat despre gândurile lor. Şi a răspuns
bătrânul: Nimic nu vatămă pe monahi şi nu bucură pe draci mai tare, ca
ascunderea gândurilor de către Părinţii cei duhovniceşti. Le-a vorbit
apoi şi despre înfrânare. Spunându-le el acestea, mi-am venit în
sine-mi şi gândindu-mă că Dumnezeu a descoperit bătrânului greşelile
mele, m-am umilit şi am început a plânge. Am scos apoi din sân
posmagul, pe care-l furam după obiceiul meu cel rău, şi aruncându-mă
la pământ am cerut iertare pentru cele trecute şi rugăciune de
întărire pentru cele ce vor veni. Atunci a zis bătrânul: O fiule, te-a
izbăvit, chiar tăcând eu, mărturisirea ta. Spunând greşala ta, ai
junghiat pe dracul, care te rănea prin tăcere. Până acum l-ai făcut să
te stăpânească, fiindcă nu i-ai grăit împotrivă şi nu l-ai scos la
arătare. De acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din
inima ta la arătare. Şi nu isprăvi bătrânul vorba şi iată lucrarea
diavolească se arătă ca o pară de foc, ieşind afară din sânul meu, iar
chilia se umplu de putoare, cât socoteau fraţii aceia că s-a aprins
pucioasă multă. Deci a zis atunci bătrânul: Iată, prin semnul ce s-a
făcut, Domnul a dat adeverire cuvintelor mele şi slobozirii tale. Aşa
a ieşit de la mine, prin mărturisire, patima lăcomiei pântecelui şi
lucrarea diavolească, încât nici în minte nu-mi mai venea acest fel de
poftă. Iată dar că şi din cele zise de Avva Serapion ne învăţăm că
atunci ne vom învrednici de darul adevăratei deosebiri, când vom crede
nu părerii noastre, ci învăţăturii Părinţilor. Căci prin nicio altă
greşală nu duce diavolul pe monah mai uşor în prăpastie, ca prin aceea
că-l înduplecă să lapede sfaturile Părinţilor şi să urmeze judecăţii
şi voii sale. Trebue să luăm pildă şi de la meşteşugurile şi ştiinţele
omeneşti. Dacă acestea, pe cari le pipăim, cu mâinile şi le vedem cu
ochii, ori le auzim cu urechile, nu le putem învăţa de la noi, ci avem
lipsă de cineva care să ne înveţe şi să ne îndrepteze bine, cum n-ar
fi nebunie să credem
137

că aria duhovnicească, cea mai grea dintre toate meşteşugurile, să nu
aibă trebuinţă de învăţător? Mai ales că ea este ascunsă şi nevăzută
şi numai de inima curată poate fi văzută. Iar neizbutirea în această
artă nu aduce numai pagubă vremelnică, ci pierderea şi moartea veşnică
a sufletului.
A zis apoi Gherman: Adeseori unii Părinţi, ascultând gândurile
fraţilor, nu numai că nu i-au tămăduit, dar i-au şi osândit şi i-au
dus la desnădejde. Aceasta a făcut pe mulţi să se ruşineze de
mărturisire şi să se acopere cu un văl de evlavie mincinoasă. Noi
înşine am cunoscut o întâmplare ca aceasta în părţile Siriei. Căci un
frate oarecare şi-a mărturisit gândurile sale cu toată curăţia şi cu
toată sinceritatea unuia dintre bătrânii de acolo, desvelindu-i fără
sfială cele ascunse ale inimii. Iar acela cum a auzit a şi început să
se mânie şi să se ocărască asupra fratelui, ocărându-l pentru astfel
de gânduri rele, încât mulţi auzind de aceasta s-au ruşinat să-şi mai
mărturisească gândurile lor bătrânilor.
A răspuns Awa Moise: Este bine, precum am zis mai -nainte, să nu
ascunzi gândurile tale de către Părinţi. Dar să nu le destăinui oricui
ţi-ar ieşi în cale, ci să le vesteşti bătrânilor duhovniceşti cari au
darul deosebirii şi nu celor ce nu-s decât albiţi de vreme. Căci
mulţi, uitându-se la vârstă, şi-au mărturisit gândurile lor, dar în
loc să primească tămăduire, au căzut în desnădejde pentru neiscusinţa
bătrânilor. Era un frate oarecare foarte sârguincios. Acesta fiind
tare supărat de dracul curviei, a mers la un bătrân şi i-a mărturisit
gândurile sale. Iar acela fiind neiscusit, după ce l-a ascultat, s-a
mâniat şi i-a zis că este ticălos şi nevrednic de cinul călugăresc,
căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea fratele a căzut în
desnădejde şi părăsindu-şi locul său, se întorcea la lume. Pe cale,
din orânduire dumnezeească, s-a întâlnit cu Awa Apollo, cel mai
încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut şi foarte posomorât,
l-a întrebat zicând: Fiule, din ce pricină eşti aşa de mâhnit? Acesta
la început, pentru
multa mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult
rugându-l bătrânul, a spus ale sale, zicând: Fiindcă adesea mă supără
gândurile, m-am dus şi m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după
cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire şi fiind desnădăjduit mă
duc la lume. Auzind acestea Avva Apollo, îl mângâie pe fratele şi-l
sfătui mult, zicând: Nu te mira fiule şi nu desnădăjdui de tine, că eu
mă aflu în vârsta cărunteţelor şi cu toate acestea foarte mult sunt
supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această
căldură, care nu se tămădueşte atât prin silinţă omenească, cât prin
iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dărueşte-mi numai ziua ta de astăzi
şi întoarce-te la chilia ta. Şi a făcut fratele aşa. Iar Avva Apollo,
după ce s-a despărţit de el, a mers la chilia bătrânului care
desnădăjduise pe fratele. Şi stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu
lacrimi, zicând: Doamne, Cela ce laşi să vie ispite pentru folos,
întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare
să înveţe la bătrâneţele sale ceea ce în lungă vreme n-a învăţat,
anume să pătimească împreună cu cei ispitiţi. Iar după ce a sfârşit
rugăciunea, văzu îndată un arap stând aproape de chilie şi repezind
săgeţi asupra bătrânului, care, rănit fiind de acestea, începu să se
învârtă încoace şi-ncolo, ca într-o beţie, până ce, nemaiputând
suferi, a ieşit din chilie şi pe aceeaşi cale cu tânărul se întorcea
la lume. Avva Apollo, înţelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat
zicând: Unde te duci şi ce pricină te-a turburat aşa de tare? Iar
bătrânul, simţind că Sfântul cunoaşte ale sale, n-a zis nimic de
ruşine. A zis însă Avva Apollo: Întoarce-te la chilia ta şi de aci
înainte cunoaşte slăbiciunea ta şi să te socoteşti pe tine sau neştiut
de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit
de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de-o zi n-ai
fost în stare să-l suporţi. Iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină
că, primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmaşul, în loc să-l
îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la desnădejde, nebăgând în seamă
porunca aceea înţeleaptă, care zice: Scapă pe cei târîţi la moarte şi
nu înceta să răscumperi pe cei duşi la junghi ere; dar nici pilda
Mântuitorului nostru, care zice: Trestia sdrobită n-o frânge şi inul
ce fumegă nu-l stinge. 2 Căci nimenea n-ar putea răbda uneltirile
vrăjmaşului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar
întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească. Deci după ce s-a
împlinit această lucrare, mântuitoare pentru noi, să ne rugăm laolaltă
lui Dumnezeu ca să înlăture biciul cel lăsat asupra ta. Căci El aduce
suferinţa şi iarăşi tămăduieşte, răneşte şi cu mâinile Sale vindecă,
smereşte şi înalţă, omoară şi în viază, pogoară în iad şi ridică.
Aceasta zicând şi rugându-se, îndată s-a izbăvit acela de războiul
adus asupra lui. Apoi l-a sfătuit să ceară de la Dumnezeu să-i dea
cuvânt de învăţătură, ca să ştie ce să grăiască la vreme cuvenită.
Deci din toate cele zise, să învăţăm că nu se află altă cale sigură de
mântuire decât aceasta: Să mărturiseşti gândurile tale Părinţilor
celor mai cu dreaptă socoteală şi să te laşi îndrumat de ei spre
virtute şi nicidecum de gândul şi de părerea ta. Chiar de s-ar
întâmpla cuiva să nimerească vreun bătrân mai simplu sau mai puţin
iscusit, pentru aceasta nu trebue să ocolească a-şi mărturisi
gândurile sale Părinţilor celor mai iscusiţi şi să nesocotească
predania strămoşilor. Căci şi aceştia nu din îndemnul lor, ci din al
lui Dumnezeu şi al Scripturilor insuflate au lăsat urmaşilor sfatul ca
să întrebe pe cei ce au înaintat mai mult ca ei. Putem să învăţăm
aceasta şi din alte multe ce se cuprind în Scriptura cea de Dumnezeu
insuflată, dar mai ales din istoria lui Samuil. Acesta fiind închinat
de prunc de către mama sa lui Dumnezeu şi învrednicindu-se să-i
vorbească Dumnezeu, n-a crezut totuşi gândului său, ci, fiind chemat
odată şi de două ori de Dumnezeu, a alergat la bătrânul Eli şi după
povăţuirea acestuia şi-a tocmit felul cum trebue să răspundă lui
Dumnezeu. 1 Pe cel ce l-a găsit Dumnezeu vrednic de Sine prin chemarea
Sa, voieşte să-l povăţuiască prin îndrumarea şi porunca bătrânului, ca
prin aceasta să fie călăuzit spre smerenie.
Iar pe Pavel, chemându-l Hristos prin Sine însuşi şi vorbindu-i, deşi
putea să-i deschiză ochii numai decât şi să-l înveţe calea
desăvârşirii, îl trimite la Anania şi-i porunceşte să înveţe de la
acela calea adevărului, zicându-i: Scoală-te, intră în cetate şi acolo
ţi se va spune ce trebue să faci. 2 Prin acestea ne învaţă să urmăm
îndrumarea celor ce au călătorit înaintea noastră, ca nu cumva,
înţelegându-se rău cele zise bine despre Pavel, să-l ia urmaşii pildă
de îndrăsneală, vrând fiecare să fie îndrumat la adevăr de însuşi
Dumnezeu, ca şi Pavel, şi nu prin povăţuirea Părinţilor. Că acestea
sunt aşa, putem afla nu numai din cele zise, ci şi din cele ce le-a
arătat Apostolul prin fapte, după cum însuşi scrie: M-am suit la
Ierusalim să văd pe Petru şi pe Iacob şi le-am arătat Evanghelia pe
care o propoveduiesc, ca nu cumva să alerg, sau să fi alergat în
deşert. 3 Şi a făcut aceasta, măcar că era însoţit de darul Sfântului
Duh prin puterea semnelor ce le făcea. Cine va fi, aşa dar, atât de
mândru şi plin de sine, încât să-şi rânduiască vieţuirea după părerea
şi judecata sa, când vasul alegerii mărturiseşte că are trebuinţă de
sfatul Apostolilor celor mai înainte de el? Se vede lămurit şi din
acestea că Domnul nu descopere nimănui calea desăvârşirii, decât
acelora ce sunt îndrumaţi pe dânsa de Părinţii cei duhovniceşti,
precum zice şi Proorocul: întreabă pe părintele tău şi-ţi va vesti
ţie, pe cei mai bătrâni ca tine şi-ţi vor spune.
Suntem datori deci să dobândim cu toată puterea şi cu toată sârguinţa
noastră darul deosebirii, care ne va putea păzi nevătămaţi de
întinderea peste măsură spre amândouă părţile. Căci despre amândouă
zic Părinţii că sunt la fel de vătămătoare: atât întinderea peste
măsură a postului, cât şi săturarea pântecelui; atât priveghierea
peste măsură, cât şi săturarea de somn; şi la fel toate trecerile
peste măsură. Am cunoscut pe unii cari n-au fost biruiţi de îmbuibarea
pântecelui, dar au fost doborâţi de postirea cea peste măsură şi s-au
rostogolit spre aceeaşi patimă a îmbuibării pântecelui, din slăbirea
ce le-a venit de pe urma postirii fără măsură. îmi aduc aminte că şi
eu am pătimit una ca aceasta. Aşa de mult mă înfrânam, încât uitam de
trebuinţa hranei până şi două şi trei zile şi nicidecum n-aş fi dorit
hrană de nu m-ar fi îndemnat alţii să mănânc. Şi iarăşi, din uneltirea
diavolului aşa fugise somnul de la ochii mei, încât foarte multe nopţi
de-a rândul rămâneam neadormit şi rugam pe Dumnezeu să-mi facă parte
şi mie de puţin somn. Mai greu m-am primejduit din pricina nemâncării
şi a priveghierii fără măsură, decât din pricina îmbuibării pântecelui
şi a somnului mult.
Cu aşa de minunate învăţături ne-a înveselit inima Sfântul Moise,
încât noi, folosindu-ne, nu ştiam cum să preamărim pe Domnul, care dă
atâta înţelepciune celor ce se tem de Dînsul.
Lui I se cuvine stăpânirea şi cinstea, în veci, Amin.
Nil Ascetul
Vi eaţa şi scrierile lui
Sub numele lui Nil tradiţia ne-a lăsat o mulţime de scrieri
duhovniceşti, cari cu siguranţă sunt de la mai mulţi autori. De pildă
autorul colecţiei de Scrisoriîn patru cărţi1 pare să fie deosebit de
autorul celor şapte Povestiri,® cari descriu omorîrea călugărilor de
la muntele Sinai din prilejul unei năvăliri a barbarilor în acel loc
sfânt. Scrisorile mărturisesc că sunt alcătuite de un egumen al unei
mănăstiri de lângă sau din Ancyra Ancara de azi. Iar în Povestirini se
înfăţişează ca povestitor un bătrân pustnic, care a părăsit de dragul
lui Dumnezeu toate şi s-a retras, împreună cu fiul său Teodul, la
muntele Sinai, ducând vieaţă de pustnic. Acolo s-a întâmplat după
câtăva vreme incursiunea barbarilor şi omorîrea multor monahi, din
care prilej Teodul a fost luat în robie, iar bătrânul său tată a
scăpat cu fuga. însă Teodul a reuşit să scape din robie şi să se
întâlnească cu tatăl său.
Deşi bătrânul din aceste Povestiri nu-şi dă numele, el a fost socotit
una cu Nil, căruia i s-a alcătuit astfel uşor o biografie pe baza
datelor din Povestiri şi i s-au atribuit şi Scrisorile şi toate
celelalte scrieri ce sunt păstrate sub numele lui. În Sinaxarul din
Constantinopol din v. al 10-lea, şi la istoricul Nichifor Calist din
v. al 14-lea această biografie are următoarea formă: Nil, născut
dintr-o familie de neam ales din Constantinopol, deţinea pe timpul
împăratului Teodosie 379-395 înalta slujbă de prefect al Capitalei. El
trăia într-o căsătorie fericită, având un fiu şi o fiică. Din dragoste
de Dumnezeu a părăsit vieaţa sa fericită în această lume şi s-a retras
cu fiul său Teodul la Sinai, în vreme ce soţia sa s-a retras cu fiica
ei în pustia Egiptului. Hoardele barbare au scăldat într-o baie de
sânge muntele Sinai. Nil a scăpat prin fugă, Teodul a fost luat în
prinsoare. Reuşi însă curând să scape şi să-şi afle tatăl pierdut.
Episcopul de Elusa, la graniţa dintre Arabia şi Palestina, sfinţi
întru preot atât pe tată cât şi pe fiu. Restul vieţii îl petrecu Nil
iarăşi în muntele Sinai.
Dar datele acestea, luate în cea mai mare parte din Povestiri, nu se
potrivesc cu autorul Scrisorilor", care se pare că a alcătuit cele mai
multe din scrierile cunoscute sub numele lui Nil. Acesta, după ce s-a
făcut monah, a trăit, dacă nu tot timpul, cel puţin timp îndelungat la
Ancyra în Galatia. El n-a fost pustnic, ci monah chinovit şi egumen de
mănăstire. În Scrisori el se înfăţişează statornic ca învăţător al
monahilor tineri. El cere mereu ca monahul să rupă toate legăturile
care îl leagă de rudenii, ceea ce nu se potriveşte cu bătrânul de la
Sinai, atât de legat de fiul său. Astfel numele de Nil Sinaitul,
folosit în timpul mai nou tot mai mult, nu pare a fi potrivit pentru
autorul nostru. Mai potrivit e numele mai vechiu de Nil din Ancyra,
sau Nil Ascetul". Lipseşte orice ştire că acest Nil ar fi fost
vreodată la Sinai. El se bucura pe la sfârşitul veacului al 4lea de o
autoritate mare. Din corespondenţa sa aflăm că con ducătorul Goţilor,
Gainas, care a murit probabil la 23 Decemvrie 400, intrase în
tratative teologico-dogmatice cu Nil. La o cerere a împăratului
Arcadie dea se ruga pentru Constantinopolul cel greu încercat de
cutremure dese şi de foc ceresc, Nil îi răs punde într-o scrisoare de
la anul 407, că nu-i poate împlini dorinţa, pentru că aceste bătăi vin
din pricina că a fost exilat stâlpul Bisericii, lumina adevărului,
trâmbiţa lui Hristos, preafericitul episcop Ioan. Faptul acesta şi
folosirea scrierilor Sf. Ioan Gură de Aur, arată că Nil a fost un mare
admirator al aceluia. Din alte scrisori se vede că Nil a apucat şi
vremea certelor nestoriane, reprezentând învăţătura cea dreaptă a
Bisericii. Întrucât pare să fi trăit până la o vârstă înaintată, a
putut vieţui până pe vremea sinodului de la Efes 431.
Scrierile cari aparţin, În chip aproape sigur, lui Nil Ascetul sunt următoarele:
1. Colecţia amintită de Scrisori", împărţită în 4 cărţi. Din cele 9061
de scrisori, unele au rezultat din îmbucătăţirea unor scrisori mai
mari, sau din închegarea la un loc a unora mai mici , altele ni se
înfăţişează într-o formă ciuntită; unele iarăşi sunt dublete aproape
literale ale altor scrisori, sau extrase din anumite scrieri ale lui
Nil sau ale altor scriitori, mai ales ale Sfântului Ioan Gură de Aur.
Dar abstrăgând de aceste operaţii, pe cari le-au putut săvârşi
copiştii cei mai vechi, sau în parte chiar Nil, corpul Scrisorilor
reprezintă o unitate şi vine în general de la acelaşi egumen din
Ancyra. Este o corespondenţă de duhovnic, care se adresează unor
persoane din toate straturile sociale, dar mai ales călugărilor şi
preoţilor, înfăţişându-le idealul vieţii desăvârşite, care se ajunge
prin modelarea treptată a eului propriu după chipul lui Iisus Hristos,
căruia nu trebue să-i fim numai învăţăcei, ci şi imitatori. În acest
scop se cere o biruinţă asupra patimilor trupului, o întoarcere a
sufletului înlăuntrul său pentru găsirea liniştei şi a stării de
nepătimire, condiţia neapărată pentru unirea cu Dumnezeu prin
contemplare. Harisma nepătimirii depline nu se poate câştiga însă în
vieaţa pământească. Pentru a ajunge la nepătimire se cere o luptă
îndelungată şi necurmată, dar ea se capătă numai prin darul lui
Dumnezeu. Lupta continuă e necesară şi din motivul că omul cât trăeşte
poate oricând să cadă iarăşi în starea pătimaşă. Dar asceza nu e un
scop în sine, ci numai un mijloc pentru a scăpa de patimi, a ajunge
adecă la nepătimire. În scrisori, ca în toate scrierile sale, Nil se
dovedeşte un mare maestru în tâlcuirea alegorică a Sf. Scripturi, în
deosebi a Testamentului Vechiu.
2. Tot al lui Nil este Cuvântul AsceticV în care sunt multe texte
paralele cu cele din scrisori. El a fost adresat unor
NIL ASCETUL 145
călugări chinoviţi cu vieaţă moleşită, pe la anul 425. În această
scriere Nil începe prin a arăta ce este monahismul, această adevărată
filosofie a vieţii, lăsată nouă de Hristos şi practicat într-un chip
înălţător de înaintaşi Cap. 1-5. Descrie apoi decăderea lui prin
preocuparea de cele materiale şi combate cu tărie această tendinţă
Cap. 6-19. O mare parte din scriere se ocupă cu datoriile egumenilor
şi cu însuşirile lor cap. 20-44. Deosebit de frumoasă e partea în care
arată temeiurile pentru cari cei ce au îmbrăţişat vieaţa monahală nu
trebue să mai păstreze nicio legătură cu lumea Cap. 45-75. Folosind
ideea lui Aristotel, încetăţenită în asceza creştină de Evagrie, că
orice lucru văzut, orice idee cunoscută dă o anumită formă minţii, Nil
spune că monahii despărţindu-se de lume au hotărît să şteargă din
mintea lor toate formele lucrurilor cari stârnesc în ei patimile. Dar
dacă revin la amintirea acelor lucruri, sau la griji asemenea celor
din lume, continuă a se vărsa în ei râul formelor, cari le angajează
sufletul în cele de jos. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea
şterge monahul nici pe cele de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu
cele ce vin. Prin aceasta osteneala pentru a tăia patimile se face în
chip necesar mai grea, acestea căpătând putere din creşterea lor
treptată şi acoperind puterea de străve dere a sufletului, cu
închipuirile care se adaugă mereu, asemenea unui râu în curgere
necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată alvia râului, rămânând în ea
doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoţând
apa din locul în care cred că se află ceea ce caută, apa care curge de
din sus umplând îndată locul golit. Dar de vor opri cursul de mai în
sus, li se va arăta pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-se la
vale de la sine şi lăsându-le pământul uscat pentru a afla cele
dorite. Tot aşa este uşor a goli formele cari dau naştere patimilor,
când simţurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit
înăuntru ca untorent chipurile supuse simţurilor, nu este numai greu,
ci cu totul cu neputinţă a curăţi mintea de o asemenea inundaţie Cap.
48; PG. 79, 777-780. Nil nu urmăreşte în scrisul lui sufletul până la
întâlnirea pozitivă cu Dumnezeu. Dar descrie toate treptele până în
preajma acestei întâlniri, dintre cari cea mai înaltă este curăţirea
completă a lui de orice formă, pentru ca, desmărginit de orice contur,
să poată primi pe Cel nemărginit. Nil descrie toată desfăşurarea
efortului negativ al sufletului, adecă asceza propriu zisă, ca să se
oprească la punctul unde asceza trece în mistică, efortul negativ în
trăirea tainicei prezenţe pozi tive a lui Dumnezeu.
Dar Aristotel spusese că mintea nu mai primeşte întipăririle
chipurilor exterioare, ci şi dă formă lucrurilor văzute şi cunoscute.
1 Nil încetăţeneşte în asceza creştină şi această idee. S-ar părea că
avem aci o contrazicere. Dacă lucrurile dau forma lor minţii, cum mai
dă şi sufletul o formă lucrurilor?
Aci intervine puterea patimilor, de care ţinând seama aceşti scriitori
creştini dau teoriei lui Aristotel un aspect nou şi un plus de
evidenţă. Lucrurile dau minţii forma lor nu numai întrucât mintea se
strânge după fiecare, cum se strânge un elastic după forma lucrului pe
care îl cuprinde, ci şi întrucât orice lucru privit face să se adauge
la cunoaştere o poftă, o dorinţă, o patimă după el. Şi odată ce mintea
este invadată de o anumită patimă, sau de mai multe, cari stăpânesc în
ea statornic, toate lucrurile pe cari mintea le priveşte după aceea
sunt văzute prin prisma acelei patimi, a acelui interes. Dacă aşadar
patima este aceea care face mintea să dea lucrurilor create anumite
forme, lipsa patimii nu va mai lega mintea de lucruri, sau în orice
caz o va face să le acorde o privire simplă, cum spune Evagrie şi apoi
Sf. Maxim Mărturisitorul, care nu o împiedecă dea vedea pe Dumnezeu,
ci tocmai o ajută. Privirea simplă a lucrurilor, pri virea lor ca
făpturi simple ale lui Dumnezeu, nu fereşte mintea numai de
înţepenirea ei în forme învârtoşate, primite de la lucruri, ci şi de
popularea spaţiului din jur cu asemenea forme, aşadar de amândouă
pedicile cari stau în calea vederii lui Dumnezeu cel nemărginit, cel
dincolo de forme. Mintea îşi păstrează vioiciunea, elasticitatea ei,
putând trece uşor de la privirea lucrurilor mărginite la contemplarea
lui Dumnezeu cel nemărginit. Nu mai e patima cu rostul ei de clei
între minte şi lucruri, cu rostul ei de anchilozare a minţii în forme
mărginite şi de închidere a ei într-o lume de forme mărginite. Să
observăm că forma dată
A se vedea o analiză a acestor idei ale lui Aristotel la:
Laberthonièrp, Esquisse d-une philosophie personaliste, Paris, Vria,
1942.
de minte lucrurilor le împrumută totodată o consistenţă pe care
lucrurile nu o au În ele înşile. Iată cum prezintă Nil Ascetul acest
rol al patimilor: Sufletul care se odihneşte de mulţi ani între
lucrurile vieţii, şade lângă idoli, cari prin ei sunt fără formă, dar
primesc forma de la meşteşugul omenesc. Căci oare nu e un lucru fără
formă bogăţia şi slava şi celelalte lucruri ale vieţii, cari nu au în
ele nimic statornic şi hotărât, ci, simulând adevărul printr-o
asemănare uşor de întocmit, primesc de fiecare dată alte şi alte
schimbări? Formă le dăm noi, când prin gânduri omeneşti născocim
închipuirea unui folos lucrurilor cari nu slujesc spre nimic. Căci
când lărgim necesitatea strictă a trupului într-un lux fără rost,
pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăţi şi pe urmă, învinuiţi de
această deşărtăciune, ca boii ce am urcat în deşert la consumaţii
desfătătoare o trebuinţă ce putea fi împlinită cu puţin, făurim
apărări ca pentru lucruri ce eram datori să le facem, ce facem altceva
decât ne silim să dăm formă materiilor fără formă? Cap. 54-55; PG. 79,
785-788.
Dintr-un alt punct de vedere dorinţele, patimile şi peste tot legătura
cu lucrurile lumii, sunt asemănate de Nil cu nişte veşt minte de cari
omul poate fi prins în lupta cu puterile contrare, sau cari îl pot
împiedeca în alergarea sa spre desăvârşire. De aceea omul, care s-a
desbrăcat de patimi, e asemenea unuia care luptă gol în arenă şi
adversarul nu are de ce să-l mai prindă. Asemănarea aceasta o
desfăşoară Nil Ascetul, pornind de la în tâmplarea dintre soţia lui
Putifar şi Iosif, care, prins de veştminte de către aceea, şi le lasă
în mânile ei şi fuge. Veştmintele sunt lucrurile trupeşti, prin cari,
prinzând plăcerea pe cineva, îl atrage la ea şi cel ce le ţine pe
sine, va fi trântit la pământ în lupta cu cei ce le-au desbrăcat.
Astfel luptătorul pentru neprihănire, când s-a văzut pe sine tras cu
sila spre plăcere şi spre unirea împreunării, apucat de ceea ce era
mai trebuincios trupului adecă de veştmânt, învăţând că trebuia să se
afle gol în casă cu stăpâna care poate să-l biruiască cu sila,
părăsindu-şi veştmintele a fugit şi a ieşit afară, umblând, ca în
Raiu, gol în virtutea lui, asemenea omului dintâi, care primise de la
Dumnezeu ca pe o cinste deosebită desbrăcarea, până ce prin
neascultare a ajuns la trebuinţa hainelor. Căci până ce se lupta cu
vrăjmaşii, cari îl sfătuiau să calce porunca lui Dumnezeu, stătea gol
în arenă ca un luptător, dar după ce a fost biruit şi scos afară din
luptă, s-a îmbrăcat după cum se cuvenea, lepădând desbrăcarea deodată
cu deprinderea de luptător Cap. 65; PG. 79,768. Că în ase mănarea
aceasta se cuprinde mult adevăr psichologic, ne dovedeşte faptul Că ea
a fost reluată în timpul mai nou şi întemeiată printr-o puternică
analiză existenţială a omului, de către L. Binswanger, fără să ştie de
Nil Ascetul. 1 Orice parte, însuşire sau slăbiciune, prin care un om
poate fi prins de alt om, sau de un lucru oarecare, e asemănată de
Binswanger cu un mâner, iar mijlocul prin care poate fi prins cu o
mână. Poţi prinde pe cineva Spiritual prin urechea sa, impresionându-l
prin ceea ce îi spui, prin cuvântul ce şi-l dă, făcându-l responsabil
de părerea lui, sau prin nume, strigându-l. Prinderea cuiva prin
pasiuni o numeşte Binswanger prinderea prin locurile slabe".
Restrângându-ne la această grupă de locuri slabe, care denotă
într-adevăr slăbiciunea omului, am putea spune, în termeni creştini,
că mânerele prin cari poate fi prins cineva sunt patimile sau
dorinţele, iar mâna care îl poate prinde este ispita.
De pildă iubirea de slavă deşartă este un mâner care poate fi prins
prin linguşire, lăcomia pântecelui un mâner care poate fi prins prin
arătarea unor mâncări gustoase, înclinaţia spre desfrânare prin faţa
unei femei frumoase. Şi nu numai o parte din om e prinsă prin acea
patimă, ci tot omul. întreg omul devine un sclav purtat de belciugul
patimei de către cel ce ştie să-l prindă de ea.
Deci foarte potrivit e considerat omul, care nu poate fi prins de
nicio patimă, ca un om gol, care lunecă de sub orice voinţă de a-l
prinde, de a-l aservi, cum zice Nil, sau ca un om care nu prezintă
niciun mâner, niciun belciug, de care să poată fi prins, cum zice
Binswanger.
! Gruad-omen und Erkenatnis mensohHchen Daseins, Zurich, Max Niehans
Verlag 1942. pg 266—375.
Asemănarea aceasta e intuită şi în expresia curent românească, trebuie
să şti de unde să-l iai pe cutare. Şi unii caută să se iniţieze
temeinic în această artă păcătoasă, pe care o întemeiază, zice-se, pe
o serioasă cunoaştere de oameni
3. Către Magna, diaconeasă din Ancyra, despre sărăcia de bună voie,1
scrisă după 426 sau 427, la scurtă vreme după Cuvântul ascetic, pe
care îl pomeneşte. Din indicaţiile ce le dă autorul despre sine, el
pare că trăeşte în Ancyra şi adresată la fel. De aci se vede că este
unul şi acelaşi cu autorul epistolelor. Ca şi în Cuvântul ascetic, Nil
blamează şi în această scriere tendinţa mănăstirilor de a strânge
averi şi cerşetoria călugărilor prin oraşe, purtaţi de pofta după
bunuri lumeşti. După Nil sunt trei feluri de sărăcii: sărăcia cea mai
înaltă, cea a sfinţilor şi a protopărinţilor dinainte de cădere, care
lasă sufletul să se dedice cu desăvârşire lui Dumnezeu; sărăcia
mijlocie care în gădue, într-o măsură redusă, şi grija de trup; şi
sărăcia cea mai de jos, care leagă sufletul cu totul de cele
pământeşti. Nil îndeamnă pe călugări la sărăcia mijlocie şi osândeşte
sărăcia cea mai de jos, ca pe o cădere de la idealul monahismului.
4. Cuvântare la moartea lui Albian. Albian a fost, se pare, monah
într-o mănăstire din Ancyra. însufleţit de râvnă sfântă, s-a dus să
viziteze locurile sfinte din Palestina, iar de acolo s-a retras în
pustia nitrică din Egipt, unde a şi murit.
5. Tratatul despre folosul ce-l au monahii petrecând de parte de
oraşe, în pustie. În el se arată că petrecerea în singu rătate apără
pe monah de împrăştierea minţii şi de ispite, şi îl fereşte de dorinţa
după slava deşartă, care strică chiar faptele bune şi este greu de
ocolit în mijlocul oamenilor. Conţinutul acestei mici scrieri consonă
în general cu ideile din Cuvântul ascetic şi Sărăcia de bună voie.
6. Tratatul despre cele opt duhuri ale răutăţii. Cu aceste opt patimi
s-au mai ocupat şi Evagrie şi Casian în scrieri de ale lor. O
cercetare paralelă a lor, întreprinsă de Degenhari,1 a arătat
Migne PG. 79, 967—1060 Ad. Magtiam, diaconissam Aiuvrae, de voluntaria
paupertate".
În Albianum oratio, Migne PG. 79, 695—712 De monahorum praestanta,
Migne PG. 79, 1061—1095 Tractatus da octo spiritubus malitiae; în
Mifine PG. 79, 1146—1164
Fr. Deganhart, Der Nilug Sitiaita, Munster 1915, p. 174 um.
că fiecare din cei trei autori a descris aceste patimi independent. 1
Din celelalte scrieri cunoscute sub numele lui Nil, de unele nu e
sigur că sunt ale lui, iar de altele pare sigur că nu sunt ale lui. 1
Din scrisul său, Nil se dovedeşte a fi fost un impunător chip de
duhovnic al timpurilor de aur ale creştinismului: tare în Scripturi,
destoinic la cuvânt, de un temperament vioiu şi, după împrejurări,
plin de asprime, dar apoi iarăşi bun şi blând şi plângând cu cei ce
plâng, sătul de lume, dar cunoscător al lumii, un om care îşi urma
drumul său cu ochi deschişi, ştiind să călăuzească în chip sigur şi pe
alţii. 3
de remarcat că atât scrierea lui Evagrie despre cele opt patimi, cât
şi o prelucrare a unui extras din a lui Casian, sunt editate În
acelaşi tom la Migne sub numele lui Nil. A lui Evagrie, intitulată De
diversis maligais cogitationibus" în PG. 79, 1199—1234 vezi traducerea
ei În această carte, între scrierile lui Evagrie: Despre deosebirea
patimilor şi a gândurilor", iar prelucrarea extrasului din Casian
extras deasemenea tradus În această carte În Migne 79, 1435—1472 sub
titlul: De octa vitiosis cogitationibus". Prelucrarea aceasta din
urmă, publicată la Migne, are după fiecare descriere a unei patimi,
câte o colecţie de sentinţe din Evagrie şi Nil din: De octo spiritubus
malitiae1.
2 Ale lui Nil nu sunt, afară de cele două de la nota anterioară, încă:
3 Despre rugăciune", PG. 79, 1165—1200. Filocalia greacă o dă tot sub
numele lui Nil. În traducere am pus-o între scrierile lui Evagrie,
căruia se pare că îi aparţine.
4. Tratatul către monahul Eulogie PG. 79, 1093—1140 este de asemenea
al lui Evagrie.
5. Tratatul către monahul Agatie, sau Paeristeria PG. 79, 812 —961,
pare a fi scris la Alexandria pe la mijlocul v. 5.
Despre celelalte scrieri mai puţin importante, cari nu sunt ale lui
Nil, sau nu se ştie de sunt ale lui, a se vedea la O. Bardenhewer, Op.
c. vol. IV, ed, 1—2, pg. 161—178. De altfel toate aceste însemnări
biografice şi bibliografice despre Nil le-am cules de la Bardenhewer
şi de la Viller-Rahner, Op. c. 166—174. Iustin Moisescu Euaypcoţ 6
Ilovuxi?, Atena, 1937, p. 95—98 socoteşte că nu sunt motive suficiente
de-a atribui lui Evagrie scrierea Despre rugăciune şi De diversis
maligais cogitationibus". Iar Tratatul către Eulogie socoteşte că e
sigur al lui Nil, pe baza lui Fr. Degenhart, Op. c.
Aşa îl caracterizează O. Bardenhewer, op. c. vol. IV, ed. 1—2. p. 165.
Cuvânt ascetic, foarte trebuincios şi folositor
Cap, 1.
Mulţi dintre Elini şi nu puţini dintre Iudei s-au îndeletnicit cu
filosofia. Dar numai ucenicii lui Hristos au râvnit adevărata
înţelepciune; deoarece numai ei au avut ca învăţător înţelepciunea
însăşi, care le-a arătat cu fapta petrecerea potrivită unei astfel de
îndeletniciri. Cei dintâi, asemenea celor ce joacă pe scenă o dramă,
s-au împodobit cu o mască străină, luând un nume gol, deoarece erau
lipsiţi de adevărata filosofie. Ei îşi arătau filosofia în togă, în
barbă şi în toiag. Îngrijindu-se de trup, slujeau poftelor, ca unor
stăpâne, fiind robii stomacului şi primind plăcerile de sub pântece ca
pe un lucru al firii. Erau supuşi mâniei şi alergau după slavă; şi se
aruncau asupra meselor strălucite, lihniţi ca nişte căţei. Ei nu ştiau
că filosoful trebue să fie înainte de toate liber şi mai ales să
ocolească de-a se face rob patimilor, iubitor de argint şi stricător
de case. Căci faptul de a fi rob al oamenilor, poate nu aduce nicio
vătămare celui ce vieţueşte cu dreptate; dar cel ce se foloseşte de
patimi, slujind plăcerilor ca unor stăpâne, şi atrage ruşine şi
batjocură multă.
Cap. 2
Au fost unii dintre ei, cari nu s-au îngrijit câtuşi de puţin de
fapte, fălindu-se că se îndeletnicesc cu filosofia speculativă. Astfel
unii umblau cu capul prin nouri, alţii explicau lucruri ce nu se pot
dovedi, făgăduind că ştiu mărimea cerului, măsurile soarelui şi
lucrările stelelor. Uneori au încercat să grăiască şi despre Dumnezeu,
până la care nici adevărul nu poate ajunge, iar socotinţa omenească e
primejdioasă. Dar toţi au trăit mai necinstit ca porcii ce se tăvălesc
în mocirlă. Iar dacă au fost şi unii cari s-au îndeletnicit cu vieaţa
practică, aceştia s-au făcut şi mai răi decât aceia, vânzând
ostenelile pentru slăviri şi laude. Căci de cele mai multe ori nu se
osteneau netrebnicii pentru altceva decât pentru fală şi iubire de
slavă, primind în schimbul unor astfel de osteneli o plată de nimic.
Fiindcă a tăcea necontenit, a se hrăni cu iarbă, a-şi acoperi trupul
cu haine sdrenţoase şi a vieţui închişi în butoiu fără a aştepta nicio
răsplată după moarte, întrece orice nebunie; precum nebunie este a
primi răsplata pentru virtute în vieaţa aceasta şi a te lua la
întrecere pentru cununi de aici şi a purta o luptă necontenită,
lipsită de adevăratele cununi, şi osteneli cari nu aduc mai mult decât
sudoarea.
Cap. 3
Iar câţi dintre Iudei cinsteau această vieaţă — şi aceştia sunt nepoţi
ai lui Ionadab, — primindu-i pe toţi cei ce voiau să vieţuiască
astfel, îi introduceau în aceeaşi petrecere. Ei locuiau pururea în
corturi, înfrânându-se de la vin şi de la toate câte ţin de vieţuirea
molatecă, ducând o vieaţă sărăcăcioasă şi măsurată după trebuinţele de
crezământ, care unelteşte În ascuns. Aceştia nici n-au început măcar
vieaţa de evlavie şi nu cunosc folosul liniştirii, ci au fost împinşi
la vieaţa singuratecă fără judecată, poate de vreo strâmtorare
oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treabă de negustorie, bun
pentru câştigarea celor trebuincioase. Şi eu socotesc că ar face
lucrul acesta mai cuviincios, dacă n-ar umbla pe la toate uşile, ci ar
socoti că înfăţişarea îi împiedecă de la primirea unor daruri mai
bogate, ca nu cumva, vrând să plătească trupului birul datorat, să
nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci şi pe cel care l-au născocit
desfătările celor ce duc un traiu molatec, împîinindu-şi poftele lor
nemăsurate. Dar a tămădui pe cei ce sufăr de aceste boli nevindecabile
este foarte greu.
Cap. 10
Căci cum ar şi tâlcui cineva folosul sănătăţii celor ce n-au fost
niciodată sănătoşi, ci au fost hrăniţi chiar din scutece cu boala
ofticei, iar povara aceasta a firii, care le-a venit din obişnuinţă,
socotesc că nu se deosebeşte întru nimic de-o aptitudine firească. Se
ştie că e de prisos orice cuvânt spre îndreptare, când năzuinţa celor
ce ascultă, înclinând spre mai rău, se împotriveşte cuvintelor date ca
sfat. Mai ales când nădejdea hrăneşte pofta câştigului, patima închide
auzul la sfat, încât îndemnurile spre cuminţire nu află nicio putinţă
de străbatere, cugetul fiind întins spre câştigul dorit, chiar dacă
este urît. Noi însă, o iubiţilor, cari socotim că de dorul virtuţii
ne-am lepădat de vieaţă şi am respins poftele lumeşti şi am făgăduit
să urmăm lui Hristos, pentru ce ne mai încâlcim în frământările
vieţii, de ce mai clădim rău ceea ce am surpat bine mai -nainte? De ce
ascultăm de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu
trebue,aprinzând dorinţele celor mai slabi prin sârguinţa noastră
deşartă, şi de ce deschidem celor mai nevinovaţi calea spre lăcomia de
avere?
Cap, 11
Căci am fost rânduiţi de Domnul să tămăduim, nu să înfierăm pe cei
uşor de rostogolit; şi să avem mai de grabă în vedere nu ceea ce ne
place nouă, ci ceea ce foloseşte aproapelui, ca nu cumva, urmând
pornirilor noastre nesocotite, să facem pe mulţi dintre cei mai simpli
să se smintească, dându-le prilej să poftească cele pământeşti. De ce
punem atâta preţ pe materia, pe care ne-am învăţat să o dispreţuim,
legându-ne de bani şi de avuţii şi împărţindu-ne mintea în multe şi
nefolositoare griji? Râvna după ele ne depărtează de stăruinţa mai
trebuincioasă şi ne face să nu purtăm grijă de bunurile sufletului,
iar pe de altă parte ea duce în mare prăpastie pe cei alipiţi de
lucrurile vieţii, cari socotesc bucurarea de avere ca cea mai înaltă
şi mai strălucită fericire, când văd pe cei ce au făgăduit să se
îndeletnicească cu filosofia adevărată şi se laudă că sunt mai presus
de plăceri, că se străduesc pentru acestea mai tare ca ei. Căci nimic
nu duce pe cineva aşa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să
râvnească la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la
pedeapsa celui ce i-a învăţat. Dar nu mică este osânda şi a celor ce
nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut învăţători ale
celor rele, de a căror lecţie blestemată fug, cu bună judecată, cei ce
se folosesc de cuget înţelept. De aceea nimenea să nu se plângă de
cele spuse. Ci sau îndreptaţi cele ce s-au făcut în chipgreşit prin
nepăsarea celor mulţi, spre ruşinea numelui, sau lepădaţi şi numele.
Căci dacă e vorba să iubim înţelepciunea, sunt de prisos averile,
iubirea de înţelepciune făgăduind înstrăinarea chiar şi de trup,
pentru curăţia trupului. Iar dacă vreunii râvnesc să câştige averi şi
să se bucure de lucrurile dulci ale vieţii, la ce mai cinstesc prin
cuvânt această filosofie, odată ce prin fapte îşi arată înstrăinarea
faţă de ea şi săvârşesc lucruri străine de ceea ce au făgăduit,
îmbrăcându-se cu nume cuvioase?
Cap. i2
Sau nu socotim că e ruşinos să fim osândiţi de cei mai mici, pe cari
îi numim mireni, pentru rânduelile Mântuitorului, călcate de noi, şi
să fim învăţaţi poruncile Lui, de către cei ce ar trebui să le înveţe
de la noi? Căci atunci când noi ne luptăm şi ei ne spun: sluga lui
Hristos nu trebue să se lupte, ci să fie blând cu toţi, sau când noi
ne certăm pentru bani şi avuţii, iar ei ne spun: dacă îţi ia cineva
haina, lasă-i şi cămaşa, ce altceva fac, decât râd de noi şi glumesc
pe socoteala nepotrivirii faptelor noastre cu făgăduinţa dată? Şi de
fapt nu este nevoie să ne luptăm pentru avuţii şi să facem toate câte
suntem siliţi de purtarea acestora de grijă. Cineva ţi-a stricat
hotarul viei şi a adaos-o locului său; altul a lăsat vitele sale în
pământul tău; altul a abătut apa care curgea prin grădina ta. Prin
urmare trebue să te întărâţi şi să te faci mai rău decât cei cuprinşi
de furii, certându-te cu toţi. Mintea, care e datoare să se ocupe cu
contemplarea făpturilor, trebue să umble pe la judecătorii şi să-şi
întoarcă puterea ei contemplativă spre tot felul de vicleşuguri, ca să
izbutim în câştigarea unor lucruri, ce nu ne folosesc la nimic.
De ce ne îngrijim de lucruri străine, de pare că ar fi ale noastre,
luând asupra noastră lanţurile grele ale materiei, şi n-ascultăm pe
cel ce ne plânge ca pe nişte nenorociţi?. Vai, zice Proorocul, celui
ce-şi adună cele ce nu sunt ale sale şi îşi îngreunează jugul foarte
tare. Căci dacă sunt iuţi cei ce ne urmăresc, potrivit cu cel ce zice:
S-au făcut urmăritorii noştri, mai iuţi ca vulturii cerului, iar noi
ne împovărăm pe noi înşine cu lucruri lumeşti, e vădit că mişcându-ne
noi mai anevoie la drum, vom fi prinşi cu uşurinţă de duşmanii de care
ne-a învăţat Pavel să fugim, zicând: fugiţi de desfrânare şi de
lăcomia de averi. Căci şi cei sprinteni în alergarea la ţintă, dacă
nu-şi pun puterea cu încordare la lucru, rămân în urmă de-i prind
vrăjmaşii ce-i urmăresc, cari au poate picioare mai iuţi.
Cap. 13
Mare piedecă le este dragostea de lucruri materiale, celor ce se
silesc spre virtute. Adeseori această dragoste aduce pierzare şi
sufletului şi trupului. Căci ce a pierdut pe Nabot din Izrael? Nu i
s-a făcut via pismuită, pricină de moarte, stârnind pisma vecinului
Ahab împotriva sa? Şi ce a făcut pe cele două jumătăţi de seminţii să
rămână afară de pământul făgăduinţii? Oare nu mulţimea vitelor? Ce a
despărţit pe Lot de Avraam? Nu mulţimea turmelor de păşunat, care isca
certuri necontenite între păstori, până ce i-a învrăjbit cu totul unul
cu altul?3 Dacă, prin urmare, avuţiile aţâţă la pismă pe invidioşi,
împotriva celor ce le au, şi-i scoate pe cei împovăraţi cu ele de la
lucrurile mai de preţ, dacă tae rudenia şi aduce duşmânia între
prieteni, dacă nu are nimic laolaltă cu vieaţa viitoare şi nu aduce
nici un folos însemnat vieţii din trup, de ce să ne depărtăm de la
slujirea lui Dumnezeu, făcându-ne întregi, slujitori deşertăciunii?
Oare noi suntem cei ce avem să ne îngrijim de cele ale vieţii noastre?
Oare nu Dumnezeu este cel ce poartă grijă de ea? Străduinţa omenească,
dacă nu primeşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la ţintă. Dar
purtarea de grijă a lui Dumnezeu dărueşte bunuri desăvârşite, chiar
fără conlucrarea omenească. Ce le-a folosit străduinţa proprie acelora
către cari a zis Dumnezeu: Aţi semănat mult şi aţi luat puţin, şi am
suflat aceasta din mâinile voastre?4 Şi ce le-a lipsit din cele
trebuincioase, celor ce au vieţuit pentru virtute, fără să se
îngrijească de ele? N-a fost hrănit Israil în pustie patruzeci de ani,
nebucurându-se de nici una din roadele pământului? Au fost ei lipsiţi
de mâncare?
2 I Regi 21, 1 urm. la Iosua 22, 1 urm. 3 Geneza 13. 4 Agheu, 6, 9
Nu le împrospăta marea necontenit o hrană neobişnuită, trimiţându-le
prepeliţe şi nu le trimetea cerul mană, printr-o ploae neobişnuită şi
străină? Iar piatra lipsită de umezeală, nu le dădea, când era lovită,
şuvoiu îmbelşugat de apă?1 În sfârşit, veştmintele şi încălţămintele
nu le-au slujit tot timpul fără să se învechească? Dar prin ce lucrare
a pământului şi-a câştigat Ilie hrana în văgăună? Nu-i aduceau lui
corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva, lipsită şi de
cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei,
ca să se arate că virtutea trebue pusă mai presus şi de fire?2
Cap. 14
Toate acestea, de sigur, sunt întâmplări minunate, dar totuşi au şi o
raţiune. Căci e cu putinţă ca cineva să trăiască şi fără să mănânce,
atunci când vrea Dumnezeu. Doar cum a isprăvit Ilie calea de patruzeci
de zile, în puterea unei singure mâncări? Şi cum a petrecut Moise
optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mâncare
omenească?3 Căci pogorându-se după patruzeci de zile şi mâniindu-se
pentru turnarea viţelului, îndată a sfărâmat tablele şi s-a suit pe
munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al
doilea rând de table s-a coborât la popor. 4 Ce raţionament omenesc ar
putea explica mulţumitor această minune? Cum a putut natura trupului
să se cheltuiască atâta vreme, fără să se întregească ceea ce se
împrăştia din puterea lui în fiecare zi? Această nedumerire o desleagă
cuvântul lui Dumnezeu, care zice: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci
cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. 5
De ce, aşa dar, tragem la pământ vieţuirea cea cerească, afundând-o în
mizeriile materiale? De ce ne îngrămădim
Exod 16, 13; Deuteronom 8, 3 Numeri 11, 31; Înţel. Solomon 19, 9 I
Regi 17, 1 urm. Exod 24, 17. 4 Exod. 34, 1 urm. Deuteronom 1, 2.
Deuteronom 8, 3; Mateiu 4, 4.
de jur împrejur gunoae, noi cei ce ne hrăneam odinioară cu mâncări
alese, cum a zisieremia despre unii plângându-i? Căci când ne odihnim
în cugetări strălucite şi arzătoare, ne nutrim cu mâncări alese. Iar
când părăsim această stare şi suntem traşi în lucrurile pământeşti, ne
adunăm în jurul nostru gunoae. De ce ne întoarcem nădejdea de la
Dumnezeu şi ne-o sprijinim pe carnea braţului, punând purtarea de
grijă a Stăpânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov şi l-a
socotit ca pe cel mai mare păcat?2 Nu ne-am sfiit să facem ca cel
ce-şi duce mâna la gură ca să şi-o sărute. Căci mulţi au obiceiul
să-şi sărute mâinile, zicând că de la ele le vine toată bunăstarea. Pe
aceştia arătându-i Legea printr-un simbol, zice: Cel ce umblă pe
mâini, e necurat, şi cel ce umblă pururea pe patru picioare, e
necurat. 3 Pe mâini umblă cel ce se întemeiază pe mâini şi toată
nădejdea şi-o are în ele. Iar pe patru picioare umblă cel ce se
încrede în lucrurile supuse simţurilor şi-şi coboară mintea, partea
conducătoare a fiinţii sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele. În
sfârşit cu mulţime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele
trupeşti.
De aceea, înţeleptul scriitor al Proverbelor vrea ca cel înţelept să
nu aibă nici două picioare, ci numai unul, şi acesta rar să se mişte
către cele trupeşti: Du-ţi piciorul rar spre prietenul tău, ca nu
cumva, săturându-se de tine, să te urască. 4 Prin urmare dacă unul
turbură rar pe Hristos pentru trebuinţele trupului, este prieten
adevărat al Lui, cum zice Mântuitorul către ucenicii Săi: Voi sunteţi
prietenii Mei; dar dacă va face aceasta mai des, va ajunge să fie
urît.
Cap. 15
Dar atunci ce va păţi şi cum nu va fi cu totul urît cel ce se ocupă
pururea cu aceste trebuinţe şi niciodată nu se ridică la vieaţa cea
dreaptă, din pricină că nu are coapse deasupra picioarelor, ca să sară
cu ele de pe pământ? Căci precum coapsele primesc, prin aplecare, mai
Întâiu pe ele toată greutatea trupului şi aşa, apropiindu-se puţin de
pământ, se saltă dintr-odată în văzduh, tot aşa raţiunea, care
distinge lucrurile firii, după ce s-a coborît, umilindu-se, la
trebuinţele trupului, îşi avântă iarăşi, repede, la cele de sus
cugetarea uşoară, neridicând împreună cu sine niciunul din gândurile
pământeşti. Pentru că a ţine drepte coapsele, e propriu atât celor ce
nu se bucură de multe plăceri şi nu se târle pururea pe jos, cât şi
Sfintelor Puteri, cari nu au lipsă câtuşi de puţin de cele trupeşti,
nici nu trebue să se încline spre ele. Iar aceasta arătând-o mai
-nainte marele Ezechiil, a zis: Coapsele lor erau drepte şi picioarele
lor erau înaripate. 2 Aceasta arată nepovârnirea voinţii şi
sprinteneala firii lor spre cele inteligibile. Oamenilor însă le este
destul de propriu să aibă coapsele înclinate. Uneori ei se apleacă
spre trebuinţele trupeşti, alteori se îndreaptă spre îndeletnicirile
mai înalte ale sufletului. Din pricina înrudirii sufletului cu
Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile
cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pământeşti,
atâta cât sileşte trebuinţa. Dar a urmări pururea pregătiri de
plăceri, este lucru într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat
în cunoştinţa raţională. Căci să băgăm de seamă că şi despre cel ce
umblă pe patru picioare nu a spus simplu că e necurat, ci numai dacă
umblă pururea pe patru picioare. Fiindcă le-a dat celor din trup
dreptul să coboare uneori la trebuinţele trupului. Ionatan, luptând cu
Naas Amonitul, l-a biruit umblând pe patru picioare, fiindcă prin
aceasta el slujea numai trebuinţii firii. Căci trebuia ca cel ce lupta
împotriva şarpelui ce se târa pe pântece — aşa se tălmăceşte Naas —
să-şi ia pentru
Nu e omis în PG. 79, 737 C, Ezechiil 1, 7 urm. Samuil 14, 1 urm.
puţină vreme o înfăţişare asemănătoare lui, umblând pe patru picioare,
ca apoi, ridicându-se la aptitudinea proprie, să-l răpună pe acela cu
multă uşurinţă.
Cap. 16
Dar ce nu ne învaţă şi istoria lui Işboşet? Să nu ne alipim cu grijă
de cele trupeşti, nici să lăsăm paza noastră pe seama simţirii
lucrării simţurilor: percepţiei. Căci acela fiind rege şi odihnindu-se
în cămara sa, i-a îngăduit unei femei să facă paza la uşă. Dar venind
oamenii lui Recab şi aflând-o pe ea alegând boabe de grâu şi
dormitând, au intrat pe nebăgate de seamă şi au omorît pe Işboşet,
aflându-l şi pe el dormind. Căci toate dorm, şi mintea şi sufletul şi
simţirea, când stăpânesc cele trupeşti. Faptul că păzitoarea de la uşă
alege boabe de grâu, arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de
cele trupeşti, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu sârguinţă,
de curăţenia lor.
Că ceea ce înfăţişează Scriptura nu este istorie, e vădit din textul
însuşi: căci cum ar fi putut avea regele ca paznic o femeie, când
trebuia să fie păzit de o mulţime de ostaşi şi să aibă în jurul lui
toată pompa ce se cuvine unui rege? Sau cum ar fi putut să fie atât de
lipsit, ca să pună tocmai pe această paznică să aleagă boabe de grâu?
Dar adeseori în istorie se amestecă lucruri cu neputinţă de primit,
pentru a se indica adevărul unor înţelesuri mai înalte. Căci mintea
fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, având ca
paznică a simţurilor cugetarea. Când aceasta se dedă grijilor trupeşti
a alege boabe de grâu e lucru trupesc, cu uşurinţă se strecoară
duşmanii şi omoară mintea. De aceea marele Avraam nu încredinţează
femeii paza uşii căci cunoştea cât de uşor poate fi amăgită simţirea,
ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse simţurilor, să împrăştie
mintea şi să o înduplece să ia
Samuil 4, şi urm.
parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi primejdioasă împărtăşirea
de ele, ci şade el însuşi de pază, lăsând intrarea deschisă gândurilor
dumnezeeşti, iar grijilor lumeşti închizându-le uşa.
Căci cu ce se alege vieaţa noastră din toată osteneala deşartă în
jurul acestora? Nu toată sdroaba omului merge în gura lui? — cum zice
Eclesiastul. 1 Dar hrana şi veştmintele sunt destul pentru susţinerea
păcătosului acestuia de trup. 2 De ce, aşa dar, lucrăm la nesfârşit şi
alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedecând, din pricina
sârguinţii pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile
dumnezeeşti şi îngrijind şi încălzind trupul mai mult decât se cade?
îl hrănim ca să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta
lui cu sufletul numai egal, ci, din pricina marei lui puteri, să fie
mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca acesta
să fie cinstit şi încununat. Căci în ce constă trebuinţa trupului, pe
care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta până la greutăţi
nebuneşti? Ea constă, de sigur, în pâine şi apă. Dar nu ne dau
izvoarele apă din belşug? Iar pâinea nu e atât de uşor de câştigat de
cei ce au mâini? Şi ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări, prin
cari trebuinţa trupului se împacă fără ca să fim împrăştiaţi, decât
foarte puţin, sau de loc. Dar ne dă oare mai multă grijă
îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită
din obişnuinţă, ci numai trebuinţa. Ce haine din pânză de paianjen, ce
vison, sau porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit
Făcătorul o haină din piei, şi nu i-a poruncit să se hrănească cu
ierburi? Punând aceste hotare trebuinţii trupului, a oprit şi osândit
de departe urîciunea vieţuirii de acum a omului. Nu mai spun că şi
acum va hrăni pe cei ce bine vieţuiesc, Cel ce hrăneşte pasările
cerului şi le îmbracă, Cel ce împodobeşte crinii câmpului cu atâta
frumuseţe, fiindcă nu e cu putinţă să-i convingem pe cei ce s-au
depărtat aşa de mult de la această credinţă. Căci cine nu va da cu
bucurie cele de trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru virtute?
Cap. 17
Dacă Babilonenii, măcar că erau barbari, cucerind Ierusalimul după
legea războiului, au respectat virtutea luiieremia şi i-au dat din
belşug toate cele de trebuinţă,1 şi anume nu numai cele pentru hrană,
ci şi vasele din cari este obiceiu să se servească cei ce mănâncă, cum
nu vor respecta vieaţa virtuoasă cei de acelaşi neam, cari au cugetul
curăţit din tinereţe de ceea ce e barbar, spre a înţelege cele bune,
şi cari râvnesc virtutea? Căci chiar dacă n-au putut să ia asupra lor
îndeletnicirea nevoinţei pentru dobândirea acesteia, din pricina
slăbiciunii firii, dar cinstesc virtutea şi se minunează de cei ce se
nevoiesc cu agonisirea ei. Doar cine a înduplecat pe Sunamita să-i
zidească lui Eliseiu foişor şi să-i pună acolo o masă, un scaun, un
pat şi un sfeşnic? Nu virtuţile bărbatului? Şi ce a îndemnat pe văduva
aceea, când foametea bântuia peste tot pământul, să pună mai presus de
trebuinţa sa, slujirea Prorocului? De sigur dacă n-ar fi fost uimită
de vieaţa lui Ilie, nu ar fi scos puţina hrană a vieţii ei şi a
copiilor, ca să i-o dea lui, alegând înainte de vreme moartea pe care
şi-o închipuia venind peste puţin timp, pentru cinstirea oaspelui. 3
Cap. 18
Iar pe aceştia i-a făcut aşa bărbăţia şi stăruinţa în osteneli, şi
dispreţul pentru lucrurile vieţii. Căci deprinzându-se cu o vieaţă
simplă şi înaintând, aşa zicând, de la puţinătatea trebuinţelor până
la starea care nu mai are nicio trebuinţă, s-au aşezat aproape de
Puterile netrupeşti. Pentru aceea, deşi erau nearătoşi şi neînsemnaţi
după trup, s-au făcut mai puternici decât cei ce le aveau pe toate,
stând de vorbă cu cei ce purtau diademă, cu atâta îndrăsneală, cu câtă
nu stăteau aceia cu supuşii lor. În ce arme, sau în ce putere s-a
încrezut Ilie când i-a spus lui Ahab: Nu eu turbur pe Israel, ci tu şi
casa tatălui tău. 1 Sau să privim cum stă Moise lui Faraon împotrivă,
neavând nimic altceva ca temeiu de îndrăsneală decât virtutea. Iar
Eliseiu i-a zis lui Ioram, când se adunase oastea celor doi regi din
Israel şi Iuda pentru războiu: Viu este Domnul Puterilor, înaintea
Căruia am stat astăzi, că dacă n-aş fi văzut faţa lui Iosafat, nici nu
m-aş fi uitat la tine şi nici nu te-aş fi băgat în seamă.® El nu se
temea nici de oştirea în mers, nici de mânia regelui, căreia, fiind
vreme de războiu, era foarte uşor să-i dea drumul, cugetul lui fiind
turburat de o pornire nestăpânită din pricina grijii războiului. Dar
poate împărăţia pământească să facă lucruri asemănătoare cu cele pe
care le face virtutea? Care porfiră poate despărţi un râu, ca cojocul
lui Ilie,3 care diademă a tămăduit boale, ca ştergarele Apostolilor?4
Prorocul a mustrat singur pe regele care săvârşise fărădelege, măcar
că avea cu el toată oastea; şi fiindcă mustrarea i-a aţâţat mânia,
regele a întins mâna asupra Prorocului, dar n-a putut nici să-l prindă
pe acela, nici să-şi aducă mâna uscată la loc. Era o luptă între
virtute şi puterea împărătească. Dar mai tare a fost biruinţa
virtuţii, căci, fără să se lupte Prorocul, virtutea a doborât pe
vrăjmaş; stând în loc luptătorul, a lucrat credinţa. Tovarăşii de
războiu ai regelui s-au făcut privitori ai luptei şi mâna a rămas
înţepenită, mărturisind virtuţii biruinţa.
Cap. 19
Iar acestea le-au săvârşit, fiindcă s-au hotărît să trăiască numai
pentru suflet, lepădând trupul şi toate trebuinţele
1 Rg 18, 17, 18. 2 II Rtg. 3, 14. 4. 1 Reg. 2, 8-14. 4 Fapte 19, 12.
5 I Reg. 13, 4.
trupului. Faptul că n-au mai avut trebuinţă de nimic, i-a înălţat
peste toţi. Căci au ales mai bine să părăsească trupul şi să se
izbăvească de vieaţa în trup, decât să trădeze cinstea virtuţii, sau
să linguşească pe vreunul dintre cei ce au de toate, din pricina
vreunei trebuinţe trupeşti. Noi însă, când ne aflăm în vreo trebuinţă
oarecare, alergăm după cei bogaţi, ca nişte căţei, cari mişcă veseli
din coadă în jurul celor ce le aruncă vreun ciolan de ros, sau niscai
firimituri în vreme ce-i lovesc; şi-i numim binefăcători şi protectori
ai creştinilor, şi le recunoaştem pur şi simplu orice virtute, chiar
dacă se află în cea mai de pe urmă răutate, pentru a câştiga ceea ce
râvnim, fără să căutăm a ne însuşi vieţuirea sfinţilor, a căror
virtute zicem că ne-am hotărît să o urmăm. A venit odată la Eliseiu,
Neeman, căpetenia armatei din Siria, aducând cu el multe daruri. Ce a
făcut Prorocul? I-a slujit aceluia? I-a alergat înainte? Oare nu i-a
arătat ce trebue să facă pentru pricina pentru care venise, printr-o
slugă, neprimindu-l nici măcar să-l vadă, ca să nu se creadă că-i dă
vindecarea pentru darurile aduse?1 Iar acestea s-au spus nu ca să
învăţăm a ne face trufaşi, ci ca să nu linguşim pentru vreo trebuinţă
trupească pe cei ce se îngrijesc de lucrurile acelea, pe cari noi am
primit porunca să le dispreţuim. Pentru ce aşa dar, noi, părăsind
scopul vieţuirii întru înţelepciune, ne îndeletnicim cu lucrarea
pământului şi cu negustoria? Ce ajutor mare aducem lui Dumnezeu, prin
grijile noastre? Vrem să arătăm că îndeletnicirea cu agricultura este
o datorie obştească? Sârguinţa omenească doar taie pământul şi aruncă
seminţele. Dar Dumnezeu este Cel care, prin ploi una după alta,
încolţeşte seminţele, făcându-le să-şi întindă rădăcinile prin
găurelele pământului; răsare soarele, care încălzeşte pământul şi prin
căldură chiamă plantele în sus; suflă în ele adieri potrivite cu
vârsta roadelor, pe cari le nutreşte, adiind la început cu suflări
uşoare semănăturile verzi, ca nu cumva seminţele să fie arse şi
înnăbuşite de vânturi calde; iar pe urmă face să se coacă miezul
lăptos al seminţii prin necontenite suflări în teaca seminţelor,
întărind boaba prin flacăra căldurii, iar voaspelor dându-le vânturi
la vreme. Dacă lipseşte vreo lucrare din acestea, osteneala omului s-a
dovedit zadarnică şi silinţa noastră neputincioasă, nefiind pecetluită
de darurile lui Dumnezeu. Dar se întâmplă şi aceea că adeseori n-a
lipsit niciuna din acestea pentru desăvârşirea rodului. însă ploaia
prea multă şi la vreme nepotrivită a stricat bucatele, fie pe când
erau în spic, fie când erau adunate. Ba uneori se întâmplă că, chiar
adunate în jitniţe, le strică viermele, răpindu-ţi-se, aşa zicând,
masa gătită de dinaintea gurii.
Cap 20
Unde este, aşa dar, şi la ce foloseşte sârguinţa noastră, dacă
Dumnezeu ţine cârma lucrurilor şi toate le poartă şi le duce precum
vrea? Dar la neputinţe, se va zice, trupul are lipsă de mângâieri, şi
cu cât e mai bine să murim, decât să facem ceva din cele ce nu se
potrivesc cu făgăduinţa? De sigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai
trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să ţină cumpănă
slăbiciunii, încât să putem purta şi durerea venită din neputinţă şi
să primim încă şi cununi pentru bărbăţie; sau va găsi mijloace pentru
hrănirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne
mântui, Celui ce este izvorul mântuirii şi al înţelepciunii. Bine este
aşa dar, iubiţilor, să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne
însuşim din nou vieţuirea celor vechi. Căci cred că este lucru uşor
pentru cei ce vreau, şi chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără
rod, având destulă mângâiere în slava înaintaşilor şi în îndreptarea
celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi câştigul celor cari
au început această vieţuire, dacă vor lăsa celor de după ei chipul
unei vieţuiri desăvârşite, care va fi înălţarea lor.
Să fugim de vieţuirea în oraşe şi sate, ca cei din oraşe şi sate să
alerge la noi; să căutăm singurătatea, ca să atragem pe cei ce fug
acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a scris
despre unii cu laudă, că au părăsit oraşele şi au locuit între pietrii
şi s-au făcut ca nişte porumbiţe singuratice. Iar Ioan Botezătorul a
petrecut în pustie şi toate oraşele au venit la el cu toţi locuitorii;
şi s-au grăbit să-i vadă cingătoarea de piele1 cei îmbrăcaţi în haine
de mătasă, şi au ales să petreacă în aer liber cei ce aveau case
împodobite cu aur, şi să doarmă pe rogojină cei ce se odihneau pe
paturi bătute în nestemate; şi toate le primeau, deşi erau protivnice
obiceiului lor. Căci dorul după vieaţa virtuoasă a bărbatului tăia
simţirea celor dureroase şi minunea vederii lui depărta osteneala
petrecerii în strâmtorare.
Cap. 21
Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decât bogăţia, şi vieaţa
liniştită mai slăvită decât mulţimea aurului. Câţi bogaţi nu erau în
vremea aceea, cari gândeau lucru mare despre slava lor, dar au fost
acoperiţi de tăcere şi daţi uitării, pe când minunea celui fără slavă
e cântată până azi, şi amintirea celui ce locuia în pustie le e scumpă
tuturor. Căci este propriu virtuţii să fie lăudată şi să-şi
răspândească faima, care-i vesteşte frumuseţile. Să încetăm de a ne
mai hrăni ca vitele, ca să câştigăm destoinicia păstorului; să părăsim
negustoria blestemată, ca să câştigăm mărgăritarul de mult preţ; să
fugim de lucrarea pământului, care răsare spini şi mărăcini, ca să ne
facem lucrători şi păzitori ai Raiului. Să aruncăm tot şi să alegem
vieaţa liniştită, ca să ruşinăm pe cei ce ne hulesc acum,
învinuindu-ne de câştig. Căci nimic nu ruşinează pe cei ce ne ocărăsc,
ca îndreptarea cu blândeţe a celor huliţi. Schimbarea celor huliţi se
preface în ruşine pentru cei cari hulesc.
Dar ruşine socotesc că este şi lucrul următor; ruşine cu adevărat,
pentru care suntem luaţi în râs de toţi, pe drept cuvânt:
Astăzi, îndată ce a intrat cineva în vieaţa monahicească şi a învăţat
felurile nevoinţii, cum să se roage adecă şi când, şi care este felul
de trai, se face îndată învăţător pentru lucrurile pe cari nu le-a
învăţat; şi începe să atragă ucenici cu grămada, având el însuşi încă
lipsă de învăţătură. Şi aceasta o face cu atât mai mult, cu cât
socoteşte că e un lucru mai uşor, neştiind că dintre toate lucrurile
cel mai greu este grija de suflete. Căci acestea au lipsă mai întâi de
curăţirea vechilor întinăciuni, pe urmă de multă luare aminte ca să
primească întipăririle învăţăturilor virtuţii. Dar cel ce-şi închipue
că nu mai e nimic altceva decât nevoinţa trupească, cum va îndrepta
purtările celor supuşi? Cum va preschimba pe cei stăpâniţi de un
obiceiu rău? Cum va ajuta celor războiţi de patimi, necunoscând câtuşi
de puţin războiul din minte, sau cum va tămădui rănile primite în
războiu, câtă vreme el însuşi zace de răni şi are lipsă de legături?
Cap. 22
Tot meşteşugul are nevoie de timp şi de învăţătură multă, pentru a fi
dobândit. Numai meşteşugul meşteşugurilor arta artelor se practică
fără învăţătură. N-ar îndrăsni să se apuce de lucrarea pământului
vreunul neiscusit, nici de lucrurile medicinii vreunul neînvăţat. Cel
din urmă s-ar face de ruşine prin faptul că nu poate folosi cu nimic
pe cei ce sufăr, ba le face boala şi mai grea; iar cel dintâi, prin
faptul că face pământul cel mai bun, înţelenit şi părăginit Numai de
evlavie îndrăznesc să se apuce toţi neisprăviţii, ca de ceva ce e mai
uşor ca toate; şi mulţi socotesc lucrul cel mai greu de izbândit, ca
pe cel mai uşor; şi ceea ce însuşi Pavel spune că încă nu a primit,
susţin că cunosc cu de-amănuntul cei ce nu ştiu nici măcar că nu
cunosc. De aceea a ajuns dispreţuită vieaţa monahală şi cei ce se
îndeletnicesc cu ea sunt luaţi în râs de toţi. Căci cine nu va râde de
cel care ieri ducea apă în crâşmă, văzându-l azi ca învăţător al
virtuţii, purtat în alai de învăţăcei, şi de cel care de abia azi
dimineaţă s-a retras din ticăloşiile vieţii de oraş, ca mai pe seară
să umble prin toată piaţa cu mulţime de ucenici după el? Dacă aceştia
ar fi fost convinşi că se cere mare osteneală ca să aduci pe alţii la
evlavie, şi ar fi cunoscut primejdia cu care e împreunat acest lucru,
ar fi renunţat la el, ca la unul care întrece puterile lor. Dar câtă
vreme nu-şi dau seama de aceasta şi socotesc că e lucru de slavă să
stea în fruntea altora, se rostogolesc cu uşurinţă în această
prăpastie şi cred că este uşor să se arunce în cuptorul aprins,
stârnind râsul celor ce le cunosc vieaţa de ieri şi mânia lui
Dumnezeu, pentru această îndrăzneală necugetată.
Cap. 23
Căci dacă nimic nu l-a cruţat pe Eli de mânia lui Dumnezeu,1 nici
bătrâneţea cinstită, nici vechea îndrăznire, nici cinstea preoţească,
fiindcă n-a purtat grijă de îndreptarea fiilor săi, cum vor scăpa acum
de o asemenea mânie cei ce nu se bucură la Dumnezeu nici de încrederea
datorită vechilor fapte şi nu cunosc nici chipul păcatului sau calea
îndreptării, ci s-au apucat neîncercaţi de un lucru aşa de înfricoşat,
numai pentru dragostea de slavă. De aceea mustrând Domnul la aparenţă
pe farisei, le zice: Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că
înconjuraţi marea şi pământul, ca să faceţi un prozelit, şi când îl
aflaţi, îl faceţi pe el fiul gheenei, îndoit decât voi. 2 Căci de fapt
prin înfruntarea acelora îi mustră pe cei ce vor fi stăpâniţi pe urmă
de aceleaşi greşeli, ca, luând aminte la acel vai", să-şi înfrâneze
pofta lor necuvenită după slava de la oameni, dându-şi seama că
ameninţarea lor este mai înfricoşată. Ruşineze-i pe aceştia şi Iov,1
fie ca să aibă aceeaşi grijă de cei supuşi ca şi acela, fie ca să
renunţe la o astfel de supraveghiere, deoarece nu ştiu să facă
aceleaşi lucruri ca şi acela şi nu voiesc să depună aceeaşi străduinţă
pentru cei de sub grija lor. Căci dacă acela, voind ca fiii săi să fie
curaţi şi de întinăciunile din cuget, aducea în fiecare zi jertfe
pentru ei, zicând: Se poate ca fiii mei să fi cugetat în inima lor
rele împotriva lui Dumnezeu,2 cum îndrăznesc aceştia, cari nu pot
deosebi nici măcar păcatele văzute, pentru că praful din lupta cu
patimile întunecă încă judecata lor, să ia asupra lor supraveghierea
altora, şi cum primesc să tămăduiască pe alţii, până ce nu şi-au
tămăduit încă patimile lor şi încă nu pot, pé temeiul biruinţii lor,
să-i călăuzească pe alţii de asemenea la biruinţă?
Cap. 24
Căci trebue mai întâi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie
să-şi întipărească în memorie cele întâmplate în cursul luptei, ca
apoi, pe baza celor ce li s-au întâmplat lor, să înveţe pe alţii cele
ale luptei şi să le facă biruinţa mai uşoară, zugrăvindu-le de mai
-nainte cursul şi meşteşugul războiului. Fiindcă sunt unii cari au
biruit patimile prin marea lor asprime în vieţuire, dar nu cunosc
meşteşugul biruinţii, deoarece, războindu-se ca într-o luptă de
noapte, n-au urmat legilor războiului, nici nu şi-au îndreptat mintea
cu de-amănuntul spre cursele vrăjmaşilor. Aceasta a făcut-o simbolic
şi Iisus al lui Navi, care, după ce a trecut oastea Iordanul în vremea
nopţii, a poruncit să se scoată pietri din mijlocul râului şi să le
zidească afară de râu şi să scrie pe ele cum au trecut Iordanul. 3 El
a dat să se înţeleagă prin aceasta că trebue scoase la arătare
gândurile adânci ale vieţuirii pătimaşe şi ţintuite ca pe un stâlp în
văzul altora, spre a nu se ascunde cu pismă cunoştinţa pe care ar
putea-o lua şi alţii. În felul acesta va fi cu putinţă ca nu numai
trecutul să cunoască chipul în care s-a făcut trecerea, ci şi cei ce
se hotăresc la acelaşi lucru să-şi facă trecerea uşoară, şi experienţa
unora să fie spre învăţătura altora. Dar acestea nu le văd aceia, nici
nu ascultă de alţii cari li le spun. Vrând să aibă numai ei
cunoştinţa, poruncesc fraţilor slujbe de rob, de parcă ar fi cumpăraţi
pe bani, punând toată slava lor în a sta în fruntea mai multora. Este
o adevărată întrecere între ei, fiecare luptând să nu poarte în
convoiu după el un număr mai mic de robi, ca ceilalţi, dovedind astfel
o stare sufletească mai de grabă de cârciumari, decât de învăţători.
Cap, 25
Fiindcă atunci când socotesc că e uşor să poruncească cu vântul, deşi
sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe cu fapta, ei
fac vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adecă această conducere
nu străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca să-şi
împlinească propria plăcere. înveţe cei ce vreau, de la Avimelec şi
Ghedeon, că nu cuvântul, ci fapta duce pe începători la imitare. Cel
dintâi, adunând o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: Faceţi
şi voi în felul în care m-aţi văzut pe mine. Iar celălalt, învăţându-i
să facă o treabă ostăşească şi făcând însuşi întâi acest lucru, a zis:
Să vă uitaţi la mine şi aşa să faceţi. 2 De asemenea Apostolul zice:
Trebuinţelor mele şi ale celor ce sunt cu mine au slujit mâinile
acestea. 3 Dar însuşi Domnul făcând şi apoi învăţând, pe cine nu îl
convinge să socotească mai vrednică de crezare învăţătura cu fapta,
decât pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste pilde şi
poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de făcut. Iar când par să ştie
ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de
prooroc pentru neiscusinţă, cari poartă sabia la braţ şi de aceea,
după ce îşi tae braţul, îşi scot şi ochiul lor drept. 1 Căci nepurtând
grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, aceasta stinge,
deodată cu încetarea ei, şi lumina vederii contemplaţiei. Aceasta o
pătimesc cei ce povăţuesc crud şi neomenos, când au la îndemână
puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările contemplative cele
de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplaţie, se veştejesc.
Astfel cei ce şi-au legat sabia nu la şold ci la braţ, nu mai pot nici
să facă, nici să ştie ceva. La şold îşi leagă sabia cei ce se folosesc
împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeesc, iar la braţ cei ce
vreau să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate străine.
Cap. 26 Astfel şi Naas Amonitul,2 care se tălmăceşte şarpe, ameninţă
pe Israil cel străvăzător să-i scoată tot ochiul drept, ca să nu mai
aibă nicio înţelegere dreaptă, care să-l călăuzească la fapta dreaptă.
El ştia că înţelegerea este pricina marei înaintări a celor ce vin de
la contemplaţie la vieaţa practică. Căci unii ca aceştia săvârşesc
fără greşeală ceea ce văd mai -nainte, prin ochii pătrunzători ai
cunoştinţii.
Iar că e propriu oamenilor uşurateci, cari n-au de la ei înşişi nici
un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora, e vădit şi din
experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a
început cât de cât să se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de
grijile celor trupeşti, desfăcând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre
lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte. Lucrul acesta e
şi mai vădit din acea pildă, aşa de vestită, pe care le-a spus-o Iotam
Sichemiţilor, zicând: Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste
ei împărat. Şi au zis către viţă: vino şi împărăţeşte peste noi. Şi a
zis viţa: Lăsa-voiu eu oare rodul meu cel bun, pe care l-a slăvit
Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci"? De
asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul
pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit
stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea şi nu afla nici în
copacii supuşi, nimic care să o facă plăcută. Căci pilda spune nu de
copacii Raiului, ci de ai pădurii, că au lipsă de conducere. Astfel
precum viţa, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste
copacii pădurii, bucurîndu-se mai mult de rodul lor decât de cinstea
domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi simt
folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu
primesc, preţuind mai mult folosul lor decât conducerea altora.
Cap. 27
Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor,
vine şi asupra oamenilor cari fac la fel cu aceia. Căci sau va ieşi,
zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va
ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele. Aşa şi între oameni, odată ce
s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atât
pentru cei ce s-au supus unui învăţător neîncercat, cât şi pentru cei
ce au primit stăpânirea în urma neatenţiei ucenicilor. De fapt
neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija
învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales când la neştiinţa
aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici învăţătorul nu trebue să
uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii
nu trebue să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile
învăţătorului. Pentru că e lucru grav şi primejdios, atât neascultarea
acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea din partea acestuia. Să
nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de
desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să
conduci sufletele. Cei ce stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare,
nu au nicio împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor
merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni,
felurimea năravurilor şi viclenia gândurilor le face foarte grea
conducerea, şi cei ce o primesc trebue să se pregătească pentru o
luptă obositoare. Ei trebue să îndure fără supărare scăderile tuturor,
iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţii, să-i facă să le
cunoască, cu îndelungă răbdare.
Cap, 28
De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii, iar sfeşnicul s-a
turnat întreg şi a fost bătut din ciocan. 1 Sfeşnicul arată că cel ce
vrea să lumineze pe alţii, trebue să fie solid din toate părţile şi să
nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de
prisos, cari nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană, celor
ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra
sa o astfel de lucrare, nu trebue să lapede nimic din cele ce vin
asupra lui, ci să poarte şi poverile şi întinăciunile celor mai mici,
până ce este neprimejdios dé a le purta. Căci de sigur dacă vrea să
facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să
primească şi el oarecare întinăciune; de vreme ce şi vasul de spălat,
curăţind mâinile celui ce se spală, primeşte însuşi întinăciunea
aceluia. Cel ce vorbeşte despre patimi şi-i curăţă pe alţii de astfel
de pete, nu poate trece peste ele nemurdărit; căci însăşi amintirea
obişnueşte să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre ele. Pentru
că chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urîte în semne
săpate mai adânc, totuşi întinează suprafaţa minţii, tulburând-o prin
desfăşurările cuvântului ca prin nişte culori necurate.
Povăţuitorul mai trebue să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută
niciuna din uneltirile vrăjmaşilor şi să
poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului, celor
încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte
cursele vrăjmaşului, le va face biruinţa neostenicioasă şi-i va scoate
încununaţi din luptă. Dar e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se
găseşte uşor.
Cap. 29
Marele Pavel mărturiseşte acelaşi lucru, zicând: Căci gândurile lui nu
ne sunt necunoscute. Iar minunatul Iov se întreabă nedumerit: Cine ne
va descoperi faţa veştmântului său? Şi cine va pătrunde în căptuşala
armurii lui? Iar porţile feţii lui, cine le va deschide? Ceea ce zice,
este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în
multe veştminte, fermecând în chip amăgitor prin telul cum se
înfăţişează Ia arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi
ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile
aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toată uriciunea
înfricoşată a lui. Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului;
măruntaele lui sunt şerpi de aramă. Acestea le spune, dând la iveală
viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-şi ia înfăţişarea
luceafărului, plănueşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin
şerpii dinăuntru pre-găteşte moartea celor ce se apropie. Dar şi
proverbul, dându-ne să înţelegem primejdia lucrului, zice: Cel ce
creapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca săcurea. Adică
cel ce distinge lucrurile cu raţiunea şi pe cele socotite unite le
desparte din împreunare şi vrea să le arate cu totul străine,
deosebind adică pe cele cu adevărat bune, de cele părute bune, de nu
va avea judecata întărită din toate părţile, nu va putea ocoli
primejdia, ca cuvântul lui, lipsit de siguranţă înaintea
ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor săi.
Cap. 30
Astfel, oarecare dintre cei ce umblau cu Eliseiu, tăind un copac lângă
Iordan şi securea căzându-i în râu, atlându-se în primejdie, strigă
cătră învăţător, zicând: Vai, stăpâne, aceasta o luasem împrumut. 1
Iar aceasta o păţesc acei cari, din lucruri rău auzite, se apucă să
înveţe pe alţii şi la sfârşit îşi dau seama de neputinţa lor, deoarece
nu grăesc din destoinicia proprie. Căci îndată ce sunt dovediţi că
spun ceva contrar cu ceea ce trebue, îşi mărturisesc neştiinţa,
primejduindu-se în cuvântul luat împrumut. De aceea şi marele Eliseiu,
aruncând un lemn la fund, a făcut să iasă la suprafaţă toporul scăpat
de ucenic, adică a lămurit înţelesul, care era socotit că s-a ascuns
în adânc, şi l-a adus la vederea ascultătorilor. Iordanul înseamnă
cuvântul pocăinţii, căci acolo se săvârşea de Ioan botezul pocăinţii.
Iar cel ce nu vorbeşte lămurit despre pocăinţă, ci, desvăluind
bunătatea ascunsă, îi face pe ascultători să vină la dispreţul ei,
aruncă securea în Iordan. Cine nu ştie apoi ce înseamnă lemnul care
apare, aducând din adânc securea şi făcând-o să plutească pe deasupra?
Căci înainte de cruce era ascuns cuvântul despre pocăinţă. De aceea şi
cel ce voise să spună ceva despre ea, a fost mustrat îndată pentru
îndrăsneală. Dar după cruce s-a făcut tuturor lămurit, arătându-se la
vremea sa prin cruce.
Cap. 51
Acestea le spun, nu oprind pe vreunii de-a conduce, nici
împiedecându-i de-a călăuzi pe unii dintre tineri la evlavie, ci
îndemnându-i ca mai întâi să ia asupra lor deprinderea virtuţii, pe
măsura mărimii lucrului. Să nu se apuce dintr-odată de acest lucru,
gândindu-se la partea lui cea plăcută şi la slujirea ce le-o vor face
învăţăceii, ca şi la faima ce şi-o vor agonisi la cei dinafară, fără
să se gândească şi la primejdia care urmează. Şi să nu prefacă,
înainte de aşezarea păcii, uneltele de războiu
în unelte de plugărie. După ce am supus adecă toate patimile şi nu ne
mai turbură duşmani din nicio parte şi astfel nu mai e trebuinţă să
folosim uneltele în slujbă de apărare, bine este să plugărim pe alţii.
Dar până ce ne stăpânesc patimile şi dăinuieşte războiul împotriva
cugetului trupesc, nu trebue să ne luăm mâinile de pe arme, ci
neîncetat trebue să ne ţinem mâinile pe ele, ca nu cumva viclenii,
folosind odihna noastră ca vreme de năvală, să ne robească cu cruzime.
Celor ce s-au luptat bine pentru virtute, dar pentru multa lor smerită
cugetare încă nu socotesc că au biruit, le zice cuvântul,
îndemnându-i: Prefaceţi săbiile voaste în fiare de plug şi lăncile
voastre în seceri. 1 Prin aceasta îi sfătuieşte să nu mai atace în
deşert pe vrăjmaşii biruiţi, ci, spre folosul celor mulţi, să-şi mute
puterile sufleteşti de la deprinderea războinică, la plugărirea
acelora, cari sunt înfundaţi încă în faptele răutăţi. Dar tot aşa pe
cei ce au încercat, peste puterea lor, să facă aceasta înainte de a
ajunge la o asemenea stare, fie din neexperienţă, fie din lipsă de
judecată, îi sfătueşte lucrul dimpotrivă: Prefaceţi fiarele voastre de
pluguri în săbii şi secerile voastre în lănci.
Cap. 32
Căci la ce ne şi foloseşte plugăria, câtă vreme dăinuieşte războiul în
ţară şi ne împiedecă să ne bucurăm de roadele ei, silindu-ne să dăm
belşugul mai degrabă vrăjmaşilor decât celor ce s-au ostenit? De aceea
poate nu le îngădue Dumnezeu Israiltenilor, cari luptau încă în pustie
cu feluritele popoare, să se ocupe cu plugăria, ca aceasta să nu-i
împiedece de la deprinderile războinice. Dar după ce vrăjmaşii au
ajuns sub mâna lor, îi sfătueşte să se ocupe cu ea, zicând: Când veţi
intra în pământul făgăduinţii, sădiţi în el tot pomul roditor,2 dar
înainte de a intra sa nu sădiţi. Sădirea urmează după intrare.
j Isaia 2, 4.
! Lsvit-.cul 19, 23
Şi pe drept cuvânt. Căci înainte de desăvârşire cele sădite nu sunt
sigure, mai ales că cei ce vreau să sădească umblă încă încoace şi
încolo, după năravul celor nestatornici. Pentru că şi în lucrurile
evlaviei este o rânduială şi o înşiruire, ca şi în oricare altul, şi
trebue pornit şi în această vieţuire de la început. Cei ce trec cu
vederea cele de la început şi sunt atraşi de lucrurile mai plăcute,
sunt făcuţi de silă să ţină seama de şirul rânduelii, aşa cum Iacov,
atras de frumuseţea Rachelei, nu s-a uitat la slăbiciunea ochilor
Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobândirii unei
asemenea virtuţi, ci a împlinit şi săptămâna ei de ani. Cel ce vrea să
ţină seama de ordinea vieţuirii, trebue aşadar să nu meargă de la
sfârşit spre început, ci să înainteze de la început spre desăvârşire.
Caf. 33
In felul acesta va ajunge şi el însuşi la starea râvnită şi va călăuzi
şi pe cei supuşi, fără greşală, spre ţinta virtuţii. Dar cei mai
mulţi, fără să fi făcut nicio osteneală, şi fără să fi izbândit vreun
lucru mic sau mare de-al evlaviei, aleargă la întâmplare în numele ei,
dovedind o cumplită lipsă de judecată, odată ce nji socotesc aceasta
ca o primejdie. Ei nu numai că nu mgădue nimănui să-i îndemne la
lucru, ci, colindând prin uliţele strâmte, atrag în jurul lor pe toţi
cei ce se nimeresc, făgăduindu-le marea cu sarea, asemenea acelora
cari îşi tocmesc oameni plătiţi, făcând cu ei învoieli despre hrană şi
îmbrăcăminte. De fapt, cei ce iubesc acest lucru, dorind să apară
înconjuraţi de mulţime şi să fie purtaţi pe mâini şi să se înfăţişeze
cu toată pompa de care sunt înconjuraţi învăţătorii, îmbrăcaţi în
făţărnicie teatrală, dacă vreau să nu fie părăsiţi de cei cari fac
această slujbă, trebue să le dăruiască multe pentru împlinirea
plăcerilor lor şi să fie cu îngăduinţă faţă de poftele lor. Ei trebue
să facă asemenea unui vizitiu care dă frâu liber cailor şi îi lasă pe
drumul voilor lor, din care pri
cină aceştia îl duc prin gropi şi în prăpăstii, poticnindu-se de toate
câte le vin în cale, nefiind nimenea care să-i oprească şi să-i
împiedece din pornirea lor iară rânduială.
Cap. 34
Dar să audă unii ca aceştia pe fericitul Ezechiil, care îi plânge pe
cei ce procură mijloace pentru plăcerile altora, şi se potrivesc
voilor fiecăruia, îngrămădindu-şi lor pe vai. Căci zice: Vai de cele
ce cos perinuţe pentru toate coatele şi fac văluri pentru orice cap de
orice vârstă, spre a pierde suflete pentru o mână de orz şi pentru o
bucată de pâine. La fel şi aceştia, adunându-şi cele de trebuinţă din
danii şi îmbrăcându-se în veştminte cusute din stofe moi, ruşinează
prin vălurile lor pe cei ce trebue să se roage sau să tâlcuiască
Scriptura cu capul descoperit, feminizând starea bărbătească şi
pierzând suflete pe cari nu trebuia să le omoare. Ar trebui să asculte
aceştia mai ales de Hristos, adevăratul învăţător, respingând cu toată
puterea sltfjba de conducere a altora. Căci zice acela către
învăţăceii Săi: Iar voi să nu vă numiţi Rabi. 2 Dacă lui Petru, lui
Ioan şi întregei cete a Apostolilor, le-a dat sfatul să stea deparfe
de asemenea lucru şi să se socotească mici pentru asemenea vrednicie,
cine va fi acela care să se închipuiască pe sine mai presus de ei şi
să se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriţi
aceia? Sau poate, zicându-le să nu se cheme Rabi, nu îi opreşte de a
fi, ci numai de a se numi?
Cap, 35
Iar dacă cineva, fără să vrea, fiindcă a primit pe unul şi pe al
doilea, ar fi silit să conducă şi pe mai mulţi, mai întâi să se
probeze pe sine cu de-amănuntul, dacă este de aşa fel că poate învăţa
mai bine prin faptă decât prin cuvânt cele ce trebuesc făcute,
înfăţişându-şi vieaţa sa ca chip al virtuţii celor ce vreau să înveţe.
S-o facă aceasta, ca nu cumva cei ce l-ar copia, dată fiind sluţenia
greşelii, să tocească frumuseţea virtuţii. Pe urmă să ştie că trebue
să lupte pentru începători nu mai puţin ca pentru el însuşi. Căci
precum pentru el, aşa va da socoteală şi pentru aceia, odată ce a
primit să se îngrijească de mântuirea lor. De aceea şi sfinţii se
străduiau să nu lase pe ucenici mai prejos de ei înşişi în virtute, ci
din starea dintâi să-i mute la o stare mai bună. Astfel Apostolul
Pavel l-a făcut pe Onisim din fugar mucenic; Ilie l-a făcut pe Eliseiu
din plugar prooroc; Moise l-a împodobit pe Iosua mai mult decât pe
toţi, iar Eli l-a arătat pe Samuil mai mare decât pe sine. Căci cu
toate că şi sârguinţa lor însăşi le-a ajutat acestor învăţăcei la
dobândirea virtuţii, dar toată pricina sporirii lor a stat în faptul
că au avut parte de învăţători, cari au putut să aprindă scânteia
înnăbuşită a râvnei lor spre o mai mare creştere, făcând-o să
lumineze.prin aceasta învăţătorii lor s-au făcut gură a lui Dumnezeu,
slujind voia Lui între oameni, căci au auzit pe Gel ce zice: De vei
scoate lucru de cinste din cel nevrednic, vei fi ca gura Mea.
Cap. 36
Iată cum îi arată Dumnezeu lui lezechiil slujba de învăţător,
învăţându-l ce fel din ce fel să-i facă pe învăţăcei: Iar tu fiul
omului, zice, ia-ţi ţie o cărămidă şi o pune înaintea feţii tale, şi
închipuieşte pe ea cetatea Ierusalimului. 1 Prin aceasta ne dă să
înţelegem că învăţătorul face pe învăţăcel, din lut biserică sfântă.
Bine s-a spus şi cuvântul: pune-o înaintea feţii tale, căci
îmbunătăţirea învăţăcelului va merge repede de va fi pururea în
vederea învăţătorului. Pentru că înrâurirea neîncetată a pildelor bune
întipăreşte chipuri foarte asemănătoare în sufletele cari
nu sunt prea învârtoşate şi înăsprite. De aceea au căzut Ghiezi şi
iuda, cel dintâiu prin furt, iar cei de-al doilea prin trădare,
fiindcă s-au ascuns pe ei de ochii învăţătorului. Dacă ar fi stăruit
pe lângă cei înţelepţi, nu ar fi greşit fiecare dintre ei. Iar că din
negrija învăţăceilor îi vine primejdie şi învăţătorului, a arătat
Dumnezeu tot acolo prin următoarele cuvinte, zicând: Şi vei pune o
tablă de fier între tine şi cetate şi va fi zid între tine şi ea".
aCăci cel ce nu voieşte să aibă parte de pedeapsa celui fără grijă,
după ce l-a făcut din cărămidă cetate trebue să-i vestească pedepsele
cari ameninţă pe cei ce cad iarăşi din această stare, ca, făcându-se
acestea zid, să-l despartă pe cel nevinovat de cel vinovat. Pentru că
poruncind aceasta lui Iezechiil, îi zice: Fiul omului, te-am pus pe
tine străjer casei lui Israil, şi de vei vedea sabia venind şi nu vei
prevesti, şi va lua pe careva dintre ei, sufletul lui din mâna ta îl
voiu cere. 2
Csp, 37 r
Un asemenea zid îşi pune şi Moise siefşi, zicând Israiltenilor: la
aminte la tine, să nu cauţi să urmezi lor, după ce au fost stârpiţi de
tine. 3 Căci se întâmplă celor ce nu prea au grijă să ia aminte la
cugetul lor, după tăierea patimilor, că icoanele vechilor năluciri
încep să răsară iarăşi ca nişte vlăstare. Dacă le va da cineva loc să
pătrundă treptat în cugetare şi nu le va împiedeca intrarea, se vor
sălăşlui iarăşi patimile în el, silindu-l să-şi tacă vieţuirea o nouă
luptă, după biruinţă. Căci se întâmplă ca unele dintre patimi, după ce
au fost îmblânzite şi învăţate să mănânce iarbă la fel cu boii, să se
sălbătăcească iarăşi, din negrija celui ce le paşte, şi să-şi recapete
cruzimea fiarelor. Ca să nu se întâmple aşa dar aceasta, zice: să nu
cauţi să urmezi lor, după ce au fost nimiciţi de tine, ca nu cumva
sufletul, câştigând deprinderea de a se îndulci cu asemenea năluciri,
să se întoarcă la vechea răutate. Ştiind marele Iacob, că acestea,
atunci când sunt cugetate şi contemplate neîncetat, vatămă şi mai mult
cugetarea, întipărind chipurile cele mai limpezi şi mai vădite ale
nălucirilor urâte, ascunde pe zeii străini în Sichem. 1 Căci osteneala
împotriva patimilor le ascunde şi le pierde pe acestea, nu pentru o
vreme scurtă, ci până în ziua de azi, adică pentru tot timpul,
întrucât azi se prelungeşte cu tot timpul, însemnând totdeauna timpul
de faţă. Iar Sichem însemnează luptă, ceea ce arată osteneala
împotriva patimilor. De aceea Iacob îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui
care dintre fraţii săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva
patimilor.
Cap. 38
De fapt Iacob, spunându-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie şi arc,2
arată că i-a trebuit luptă şi osteneală ca să pună stăpânire pe patimi
şi să le ascunclă în pământul Sichemului. S-ar părea însă că este o
oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem şi a ţine un idol
în ascunziş. Căci a ascunde zeii în Sichem, e lucru de laudă; iar a
ţine un idol în ascunziş, e lucru de ocară. De aceea a pecetluit
lucrul din urmă cu blestem, zicând: Blestemat cel ce ţine idol în
ascunzis!3 Şi de fapt nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pământ
pentru totdeauna, şi a-l ţine în ascunziş. Căci ceea ce a fost ascuns
în pământ şi nu se mai arată vederii, se şterge cu vremea şi din
amintire. Dar ceea ce e ţinut în ascunziş, nu e cunoscut de cei din
afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl are
mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns.
Căci tot gândul urât, care ia formă în cugetare, este o sculptură
ascunsă. De aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gânduri,
dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai
primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinând cu
uşu-
rintă spre patima izgonită şi împlântând în pământ bronzul idolulului.
Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă
şi înfr-o parte şi într-alta, aplecându-se, dacă nu se poartă de
grijă, spre cele protivnice.
Cap, 39
Aceasta pare că vrea să o arate Scriptura printr-un simbol, când zice:
Pământul pe care umblaţi se schimbă cu schimbarea popoarelor şi a
neamurilor. Căci îndată ce s-a mişcat spre cele protivnice cel ce are
deprinderea virtuţii, s-a mişcat şi aceasta, fiind un pământ împreună
schimbător. De aceea chiar déla început nu trebue să se lase trecere
spre cugetare nălucirilor, care obişnuesc să vateme gândul, precum nu
trebue lăsată cugetarea să coboare în Egipt, căci de acolo este dusă
cu sila la Asirieni. Cu alte cuvinte, dacă cugetarea a coborît în
întunerecul gândurilor necurate căci acesta este Egiptul, e dusă la
lucru cu sila şi fără să vrea de către patimi. De aceea şi
legiuitorul, oprind simbolic pătrunderea plăcerii, a poruncit să fie
păzit capul şarpelui, deoarece şi acela pândeşte călcâiul. aCăci
scopul aceluia este să împingă pe om la făptuire, la care dacă nu
ajunge, nu poate uşor să amestece veninul prin muşcătură. Dar silinţa
noastră este să frângem însăşi prima răsărire a plăcerii npoa$olr¡,
căci aceasta fiind zdrobită, lucrarea va fi slabă. Poate nici Samson
n-ar fi aprins semănă-turile celor de alt neam, dacă n-ar fi legat
cozile vulpilor, întorcându-le capetele de la olaltă. 2 Căci cel ce
poate înţelege cursa plănuită de gândurile viclene de la răsărirea
lor, trecând peste începuturi căci acestea se prefac la intrare că
sunt cuvioase, uneltind să ajungă la ţintă, va vădi din compararea
sfârşiturilor cozilor întreolaltă, ticăloşia gândurilor. Aceasta
înseamnă că,
legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, judecata care le dă pe fată.
Cap. 40
Pentru ca ceea ce s-a spus să fie mai lămurit, voiu x desvălui cele de
mai sus cu pilda a două gânduri. Aceasta va da şi celorlalte crezământ
adevărat. Adeseori gândul curviei vine de la gândul slavei deşarte şi
dă înfăţişări cuviincioase începuturilor căilor ce duc la iad,
ascunzând alunecările primejdioase de mai târziu prin ceri îi duce la
temniţele iadului pe cei ce îi urmează fără judecată. Întâiu acest
gând îl încântă pe cineva cu preoţia sau cu vieaţa sa de monah
desăvârşit, făcând pe mulţi să vie la el pentru folos; apoi din cuvânt
şi faptă îl tace să-şi închipue că şi-a agonisit un nume bun. Şi
astfel, după ce l-a încercuit deajuns cu asemenea cugetări şi l-a
atras departe de trezvia naturală, îmbiindu-i întâlnirea cu vreo
femeie, aşa zisă cuvioasă, îi duce îndrăsnirea conştiinţei spre
împlinirea lucrului necurat, târându-l la cea mai de pe urmă ruşine.
Cel ce vrea aşa dar să lege cozile, să ia aminte Ia sfârşiturile la
cari vreau să ajungă cele două gânduri, cinstea slavei deşarte şi
necinstea curviei, şi când le va vedea limpede împotrivindu-se
întreolaltă, atunci să credă că a făcut ca Samson.
Iarăşi, gândul lăcomiei pântecelui are ca sfârşit pe cel al curviei;
iar al curviei are ca sfârşit pe cel al întristării. Căci îndată îl
iau în primire pe cel biruit de asemenea gânduri, după ce le-a
înfăptuit, întristarea şi nemulţumirea. Să se gândească aşa dar cel ce
luptă, nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceaţa plăcerii, ci la
sfârşiturile amândurora. Şi când îşi va înfăţişa întristarea, care
urmează amândurora, să ştie că le-a legat coadă de coadă şi prin darea
la iveală, a nimicit semănăturile celor de alt neam.
Cap. 41
Dacă, prin urmare, cel ce luptă cu patimile are lipsă de o atât de
mare ştiinţă şi experienţă, să se
gândească cei ce primesc să conducă pe alţii, de câtă cunoştinţă au ei
trebuinţă, ca să călăuzească cu înţelepciune şi pe cei supuşi la
cununa chemării de sus şi să-i înveţe limpede toate cele ale luptei;
ca aceştia să nu închipuească numai icoana luptei, lovind cu mânile în
aer, ci şi în lupta însăşi cu vrăjmaşul să-i dea lovituri de moarte,
ca să nu bată cu pumnii aerul în deşert, ci să-l sdrobească pe
vrăjmaşul însuşi. Căci acest războiu este mai greu decât lupta
atleţilor. Acolo cad trupuri de-ale atleţilor, cari uşor pot să se
ridice. Dar aici cad suflete, cari odată răsturnate anevoie mai pot fi
ridicate. Iar dacă cineva, luptând încă cu vieaţa pătimaşe şi fiind
stropit cu sânge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu, din
suflete cugetătoare, ar auzi de sigur cuvântul: Nu tu îmi vei zidi Mie
templu, căci eşti plin de sânge. 1 Pentru că a zidi biserică lui
Dumnezeu, e propriu stării de pace. Moise, luând cortul şi
înfîngându-l afară de tabără, arată deasemenea că învăţătorul trebue
să fie cât mai departe de zarva războiului şi să locuiască departe de
locul învălmăşit al luptei, strămutat la o vieaţă paşnică şi
nerăzboinică. Dar când s-ar afla astfel de învăţători, ei au lipsă de
învăţăcei, cari să se fi lepădat în aşa fel de ei înşişi şi de voile
lor, încât să nu se mai deosebească întru nimic de trupul neînsufeţit,
sau de materia supusă meşterului; că precum sufletul lucrează în trup
ceea ce vrea, trupul nefăcând nimic împotrivă, şi precum meşterul îşi
arată meşteşugul său în materie, nefiind împiedecat întru nimic de ea
de la scopul său, aşa învăţătorul să lucreze în învăţăcei ştiinţa
virtuţii, fiindu-i cu totul ascultători şi neîmpotrivindu-i-se întru
nimic.
Cap. 42
Căci a iscodi plin de curiozitate planurile învăţătorului şi a vrea să
pui la încercare cele poruncite de el, însemnează a pune piedecă
înaintării tale proprii. Cu siguranţă nu ceea se pare celui neîncercaf
întemeiat şi potrivit, este întra-devăr întemeiat. Altfel judecă
meşterul şi altfel cel fără meşteşug, lucrurile meşteşugului. Cel
dintâi are ca regulă ştiinţa; celălalt socotinţa că aşa s-ar cuveni.
Dar socotinţa aceasta foarte rar se acopere cu adevărul; de cele mai
multe ori se abate de la linia dreaptă, fiind înrudită cu rătăcirea.
Căci ce este mai neraţional la vedere decât ca să poruncească
cârmaciul unei corăbii, purtate pe-o dungă în plutirea numită dreaptă
de corăbieri, să şadă corăbierii lângă peretele cufundat părăsindu-l
pe cel care stă în sus, măcar că şi vântul îi împinge spre peretele pe
care acela a poruncit săfl îngreuneze? După dreapta socotinţă s-ar
cuveni să-i sfătuiască să îngreuneze peretele ce stă ridicat, nu să
alerge la cel primejduit. Dar cei ce plutesc ascultă mai bine de
cârmaciu decât de socotinţele lor. Căci nevoia îi înduplecă să asculte
de meşteşugul celui ce a luat în mâna lui grija mântuirii lor, deşi
ceea ce li se porunceşte, socotind după cele ce văd, nu li se pare
convingător. Aşa dar cei ce au predat altora grija mântuirii lor,
lăsândufşi toate socotinţele, să-şi supună gândurile meşteşugului
celui priceput, judecând ştiinţa lui mai vrednică de crezare. Mai
întâi, lăpădându-se de toate, să nu-şi lase nimic afară, nici cel mai
mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând că înşală pe
oameni, a primit de la Dumnezeu osânda pentru furt.
Cap. 43
Ci, cum se predau pe ei înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine
ştiind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit cugetul într-acolo,
îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din
frăţietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie Vieţile
Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile
acestea de vieţuire, să fie dus printr-o pildă
asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Eliseiu de lume, ca să
nrmeze învăţătorului său? Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi
de boi înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor. 1
Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voiu vinde perechile de
boi şi voiu iconomisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar
putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de
dorinţa care îl trăgea să fie lângă învăţător, a dispreţuit cele
văzute şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele
ce-l puteau împiedeca de la dreapta lui hotărîre, ştiind că amânarea
adeseori se face pricină a răsgândirii. De ce apoi şi Domnul, îmbiind
bogatului desăvârşirea vieţii după Dumnezeu, i-a poruncit să-şi vânză
averile şi să le dea săracilor şi să nu-şi lase sieşi nimic?2 Fiindcă
ştia că ceea ce rămâne se face, ca şi întregul, pricină de
împrăştiere. Dar socotesc că şi Moise, rânduind celor ce vreau să se
curăţească în rugăciunea cea mare, să-şi radă tot trupul. 3 le-a
poruncit prin aceasta să se lapede cu desăvârşire de averi, iar în al
doilea rând să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa măsură,
încât să nu mai fie câtuşi de puţin turburaţi de amintirile lor.
-Cap. 44
Chivotul a făcut vacile cele înjugate la căruţa lui, să-şi uite de
fire. Căci deşi viţeii erau ţinuţi acasă, despărţiţi de ele, iar pe de
altă parte nimenea nu le silea, au făcut drumul fără greşală,
neabătându-se nici la dreapta nici la stânga şi nevădindu-şi prin
întoarcerea grumazului dragostea de viţei, nici arătându-şi prin muget
durerea pentru despărţirea de ei. Ci, apăsate şi de povara chivotului
şi stăpânite şi de legea neînduplecată a firii, ele au mers totuşi
drept înainte ca la o poruncă, neabătându-se de loc de la calea
dreaptă,4 legătura firii fiind biruită de
de respectul chivotului ce-l purtau. Dacă vacile acelea s-au purtat
aşa, de ce n-ar face la fel şi cei ce vreau să ridice chivotul
inteligibil? Ar trebui să facă aceasta chiar mai mult decât vacile, ca
să nu fie mustrată firea raţională de către firea neraţională, prin
compararea faptelor libere ale aceleia cu cele din necesitate ale
acesteia, întrucât aceea nu face prin judecată cele ce le fac fiinţele
neraţionale din necesitate. Poate şi Iosif de aceea rătăcea prin
pustie, deoarece căuta prin legă-turile de familie ţinutul
desăvârşirii. De aceea şi omul, care în fond îl întreabă de pricina
rătăcirii, aflând că aceasta este alipirea faţă de ai săi căci nu ar
fi zis de ei că pasc, ci că păstoresc, de n-ar fi avut o judecată
greşiiă despre meşteşug, zice către el: Au plecat de aici, căci i-am
auzit zicând: să mergem în Dotaim. 1 Dar Dotaim se tălmăceşte părăsire
destulă. Prin aceasta îl învaţă pe cel care rătăceşte încă, prin
alipirea la cele ce ţin de trup, că nu se poate ajunge altfel la
desăvârşire, decât părăsind în deajuns dragostea pentru rudeniile după
trup.
Cap. 45
Căci chiar dacă ar părăsi cineva Haranul, care în-făţişează simţurile
căci se tălmăceşte peşteri şi ar ieşi din valea Hebronului, adică din
faptele de necinste, şi din pustie, unde se rătăceşte cel ce caută
desăvârşirea, dacă nu s-a lepădat de toate în chip îndestulilor, nu va
avea niciun folos de îndelungata lui nevoinţă, neajungând la
desăvârşire, din pricina dragostei pentru familie. Dar şi Domnul,
îndreptând pe Maria Născătoarea de Dumnezeu, care îl căuta între
rudenii2 şi socotind nevrednic de Sine pe cel ce iubeşte pe tatăl sau
pe mama sa mai mult decât pe El,3 cere precum se cuvine, părăsirea
legăturilor familiare.
Iar după ce au făcut aceasta, trebue sfătuiţi, dacă au ieşit de cufând
din turburări, să se îndeletnicească
cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse
cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale
păcatelor, ci să ocolească furişarea celor nouă şi toată sârguinţa să
le fie spre a şterge vechile închipuiri. De sigur liniştirea le este
un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci
amintirea, Iuându-şi acum răgaz, mişcă toată necu răţia care zace în
ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulţimea lucrurilor
cari prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniştirea are şi folos,
izbăvind mintea cu vremea de turburarea gândurilor necurate. Căci dacă
vreau aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească fle toate petele
cari îl necurăţesc, sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin
cari creşte întinăciunea şi să dea cugetării multă linişte; de
asemenea să se ducă departe de toţi cei cari îi întărită şi să fugă de
împreuna petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând
singurătatea, maica înţelepciunii.
Cap. 46
Pentru că este uşor să cadă aceştia iarăşi în mrejile din cari
socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri şi griji
de tot felul. Şi nu e de niciun folos celor ce s-au strămutat la
virtute, să se bucure de aceleaşi lucruri, de cari s-a despărţit,
dispreţuindu-le. Căci obişnuinţa fiind o greutate care atrage la ea,
este de temut ca nu cumva aceasta să le turbure iarăşi liniştea
câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urîte şi să le
împrospăteze amintirile relelor săvârşite. Pentru că mintea celor ce
s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început
să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i
se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întrămat
în putere. Căci nervii mintali ai acestora sunt slabi şi tremurători,
încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obiceiu este
aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri. De aceea Moise
a poruncit celor ce vreau să nu pătimească nimic de la duşmanul
pierzător, să rămână înăuntrul porţilor, zicând: Să nu ieşiţi niciunul
din casa voastră, ca să nu vă atingă pierzătorul. 1 Iarieremia e vădit
că porunceşte acelaşi lucru când zice: Nu plecaţi la câmp şi nu
umblaţi pe drumuri, căci sabia duşmanilor se află de jur împrejur. 2
Căci e propriu numai luptătorilor viteji să meargă întru întâmpinarea
duşmanilor şi să scape nevătămaţi de cursele lor. Iar dacă e careva
din cei ce nu ştiu încă să se lupte, să rămână nesupărat acasă,
asigurându-şi neprimejduirea prin liniştea sa. Aşa era Iisus al lui Na
vi, despre care s-a scris: Iar slujitorul Iisus, fiind încă tânăr, nu
ieşea afară din cort. 3 Căci ştia din istoria lui Avei că cei ce
pleacă la câmp sunt ucişi de fraţii şi de prietenii după trup, pentru
că ies la luptă înainte de vreme. 4
Cap. 47
Nu mai puţin se poate învăţa din istoria Dinei că este propriu
cugetării copilăreşti şi femeieşti să încerce lucruri peste
deprinderea ei şi să fie amăgită de închipuirea ce şi-o face despre
destoinicia proprie. 5 Căci dacă aceea n-ar fi pornit prea curând la
vederea lucrurilor din ţinut, socotindu-se că e tare, şi n-ar fi fost
vrăjită de farmecul lor, nu i s-ar fi stricat înainte de vreme puterea
de discernământ a sufletului, amăgită de nălucirea lucrurilor ce cad
sub simţuri, şi deci n-ar fi ajuns la împreunare încă nelegitimă cu
raţionamentul bărbătesc. Cunoscând Dumnezeu această patimă din oameni,
adică cea a înaltei păreri de sine, şi voind să o smulgă cu rădăcini
cu tot din deprinderea noastră, zice către legiuitorul Moise: Faceţi
evlavioşi pe fiii lui Israel. 6 El ştia că cel ce ia asupra sa,
înainte de vreme, lupte cari întrec puterile sale, este străin de
evlavie. Prin urmare
exod. 12, 22.ierem. 6, 25. 3 Exod. 33, 11. Gen. 4, 8. 5 Gen 34, 1 urm.
e Leviticuî 15, 31 Septuaginta.
să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea
desăvârşită a virtuţii, în turburările lumii, ci să fugă cât mai
departe, aşezndu-şi cugetarea la mare depărtare de sgomotele ce răsună
de jur împrejur, Căci nu e de niciun folos celor ce s-au desfăcut de
lucruri, ca să fié ciocăniţi din toate părţile de veştile despre ele
şi, după ce au părăsit cetatea faptelor lumeşti, să se aşeze în poartă
ca Lot,1 rămânând plini de sgomotul de acolo. Trebue să iasă afară ca
marele Moise, ca să înceteze nu numai faptele, ci şi veştile lor,
precum zice: Când voiu ieşi din cetate şi voiu întinde mâinile mele,
vor înceta vocile. 2
Cap. 48
Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi
amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea
chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele şi să le scoată
din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge nici
întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele cari vin.
Prin aceasta osteneala de-a tăia patimile se face în chip necesar mai
grea, acestea câştigând tărie din creşterea pe ncetul şi acoperind
puterea de străvedere a sufletului cu nălucirile cari se adaugă mereu,
asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată
alvia râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vrednice de
cunoscut, nu folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred că se
află ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată locul golit. Dar
de vor opri cursul apei de mai în sus, li se va arăta pământul fără
osteneală, apa rămasă ducându-se la vale de la sine şi lăsându-le
pământul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot aşa este uşor a goli
formele cari dau naştere patimilor, când simţurile nu mai aduc pe cele
dinafară. Dar când acestea trimit îniăuntru, ca pe untorent, formele
supuse
simţurilor, nu este numai greu, ci şi cu neputinţă a cu răţi peste tot
mintea de o asemenea inundaţie. Căci deşi nu-I turbură pe unul ca
acela patimile, negăsind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor
dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se întăresc şi mai mult,
primind putere cu trecerea vremii.
Cap. 49
De asemenea pământul călcat necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i
scoate la iveală, căci bătătorirea picioarelor îi opreşte să răsară.
Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai adânci, mai puternice şi
mai mustoase, şi acestea vor odrăsli îndată, atunci când le va îngădui
timpul să răsară. Tot aşa patimile, împiedecate de lipsa întâlnirilor
necontenite să iasă la arătare, se fac mai tari şi, crescând în
linişte, năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le războiul
greu şi primejdios celor cari la început n-au avut grijă de lupta
împotriva lor. De aceea şi Proorocul porunceşte să se nimicească
sămânţa din Babilon,1 sfătuind să se stârpească formele până ce sunt
încă în tecile simţurilor, ca nu cumva, căzând în pământul cugetării,
să odrăslească şi, adăpate fiind cu ploile îmbelşugate şi
nefolositoare ale unei purtări de griji necontenite, să aducă rodul
înmulţit al păcatului. Iar alt Prooroc fericeşte pe cei ce nu primesc
nici puii patimilor, ci îi omoară împreună cu mama de care sunt încă
lipiţi: Fericit, zice, cel ce va lua şi va izbi de piatră pruncii tăi.
2 Dar poate şi marele Iov, gândindu-se la sine, ne dă să înţelegem un
asemenea lucru, zicând că papura şi rogozul sunt hrănite de baltă,s
iar când e lipsită de râu toată planta se usucă; şi că leul furnicar
se prăpădeşte când nu mai are ce mânca. 4 Căci vrând marele Iov să
arate cursele pe cari le întinde patima, i-a născocit un nume compus
de la leul cel foarte îndrăsneţ şi de la furnica cea foarte măruntă.
De fapt momelile
atacurile npoapoXai patimilor încep de la închipuirile cele mai
mărunte, furişindu-se pe nebăgate de seamă ca o furnică, dar la
sfârşit se umflă aşa de tare că alcătuesc pentru cel pe care l-au
prins în cursă o primejdie nu mai mică decât năpustirea leului. De
aceea luptătorul trebue să lupte cu patimile încă de atunci de când
vin ca o furnică, punând în faţă puţinătatea ca o momeală. Căci de vor
ajunge la puterea leului, va ţi greu să le biruiască şi tare îl vor
strâmtora. Trebue să nu le dea nicidecum de mâncare. Iar mâncarea
acestora, precum s-a spus adeseori, sunt formele sensibile venite prin
simţuri. Căci acestea hrănesc patimile, înarmând Ia rând pe fiecare
idol chip împotriva sufletului.
Cap. 50
De aceea legiuitorul a pregătit şi templului îngrădituri la ferestre,1
însemnând prin aceasta că cei ce vreau să-şi păzească cugetarea lor
curată ca pe un templu, trebue să-şi îngrădească înaintea simţurilor
piedeci, din gândurile cari se înfricoşază de judecata viitoare,
precum s-au întocmit acolo îngrădituri la ferestre, ca să nu pătrundă
nimic din cele necurate. Acestea au rostul să oprească intrarea
formelor necurate, cari vreau să sestrecoare înăuntru. Poate de aceea
s-a îmbolnăvit Ohozia, căzând de pe fereastra cu gratii. 2 Căci a
cădea de pe fereastra cu gratii, înseamnă a nesocoti gândurile
răsplătirii viitoare în vremea ispitelor, fiind aplecat asupra plă-,
cerilor. Şi ce poate fi mai cumplit ca boala? Căci boala trupului este
o stare contrară firii, cumpăna elementelor din trup stricându-se din
pricina covârşirii unuia, ceea ce aduce o stare protivnică firii; iar
boala sufletului înseamnă abaterea lui de la judecata dreaptă, biruit
fiind de patimile aducătoare de boală. Astfel de îngrădituri a
împletit înaintea vederii celui ce poate să audă şi Solomon, zicând:
Când ochii tăi vor privi la femeie străină,
gura ta va grăi lucruri meşteşugite. 5 Lucruri meşteşugite le zice
celor pe cari am avea să le întâlnim după păcat, la vremea
răsplătirii. Căci gândindu-ne la acestea cu o dispoziţie cuvenită, va
fi oprită toată vederea primejdioasă de la ochii noştri. Dar a arătat
şi ce dispoziţie trebue să aibă gândul în vremea aceea: Căci te vei
afla, zice, ca în inima mării şi ca un cârmaciu în mare furtună.
Cap. 51
Pentru că de se va putea face cineva în vremea luptei cu vederea
aţâţătoare, atât de viteaz, datorită pedepselor cari îl ameninţă,
precum este cel ce se află în mijlocul mării înfuriate, va birui fără
osteneală pe vrăjmaşii ce năvălesc aupra sa, nesimţind loviturile pe
cari le primeşte, încât să poală zice: M-au lovit şi n-am simţit
durere, şi-au bătut joc de mine şi n-am ştiut nimic. 2 Adecă aceia,
zice, m-au lovit şi au socotit să-şi râdă de mine, dar eu n-am simţit
nici rănile, căci erau de la săgeţi de copii, şi nu m-am întors nici
spre vicleniile lor, făcându-mă că nici nu-i bag în samă. Tot aşa şi
David, dispreţuind pe aceşti vrăjmaşi, a zis: Depărtându-se de la mine
vicleanul, n-am ştiut; n-am simţit nici când a venit, nici când s-a
dus. 3
Dar cel ce nu ştie nici aceea că simţurile au multă amestecare cu
lucrurile supuse simţurilor, iar din această amestecare se naşte cu
uşurinţă rătăcirea, şi nu-şi dă seama de vătămarea ce-i vine din
acestea, ci convieţueşte cu ele fără grijă, cum va cunoaşte la vreme
cursa rătăcirii, dacă n-a fost învăţat de mai înainte să le
deosebească? Că între simţuri şi lucruri sensibile se naşte o luptă şi
lucrurile sensibile pun bir asupra simţurilor, e vădit din războiul
Asirienilor împotriva Sodomiţilor. Scriptura înfăţişând istoric
întâmplarea dintre cei patru împăraţi ai Asirienilor şi cei cinci
împăraţi din jurul Sodomei, spune că între aceştia la început s-au
făcut înfelegeri, învoeli şi jertfe de pace la Marea Sărată, pe urmă
au slujit cei cinci doisprezece ani, iar în al treisprezecelea s-au
răsculat şi într-al patrusprezecelea cei patru au pornit cu războiu
împotriva celor [cinci şi i-au luat robi.
Cap. 52
Istoria se isprăveşte aci. Noi însă din istoria aceasta avem să
învăţăm cele ce ne privesc pe noi, şi anume să luăm cunoştinţă despre
războiul simţurilor împotriva lucrurilor sensibile. Căci fiecare
dintre noi, de la naştere până la doisprezece ani, neavând încă
curăţită puterea de discernământ, îşi supune simţurile fără cercetare
lucrurilor sensibile, slujind lor ca unor stăpâne: vederea, lucrurilor
cari se văd; auzul, vocilor; gustul, sucurilor; mirosul, aburilor;
pipăitul, lucrurilor cari pot mişca această simţire. Până Ia acea
vârstă omul nu poate distinge sau destrăma nici una dintre percepţii,
din pricina copilăriei. Dar când i se întăreşte cugetarea şi începe să
simtă paguba ce-o sufere, plănuieşte îndată răscularea şi scăparea din
această robie. Şi dacă s-a făcut puternic în cugetare, îşi întăreşte
această hotărâre, declarându-se slobod pentru totdeauna, scăpat de
stăpânii amarnici. Dar dacă judecata lui e prea slabă pentru această
sforţare, îşi lasă iarăşi roabe simţurile, biruite fiind de puterea
lucrurilor sensibile; şi acestea vor răbda mai departe robia, fără
vreo nădejde de bine. De aceea şi cei cinci regi din istorie, fiind
biruiţi de cei patru, se aruncă în fântânile de smoală,2 ca să învăţăm
că cei biruiţi de lucrurile sensibile se aruncă prin fiecare simt, ca
prin nişte prăpăstii şi fântâni, în smoala lucrului sensibil
corespunzător cu acel simt, ne mai înţelegând nimic din cele văzute,
deoarece şi-au legat pofta de lucrurile pământeşti şi iubesc mai mult
lucrurile de aici decât cele cunoscute cu mintea.
Cap. 53
La fel şi robul care-şi iubeşte stăpânul, femeia şi copiii, renunţând
la libertatea adevărată pentru legătura cu cele trupeşti, se face rob
veşnic. De aceea i-a fost găurită urechea cu sula, ca nu cumva, auzind
prin deschizătura firească a auzului, să primească vreun gând de
libertate, ci să rămână necontenit rob, iubind cele de aici. Din
această pricină a poruncit şi legea să fie tăiată mâna femeii care
apucă de cele ruşinoase pe un bărbat când se bate,1 că având loc o
luptă între gânduri, pentru alegerea între bunurile lumeşti şi
cereşti, aceea, înlăturând alegerea celor din urmă, a ales pe cele ale
facerii şi ale stricăciunii, deoarece prin mădularele cari ajută la
naştere a arătat lucrurile făcute.
Nu e aşa dar de niciun folos a se lepăda de lucruri cei ce nu stăruesc
în această judecată, ci se lasă târîţi şi duşi iarăşi de gând şi de
aceea se întorc necontenit spre cele părăsite, vădindu-şi dragostea
faţă de ele, ca femeia lui Lot. 2 Căci aceea, întorcându-se, stă până
azi, prefăcută în stâlp de sare, ca pildă celor ce nu ascultă. Tot
astfel îi întoarce obişnuinţa, al cărei simbol este aceea, spre sine,
pe cei ce vor să se despartă fără să se schimbe. Dar ce vrea să spună
şi legea, care porunceşte ca cel ce intră în templu, după ce a
împlinit cele ale rugăciunii, să nu se întoarcă pe aceeaşi poartă pe
care a intrat, ci să iasă pe cea dimpotrivă făcându-şi drumul,
neîntors, drept înainte? Nimic altceva decât că nu trebue să-şi
slăbească cineva prin îndoieli încordarea păşirii înainte spre
virtute. Căci neîncetatele aplecări spre lucrurile din cari am ieşit
ne trag prin obişnuinţă cu totul spre cele dindărăt şi, slăbănogind
pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele şi o fac să tânjască
după vechile păcate.
Cap. 54
Fiindcă obişnuinţa trage pe om la sine cu putere şi nu-l lasă să se
ridice la cea dintâi deprindere a virtuţii. Pentru că din obişnuinţă
se naşte deprinderea, iar din deprindere se face firea. Şi a strămuta
firea şi a o schimba, este lucru anevoios. Chiar dacă e clintită puţin
cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar dacă a fost scoasă din
hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, dacă nu se pune
multă osteneală spre a o aduce la calea ei, căci vrea mereu să revină
la deprinderea din obişnuinţă, pe care a părăsit-o. Priveşte la
sufletul care se ţine lipit de obişnuinţe, cum şade lângă idoli,
lipindu-se de materiile fără formă, şi nu vrea să se ridice şi să se
apropie de raţiunea, care caută să-l călăuzească spre cele mai înalte.
El zice: Nu pot să mă ridic înaintea ta, fiindcă mă aflu în rânduiala
obişnuită a femeilor. aCăci sufletul care se odihneşte de mulţi ani în
lucrurile vieţii, şade lângă idoli, cari prin ei sunt fără formă, dar
primesc forme de la meşteşugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fără
formă, bogăţia şi slava şi celelalte lucruri ale vieţii, cari nu au în
ele niciun chip statornic şi hotărît, ci simulând adevărul printr-o
asemănare uşor de întocmit, primesc de fiecare dată alte şi alte
schimbări? Formă le dăm noi, când prin gânduri omeneşti născocim
închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, cari nu slujesc spre nimic
folositor.
Cap. 55
Căci când lărgim trebuinţa neapărată a trupului într-un lux fără rost,
pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăţi, iar hainele felurindu-le
spre moleşală şi desfătare, pe urmă învinuiţi de această deşertăciune,
ca unii ce am urcat în deşert la consumuri desfătătoare o trebuinţă ce
putea fi împlinită cu puţine, făurim apărări ca pentru nişte lucruri
ce eram datori să le săvârşim, ce facem altceva decât ne silim să dăm
formă materiilor fără formă? Bine s-a spus apoi despre un astfel de
suflet că şade, căci sufletul care s-a învârtoşat în asemenea judecăţi
despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de nişte idoli,
şi slujeşte de aci înainte obiceiului şi nu mai slujeşte adevărului;
ba nici nu mai poate să se mai ridice la adevăr, ci prin obişnuinţe
întinează firea lucrurilor, ca prin necu răţia de fiecare lună. Iar
prin şedere, Scriptura arată aci lenevirea de la cele bune şi iubirea
de plăceri. Lenevirea, când vorbeşte despre: Cei ce şedeau în
întunerec şi în umbra morţii, ferecaţi în sărăcie şi fier. aCăci atât
întunerecul, cât şi lanţurile sunt piedecă a lucrării. Iar iubirea de
plăcere, când zice despre cei ce se întorceau cu inima în Egipt şi
grăiau între olalfă: Ne-am adus aminte de când şedeam lângă căldările
cu carne şi mâncam carne până ne săturam. 3 Cu adevărat lângă
căldările cu carne şed cei ce-şi aprind dorinţele cu o căldură
mustoasă şi necontenită. Iar maica iubirii de plăceri este lăcomia
pântecelui, căci aceasta naşte iubirea de plăceri, dar şi multe din
celelalte patimi. Pentru că din aceasta, ca dintr-o rădăcină, puiesc
celelalte patimi, cari, înălţându-se pe încetul, ca nişte arbori,
peste aceea care le-a născut, îşi îfnping răutăţile până la cer.
Iubirea de bani, mânia şi întristarea sunt puii şi mlădiţele lăcomiei
pântecelui. Căci lacomul are mai întâiu lipsă de bani, pentru a-şi
sătura pofta care arde pururea şi care totuşi nu poate fi săturată
niciodată. Iar faţă de cei ce îl împiedecă de la agonisirea banilor,
trebue să-şi aprindă mânia. Când însă mânia nu poate ajunge la ţintă,
din pricina slăbiciunii, e urmată neapărat de întristare. 3 De fapt
cel ce se târăşte pe piept şi pe pântece, când are mijloacele cari îi
împlinesc plăcerile se târăşte pe pân-
tece, iar când e lipsit de acestea se târăşte pe piept, unde este
mânia. Căci iubitorii de plăceri, când sunt lipsiţi de ele, se înfurie
şi se amărăsc.
Cap. 56
De aceea marele Moise pune pe pieptul preotului hoşenul judecăţii, ca
semn al raţiunii, arătând prin simboale că preotul trebue să-şi
înfrâneze prin judecata raţiunii pornirile patimii mâniei, căci
hoşenul judecăţii este raţiunea. Dar preotul care stăpâneşte patima cu
raţiunea este nedesăvârşit. De aceea desăvârşitul Moise scoate cu
totul mânia, căci el nu poartă hoşenul raţiunii, ci scoate însuşi
pieptul. Căci luând, zice, pieptul, l-a legănat, punându-l înaintea
Domnului. 2 Sunt apoi alţii, cari nici nu scot mânia afară, nici nu
stăpânesc patima cu raţiunea, ci o biruesc cu lucrul şi cu osteneala.
Aceştia sunt cei ce scot pieptul împreună cu braţul, căci braţul este
semnul ostenelii şi el lucrării. De asemenea a umbla pe pântece este
semnul cel mai adevărat al plăcerii. Căci de obiceiu pântecele este
pricina plăcerilor. Când stomacul e plin, se aprind şi dorinţele după
alte plăceri; iar când se află în lipsă, rămân şi acestea liniştite şi
mai potolite. Dar aci încă este o deosebire între cel ce se află în
curs de înaintare şi cel desăvârşit. Moise, lepădând cu desăvârşire
plăcerea mâncărilor, a spălat pântecele şi picioarele cu apă,3
însemnând prin pântece plăcerea, iar prin picioare, umbletele şi
intrările. Dar cel în curs de înaintare spală numai cele din pântece,
nu tot pântecele. Iar între cuvintele a spălat şi vor spăla, e mare
deosebire. Primul lucru e de bună voie, al doilea se face din poruncă.
Cap. 57
Căci cel desăvârşit trebue să se mişte spre faptele virtuţii din râvna
proprie; iar cel în curs de înaintare, ascultând de îndemnul
povăţuitorului. Să mai băgăm de seamă că pieptul se scoate întreg, iar
pântecele nu se scoate, ci se spală. 1 Căci înţeleptul poate să-şi
lapede şi să-şi taie toată mânia, dar pântecele nu-l poate înlătura,
Firea sileşte şi pe cel mai înfrânat să se folosească de hrana
trebuitoare. Dar când sufletul nu ascultă de raţiunea dreaptă şi
statornică, ci se lasă stricat de plăceri, se aprind măruntaiele.
Fiindcă chiar dacă vasele trupului se umplu peste măsură, pofta rămâne
totuşi setoasă şi pântecele continuă să crească în vreme ce coapsele
cad. Căci cugetarea slăbeşte în naşterea celor bune, întrucât
stomacul, aprinzându-se de bogăţia mâncărilor, slăbănogeşte puterite
duhovniceşti. Pe acestea le-a arătat cuvântul legii, prin coapsă.
Aşadar iubitorul de plăceri se târăşte întreg pe pântece, aplecat cu
totul asupra plăcerilor. Iar cel care a început să ducă vieaţa cea
virtuoasă taie seul pântecelui, lepădând mâncările cari îngraşă
trupul. Şi anume cel ce se află în curs de înaintare spală cele din
pântece, iar cel desăvârşit spală tot pântecele, lepădând cu
desăvârşire cele ce prisosesc peste trebuinţa neapărată.
Cap. 58
Foarte potrivit s-a adăugat apoi la cuvintele: pe piept şi pe pântece,
cuvântul vei umbla. 2 Căci plăcerea nu stăpâneşte asupra celor ce stau
pe loc şi sunt liniştiţi, ci asupra celor ce sunt mereu în mişcare şi
plini de turburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre
desfrâu vine din lăcomia pântecelui. Din acest motiv şi tirea, voind
să arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare
cele de sub pântece unoydoxpia.. arătând înrudirea lor prin
vecinătate. Căci dacă slăbeşte această patimă, slăbeşte din sărăcirea
celei de deasupra, iar dacă se aprinde şi se întărâtă, de acolo îşi
primeşte puterea. Dar lăcomia pântecelui nu numai că o hrăneşte şi o
alăptează pe aceasta, ci şi alungă toate virtuţile. Căci stăpânind şi
ţinând ea puierea, cad şi se nimicesc toate virtuţile: Înfrânarea,
cumpătarea, bărbăţia, răbdarea şi toate celelalte. Aceasta a
arătat-oieremia acoperit, zicând că mai marele bucătarilor din Babilon
a dărâmat de jur împrejur zidurile Ierusalimului,1 numind prin mai
marele bucătarilor patima lăcomiei. Căci precum mai marele bucătarilor
îşi dă toată silinţa să slujească pântecelui şi născoceşte nenumărate
meşteşuguri ca să producă plăceri, tot aşa lăcomia pântecelui pune în
mişcare tot meşteşugul ca să servească plăcerii în vremea foamei; iar
felurimea mâncărilor dărâmă şi surpă la pământ întăritura virtuţilor.
Cap. 59
De fapt mâncările gustoase şi meşteşugit drese se fac unelte de
dărâmare ale virtuţii bine întărite, clătinând şi dărâmând statornicia
şi tăria ei. Pe de altă parte precum belşugul alungă virtuţile, tot
aşa puţinătatea surpă întăriturile păcatului. Căci aşa cum mai marele
bucătarilor din Babilon a dărâmat zidurile Ierusalimului, adecă ale
sufletului paşnic, trăgându-l cu meşteşugul bucătăriei spre plăcerile
trupului, tot aşa pâinea de orz a Israeliţilor, rostogolindu-se, a
răsturnat corturile Madianiţilor. 2 Fiindcă hrana sărăcăcioasă,
rostogolindu-se şi înaintând mult, risipeşte patimile curviei. Căci
Madianiţii poartă simbolul patimilor cuviei, fiindcă ei sunt cei ce au
adus desfrânările în Israil şi au amăgit mare mulţime dintre tineri.
Şi foarte potrivit zice Scriptura că Madianiţii aveau corturi, iar
Ierusalimul zid, căci toate cele ce înconjoară virtutea sunt întărite
şi sigure, iar cele ce susţin păcatul sunt formă şi cort,
nedeosebindu-se întru nimic de nălucire.
Cap. 60
De aceea sfinţii au fugit din cetăţi şi au ocolit împreuna vieţuire cu
cei mulţi, cunoscând că împreuna
petrecere cu oamenii stricaţi aduce mai multă stricăciune decât ciuma.
De aceea, neluând nimic, au părăsit avuţiile deşarte, fugind de
împrăştierea adusă de ele. De aceea Ilie, părăsind ludeea, locuia în
muntele pustiu al Carmilului, care era plin de fiare, neavând pentru
stâmpărarea foamei nimic afară de copaci, căci se mulţumea cu ghindele
copacilor, împlinindu-şi trebuinţa cu acestea. Eliseiu de asemenea
ducea aceeaşi vieţuire, primind de la învăţătorul său, pe lângă alte
virtuţi şi pe aceea de a petrece prin pustiuri. 1 Iar Ioan, locuind în
pustia Iordanului, mânca acride şi miere sălbatecă, arătând celor
mulţi că nu e greu să împlinească trebuinţa trupului şi osândindu-i
pentru desfătările încărcate. Poate şi Moise, poruncind Israiitenilor
ca să adu-ne mana de la zi la zi, a pus această lege în chipgeneral,
rânduind ca omul să îngrijească de vieaţă numai pentru ziua de azi şi
să nu se asigure de mai -nainte. El a socotit că aşa se cuvine fiinţii
raţionale să facă: să se mulţumească cu cele ce se nimeresc, căci
îngrijitorul celorlalte este Hristos; să nu aibă grijă de cele
dinainte, ca să pară că nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar
revărsa totdeauna darurile Sale necontenite.
Cap, 61
Şi scurt vorbind, toţi sfinţii, de cari n-a fost vrednică lumea,3 au
părăsit-o, rătăcind prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin
crăpăturile pământului şi umblau în piei de oi şi de capre, lipsiţi,
strâmtoraţi, necăjiţi, fugind de năravurile rele ale oamenilor şi de
faptele smintite, cari covârşesc oraşele, ca nu cumva să fie duşi de
vălmăşagul tuturor, ca de puterea unui puhoiu. Se bucurau de
petrecerea cu fiarele şi socoteau vătămarea de la acestea mai mică
decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de nişte
uneltitori şi s-au încrezut în fiare, ca în nişte prieteni. Căci
acelea nu învaţă păcatul, iar de virtute se minunează şi o cinstesc.
Aşa de pildă oamenii au dat pierzării pe Daniil, dar l-au scăpat leii,
păzind ei pe cel osândit în chip nedrept din pismă, ca şi dreptatea
batjocorită de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea
dreaptă cu privire la cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea
bărbatului s-a făcut oamenilor pricină de pismă şi de duşmânie, iar
fiarelor prilej de sfială şi de cinste. În câte fiinţe a fost semănată
dorinţa după mai bine!
Cap. 62
Să râvnim virtuţile sfinţilor şi, desfăcându-ne de poruncile slujirii
trupului, să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatec, lăsat slobod de
Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mănătorului şi-şi bate joc
de zarva oraşului,1 chiar dacă l-am făcut până acuma să poarte poveri,
înjugându-I la patimile păcatului, să-l deslegăm de legături, oricât
s-ar împotrivi cei ce îi sunt stăpâni nu prin fire, ci şi-au câştigat
stăpânirea prin obişnuinţă. De sigur aceştia vor auzi şi se vor
supune, dacă vom arăta nu numai cu limba şi cu glasul simplu, ci cu
toată starea din lăuntru a sufletului, că Domnul are trebuinţă de el.
2 Şi îndată îl vor trimite pe el, ca, după ce va fi împodobit cu
veştmintele apostoleşti, să se facă purtător al Cuvântului; sau, fiind
slobozit să se întoarcă în străvechile imaşuri ale Cuvântului, să
caute, dincolo de orice verdeaţă ceea ce înseamnă a rămânea la
frunzişul sau la litera dumnezeeştii Scripturi, ca să fie călăuzit la
vieaţa cea necuprinsă, care rodeşte la un loc hrană şi desfătare
multă. Dar se iveşte întrebarea, cum caută dincolo de orice verdeaţă
asinul sălbatec lăsat slobod de Dumnezeu în pustie, odată ce are ca
loc de petrecere pustia, iar ca sălaş pământul sărat,J ştiut fiind că
pământul sărat şi pustia de cele mai adeseori nu suni potrivite pentru
creşterea verdeţei? înţelesul este acesta, că numai
NIL ASCETUL 209
v I.jftit.W -JiTUS -f4
cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul contemplaţiei în
cuvintele dumnezeeşti, după ce s-a uscat din el mustul patimilor.
Cap. 63
Să părăsim lucrurile lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului.
Până când vom rămânea la jocurile copilăreşti, neprimind cuget
bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii,
neînvăţând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai
înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi schimbă şi aplecarea
spre jocuri şi părăsesc cu uşurinţă plăcerea pentru cele materiale.
Doar ştim că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri şi
mingi. Copiii sunt împătimiţi de ele numai până ce au mintea
nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ. Dar după ce a înaintat
cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea şi se apucă de
lucruri serioase cu multă sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie,
minunândvi-ne de cele ale copilăriei, cari sunt vrednice de râs, şi nu
vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi
la cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm
cu lucrurile pământeşti ca şi cu nişte nuci, dând prilej de râs celor
ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de
ruşinos să vezi un bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în
ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos este, ba chiar cu
mult mai ruşinos să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor
veşnice, tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi ruşinând
desăvârşirea făgăduinţii, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu
se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se
vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele
văzute şi nu cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de
acuma, covârşirea bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de strălucirea
bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne legăm deplin cu pofta de
ele. Căci
totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, cari
moştenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o înţelegere mai
înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea lipiţi de acestea.
Cap. 64
Să începem aşa dar a ne desface de cele de aici. Să lepădăm avuţiile,
banii şi toate cele ce scufundă gândul şi-l pogoară sub apă. Să
aruncăm sarcina, ca să se ridice puţin coTabia. Cuprinşi de furtună,
să aruncăm şi multe dintre unelte, ca astfel cârmaciul, adică mintea,
să se poată izbăvi împreună cu gândurile cu cari călătoreşte. Cei ce
plutesc pe mare, când sunt cuprinşi de furtună dispreţuesc câştigul
lor şi aruncă cu înseşi mâinile lor povara în mare, socotind avuţia
mai prejos de vieaţă. Astfel, ca nu cumva corabia prea plină să se
primejduiască a se scufunda de greutatea încărcăturii, o uşurează,
aruncând la fund comorile de preţ. Dacă fac aceia aşa, de ce nu
dispreţuim şi noi, de dragul vieţii mai înalte, lucrurile cari trag
sufletul la fund? De ce nu poate frica de Dumnezeu atâta cât poate
frica de mare? Aceia, din pofta după vieaţa vremelnică, nu socotesc
mare lucru paguba mărfurilor; iar noi, cari zicem că ne străduim după
vieaţa veşnică, nu dispreţuim nici măcar lucrul cel mai neînsemnat, ci
alegem mai bine să pierim împreună cu povara, decât să ne mântuim
lipsiţi de ea. Să ne desbrăcăm deci, rogu-vă, de toate, căci vrăjmaşul
ne aşteaptă Ia luptă gol. Oare atleţii luptă îmbrăcaţi? Legea de luptă
îi aduce în arenă desbrăcaţi. Fie că e cald, fie că e frig, aşa intră
ei acolo, lăsând afară veştmintele. Iar dacă vreunul dintre ei nu vrea
să se desbrace, nu primeşte nici lupta. Noi însă, cari am făgăduit să
luptăm şi încă cu vrăjmaşi cu mult mai ageri decât cei ce luptă la
arătare, nu numai că nu ne desbrăcăm, ci încercăm să luptăm luând pe
umeri încă şi nenumărate alte poveri, dând vrăjmaşilor multe mânere de
cari să ne poată prinde.
Cap. 65
Căci cum va lupta cu duhurile răutăţii cel ce umblă după avuţii, când
poate fi prins cu uşurinţă din toate părţile? Sau cum va lupta cu
duhul iubirii de argint cel împresurat de bani? Cum va alerga ca să
scape de urmărirea dracilor desbrăcaţi de orice grijă, cel îmbrăcat cu
nenumărate griji, când Scriptura zice că chiar cel desbrăcat va ţi
urmărit în ziua aceea? Căci nu este gol acela care e îmbrăcat în
veştmintele cusute cu multele împunsături ale grijii de lucrurile
lumeşti; şi nu este gol nici acela care e împiedecat la alergare de
gândurile pământeşti ale banilor şi averilor. Pentru că cel gol e greu
de prins, sau chiar cu neputinţă de prins de cei ce îi întind curse.
Dacă Iosif ar fi fost gol, n-ar fi avut de ce să-l prindă Egipteanca,
pentru că spune dumnezeescul cuvânt că l-a prins de veştmintele lui,
zicându-i: culcă-te cu mine!2 Iar veştmintele sunt lucrurile trupeşti,
prin cari prinzând plăcerea pe cineva îl atrage la ea. Deci cel ce le
ţine pe acestea în jurul său, va fi trântit la pământ în lupta cu cei
ce le-au desbrăcat. De aceea luptătorul pentru neprihănire, când s-a
văzut pe sine tras cu sila spre plăcerea şi unirea împreunării, fiind
apucat de ceea ce era mai trebuincios trupului,3 şi-a dat seama că
trebuia să se afle gol în casă cu stăpâna, care poate să pună
stăpânire pe el cu sila, şi deci, părăsindu-şi veştmintele, a fugit şi
a ieşit afară, umblând, ca în Raiu, gol în virtutea lui, asemenea
omului dintâi. Căci acela primise de la Dumnezeu, ca pe-o cinste
de-osebită, desbrăcarea, până ce, prin neascultare, a ajuns la
trebuinţa hainelor. Fiindcă până ce se lupta cu vrăjmaşii, cari îl
sfătuiau să calce porunca lui Dumnezeu, stătea gol în arenă, ca un
luptător, dar după ce a fost biruit şi scos afară din luptă s-a
îmbrăcat, după dreptate, lepădând desbrăcarea deodată cu deprinderea
ele luptător.
Ca i. 66
De aceea zice proverbul către cel ce găteşte pe luptător: Scoate-i
haina, căci a trecut la rând. 1 PâsiS ce era afară de locul de hiptă,
i se potriveau bme hainele celor cari nu luptă, acoperindu4 bărbăţia
luptătoare cu învelişul veştmintelor. Dar odată ce a trecut la luptă
seoate-i haina. Pentru că trebue să se lupte gol, mai bine zis nu
numai gol, ci şi uns. Căci prin desbrăcare luptătorul au mai are de ce
să fie prins de către protivnic; iaf prin ungerea cu untdelemn, chiar
dacă ar fi pins vreodată, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapă
din prinsoare. De aceea protivnicii caută să arunce cu ţărînă unul în
celălalt, ca, înăsprind prin praf alunecuşul undelemnului, să se poată
face uşor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea
sunt lucrurile pământeşti în lupta noastră; şi ceea ce este acolo
untdelemnul aceea este aci lipsa de griji. Şi precum acolo cel uns se
desface cu uşurinţă din prinsoare, dar dacă ar lua pe el praf, cu
anevoie ar scăpa din mâna protivnicului, tot aşa aci, cel ce nu se
îngrijeşte de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, dar dacă e
plin de griji şi îşi înăspreşte lunecuşul lipsei de griji a minţii
prin praful grijilor, cu anevoie va scăpa din mâna aceluia.
Gap. 67
Ţine de sufletul desăvârşit să fie lipsit de griji, şi de cel
necredincios să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul desăvârşit
s-a spus că este un crin în mijlocul mărăcinilor. 2 Aceasta îl arată
vieţuind fără griji între cei apăsaţi de multe griji. Căci crinul şi
în Evanghelie este icoana sufletului fără griji. El nu se osteneşte,
zice, nici nu toarce, şi e îmbrăcat într-o slavă mai mare ca a lui
Solomon. 3 Iar despre cei ce au multă grijă pentru cele trupeşti se
zice: Toată vieaţa necredinciosului e înnecată în grijă. 4 Şi de fapt
e cu
adevărat neevlavios lucra să întindem cât tine vieaţa grija pentru
oeie trupeşti şi să nu arătăm nicio sârguinţă pentru cele viitoare; să
cheltuim toată vremea pentra trup, deşi nu are trebuinţă de multă
osteneală, iar sufletului, care are atâta putinţă de creştere încât
nu-i ajunge toată vieaţa pentru desăvârşirea lui, sau să nu-i închinăm
nici măcar o vreme cât de scurtă, sau, dacă ni se pare că-i închinăm!
putină, să o facem aceasta fără vlagă şi cu nepăsare, amăgiţi de
suprafaţa lucrurilor văzute. În felul acesta noi pătimim ceea ce
pătimesc cei prinşi, ca printr-o undiţă, de cele mai urîte dintre
femeile stricate, cari în lipsa frumuseţii adevărate, născocesc una
mincinoasă, ca o momeală pentru privitori, îndreptând prin tot felul
de tăinuri urîţenia lor. Căci odată ce am fost biruiţi de
deşertăciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urîciunea
materiei, fiind înşelaţi de patimă.
Cap 68
Din pricina aceasta nu ne mulţumim cu cele de neapărată trebuinţă, ci
căutând sâturarea, care aduce vătămare vieţii, ne înverşunăm spre tot
felul de câştiguri, nevăzând că măsura proprietăţii trebue să o dea
trebuinţa trupului, iar ceea ce trece peste aceasta este uriciune şi
nu mai este spre trebuinţă. Căci precum haina măsurată pe trup este şi
spre trebuinţă şi spre podoabă, iar cea care flutură în toate părţile
şi se împleteceşte printre picioare şi se târle pe pământ, pe lângă că
este urîtă, se mai face şi piedecă la orice lucru, la fel agoniseala,
care întrece trebuinţa trupului, este şi piedecă spre virtute şi este
şi obiect de batjocură celor ce pot pătrunde firea lucrurilor. Drept
aceea nu trebue să ţinem seama de cei amăgiţi de lucrurile sensibile,
nici să ne luăm fără socoteală după cei împătimiţi de cele pământeşti,
fiindcă nu iau aminte la cele spirituale. Căci a crede acestora,
socotind că au făcut uz de raţiune când şi-au ales să se bucure de
cele de aici, este
acelaşi lucru cu a face pe orbi, judecători în privinţa culorilor, sau
pe surzi în privinţa sunetelor muzicale, după ce e ştiut că aceştia
sunt lipsiţi de simţurile prin cari să poată judeca aceste lucruri.
Fiindcă orbi sunt şi cei a căror raţiune, cu care au să judece cele de
laudă şi cele fără valoare, e ciuntită de puterile de judecată cele
mai de trebuinţă.
Cap. 69
Unul dintre aceştia a fost şi Ahar, fiul lui Cârmi, care a mărturisit
lui Iisus că a ascuns cele furate în cortul vieţii sub pământ, iar
argintul l-a pus dedesubtul lor. 1 Căci cel ce socoteşte că lucrurile
felurite şi strălulucitoare ale materiei sunt mai de pret, iar
raţiunea o pune dedesuptul acestora, pe drept cuvânt se amăgeşte
asemenea unui dobitoc, predându-se pe sine nălucirii lucrului plăcut,
ca unul ce a coborît raţiunea de pe tronul de stăpânitoare şi a
aşezat-o în rândul supuşilor, mai bine zis a osândiţilor. Pentru că
dacă aceasta ar fi fost ţinută în cinstea ei şi ar fi avut în ea
puterea de judecată a celor ce se văd, ar fi adus hotărîrea cea
dreaptă, pedepsind pornirea care aleargă după lucrurile înşelătoare.
Bine este dar să rămânem între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să
ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă
suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, niciun temeiu nu
mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este
peste trebuinţă nu mai are niciun hotar, ci o năzuinţă fără sfârşit şi
o deşertăciune fără capăt sporeşte necontenit osteneala în jurul lor,
hrănind pofta, ca pe o flacără prin adăugirea materiei.
Cap. 70
Căci cei ce au trecut odată hotarele trebuinţii fireşti şi încep să
înainteze în vieaţa materială, voesc să adauge la pâine ceva dulce pe
deasupra, iar la apă, vinul care se face de aci înainte trebuincios,
iar din acesta pe cel mai de preţ. Ei nu mai vreau să se mulţumească
cu veştmintele de trebuinţă, ci mai întâi îşi cumpără lână de cea mai
frumoasă, alegând însăşi floarea lânei, apoi trec de la aceasta la
stofele amestecate din În şi lână, pe urmă umblă după haine de mătasă,
la început după cele simple, apoi după cele împestriţate cu războaie,
cu fiare şi cu istorii de tot felul. îşi adună apoi vase de argint şi
de aur, cari slujesc nu numai la mese, ci şi dobitoacelor, şi le
aşează cu prisosinţă pe multe policioare. Ce să mai spunem despre
ambiţia lor atât de deşartă, pe care o întind până la cele mai
necinstite trebuinţe, neprimind să li se tacă nici măcar vasele de
necinste din altă materie, ci vrând să le facă argintul şi această
slujbă? Căci aşa este plăcerea. Se întinde pe sine până la cele mai de
pe urmă şi cinsteşte lucrurile necinstite prin strălucirea materiei.
Dar a căuta acest prisos e un lucru protivnic firii.
Cap. 71
Căci vieţuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduită aceeaşi nouă şi
dobitoacelor, de către Făcător. Iată v-am dat vouă, zice Dumnezeu
cătră oameni, toată iarba câmpului, ca să fie vouă şi dobitoacelor
spre mâncare. aPrimind deci împreună cu necuvântătoarele o hrană de
obşte, dar stricând-o prin născocirile noastre într-una mai
desfătătoare, cum nu vom fi socotiţi, cu drept cuvânt, mai
necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân între hotarele
firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi
oamenii, cinstiţi cu raţiune, am ieşit cu totul din vechea rânduială?
Căci cari sunt fripturile dobitoacelor, cari sunt nenumăratele
meşteşuguri ale plăcintarilor şi bucătarilor, cari stârnesc plăcerile
ticălosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea
simplitate, mâncând iarbă şi îndestulându-se cu ce se nimereşte şi
foIosindu-se de apa râurilor, dar şi de aceasta destul de rar? De
aceea le suni puţine şi plăcerile de sub pântece, penfrucă nu-şi
aprind dorinţele cy nicio mâncare grasă, încât nici nu ştiu totdeauna
de deosebirea între bărbătuş şi femeiuşcă. Căci un singur timp al
anului le stârneşte această simţire, când legea firii le-a rânduit
împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi specii, spre păstrarea
neamului; în cealaltă vreme aşa de mult se înstrăinează, încât uită cu
totul de o astfel de dorinţă. Dar oamenilor, pofta nesăturată după
plăcerile desfrânate, odrăslită din belşugul şi felurimea mâncărilor,
le-a semănat dorinţe furioase, neîngăduindu-le patima să se
liniştească în nicio vreme.
Cep. 72
Drept aceea, fiindcă mare este vătămarea ce vine din avuţii, dând
imbold tuturor patimilor, ca o pricină aducătoare de boli, să smulgem
însăşi pricina, dacă vrem să purtăm grijă de buna aşezare a
sufletului. Să tămăduim patima iubirii de avuţie prin sărăcie. Să
fugim de însoţirile cu oamenii netrebnici, îmbrăţişând singurătatea,
căci petrecerea cu cei deşerţi e vătămătoare şi aduce stricăciune
stării de pace. Precum cei ce se află într-un aer purtător de boală se
îmbolnăvesc cu siguranţă, aşa cei ce petrec între tot felul de oameni
se umplu de răutatea acelora. Căci ce mai au la olaltă cu lumea cei ce
s-au lepădat de lume? Nimenea, zice, slujind în oaste, nu se încurcă
cu trebile vieţii, ca să fie pe plac conducătorului de oaste. Pentru
că îndeletnicirea cu alte treburi împiedecă de la deprinderea eu
lucrurile de războiu. Iar luptând nedeprinşi împotriva celor încercaţi
în luptă, cum vom rămânea neînfrânţi? Mai bine zis, dacă trebue să
spunem adevărul, ne vom lupta aşa de slăbănog şi destrămat, încât nu
vom putea sta împotrivă vrăjmaşului nici măcar când va zăcea întins,
pentru că cel căzut întinde curse celor ce stau în picioare. Căci ceea
ce pălesc în războaie, din pricina iubirii de bani, cei ce jefuesc pe
morţi, fiind adesea ucişi după biruinţă de cei ce zac întinşi şi
pierind în chip jalnic după ce au luat trofeele, din pricina unui
câştig urât, aceasta o păţim şi noi acuma, apropiindu-ne de vrăjmaşul
ce zace întins şi-şi dă răsuflarea. Precum aceia, atunci când
scotocesc pe morţi în căutarea după bani, apropiindu-se de vreunul
numai pe jumătate mort, şi încercând să-l desbrace, primesc pe
nebăgate de seamă o rană de moarte şi se prăbuşesc, ruşinându-şi în
chip nesocotit slava de pe urma biruinţii, aşa păţim şi noi uneori
după ce, prin neprihănire şi înfrânare, am doborît pe vrăjmaş, sau ni
se pare că l-am doborît. Indrăgostindu-ne adecă de veştmintele lui, cu
alte cuvinte de lucrurile ce par oamenilor că sunt de cinste, ca
bogăţia, puterea, alesele purtări, mărirea, ne apropiem de el, dorind
să luăm ceva din ale lui. Dar prin aceasta ne pierdem, ducându-ne pe
noi înşine la junghiere.
Cap. 73
Aşa s-au pierdut cele cinci fecioare, cari prin curăţie şi înfrânare
au înfrânt pe vrăjmaş, dar prin asprimea de inimă, care se naşte din
iubirea de bani, s-au împins pe ele înşile în sabia aceluia, care
zăcând nu putea ucide pe cele ce stăteau în picioare. Să nu dorim
aşadar nimic din ale aceluia, ca nu cumva, deodată cu cele ale lui, să
pierdem şi sufletul nostru. Căd el chiamă şi acum spre ele, şi
îndeamnă pe toti, doar va afla ascultători. Dacă L-a chemat şi pe
Domnul însuşi, zicându-I: Toate Ţi le voiu da Ţie, de vei cădea şi Te
vei închina mie,1 şi dacă a încercat să amăgească prin lucrurile ce
par strălucitoare şi pe Cel ce n-are trebuinţă de ele, cum nu-şi va
închipui că poate să amăgească pe oamenii
uşor de prins, cari sunt aşa de aplecaţi spre lucrurile sensibile? Să
ne deprindem apoi mintea spre evlavie, după ce am câştigat deprinderea
trupească. Căci deprinderea trupească spre puţine este de folos,
asemănându-se cu învăţăturile copilăreşti. Iar evlavia, spre toate
este de folos, gătind buna aşezare în sufletul celor ce doresc
biruinţa împotriva patimilor vrăjmaşe.
Cap. 74
Căci precum se cuvine celor ce se pregătesc pentru jocurile de
întrecere să-şi deprindă trupul şi să-şi mişte membrele neîncetat, iar
bărbaţilor cari se pregătesc pentru luptele atletice să-şi cultive
puterea luptătoare şi să se ungă pentru luptele sfinte, aşa se cade
începătorilor în evlavie să-şi stăpânească lucrările. Fiindcă e frumos
lucru să-şi stăpânească patimile aceia cari sunt îmboldiţi de
plăcerile cu cari au crescut împreună şi cari sunt împinşi aproape
fără să vrea spre relele din obişnuinţă. Dar aceia cari au ajuns la
deprinderea virtuţii cu fapta şi se îngrijesc de aci înainte de cele
ale cugetului, trebue să-şi păzească cu toată sârguinţa gândul ca nu
cumva, fiind stârnit fără rânduială, să fie dus spre ceva
nedesăvârşit. Simplu vorbind, străduinţa celor dintâiu trebue să fie
aceea de a-şi struni mişcările trupeşti, iar a celor din urmă, de a-şi
stăpâni mişcările gândului, ca să se mişte cu bună tocmire numai spre
vieţuirea cea înţeleaptă şi să nu-l tragă nicio nălucire lumească de
la cugetările dumnezeeşti. întreaga poftă a cinstitorului de Dumnezeu
trebue să se îndrepte spre ceea ce doreşte, încât să nu se mai
găsească vreme ca patimile sale să făurească gânduri de ură faţă de
oameni. Pentru că dacă fiecare patimă, când se mişcă spre ceea ce o
stăpâneşte, tine gândul înlănţuit, de ce n-ar ţinea şi râvna virtuţii
cugetarea slobodă de celelalte patimi. Căci să ne gândim cu ce
sentiment priveşte cel ce se mânie la lucrurile dinafară, luptându-se
în minte cu faţa celui ce l-a întristai? Şi cu ce sentiment le
priveşte iubitorul de
bani, când, răpit de năluciri, se uită la avuţiile materiale? Iar
desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulţi, îşi închide
simţurile şi, luând în el faţa dorită, vorbeşte cu ea, uitând de cei
de faţă şi şade ca un stâlp fără de glas, neştiind nimic de cele ce se
petrec înaintea ochilor, sau se grăiesc în jurul lui, ci întors spre
cele dinlăuntru, este predat întreg nălucirii sale. Pe un astfel de
suflet îl numeşte poate Scriptura femeie ce şade din pricina
rânduielii, căci şezând departe de simţuri, îşi adună în sine lucrarea
lui, ne mai primind nimic din cele de afară, pentru nălucirea
ruşinoasă care-l stăpâneşre.
Cap. 75
Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din pricina patimei, făcând
simţurile să-şi înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face
dragostea de înţelepciune mintea să se lapede de lucrurile sensibile
şi de lucrarea simţurilor, răpind-o în văzduh şi ocupând-o cu vederea
celor inteligibile! Căci precum în cel ce s-a tăiat sau s-a ars nu
poate intra alt gând afară de cel al suferinţii care ll stăpâneşte din
pricina durerii, tot aşa nici cel ce se gândeşte la ceva cu patimă nu
poate să se cugete la alt-ceva, decât la patima care-i stăpâneşte
mintea şi care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă plăcerea
nu primeşte alăturea de ea durere, nici bucuria întristare, şi nici
veselia supărare. De asemenea, câtă vreme stăpâneşte durerea, ea nu
primeşte să se apropie plăcerea, nici întristarea nu se însoţeşte cu
bucuria, şi nici supărarea nu se amestecă cu veselia. Patimile
protivnice nu se împletesc întreolaltă şi nu se împreună niciodată,
nici nu se învoiesc la o întovărăşire prietenească, din pricina
înstrăinării şi vrăjmăşiei lor neîmpăcate de la fire. Drept aceea, să
nu se turbure curăţenia virtuţii cu gândurile lucrurilor lumeşti, nici
limpezimea contemplaţiei să nu se
întunece cu grijile trupeşti, ca chipul filosofiei adevărate,
arătânâu-şi luminata sa frumuseţe, să tu mai fie hulit de gurile
îndrăsneţe, ici să se mai facă lucru de râs din pricina neiscusinţii
celor ce-l desemnează; ci să fie lăudat, dacă nu de oameni, de
Puterile de sus şi de însuşi Stăpânul Mristos, de la care au cerut şi
Sfinţii lauda, cum zice marele David, care a călcâi ¡peste slava
omenească cerând ¡lauda de la Dumnezeu: Dela Tine e lauda mea,1 şi
iarăşi; intru Domnml se va lăuda sufletul meu. 2 Căci oamenii adeseori
ponegresc şi din pismă cele bune. Dar amfiteatrul de sus judecă
lucrurile fără părtinire şi încununează după adevăr cele ce se fac.
Prin urmare acest amfiteatru să-l desfătăm, căci el şi trebue să fie
desfătat prin frumuseţea faptelor. Iar despre oamenii cari nu pot
răsplăti pe cei ce bine au vieţuit, nici nu vor primi pedeapsa pentru
alţii, nu se cade să lungim vorba, dacă umbresc din pismă sau patimă
faptele virtuţii, în numele păcatului, şi defaimă vieaţa cunoscută lui
Dumnezeu şi îngerilor, prin ocări născocite. Căci în vremea
răsplătirii nu va veni răsplata bunătăţilor veşnice celor ce bine au
vieţuit, de la părerea oamenilor, ci de la adevărul înşuşi al celor
săvârşite în vieaţă. De aceste bunătăţi fie să avem parte noi toţi,
prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,
căruia fie slava împreună cu Tatăl şi cu Duhul sfânt, acum şi pururea
şi în veacurile nemărginite ale vecilor. Amin.
Marcu Ascetul
Vieaţa şi scrierile lui
Marcu Ascetul a trăit În apropiere de Nil Ascetul. Şi el a fost, se
pare, mulţi ani egumen al unei mănăstiri de lângă Ancyra din Galatia.
De acolo s-a retras mai târziu într-o pustie, unde a murit în prima
jumătate a veacului al 5-lea. În care pustie s-a retras, nu se ştie.
Ca şi Nil, tot aşa şi Marcu Ascetul este un învăţăcel, sau cel puţin
un admirator al Sf. Ioan Gură de Aur.
Fotie aminteşte nouă scrieri deale lui Marcu Ascetul. Toate accste
nouă scrieri s-au păstrat până azi. Ele sunt:
1. Despre legea duhovnicească. Ea vrea să explice cum se înţelege şi
cum trebue împlinită legea duhovnicească de care vorbeşte Ap. Pavel
Rom. 7, Î4. Această lege duhovnicească cuprinde idealul desăvârşirii
morale şi diferitele capete înfăţişează tot cercul datoriilor morale
ale omului.
2. Despre aceia cari socotesc că se îndreptăţesc din fapte. După cum
arată cuvintele de la sfârşit şi o traducere siriacă, această scriere
a fost la început una cu cea de mai înainte.
3. Despre pocăinţăf. 8 În aceasta se arată că pocăinţa e necesară
pentru toţi fără excepţie şi constă în alungarea gândurilor, în
rugăciune neîntreruptă şi în purtarea cu răbdare a năca. zurilor.
Aceste trei virtuţi generale fac pe oameni nepătimaşi
djcaS-elţ. Dar pocăinţa înţeleasă astfel se cuvine să o urmărească
toată vicaţa atât cei păcătoşi, cât şi cei drepţi, dacă vreau să
dobândească mântuirea. Nu există în vieaţa aceasta un capăt al ei.
Prin ea, sau prin aceste virtuţi, începătorii au parte de introducere
în evlavie, cei de la mijloc de sporire şi cei desăvârşiţi de
întărire. Ele niciodată nu îşi încetează lucrarea decât în cel pornit,
din neştiinţă, spre plăceri, sau în cel desnădăjduit, sau în cel atins
de eroarea novaţiană, care respinge pocăinţa, pe temeiul locului din
Evrei 6, 1-2. Dar Apostolul Pavel nu lapădă acolo pocăinţa, ci
porunceşte ca temelia pocăinţii să rămână botezul cel unic În Hristos,
osândind botezul de fiecare zi al creştinilor dintre Iudei PG. 65,
976. Sunt de osândit atât cei ce spun că nu mai au lipsă de pocăinţă
după botez şi deci pot păcătui fără grijă, cât şi cei ce, ştiind că
vor fi iertaţi prin pocăinţă, nu se lapădă de rele. Scriptura,
condamnând ambele aceste erori, cere de la toţi pocăinţă, fie că
păcătuesc greu, fie că sunt cât se poate de induhovniciţi, căci cine
dispreţueşte cele mici, va cădea pe încetulSirach 19, 1. Când cel
înduhovnicit primeşte În sine ceva din cele care nu se cuvin şi
zăboveşte pe lângă acel ceva fără să se pocăiască, lucrul acela mic,
învechindu-se şi crescând, nu mai vrea să convieţuiască cu omul care
la primit ca un orfan, ci îl atrage spre înrudirea cu sine,
aducânduşt.l aproape prin prietenia îndelungată, ca printr-o funie. Şi
dacă, luptând prin rugăciune, îl taie de la sine, rămâne aşa de
aproape de nepătimire cât de departe e păcatul săvârşit de patimă. Dar
dacă tăria acestui păcat îl duce pe om până la capăt şi-l face să
înceteze lupta, în chip necesar acel om va fi cucerit şi de celelalte
patimi... Dar vei zice: N-a putut ruga pe Dumnezeu de la început, de
când s-a întâlnit cu păcatul, să nu-l lase să cadă până la capăt? De
sigur că a putut. Dar dispreţuind acest rău mic, la primit cu voia sa
ca pe nimic şi nu s-a rugat pentru el, neştiind că acel rău mic se
face introducere şi pricină a unuia mai mare PG. 65,977.
Dar chiar cei care ar fi ajuns la atâta desăvârşire, încât nu mai
păţesc nici aşa ceva, trebue să se căiască toată vieaţa pentru vreun
cuvânt deşert spus vreodată, pentru vreo supărare asupra fratelui etc.
PG. 65,980.
Astfel pentru cele mici şi pentru cele mari pocăinţa rămâne
neterminată până la moarte. Deşi nu o putem săvârşi cu fapta până
atunci, totuşi suntem datori să o cultivăm cu intenţia, învaţă de la
fire cum nu trebue să o părăsim până la moarte. Mintea nu se poate
opri de la lucrarea raţională, ci, chiar dacă ar fi desăvârşită,
lucrează bine pe planul celor dea drpta. Iar dacă, pe motiv că e
desăvârşită, ar înceta să mai lucreze cele bune, de sigur s-ar apleca
spre cele dea stânga. Dar fiind oprită de la cele dea stânga, iarăşi e
atrasă în chip firesc spre dreapta. Iar lucrarea pe planul celor dea
dreapta constă şi la începători, şi la cei de la mijloc, şi la
desăvârşiţi în rugăciune, în alungarea gândurilor şi în răbdarea
năcazurilor... Chiar dacd ne-am străduit până la moarte în pocăinţă,
nici aşa n-am împlinit datoria noastră. Căci nimic nu cântăreşte cât
împărăţia Cerurilor. Precum mâncăm, bem, grăim şi auzim, tot aşa de
firesc suntem datori să ne pocăim... Hristos ne-a luat pe garantie,
aşteptând pocăinţa noastră cine o părăseşte pe aceasta, nesoco. teşte
pe Cel ce ne-a luat pe garantie. PG. 65,981.
4. Despre botezf, sau mai precis: Răspuns celor ce se îndoesc despre
dumnezeescul botezf. 1 Este o înfăţişare a efectelor botezului, În
forma unui dialog. E desbătută întrebarea dacă botezul şterge cu totul
păcatul, sau mai lasă ceva din el, care trebue şters prin silinţe
proprii. Botezul, declară Marcu Ascetul, are un efect desăvârşit,
Întrucât el nu numai şterge păcatul, ci şi împărtăşeşte pe Duhul
Sfânt. Cel ce zice: Văd altă lege În mădularele mele, care se
împotriveşte legii duhului meuRom.
7, 23, nu e cel botezat, ci cel nebotezat încă. Dar lupta e necesară
necontenit şi după aceea. Căci harul primit la botez nu-l face pe om
neschimbăcios. Acest har e numai puterea dată omului dea rămânea ferit
de păcat. Dacă el nu pune în lucrare această putere, prin păzirea
poruncilor, cade iarăşi în păcat, dar nu în al lui Adam, ci în al său
propriu: Nu spunem că tot omul, care a fost botezat şi a primit harul,
este după aceea neschimbabil âtpe7rtoç şi nu mai are lipsă de
pocăinţă, ci că
dela botez, ptin darul lui Hristos, ni s-a dăruit harul deplin al lui
Dumnezeu spre Împlinirea tuturor poruncilor. Deci orice om, care l-a
primit în chip tainic şi nu împlineşte poruncile, în măsura lipsei pe
care n-o împlineşte e biruit de păcat, care nu este ai lui Adam, ci al
celui neglijent, întrucât, luând puterea de a lucra, nu împlineşte
lucrul.
Se pare că în acest tratat, ca şi în cele de la punctele i-2, Marcu
Ascetul combate Masalianismul, care susţinea pe de o parte că în
sufletul omului se află după botez şi Duhul Sfânt şi la voiul, iar pe
de alta că orice prezenţă a harului în sine trebue să o simtă omul.!
Marcu Ascetul răspunde că prin botez se sălăşlueşte în adâncul omului
Duhul Sfânt, sau harul Lui, sau Iisus Hristos, fiind şters eu totul
păcatul. Dar harul rămâne numai ca o putere Sivafus spre fapte bune,
faptele însăşi având să le săvârşească omul. Şi pe măsură ce le
săvârşeşte, se face descoperită prezenţa harului din el. Prin faptul
că botezul aşează în noi harul ca putere spre faptă, el ne eliberează,
adecă ne face capabili să nu mai săvârşim răul, ci să săvârşim binele.
Nu se mai lucrează răul prin noi în chip necesar, cum ziceau
adversarii lui Marcu, ci numai dacă voim facem răul. Pe de altă parte
aceiaşi adversari afirmau că păcatul strămoşesc nefiind şters prin
botez, străduinţele noastre au tocmai rostul de al şterge, la ceea ce
Marcu răspunde că, dacă ar fi aşa, Hristos n-ar fi avut pentru ce să
moară. În reali tate păcatul e şters prin botez, faptele noastre numai
actualizează puterea harului, care ea a desfiinţat păcatul şi ne-a
făcut liberi spre săvârşirea lor. În păcat recădem numai dacă nu
prelungim în fapte bune puterea harului, dar atunci cădem nu în
păcatul lui Adam, ci în al nostru personal.
Mărturisim cu adevărat că sfântul botez este desăvârşit şi în el e
ascuns harul lui Hristos, care aşteaptă ascultarea noastră şi
împlinirea poruncilor, a căror putere am primiUo prin har PG. cit.
ÎOOÎ. Aţi înţeles din cele spus6 înainte că curăţirea s-a făcut tainic
nuaxtxfflţ prin botez, dar efectiv se află prin
porunci. Dacă botezându-ne nu ncam eliberat de păcatul stră moşesc, e
vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să
le săvârşim pe acestea, e limpede că în chip tainic neam eliberat de
robia păcatului... Dar pentru neglijarea porun cilor Celui ce ne-a
curăţit pe noi, suntem stăpâniţi de păcat urto xfjţ â[iapttaţ
âvspyoujxfl-a. Prin urmare sau aratămi mie că cei botezaţi nu pot să
împlinească poruncile libertăţii şi deci botezul nu este desăvârşit,
sau, arătând noi că aceia au primit o astfel de putere, să
mărturisească toţi că s-au eliberat prin harul lui Hristos, dar s-au
predat pe ei înşişi în robia relelor, prin faptul că n-au împlinit
toate poruncile şi de aceea s-au făcut iarăşi robi ţPG. cit. 988. Deci
tu, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea, pentru
care ai luat puterea, şi te împodobeşte pentru arătarea Celui ce
locueşte în tine PG. cit. 1005. Mărturisim că puterea împlinirii
poruncilor am primit-o şi de legăturile morţii neam slobozit. Deci
suntem datori cu lucrarea. Şi dacă nu împlinim poruncile lui Dumnezeu,
harul dat nouă nu se va descoperi PG. cit. 1008.
Unii dintre adversari cedau în privinţa faptelor rele, recu noscând că
ele stau în puterea noastră. Dar susţineau cu tărie că gândurile
păcătoase nu stau în puterea noastră, chiar după ce suntem botezaţi.
Ele vin şi ne stăpânesc fără să vrem, fiind o dovadă despre prezenta
păcatului strămoşesc în noi, din care şi izvorăsc.
Urmărind să demonstreze că gândurile păcatului nu provin în noi din
păcatul lui Adam, nici nu ne sunt impuse cu sila de Satana, ci sunt
produse de noi prin primirea momelii celui rău, Marcu desfăşoară în
această scriere o serie de remarcabile ana lize de ordin psichologic
şi pneumatologic. Ni se înfăţişează astfel în chipul cel mai precis
înţelesul atacului sau al momelii Satanei, al aşa numitei TtpoapoXVj,
prima răsărire a unui gând de păcat, căreia îi dau un rol important
aproape toate scrierile din Fiiocalie şi în general toată literatura
ascetică a Răsăritului. Se expune apoi procesul ce are loc în suflet
în urma ivirii acestui atac, în cursul căreia se formează gândurile
păcătoase şi se ajunge la fapta păcatului şi la patimă. Atacul sau
momeala, care vine de la Satana, nu este păcat. El este, după Marcu,
gândul simplu
îs
şi izolat al păcatului fiovoXoytoros ¿jiqpaveia npdyţtaxoq, noyijpoG.
până nu e multiplicat, transformat fntr-p cugetare desvoltatâ, de
aple. carea noastră asupra lui şi până nu s-a trezit îd noi o
dulceaţă, o plăcere pentru el. £ un gândscânteie, de car ne dăm seama
că nu l-am căutat şi nu l-am produs noi, ci a apărut dintr-odatâ,
singuratec, ca o sugestie din senin şi e încă gând pur, fără nici un
amestec de plăcere. Bl poate să stărue în noi, dar şi În acest caz
dacă nu-l multiplicăm, nu-l desvoltăm În imagini, şi nu aso. ciem la
el o plăcere, nu e păcat. Pâoate sunt abia gândurile pe cari le rodim
noi din acel atac, dar ele nu ni se impun cu sila, ca o creştere
dintr-un păcat strămoşesc ce lfam purta în noi, sau ca o copleşire a
noastră fără să vrem de către puterea sata. nică PG. cit. 1016. E
adevărat că adeseori aceste gânduri di se înfăţişează ca având o
putere silnică asupra noastră, încât nu putem scăpa de ele. Dar
aceasta se datoreşte faptului că prin obişnuinţă neam făcut iarăşi
robi patimilor şi gândurile alimen. tate de ele nu le mai putem alunga
dintr-odată, ci ne trebue o luptă îndelungată pentru a topi treptat
din noi puterea patimilor cari dau sevă acestor gânduri.
Cine, crezând dumnezeeştii Scripturi şi împlinind porun. cile
Domnului, nu ştie că... gândurile nu ne stăpânesc prin forţator, ci
prin puţinătatea credinţei noastre şi prin lipsa împlinirii
poruncilor? De aceea nu toţi suntem într-o stare egală şi nu toţi
suntem purtaţi de aceleaşi idei, deoarece pricinile gândurilor stau În
voia noastră. Dacă ar fi silnice aceste pricini, avânduşi ori ginea de
la Adam, am fi stăpâniţi toţi la fel şi inevitabil. Dar nu este aşa.
Să nu fie î Căci iată vedem că nu toţi suntem purtaţi la fel, nici la
aceleaşi timpuri, nici spre aceleaşi lucruri, ci fie care pe cât a
crezut Domnului în privinţa bunurilor viitoare, dispreţuind slava
omenească şi patima voluptăţii, pe atât a scos afară şi gândurile şi
se află mai liniştit decât cel împătimit de voluptate. De aceea ne
deosebim unul de altul şi În concepţii şi în vieaţâ. Noi vrem să
mistificăm adevărul când căutăm să stingem gândurile nu prin credinţa
în Iisus, adecă nu prin lucrarea poruncilor Lui, nici prin umilinţă şi
smerită cugetare, împreunate cu durerea inimii, ci rămânând în
voluptatea ascunsă, adecă în slava deşartă şi în dorul de a plăcea
oamenilor, În părerea de sine şi în închipuirea biruinţii şi a
mândriei noastre şi a altora
ca acestea, pe cari neisbândindu-le înmulţim gândurile poftitoare. De
aceea nu putem să le stingem. De ce Încercăm să înlăturăm În chip
nedrept efectele, păstrând pricinile din cari provin?PG. cit. 1021.
Un loc însemnat are În vieaa duhovnicească, aşa cum o descrie Marcu
Ascetul, inima. E cel dintâi dintre autorii din Fiiocalia, la care
inima primeşte o asemenea importantă. Evagrie, Ion Casian, Nil
consideră aproape exclusiv mintea ca loc şi ca factor central al
fiinţii omeneşti. Ion Casian aminteşte de câteva ori locul din Prov.
4, 23, despre străjuirea inimii, dar fără nici o analiză, fără a
stărui asupra rolului inimii în vieaţa duhovnicească. La Marcu Ascetul
inima are o mare importantă În raport cu procesul transformării
ataculuisatanic în gânduri păcătoase. Anume starea de puritate a
omului e caracterizată prin unirea dintre minte şi inimă. Când mintea
se desparte de inimă, dâ loc în sine ataculuisatanic. Noi am primit
porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să ne păzim cu toată străjuirea
inima ţProv, 4, 23 şi să căutăm înlâuntrul nostru împărăţia Cerurilor.
De aceea când se desparte mintea de inimă şi se opreşte din căutarea
amintită, îndată dă loc atacului diavolului şi se face aptă să pri.
mească sugestia rea". Dar dacă mintea, după o luptă anumită, s-a
eliberat de ataculsatanic, are iarăşi puterea să ia aminte kt inimă şi
să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă neturburată
în cele mai dinlăuntru cămări ale ei, unde nu Stiffâ vânturi defate
gândurilor rele, cari împing cu sila şi sufletul şi trupul în
prăpăstiile voluptăţii şi le aruncă în fântânile de asfaltPG. 65,
1016.
Întrucât conţinutul acestei scrieri alcătueşte un fundament doctrinar
pentru multe din manifestările vieţii ascetice şi mistice răsăritene,
şi în special pentru metodele rugăciunii mintale, neam gândit să o
traducem şi săi facem loc în această ediţie ro mânească a Filocaliei,
chiar dacâ nu e cuprinsă în ediţia greacă.
5. Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae. Este o epi. stolă prin
care Marcu răspunde la o scrisoare a ascetului Nicolae
din Ancyra, un tânăr prietin al său, după ce el s-a retras din Ancyra
în pustie şi nud mai poate da sfaturi cu graiu viu ca mai înainte. Ca
cel mai bun mijloc pentru a.şi stăpâni patimile îi recomandă gândul
statornic la binefacerile lui Dumnezeu, dintre cari cea mat mare este
întruparea şi suferinţele purtate de Hristos pentru noi. Cele trei
rele cari ameninţă necontenit sufletul sunt: uitarea, lenea şi
neştiinţa. împotriva lor trebue să se lupte cu: amintirea
binefacerilor lui Dumnezeu, râvna şi cunoştinţa lu minată.
6. Dispută cu un scolastic. 5 Este un dialog între un ascet bătrân,
care e Marcu, şi un advocat. Advocatul cere socoteală despreteza
susţinută de monahi că făcătorii de rele nu trebue traşi la judecată.
Fără a se lăsa convins, advocatul pleacă şi bătrânul ascet continuă să
vorbească despre acest lucru cu fraţii
7. Consfătuirea minţii cu sufletul. Adevărurile desvol tate În
scrierea despre botez, le înfăţişează acum mintea înaintea sufletului.
Ea vrea să-i arete că e o greşală să creadă că păcatul lui vine de la
Adatn, sau de la diavolul, sau din influenţa altor oameni.
8. Despre post. 8 Lămureşte în patru capitole însemnă tatea postului.
Postul nu trebue să trezească mândrie. Cine e mândru, nu se cunoaşte
pe sine. Căci de s-ar cunoaşte pe sine şi prostia care se cuprinde în
el, nu s-ar mai mândri. Iar cine nu se cunoaşte pe sine, cum poate să
cunoască pe Dumnezeu? PG. 65, 1116 C.
9. Despre Melchisedec. E un tratat dogmaticpolemic îndreptat împotriva
unor oameni cari, bazaţi pe cap. 7 al Ep. către Evrei, susţineau că
Melchisedec a fost Fiul lui Dumnezeu, înainte de ce s-a întrupat din
Fecioara Maria. Altfel n-ar fi fost fără tată, fără mamă, fără
înaintaşi şi preot în veci. Această părere, pe care o respinsese şi
Epifanie, o combate Marcu în chip temeinic.
Toate aceste scrieri le-a alcătuit Marcu la Ancyra, înainte dea se
retrage în pustie. Numai epistola către Nicolae şi poate scrierea
despre post le-a compus în timpul petrecerii în pustie.
Afară de aceste 9 scrieri, în Patrologia lui Migne mai este pubticată
sub numele lui Marcu o scriere întitulată. Capete despre trezvie,
cuprinzând 26 capete şi două întrebări şi răspunsuri. aDar scrierea
aceasta nu e a lui Marcu, ci o compilaţie mal târzie din sentinţele
lui Maxim Mărturisitorul şi din Omiliile lui Ma carie Egipteanul.
Probabil că de la Marcu este şi scrierea împotriva Nesto rianilor,
publicată de A. Papadopulos Kerameus după un ma nuscris din Ierusalim
din v. 13, şi în cazul acesta Marcu trăia încă pe la 430.
4 cuTiwulw fi d Dusmueu purtătorului Părintelui aratn
MÂ36U ASCETUL
Despre legea duhovnicească, în 200 de capete1
iindcă de multe ori aţi dorit să ştiţi ce este legea duhovnicească de
care vorbeşte dumnezeescul Apostol,2 şi care este cunoştinţa şi
lucrarea celor ce vor să o păzească, vom vorbi despre acestea, pe cât
ne va fi cu putinţă.
2. Întâiu ştim că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul
oricărui bine; iar binele este cu neputinţă să fie crezut şi săvârşit
altfel decât în Hristos Iisus şi Duhul Sfânt.
3. Tot binele e dăruit de Dumnezeu cu un rost oarecare şi cel ce-l
primeşte cu această credinţă, nu-I va pierde.
4. Credinţa neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate
celui ce crede.
5. Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot
binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.
6. Cel ce e smerit în cugetul său şi împlineşte o lucrare
duhovnicească, când ceteşte dumnezeeştile Scripturi pe toate le aduce
în legătură cu sine şi nu cu altul.
7. Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale, şi vei vedea
folosul rugăciunii şi al cetirii.
8. Cel ce are vreun dar duhovnicesc şi sufere împreună cu cel ce nu-l
are, îşi păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru şi-l
va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.
9. Gura celui smerit în cugetare grăeşte adevărul; iar cel ce i se
împotriveşte se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe
Domnul.
10. Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în
loc de smerita cugetare, să înveţi mândria.
11. Să nu te înalţi întru inima ta pentru că înţelegi cele zise în
Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.
12. Să nu încerci Q deslega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin
cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune şi
nădejdea care numai la un lucru se gândeşte.
13. Cel ce se roagă trupeşte şi încă nu are cunoştinţă duhovnicească,
este ca orbul care strigă şi zice: Fiul lui David, milueşte-mă. 1
14. Orbul de odinioară, după CP i s-au deschis ochii şi a văzut pe
Domnul, închinându-se Lui, nu L-a mai mărturisit fiu a lui David, ci
Fiu al lui Dumnezeu.
15. Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci
Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu
mintea.
16. Cel ce, asemenea orbului, şi-a lepădat haina şi s-a apropiat de
Domnul, se face ucenicul Lui şi propoveduitorul învăţăturilor celor
mai înalte.
17. De va zăbovi păcatul în gândurile noastre, ne va umplea inima de
semetie; iar de îl vom izgoni prin înfrânare şi nădejde, vom dobândi
sdrobirea inimii.
18. Este o sdrobire de inimă lină şi folositoare, spre înmuierea ei;
şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei.
19. Privegherea, rugăciunea şi răbdarea năcazurilor ce vin asupra
noastră aduc inimii sdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu
împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în
acestea, şi în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi
împrăştiat, la ieşirea din trup cumplit se va chinui.
20. Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se face sufletului
închisoare şi lant; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă
deschisă.
21. Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorită înaintea cetăţii;
iar celui ce pătimeşte răul şi este stramtorat, i se deschide de la
sine, ca şi lui Petru. 1
22. Multe sunt telurile rugăciunii, care de care mai deosebit. Totuşi
niciuna nu este vătămătoare, decât aceea care nu mai este rugăciune,
ci lucrare diavolească.
23. Un om voind să facă rău, s-a rugat, după obiceiu, mai întâi în
cuget, şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedecat, mai
pe urmă mult l-a mulţumit.
24. Iar David vrând să ucidă pe Nabal din Cârmei, după ce a luat
înştiinţare despre dumnezeeasca răsplătire, tăindu-şi gândul acesta
mult a mulţumit. Ştim iarăşi ce a făcut când a uitat de Dumnezeu,
neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu.
25. Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci
când îi vei uita Domul să-şi aducă aminte de tine.
26. Cetind dumnezeeştile Scripturi, cugetă la cele ascunse
într-ânsele; căci câte mai -nainte s-au scris, toate — zice — spre a
noastră învăţătură s-au scris. 2
27. Scriptura numeşte credinţa temelie a celor nădăjduite; iar pe cei
ce nu cunosc sălăşluirea lui Hristos, i-a numit necercaţi.
28. După cum din cuvinte şi lucruri se vede cugetul, tot aşa se vede
din faptele bune ale inimii răsplata viitoare.
29. Inima milostivă e vădit că va primi milostivire; iar cea care nu
este aşa, pe cele dimpotrivă.
30. Legea libertăţii învaţă tot adevărul. Mulţi o ştiu aceasta prin
cunoştinţă; însă puţini o înţeleg, pentru că înţelegerea e totdeauna
în proporţie cu împlinirea poruncilor ei.
31. Nu căuta desăvârşirea ei prin virtuţi omeneşti, căci nu se va
împlini desăvârşit printr-ânsele. Desăvârşirea ei e ascunsă în crucea
lui Hristos.
32. Legea slobozeniei se cunoaşte prin cunoştinţa adevărată; se
înţelege prin lucrarea poruncilor; şi se împlineşte desăvârşit prin
mila lui Hristos.
33. Când ne vom sili să împlinim în conştiinţă toate poruncile lui
Dumnezeu, vom înţelege că legea Domnului este fără prihană; că se
cultivă prin faptele noastre cele bune, dar fără mila lui Dumnezeu nu
este cu putinţă să se desăvârşească între oameni.
34. Cei ce nu se socotesc pe ei datornici întregei legi a lui Hristos,
cunosc trupeşte legea lui Dumnezeu, neînţelegând nici cele ce zic şi
nici cele despre cari se rostesc cu tărie1 De aceea ei socotesc că
împlinesc legea desăvârşit prin fapte.
35. Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce
l-a săvârşit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfăţişare, dar
ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci
şi vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea
unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea
rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios.
PILOCALIA
W W W MP în
36. Pc cel ce îşi ascunde defăimarea şi ocara punând înainte laude, cu
greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este şi cel ce
sub chipul smereniei, e plin de slava deşartă. Aceştia acoperind multă
vreme adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt daţi totuşi pe faţă
prin fapte.
37. Unul făcând un lucru la arătare bun, vatămă pe aproapele său; iar
altul nefăcând un asemenea lucru, U ajută cu gândul.
38. Este o mustrare din răutate sau din răzbunare, şi este alta întru
frica de Dumnezeu şi pentru adevăr.
39. Pe cel ce a încetat de-a mai păcătuit şi s-a pocăit, nu-l mai
mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâiu
descopere-ţi păcatele tale.
40. începătorul oricărei virtuţi este Dumnezeu, precum soarele, al
luminii de toate zilele.
41. Când săvârşeşti fapte virtuoase, adu-ţi aminte de Cel ce a zis:
Fără de mine, nu puteţi face, nimic. 1
42. Prin necazuri şi-au gătit oamenii cele bune, după cum prin slava
deşartă şi prin plăcere cele rele.
43. Cel nedreptăţit de oameni scapă de păcat, şi pe măsura mâhnirii
sale, află sprijin împotriva lui.
44. Cel ce crede în răsplata lui Hristos, pe măsura credinţii sale
rabdă bucuros toată nedreptatea.
45. Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc, îi înspăimântă
pe draci; iar cei ce se luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al
doilea.
46. E mai bine să fim batjocoriţi de oameni decât de draci; dar cel
plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit.
47. Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire şi pleacă
pe ascuns de la cei nemulţămitori, nerecunoscători şi leneşi.
48. Tot păcatul sfârşeşte în plăcerea oprită, precum orice virtute
într-o mângâiere duhovnicească. Dacă stă-pâneşte cel dintâiu,
stârneşte pe cele proprii lui; iar dacă
stăpâneşte cea de a doua, de asemenea pe cele înrudite cu ea.
49. Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de
curăţie celui ce o rabdă.
50. Neştiinţa îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce sunt de folos şi
neruşinându-se sporeşte numărul păcatelor.
51. Primeşte năcazurile, că întru nimic nu te păgubeşte în cele ce le
ai de mai înainte; dar leapădă lăcomia, căci ai să dai socoteală.
52. După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să uiţi. Căci toate sunt
goale şi descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Căruia avem să
dăm socoteală.
53. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. Căci omul caută la faţă, pe
când Dumnezeu priveşte în inimă. 2
54. Nu cugeta şi nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci
cel ce călătoreşte fără scop, va osteni în zadar.
55. Cel ce păcătueşte fără să fie silit, cu greu se pocăeşte, pentru
că dreptatea lui Dumnezeu este fără de greşeală.
56. întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi aducă aminte de
Dumnezeu, şi întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu.
57. Orice suferinţă fără voie, să te înveţe să-ţi aduci aminte de
Dumnezeu; în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul spre pocăinţă.
58. Uitarea în sine n-are nicio putere, dar se întăreşte din pricina
negrijii noastre şi pe măsura acesteia.
59. Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voesc aceea mi se întâmplă să
fac. Ci, aducându-ţi aminte, cugetă la ceea ce eşti dator să faci.
60. Deci fă binele de care-ţi aduci aminte; şi cel de care nu-ţi aduci
aminte, se va descoperi ţie. Şi să nu-ţi dai cugetul fără judecată
uitării.
64. Scriptura zice că iadul şi pierzarea sunt arătate înaintea
Domnului. 1 Acestea le zice despre neştiinţa şi uitarea inimii.
62. Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate. Şi
pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le
aveam.
63. Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; şi nu se va jefui de
tâlhari casa de lucru a minţii tale.
64. Cel ce nu poartă grijă după puterea lui de toate virtuţile,
săvârşeşte un păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea şi milostenia
întorc pe cei ce nu poartă de grijă.
65. Orice întristare după Dumnezeu face parte din fiinţa evlaviei.
Căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă.
66. Nu zice că se poate câştiga virtutea fără năcazuri; căci virtutea
neprobată în năcazuri, nu este întărită.
67. Gândeşte-te la sfârşitul oricărui năcaz fără voie şi vei afla în
el peirea păcatului.
68. Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar
nimănui nimic nu i se potriveşte aşa de mult ca judecata conştiinţii
sale.
69. Când cauţi tămăduire, ia seama la conştiinţă şi tot ce-ţi va spune
ea, fă, şi vei avea folos.
70. Dumnezeu şi conştiinţa ştiu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin
acestea să primim îndreptarea.
70 b. Cel ce se osteneşte fără sfat, e sărac în toate. Iar cel ce
aleargă cu nădejde e de două ori bogat. 2
71. Omul încearcă câte poate după voia sa; iar Dumnezeu le sfârşeşte
după dreptate.
72. De vreai să primeşti laudă de la oameni, iubeşte mai întâi
mustrarea pentru păcate.
73. Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos, va
primi însuţită slavă de la mulţime. Dar mai bine este a face binele
pentru cele viitoare.
74. Când un om foloseşte pe altul prin cuvinte sau fapte, să ştie
amândoi că e de faţă harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu înţelege
aceasta, va fi stăpânit de cel ce înţelege.
75. Cel ce laudă pe aproapele în chip făţarnic, îl va osândi după o
vreme şi va fi el însuşi ruşinat.
76. Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmaşului, va fi ucis cu uşurinţă; şi
cel ce nu ştie pricinile patimilor, uşor va cădea.
77. Din iubirea de plăcere vine negrija şi din negrijă uitare; căci
Dumnezeu a dăruit tuturor cunoştinţa celor de folos.
78. Omul sfătueşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează în
cel ce aude, precum acela a crezut.
79. Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta şi s-au făcut mai
înţelepţi decât înţelepţii.
80. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt lăudaţi, nu le-a urmat
smerenia, ci, umplându-se de slavă deşartă pentru simplitatea sa, a
căzut în mândrie.
81. Cel ce dispreţueşte cunoştinţa şi se laudă cu lipsa de învăţătură,
nu e simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă.
82. Precum altceva e măestria cuvântului şi altceva priceperea, tot
aşa altceva este simplitatea în cuvânt şi altceva priceperea.
83. Simplitatea euvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici
măestria cuvintelor pe cel smerit la cuget.
84. Nu zice: nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt nevinovat, dacă nu fac
aceea. Dacă le-oi face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar
descoperi pe urmă şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De
aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de
împlinirea celor dintâi. Căci cunoştinţa îngâmfă,1 îndem-
238 FILOCALIA
--v1 ¿ii ¿vi. im v4.H. gvi vi -ji în f
nând la nelucrare, iar dragostea zideşte, îndemnând la răbdarea tuturor.
85. Cuvintele dumnezeeştii Scripturi ceteşte-le prin fapte şi nu le
întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deşert cu simpla lor
înţelegere.
86. Cel ce a lăsat fapta şi se reazămă pe cunoştinţa simplă, ţine în
loc de sabie cu două tăişuri, băţ de trestie, care în vreme de
războiu, cum zice Scriptura,1 găureşte mâna şi strecoară în ea otrava
firii înainte de cea a vrăjmaşilor.
87. Tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi
cugetat sau cu patimă, sau cumpătat.
88. Cel ce a împlinit o poruncă, să aştepte ispita pentru ea. Căci
dragostea ţaţă de Hristos se probează prin cele protivnice.
89. Să nu dispreţueşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i
se ascunde niciun gând,
90. Când vezi vreun gând că-ţi făgădueşte slava omenească, să ştii
sigur că-ţi pregăteşte ruşine.
91. Vrăjmaşul cunoaşte dreptatea legii duhovniceşti şi de aceea caută
numai să câştige consimţirea cugetului. Căci aşa fie că-l va face pe
cel căzut în puterea lui să se supună ostenelelor pocăinţii, fie că,
nepocăindu-se, îl va împovăra cu năcazuri fără voie. Ba se întâmplă
uneori că îl face să lupte şi împotriva năcazurilor, ca în vieaţa
aceasta să-i înmulţească durerile, iar la ieşirea sufletului să-l
dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.
92. Faţă de încercările cari vin, mulţi s-au împotrivit în multe
chipuri. Dar fără rugăciune şi pocăinţă, nimenea n-a scăpat de
asuprire.
93. Cele rele îşi primesc putere una de la alta; de asemenea şi cele
bune cresc una prin alta şi pe cel părtaş de ele îl mână şi mai mult
înainte.
94. Diavolul dispreţuieşte păcatele cele mici, căci altfel nu poate
conduce spre cele mai mari.
95. Rădăcina poftei ruşinoase e lauda omenească, precum a neprihănirii
e mustrarea penfrupăcat, şi anume nu numai când o auzim, ci când o şi
primim.
96. Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate şi se îndulceşte cu
patima. Căci ceea ce făcea prin avuţie, face şi acum ne-a vând nimic.
97. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agoniseşte avere, e frate
la cuget cu cel de mai înainte; căci mama lor este aceeaşi pentru
plăcerea din cuget, iar tatăl s!e altul pentru deosebirea patimei.
98. Este câte unul care-şi taie o patimă pentru o plăcere mai mare şi
e slăvit de cei ce nu-i cunosc intenţia. Şi poate că unul ca acesta
nu-şi dă seama el însuşi de sine, ostenindu-se prosteşte.
99. Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le
urăşte pe acestea, nu va desrădăcina patima.
100. Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este iubirea de argint. 1 Dar
şi aceasta e vădit că se susţine prin acelea.
101. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de
argint, prin slava deşartă şi prin plăcere.
102. Câteşi trele sunt, după Scriptură, fiicele lipi-toarei. 2 fiind
iubite de necumpătare cu iubire de maică.
103. Cunoştinţa şi credinţa, tovarăşele firii noastre, nu sunt tocite
prin nimic altceva ca prin acelea.
104. Mânia, furia, războaiele, uciderile şi tot po-melnicul relelor,
din pricina lor au prins atâta putere între oameni.
105. Iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea trebuesc urîte ca
nişte mame ale relelor şi ca nişte mame vitrege ale virtuţilor.
106. Din pricina lor ni s-a poruncit, să nu iubim lumea şi cele din
lume. 3 Iar aceasta s-a zis, nu ca să urîm fără judecată făpturile lui
Dumnezeu, ci ca să tăfem prilejurile celor trei patimi.
107. Nimenea, zice Apostolul, slujind în oasfe, nu se încurcă cu
treburile vieţii. 1 Căci cel ce vrea să biruiască patimile,
încurcându-se în acele treburi, e asemenea celui ce vrea să stingă
focul cu paie.
108. Cel ce se mânie pe aproapele pentru avuţie, pentru slavă, sau
plăcere, încă n-a cunoscut că Dumnezeu chiverniseşte lucrurile întru
dreptate.
109. Când auzi pe Domnul zicând: De nu se va lepăda cineva de toate
averile lui, nu este vrednic de Mine,2 nu înţelege cuvântul acesta
numai despre averi, ci şi despre toate lucrurile păcatului.
110. Cel ce nu cunoaşte adevărul, nu poate nici crede cu adevărat.
Căci cunoştinţa naturală premerge credinţii.
111. Precum Dumnezeu a împărţit fiecăreia dintre cele văzute ceea ce e
potrivit cu firea ei, aşa a împărţit şi gândurilor omeneşti, fie că
vrem, fie că nu vrem.
112. Dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a
pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără
milă acolo.
113. Cel ce se roagă întru cuminţenie rabdă cele ce-i vin asuprai. Iar
cel ce ţine minte răul, încă nu s-a rugat curat.
114. De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în
seama cele de faţă, ci aşteaptă cele viitoare; şi vei afla că acela
ţi-a fost pricină de multe bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi
în veacul viitor.
115. Precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le foloseşte absintul
amar, aşa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele.
Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi face sănătoşi, iar pe ceilalţi
îfpregăteşte spre pocăinţă.
116. De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru
că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. Căci ce seamănă
fiecare, aceea va şi secera.
117. Semănând de bună voie cele rele şi secerându-le fără de voie,
trebue să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu.
118. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat şi
seceriş, nu credem în răsplată.
119. Păcătuind, să nu învinovăţeşti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea
nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.
120. E mai rău cel ce săvârşeşte răul într-ascuns, decât cei ce
săvârşesc nedreptate pe fată. Pentru aceasta, acela se va şi munci mai
rău.
121. Cel ce împleteşte viclenii şi face răul într-ascuns este, după
Scriptură, şarpe ce şade în cale şi muşcă copita calului
122. Cel ce, în acelaşi timp, laudă pentru unele pe aproapele, iar
pentru altele îl vorbeşte de rău, e stăpânit de slava deşartă şi de
pismă. Prin laude încearcă să-şi ascundă pisma, iar prin vorbele rele
se înfăţişează pe sine mai bun decât acela.
123. Precum nu pot paşte la un loc oile şi lupii, aşa nu poate avea
milă cel ce îl lucrează cu viclenie pe aproapele.
124. Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa, e un desfrânat,
cum s-a arătat în înţelepciune, şi pentru neputinţa de-a se înfrâna
sufere durere şi ruşine.
125. Precum nu se îngădue apa şi focul la olaltă, aşa nu se îngădue
întreolaltă apărarea şi smerenia.
126. Cel care cere iertare de păcate iubeşte smerenia cugetului. Iar
cel ce osândeşte pe altul, îşi peceilueşte relele sale.
127. Nu lăsa păcatul neşters, chiar dacă ar fi cât de mic, ca să nu te
tragă pe urmă la rele mai mari.
128. De vrei să le mântueşti, iubeşte cuvântul adevărat şi nu lepăda
niciodată, fără judecată, mustrarea.
129. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de năpârci şi le-a arătat să
fugă de mânia ce va să vie. 1
130. Cel ce primeşte cuvintele adevărului, primeşte pe Dumnezeu
Cuvântul. Căci zice: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte. 2
131. Slăbănogul pogorît prin acoperiş3 este păcătosul mustrat de
credincioşi pentru Dumnezeu, şi care primeşte iertarea pentru credinţa
acelora.
132. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a l
mustra pentru tot lucrul.
133. Cel ce se pocăeşte aşa cum se cuvine, e luat în râs de nebuni.
Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu.
134. Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate;f şi nu se odihneşte
până nu va pierde Domnul sămânţa din Babilon. 5
135. Gândeşte-te că patimile de ocară sunt douăspezece. Dacă iubeşti
cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece.
136. Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se
stinge, şi cu cât adaugi, va arde mai mult.
137. De ai fost înălţat prin laude, aşteaptă ocara. Căci zice: Cel ce
se înalţă pe sine, umili-se-va. 6
138. Când vom lepăda din cuget tot păcatul de bună voie, vom lua lupta
şi cu patimile din obişnuinţă.
139. Obişnuinţa, care o ia înaintea, voii şi a conştiinţii, este
amintirea fără de voie a păcatelor de mai -nainte. La cel ce se
nevoieşte, ea e împiedecată să înainteze până la patimă; iar la cel
biruitor e răpusă până la momeală irpoapoXrj.
140. Atacul momeala este o mişcare fără imagini a inimii, care e
prinsă îndată de cei încercaţi, ca într-o strungă.
141. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimţirea. Căci
mişcarea fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge şi de
acestea ca buşteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu
arde cu flacără.
142. Nu zi: nu vreau şi vine; căci cu siguranţă dacă nu iubeşti lucrul
însuşi, iubeşti pricinile lui.
143. Cel ce caută lauda, e supus patimii şi cel ce se plânge de necaz,
iubeşte plăcerea.
144. Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aci
plânge şi se tângueşte pentru păcate, aci se luptă cu aproapele şi I
se împotriveşte apărându-şi plăcerile.
145. Cel ce cearcă toate şi reţine binele, va fugi pe urmă de tot răul.
146. Bărbatul îndelung răbdător are multă cuminţenie; asemenea şi cel
ce-şi apropie urechea de cuvintele înţelepciunii.
147. Fără aducerea aminte de Dumnezeu nu poate fi cunoştinţă
adevărată. Căci fără cea dintâi, cea de a doua e mincinoasă.
148. Celui învârtoşat la inimă nu-i foloseşte cuvântul unei cunoştinţe
mai subţiri, pentru că dacă nu e înfricat, nu primeşte durerile
pocăinţii.
149. Omului blând îi foloseşte credincioşia, căci îl face să nu
ispitească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi să nu se rănească prin
neascultare deasă.
150. Pe omul puternic să nu-l mustri pentru slavă deşartă, ci arată-i
viitoarea necinste. Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat
fără greutate.
151. Cel ce urăşte mustrarea, se supune patimii cu voia; iar cel ce o
iubeşte, va lupta şi cu obişnuinţa.
152. Nu voi să auzi răutăţile stăine; căci printr-o asemenea voinţă
de-a auzi se sapă şi în tine trăsăturile răutăţilor.
153. Dacă îţi intră în urechi cuvinte urîte, mânie-te pe tine însuţi
şi nu pe cel ce le grăeşte. Căci dacă urechea e rea, rău e şi cel care
o poartă.
154. Dacă cineva se nimereşte între oamenii Gari grăesc deşertăciuni,
să se socotească pe sine însusi vinovat de asemenea cuvinte; chiar
dacă nu are vreo vină proaspătă, are vreuna mai veche.
155. De vezi pe cineva că te laudă cu făţărnicie, aşteaptă la vremea
sa ocară de la el.
156. Necazurile de acum pune-le alăturea cu bunătăţile viitoare, şi
nici când descurajurea nu-ţi va moleşi ne voinţa.
157. Când, pentru vreo binefacere trupească, lauzi pe vreun om ca bun,
uitând de Dumnezeu, acelaşi om pe urmă ţi se va arăta că e rău.
158. Tot binele vine de la Dumnezeu după orânduirea Lui; şi cei cari
fac un lucru bun sunt slujitorii Lui.
159. Primeşte împletirea celor bune şi a celor rele, cu gând egal; şi
Dumnezeu va netezi neegalităţile dintre lucruri.
160. Neegalitatea gândurilor aduce schimbările stărilor proprii. Căci
Dumnezeu a rânduit în chip potrivit ca să vie după cele de voie, cele
fără de voie.
161. întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind
cele cuvenite după voia lui Dumnezeu.
162. Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri şi cuvinte
spurcate. Iar din fum cunoaştem materia, care mocneşte înăuntru.
163. Zăboveşte în cuget şi nu vei osteni în încercări. Iar plecând de
acolo, rabdă necazurile ce vin asupraţi.
164. Roagă-te să nu-ţi vie încercare; iar când vine, primeşte-o ca pe
a ta, nu ca pe una străină.
165. Ia-ţi gândul de la orice lăcomie şi atunci vei putea să vezi
uneltirile diavolului.
166. Cel ce zice că cunoaşte toate meşteşugurile diavolului, se dă pe
sine ca desăvârşit, fără să ştie.
167. Când mintea iese din grijile trupeşti, vede, în măsura în care
iese, lucrăturile vrăjmaşilor.
168. Cel purtat de gânduri, e orbit de ele. El vede — lucrările
păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea.
169. Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe faţă
o poruncă, să slujească în ascuns patimei şi prin gânduri păcătoase să
strice fapta bună.
170. Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice:
nu mă va birui pe mine. Căci întrucât ai fost prins, ai şi fost biruit.
171. Tot ce se naşte începe de la ceva mic, şi pe măsură ce e hrănit creşte.
172. Meşteşugirea păcatului e ca o mreajă bine împletită; şi cel ce
s-a încurcat dintr-o parte, de va fi cu nepăsare, va fi prins întreg.
173. Nu voi să auzi de nenorocirea duşmanilor; căci cei ce ascultă cu
plăcere asemenea cuvinte, mănâncă roadele plănuirii lor.
174. Nu socoti că orice jiecaz vine peste oameni din pricina
păcatelor. Pentru că sunt unii bine plăcuţi şi totuşi încercaţi. E
drept că s-a scris: Necuvioşii şi nelegiuiţii vor li prigoniţi. Dar
tot aşa s-a scris: Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos,
prigoniţi vor fif. 1
175. în vreme de necaz, ia seama la momeala plăcerii. Căci întrucât
alină năcazul e bine primită.
176. Unii numesc înţelepţi pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile.
Dar înţelepţi sunt cei ce stăpânesc voile lor.
177. înainte de desrădăcinarea relelor, să nu asculţi de inima ta;
căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească.
178. Precum sunt şerpi ce se întâlnesc în păduri şi alţii cari umblă
prin case, aşa sunt patimi ce se închipuesc de către cuget, şi altele
cari se lucrează cu fapta, măcar că se preschimbă unele într-altele.
179. Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mişcă cu putere şi cheamă
mintea ce vieţuieşte în linişte, la
— vreo patimă, cunoaşte că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea şi
le-a adus la faptă şi le-a aşezat în inimă.
180. Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt, şi nu se naşte patimă fără gând.
181. De nu vom mai face voile trupului, cum zice Scriptura, uşor vor
sfârşi în Domnul cele ce zăceau înainte în noi.
182. Idolii consistenţi chipurile din faţa minţii sunt mai răi şi mai
puternici Dar cei gândiţi sunt pricinuitorii şi premergătorii
celorlalţi.
183. Este un păcat care stăpâneşte inima din pricina obişnuinţii
Tcp6Xjts îndelungate; şi este un alt păcat care ne războieşte
cugetarea prin lucrurile de fiecare zi.
184. Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor. Căci zice; Să-ţi dea
ţie Domnul după inima ta. 1
183. Cel ce nu stărueşte în cercetarea conştiinţii, nu vrea să
primească nici ostenelile trupeşti pentru credinţă.
186. Conştiinţa e o carte naturală. Cel ce o ceteşte cu fapta, face
experienţa ajutorului dumnezeesc.
187. Cel ce nu ia asupra sa de bună voie ostenelile pentru adevăr, e
certat mai aspru de cele fără de voie.
188. Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu şi o împlineşte după putere,
prin osteneli mici scapă de cele mari.
189. Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare, nu
le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele.
MARCU ASCETUL
VjrWwgT
190. Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El, îi
găsesc pe măsura împlinirii lor. 1
191. Nu zice: Am împlinit poruncile şi n-am aflat pe Domnul. Căci ai
aflat adeseori cunoştinţa împreunată cu dreptate, cum zice Scriptura.
Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine, vor afla pace.
192. Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără
lucrarea Duhului Sfânt.
193. Altceva e împlinirea poruncii şi altceva e virtutea, chiar dacă
acestea se prilejuesc una pe alta.
194. împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit; iar
virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut.
195. Precum bogăţia văzută este una, dar de multe feluri după chipul
agonisirii, aşa şi virtutea este una, dar are multe moduri de
activitate. 1
196. Cel ce înşeală pe aiţii şi grăeşte cuvinte fără fapte, se
îmbogăţeşte din nedreptate şi ostenelile lui vor trece în case
străine, cum scrie Scriptura. 3
197. Toate se vor supune aurului, zice; iar gândurile vor fi cârmuite
de harţii lui Dumnezeu.
198. Conştiinţa bună se află prin rugăciune, iar rugăciunea curată
prin conştiinţă. Căci una are trebuinţă de alta, prin fire.
199. Iacob a făcut lui Iosif haină pestriţă. 4 Iar Domnul dărueşte
celui blând cunoştinţa adevărului, precum s-a scris: Domnul va învăţa
pe cei blânzi căile Sale. 5
200. Fă totdeauna binele după putere. Iar în vremea lucrului mai mare,
nu te întoarce spre cel mai mic. Căci cel ce se întoarce înapoi, zice,
nu este vrednic de împărăţia cerurilor. 6
f Ideile din cap. 187 şi 190 formează teme principale În concepţia Sf.
Maxim Mărturisitorul PG. 90, 369; sau PG. 91, 1081, unde se spune:
Fiinţa virtufii din fiecare este Cuvântul cel unic al lui Dumnezeu;
căci fiinţa tuturor virtuţilor este însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos": Ambiguorum liber.
s Ideea modurilor virtuţii" o vom găsi iarăşi mult desvoitată la
Sfântul Maxim Mărturisitorul. 3 Prov. 5, 10. 4 Gen 36, 3. Ps. 25, 9. c
Luc. 9, 62.
A acalciasi

Despre cei ce-şi Închipue că se îndrepte ază din fapte, în 226 de capete1
n cele scrise mai jos se va respinge de către cei ce cred tare şi
cunosc adevărul, credinţa greşită în faptele din afară.
2. Domnul, vrând să arate că orice poruncă e o datorie, iar pe de altă
parte că înfierea se dă oamenilor în dar pentru sângele Său, zice:
Când veţi fi făcut toate cele poruncite vouă, ziceţi: slugi netrebnice
suntem şi ceea ce am fost datori să facem, aceea am făcut. 2 Deci
împărăţia Cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului, gătit
slugilor credincioase.
3. Robul nu cere slobozirea ca plată, ci mulţumeşte pentru ea, ca un
îndatorai, şi o primeşte în dar.
4. Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele noastre şi celor
ce îi slujesc bine, le dărueşte slobozirea. Căci zice: Bine, slugă
bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe
te voiu pune; intră întru bucuria Domnului tău. 3
5. Încă nu e slugă credincioasă cel ce se razimă pe simpla cunoştinţa;
ci cel ce crede prin ascultare lui Hristos, care a poruncit.
6. Cel ce cinsteşte pe Stăpânul, împlineşte cele poruncite. Iar
greşind sau neascultând, rabdă urmările cari
i se cuvin.
7. Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală.
Căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om.
8. încercările, cari ne vin pe neaşteptate, ne învaţă cu bun rost, să
fim iubitori de osteneală şi ne atrag, chiar dacă nu vrem, la
pocăinţă.
9. Necazurile, cari vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor
proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăşi de
venirea lucrurilor bune.
10. Unii oameni, fiind lăudaţi pentru virtute, s-au lăsat cuceriţi de
plăcere, iar plăcerea aceasta nutrită de slava deşartă au socotit-o
mângâiere. Alţii, mustraţi pentru păcat, s-au umplut de durere, şi
durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a păcatului.
11. toţi aceia cari, pentru faptul că se nevoiesc, dispreţuesc pe cei
mai nebăgători de samă, socotesc că se îndreaptă din fapte trupeşti.
Şi toţi cei cari, rezemându-se pe simpla cunoştinţă, nesocotesc pe cei
lipsiţi de cunoştinţă, se găsesc cu mult mai neînţelepţi decât aceia.
12. Cunoştinţa fără faptele, cari urmează din ea, nu e sigură, chiar
dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru.
13. Adeseori, din negrija pentru fapte, se întunecă şi cunoştinţa.
Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au şters în
parte şi din amintire.
14. Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoştinţa lui
Dumnezeu, ca să-I slujim Lui cum se cuvine prin fapte.
15. Când împlinim poruncile la arătare, luăm cele cuvenite de la
Domnul, pe măsura acestei împliniri; dar ne folosim după scopul ce-l
urmărim.
16. Cel ce vrea să facă ceva şi nu poate, e socotit de către
cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca şi când ar fi făcut. Iar aceasta
trebue să o înţelegem atât cu privire la cele bune, cât şi la cele
rele.
17. Mintea fără trup face multe lucruri bune şi rele, Dar trupul fără
minte nu poate tace niciuna din acestea, deoarece legea slobozeniei se
cunoaşte înainte de faptă.
18. Unii, neîmplinind poruncile, socotesc că cred drept. Alţii,
împlinindu-le, aşteaptă împărăţia ca o plată datorată. Şi unii şi
alţii greşesc faţă de adevăr.
19. Stăpânul nu datorează plată robilor; dar iarăşi nici cei ce nu
slujesc drept nu dobândesc slobozenia.
20. Dacă Hristos a murit pentru noi, după Scripturi, şi nu mai trăim
nouă înşine, ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi,1 vădit
este că suntem datori să-I slujim până la moarte. Cum vom socoti aşa
dar înfierea ca ceva ce ni se datorează?
21. Hristos e Stăpân prin fiinţă şi Stăpân prin opera de mântuire,
deoarece, neexistând noi, ne-a făcut, iar murind din pricina
păcatului, ne-a răscumpărat prin sângele Său şi celor ce cred le-a
dăruit harul.
22. Când auzi Scriptura zicând că Dumnezeu va răplăti fiecăruia după
faptele sale,2 să nu înţelegi că e vorba de fapte de o vrednicie egală
cu Gheena sau cu împărăţia, ci că Hristos va răsplăti faptele
necredinţii în El sau ale credinţii, nu ca un schimbător care
cântăreşte preţul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul şi
Răscumpărătorul nostru.
23. Cei ce ne-am învrednicit de baia naşterii de a doua, săvârşim
faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea curăţeniei dată
nouă.
24. Tot lucrul bun, pe care-l săvârşim prin firea noastră, ne face să
ne reţinem de la răul contrar, dar nu ne poate adăuga un spor de
sfinţenie, fără har.
25. Cei ce se înfrânează, se reţine de la lăcomia pânteçelui; cel ce
dispreţueşte avuţia, de la sgârcenie; cel liniştit, de la vorbărie;
cel curat, de la iubirea de plăceri; cel cuviincios, de la desfrânare;
cel ce se ajunge cu ce are, de la iubirea de argint; cel blând, de la
turburare; cel cu cuget smerit, de la slavă deşartă; cel supus, de la
iubirea de vrajbă; cel ce mustră, de la făţărie. De aşemenea cel ce se
roagă, e străin de desnădejde; săracul,
de multă avuţie; mărturisitorul, de tăgăduire; mucenicul, de slujirea
la idoli. Vezi cum toată virtutea săvârşită până la moarte, nu e
altceva decât reţinerea de la păcat. Iar reţinerea de la păcat e un
lucru al firii, nu ceea ce aduce răsplata împărăţiei.
26. Omul de abia păzeşte cele ale firii lui. Hristos însă, prin cruce,
dărueşte înfierea.
27. Este o poruncă restrânsă şi este alta cuprinzătoare. Prin cea
dintâi, se porunceşte să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are;
printr-a doua, se porunceşte lepădarea de toate avuţiile.
28. Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab la minte; şi este
o altă lucrare a păcatului, care seamănă cu adevărul. Dar e bine să nu
cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să
le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci el ştie folosul
amândurora.
29. Cel ce vrea să străbată marea spirituală, rabdă îndelung, cugetă
smerit, veghiază şi se înfrânează. De se va sili să treacă fără
acestea patru, se va turbura cu inima, dar de trecut nu va putea.
30. Liniştirea e reţinerea de la rele. Iar de-şi va lua cineva cu sine
şi cele patru virtuţi, pe lângă rugăciune, nu va avea alt ajutor mai
sigur spre starea de nepătimire.
31. Nu se poate linişti mintea fără trup, precum nu poate fi surpat
zidul dintre ele, fără liniştire şi rugăciune.
32. Trupul pofteşte împotriva duhului şi duhul îm-potriva trupului.
iar cei ce umblă în duh nu vor împlini pofta trupului.
33. Nu există rugăciune desăvârşită fără o chemare a minţii. Iar
cugetul care strigă neîmprăştiat, va îi auzit de Domnul.
34. Mintea care se roagă neîmprăştiat, strâmtorează şi frânge inima;
iar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. 1
35. Rugăciunea încă se numeşte virtute, deşi e maica virtuţilor. Căci
le naşte pe acelea prin împreunarea cu Hristos.
36. Tot ce am săvârşi fără rugăciune şi nădejde bună, ne este pe urmă
vătămător şi fără preţ-
37. Când auzi că cei de pe urmă vor fi întâi şi cei dintâi vor fi pe
urmă,2 înţelege pe cei părtaşi de virtuţi şi pe cei părtaşi de
dragoste. Căci iubirea e cea din urmă dintre virtuţi, după rând, dar e
cea dintâi dintre toate, după cinste, vădindu-le pe cele care s-au
născut înaintea ei, ca fiind cele de pe urmă.
38. Dacă, în vreme ce te rogi, te copleşeşte trândăvia, sau eşti
supărat în diferite chipuri de păcat, adu-ti aminte de moarte şi de
muncile înfricoşate. Dar e mai bine să te lipeşti de Dumnezeu prin
rugăciune şi nădejde, decât să te gândeşti la lucruri dinafară, chiar
dacă sunt de folos.
39. Niciuna din virtuţi nu deschide singură, prin sine, uşa firii
noastre, dacă nu sunt împletite toate între olaltă.
40. Nu e înfrânat cel ce se nutreşte cu gânduri. Căci chiar de sunt
folositoare, nu-s mai folositoare ca nădejdea.
41. Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un
Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit.
42. Cel ce se pocăeşte cum se cuvine nu va respinge osteneala pentru
păcatele vechi, ci îşi va câştiga printr-ânsa îndurarea lui Dumnezeu.
43. Dacă suntem datori să facem în fiecare zi toate câte le are firea
noastră bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb, pentru relele pe cari
le-am făcut mai înainte?
44. Orice prisos de virtute am adăuga astăzi, el e o dovadă a negrijii
trecute, nu un drept la răsplată.
45. Cel ce se turbură cu mintea şi e liniştit cu trupul, este asemenea
celui turburat trupeşte şi împrăştiat cu mintea.
46. Turburarea de bună voie fie a minţii, fie a trupului, o sporeşte
pe cealaltă, cea a minţii pe cea trupească şi cea a trupului pe cea a
minţii. Căci împreunarea lor dă naştere unui rău şi mai mare.
47. Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră şi a iubi pe cei
ce ne urăsc, după cuvântul Domnului. 2
48. Dovada iubirii nefăţărite e iertarea nedreptăţilor.
49. Nu pot îi iertate din inimă greşelile cuiva, fără cunoştinţă
adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greşelile câte le
face.
50. Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la
timpul cuvenit îţi vor veni înmulţite.
51. Când mintea uită de scopul cinstirii de Dumnezeu, fapta văzută a
virtuţii îşi pierde valoarea.
52. Dacă fapta rău plănuită îi este stricăcioasă oricui, cu mult mai
mult celor ce nu au grijă de amănuntele ei.
53. Filosofează cu fapta despre voia omului şi despre răsplata lui
Dumnezeu. Căci ştiinţa nu e mai înţeleaptă sau mai folositoare decât
fapta.
54. Ostenelelor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o
cunoaştem prin legea lui Dumnezeu şi prin conştiinţă.
55. Unul a primit un gând şi l-a ţinut fără multă socoteală. Altul l-a
primit şi I-a confruntat cu adevărul. E de întrebat care dintre ei a
lucrat cu mai multă evlavie?
56. Răbdarea năcazurilor e semnul cunoştinţei ade-vărate; Ia tel
neînvinovăţirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii.
57. Cel ce face binele şi caută răsplata, nu slujeşte lui Dumnezeu, ci
voii sale.
58. Cel ce a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată, decât printr-o
pocăinţă corespunzătoare cu greşeala.
59. Unii spun: Nu putem face binele, dacă nu primim în chip simţit
harul Duhului. 1
60. Aceasta o spun pentru că, zăcând pururea în plăceri, prin libera
lor hotărîre, renunţă ca nişte neajutoraţi la ceea ce le este dat ca
putere x6 xatA 56vaitv. 2
61. Căci celor botezaţi în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic;
dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu
încetează de a ne ajuta în chip ascuns; dar atârnă de noi să facem sau
să nu facem binele pentru care avem putere.
62. Mai întâia harul trezeşte în chip dumnezeesc conştiinţa. Aceasta
îi face şi pe cei făcători de rele să se căiască şi să placă lui
Dumnezeu.
63. EI e ascuns de asemenea în învăţătura ce ne-o dă aproapele. Iar
uneori se iveşte în cuget şi prin cetire; sau învaţă mintea prin
cugetarea naturală despre adevărul lui. Dacă deci nu vom ascunde
talantul acestei cugetări, vom intra în chip simţit întru bucuria
Domnului.
64. Cel ce cere lucrările Duhului înainte de împlinirea poruncilor e
asemenea robului cumpărat cu bani, care, îndată ce a fost cumpărat,
cere deodată cu preţul şi scrisoarea de slobozire.
65. Cel ce socoteşte necazurile venite dinafară ca aduse de dreptatea
lui Dumnezeu, acela, căutând pe Domnul, a aflat deodată cu dreptatea
Lui şi cunoştinţa.
66. Dacă vei înţelege ce zice Scriptura, că în tot pământul stăpânesc
judecăţile lui Dumnezeu,3 orice
întâmplare ţi se va face învăţător spre cunoştinţa de Dumnezeu.
67. Fiecare întâmpină ceea ce îi vine, după ideea sa. Dar numai
Dumnezeu ştie cum i se potriveşte fiecăruia ceea ce îi vine.
68. Când suferi vreo ocară de la oameni, cugetă îndată Ia slava ce-ţi
va veni de la Dumnezeu. 2 Şi ocara te va lăsa neîntristat şi
neturburat; iar slava credincios şi nesupus osândei, când va veni.
69. Când eşti lăudat de mulţime, după bunăvoiţa lui Dumnezeu, să nu
amesteci nimic semeţ în ceea ce ţi-a hărăzit Domnul, ca nu cumva
schimbându-te, să cazi în starea dimpotrivă.
70. Sămânţa nu va creşte fără pământ şi apă; iar omul nu se va folosi
fără osteneli de bună voie şi fără ajutor dumnezeesc.
71. Fără nor nu vine ploaie, iar fără conştiinţă bună nu poţi plăcea
lui Dumnezeu.
72. Nu respinge învăţătura, chiar dacă eşti foarte cuminte. Căci
iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca înţelepciunea noastră.
73. Când inima e mişcată de vreo plăcere de la locul ostenelilor de
bună voie, devine anevoie de reţinut, asemenea unui bolovan foarte
greu, ce se rostogoleşte la vale.
74. Precum un viţel nedeprins, alergând după iarbă, ajunge la un loc
mărginit de prăpăstii din amândouă părţile, la fel se află sufletul pe
care gândurile l-au desfăcut pe -ncetul de locul său.
75. Când mintea, dobândind bărbăţie în Domnul, desface sufletul de
obişnuinţe învechite, atunci inima e chinuită de minte şi de patimă,
ca de nişte călăi, cari o trag încoace şi încolo.
76. Precum cei ce plutesc pe mare rabdă cu plăcere arsura soarelui, la
fel cei ce urăsc păcatul, iubesc
mustrarea. Pentru că cea dintâi se împotriveşte vântului, cea de-a
doua patimilor.
77. Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbăta1 aduce durere trupului şi
întinare sufletului, la fel răscoala patimilor în trupul îmbătrânit şi
în sufletul sfinţit.
78. Nimenea nu e atât de bun şi de milos ca Domnul; dar nici El nu
iartă pe cel ce nu se pocăeşte.
79. Mulţi ne întristăm pentru păcate; dar primim cu plăcere cauzele lor.
80. Sobolul, care se târle sub pământ, fiind orb nu poate vedea
stelele; la fel cel ce nu crede lui Dumnezeu în privinţa celor
vremelnice, nu poate crede nici în privinţa celor veşnice.
81. Cunoştinţa adevărată s-a dăruit oamenilor de către Dumnezeu, ca
har înainte de har; şi ea învaţă pe cei ce se împărtăşesc de ea, să
creadă înainte de toate în Cel ce le-a dăruit-o.
82. Când sufletul care a păcătuit nu primeşte neca-zurile ce vin
asuprai, atunci îngerii zic despre el: Am doftorit Babilonul şi nu s-a
vindecat. 2
83. Mintea, care a uitat de cunoştinţa adevărată se luptă pentru cele
protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos.
84. Precum tocul nu poate zăbovi în apă, tot aşa nici gândul urît în
inima iubitoare de Dumnezeu. Căci tot cel ce iubeşte pe Dumnezeu,
iubeşte şi osteneala. Iar osteneala de bună voie e vrăjmaşă plăcerii
prin fire.
85. Patima ajungând stăpână peste fapte cu ajutorul voinţii, se impune
pe urmă silnic şi dacă nu vrea cel părtaş de ea.
86. De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim siguri că iubim
cauzele lor; iar de vin gânduri cu voia, iubim şi lucrurile spre cari
se îndreaptă.
87. Părerea de sine şi îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar
iubirea de argint şi slava deşartă sunt pricini ale neîndurării şi ale
făţărniciei.
88. Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite
mari şi răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuţi mici prin
ispite mari.
89. Un gând care zăboveşte arată împătimirea omului. Iar dacă e
alungat repede, arată războiu şi împotrivire.
90. Trei sunt lucrurile spirituale, la care vine mintea când se
schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire şi cel împotriva firii.
Când vine la locul după fire, se descopere pe sine ca pricina
gândurilor rele şi-şi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele, recunoscând
pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de
dreptatea lui Dumnezeu şi se războeşte cu oamenii pe motiv că o
nedreptăţesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află
roadele Duhului Sfânt, pe care le-a arătat Apostolul: iubire, bucurie,
paceşi cele următoare; şi ştie că dacă alege grijile trupeşti, nu
poate rămânea acolo. Dar dacă se desparte de locul acela, cade în
păcat şi în necazurile care urmează păcatului, chiar dacă nu îndată,
dar desigur la vremea sa, când ştie dreptatea lui Dumnezeu.
91. Atâta adevăr se cuprinde în cunoştinţa fiecăruia, câtă siguranţă
îi dau blândeţea, smerenia şi dragostea.
92. Tot cel ce s-a botezat după dreapta credinţă a primit tainic tot
harul. Dar se umple de cunoştinţa sigură a acestui fapt, după aceea,
prin lucrarea poruncilor.
93. Porunca lui Hristos, împlinită cu conştiinţă, dărueşte mângâiere
după mulţimea durerilor inimii. Dar fiecare din acestea vine la timpul
său.
94. Roagă-te stăruitor la orice lucru, ca unul ce nu poţi tace nimic
fără ajutorul lui Dumnezeu.
95. Nimic nu ajută mai mult lucrării ca rugăciunea; şi pentru a
câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea.
96. Toată lucrarea poruncilor se cuprinde în ea. Căci nimic nu stă mai
sus ca dragostea de Dumnezeu.
97. Rugăciunea neîmprăştiată e semn de iubire faţă de Dumnezeu la cel
ce stărue în ea. Negrija de ea şi împrăştierea ei, e dovada iubirii de
plăceri.
98. Cel ce priveghează, rabdă şi se roagă nestrâmtorat, se
împărtăşeşte în chip vădit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strâmtorat în
acestea, dar rabdă totuşi cu voia, primeşte şi el îndată ajutor.
99. O poruncă se vădeşte mai aleasă ca alta. De aceea există şi o
credinţă mai sigură ca altă credinţă.
100. Este o credinţă din auz, după Apostol,1 şi este o credinţă, care
e adeverirea lucrurilor nădăjduite. 2
101. Bine este să folosim prin cuvinte pe cei cari întreabă; dar mai
bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune şi virtute. Căci cel ce, prin
acestea, se aduce pe sine lui Dumnezeu, ajută şi aproapelui.
102. Dacă vrei să-l foloseşti fără vorbă multă pe iubitorul de
învăţătură, îndeamnăfî la rugăciune, la credinţă dreaptă şi la
răbdarea năcazurilor. Căci prin acestea se dobândesc toate celelalte
virtuţi.
103. Pentru lucrurile, pentru cari şi-a pus cineva nădejdea în
Dumnezeu, nu se mai războieşte cu aproapele.
104. Dacă, potrivit Scripturii, tot ce ni se întâmplă fără voie îşi
are pricina în cele săvârşite cu voia, nimeni nu e atât de duşman
omului, ca el însuşi.
105. Tuturor relelor le premerge neştiinţa; iar a doua după neştiinţă
e necredinţa.
106. Fugi de ispită prin răbdare şi prin rugăciune. Căci dacă i te
împotriveşti fără acestea, vine asupraţi şi mai năvalnic.
107. Cel blând pentru Dumnezeu e mai înţelept decât cei înţelepţi şi
cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă
jugul lui Hristos întru cunoştinţă. 3
108. Toate câte le grăim sau le săvârşim fără rugăciune, ni se arată
pe urmă sau greşite sau vătămătoare, şi ne dovedesc lipsiţi de
cunoştinţă, prin lucrurile cari urmează.
109. Unul singur e drept din fapte, din cuvinte şi din gânduri. Din
credinţă însă, din har şi din pocăinţă, sunt mulţi drepţi.
110. Precum celui ce se pocăeşte îi e străină cugetarea semeaţă, aşa
celui ce păcătueşte de bună voie îi e cu neputinţă cugetarea smerită.
111. Cugetarea smerită nu e o osândire a noastră din partea
conştiinţei, ci cunoştinţa harului lui Dumnezeu şi a compătimirii Lui.
112. Ceea ce e casa văzută pentru aerul obişnuit, aceea este mintea
raţională pentru harul dumnezeesc. Cu cât scoţi mai mult materia
afară, cu atât mai mult năvăleşte acela înăuntru; şi cu cât o mâni pe
aceasta mai mult înăuntru, cu atât mai mult se retrage acela.
113. Materia casei sunt vasele şi mâncările; iar materia minţii, slava
deşartă şi plăcerea.
114. Nădejdea în Dumnezeu face inima largă; iar grija trupească o îngustează.
115. Harul Duhului e unul şi neschimbat; dar lucrează în fiecare precum voeşte.
116. Precum ploaia, curgând în pământ, dă plantelor calitatea lor
proprie, celor dulci dulceaţa şi celor acre acreala, aşa harul,
intrând în inimile credincioşilor, le dărueşte lucrările cari se
potrivesc cu diferitele virtuţi.
117. Celui ce tlămânzeşte pentru Hristos, harul i se ace hrană; celui
ce însetează, beutură preadulce; celui ce tremură de frig, haină;
celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredinţare; celui
ce plânge, mângâiere.
118. Deci când auzi Scriptura spunând despre Duhul Sfânt că s-a
coborît peste fiecare dintre Apostoli,1 seu că a năvălit asupra unui
prooroc,2 sau că lucrează
sau se întristează,1 sau se stinge,2 sau se mânie; şi iarăşi că unii
au pârga Duhului,3 alţii sunt plini de Duh Sfânt, să nu cugeţi la vreo
tăiere, sau la vreo prefacere, sau la vreo schimbare a Duhului, ci
crede, după cum am spus mai înainte, că el e nemutat, neschimbat şi
atotputernic. De aceea, el rămâne în lucrări ceea ce este, dar în
acelaşi timp salvează în fiecare, în chip dumnezeesc, ceea ce trebue
salvat. Căci el se revarsă peste cei botezafi în chip desăvârşit,
asemenea soarelui, dar fiecare dintre noi se luminează în măsura în
care, urîndu-şi patimile cari-l întunecă, le smulge din sine; precum
de asemenea se întunecă în măsura în care, iubindu-le, cugetă la ele.
119. Cel ce urăşte patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune
pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea.
120. Când suntem stăpâniţi de gânduri rele, să ne învinovăţim pe noi
înşine, şi nu păcatul strămoşesc.
121. Rădăcinile gândurilor sunt păcatele văzute, pe cari le săvârşim
cu mânile, cu picioarele şi cu gura.
122. Nu poate sta de vorbă cu patima în minte, cel ce nu iubeşte pricinile ei.
123. Căci cine stă la târguială cu slava deşartă, dacă dispreţueşte
ruşinea? Sau cine se tulbură pentru ocară, dacă iubeşte umilinţa? Cine
primeşte plăcerea trupească, având inimă sdrobită şi smerită? Sau cine
se îngrijeşte şi se luptă pentru cele vremelnice, dacă crede în
Hristos?
124. Cel care, dispreţuit fiind de cineva, nu se gâlceveşte cu cel
ce-l dispreţueşte, nici cu vântul, nici cu gândul, a dobândit
cunoştinţă adevărată şi arată credinţă tare Stăpânului.
125. Mincinoşi sunt fiii oamenilor, cari stau în cum-pănă de-a face
nedreptate. 6 Dar Dumnezeu păstrează pe seama fiecăruia ceea ce este
drept.
126. Dacă nici cel ce nedreptăţeşte nu ajunge la vreun prisos, nici
cel nedreptăţit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră, şi deci în
deşert se turbură. 1
127. Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaşte că, după
ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei deşarte, seceră acum cu scârbă
spicele seminţelor din inimă.
128. Cel ce s-a bucurat de plăcerile trupeşti mai mult decât trebue,
va plăti prisosul cu osteneli însuţite.
129. Mai marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă;
iar dacă nu e ascultat, să-i vestească venirea relelor.
130. Cel ce este nedreptăţit de cineva şi nu cere de la cel ce l-a
nedreptăţit ceea ce i se datorează, crede, cu privire la partea aceea,
lui Hristos, şi va lua însuţit în veacul acesta şi va moşteni vieaţa
veşnică.
131. Aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala
şi durerea pentru cinstirea lui; şi tot cel ce uită de Dumnezeu caută
plăcerea şi fuge de durere.
132. Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Căci
chiar dacă nu pentru el, e dator totuşi să aibă necazuri pentru
aproapele.
133. Când vrăjmaşul are în stăpânire multe zapisuri de ale păcatelor
uitate, îl sileşte pe datornic să le săvârşească şi prin aducerea
aminte, folosindu-se cu viclean meşteşug de legea păcatului.
134. Dacă vrei să-ţi aminteşti neîncetat de Dumnezeu, nu respinge
necazurile ca nedrepte, ci rabdă-le ca pe unele ce vin după dreptate.
Căci răbdarea lor trezeşte şi înviorează amintirea prin fiecare
întâmplare. Iar respingerea lor micşorează durerea şi osteneala
spirituală a inimii şi prin aceasta produce uitarea.
135. Dacă vrei ca Domnul să-ţi acopere păcatele, să nu-ţi arăţi
oamenilor virtuţile. Căci ceea ce facem noi cu acestea, aceèa face
Dumnezeu cu acelea.
136. Ascunzându-ţi virtutea, nu te mândri, ca şi când ai împlini
dreptatea. Căci dreptatea nu stă numai în a ascunde cele frumoase, ci
şi în a nu gândi nimic din cele oprite.
137. Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi duşmânia care
urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează nopţile
zilelor, aşa urmează răutăţile binefacerilor.
138. Slava deşartă, iubirea de argint şi plăcerea nu lasă facerea de
bine nepătată, dacă nu s-au topit mai -nainte prin frica lui Dumnezeu.
139. în durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage
la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de muncile veşnice.
140. Unii, împlinind poruncile, gândesc să le pună în cumpănă cu
păcatele. Iar alţii îşi câştigă bunăvoinţa lui Dumnezeu prin jertfa
Celui ce a murit pentru păcatele noastre. E de întrebat care dintre
aceştia cugetă drept?
141. Frica Gheenei şi dragostea împărăţiei dau puterea de a răbda
necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi înşine, ci de la Cel ce
cunoaşte gândurile noastre.
142. Cel ce crede în cele viitoare se înfrânează de la plăcerile de
aici, fără a face pe învăţătorul. Iar cel care nu crede, caută
plăcerea şi fuge de durere.
143. Să nu zici: cum se va deda săracul plăcerii, ne-a vând cele ce o
pricinuesc? Căci cineva poate să se dedea plăcerii prin gânduri, în
chip şi mai ticălos.
144. Altceva e cunoştinţa lucrurilor şi altceva cunoaşterea
adevărului. Pe cât se deosebeşte soarele de lună, pe atât e mai de
folos cea de a doua decât cea dintâi.
145. Cunoştinţa lucrurilor creşte în proporţie cu împlinirea
poruncilor; iar cunoaşterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos.
146. De vrei aşadar să te mântueşti şi să vii la cunoştinţa
adevărului, încearcă totdeauna să te ridici peste lucrurile ce cad sub
simţuri şi să te lipeşti de Dumnezeu numai prin nădejde. Căci în felul
acesta, privind uneori pe alături fără să vrei, vei afla Domnii şi
Stăpânii răsboindu-te prin atacurile 8i tv TţpoaŞoXv ce le vor da
asupra ta. Dar biruindu-le prin rugăciune şi rămânând cu bună nădejde,
vei stărui în harul lui Dumnezeu, care te isbăveşte de urgia viitoare.
147. Cine înţelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul Pavel, că
lupta noastră e împotriva duhurilor răutăţii, va înţelege şi parabola
Domnului, prin care a arătat că trebue să ne rugăm neîncetat şi să nu
ne lenevim. 2
148. Legea porunceşte figurat să lucrăm şase zile, iar a şaptea să ne
odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani şi
lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate şi a le da săracilor, după
cuvântul Domnului. 3 Şi cel ce a ajuns astfel la odihnă prin lepădarea
de averi, petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne îndeamnă
şi Pavel să intrăm cu sârguinţă, zicând: Să ne silim să intrăm la
această odihnă. 4
149. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că
aici este răsplata obştească, ci fiindcă trebue să avem întâi harul
Duhului Sfânt lucrând în inimă şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei
noastre, în împărăţia cerurilor. Aceasta descoperind-o şi Domnul a
zis: împărăţia cerurilor este înăuntru vostru!5 Dar a spus-o şi
Apostolul: Credinţa e adeverirea celor nădăjduite6; şi iarăşi:
Alergaţi aşa ca să o luaţi; şi iarăşi: Cercetaţi-vă pe voi înşivă de
sunteţi în credinţă. Sau nu cunoaşteţi că Iisus Hristos locueşte în
voi? afară numai dacă nu sunteţi creştini netrebnici. 8
150. Cel ce cunoaşte adevărul nu se împotriveşte necazurilor, cari vin
asupra lui. Căci ştie că-l conduc pe om spre frica de Dumnezeu.
151. Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă
pe cel cu bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însoţite de
întristare, îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără
întristare, îşi întipăresc din nou vechea întinăciune.
152. Când mintea, prin lepădarea de sine, se tine strâns numai de
gândul nădejdii, vrăjmaşul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăveşte
păcatele de mai înainte, ca să stârnească din nou patimile uitate prin
harul lui Dumnezeu şi, pe nebăgate de seamă, să tacă pe om nedrept.
Căci făcând vrăjmaşul aceasta, de va fi omul luminat şi urîtor de
patimi, se va întuneca, turburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi
încă înceţoşat şi iubitor de plăceri, va zăbovi desigur în convorbirea
pătimaşe cu momelile, în cât amintirea aceasta nu-i va fi o
mărturisire, ci început de păcătuire.
153. Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire fără osândă, nu
pomeni special, după chipul lor, greşelile, ci rabdă cu bărbăţie
urmările lor.
154. întâmplările dureroase vin asupra noastră pentru păcatele făcute
mai -nainte, fiecare greşală aducând după sine ceea ce se leagă de
tirea ei.,
155. Cel ce cunoaşte şi ştie adevărul, nu se mărturiseşte lui Dumnezeu
prin amintirea celor săvârşite, ci prin răbdarea celor ce vin pe urmă
asupra lui.
156. Când respingi durerea şi ocara, nu făgădui că te vei pocăi prin
alte virtuţi. Căci slava deşartă şi fuga de dureri obişnuiesc să
slujească păcatului chiar şi prin cele de-a dreapta prin virtuţi.
157. Precum virtuţile obişnuesc să se nască din dureri şi din ocări,
aşa păcatele se nasc din plăceri şi laude.
158. Orice plăcere trupească vine dintr-o lenevire de mai -nainte. Iar
lenevia se naşte din necredinţă.
159. Cel ce zace sub păcat nu poate birui singur cugetul trupesc. Căci
atâtarea se mişcă fără odihnă în mădularele sale.
160. De suntem pătimaşi, trebue să ne rugăm şi să ne supunem. Căci de
abia cu ajutor ne putem război cu obişnuinţele păcatului.
161. Cel ce-şi loveşte voia cu supunerea şi cu rugăciunea, este
luptător cu bun meşteşug, vădind lupta mintală pe care o poarta, prin
reţinerea de la cele supuse simţurilor.
162. Cel ce nu-şi uneşte voia sa cu Dumnezeu se poticneşte în faptele
sale şi cade în mâinile vrăjmaşilor.
163. Când vezi doi răi, având dragoste unul faţă de altul, cunoaşte că
fiecare ajută să se împlinească voia celuilalt.
164. Cel ce cugetă semeţ şi cel ce iubeşte slava deşartă se însoţesc
cu plăcere unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă
deşartă, care-i cade înainte slugarnic; iar celălalt măreşte pe cel cu
cuget semeţ, care-l laudă într-una.
165. Cel ce ascultă cu dragoste de adevăr scoate folos din amândouă
părţile: pentru cele bune primind mărturie, se face şi mai grabnic la
ele; pentru cele rele fiind mustrat, e silit să se pocăiască. După
sporirea noastră trebue să ne fie şi vieaţa; şi după vieaţă suntem
datori să înălţăm lui Dumnezeu rugăciunile noastre.
166. Bine este să ţinem porunca cea mai cuprinzătoare şi să nu ne
îngrijim de nimic în parte, ca astfel să nu trebuiască nici să ne
rugăm pentru ceva aparte, ci să cerem numai împărăţia lui Dumnezeu,
după cuvântul Domnului. 1 Iar dacă ne îngrijim de fiecare trebuinţă,
suntem datori să ne şi rugăm pentru fiecare. Căci cel ce face sau se
îngrijeşte de ceva fără rugăeiune, nu se află pe drumul cel bun care
duce spre sfârşitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul: Fără
mine nu puteţi face nimic.
167. Cel ce nesocoteşte porunca rugăciunii, cade în neascultări şi mai
rele, una predându-l alteia, ca legat în lanţuri.
168. Cel ce primeşte necazurile de acuma, în nădejdea bunătăţilor de
mai târziu, a aflat cunoştinţa adevărului şi se va izbăvi repede de
mânie şi întristare.
169. Cel ce primeşte reaua pătimire şi necinstea pentru adevăr umblă
pe calea apostolilor, luând crucea şi încingându-se cu lanţuri. Iar
cel ce încearcă să aibă grijă de inima sa fără acestea, rătăceşte cu
mintea şi cade în ispitele şi cursele diavolului.
170. Nu poate birui cel ce se războieşte nici gândurile rfele fără să
biruiască pricinile lor, nici priciniie fără gânduri. Căci când
răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinşi prin cealaltă de
către amândouă.
171. Cel ce se luptă cu oamenii, de frica relei pătimiri şi a
ocărilor, sau va pătimi aici necazuri şi mai multe, sau va fi muncit
fără milă în veacul viitor.
172. Cel ce vrea să fie ferit de orice întâmplare rea e dator să-şi
încredinţeze toate trebile lui Dumnezeu prin rugăciune; apoi mintea
lui să se ţină strâns de nădejdea în El, iar grija pentru lucrurile
supuse simţurilor să o nesocotească cu toată puterea.
173. Când află diavolul pe un om, prins fără trebuinţă de cele
trupeşti, mai întâi îi răpeşte trofeele cunoştinţii, pe urmă îi taie
nădejdea în Dumnezeu, cum i-ar tăia capul.
174. Dacă ocupi vreodată poziţia întărită a rugăciunii curate, nu
primi în acea vreme cunoştinţa lucrurilor, ridicată în faţa ta de
vrăjmaşul, ca să nu pierzi ceea ce e mai de preţ. Căci mai bine este
să-l săgetăm cu săgeţile rugăciunii, stând închişi în cetăţuia
noastră,
decât să stăm de vorbă cu el, care ne aduce daruri, uneltind să ne
desfacă de rugăciunea împotriva lui.
175. Cunoştinţa lucrurilor foloseşte omului în vreme de ispită şi de
trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeşte.
176. Dacă ţi s-a rânduit să înveţi întru Domnul şi nu eşti ascultat,
întristează-te cu mintea, dar nu te turbura la arătare. Căci
întristându-te, nu vei fi osândit cu cel neascultător. Dar
turburându-te, vei fi ispitit prin acelaşi lucru.
177. în vremea tâlcuirii, să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de
fată, povestindu-le lucrurile cuviincioase şi vrednice de laudă mai
lămurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit.
178. Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greşala în
fată. Căci aceasta tine mai mult de stăpânire, decât de sfătuire.
179. Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arătând fiecăruia
în conştiinţă cele ale sale.
180. Cel ce vorbeşte drept e dator şi el să fie plin de mulţumire, ca
unul ce primeşte cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al
celui ce grăeşte, ci al lui Dumnezeu, care i-l dărueşte.
181. Nu te gâlcevi cu cei cari nu Ji-au făcut mărturisire de supunere,
când se împotrivesc adevărului, ca să nu-ţi stârneşti ura, cum zice
Scriptura.
182. Acela care cedează ucenicului când se împotriveşte unde nu
trebue, îl rătăceşte în privinţa acelui lucru şi-I pregăteşte să
nesocotească rânduelile supunerii.
183. Cel ce sfătueşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela
care păcătueşte, îşi câştigă siefşi virtutea opusă greşelii. Iar cel
ce tine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă,
după legea duhovnicească.
184. Cel ce a învăţat bine legea se teme de legiutor; iar temându-se
de El, se fereşte de tot răul.
185. Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu vântul, şi
într-alt fel aflându-te cu conştiinţa. Căci pe unul ca acesta
Scriptura îl pune sub osândă. 1
186. Adeseori cel ce spune adevărul e urît de cei fără de minte, după
Apostol. 2 Iar cel făţarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste
răsplăţi nu ţine multă vreme. Căci domnul va răsplăti fiecăruia, la
vremea sa, ceea ce trebue.
187. Cel ce voeşte să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu
plăcere pe cele de acuma. Căci astfel, împăcându-se înţelepţeşte cu
lucrurile, va ocoli prin dureri mici, pedepse mari.
188. Imprejmueşte-ţi cuvântul cu întărituri dinspre partea laudei de
sine şi cugetul dinspre partea înaltei păreri despre tine, ca nu cumva
cedând să faci cele dimpotrivă. Căci binele nu se săvârşeşte numai de
către om, ci şi de către Dumnezeu, atotvăzătorul.
189. Atotvăzătorul Dumnezeu precum dă răsplătiri cuvenite faptelor
noastre, aşa şi cugetelor şi gândurilor noastre celor de bună voie.
190. Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte; iar cele
cu voia, din voinţa liberă. De aceea, cele din urmă, sunt pricinile
celor dintâi.
191. Gândurile rele neintenţionate le urmează întri-starea. De aceea
şi dispar degrabă. Iar celor intenţionate le urmează bucurie. De aceea
cu anevoe ne isbăvim de ele.
192. Iubitorul de plăcere se întristează de dojeniri şi de
strâmtorări; iar iubitorul de Dumnezeu, de laude şi de prisosiri.
193. Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un
drum înconjurat de amândouă părţile de prăpăstii şi uşor e răsturnat
de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se
oţăreşte; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa;
când ajunge în suferinţe, se tângueşte; de înţelege ceva caută
numaidecât să arate; când nu înţelege, se face că înţelege; dacă e
bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e
plin de îndrăsneală; când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei
ce-l mustră, se ia Ia ceartă; iar cei ce-l iartă, îi socoteşte proşti.
194. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos,
cunoştinţa adevărului şi frica de Dumnezeu, se răneşte cumplit nu
numai de patimi, ci şi de alte întâmplări.
195. Când vrei să descurci un lucru încurcat, caută în privinţa lui ce
place lui Dumnezeu, şi vei afla deslegarea folositoare.
196. Când Dumnezeu binevoeşte să se facă un lucru, toată zidirea ajută
să se împlinească. Dar când El nu binevoeşte, se împotriveşte şi
zidirea.
197. Cel ce se împotriveşte necazurilor, se războieşte fără să ştie cu
porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeşte întru cunoştinţă
adevărată, acela rabdă pe Domnul, cum zice Scriptura.
198. După ce a venit încercarea, nu întreba de ce, sau prin cine a
venit, ci cum să o porţi cu mulţumire, fără întristare şi fără
pomenirea răului.
199. Răul de la altul nu ne sporeşte păcatul, dacă nu îl primim cu gânduri rele.
200. Dacă nu e uşor să afli pe cineva să placă lui Dumnezeu fără să
fie încercat, trebue să mulţumim lui Dumnezeu pentru toată
întâmplarea.
201. Dacă Petru n-ar fi rămas fără izbândă în pescuitul de noapte,1 nu
ar fi izbândit în cel de zi. Şi dacă Pavel nu şi-ar fi pierdut vederea
ochilor,2 nu ar fi câştigat-o pe cea a minţii. Iar dacă Ştefan nu ar
fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi văzut pe Dumnezeu, când i s-au
deschis cerurile. 3
202. Precum lucrarea după Dumnezeu e virtute, aşa necazul împotriva
aşteptării se numeşte încercare.
203. Dumnezeu a încercat pe Avraam, adică i-a adus necaz cu folos, nu
ca să afle cum este, căci Cel ce cunoaşte toate înainte de naşterea
lor îl cunoştea şi pe el, ci ca să-i dea prilejuri pentru o credinţă
desăvârşită.
204. Tot necazul vădeşte aplecarea voinlii, dându-i acesteia prilej să
încline fie la dreapta, fie la stânga. De aceea necazul ce se întâmplă
să vină se numeşte încercare, dând celui ce se împărtăşeşte de el
cunoştinţa voilor sale ascunse.
205. Frica de Dumnezeu ne sileşte să luptăm cu păcatul. Dar luptând
noi, însuşi harul lui Dumnezeu îl surpă.
206. înţelepciunea nu stă numai în a cunoaşte adevărul din înălţimea
naturală, ci şi în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe
a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de
mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în
cugetare.
207. De vrei să nu fii muncit de gâduri rele, primeşte umilirea
sufletului şi necazul trupului. Iar aceasta nu numai în parte, ci în
toată vremea şi locul şi lucrul.
208. Cel ce se lasă povăţuit de bună voie prin necazuri, nu va fi
stăpânit de gândurile fără de voie. Iar cel ce nu primeşte pe cele
-"tâiu, va deveni, chiar dacă nu vrea, robul celor de a.
209. Dacă eşti nedreptăţit şi ţi se înăspreşte inima, nu te întrista,
căci cu bun rost a fost pus în mişcare ceea ce ţi s-a întâmplat. Ci
bucurându-tet alungă gândurile cari răsar, ştiind că, biruindu-le de
la primul atac, va fi biruit împreună cu ele şi răul după ce a fost
pus în mişcare; dar dacă gândurile continuă să se mişte, şi răul
sporeşte.
210. Fără sdrobirea inimii, e cu neputinţă să ne iz-băvim cu totul de
păcat. Iar inima se sdrobeşte prin înfirânarea de la trei lucruri: de
la somn, de la hrană şi
dela lenevirea trupească. Căci prisosinţa acestora sădeşte iubirea de
plăcere; iar iubirea de plăcere primeşte gândurile rele. Pe de altă
parte, ea se împotriveşte atât rugăciunii, cât şi slujirii cuvenite.
211. Dacă ai fost rânduit să porunceşti fraţilor, păzeşte rânduiala ta
şi să nu treci sub tăcere cele cuvenite de frica celor ce se
împotrivesc. Când vor asculta, vei avea plată pentru virtutea lor;
când nu vor asculta, de sigur îi vei ierta şi vei lua de asemenea
iertare de la Cel ce a zis: Iertaţi şi se va ierta vouă. 1
212. Toată încercarea se aseamănă cu un târg. Cel ce ştie să facă
negustorie, câştigă mult; iar cel ce nu ştie, sufere pagubă.
213. Pe cel ce nu ascultă de un cuvânt nu-l sili cu ceartă; ci
câştigul, pe care el l-a lepădat, adunăţi-l ţie. Căci hotărîrea de a
nu pune răul la inimă îţi va folosi mai mult decât îndreptarea lui.
214. Când vătămarea ce izvorăşte de la unul se întinde Ia mulţi, nu
trebue să ai îndelungă răbdare, nici să cauţi folosul tău, ci al celor
mulţi, ca să se mântuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora,
decât cea a unuia.
215. De va cădea cineva în orice fel de păcat şi nu se va întrista pe
măsura greşelii, cu uşurinţă va cădea iarăşi în aceeaşi cursă.
216. Precum leoaica nu se apropie cu prietenie de junincă, la fel
neruşinarea nu primeşte de bunăvoie întristarea după Dumnezeu. 2
217. Precum oaia nu se împreună cu lupul, pentru naşterea de pui, aşa
nici durerea inimii cu neruşinarea, pentru zămislirea virtuţilor.
218. Nimenea nu poate avea durere şi întristare după Dumnezeu, de nu
va iubi mai -nainte pricinile lor.
219. Frica de Dumnezeu şi mustrarea primesc între ele întristarea. Iar
înfrânarea şi privegherea se însoţesc cu durerea.
220. Cel ce nu se lasă povăţuit de poruncile şi de îndemnurile
Scripturii, va fi mânat înainte de biciul calului şi de boldul
asinului. 1 Iar de se va împotrivi şi acestora, i se vor strânge
fălcile în zăbale şi frâu. 2
221. Cel biruit cu uşurinţă de cele mici e robit neapărat şi de cele
mari. Iar cel ce le dispreţueşte pe acelea, le va sta împotrivă şi
celor mari, întru Domnul.
222. Nu încerca să foloseşti prin mustrări pe cel ce se laudă cu
virtuţile, fiindcă acela nu poate li şi iubitor de fală şi iubitor de
adevăr.
223. Tot cuvântul lui Hristos descopere mila şi dreptatea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu, şi toarnă prin auz puterea lor în cei ce
ascultă cu plăcere. Dar cei nemilostivi şi nedrepţi, ascultând fără
plăcere, nu au putut cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au şi
răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să băgăm şi noi de seamă de ascultăm
cu plăcere de El. Căci chiar El a zis: Cel ce mă iubeşte pe Mine va
păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voiu iubi pe
el şi Mă voiu arăta lui. 3 Vezi cum a ascuns arătarea Sa în porunci?
Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către
Dumnezeu şi către aproapele. Iar aceasta ia fiinţă din înfrânarea de
la cele materiale şi din liniştirea gândurilor.
224. Domnul, ştiind aceasta, ne porunceşte zicând: Să nu vă îngrijiţi
de ziua de mâine. 4 Şi cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a izbăvit de
cele materiale şi de grija lor, cum se va izbăvi de gândurile rele?
Iar cel învăluit de gânduri, cum va vedea păcatul, care este acoperit
de ele? Căci păcatul e un întunerec şi o ceaţă a sufletului, ce se
lasă din gânduri, din cuvinte şi din fapte rele. Şi păcatul se naşte
aşa că diavolul ispiteşte pe om printr-o momeală care nu-l forţează şi
îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din
pricina iubirii de plăcere şi a slavei deşarte. Căci deşi
prin judecată nu voieşte, dar cu lucrarea se îndulceşte şi îl
primeşte. Iar cel ce nu-şi vede acest păcat cuprinzător, cum se va
ruga pentru el ca să se curăţească? Şi cel ce nu s-a curăţit, cum va
afla locul fiinţei curate? Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea
mai dinlăuntru a lui Hristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu, după
cuvântul prorocesc, evangeiicesc şi apostolesc?
225. Trebue, aşadar, ca urmare a celor spuse mai -nainte, să căutăm
casa aceasta şi să stăruim a bate la uşa ei prin rugăciune, ca, fie
acum, fie în ceasul morţii, să ne deschidă stăpânul şi să nu ne spună
ca unora, cari n-am avut grijă: Nu vă ştiu pe voi de unde sunteţi. 1
Ba suntem datori nu numai să cerem şi să luăm, ci să şi păstrăm ceea
ce ni s-a dat. Căci sunt unii, cari şi după ce au primit, au pierdut.
De aceea, poate, cunoştinţa simplă, sau chiar şi o experienţă
întâmplătoare a lucrurilor spuse mai -nainte o au şi cei mai tineri şi
mai târzii la învăţătură. Dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au
decât cei evlavioşi şi mult încercaţi dintre bătrâni, cari, pierzând-o
adeseori din neatenţie, au căutat-o iarăşi cu osteneli de bună voe şi
au aflat-o. Să nu încetăm să tăcem şi noi la fel, până când o vom
dobândi într-o astfel de măsură, încât să nu o mai putem pierde,
întocmai ca aceia.
226. Aceste puţine învăţături ale legii duhovniceşti le-am cunoscut
din cele multe. Asupra lor stărue neîncetat şi marele Psalmist, vrând
să le înveţe şi să le împlinească cei ce cântă neîntrerupt în Domnul
Iisus: Lui I se cuvine slava, stăpânirea şi închinarea, acum şi în
veci. Amin.
Ai aetloiaşi
Răspuns acelora cari se îndoiesc despre Dumnezeescul Botez1
nii socotesc Sfântul Botez desăvârşit, întemeindu-se pe Scriptură,
care zice: Scoală-te, primeşte botezul şi spală-te de păcatele tale,2
sau: Spălaţi-vă şi fiţi curaţi, sau: Dar v-aţi spălat, dar v-aţi
curăţit, precum şi alte multe de felul acesta. Alţii însă susţin că
păcatul cel vechiu se desfiinţează abia prin nevointe, aducând şi ei
mărturia Scripturii, care zice: Să ne curăţim pe noi înşine de toată
întinăciunea trupului şi a duhului." Ba aceştia susţin că chiar şi
lucrarea însăşi a păcatului se află în ei după Botez.
Ce vom zice noi la acestea, sau cui vom crede?
Răspuns
Trebue să credem propovedaniei Apostolilor şi să rămânem pe lângă
mărturisirile lor şi să nu ispitim puterea lui Dumnezeu prin socotinţe
omeneşti. De asemenea să nu primim iarăşi de bunăvoie jugul robiei, ci
să ţinem strâns la libertatea noastră prin împlinirea poruncilor. Căci
pe măsura împlinirii lor aflăm tot adevărul, precum trebue să ştim
limpede că pe măsura neîmplinirii lor stăm sub puterea păcatului.
Numai fiindcă am socotit deşartă propovedania, ascultând mai mult de
curiozitatea noastră decât de cuvântul lui Dumnezeu, s-a iăcut deşartă
şi credinţa noastră şi ne aflăm încă în păcate.
întrebare
Noi nu spunem că propovedania este deşartă, ci căutăm să aflăm adevărul.
Răspuns
Dacă ţinem propovedania de adevărată, să frnplinim toate poruncile şi
atunci vom şti de mai suntem stăpâniţi de păcat. Căci Sfântul Botez
este desăvârşit, dar nu desăvârşeşte pe cel ce nu împlineşte
poruncile. Drept aceea să nu credem socotinţelor omeneşti, ci mai de
grabă dumnezeeştei Scripturi, care spune: Hristos a murit pentru
păcatele noastre, sau: Ne-am îngropat cu El prin botez,2 sau: Cel ce a
murit s-a îndreptat de păcat,3 sau Păcatul nu va mai stăpâni peste
noi,4 de vom împlini poruncile; iar de nu le împlinim, suntem
necredincioşi şi stăpâniţi de păcat. Căci credinţa stfi nu numai în a
ne fi botezat în Hristos, ci şi în a împlini poruncile Lui. Că odată
ce ne-am îngropat cu El prin Botez, ne-a şi ridicat pe noi şi ne-a
aşezat împreună cu Sine în cele cereşti, e vădit din Scripturi. 5 Dar
nu e mai puţin vădit că ne-a dai şi porunci, ca, împlinindu-le, să
aflăm desăvârşirea pe care ne-a dat-o nouă. Iar de nu le vom împlini,
ne vom arăta stăpâniţi de păcat.
Dacă zicem deci că păcatul se desfiinţează prin fapte, atunci Hristos
a murit în deşert6 şi toate cele spuse sunt mincinoase. Şi dacă
aceştia spun că Botezul nu este desăvârşit, ci dobândesc desăvârşirea
prin nevoinţe, deşartă este pentru ei şi legea libertăţii şi toată
legiuirea Noului Testament e desfiinţată. Ba aceştia îi fac şi pe
Hristos însuşi nedrept, odată ce porunceşte celor botezaţi să
săvârşească fapte de-ale libertăţii, cală
vreme ei sunt robii de păcat împotriva voii. Iar harul lui Dumnezeu nu
mai e în acest caz har, ci răsplata nevoinţelor noastre. Căci dacă
prin fapte scăpăm de păcat, atunci nu mai putem spune că prin har. Iar
dacă prin har, fapta nu mai e faptă, ci poruncă a Celui ce ne-a
eliberat, şi faptă a libertăţii şi a credinţii. Acestea li le-a spus
Sfântul Pavel mai înainte Galatenilor, potrivit cu iconomia
dumnezeească, sfătuindu-i ca pe unii ce erau la fel de necredincioşi
ca şi aceştia de acum.
Dar noi nu avem aceeaşi necredinţă în harul lui Dumnezeu. Să nu fie!
Nici nu tăgăduim credinţa în propovedania apostolică. Ci, chiar dacă
suntem ţinuţi sub păcat şi după Botez, aceasta nu se întâmplă din
pricină că Botezul ar fi nedesăvârşit, ci pentru că nesocotim porunca
şi ne alipim de plăceri de bună voie, cum ne mustră dumnezeeasca
Scriptură. Căci omul se întoarce cu voia sa liberă la păcatul său, ca
un câine care vine la vărsătura sa. aPentru că nici Botezul, nici
Dumnezeu, nici Satana nu sileşte voia omului. Oare n-au auzit aceştia
că poruncile lui Hristos, cele date după Botez, sunt o lege a
libertăţii? Căci zice Scriptura: Aşa să lucraţi şi aşa să grăiţi, ca
unii ce veţi avea să fiţi judecaţi prin legea libertăţii. 2 Şi iarăşi
zice Sfântul Petru: Adăugaţi la credinţa voastră virtutea. 3 Iar după
ce spune cele următoare, adaugă zicând: Cel care nu are acestea e orb
cu vederea micşorată, uitând de curăţirea păcatelor lui de demult. 4
Aţi putut înţelege din cele spuse că e vorba de curăţirea întâmplată
în chip tainic prin Botez, dar care e aflată efectiv âvspyw? prin
porunci.
Dacă însă, botezându-ne, nu ne-am eliberat de păcatul strămoşesc, e
vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să
le săvârşim pe acestea, arătat este că tainic ne-am eliberat de robia
păcatului, precum este scris: Legea Duhului vieţii m-a slobozit pe
mine de legea păcatului şi a morţii,1 dar nesocotind poruncile Celui
ce ne-a curăţit pe noi, suntem purtaţi de păcat. Drept aceea, sau
arată-mi tu mie că cei botezaţi nu pot împlini poruncile libertăţii şi
atunci Botezul nu e desăvârşit; sau, arătând noi că aceştia au primit
o astfel de putere, să mărturisească toţi că au fost eliberaţi prin
harul lui Hristos, dar s-au predat pe ei înşişi în robia păcatelor
prin faptul că n-au împlinit toate poruncile, şi de aceea iarăşi s-au
supus lor. Şi dovada s-o ia chiar din mărturia adusă de ei: Să ne
curăţim pe noi înşine, fraţilor, de toată întinăciunea trupului şi a
duhului. 2 Căci cel robit păcatului cum se poate curăţi însuşi pe sine
de toată întinăciunea trupului şi a duhului, odată ce nu are
libertatea şi puterea trebuincioasă, ci e ţinut sub păcat? Iar dacă ai
stăpânire peste patimi, poţi cunoaşte că nu eşti ţinut sub ele prin
puterea lor, ci din pricina voinţii tale. Deci toate câte ni le spune
dumnezeeasca Scriptură despre curăţire, ni le spune ca unor oameni
liberi şi ca unor oameni liberi ne dă îndemnul să nu rămânem în
asemenea gânduri, ci să iubim libertatea, având puterea să înclinăm
spre ceea ce vrem, fie bine, fie rău.
întrebare
Dacă ne-am eliberat la Botez, de ce nu vedem aerul libertăţii, cum îl
văd cei ce se nevoiesc?
Răspuns
Vederea noastră este întunecată de plăcerile cu voia şi de nesocotirea
poruncilor, pe cari aceia le-au împlinit. Căci am spus mai înainte că
omul se eliberează prin darul lui Hristos, dar voia sa stăruie pe
lângă ceea ce iubeşte, chiar după ce s-a botezat, din pricina
libertăţii sale. Când Iisus zice: Cei ce se silesc răpesc împărăţia
Cerurilor,3 vorbeşte despre voia noastră, vrând ca fiecare din noi să
se silească potrivit cu Botezul, ca să nu se abată spre rău, ci să
stăruiască în bine. De sigur, precum omul pătimea de silă sub robia
Stăpâniilor rele, Dumnezeu putea să ne slobozească şi să ne facă
neschimbători tot cu sila. Dar n-a făcut aşa, ci prin Botez ne-a scos
cu sila din robie, desfiinţând păcatul prin cruce, şi ne-a dat
poruncile libertăţii, dar a urma sau nu poruncilor a lăsat la voia
noastră liberă. Drept aceea, împlinind poruncile ne arătăm dragostea
faţă de Cel ce ne-a eliberat; iar nepurtând grijă de ele, sau
neîmplinindu-le, ne dovedim împătimiţi de plăceri.
Dar aceştia se poticnesc chiar în gândurile lor când zic: Vrem să
împlinim poruncile, dar nu putem, fiind ţinuţi cu puterea de păcat; de
aceea trebue să ne nevoim mai întâi şi să ştergem păcatul ca să putem
împlini poruncile libertăţii. Ei nu înţeleg însă ce zic, nici ceea ce
vreau să dea ca lucru sigur. Căci dacă nu ai peste tot libertate şi nu
poţi împlini poruncile, prin cari nevoinţe zici că ştergi păcatul?
Pentru că nevoinţele celor credincioşi sunt porunci. Tu deci zici: Nu
pot împlini poruncile, până ¡nu mă voiu curăţi întâi prin nevoinţe.
Dar arată-mi atunci nevoinţele, de cari zici că sunt afară de porunci,
şi voiu crede părerii tale. Dacă îmi arăţi rugăciunea, ea e poruncă;
dacă îmi arăţi postul, e tot poruncă; privegherea, de asemenea e
poruncă; dărnicia, la fel e poruncă; punerea sufletului, tot poruncă
este; curăţirea gândurilor, e şi ea poruncă; crucea, moartea şi orice
altă faptă a virtuţii ai mai numi, toate sunt porunci. De aceea celor
ce au primit puterea de a împlini poruncile, Hristos le porunceşte ca
unor credincioşi să se nevoiască să nu se întoarcă spre cele dinapoi,
nu pentru că prin porunci ar avea să şteargă păcatul, ci ca să nu se
mai întoarcă pe ei înşişi la cele dinapoi. Deci aceste porunci nu scot
afară păcatul căci aceasta s-a făcut numai prin cruce, ci păzesc
condiţiile libertăţii noastre. Căci spune-mi mie: dacă scoţi afară
păcatul lui Adam prin fapte, de ce s-a zis că Hristos a murit pentru
păcatele noastre, după Scripturi?
Dar la acestea nu au ce răspunde, ci pun doar întrebări cari se bat
cap în cap, căutând să folosească orice pentru socotinţele lor şi
neascultând de adevărul Scripturii. Deci zic aceştia: Dacă păcatul se
şterge prin Botez, de ce lucrează iarăşi în inima noastră? Dar noi am
arătat de multe ori pricina, spunând că nu vreo rămăşiţă a păcatului
lucrează în noi după Botez căci acesta dă deslegarea deplină, ci că
noi înşine ne înfăşurăm cu voia liberă în legăturile cari au fost
deslegate prin împlinirea poruncilor. Căci gândul, care zăboveşte în
jurul vreunei plăceri sau mânii, nu e un semn al păcatului rămas, ci
al unei împătimiri libere. Pentru că avem puterea să stingem gândurile
şi să surpăm toată înălţarea care se ridică împotriva cunoaşterii lui
Dumnezeu, cum zice Scriptura. Prin urmare gândul rău este, pentru
aceia cari îl sting în ei, semn al dragostei de Dumnezeu, nu al
păcatului. Căci nu atacul rcpoapoXij gândului este semn al păcatului,
ci convorbirea pretinoasă a minţii cu el? Pentru că dacă nu-l iubim,
de ce zăbovim cu el? Căci dacă n-am săvârşit fapte rele este cu
neputinţă să lungim vorba cu el în inimă, odată ce îl urîm din toată
inima. Prin urmare, dacă chiar şi când e urît un gând stăpâneşte cu
putere mintea căci nu spun că nu se întâmplă aceasta acest fapt nu
este o rămăşiţă din păcatul lui Adam, ci un semn al necredinţii de
după Botez. Căci dacă după Sfântul Botez, măcar că putem împlini
poruncile, nu le împlinim, chiar dacă nu vrem suntem ţinuţi sub păcat
până ce, împlinind toate poruncile, vom ruga pe Dumnezeu prin pocăinţă
să şteargă păcatul necredinţii noastre. Pentru că două sunt pricinile
lucrării păcatului în noi şi amândouă sunt de la noi: una lucrează pe
măsura neîmplinirii poruncilor, iar cealaltă ne stăpâneşte cu putere
datorită faptelor noastre rele de după Botez. Şi numai Dumnezeu
înlătură această lucrare, dacă îl rugăm prin milostenie,
prin rugăciune şi prin răbdarea năcazurilor ce vin asupra noastră. Dar
şi pe acestea ni le dărueşte, în chip ascuns, tot harul dat nouă prin
Botez.
întrebare
Atunci nu cuipva a păcătuit şi Pavel după Botez, dacă era stăpânit de
păcat cu voia lui? Căci zice: Văd altă lege, luptându-se împotriva
legii minţii mele.
Răspuns
Aşa strică şi celelalte locuri din Scriptură, cei rătăciţi de
înţelegerea lor păcătoasă. Dar ia capitolul acesta de mai sus şi vei
afla că Sfântul Pavel nu grăeşte despre sine, cum era după Botez, ci
despre Iudeii necredincioşi, vrând să-i convingă că fără harul lui
Hristos, dat prin Botez, e cu neputinţă să fie biruit păcatul. Căci
zicând: Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii
acesteia?, adauge: Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domuul
nostru,3 că legea Duhului vieţii m-a slobozit pe mine de legea
păcatului şi a morţii. 4 De aceea zice: Legea este duhovnicească iar
eu sunt trupesc, vândut sub păcat. 5 De aci urmează că toate ale legii
şi ale templului şi ale jertfelor îşi află plinirea desăvârşită în noi
cei cari am primit în chip tainic harul Duhului la Botez. Căci a spus
de noi că suntem templu al Duhului6 şi ne îndeamnă să aducem jertte
duhovniceşti, numindu-ne Iudei întru ascuns şi nu la arătare,8 şi
tăiere împrejur a inimii în duh, nu în literă. Ba a mai spus că
cerescul legiuitor Hristos a scris legea duhovnicească prin Duh în cei
credincioşi, nu în table de piatră, ci în table de carne ale inimii. 4
Deci precum a spus despre acestea că se află întru ascuns, tot aşa
trebue să le înţelegi şi pe toate celelalte, pe cari le-a amintit ca
chipuri. Dar fiindcă n-am crezut încă cu tărie lui Hristos şi nu ne-am
socotit pe noi datori faţă de toate poruncile Lui, nici nu ne-am
lepădat de noi înşine după cuvântul Lui, nu cunoaştem tainele mai sus
pomenite, pe cari le-am primit din clipa Botezului. Când însă ne vom
mustra pentru puţinătatea credinţei noastre şi vom crede în El cu
sinceritate prin împlinirea tuturor poruncilor Sale, atunci, câştigând
în noi înşine trăirea lucrurilor mai sus pomenite, vom mărturisi că
într-adevăr Sfântul Botez este desăvârşit şi prin El ni s-a dat harul,
însă stă ascuns în chip nearătat, aşteptând ascultarea noastră şi
împlinirea poruncilor, pentru cari am primit putere prin el.
De aceea, câţi încă n-am împlinit poruncile libertăţii, încă n-am
ajuns la Ierusalimul cel liber căci Ierusalimul de sus este liber şi
el e maica noastră, care ne renaşte prin baia naşterii celei de-a
doua, ci suntem încă pe drumul lui Cain şi rătăcim, umblând razna.
Căci cel ce se ceartă întru neştiinţă şi se împotriveşte adevărului
arată că nu merge pe drumul drept, ci s-a abătut de la drum. De aceea
fericitul Pavel, văzându-ne că suntem zăbavnici în urcuşul spre
desăvârşire, zice: Aşa să alergaţi ca să o luaţi. 2 Iar dacă n-am
ajuns încă la cetate, când vom vedea templul şi când vom intra în el,
ca să ne învrednicim să aducem jertfă Ia altar?
Dar ce vorbesc despre credinţă, despre templu şi despre altar, când
n-am lăsat în urmă nici măcar fiarăle din trestie, pe cari Proorocul
roagă pe Dumnezeu să le certe, ca să nu-i răpească animalele cele
dintâi născute, cari au fost rânduite să fie aduse ca jertfă de Iudeul
cel din ascuns. Căci în această stare ne aflăm dacă, după tine, Iudeul
din ascuns există, potrivit cu vântul lui Pavel, dar templul încă n-a
fost zidit de Fiul lui David, nici altarul n-a fost încă pregătit de
El. Pentru că aceasta
o susţine făţiş cel ce zice că şterge păcatul lui Adam prin nevoinţe
şi nu prin harul lui Dumnezeu.
Dar harul acesta se află în noi în chip ascuns de la Botez, însă nu ni
se va face văzut decât atunci când, după ce vom fi străbătut bine
drumul poruncilor, vom aduce ca jertfă Arhiereului Hristos gândurile
cele sănătoase ale firii noastre, nu pe cele muşcate de fiare. aCăci
cele mai multe din ele sunt luate de fiare când se abat de la calea.
poruncilor, adică de la răbdarea năcazurilor. Sărind din calea cea
dreaptă, ele o iau atunci razna, învinuind de aceasta mai de grabă pe
alţii, decât pe stăpânul lor. Abia puţine din ele umblă pe calea cea
dreaptă şi aceasta fiindcă sunt păzite de rugăciune, legate de nădejde
şi îmboldite de încercări. Şi numai acestea ajung la cetate şi la
templu, unde sunt aduse jertfă.
Cetatea este dreapta socoteală întru Hristos, care e plină de lumină.
Când aceasta chiverniseşte cu evlavie şi după lege lucrurile,
vieţueşte în pace şi dreptate. Dar când greşeşte, se predă duşmanilor
spre dărâmare. Iar templul este locaşul sfânt al sufletului şi al
trupului, care e zidit de Dumnezeu. În sfârşit altarul este masa
nădejdii aşezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte şi se
jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal
întâi născut adus ca jertfă de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl
aduce neîntinat.
Dar şi acest templu are un loc în partea dinăuntru a catapeteasmei.
Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Inaintemergător, locuind de la
Botez în noi, afară numai dacă nu suntem creştini netrebnici V Acest
loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă şi mai sinceră a
inimii, încăpere care dacă nu se deschide prin Dumnezeu şi prin
nădejdea raţională şi înţelegătoare, nu putem cunoaşte în chip sigur
pe Cel ce locueşte în ea şi nu putem şti de-au fost primite jertfele
de gânduri, sau nu. Căci precum la început, în vremea lui Israil,
focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se
inima credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită, Arhiereul ceresc
primeşte gândurile întâi născute ale minţii şi le mistue în focul
dumnezeesc, de care a spus: Foc am venit să arunc în lume şi cât aşi
vrea să fie încă de pe acum aprins!3
Iar gânduri întâi născute a numit pe cele cari nu apar într-a doua
cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată de la prima aruncare npoapoATJ
şi răsărire în inimă, lui Hristos. 4 Căci cele ce i se aduc din
vălmăşagul cugetării le-a numit Scriptura şchioape, oarbe şi pocite,
şi de aceea ele nu sunt primite ca zeciuieli de către Arhiereul ceresc
şi Stăpânul Hristos.
Că după Botez noi suntem pricina oricărui gând rău, s-a dovedit cu
mărturii din Scriptură. Dar dacă e trebuinfă să se dovedească aceasta
şi prin înlănţuirea firească a cugetării, vom spune: O omule, care
zici că şi după botez eşti împins la lucru fără vină de către păcatul
lui Adam şi făgădueşti să îl înlături pe acesta prin nevointe, află că
te împotriveşti chiar cuvintelor tale şi chiar în ele te poticneşti.
Căci dacă zici că gândurile rele sunt păcatul lui Adam, învaţă de la
Pavel că, odată ce te-ai îmbrăcat în Hristos prin Botez,1 ai putere şi
arme să le surpi. Iar armele ostăşiei noastre nu sunt trupeşti, ci
puternice înaintea lui Dumnezeu, ca să dărime întăriturile; noi surpăm
gândurile minţii şi orice înălţare care se ridică împotriva
cunoaşterii lui Dumnezeu. 2 Dar dacă, având putere împotriva lor, nu
le alungi de la primul lor atac npoapoXrjc, e vădiţi că iubeşti
plăcerea din pricina necredinţii şi consimţi cu ele, şi atunci tu eşti
pricina acestei lucrări a lor, nu Adam.
întrebare
Cum poate iubi plăcerea din pricina necredinţii, sau cum poate
consimţi cu gândurile, cel ce s-a închis în chilie şi posteşte în
fiecare zi, cel ce petrece în înfrânare, în sărăcie, în înstrăinare de
toate, în rugăciune şi în purtarea altor multe supărări necazuri de
felul acesta?
Răspuns
Bine ai zis că cel ce face unele ca acestea, suportă multe supărări.
Căci dacă am împlini fără supărare şi cu bucurie virtuţile mai sus
pomenite, nu am iubi plăcerea cu mintea. Dar fiindcă ne lăsăm pătrunşi
de supărare, e cu neputinţă ca simţind durerea ostenelilor trupeşti,
să nu stăm de vorbă cu gândurile cari răsar ca nişte momele nporfoXai
şi să nu ne mângâiem cu ele amărăciunea de pe urma ostenelilor. Dacă
n-am căuta
asemenea mângâieri am dovedi că nu suntem supăraţi de osteneli. Iar
aceasta ni se întâmplă deoarece nu primim aceste osteneli de dorul
bunurilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin în vieaţa de aici
asupra noastră.
Din pricina aceasta socotim în chipgreşit că numai fapta rea este
păcatul nostru, pe când gândul dinainte de ea zicem că e o lucrare
străină. Dar e cu neputinţă să alunge lucrarea gândului aceia cart
socotesc că nu e a lor, ci că e străină. Există de sigur şi fără
consimţământul nostru Sîx ouvSuaqiou câte un gând neplăcut şi urît
care pătrunzând pe furiş, răpeştecu sila mintea la sine. Totuşi, să
ştii sigur că şi acesta îşi are pricinile în noi. Căci sau ne-am
predai după Botez vreunui gând rău, ajungând până la faptă, şi de
aceea ne-am făcut vinovaţi chiar fără să ni se pară, sau ţinem în noi
de bună voie niscai seminţe ale răutăţii, şi de aceea se întăreşte cel
rău. Şi acela, siăpânindu-ne prin seminţe, nu pleacă până ce nu le
aruncăm pe acestea. Iar dacă ne stăpâneşte prin fapta noastră rea, va
fi fugărit de abia atunci când vom aduce lui Dumnezeu osteneli
vrednice de EI. De aceea eu nici acest păcat nu-l numesc păcat al lui
Adam, ci mai de grabă al celui ce a făcut răul şi are seminţele. Chiar
dacă în amândouă aceste cazuri pricina este un gând, care a pătruns ca
un hoţ căci amândurora le premerg gândurile, eu îţi voiu spune că
pricina adevărată este cel ce avea putere să-I facă curat de la prima
răsărire ¿x npoaŞoXfj; şi nu S-a curăţit, ci a stat de vorbă cu el
până a ajuns la faptă. Iar dacă nu l-a putut răpune înainte de-a
ajunge la faptă, din pricina slăbiciunii minţii, cum poate făgădui
să-l izgonească după săvârşirea faptei?
Dacă totuşi poţi face aceasta după faptă, trebue să înţelegi că şi
înainte de faptă îţi ajuta Dumnezeu dacă voiai. Şi când vezi că ţi-a
venit ajutorul prin inimă, înţelege că nu ţi-a venit harul de afară
printr-o mutare din altă parte, ci că harul, dat ţie prin Bofez în
chip ascuns, a lucrat acum aşa de tare, încât ai urît gândul şi l-ai
alungat De aceea Hristos, slobozindu-ne de orice silă, n-a împiedecat
aruncarea TOpaŞoMj gândurilor în inimă. Aceasta, pentru ca unele din
ele, fiind urîte de noi, îndată să fie şterse, altele, fiind iubite,
în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arete şi
harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din
pricina harului, sau gândurile din pricina plăcerii. Şi să nu ne mirăm
că nu suntem luaţi în stăpânire cu sila numai de cele pe cari le
iubim, deoarece este între ele o înrudire păcătoasă, cum este şi între
gândurile cari sunt aruncate în noi jtpoaŞoXaf şi între pofte, ca şi
între diferitele noastre pofte între ele, astfel încât fiecare poftă
predă gândul, care a aprins-o pe ea, după ce a zăbovit mai mult,
poftei apropiate, sau acel gând este atras de pofta a doua fără să
vrem, împins fiind cu sila şi de obişnuinţa cu cea dintâi. Căci cine,
plin fiind de slavă deşartă, va putea fugi de mândrie? Sau,
desfatându-se cu hrană îmbelşugată, nu va fi luat în stăpânire de
curvie? Sau cine, dându-se pradă sgârceniei, nu va fi înnăbuşit de
lipsa de milă? Şi cum, cei lipsiţi de toate acestea, nu se vor
întărită fără voie şi nu vor împroşca cu furie? De aceea trebue să
înţelegem că din pricina noastră suntem luaţi în stăpânire de păcat,
dar după Duhul suntem sloboziţi de robia cu sila. Căci legea Duhului
viefii, zice, m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a morţii. 1
Deci atârnă de noi, cari am auzit şi am aflat poruncile Duhului, ca să
umblăm sau după trup, sau după duh. Dar e cu neputinţă să umble după
duh cei ce iubesc lauda oamenilor sau odihna trupului, precum e cu
neputinţă să vieţuiască după trup cei ce pretuesc cele viitoare mai
mult decât cele de acum. De aceea noi, cari am fost amăgiţi aşa de
mult, suntem datori să urîm de aci înainte lauda oamenilor şi odihna
trupului, prin cari odrăslesc gândurile rele chiar dacă nu vrem noi;
şi să spunem din inimă Domnului cuvântul Proro-
cului: Oare n-am urît, Doamne, pe cei ce te urăsc pe Tine, şi nu m-am
topit împotriva duşmanilor Tăi? Cu ură desăvârşită i-am urît pe ei, şi
duşmani mi s-au făcut mie.
Şi cu adevărat duşmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele, cari
împiedecă să se facă voia Lui. În vreme ce Acela vrea ca toţi oamenii
să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului,2 acestea ne
amăgesc prin patimi şi ne închid călea spre mântuire. Despre ele şi
Domnul a spus că nu vin de la Adam, ci pornesc din inimă şi de aceea
spurcă pe om. 3 Pe de altă parte e sigur că nu sunt din credinţă, ci
din slava deşartă. Căci cum puteţi crede, când primiţi slavă de la
oameni şi slava cea de la unul Dumnezeu n-o căutaţi?4
Deci să urîm slava deşartă şi să credem Lui în privinţa tuturor,
împlântând în El, ca în pământ, orice gând al inimii şi al nădejdii
fără imagini. Căci făcând aşa, precum la începutul credinţii venite
prin Botez Trupul lui Hristos s-a făcut mâncare credinciosului, tot
aşa acum mintea, devenită tare în credinţă şi curată, prin lepădarea
gândurilor şi prin nădejdea înţelegătoare, se va face mâncare a lui
Iisus. Pentru că El a zis: Mâncarea mea este să fac voia Tatălui meu.
5 Iar aceasta este ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la
cunoştinţa adevărului, după cuvântul lui Pavel. Mâncarea lui Iisus
este deci adevărul cuprins în credinţa înţelegătoare, împreunată cu
nădejdea, credinţă care numai e din auz, ci din lucrarea Preasfântului
Duh şi despre care spune Scriptura că e adeverirea lucrurilor
nădăjduite; căci este o credinţă din auz6 şi credinţa aceasta care e
adeverirea lucrurilor nădăjduite. 7 Dar cel nebotezat sau cel iubitor
de slavă deşartă nu poate veni la cunoştinţa adevărului. Căci întâi se
dă Botezul în Biserica universală şi prin Botez se dă în chip tainic
0 Ps. 139, 21—22. I Tim. 2, 4. fj Mt. 15, 18. 4 Io. 5, 44. 6 Ioan 4,
34 Rom. 10, 17. 7 Evr. 11, 1.
iuatfwc harul care, locueşte astfel în chip ascuns xpuTcxwţX Pe urmă,
pe măsura împlinirii poruncilor şi a nădejdii înţelegătoare, acesta se
descopere celor ce cred în Domnul, care a zis: Cel ce crede în mine,
precum a spus Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.
Iar aceasta a spus-o despre Duhul, din care vor avea să ia cei ce cred
în El. De aceea noi credem că prin Botez am primit slobozenia şi
curăţirea în chip tainic. Căci luăm aminte la cel ce zice: Iar acum
v-aţi spălat, acum v-ati îndreptat, acum v-aţi curăţit. 2 Şi acestea
le scrie Corintenilor, cari încă nu erau curăţiţi prin lepădarea
gândurilor cu ajutorul nădejdii înţelegătoare şi sfintifi prin
lucrarea din inimă a Duhului, ci erau încă răi, şi nedrepţi şi
răpitori, iar aceasta chiar şi tată de fraţi. Dar li le-a scris ca să
arate că cei botezaţi, după darul lui Hristos au primit în chip tainic
curăţirea, dar după puţinătatea în credinţă e stăpânit fiecare de
pofta sa, fiind tras şi vrăjit de ea. Căci s-a scris: Pe urmă pofta
zămislind naşte păcat, iar păcatul odată săvârşit aduce moarte. 3
Aşadar păcatul cu gândul vine din pofta proprie, iar din el rezultă
fapta păcatului, pe care Scriptura a numit-o moarte.
Că harul Duhului este în noi de la Botez, învăţându-ne tot adevărul,
după cuvântul Domnului,4 poli să cunoşti din Scriptură şi chiar din
efectele ce le simţim. Iată ce zice în Fapte fericitul Petru către
mulţime: Pocăiti-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele
Domnului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor; şi ve-ti lua
darul Sfântului Duh. 3 Dar îndată ce careva nu cre-de e luat în
stăpânire de păcat. Iată cum îi ceartă Apostolul pe cei doisprezece
bărbaţi din Efes, cari s-au botezat fără credinţă. El i-a întrebat:
Primit-aţi voi Duhul Sfânt crezând? Ei însă i-au răspuns: Nici n-am
auzit măcar că este Duh Sfânt. Zise deci Pavel către ei: Dar
cu ce botez vaţi botezat? Iar ei au spus: Cu botezul lui Ioan. Atunci
a grăit Pavel: Ioan a botezat cu botezul pocăinfîi, spunând norodului
să creadă în Cel ce o să vină după el, adecă în Iisus. Auzind ei
aceasta s-au botezat în numele Domnului Iisus. Şi punându-şi Pavel
mânile peste ei, a venit Duhul Sfânt asupra lor. -
Incredinţatu-te-ai acum că chiar de la Botez li se dă Duhul Sfânt
celor ce cred cu tărie, iar celor ce nu cred sau cred rău şi nu sunt
botezaţi nu li se dă? Iar că noi suntem cei cari îi îniristăm şi îi
stingem în noi, aflaţi de la Apostolul care zice: Duhul să nu-l
stingeţi, prorociile să nu le scoborîţi;2 şi iarăşi: Nu întristaţi pe
Duhul Sfânt, în care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.
Dar aceste mărturii nu le aducem ca să spunem că tot omul, care a fost
botezat şi a primit harul, rămâne după aceea neschimbabil şi nu mai
are trebuinţă de pocăinţă. Ci prin ele arătăm că chiar de la Botez,
după darul lui Hristos ni s-a dăruit harul desăvârşit al lui Dumnezeu
spre împlinirea tuturor poruncilor, dar că pe urmă tot cel ce l-a
primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile, pe măsura
neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci
al celui care a nesocotit poruncile, întrucât luând puterea lucrării
xijV Suvafncv Tiic epyaata; nu săvârşeşte lucrul. Căci neîmplinirea
poruncilor vine din necredinţă. Iar necredinţa nu este un păcat
străin, ci al celui care nu crede, făcându-se pe urmă maică şi
începătură a oricărui păcat.
Deci fie că vrem să ne desăvârşim repede, ţie încet, suntem datori să
credem în chip desăvârşit lui Hristos şi să lucrăm toate poruncile
lui, odată ce am luat de la El puterea unei astfel de lucrări; dar nu
împlinindu-le una câte una şi pe fiecare în parte, ci îmbrăţişând
deodată pe cele singulare şi astfel împlinindu-le pe toate în acelaşi
timp. Căci sunt porunci mai generale, cari cuprind în ele o mare
mulţime din celelalte. Prin urmare n-avem altă datorie decât să purtăm
această luptă împotriva necredinţa noastre şi să nu nesocotim
poruncile cuprinzătoare, prin cari ni se descopere în chip limpede
harul dat nouă. De acest lucru se roagă şi Sfântul Pavel să avem
parte, zicând: Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui
Domnului nostru Iisus Hristos, să vă dea vouă Domnul putere ca să vă
întăriţi prin Duhul său în omul dinlăuntru şi ca să locuiască Hristos
întru toată încredinţarea şi simţirea în inimile voastre prin
credinţă. 1
Dar e vremea să întăresc, precum am spus, această mărturie şi prin
efectele ce le simţim. Căci în măsura în care, crezând, lucrăm
poruncile, lucreză şi Duhul Sfânt în noi roadele Sale. Iar roadele
Duhului sunt, cum zice Sfântul Pavel: dragostea, bucuria, pacea,
îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea,
înfrânarea. 2 Cine este, aşa dar, atât de străin de aceste roade după
Botez, încât să îndrăsnească a tăgădui că a primit harul Duhului la
Botez? Pe de altă parte cine stă atât de neîntrerupt în fiecare zi sub
înrâurirea acestor roade, până n-a împlinit în chip desăvârşit
poruncile, încât să poată spune: Sunt desăvârşit şi neschimbabil?
Aceasta arată că precum harul este desăvârşit, dar noi nu suntem
desăvârşiţi din pricina neîmplinirii poruncilor, tot aşa Sfântul Botez
este desăvârşit faţă de noi, dar noi suntem nedesăvârşiţi faţă de el.
Drept aceea, o omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai
lucrarea, pentru care ai luat puterea ¡v
¿pyccdxv, efţ yv tr,v Suvajx.v stXcpac şi te pregăteşte ca să primeşti
arătarea celui ce locueşte întru tine. Şi astfel ţi se va arăta ţie
Domnul, potrivit făgăduinţii, în chip duhovnicesc, precum însuşi ştie:
Iar Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este
libertate. 3 Atunci vei înţelege ceea ce s-a spus că: împărăţia
cerurilor în lăuntrul vostru este. 4
Dar mai trebue ştiut şi aceea că poruncile parţiale, fiind din numărul
celor parţiale, se întregesc prin acelea, cari se numesc şi singulare.
Şi cei ce au împlinit poruncile parţial, pe măsura aceasta vor intra
în împărăţie. Dar cei ce voesc să ajungă la desăvârşire, sunt datori
să împlinească toate poruncile în mod cuprinzător. Iar cea care le
cuprinde pe toate este lepădarea sufletului propriu, care e moartea.
Şi precum până când cineva mai trăeşte în trup e în lipsă cu
împlinirea acesteia, tot aşa până Ia ieşirea din trup nu poate fi
ferit de atacul gândului aSextoţ EÎvai npoa3oXfj£ 06 SOvaxai, pentru
lipsa mai sus pomenită.
Prin urmare dacă vreunul dintre credincioşi, fiindcă a împlinit
poruncile, află în sine oarecare lucrare duhovnicească pe măsura
vieţuirii sale, să creadă că a luat de mai înainte puterea pentru ea,
întrucât a primit prin Botez harul Duhului, pricina tuturor
virtuţilor, adecă nu numai a virtuţilor ascunse şi duhovniceşti, ci şi
a celor arătate; şi nimenea dintre cei virtuoşi să nu-şi închipue că a
făcut vreun bine oarecare numai prin puterea Iul. Căci omul bun, zice
Cuvântul, nu de la sine, ci din vistieria cea bună a inimii scoate
cele bune. 1 Iar prin vistierie înţelege pe Duhul cel Sfânt ascuns în
inima credincioşilor. Căci asemenea este împărăţia Cerurilor unei
comori ascunse în ţarină, pe care ailând-o omul a ascuns-o şi
ducându-se a vândut toate şi a cumpărat ţarina aceea. 1 Acest cuvânt
tâlcueşte foarte potrivit cele spuse. Căci cel ce a înţeles limpede că
de la Botez are pe Hristos ascuns în sine, după cuvântul Apostolului,
aruncă toate lucrurile lumii şi stărueşte numai în inima sa, păzind-o
cu toată străjuirea3 şi privind ţintă la sfârşitul vieţii, cum zice
proverbul. De aceea el nu trebue să-şi închipue că alungă păcatul lui
Adam prin nevoinţe; dar nici păcatele cari se nasc în el după Botez nu
trebv, să-şi închipue că le scoate afară altfel, decât prin Hristcs.
Căci El este cel ce lucrează în voi şi să voiţi şi să lucraţi după
bunăvoinţă. 1 Adăugând Apostolul cuvintele după bunăvoinţă, a arătat
că a binevoi să lucrăm virtuţile atârnă de noi. Dar şi cuvintele
Domnului: Fără de Mine nu puteţi tace nimic,2 sau: Nu voi m-ati ales
pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi,3 au acelaşi înţeles. Poate aşa trebue
înţeles şi versetul: Toate printr-însul s-au făcut şi fără de El nimic
nu s-a făcut din tot ce s-au făcut,4 dacă în toate se cuprind şi
faptele noastre; la fel cuvintele: Nimenea nu vine la Tatăl, decât
prin Mine. 5 De aceea şi Prorocul n-a zis: Din Ierusalim îi vor aduce
Ţie împăraţii daruri în templul Tău cum se cuvenea şi cum se făcea,
ci: Din templul Tău îţi vor aduce Ţie împăraţii daruri în Ierusalim. 6
Aceasta pentru că mintea, care e împăratul fiecăruia, ia întâi din
templul cel ascuns al inimii îndemnurile bune şi frumoase de la
Hristos, care locueşte acolo, şi le duce până la vieţuirea virtuoasă,
pe care Prorocul a numit-o Ierusalim; şi apoi iarăşi le aduce prin
intentiunea cea bună lui Hristos, care i le-a dăruit mai înainte.
Iar acestea le-am spus nu înlăturând cele viitoare, ci mărturisind că
puterea pentru împlinirea poruncilor am primit-o şi de legăturile
morţii am fost deslegafi. Deci datoria, care ne rămâne nouă, este
aceea a lucrării, şi de nu vom lucra poruncile lui Dumnezeu, harul dat
nouă nu se va descoperi. Căci odată ce murisem în păcat, cum am mai fi
putut face noi binele, dacă nu ne-ar fi înviat însuşi Domnul prin baia
naşterii de-a doua şi nu ne-ar fi dăruit harul Duhului? Drept aceea să
cunoaştem că odată ce ni s-a dăruit harul desăvârşii al Duhului spre
împlinirea tuturor poruncilor, el ne dă ajutorul spre creşterea cea
după Hristos, şi el ne întăreşte până la moarte pe noi lucrătorii săi,
până când toţi vom fi ajuns la unirea credinţei şi a cunoştinţei
Fiului lui Dumnezeu,
Filip. 2, 13. Io. 15, 5. Io. 15, 5. 4 Io. 1, 3. 5 Io. 14, 6. Ps. 68, 30.
la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui
Hristos. 1 Aceasta este învăţătura părintească, de care am vorbit mai
înainte.
întrebare
Atunci pe cine primeşte în chip tainic cel ce s-a botezat? Pe Hristos,
sau pe Duhul Sfânt? Căci odată ai spus că locueşte în el Hristos,
altădată că Duhul Sfânt?
Răspuns
Pe Duhul Sfânt îl primim prin Botez. Dar fiindcă acesta e numit şi
Duhul lui Dumnezeu şi Duhul Fiului, de aceea prin Duhul primim şi pe
Tatăl şi pe Fiul.
întrebare
Atunci Duhul este Treimea?
Răspuns
Noi nu spunem prin aceasta că Treimea este o singură persoană. Dar
fiindcă Duhul nu se desparte de Tatăl şi de Fiul, de aceea mărturisim
că în El se află Treimea, dată fiind dumnezeirea Sa. Căci precum în
Tatăl este Fiul şi Duhul Sfânt şi iarăşi în Fiul Tatăl şi Duhul, aşa
şi în Duhul este Tatăl şi Fiul, nu prin amestecarea celor trei
ipostasuri, ci prin unitatea aceleiaşi voinţe şi dumnezeiri. Drept
aceea şi noi, fie că numim pe Tatăl în parte, fie că pe Fiul, fie că
pe Duhul, prin numele cel unul numim Treimea, în înţelesul în care am
spus.
întrebare
Cum zice Scriptura că Ierusalimul este ceresc, iar tu ai zis că este în inimă?
Răspuns
Nu numai Ierusalimul, ci şi celelalte bunuri câte vor avea să le
primească drepţii Ia înviere ştim că sunt sus. Dar arvunile şi pârga
lor lucrează duhovniceşte în inimile celor cu credinţă tare încă de pe
acum. Aceasta pentru ca, dobândind siguranţa despre cele viitoare, să
dispreţuim toate cele de aici şi să iubim pe Dumnezeu până la moarte.
De aceea n-a zis: Aveţi să vă apropiaţi, ci: V-aţi apropiat de muntele
Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel
ceresc. 1 Căci capabili de ele ne-am făcut încă de la Botez. Dar numai
cei tari în credinţă se învrednicesc să ajungă la ele, cei cari mor în
fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adică se ridică mai presus de
toată preocuparea vieţii de aici şi nu mai cugetă la nimic altceva
decât la un singur lucru: să ajungă la dragostea desăvârşită a lui
Hristos, care este deschizătura cea mai dinăuntru a inimii, unde a
intrat ca Inaintemergător Isus. Aceasta a căutat-o mai presus de toate
şi Sfântul Pavel. De aceea a zis: Alerg după ea, doar voi prinde-o,
întrucât prins am fost şi eu de Hristos. 2 Adică mă străduesc să-L
iubesc, întrucât şi eu am fost iubit. Iar după ce a prins această
iubire, n-a mai vrut să se gândească la nimic altceva, nici la
necazurile trupului acestuia, nici la minciunile creaţiunii, ci a
lepădat aproape orice gând nemai răbdând nici măcar o clipă să fie
lipsit de lucrarea Duhului Deci arătând toate câte le-a dispreţuit
pentru această dragoste duhovnicească, zice: Cine ne va despărţi pe
noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul, ori strâmtorarea, ori
prigoana, ori foamea, ori golătatea, ori primejdia, ori sabia?,3 ca să
continue mai încolo: Sunt încredinţat că nici moartea, nici vieaţa4 şi
nici una din cele ce urmează; şi iarăşi: Nicio altă făptură nu vaputea
să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos
Isus Domnul nostru. 5
Aceasta pentru că n-a primit să se gândească la niciuna dintre
acestea, ci numai cum să stărue în aceea.
întrebare
Dar cum ai spus cu puţin înainte că Duhul locueşte în noi.
RSspans
Vorbind de pârgă n-am înţeles vreo parte a întregului, nici vreo
secţiune oarecare a Duhului căci acesta nici nu se taie, nici nu se
schimbă, ci am indicat capacitatea noastră de primire, întrucât nu
putem face loc în noi întregei lucrări a Duhului, fără numai prin
împlinirea poruncii desăvârşite, adecă a morţii. Căci şi moartea lui
Hristos pentru adevăr este o poruncă a lui Dumnezeu. Deci precum
soarele, fiind desăvârşit, trimite tuturor la fel raza sa desăvârşită,
simplă şi egală, dar pe urmă fiecare pe măsura în care are ochiul
curăţit, primeşte lumina, tot aşa şi Sfântul Duh pe cei ce cred în El
i-a făcut capabili de toate lucrările şi darurile Sale încă din clipa
Botezului, dar nu tuturor le-a dat să pună la fel în lucrare darurile,
ci fiecăruia după vrednicia şi pe măsura împlinirii poruncilor, adică
pe cât mărturiseşte şi face arătată prin fapte bune măsura credinţii
în Hristos. De aceea zice: A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului în
inimile noastre, care strigă: Ava părinte!;1 şi: însuşi Duhul
mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. 2
Iar că nimenea nu scoate singur din sine păcatul lui Adam, ci numai
Hristos, după măsura credinţii în El, află de la Apostol, care zice:
Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi;3 şi iarăşi:
Iar Dumnezeu învederează dragostea Sa către noi prin aceea că, fiind
noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi;4 şi: Ne-am îngropat cu El
prin Botez, ca precum s-a sculat Hristos
din morţi, aşa şi noi să umblăm întru înoirea vieţii şi celelalte;1
şi iarăşi: Cine a murit este slobod de păcat; sau: Cu harul sunteţi
mântuiţi prin credinţă şi nu din fapte, ca să nu se laude cineva;3 şi
iarăşi: Căci eraţi întunerec, iar acum sunteţi lumină în Domnul;
umblaţi deci ca nişte fii ai luminii;4 şi: Iar noi nu suntem fiii
celei roabe, ci ai celei slobode. întru libertatea, în care ne-a
slobozit Iisus, staţi cu tărie;5 şi iarăşi: Ca nişte oameni liberi,
dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperemânt al vicleniei.
aVezi cum celor ce le zici tu nevoinţe, prin cari afirmi că scoţi
afară păcatul, Scriptura le zice fapte ale învierii, ale libertăţii şi
ale luminii? Dar şi faptele acelea, de cari tu zici că sunt păcatul
lui Adam, Scriptura le numeşte abateri ale libertăţii. Căci atunci
când zice: Să nu aveţi libertatea ca acoperemânt al vicleniei sau: Nu
întristaţi pe Duhul Sfânt sau ne îndeamnă, să nu facem voia cărnii şi
a gândurilor,8 sau întreabă: După ce aţi început în duh, căutaţi acum
desăvârşirea în trup?f, sau spune Nu suntem datori trupului, să
vieţuim după trup-, Scriptura arată că acestea şi cele asemenea stau
în puterea noastră să le facem sau să nu le facem, şi deci nu
învinueşte pe Satana sau păcatul lui Adam, ci pe noi.
Iar dacă vrei să asculţi cu băgare de seamă, îţi voi spune ţie acestea
în chipul cel mai rezumativ: Tu zici că gândurile ce îmbracă diferite
chipuri iievzaxrixaTixobg sunt păcatul lui Adam. Dar iată că Pavel ne
mustră în chip limpede şi vădit pe noi ca pricini ale acestei răutăţi
a cugetării, zicând: Nu vă faceţi după chipul veacului acesta, ci vă
preschimbaţi întru înnoirea minţii voastre. 1dacă însă acestea nu
atârnă de la voia noastră, ci vin de la stăpânirea silnică a Satanei
şi sunt o rămăşiţă a păcatului lui Adam, de ce suntem învinuţi de
Scriptură, odată ce suntem ţinuţi sub păcat fără voia noastră şi
suntem
MARCU ASCETUL 297
........ tv wwwvfww m. www.
stăpâniţi silnic de Satana? Oare vom fi trimişi Ia munci fără vină?
Sau poate e nedrept Dumnezeu, odată ce a poruncit cele mai presus de
capacitatea firii şi cere de la noi, contrar firii, cele mai presus de
puterea noastră? Aceasta nu poate fi. Să nu fie!
Dar eu te voiu întreba, iar tu săfmi dai răspuns: Suntem sau nu datori
să aducem în fiecare zi lui Dumezeu atâi Î:H e, câtă poate aduce firea
noastră în baza puterii ce i s-a dat? Cu siguranţă că vei răspunde:
da, pentru că Dumnezeu a dăruit-o aceasta firii şi potrivit cu puterea
ne-a rânduit şi poruncile. Dacă, aşa dar, binele pe care în aducem
astăzi este datoria pentru astăzi, arată-mi mie cu ce vei plăti
păcatul vechiu, fie al tău, fie al lui Adam? Eu îţi voiu spune că nu
numai că nu poţi arăta cu ce vei plăti pentru acela, dar nici datoria
de fiecare zi nu o poţi plăti întreagă. Şi de unde e vădit acest
lucru? Din faptul că nu te afli totdeauna în aceleaşi virtuţi. Căci cu
cât sporeşti virtutea astăzi, cu atât Je-ai dovedit dator pentru ziua
de ieri, făcând arătată puterea firii. Fiindcă prin sporul de azi s-a
dovedit că nu există un spor sau un scăzământ al firii, ci al voinţii,
şi de aceea suntem biruiţi de păcat.
întrebare
Să zicem că e aşa. Dar eu ştiu un lucru: dacă Adam n-ar fi păcătuit,
eu n-aşi fi avut experienţa momelii răului 7tpoaŞoXf]ţ,
Răspuns
Nici aceasfa n-ai spus-o drept. Căci a nu avea experienţa momelii
răului, e propriu firii neschimbabile, nu celei omeneşti. Dar noi
suntem de-o singură fire cu Adam. Deci trebuia ca acela să fie ca noi
şi noi ca acela. Drept aceea să te încredinţeze însuşi omul dintâi că
n-a fost nici neschimbabil, nici schimbabil în chip unilateral spre
rău şi deci n-a călcat porunca diu necesitatea firii, ci din buna
plăcere a voinţii. Şi precum acela avea putinţa să asculte de momeala
Satanei, dar avea şi puterea să se împotrivească, aşa şi noi.
întrebare
Acuma te mai rabd, că nu desfiinţezi momeala atacul Satanei.
Răspuns
Dar eu n-am desfiinţat-o nici în cele spuse mai înainte, niciodată.
Doar ştiu că Iov a fost ispitit de diavolul. Iar Scriptura zice: Nu ne
este nouă lupta împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpânirilor, împotriva căpeteniilor
întunerecului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii,
răspândite în văzduhuri;şi iarăşi: Staţi împotriva diavolului şi va
fugi de la voi;2 iar în alt loc: Duşmanul vostru, diavolul, umblă
răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită. 3
Dar fiindcă voi socotiţi4 că gândurile rele nu sunt aie noastre, ci
vin din alte izvoare, spunând odată că sunt păcatul lui Adam, altădată
că sunt însuşi Satana şi iarăşi altădată că sunt momeala 7tpoapoXfj?
aruncată le Satana, noi vom spune că altceva este păcatul lui Adam,
altceva Satana, altceva momeala Satanei şi altceva gândurile noastre
rele, chiar dacă îşi au punctul de plecare în momeală. Satana este
însuşi ipostasul diavolului, care a încercat să L ispitească chiar şi
pe Domnul. Păcatul lui Adam este călcarea poruncii de către primul om.
Momeala aruncată de Satana, este arătarea unui lucru rău întorma
exclusivă a unui gând jMvoXdyiaTo; ¿icpâveta npdfixxoi; rcâvrjpoO. Ea
foloseşte puţinătatea credinţei noastre ca prilej să se apropie de
mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu
ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea inima noastră şi
să căutăm împărăţia Cerurilor, aflătoare înlăuntrul nostru, îndată ce
se depărtează mintea de inimă şi de căutarea amintită, dă loc momelii
diavolului şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea. Dar
nici atunci nu are diavolul puterea să stârnească gândurile noastre cu
forţa, pentru că dacă ar fi aşa nu ne-ar cruţa şi ne-ar aduce cu sila
orice gând şi nu ne-ar îngădui să cugetăm la nimic bun. El are numai
puterea să ne arate în forma exclusivă a unui gând, la prima lui
răsărire înţelesuri păcătoase, spre a ispiti lăuntrul nostru, dându-i
prilej să încline fie spre ceeea ce vrea el, fie spre porunca lui
Dumnezeu, întrucât acestea se împotrivesc întreolaltă. Astfel dacă-l
iubim, ne mişcăm îndată gândurile spre lucrul arătat şi cugetarea
noastră începe să se ocupe în chip pătimaş cu el; dacă însă îl urîm,
nu putem zăbovi, ci urîm şi momeala însăşi. Iar dacă momeala stărue
chiar când e urîtă căci se, întâmplă şi acest lucru, aceasta nu e din
pricina unei alipiri proaspete, ci pentru că s-a întărit printr-o
veche obişnuinţă. De aceea rămâne neclintită pe loc, ca gând simplu,
fiind împiedecată de neplăcerea inimii să progreseze la o cugetare
desvoltată şi la patimă. Căci arătarea aceasta izolată, fiind urîtă de
cel ce e atent la sine însuşi, nu are puterea să târe cu sila mintea
în vălmăşagul pătimaş de gânduri, decât numai prin împătimirea inimii
după plăceri. Aşa dar de vom lăpăda cu totul împătimirea după plăceri,
nu vom mai putea fi vătămaţi nici de apariţia gândului simplu al
vechilor obişnuinţe, iar conştiinţa nu va mai avea îndoeli în ce
priveşte siguranţa celor viitoare. Căci cunoscând mintea împotrivirea
trândavă a acestei obişnuinţe şi mărturisind lui Dumnezeu vechea
pricină, îndată e înlăturată şi această ispită.
Şi iarăşi va avea mintea putere să vegheze asupra inimii şi să o
păzească cu toată străjuirea, încercând
să pătrundă în cele mai dinlăuntru şi mai netulburate cămări ale ei,
unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele, cari împing cu sila şi
sufletul şi trupul în prăpăstiile voluptăţii şi le aruncă în fântânile
de smoală; de asemenea nici vreo cale largă şi încăpătoare, pardosită
cu cuvinte şi cu chipuri de-ale înţelepciunii lumeşti, care să
vrăjească pe cei ce pornesc pe ea, oricât de înţelepţi ar fi. Cămările
acestea curate, cari sunt cele mai de dinlăuntrul sufletului, şi casa
lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta,
fie că sunt raţionale, fie că sunt neraţionale, fără numai acestea
trei, pe care le-a numit apostolul: credinţa, nădejdea şi dragostea.
Deci cel ce este iubitor de adevăr şi primeşte osteneala inimii poate
să nu fie atras în afară nici de obişnuinţele vechi în felul în care
am arătat, ci să vegheze asupra inimii şi să străbată tot mai înăuntru
şi să se apropie numai de Dumnezeu, fără să se scârbească de
osténelele atenţiei şi ale stăruinţii. Căci nu poate să nu se
ostenească cu inima cel ce ia aminte la împrăştierile gândului şi la
plăcerile trupeşti, având să stea mereu închis între anumite hotare să
se circumscrie, nu numai în cele dinafară, ci şi în cele dinăuntru.
Mai ales că acele împrăştieri şi plăceri adeseori abat şi cugetul şi
fapta.
Prin urmare e drept că momeala ca gând simplu exercită o putere
silnică atunci când stărueşte, chiar dacă e urîtă. Dar convorbirea
gândurilor ce se adaugă atârnă de voia noastră liberă. Aceasta au
arătat-o şi cei ce n-au păcătuit întru asemănarea călcării lui Adam,
întrucât momeala n-au putut-o împiedeca, dar convorbirea prietenoasă
cu ea au lăpădat-o cu totul.
întrebare
Oare n-am primit în chip necesar greşala lui Adam, care este păcatul
nostru cu gândul?
Răspuns
Păcatul cu gândul nu e greşala lui Adam, ci semnul împătimirii
fiecăruia după plăceri. Dar nici greşala n-am primit-o, căci dacă ar
fi aşa, în temeiul moştenirii ar trebui să călcăm toţi în chip necesar
porunca şi să nu mai tim învinovăţiţi de Dumnezeu, păcătuind în chip
necesar în temeiul moştenirii naturale. 1 Dar nu este aşa. Căci nu
călcăm toţi porunca, precum nu toţi o păzim. De aci se poate spune
limpede despre păcat că nu se întâmplă în chip necesar, ci e o
împătimire după plăceri. Tu întrebi de ce Domnul, venind pentru
greşală, nu a desfinţat-o în Botez, ci şi acum fiecare are puterea să
calce porunca sau să nu o calce? Eu îţi voi răspunde: călcarea,
avându-şi pricina în voia liberă, precum s-a dovedit, nu a primit-o
nimeni în chip necesar. Dar moartea, care e din pricina ei şi e
necesară, am moştenit-o pentru că ea este înstreinare de Dumnezeu.
Căci murind primul om, adică înstrăinându-se de Dumnezeu, nu mai
puteam vieţui nici noi în Dumnezeu. De aceea a venit Domnul, ca să ne
tacă iarăşi vii prin baia naşterii de-a doua şi să ne împace cu
Dumnezeu, ceea ce a şi făcut. Aşadar n-am primit greşala, pentru că
altfel ar fi stăpânit în chip necesar şi peste El acela care a
împărăţit şi peste cei ce n-au păcătuit întru asemănarea greşelii lui
Adam. 2
întrebare
Să zicem că Adam a săvârşit greşala prin voinţă şi pentru aceasta,
fiind de aceeaşi natură cu el, şi noi cădem prin voinţă. Dar atunci
n-a avui el şi momeala tot prin voină?
RSspurs
E sigur că momeala a avut-o în chip necesar. Dar momeala nu e nici
păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii. De aceea s-a şi
îngăduit să se arunce momeala în noi, ca pe cei ce înclină spre
împlinirea poruncii să-i încununeze ca pe unii ce sunt credincioşi,
iar pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească ca pe unii ce sunt
necredincioşi. Dar şi aceasta trebue să o şfim că nu suntem judecaţi
îndată după fiecare hofSrîre, ca cercaţi sau netrebnici, ci după ce
vom fi fost probaţi toată vieaţa noastră pământească prin momeli,
arătându-ne aci biruitori, aci biruiţi, aci căzând, aci ridicându-ne,
aci rătăcind, aci umblând bine. Abia atunci, în ziua ieşirii din trup,
socotindu-se toate, vom fi judecaţi potrivit cu ele. Prin urmare
momeala nu este păcat. Să nu fie! Căci deşi ea arată în chip necesar
lucrurile în forma simplă a unui gând, dar noi am primit în Domnul
puterea lucrării duhovniceşti şi stă în puterea noastră să le judecăm
de la prima răsărire de cuget, spre a şti dacă e vorba de ceva
vătămător sau de ceva folositor, şi astfel să lăpădăm sau să primim
gândurile cari vin; deci acestea nu se înmulţesc din necesitate, ci
din buna plăcere. Să zicem totuşi ca tine, că şi acestea odrăslesc în
temeiul necesităţii şi al moştenirii. Dar atunci de ce ne osândeşte
dumnezeeasca Scriptură pentru gândurile rele? Sau cum putem opri
gândurile, cari ne turbură din necesitate şi în temeiul moştenirii?
Iar dacă răspunzi: Putem prin harul, pe care l-am primit de la Botez,
află că şi aşa noi suntem pricina, având de la Dumnezeu putere să le
înlăturăm de la cel dintâi început al răsăririi lor în cuget. Iar dacă
face cineva pe altul pricină a păcatelor sale, nu numai că nu
păcătueşte fără teamă, ci huleşte îmtporiva lui Dumnezeu,
învinovăţindu-L că îngădue să fie războiţi oamenii fără vină.
întrebare
De ce atunci eu, care sunt botezat şi mă rog lui Dumnezeu şi cerşesc
harul Lui şi voiesc cu toată puterea să mă izbăvesc şi să mă mântuesc
de gândurile rele, totuşi nu pot? Nu e vădit că fapta păcătoasă a lui
Adam ne-a lăsat această moştenire, căreia nu-i putem rezista?
RSspuns
Ar trebui ca noi, cari suntem raţionali, să ştim ce auzim. Dar fiindcă
sufletul, întunecat de iubirea de plăcere şi de slava deşartă, a căzut
în adâncul neştilnţii, nu mai aude nici porunca Scripturii şi nu mai
asculta nici de rânduiala firii, nici de povăţuirea celor încercaţi,
ci urmează numai socotinţelor proprii. Căci cine crezând dumnezeeştei
Scripturi şi împlinind poruncile Domnului, nu vede cum pe măsură ce
sporeşte în acestea, se depărtează gândurile şi se încredinţează că
acelea nu ne stăpânesc prin puterea lor, ci prin puţinătatea credinţii
şi neîmplinirea poruncilor? Aceasta e cauza pentru care nu ne aflăm
toţi în aceeaşi stare şi nu suntem purtaţi de aceleaşi cugetări:
fiindcă pricinile gândurilor stau în voia noastră slobodă. Căci dacă
ar veni în chip silnic de la Adam, toţi am fi stăpâniţi de ele la fel
şi am fi ţinuţi sub puterea lor fără a fi în stare să le rezistăm. Ba
n-am mai avea trebuinţă nici de îndemnurile Scripturii, dacă gândurile
ne-ar stăpâni firea prin moştenire şi nu prin voinţa iubitoare de
plăcere. Dar nu este aşa. Să nu fie! Pentru că vedem că nu toţi suntem
purtaţi de ele la fel, nici la aceleaşi timpuri, nici spre aceleaşi
fapte, ci fiecare în măsura în care a crezut Domnului în privinţa
bunurilor viitoare, dispreţuind slava omenească şi împătimirea de
plăceri, în aceeaşi măsură a înlăturat gândurile şi s-a făcut mai
liniştit decât cel împătimit de dulcefurile vieţii. De aceea ne
deosebim unul de altul şi în cugetare şi în vieaţă. Noi vrem să
îmbrobodim ade-vărul, când căutăm să stingem gândurile nu prin
credinţa
în Iisus, adică nu prin lucrarea poruncilor Lui, nici prin umilinţă şi
smerită cugetare, împreunate cu osteneala inimii, ci rămânând la
împătimirea ascunsă după plăcere, adecă la iubirea de slavă deşartă,
la dorul de-a plăcea oamenilor, la înalta părere de sine, la
închipuirea biruinţii, la mândrie şi la toate celelalte asemănătoare,
pe cari nedobândindu-le ne înmulţim gândurile poftitoare. De ce
încercăm să înlăturăm în chipgreşit efectele, păstrând pricinile din
cari provin?
Iar dacă totuşi susţii că e mincinos cuvântul nostru şi suntem
stăpâniţi de gânduri fără vina noastră, să ne cercetăm cu şi mai multă
luare aminte, ca unii ce ne mărturisim lui Dumnezeu. Cine nu ştie că
ne îngrămădim patimile mai sus pomenite în fiecare zi cu lucrul, cu
vântul şi cu getarea? Şi cine nu ştie că pe cei ce ne ajută la aceasta
îi iubim ca pe nişte binefăcători, iar pe cei ce ne împiedecă îi
ocolim ca pe nişte duşmani? Dar dacă iubim patimile amintite aşa de
mult încât le şi apărăm pe faţă, cum vom urî momeala lor în forma de
gând simplu şi prim tîjv iovoX6ytotov autm npoa$oitv? Iar dacă a fost
primită prima răsărire de cuget, cum nu îi vor urma acesteia gândurile
atârnătoare de ea?
întrebare
Să zicem că acestea sunt aşa. Dar atunci de ce a făgăduit Domnul în
Evanghelii să facă dreptate celor ce strigă către El ziua şi noaptea?1
Răspuns
Domnul nu spune parabola către cei ce zac în patimile lor cu voia, ci
către cei războiţi numai de obişnuinţe. De aceea celor nedreptăţiţi de
duşmani le-a făgăduit să le facă dreptate, dar pe cei cari lapădă
porunca ajutătoare îi mustră zicând: Ce mă chemaţi Doamne,
Doamne, şi nu faceţi cele ce vă spun? pe aceştia îi aseamănă cu
bărbatul nebun ce-şi clădeşte casa pe nisipul voilor sale.
Drepf aceea nu fe întemeia, cu o minte nestatornică şi cu o judecată
nesocotită, pe toate bănuelile tale, ca şi când ar fi adevărate, aci
zicând: Eu sunt botezat şi rog pe Dumnezeu şi chem harul Lui, voind cu
toată puterea să mă izbăvesc de gândurile rele, dar nu pot, fiind
stăpânit fără vină de gânduri, aci aşteptând iarăşi dreptatea
Domnului, pe care a vestit în Evanghelii că o va face, înfăţişându-te
totdeauna pe tine nevinovat. Aceasta este o mare hulă.
Dar te voiu întreba şi eu de temeiul înaltei păreri ce i-o faci despre
tine, ca să-mi dai răspuns. Şi ştiu că, strâns de adevăr, sau vei grăi
cuvinte de şi mai mare fudulie, sau vei mărturisi vina ta. Iată
întrebarea:
întrebare
De ce Domnul, odată ce a spus că va face dreptate în grabă,f nu face
în grabă, ci întârzie şi te lasă în gândurile rele, măcar că te rogi
din toată inima şi fără şovăire, precum ai spus?
Răspuns
La această întrebare tu răspunzi: Eu cred că pricina, pentru care
întârzie să facă ceea ce a spus, nu e alta decât răbdarea mea. Căci cu
cât va răbda cineva să fie războit mai mult, cu atât se va şi slăvi
mai mult. Eu socoteam că în răspunsul tău se va arăta numai înalta
părere ce ţifo faci despre tine. Dar fu al adaus şi o hulă. Căci
pentruca să te poţi lăuda pe tine cu răbdarea mincinoasă, L-ai
înfăţişat şi pe Dumnezeu mincinos în cuvântul Său, iar gândurile rele,
cari, după cuvântul Domnului, ies din inimă şi spurcă pe om,4 nu mai
sunt, după tine, prilejuri ale
răutăţii, ale voluptăţii şi ale oricărui păcat, cum zice Scriptura, ci
ale răbdării. Dar eu niciodată n-am aflat, nici în Vechiul, nici în
Noul Testament, lăudaţi pe cei stăpâniţi de gânduri rele, ci mai
degrabă osândiţi ca vinovaţicăci Dumnezeu, precum urăşte gândurile
rele, aşa urăşte şi inima care le naşte. De aceea, cei ce le avem pe
ele, suntem datori să plângem ca nişte iubitori ai păcatului şi nu să
ne trufim, ca unii ce am fi războiţi de rele străine. Cunoaşte deci, o
omule, că Domnul priveşte la inimile tuturor şi celor ce urăsc prima
răsărire de gând rău îndată le vine în ajutor le face dreptate, precum
a făgăduit, şi nu lasă roiul vălmăşagului de gânduri să năvălească şi
să întineze mintea şi conştiinţa lor; iar pe cei ce nu stârpesc
primele înmuguriri, prin credinţă şi nădejde, ci se lipesc cu dulceaţă
de ele pe motivul că vrea să le cunoască bine şi să le probeze, îi
lasă, ca pe unii ce sunt lipsiţi de credinţă şi vreau să se ajutoreze
singuri, să fie izbiţi şi de gândurile ce urmează, pe cari de aceea nu
le surpă fiindcă vede că momeala lor este iubită de aceia şi nu este
urîtă de la prima mijire.
Iar dacă după toată această limpede înfăţişare se mai află cineva,
care nu crede cele spuse, să purceadă a învăţa adevărul cu lucrul
însuşi. Şi dacă nu crede nici Scripturii şi nu vrea să se încredinţeze
pe sine nici cu lucrul, s-a dovedit că iubeşte plăcerea părerii de
sine. Căci ce e mai dulce ca această părere de sine, care socoteşte
păcatul cu gândul ca străin şi face pe oameni mai de grabă să se
trufească şi să se înalţe, ca nişte ne vinovaţi, în loc să-şi
mărturisească şi să-şi plângă iscodirile păcătoase?
întrebare
Tu ai spus că fapta de neascultare a lui Adam n-am primit-o, dar
moartea lui am primit-o. Dar unde stăpâneşte moartea, stăpânesc şi
gândurile rele.
Răspuns
O ce necredinţă 1 De ce a venit atunci Domnul în trup, dacă nu ca să
moară pentru fofi, potrivit Scripturilor, şi să surpe pe cel ce are
stăpânirea morţii, adică pe diavolul? Iar dacă socoteşti că moartea
cea din Adam mai stăpâneşte până acum din altă pricină decât pentru
necredinţa noastră, e vădit că bagatelizezi venirea lui Hristos şi ţii
Botezul de nedesăvârşit, odată ce şi cei botezaţi sunt ţinuţi încă sub
moartea protopărintelui, fără o vină proprie. Dar atunci, o omule, cum
se mai poate spune că te-ai făcut un nou Adam cu harul lui Hristos şi
nu mai porţi nimic din cel vechiu în chipi necesar, decât ceea ce se
naşte din credinţa ta stricaă şi din neascultarea ta? Doar ştim că
Domnul a venit pentru noi, a murit pentru noi, ne curăţeşte pe noi
prin Botez, ne aşează în raiul Bisericii, ne îngădue să mâncăm din tot
pomul din raiu, adecă să iubim pe tot cel botezat în Biserică şi să-l
răbdăm în înfrângerile ce le sufere şi să nu-l urmărim pe fiecare în
toate zigzagurile lui şi pentru lucrurile cari ni se par bune să-l
iubim, iar pentru cele cari ni se par rele să-l urîm. Căci aceasta
înseamnă a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi al răului, din care,
gustând mintea, îndată se poticneşte în propriile ei păcate şi îşi
descopere, prin iscodirea răutăcioasă a aproapelui, goliciunea ei, de
care mai înainte nu ştia, fiind acoperită de vălul înţelegerii şi al
milei. De aceea îi s-a poruncit celor aşezaţi în raiul Bisericii: Nu
judecaţi, ca să nu fiti judecaţi,2 iertaţi şi vi se va ierta vouă. 3
Pe scurt li s-a spus: Câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi
voi lor asemenea. Căci aceasta este legea şi prorocii. 4 Precum ai
făcut îţi va fi ţie. Dar de câte ori n-am călcat aceste porunci! De
câte ori n-am osândit pe aproapele fără milă! De câte ori nu l-am
urît, sau nu l-am nedreptăţit, fără să fim nedreptăţi i!
nn
Iar dacă aşa este, ce mai batjocorim pe Adam şi-l mai învinuim şi
pentru rele streine? Căci dacă am căzut în aceeaşi moarte, am călcat
şi porunca cu voia, ca şi acela. Aşa dar trei lucruri i s-au întâmplat
lui Adam, şi nu cum socoteşti tu. Acestea sunt; atacul momeala pin
orânduire mai înaltă, călcarea poruncii prin necredinţă şi moartea
prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca urmare nu atât a atacului
prin iconomie, cât a călcării din necredinţă. Noi am moştenit numai
moartea lui Adam, pentru motivul că nu puteam să ne facem din morţi
vii, până nu a venit Domnul şi ne-a făcut pe toţi vii. Iar prima
înmugurire de gând TÎJV nponovoiav o avem prin orânduire xt
-oixovoţitm ca şi acela; tot asemenea puterea de-a asculta sau nu de
ea, după cum ne e voia. Dar păcătuirea cu gândul o avem din voia
liberă. Despre aceasta ne încredinţează cei ce n-au păcătuit întru
asemănarea greşelii lui Adam, cum zice Apostolul. 1 Căci dacă aceia,
fiind din Adam, au putut să nu păcătuiască întru asemănarea greşelii
lui Adam, e vădit că şi noi putem.
De ce mai aducem atunci scuze pentru păcate şi spunem lucruri nedrepte
împotriva lui Dumnezeu, că adică ar îngădui să fim războiţi de rele
streine? Suntem datori să ştim exact că toată vina ce izvorăşte din
Adam fiind desfiinţată de Domnul, oricine mai pătimeşte de vreun
păcat, i se întâmplă aceasta pentru că a dispreţuit prin necredinţa
sa, sau prin iubirea de plăcere, desăvârşirea pe care a primit-o în
chip tainic la Botez. Căci chiar dacă omul încă n-a cunoscut ce-a
primit, fiind nedesăvârşit în credinţă şi cu lipsuri în lucrarea
poruncilor, dar Dumnezeu i-a dăruit desăvârşirea. Fiindcă zice: Tot
darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor.
2 Iar acest dar desăvârşit nu-l află cineva oricum, chiar dacă ar
folosi toată istejimea lumească, ci numai din lucrarea poruncilor lui
Dumnezeu, în analogie cu ceea ce împlineşte din ele. Căci după cum e
deosebită împlinirea lor, aşa e deosebită şi descoperirea darului.
Deci nimenea să nu se bizue în cuvinte şi în forme, dacă nu are
înţelegerea aceasta. Căci zice: Nu cel ce se laudă pe sine este
cercat, ci cel pe care îl laudă Domnul. 1 Dar chiar şi acela, care
primeşte laude de la Domnul, e dator să se folosească de cuget drept
şi să ştie exact că oricât ar fi luptat cineva împotriva necredinţii
sale şi oricât ar fi înaintat în credinţă şi orice bun ar fi dobândit,
nu numai prin cunoştinţa simplă, ci prin lucrare, n-a aflat sau nu va
putea afla nimic mai mult, decât cea ce primise în chip tainic prin
Botez. Iar aceasta este Hristos. Pentru că zice: Câţi în Hristos v-aţi
botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. 2 Dar Hristos, fiind Dumnezeu
desăvârşit, a dăruit celor ce s-au botezat harul desăvârşit al
Duhului, care nu primeşte nici un adaus de la noi, ci ni se descopere
şi ni se arată potrivit cu lucrarea poruncilor, sporindu-ne credinţa
până când toţi vom fi ajuns la unirea credinţei, la bărbatul
desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos. 3 Aşa dar orice
i-am aduce Lui după ce-am fost născuţi din nou, a fost ascuns de mai
înainte de El în noi, potrivit cu ceea ce s-a scris: Cine a cunoscut
gândul lui Hristos, sau cine l-a dat Lui ceva mai înainte, ca să i se
întoarcă după aceea ca răsplată? Pentru că de la EI şi pentru El şi
întru El sunt toate. Lui i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin. 4
A Aceluiaşi
Epistolă către Nicolae monahul1
Prea doritului fia Nicolae,
ai dăunăzi te frământai mult pentru mântuirea ta şi aveai multă grijă
pentru vieaţa după Dumnezeu. De aceea ai venit la noi, povestindu-ne
despre tine, prin ce fel de osteneli şi fierbinte pornire aveai de
gând să te lipeşti de Domnul, printr-o vieţuire cât mai îngrijită,
prin înfrânare, prin toată reaua pătimire, luptând în priveghiere
multa şi în rugăciune întinsă. Ne mai spuneai ce războaie şi roiuri de
patimi trupeşti se aprind în tine şi se ridică împotriva sufletului
din legea păcatului, care se oşteşte împotriva legii minţii. Şi te
plângeai că şi mai mult eşti turburat de patima mâniei şi a poftei. De
aceea, ne cereai vreo metodă şi vreun cuvânt de învăţătură şi întrebai
de ce osteneli şi lupte folosindu-te, ai putea să te ridici mai presus
de patimile stricăcioase, mai sus pomenite.
În vremea aceea, am dat, pe cât era cu putinţă, în persoana, dragostei
tale îndemnurile ce trebuiau, înfăţişându-ţi ideile şi gândurile
folositoare de suflet şi arătându-ji prin ce fel de osteneli şi
stăruinţe ascetice, pline de înţelegere şi de luminată cunoştinţă
raţională,
ii Editat În Filocalia greacă ed II vol. I. pg, 73—81 şi În Pg. 65,
1027 —1050 Ad Nicolautn Preaepta aaime salutar ia. împărţirea în cele
13 pării o iau din PG.
potrivit cu Evanghelia, poate sufletul, vieţuind prin credinţă şi
ajutat fiind de har, să biruiască relele, cari ţâşnesc înăuntru din
păcat, dar mai ales patimile amintite. Pentru că lupta trebue dusă
neîncetat şi cu mai multă sârguinţă împotriva acestor patimi, căci ele
şi-au pus în chip deosebit pecetea pe suflet, prin obişnuinţa lui cu
ele, târîndu-l cu multă putere după ele. Aceasta, până ce va supune
mişcările trupeşti şi neraţionale ale păcatului, cărora se supunea mai
înainte şi de cari era târît, după ce se robise, prin consimţirea de
bună voie, amintirii necontenite a gândurilor şi cugetării la cele
rele.
Pe urmă ne-am despărţit de tine. Dar numai cu trupul, nu şi cu inima.
Căci am venit în pustie, la adevăraţii slujitori şi luptători ai lui
Hristos, ca luptându-ne şi noi cât de puţin şi nevoindu-ne împreună cu
fraţii, cari se oştesc împotriva lucrărilor vrăjmaşe, şi cu cei ce se
împotrivesc vitejeşte patimilor, să lepădăm lenevia şi să aruncăm de
la noi negrija, şi să luăm asupra noastră sârguinţă şi grija,
silindu-ne să câştigăm buna plăcere a lui Dumnezeu. De aceea, m-am
gândit să trimit curăţiei tale prin scrisoare un mic îndemn şi un sfat
folositor sufletului, ca cetind pe scurt în scrisoarea noastră smerită
lucrurile de cari ţi-am vorbit în persoană, să scoţi cu sârguinţă un
folos duhovnicesc, ca şi cum am fi noi înşine de faţă.
2. Aşa dar, tiule, începutul purtării tale plăcute lui Dumnezeu trebue
să faci să pornească de la aceasta:
Să te gândeşti statornic şi pururea, într-o meditaţie neîntreruptă, la
toate binefacerile de cari ţi-a făcut parte iubitorul de oameni
Dumnezeu, spre mântuirea sufletului tău; şi să nu încetezi a-ţi aminti
de multele şi marile Lui binefaceri, acoperindu-le cu uitarea
păcatului sau trândăviei şi prin aceasta lăsând să treacă vremea
cealaltă fără folos şi fără să aduci mulţumire. Căci aceste amintiri
neîncetate, împungând inima ca un ac, o mişcă totdeauna spre
mărturisire, spre smerenie, spre mulţumire adusă cu suflet sdrobit şi
spre toată sârguinţă bună. Ele
ne îndeamnă să-i răsplătim lui Dumnezeu cu purtările noastre bune şi
cu toată virtutea, întrucât ne tac să cugetăm pururea cu bună
conştiinţă la cuvântul proorocesc: Ce voiu da în schimb Domnului
pentru toate câte mi le-a dat mie?. aSă cugete deci sufletul la toate
binefacerile, de cari i-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu
începând de la naştere; sau din câte primejdii a fost izbăvit
adeseori; sau în câte rele a căzut şi în câte greşeli s-a rostogolit
fără să fie predat, după dreptate, duhurilor cari l-au amăgit ca să-l
piardă şi să-l ducă la moarte, ci, cu îndelungă răbdare, Stăpânul
iubitor de oameni, trecând cu vederea greşalele, l-a păstrat,
aşteptând întoarcerea lui; să cugete iarăşi că, slujind de bună voie
duhurilor rele prin patimi, El îl hrănea, acoperindu-l şi ocrotindu-l
în tot chipul, iar la urmă l-a călăuzit prin Duhul cel bun pe drumul
mântuirii şi i-a pus în inimă dragostea de vieaţă ascetică şi l-a
împuternicit să părăsească cu bucurie lumea şi toată amăgirea
plăcerilor trupeşti, împodobindu-l cu schima îngerească a rânduielii
ascetice şi pregătind lucrurile în aşa fel, ca să fie primit cu
uşurinţă de sfinţii bărbaţi, în obştea frăţiei.
Iar cugetând la acestea cu bună conştiinţă, cine nu va petrece
totdeauna întru sdrobirea inimii? Cine nu se va umplea de nădejde
tare, având atâtea dovezi de binefacere, fără ca el să fi făcut vreun
bine mai înainte? Căci oricine va cugeta aşa: Dacă fără să fi făcut eu
niciun bine, ba chiar păcătuind mult înaintea Lui şi petrecând în
necurăţiile trupului şi în alte multe răutăţi, totuşi nu mi-a făcut
după păcatele mele, nici nu mi-a întors după fărădelegile mele,2 ci
mi-a rânduit atâtea daruri şi haruri spre mântuire, dacă mă voiu
hotărî cu totul să-I slujesc de aci înainte numai Lui prin vieţuire
curată şi prin împlinirea virtuţilor, de câte bunătăţi şi daruri
duhovniceşti nu mă va învrednici, întărindu-mă, îndreptându-mă şi
călăuzindu-mă spre tot lucrul bun?
De aceea, cel ce se gândeşfe totdeauna la aceasta şi nu uită de
binefacerile lui Dumnezeu, se ruşinează şi se îndreaptă şi se
nevoieşte spre toată virtutea bună şi spre toată lucrarea dreptăţii,
gata totdeauna să facă cu râvnă voia lui Dumnezeu.
3. Aşa dar, iubite fiule, având, prin harul lui Hristos, ca pe o
înţelepciune firească, această meditaţie şi gândire sănătoasă,
păstreaz-o totdeauna în tine. Să nu te Iaşi copleşit de uitarea
pierzătoare, nici împiedecat de nepăsarea, care face mintea deşartă şi
o abate de la vieaţă; să nu-ţi laşi cugetarea întunecată de neştiinţa,
care e pricina tuturor relelor, nici amăgită de negrijă, care e tot ce
poate fi mai rău; să nu te laşi târît de plăcerea trupului, nici
biruit de lăcomia pântecelui; să nu te laşi cu mintea robit de poftă,
nici să nu lucrezi în tine spurcăciunea prin învoirea cu gândurile
desfrânate; să nu te laşi biruit de mânia, care naşte ura de fraţi. În
sfârşit să nu întristezi şi să nu te laşi întristat pentru vreo
pricină tristă şi nefericită, care să te facă să îngrămădeşti amintiri
de gânduri rele împotriva aproapelui, încât să te pomeneşti abătut de
la rugăciunea curată către Dumnezeu şi să-ţi laşi mintea robită,
privind cu gând sălbatec pe fratele tău, care are acelaşi suflet. Căci
prin aceasta conştiinţa îţi va fi înlănţuită de purtarea nesocotită a
cugetului trupesc şi de duhurile rele, cărora ai fost predat spre
pedeapsă până la o vreme; şi anume până când mintea, sfârşită în toate
privinţele şi copleşită de întristare şi de moleşire, după ce a
pierdut sporul după Dumnezeu pentru pricinile de mai înainte, va
începe iarăşi, cu multă smerenie, să ia de la capăt calea mântuirii.
În telul acesta, ostenindu-se mult în rugăciuni şi în priveghieri de
toată noaptea şi împrăştiind pricinile amintite prin smerenie şi
mărturisire către Dumnezeu şi către aproapele, ea începe iarăşi vieaţa
de înfrânare. Şi luminată de luminile cunoştinţii evanghelice, ea
cunoaşte atunci, cu harul lui Dumnezeu, că cel ce nu s-a predat pe
sine desăvârşit crucii, în cuget de smerenie, şi nu
s a aruncat pe sine la picioarele tuiuror, ca să fie călcat, înjosit
şi dispreţuit, nedreptăţit, batjocorit şi luat în râs, iar el să le
rabde toate acestea cu bucurie şi să nu pretindă pe seama sa câtuşi de
puţin lucrurile omeneşti: slavă sau cinste, sau laudă, sau plăcere de
mâncare, de băutură, sau de haină, nu se poate face creştin adevărat.
4. Deci stând în faţa noastră asemenea iupte, nevoinţe şi cununi ale
evlaviei, până când ne vom batjocori cu înfăţişarea prefăcută a
evlaviei, slujind Domnului doar la arătare, încât altfel suntem
socotiţi între oameni şi altfel ne descoperim Domnului, care cunoaşte
cele ascunse? Căci în vreme ce suntem socotiţi de alţii sfinţi, ne
aflăm încă sălbateci după năravuri; având chip de evlavie, n-am
dobândit încă puterea ei înaintea lui Dumnezeu; socotiţi de mulţi
feciorelnici şi curaţi, înaintea Celui ce cunoaşte cele ascunse suntem
întinaţi înăuntru de necurăţiile gândurilor desfrânate şi înnoroiaţi
de mişcările patimilor. Şi pentru prefăcuta noastră nevoinţă de acum,
suntem robii laudelor omeneşti şi ne orbim mintea. Deci până când vom
umbla în deşertăciunea minţii, neprimind înţelepciunea evanghelică,
prin care putem cunoaşte vieţuirea cerută de conştiinţă, ca să o urmăm
cu sârguinţă şi să aflăm şi îndrăsnirea conştiinţei?
Până când ne mai rezemăm încă pe dreptatea părută a omului dinafară,
în lipsa adevăratei cunoştinţe, şi ne amăgim pe noi înşine cu
îndeletnicirile dinafară, vrând să plăcem oamenilor şi vrând slăvi,
cinstiri şi laude de la ei?
Căci va veni de sigur Cel ce descopere cele ascunse ale întunerecului
şi dă la iveală sfaturile inimilor, Judecătorul care nu greşeşte şi
care nu se lasă ruşinat de bogat, nici nu se milostiveşte de sărac,
care dă la o parte înfăţişarea de dinafară şi scoate la arătare
adevărul ascuns înăuntru. Acela va încununa pe luptătorii
adevăraţi, cari au vieţuit potrivit cu conştiinţa, în faţa îngerilor
şi înaintea Tatălui Său, iar pe cei ce au îmbrăcat chipul cucerniciei
cu prefăcătorie şi au arătat numai oamenilor o părută bună vieţuire şi
s-au bizuit pe aceasta în deşert, amăgindu-se nebuneşte pe ei înşişi,
îi va da pe faţă înaintea Bisericii Sfinţilor şi a toată oastea
cerească, ca apoi să-i trimită ruşinaţi cumplit în întunerecul cel mai
dinafară, asemenea fecioarelor nebune. Pentru că şi acestea şi-au
păzit fecioria dinafară a trupului, dat fiind că întru nimic n-au fost
învinovăţite în privinţa aceasta, ba au avut în parte şi untdelemn în
candelele lor, adică au fost părtaşe şi de oarecari virtuţi şi isprăvi
dinafară şi de oarecari dureri. De aceea candelele lor au şi ars până
la o vreme. Dar din pricina negrijii, neştiinţii şi a trândăviei, n-au
fost cu prevedere şi n-au cunoscut cu de-amănuntul roiul patimilor
ascunse înlăuntru şi puse în lucrare de duhurile rele. Din această
pricină cugetarea lor a fost stricată de înrâuririle vrăjmaşe, încât
s-au învoit cu ele prin gândurile lor. Şi aşa au fost amăgite
într-ascuns şi biruite de pisma cea a tot rea, de ciuda care urăşte
binele, de vrajbă, de gâlceavă, de ură, de mânie, de amărăciune, de
pomenirea răului, de făţărnicie, de furie, de mândrie, de slava
deşartă, de dorinţa de-a plăcea oamenilor, de bunul plac, de iubirea
de argint, de trândăvire, de pofta trupească ce trezeşte în gânduri
voluptatea, de necredinţă, de lipsa de temere, de laşitate, de
întristare, de împotrivire, de moleşire, de somn, de înalta părere de
sine, de voinţa de-a se scuza, de îngâmfare, de lăudăroşenie, de
nesăturare, de risipă, de sgârcenie, de desnădejdea care-i mai
cumplită decât toate, şi de celelalte mişcări subţiri ale păcatului.
Ele socoteau că şi lucrarea faptelor bune sau vieţuirea cuvioasă se
înfăptueşte cu puteri omeneşti şi de aceea căutau să culeagă laude de
la oameni. Din această pricină chiar dacă au fost părtaşe de unele
daruri, le-au vândut duhurilor rele pentru slava deşartă şi plăcerea
de la oameni. Impărtăşindu-se şi de alte patimi, ele au amestecat în
purtările bune cugetele rele şi trupeşti. De aceea le-au făcut
necurate şi neprimite asemenea jertfei lui Cain, lipsindu-se de
bucuria Mirelui şi fiind lăsate afară de nunta cerească.
5. Cugetând deci la acestea, cântărindu-le şi pro bându-le, să
cunoaştem şi să înţelegem în ce stare ne aflăm, ca, până mai avem încă
vreme de pocăinţă şi de întoarcere, să ne îndreptăm pe noi înşine.
Aceasta pentru ca faptele noastre cele bune, fiind săvârşite cu
curăţenie, să fie adevărate şi curate, neamestecate cu cugetul
trupesc, ca să nu fie respinse ca o jertfă pătată din lipsa temerii,
grijii şi a cunoştinţii adevărate şi ca nu cumva să răbdăm osteneala
fecioriei, a înfrânării, a privegherii, a postului şi a relei pătimiri
şi să ne cheltuim zilele vieţii, şi totuşi, pentru pricinile mai
-nainte pomenite ale patimilor, părutele noastre dreptăţi să fie
aflate ca o jertfă pătată şi să nu fie primită de Hristos, Arhiereul
ceresc.
Aşa dar, o fiule, cine vrea să ia crucea şi să-i urmeze lui Hristos,
prin neîncetata cercetare a gândurilor din sine, prin multă grijă
pentru mântuire, prin înţelegere şi multă sârguinţă pentru Dumnezeu şi
prin întrebarea slujitorilor lui Dumnezeu, cari sunt de acelaşi suflet
şi de acelaşi gând şi cari poartă aceeaşi luptă, trebue să-şi
sporească, înainte de toate, cunoştinţa şi înţelegerea. Aceasta din
motivul ca nu cumva, neştiind pe unde şi cum umblă, să călătorească în
întunerec, lipsit de lumina sfeşnicului. Căci cel ce călătoreşte după
socoteala sa, fără cunoştinţa evanghelică şi fără călăuzirea cuiva, de
multe se împiedecă şi cade în multe gropi şi curse ale celui rău, mult
rătăceşte şi prin multe primejdii trece şi nu ştie la ce ţintă va
ajunge. Pentru că sunt destui cari au trecut prin multe osteneli şi
nevoinţe şi au răbdat pentru Dumnezeu rele pătimiri şi scârbe multe.
Dar prin faptul că au umblat după socoteala lor şi n-au putut deosebi
lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste osteneli ale lor
au rămas deşarte şi fără rost.
6. Tu deci fiule iubite, precum ţi-am spus la începutul acestui cuvânt
de povăţuire, nu uita binefacerile iubitorului de oameni Dumnezeu, de
cari ai avut parte, lăsându-te furat de păcat şi de nepăsare. Ci
punând înaintea ochilor tăi binefacerile de cari te-ai împărtăşit de
la începutul vieţii tale şi până acum, fie trupeşti, fie duhovniceşti,
zăboveşte cu gândul la ele, după cum s-a spus: Nu uita toate
binefacerile Lui. Fă aceasta pentru ca inima să ţi se mişte cu
uşurinţă spre frica lui Dumnezeu şi spre dragoste, ca să-I întorci în
schimb, după putere, o vieaţă curată, o petrecere virtuoasă, o
conştiinţă cucernică, o judecată cumpănită, o credinţă dreaptă, un
cuget smerit şi, simplu vorbind, să te poţi dărui întreg lui Dumnezeu.
Căci ruşinându-te de amintirea atâtor bunătăţi, de cari te-ai bucurat
din partea Stăpânului bun şi de oameni iubitor, inima ta se va umplea
de dragostea şi de dorul Lui printr-o mişcare pornită chiar din ea
însăşi, mai bine zis conlucrând şi darul de sus. Pentru că îţi vei da
seama că lucrurile minunate, pe cari nu le-a făcut altora cu mult mai
buni, ţi le-a făcut ţie, prin iubirea Sa de oameni cea negrăită.
Sileşte-te, aşa dar, să păstrezi neîncetat în amintire toate
binefacerile dăruite ţie de Dumnezeu. Dar mai ales aminteşte-ţi
neîncetat de harul acela mare şi minunat şi de acea binefacere de care
ţi-a făcut parte, cum ne-ai povestit, pe când călătoreai împreună cu
mama ta dela Locurile Sfinte la Constantinopol, când s-a pornit acea
furtună înfricoşată şi nestăpânită şi acel vârtej mare în vreme de
noapte, în urma căruia toţi cei din corabie, împreună cu corăbierii şi
cu mama ta, au pierit în adânc. Aminteşte-ţi că singur tu cu alţi doi
aţi scăpat atunci, fiind aruncaţi ca printr-o minune dumnezeească de
valurile mării la ţărm. Aminteşte-ţi apoi cum ţi s-a rânduit să vii
după aceea la Ancyra, unde ai fost primit cu dragoste părintească de
cineva, şi cum te-ai însoţit pe urmă cu prea evlaviosul fiu Epifanie,
ca amândoi călăuziţi de un cuvios bărbat, să veniţi la calea
adevărului şi să fiţi primiţi de nişte sfinţi slujitori ai lui
Dumnezeu ca fii adevăraţi.
7. Pentru toate aceste mari binefaceri dăruite ţie de Dumnezeu, cu ce
lucru vrednic de ele ai putea să mulţămeşti Celui ce a chemat sufletul
tău la vieaţa veşnică? Căci tu, după dreptate, nu mai trebue să-ţi
trăeşti ţie, ci lui Hristos care a murit şi a înviat pentru tine,1
având să vieţuieşti întru toată virtutea dreptăţii, să împlineşti
toate poruncile şi să cauţi care este voia cea bună, desăvârşită şi
bineplăcută lui Dumnezeu,2 silindu-te cu toată puterea să urmezi ei.
Drept aceea, fiule, supune-ţi tinereţea ta Cuvântului lui Dumnezeu,
aşa cum însuşi Cuvântul o cere: Trupul tău predă-l jertfă vie, sfântă,
bineplăcută lui Dumnezeu, slujbă cuvântătoare. 3 Tot mustul poftei
trupeşti svântă-ţi şi uscă-l cu mâncare puţină, cu băutură puţină şi
cu privegheri de toată noaptea, ca să spui şi tu din inimă:
Făcutu-m-am ca o piele atârnată la fum, dar dreptăţile tale nu le-am
uitat. 4 Şi cunoscând că eşti al lui Hristos, răstigneşte-ţi trupul,
după cuvântul Apostolului, dimpreună cu patimile şi cu poftele lui; şi
omoară-ţi mădulările omului pământesc, adecă nu numai lucrarea
desfrânării, ci şi necurăţia lucrată de duhurile rele în trupul tău.
Ba cel ce aşteaptă cununa fecioriei adevărate, neîntinate şi
desăvârşite, nu-şi poartă lupta numai până aci, ci, urmând învăţăturii
apostoleşti, se luptă să omoare până şi icoana şi mişcarea patimii.
Dar nici cu atâta nu se mulţămeşte acela care, cuprins de o puternică
dragoste, vrea să se sălăşluiască în trupul său fecioria îngerească şi
neprihănită, ci se roagă ca şi însăşi amintirea simplă a poftei să fie
stinsă, chiar dacă se iveşte numai în minte ca o adiere de gând, fără
mişcarea şi
11 Corint. 5, 15, Romani 12, 2. Romani 12, 1. Psalm 119, 83.
Galateni 5, 24. Colos. 3, 5.
lucrarea patimei trupeşti. Iar la această stare e cu putinţă să se
ajungă, dacă peste tot se învrednicesc vreunii de asemenea har, numai
prin ajutorul de sus şi prin puterea şi darul Duhului.
Astfel, cel ce aşteaptă cununa fecioriei curate, nemateriale şi
neprihănite, îşi răstigneşte trupul prin osteneli şi nevoinţe şi îşi
omoară mădularele omului pământesc prin înfrânare stăruitoare şi
răbdătoare, stricând pe omul cel dinafară, subţiindu-l, scorojindu-l
şi făcându-l numai schelet. Aceasta pentru ca, prin credinţă şi lupte
şi prin lucrarea harului, omul dinlăuntru să se înoiască, înaintând
din zi în zi spre tot mai mult bine, crescând în dragoste,
împodobindu-se cu blândeţe, veselindu-se cu bucuria Duhului,
încununându-se cu pacea lui Hristos, sporind în evlavie, întărindu-se
întru bunătate, învăluindu-se în frica lui Dumnezeu, luminându-se prin
înţelegere şi cunoştinţă, strălucind de înţelepciune şi călăuzit de
smerenie.
Iar înoindu-se mintea prin Duhul cu acestea şi cu alte asemenea
virtuţi, descopere în sine pecetea chipului dumnezeesc, înţelege
frumuseţea spirituală şi negrăită a asemănării cu Domnul şi pătrunde
bogăţia legii lăuntrice a înţelepciunii, care îl învaţă şi se lasă
învăţată de la sine.
Subţiază-ţi deci trupul tânăr, o fiule, şi îngraşă-ţi sufletul
nemuritor cu cele spuse înainte; iar mintea înoeşte-ţi-o cu virtuţile
mai înainte înşirate, prin conlucrarea Duhului. Căci trupul tânăr,
îngrăşat cu felurite mâncări şi cu băutură de vin, e ca un porc gata
de junghiere. Sufletul lui e junghiat de aprinderea plăcerilor
trupeşti, iar mintea e robită de fierberea poftelor rele, neputând să
se împotrivească plăcerilor trupului. Căci îngrămădirea sângelui
pricinueşte împrăştierea duhului. Mai ales băutura de vin nici să n-o
miroasă tinereţea, ca nu cumva prin focul îndoit, născut din lucrarea
patimei dinăuntru şi din băutura de vin, turnată dinafară, să i se
înfierbânte peste măsură plăcerea trupului şi să alunge de la sine
plăcerea duhovnicească a durerii născută din străpungerile inimii şi
să aducă în ea întunecare şi împietrire. Ba de dragul poftei
duhovniceşti, tinereţea nici la săturarea de apă să nu se gândească.
Căci puţinătatea apei ajută foarte mult la sporirea cumpătării. După
ce vei proba aceasta cu lucrul, vei lua singur încredinţarea prin
experienţă. Căci acestea nu ţi le rânduim şi hotărâm fiindcă vrem
să-ţi punem asupra un jug silnic, ci, îndemnându-te şi sfătuindu-te cu
dragoste, ţi le dăm ca pe o socotinţă şi cale bună de urmat spre
sporirea în fecioria adevărată şi în cumpătarea deplină, lăsând la
sloboda ta alegere să faci ce vrei.
8. Să vorbim acum puţin şi despre patima neraţională a mâniei, care
pustieşte, zăpăceşte şi întunecă tot sufletul, şi-l arată pe om
asemenea fiarelor în vremea mişcării şi lucrării ei, mai ales pe cel
ce alunecă lesne şi repede spre ea. Patima aceasta se sprijină mai
ales pe mândrie; prin ea se întăreşte şi se face nebiruită. Căci până
ce e udat copacul diavolesc al amărăciunii, al supărării şi al mâniei,
cu apa puturoasă a mândriei, înfloreşte şi înfrunzeşte îmbelşugat şi
aduce mult rod al fărădelegii. Iar clădirea celui rău în suflet nu
poate fi doborîtă, până ce are ca sprijin şi întărire, temelia
mândriei. Dacă vrei, aşa dar, să se uşte în tine arborele fărădelegii
adecă patima amărăciunii, a mâniei şi a supărării şi să se facă
neroditor, ca venind securea Duhului să-l taie şi să-l arunce în foc
cum zice Evanghelia, şi să-l scoată afară împreună cu toată răutatea;
şi dacă vrei să se dărîme şi să se surpe casa fărădelegii, pe care cel
rău o zideşte cu vicleşug în suflet şi o face aceasta adunând de
fiecare dată în gând ca pietre felurite pricini întemeiate sau
neîntemeiate, provocate de lucruri şi de cuvinte referitoare la cele
materiale şi ridicând în suflet o clădire a răutăţii, căreia îi pune
ca sprijin şi întărire gânduri de mândrie, să ai smerenia Domnului
neîncetat în inimă. Să te gândeşti cine a fost El şi ce s-a făcut
pentru noi, şi din ce înălţime de lumină a dumnezeirii, — descoperită
după putinţă fiinţelor de sus şi slăvită în ceruri de toată firea
raţională a îngerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor,
începătoriilor, Stăpâniilor, Heruvimilor şi Serafimilor şi a
nenumitelor Puteri spirituale, ale căror nume n-au ajuns până la noi,
după cuvântul tainic al Apostolului, — în ce adânc de smerenie
omenească s-a coborît, prin negrăita Sa bunătate, asemănându-se întru
toate nouă, celor ce şedeam în întunerecul şi în umbra morţii şi
ajunsesem robi prin călcarea lui Adam, fiind stăpâniţi de vrăjmaş prin
lucrarea patimilor.
9. Căci aflându-ne noi într-o astfel de robie înfricoşată şi stăpâniţi
fiind de moartea nevăzută şi vicleană, nu s-a ruşinat de noi Stăpânul
întregei firi văzute şi nevăzute, ci umilindu-Se pe Sine şi luând
asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară şi sub osânda
dumnezeească, s-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat,2
adică afară de patimile de ocară. El a luat toate pedepsele trimise
asupra omului pentru păcatul neascultării de către hotărîrea
dumnezeească: moartea, osteneala, foamea, setea şi cele asemenea
acestora, făcându-Se ceea ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea ce
este El; Cuvântul trup s-a făcut,3 ca trupul să se facă Cuvânt; fiind
bogat, s-a făcut sărac pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia
Lui;4 s-a făcut asemenea nouă din multa iubire de oameni, ca noi să ne
facem asemenea Lui prin toată virtutea. Căci de unde a venit Hristos,
de acolo se înnoeşte, prin harul şi puterea Duhului, omul zidit cu
adevărat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iar prin această
înnoire ajunge la măsura dragostei desăvârşite, care aruncă afară
frica,5
nemaiputând să cadă niciodată. Căci dragostea niciodată nu cade,
fiindcă dragostea, zice Ioan, este Dumnezeu şi cine rămâne în dragoste
În Dumnezeu rămâne. 2 De această măsură s-au învrednicit Apostolii şi
cei ce s-au nevoit asemenea lor întru virtute şi s-au înfăţişat pe ei
desăvârşiţi Domnului, urmând lui Hristos cu dragoste desăvârşită, în
toată vieaţa lor.
Gândeşte-te, aşa dar, totdeauna fără uitare la umilirea aceasta atât
de mare, pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negrăita Sa iubire de
oameni; adică la sălăşluirea în Maica lui Dumnezeu-Cuvântul, la luarea
omului asupra Sa, la naşterea din femeie, la creşterea treptată cu
trupul, la ocări, la înjurături, la batjocuri, la luarea în râs, la
bârfiri, la biciuiri, la scuipări, la luarea în bătaie de joc, la
hlamida roşie, la cununa de spini, la osândirea lui de către
căpetenii, la strigătul Iudeilor celor fărădelege şi de acelaşi neam
cu El, împotriva lui: ia-l, ia-L, răstigneşte-L,3 la cruce, la
piroane, la suliţă, la adăparea cu oţet şi fiere, la triumful
păgânilor, la râsul celor cari treceau şi ziceau: De eşti Fiul lui
Dumnezeu, pogoară-te de pe cruce şi vom crede Ţie,4 şi la celelalte
patimi, pe cari le-a răbdat pentru noi: la răstignire, la moarte, la
aşezarea de trei zile în mormânt, la coborîrea la iad; pe urmă la
roadele patimilor, cari şi cât de mari au fost: la învierea din morţi,
la scoaterea din iad şi din moarte a sufletelor, cari s-au împreunat
cu Domnul, la înălţarea la ceruri, la şederea de-a dreapta Tatălui, la
cinstea şi la slava mai presus de toată Începătoria, Stăpânirea şi de
tot numele ce se numeşte, la închinarea ce-o aduc toţi îngerii Celui
întâi născut din morţi, din pricina patimilor, după cuvântul
Apostolului, care zice: Aceasta să se cugete în voi, ceea ce şi în
Hristos Iisus, care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit
a fi întocmai cu Dumnezeu, ci s-a umilit pe Sine, chip de rob luând,
întru asemănarea omului făcându-se şi la înfăţişare aflându-se ca
omul; şi s-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte, iar
moartea crucii, de aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat pe El şi i-a
dăruit Lui nume mai presus de tot numele, ca în numele lui Iisus
Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor
pământeşti şi al celor de desubt,., şi următoarele. 1 Iată la ce slavă
şi înălţime L-au ridicat, după dreptatea lui Dumnezeu, pe Domnul făcut
om, pricinile mai înainte spuse.
10. Prin urmare, de vei păstra în inima ta fără uitare, cu dragoste şi
cu simţire aceste amintiri, nu te va stăpâni patima amărăciunii, a
mâniei şi a supărării. Căci temeliile patimii mândriei, fiind săpate
prin smerenia lui Hristos, la care te vei gândi, se va surpa uşor şi
de la sine toată clădirea fărădelegii, adică a mâniei şi a supărării.
Căci ce inimă aspră şi împietrită nu se va frânge de va avea
necontenit în minte marea smerenie a dumnezeirii Unuia născut pentru
noi şi amintirea tuturor patimilor mai înainte spuse? Cine nu se va
face de bunăvoie pământ, cenuşe şi pulbere de călcat de către toţi
oamenii? Iar dacă se va smeri şi se va frânge sufletul astfel, privind
la smerenia Domnului, ce mânie va mai putea să stăpânească asupra lui?
Dar tot aşa de vădit e că uitarea acestor gânduri folositoare şi de
vieaţă făcătoare, şi sora ei lenea, şi ajutătoarea şi tovarăşa lor
neştiinţa, cari sunt patimile cele mai adânci şi mai lăuntrice, mai
greu de surprins şi de îndreptat, cari acoperă şi întunecă sufletul cu
multă grijă, fac să se încuibeze şi să lucreze în el şi celelalte
patimi, întrucât sădesc nepăsarea şi alungă frica de păcate, pregătind
drum şi lucrare uşoară fiecărei patimi. Căci odată ce sufletul e
acoperit de uitarea atotpăcătoasă, de lenea stricăcioasă şi de
neştiinţă, maica şi doica tuturor relelor, nenorocita de minte se
lipeşte cu uşurinţă de tot ce se vede, se cugetă sau se aude. De pildă
de va vedea frumuseţe de femeie, îndată se va răni de pofta trupească.
Şi aşa succedându-se amintirile lucrurilor privite cu patimă şi cu
plăcere, zugrăvesc din nou înăuntrul sufletului icoanele lor, prin
întipărirea înţelesurilor şi a gândului păcătos. Iar urmarea este că
întinează mintea pătimaşă şi nenorocită prin lucrarea duhurilor rele.
11. Apoi şi trupul dacă e gras şi tânăr, sau plin de must, când e
aţâţat de amintiri caută să împlinească cu patimă cele cuprinse în
ele, fiind împins de poftă, sau săvârşeşte uneori necurăţii în vis ori
în somn. Căci chiar dacă nu a avut cineva amestecare cu femeia la
arătare şi e socotit cast, feciorelnic şi curat de oameni, ba chiar
are renume de sfânt, înaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse, e
socotit ca spurcat, desfrânat şi necumpătat; şi pe dreptate va fi
osândit în ziua aceea, de nu va plânge şi nu se va tângui, topindu-şi
trupul necontenit cu posturi, privegheri şi rugăciuni, iar mintea
lecuindu-şi-o şi îndreptându-şi-o prin amintiri sfinte şi prin
meditarea cuvântului dumnezeesc, aducând pocăinţă cuvenită lui
Dumnezeu, înaintea căruia a şi cugetat şi făcut relele. Fiindcă nu
minte glasul care a zis: Iar eu vă zic vouă: tot cel ce priveşte la
femeie spre a o pofti pe ea, a şi preacurvit cu ea în inima sa. 1 De
aceea e de folos tânărului să nu se întâlnească, de e cu putinţă, de
loc cu femei, chiar de sunt socotite sfinte. Iar de se poate, să
vieţuiască despărţit chiar şi de oameni, căci atunci poartă războiul
mai uşor şi îl cunoaşte mai bine; mai ales dacă va fi cu luare aminte
la sine însuşi şi va petrece în cumpătare, cu puţină băutură de apă,
în priveghere multă şi rugăciuni, şi se va sili să fie împreună cu
Părinţi duhovniceşti încercaţi, lăsându-se înţelepţit şi călăuzit de
ei.
Căci e primejdios lucru a fi cineva singur, fără martori, a se călăuzi
după voia sa şi a convieţui cu cei neîncercaţi în războiul
duhovnicesc. Unii ca aceştia sunt biruiţi de alte feluri de războaie.
Căci multe sunt meşteşugirile păcatului şi se ţin bine ascunse; şi
felurite curse şi-a întins vrăjmaşul pretutindeni. De aceea, dacă e cu
putinţă, e bine să te sileşti şi să te strădueşti a fi sau a te
întâlni neîncetat cu bărbaţi cunoscători. În felul acesta, deşi nu ai
tu însuţi făclia adevăratei cunoştinţe, fiind încă nedesăvârşit cu
vârsta duhovnicească şi prunc, dar însoţindu-te cu cel ce o are, nu
vei umbla în întunerec, nu te vei primejdui de laţuri şi de curse şi
nu vei cădea între fiarele lumii spirituale, cari pândesc în întunerec
şi răpesc şi ucid pe cei ce umblă în el fără făclia spirituală a
cuvântului dumnezeesc.
12. Ştiu că vrei şi tu, fiule, să dobândeşti înlăuntrul tău făclia
luminii înţelegătoare şi a cunoştinţii duhovniceşti, ca să poţi umbla
fără să te poticneşti în cea mai adâncă noapte a veacului acestuia, şi
paşii să-ţi fie îndreptaţi de Domnul. Căci ai dorit foarte tare calea
Evangheliei, după cuvântul prorocesc, adică să urmezi cu credinţă
înfocată poruncilor evanghelice mai desăvârşite şi să te faci părtaş,
prin dorinţă şi rugăciune, de patimile Domnului. De aceea, am să-ţi
arăt o metodă minunată şi o regulă a chipului duhovnicesc de vieaţă.
Ea nu are lipsă de osteneală şi de nevoinţă trupească, ci de osteneală
sufletească, de supravegherea minţii şi de un cuget atent, care e
ajutat de minte şi de dragostea lui Dumnezeu. Prin această metodă vei
putea cu uşurinţă să pui pe fugă mulţimea vrăjmaşilor, asemenea
fericitului David, care a răpus pe un uriaş al celor de alt neam prin
credinţă şi încredere în Dumnezeu, şi aşa a pus pe fugă cu uşurinţă,
împreună cu poporul său, zecile de mii ale duşmanilor. 1
Ţinta cuvântului nostru este să atragă atenţia asupra celor trei
uriaşi puternici şi tari ai celor de alt neam, pe cari se reazămă
toată puterea protivnică a lui Holofern cel spiritual. Dacă aceştia
vor fi răpuşi şi ucişi toată puterea duhurilor necurate va slăbi cu
uşurinţă, până se va topi cu totul. Cei trei uriaşi ai celui rău, cari
sunt socotiţi ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai
-nainte: neştiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună
lucrătoare şi slujitoarea ei; şi nepăsarea trândavă, care ţese
veştmântul şi acoperemântul norului negru aşezat peste suflet şi care
le sprijineşte pe amândouă, le întăreşte, le susţine şi sădeşte în
sufletul cel fără grijă răul înrădăcinat şi statornic. Prin nepăsarea
trândavă, prin uitare şi prin neştiinţă se întăresc şi se măresc
proptelele celorlalte patimi. Căci ajutându-se întreolaltă şi neputând
să fiinţeze fără să se susţină una pe alta, ele se dovedesc puteri
tari ale vrăjmaşului şi căpetenii puternice ale celui rău. Prin ele se
întăreşte şi pe ele se reazămă toată oastea duhurilor răutăţii, ca
să-şi poată duce la îndeplinire planurile. Fără ele nu se pot susţine
nici cele mai nainte spuse.
13. De vrei, aşa dar, să dobândeşti biruinţă împotriva patimilor mai
-nainte pomenite şi să pui pe fugă uşor mulţimea vrăjmaşilor
spirituali de alt neam, adună-te în tine însuţi prin rugăciune şi prin
ajutorul lui Dumnezeu. Pătrunzând astfel în adâncurile inimii, caută
urma acestor trei uriaşi puternici ai diavolului, adică a uitării, a
nepăsării trândave şi a neştiinţii, cari sunt propteaua duşmanilor
spirituali de alt neam Şi pe sub cari furişându-se celelalte patimi
ale răutăţii, lucrează, vieţuesc şi prind putere în inimile celor
iubitori de plăcere şi în sufletele neînvăţate. Şi prin multa atenţie
şi supraveghere a minţii, folosindu-te şi de ajutorul de sus, vei afla
relele necunoscute celorlalţi şi socotite că nici n-ar fi rele, dar
cari sunt mai stricăcioase decât celelalte. Iar prin armele dreptăţii,
cari sunt contrare lor, adică prin amintirea cea bună, care e pricina
tuturor bunătăţilor, prin cunoştinţa luminată, prin care sufletul,
priveghind, alungă de la sine întunerecul neştiinţii, şi prin râvna
cea bună, care îndrumă şi zoreşte sufletul spre mântuire, vei birui
întru puterea Duhului Sfânt, prin rugăciune şi cerere, vitejeşte şi
bărbăteşte pe cei trei uriaşi mai sus pomeniţi ai vrăjmaşilor
spirituali. Prin amintirea cea prea bună, cea după Dumnezeu, socotind
totdeauna câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte,
câte sunt curate, câte sunt cu nume bun, fie că e virtute, fie că e
laudă, vei alunga de la tine uitarea atotpăcătoasă; prin cunoştinţa
luminată şi cerească vei nimici neştiinţa pierzătoare a întunerecului;
iar prin râvna atotvirtuoasă şi prea bună, vei scoate afară nepăsarea
trândavă, care lucrează în suflet păcatul necredinţii în Dumnezeu,
înrădăcinat acolo. De vei câştiga aceste virtuţi, nu prin simpla
voinţă a ta, ci cu puterea lui Dumnezeu şi cu conlucrarea Duhului
Sfânt, prin multă atenţie şi rugăciune, vei putea să te izbăveşti de
cei trei uriaşi mai -nainte pomeniţi ai celui viclean. Căci armonia
cunoştinţii adevărate cu amintirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cu râvna
cea bună, când va fi silită să stăruie în suflet, prin harul lucrător,
şi va fi păzită cu grijă, va şterge din el urmele uitării, ale
neştiinţii şi ale nepăsării trândave şi le va reduce la nefiinţă, iar
pe urmă va împărăţi în suflet harul, întru Domnul nostru Iisus
Hristos, căruia fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor, Amin.
Diadoch al Foticeei
Vieaţa şi scrisul lui
Sub numele lui Diadoch al Foticeei e cunoscută o scriere de cuprins
duhovnicesc, împărţită într-o sută de capete. încă din veacul al
7-lea, Sf. Maxim Mărturisitorul şi Sofronie din Ierusalim citează din
această scriere şi îl socotesc ca autor pe Diadoch, episcop de
Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoch, epi scop al Foticeei
din Epirul vechiu, care la anul 458 semnează împreună cu alţi ierarhi
o scrisoare către împăratul Leo I, anunţându-i moartea patriarhului
Proterie din Alexandria, ucis de monofiziţi.
Altceva nu se ştie despre vieaţa acestui ierarh, care a tre buit să
fie un mare ascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii mistice,
după cum rezultă din scrierea sa amintită, care s-a bu curat de o
deosebită preţuire în timpul de după el, cum arată mulţimea
manuscriselor în cari s-a păstrat.
Dela el a mai rămas şi o Vedere, în care, în forma unui dialog purtat
în vis între el şi Ioan Botezătorul, se discută asupra problemelor în
legătură cu vederea lui Dumnezeu pe pământ şi în vieaţa viitoare.
Scrierea lui amintită în 100 capete nu e tipărită În Patro logia lui
Migne, decât într-o traducere latină, măcar că un text grec al ei
fusese publicat încă în 1782 la Veneţia, în Filocalia.
Această scriere este un tratat complet asupra vieţii duhovniceşti,
scris de un om care a practicat-o. Ea ne lămureşte mai bine decât
multe volume groase despre duhul în care se trăia în lumea monahală,
Ea ne arată că în vremea sinoadelor ecumenice şi a marilor certe
hristologice, nici învăţătura despre trăirea creştină nu era lipsită
de dispute. Scrierea aceasta are şi o parte polemică, în care respinge
învăţături greşite.
După Diadoch scopul vieţii duhovniceşti este unirea sufletului cu
Dumnezeu prin dragoste cap. 1-2. Ei fac deosebirea între chipul lui
Dumnezeu în om şi asemănarea cu Ei. Cap. 4, 88. Prin păcatul
strămoşesc chipul® dumnezeesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul
Botezului curăţă chipul, îl spală de întinăciunea păcatului. Dar prin
aceasta încă nu avem şi asemănarea. Spălarea chipului se face fără
colaborarea noastră lucrarea aceasta a harului încă n-o simţim.
Asemănarea începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările
noastre pentru o vieaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut
în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am sporit
în asemănare, în dragoste, ni se face şi harul simţit. Harul, cum am
zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minţii.
Dar îşi acopere prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe
însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărîrea, o parte din
bunătăţile harului intră în comuniune într-un chip tainic cu sufletul
prin simţirea minţii. Căci pe măsură ce sporeşte sufletul, şi darul
dumnezeesc îşi arată dulceaţa sa minţii cap. 77. Două bunuri ne aduce
nouă sfântul har al Botezului renaşterii, dintre cari unul covârşeşte
pe celălalt în chip nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne
înoeşte chiar în apă şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică
chipul, îndepărtând toată sbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt
aşteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea ce este asemănarea.
Când începe deci mintea să guste întru multă simţire dulceaţa Prea
Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească
aşa zicând peste chip, asemănarea cap. 88.
Prin această deosebire Diadoch vrea să combată Masalianismul. Pentru
acesta harul şi experienţa prezenţei harului erau identice. Abia
această experienţă este o dovadă că omul este eliberat de păcat şi de
diavol. De aceea, preţuind exclusiv rugăciunea, ca mijloc al
experierii harului, nesocoteau taina Botezului ca mijlocitoare a
harului care şterge, fără să avem conştiinţa, păcatul din noi. Cei ce
combăteau Masalianismul mai ales Marcu Ascetul şi Diadoch al Foticeei,
preţuind ca şi adversarii lor trăirea mistică a harului, trebuiau să
distingă chipullui Dum nezeu, de asemănarea cu Dumnezeu, pentru a
putea distinge şi harul Botezului, care restabileşte acest chip fără
să ne dăm noi seama, de trăirea conştientă a harului, care realizează
treptat asemănarea nu numai prin rugăciune, cum ziceau Masalienii, ci
prin sforţările cu voia spre toată virtutea.
Porniţi pe calea deprecierii Botezului şi a harului nesesizat de
conştiinţă, dăruit prin această taină, Masalienii afirmau că Botezul
nu alungă pe diavol din sufletul omului, aşa dar nu şterge nici
păcatul cu totul, ci În omul botezat sălăşlueşte şi harul şi păcatul,
şi Duhul Sfânt şi diavolul.
Această teorie o respinge Diadoch, arătând că, dacă până la Botez
înăuntrul sufletului se află diavolul, de la Botez înăuntrul lui se
sălăşlueşte harul, iar diavolul e scos afară. De aci înainte sufletul
este influenţat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influ enţează
numai dinafară, prin mustul trupului şi prin simţurile lui. Unii au
născocit că atât harul cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului cât
şi duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce se botează. De aceea
zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată
spre cele protivnice. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi
şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez harul
îndeamnă sufletul spre cele bune dinafară, iar Satana foieşte în
adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile minţii înspre
dreapta. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul e scos afară,
iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară
stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aşa după Botez stăpâneşte asupra
lui adevărul. Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului şi după
Botez, ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca
unul ce se află la un loc cu harul, să nu fie, ci învăluind oarecum
mintea în fumul dulceţu rilor neraţionale, prin mustul trupului" cap.
76. Cu alte cuvinte, până nu se sălăşlueşte harul În adâncul
sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subţiri, oprindu-l de
la dorirea binelui şi îndemnându-l la patimi sufleteşti. Dar după ce
se sălăşlueşte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, cari
aţâţă trupul spre patimi trupeşti, ca să despartă mintea din
comuniunea cu harul cap. 81. Harul lui Dumnezeu se sălăşlueşte în
însuşi adâncul sufletului. De aceea din însuşi adâncul inimii simţim
oarecum izvorînd dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la
El. Iar dracii de aci înainte se mută şi se încuibează în simţurile
trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului asupra
celor ce sunt încă prunci cu sufletul... De aceea harul, prin simţirea
minţii înveseleşte trupul cu o bucurie negrăită la cei ce sporesc în
cunoştinţă; iar dracii, prin simţurile trupului robesc sufletul,
îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai
ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţii cap. 79.
Vieaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. Nimenea nu poate
iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai întâi de El
întru simţirea inimii cap. 16. Prin frică începe să se cureţe sufletul
de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebue să se desfacă de
grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepă sător şi dornic de plăceri nu
simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu multă luare
aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii.
Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, În
care nu mai este frică, ci nepătimire cap. 17. Cel ce iubeşte pe
Dumnezeu,
crede cu adevărat în el şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar cel ce
crede numai şi nu este În iubire, nu are nici credinţa, pe care crede
că o are cap. 21.
După curăţirea de patimile trupeşti, lucrare în care rol mare are
ascultarea şi înfrânarea, trebue să se facă şi curăţirea minţii de
gânduri rele, lucru care cere o liniştire a minţii. Cei ce se nevoesc
trebue să-şi păzească pururea cugetul neînviforat, ca mintea deosebind
gândurile ce intră în ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le
aşeze în cămările memoriei, iar pe cele urâte şi drăceşti să le arunce
afară din visteriile firii cap. 26. Dar numai Duhul Sfânt poate curăţi
mintea cu adevărat... Căci strălucind El necontenit în cămările
sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile şi
întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de
lumina aceea sfântă şi slăvită. De aceea zice Apostolul: Duhul să nu-l
stingeţi cap. 28.
Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simţirea ei, care este un
organ prin care mintea se rapoartă la cele nevăzute şi dumnezeeşti, ca
simţurile trupului la cele văzute cap. 24, 30. Simţirea aceasta a
minţii, sau a inimii, sau a sufletului, nu trebue înţeleasă însă ca o
vedere materială a lui Dumnezeu. Nimenea să nu nădăjduiască, auzind de
simţirea minţii că i se va arăta În chip văzut slava lui Dumnezeu.
Spunem numai că cel ce şi-a curăţit sufletul simte printr-o gustare
negrăită mângâierea dumnezeească, dar nu că i se arată ceva din cele
nevăzute. Pentru că acum umblăm prin credinţă, nu prin vedere, zice
fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo
lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească
nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmaşului
cap. 36, vezi şi 37, 38, Că mintea, când începe să fie lucrată cu
putere de lumină dumnezeească, se face întreagă străvezie, încât îşi
vede în chip îmbelşugat lumina sa, nimenea nu se îndoeşte. Căci aşa
devine când puterea sufletului birueşte cu totul asupra patimilor. Dar
că tot ce i se arată într-o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc,
vine din reaua uneltire a vrăjmaşului, ne învaţă limpede dumnezeescul
Pavel, spunând că acela se preface În înger al luminii cap. 40.
Dar înaintarea aceasta în vieaţa duhovnicească, spre nepătimire,
dragoste şi vedere tainică, nu se face fără lupte. Când mintea începe
să simtă harul Preasfântului Duh, atunci şi Satana mângâie sufletul
printr-o simţire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o
adiere de somn uşor peste el. Ceea ce ajută atunci sufletului să
alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. Dacă deci
mintea va fi aflată ţinând în amintire fierbinte numele sfânt al
Domnului Iisus şi se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt
şi preamărit, va pleca amăgitorul viclean" cap. 31, 32.
Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu
atât îngădue Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveţe tot
mai mult să facă deosebire între bine şi rău şi să se facă mai smerit
cap. 77.
Diadoch are comună cu mulţi scriitori din Răsărit teoria deosebirii
dintre teolog şi gnostic. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul
tainelor dumnezeeşti, care a primit darul cuvântului, al învăţăturii,
care e totodată şi darul înţelepciunii. Spre deosebire de el,
gnosticul a primit darul cunoştinţii, al unirii cu Dumnezeu şi al
trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al
rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de
orice grijă cap. 7-11.
Poate nota cea mai surprinzătoare a acestei scrieri, zice VillenRahner
Op. c. 223, este că vieaţa duhovnicească apare de la început până la
sfârşit ca o trăire şi că la orice pas se vorbeşte de experienţă...
Aceasta e o caracterizare justă. Nu tot aşa de potrivită este însă
observaţia că Diadoch aparţine teologiei de sentiment, direcţia
pietăţii răsăritene, a cărei formă decăzută extremă este
Masalianismul. Trăirea mistică de care vorbeşte Diadoch nu poate fi
identificată pur şi simplu cu o stare sentimentală. împreunarea celor
două cuvinte simţirea minţii este o dovadă îndestulătoare despre acest
adevăr.
RIBIOTUL DIADOCH
Episcopul Foticeii
Definiţii
Definiţia credinţii: cugetare nepătimaşă despre Dumnezeu.
2. Definiţia nădejdii: călătoria minţii spre cele nădăjduite.
3. Definiţia răbdării: stăruinţa neîncetată de a vedea cu ochii
înţelegerii pe Cel nevăzut, ca văzut.
4. Definiţia neiubirii de argint: a vrea să nu ai bani, aşa cum vrea
cineva să aibă.
5. Definiţia cunoştinţii: a te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu.
6. Definiţia smeritei cugetări: uitarea atentă a isprăvilor tale.
7. Definiţia nemânierii: dorinţă multă de a nu te mânia.
8. Definiţia curăţiei: simţire pururea lipită de Dumnezeu.
9. Definiţia iubirii: sporirea prieteniei faţă de cei ce ne ocărăsc.
10. Definiţia desăvârşitei desfătări în Dumnezeu: a socoti bucurie
tristeţea morţii.
ii A aceluiaşi
CUVÂNT ASCETIC,
despre vieaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală
duhovnicească, împărţit în 100 de capete
1. Fraţilor, oricărei vederi sau contemplaţii duhovniceşti să-i
premeargă credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai ales dragostea.
Căci acelea ne învaţă să nesocotim bunătăţile văzute; iar dragostea ne
leagă sufletul însuşi de bunătăţile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o
simţire a minţii urma Celui nevăzut.
2. Singur Dumnezeu e bun prin fire. Dar şi omul se face bun prin Cel
cu adevărat bun, dacă îşi cultivă modurile vieţuirii. Din această
stare nu se mai poate schimba, când sufletul, prin cultivarea binelui,
a ajuns în Dumnezeu aşa de mult, cât poate vrea cu puterea care
lucrează în el. Căci zice: Fiţi buni şi milostivi, ca Tatăl vostru cel
din ceruri. 2
3. Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci
Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii,
aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie
ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea
necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu
răul. Căci e mai puternică firea binelui, decât deprinderea răului.
Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât
numai în faptul că se face.
4. toţi oamenii suntem după chipul lui Dumnezeu; dar după asemănare nu
sunt decât aceia, cari prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor
lui Dumnezeu. Când deci nu suntem ai noştri, atunci suntem asemenea
Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta însă nu va
ajunge cineva, de nu-şi va convinge sufletul său să nu se mai lase
vrăjit de slava vieţii uşoare.
5. Libertatea voinţii se arată în voirea sufletului raţional, care e
gata să se mişte spre orice ar vrea. Pe aceasta să o convingem să fie
gata numai spre bine, ca prin amintirile cele bune să nimicim
totdeauna pomenirea răului.
6. Lumina cunoştinţii adevărate stă în a deosebi fără greşeală binele
de rău. Căci atunci calea dreptăţii, atrăgând mintea spre Soarele
dreptăţii, o duce la lumina nesfârşită a cunoştinţii, ca pe una care
caută de aci înainte cu îndrăsnire dragostea. Trebue deci să smulgem
într-o pornire nemânioasă dreptatea de la cei ce îndrăsnesc să o
necinstească. Căci râvna evlaviei îşi arată biruinţa nu urînd pe
cineva, ci mustrându-l.
7. Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e
purtat de lucrarea dragostei ce izvoreşte din Dumnezeu. De aceea
mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea
despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă.
Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea
dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să
primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai
sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează
despre Dumnezeu.
8. Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de
vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina
bunătăţii Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta. Pentru că lipsa
luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngădue să se vorbească. Căci
sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu, vrea să se
desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce
ţine mijlocia iluminării, trebue să purceadă a grăi despre Dumnezeu.
Căci această măsură dărueşte sufletului cuvinte pline de strălucire.
Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăeşte întru
credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin
dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţii, aşa cum plugarul care se
osteneşte, trebue să se împărtăşească el mai întâi din roade.
9. Atât înţelepciunea, cât şi cunoştinţa, cât şi celelalte daruri
dumnezeeşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele
îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune,
altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul. 1
Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă
sufletul să cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce
petrec în vieaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la
cuvinte dumnezeeşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă
şi înţelepciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta
descopere însăşi lucrarea cunoştinţii, prin dragoste. Fiindcă cea
dintâi obişnueşte să lumineze prin trăire, a doua prin cuvânt. Dar
cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă, când lipsesc cu
desăvârşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă
deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu care o
dă.
10. Când facultatea impulsivă - mânia sufletului se porneşte împotriva
patimilor, trebue să ştii că este vreme de tăcere, căci este ceas de
luptă. Iar când vede cineva că starea aceasta de nelinişte a ajuns la
linişte, fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase mişcat de
dragostea cuvintelor, asigurând însă prin legăturile smeritei cugetări
aripile minţii. Căci până nu se smereşte cineva foarte prin
dispreţuirea de sine, nu poate grăi despre măreţia lui Dumnezeu.
11. Cuvântul duhovnicesc păstrează sufletul celui ce-l grăeşte pururea
neiubitor de slavă deşartă. Căci mângâind toate părţile sufletului
prin simţirea inimii, îl face să nu mai aibă trebuinţă de slava de la
oameni. De aceea îi păzeşte pururea cugetarea fără năluciri,
prefăcând-o întreagă în dragoste de Dumnezeu. Dar cuvântul
înţelepciunii lumeşti îl îndeamnă pe om pururea spre iubirea de slavă.
Căci neputând mângâia şi satisface pe cei ce-l grăesc, prin experienţa
simţirii, le dărueşte plăcerea laudelor, fiind el însuşi o plăsmuire a
oamenilor iubitori de slavă. Vom cunoaşte deci fără rătăcire această
înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, dacă vom cheltui ceasurile când
nu grăim, în tăcere lipsită de griji şi în pomenirea fierbinte a lui
Dumnezeu.
12. Cel ce se iubeşte pe sine, nu poate iubi pe Dumnezeu. Dar cel ce
nu se iubeşte pe sine, din pricina bogăţiei covârşitoare a iubirii lui
Dumnezeu, îl iubeşte pe Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta nu caută
niciodată slava sa, ci pe a lui Dumnezeu. Căci cel ce se iubeşte pe
sine caută slava sa. Iar cel ce iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte slava
Celui ce l-a făcut pe el. Fiindcă e propriu sufletului simţitor şi
iubitor de Dumnezeu să caute pe de o parte pururea slava lui Dumnezeu
în toate poruncile pe cari le împlineşte, iar pe de alta să se
desfăteze întru smerenia sa. Căci lui Dumnezeu I se cuvine slavă
pentru măreţia Lui, iar omului smerenie, ca prin ea să ajungem să fim
ai lui Dumnezeu. De vom face aceasta şi noi, bucurându-ne întocmai ca
Sfântul Ioan Botezătorul de slava Domnului, vom începe să zicem
neîncetat: Acesta trebue să crească, iar noi să ne micşorăm. 1
13. Ştiu pe cineva, care iubeşte aşa de mult pe Dumnezeu, plângând
totuşi că nu-l poate iubi cât vrea, încât sufletul lui este necontenit
într-o astfel de dorinţă fierbinte, că Dumnezeu se slăveşte în el, iar
el este ca şi când n-ar fi. Despre sine nu ştie ce valoare are, iar
laudele cuvintelor nu-l îndulcesc. Căci din multa dorire a smereniei
nu-şi cunoaşte vrednicia sa, ci slujeşte lui Dumnezeu după rânduiala
preoţilor. Iar din multa iubire de Dumnezeu îşi ascunde amintirea
vredniciei, îngropând cu smerenie undeva în adâncul dragostei de
Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca să-şi
pară în cugetarea sa totdeauna o slugă netrebnică, fiind cu totul
străin de vrednicia sa, prin dorul după smerenie. Acest lucru suntem
datori să-l facem şi noi, fugind de orice cinste şi slavă, pentru
covârşitoarea bogăţie a dragostei Domnului, care ne-a iubit aşa de
mult pe noi.
14. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu întru simţirea inimei, acela este
cunoscut de El. Căci în măsura în care primeşte cineva în simţirea
sufletului dragostea lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură ajunge în
dragostea lui Dumnezeu. De aceea unul ca acesta nu încetează să se
dorească după lumina cunoştinţii cu o dragoste aşa de puternică, încât
să-şi simtă topindu-se până şi tăria oaselor, ne mai ştiindu-se pe
sine, ci fiind prefăcut întreg de dragostea lui Dumnezeu. De unul ca
acesta putem spune şi că este în vieaţa aceasta şi că nu este. Căci
petrecând în trupul său, călătoreşte, datorită dragostei, afară din
el, mişcându-se necontenit cu sufletul către Dumnezeu. Arzând cu inima
neîntrerupt de focul dragostei, s-a lipit de Dumnezeu prin puterea
neslăbită a unui mare dor, ca unul ce a ieşit odată pentru totdeauna
din iubirea de sine pentru dragostea de Dumnezeu: Căci dacă ne-am
ieşit din minte, zice, este pentru Dumnezeu, iar de suntem cu mintea
întreagă, este pentru voi. 1
15. Când începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu,
începe să iubească şi pe aproapele întru simţirea duhului. Şi aceasta
este dragostea despre care grăesc toate Sfintele Scripturi. Căci
prietenia după trup se desface foarte uşor când se găseşte o cât de
mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simţirea duhului. Dar în
sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla
să se producă vreo supărare, totuşi legătura dragostei nu se desface
dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine însuşi din nou de focul
dragostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăşi la starea cea bună şi cu
multă bucurie primeşte dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărît
sau păgubit mult de către acela. Pentru că acest suflet topeşte în
dulceaţa lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă.
16. Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu
se va teme de El mai întâi întru simţirea inimii. Căci numai
curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la
dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în
chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. Căci numai
când ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă, o strâmtorează
frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea
pământească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui
Dumnezeu. Astfel frica este o stare proprie a drepţilor cari încă se
curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea
desăvârşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin, în cari nu mai
este frică. Căci dragostea desăvârşită, zice, scoate afară frica. 1
Dar de amândouă au parte numai drepţii, cari lucrează virtuţile cu
ajutorul Duhului Sfânt. De aceea zice Scriptura într-un loc: Temeţi-vă
de Domnul toţi sfinţii Lui ,"2 iar în alt loc: Iubiţi pe Domnul toţi
cuvioşii Lui. 3 Prin acestea îmvăţăm limpede că frica de Dumnezeu este
proprie drepţilor ce se curăţesc încă, fiind împreunată, cum s-a zis,
pe jumătate cu dragoste; iar dragostea desăvârşită e proprie drepţilor
curăţiţi, în cari nu mai este gândul vreunei temeri, ci o ardere
neîncetată şi o alipire a sufletului de Dumnezeu, prin lucrarea
Duhului Sfânt. Căci s-a zis: Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi
dreapta Ta m-a sprijinit. 1
17. Ranele primite de trup, dacă s-au înăsprit şi s-au umplut de
murdărie, nu simt lucrarea leacului: dar după ce sunt curăţite, simt
lucrarea leacului, ajungând prin el la tămăduire desăvârşită. Aşa şi
sufletul: câtă vreme e neîngrijit şi acoperit în întregime de lepra
voluptăţii, nu poate simţi frica lui Dumnezeu, chiar dacă i-ar vesti
cineva neîncetat judecata înfricoşată şi aspră a lui Dumnezeu. Dar
când începe să se curăţească cu multă luare aminte, simte frica lui
Dumnezeu ca pe un leac adevărat al vieţii, care mustrându-l, îl arde
ca într-un foc fără durere. Pe urmă, curăţindu-se treptat, ajunge la
curăţirea desăvârşită, sporind în dragoste pe măsură ce se micşorează
frica din el. În felul acesta ajunge la dragostea desăvârşită, în
care, cum am zis, nu mai este frică, ci nepătimirea deplină, produsă
de slava lui Dumnezeu. Să avem deci ca laudă neîncetată, mai presus de
toate laudele, întâi frica lui Dumnezeu, apoi dragostea, care este
plinirea legii desăvârşirii în Hristos.
18. Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumeşti, nu iubeşte nici
pe Dumnezeu cu adevărat şi nu dispreţueşte nici pe diavolul cum
trebue. Căci grija vieţii îi este ca un acoperemânt, care îl
împovărează. Din această pricină mintea nu-şi poate cunoaşte dreptul
de judecată asupra acestor fel de lucruri, ca să dea fără greşeală
hotărârile judecăţii sale. Deci în toate chipurile retragerea din lume
e folositoare.
19. Ţine de sufletul curat cuvântul fără pismă, râvna fără răutate şi
dragostea neîncetată faţă de Domnul slavei. Atunci şi mintea îşi
potriveşte cumpenele sale cu exactitate, fiind de faţă în cugetarea sa
ca în cel mai curat loc de judecată.
20. Credinţa fără faptă şi fapta fără de credinţă vor fi la fel de
lepădate. Căci credinciosul trebue să-şi arate credinţa, aducând
Domnului fapte. Pentru că nici părintelui nostru Avraam nu i s-ar fi
socotit credinţa spre dreptate, dacă nu ar fi adus pe fiul său ca rod
al ei.
21. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, acela crede totodată cu adevărat şi
săvârşeşte faptele credinţei cu evlavie. Iar cel ce crede numai şi nu
este întru dragoste, nu are nici credinţa însăşi, pe care socoteşte că
o are. Căci crede cu o minte uşuratică ce nu lucrează sub greutatea
plină de slavă a dragostei. Drept aceea, credinţa lucrătoare prin
dragoste este marele izvor al virtuţilor.
22. Când cercetăm adâncul credinţii, se turbură, dar când îl privim cu
dispoziţia simplă a inimii, se înseninează. Căci adâncul credinţii
fiind apa uitării relelor, nu rabdă să fie cercetat de cugetări
iscoditoare. Să plutim deci pe aceste ape cu simplitatea înţelegerii,
ca să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu.
23. Nimenea nu poate iubi sau crede cu adevărat, dacă nu se are pe
sine însuşi pârîş al său. Căci când conştiinţa noastră se turbură prin
mustrările ce şi le face, nu mai e lăsată mintea să simtă mireasma
bunurilor supralumeşti, ci îndată e cuprinsă de îndoială: pe de o
parte doreşte acea mireasmă cu ardoare pentru experienţa lor
anticipată prin credinţă, pe de alta nu o mai poate prinde cu simţirea
inimii prin dragoste, din pricina deselor împunsături ale conştiinţii
mustrătoare. Dar curăţindu-ne pe noi înşine printr-o atenţie mai
fierbinte, vom câştiga ceea ce dorim în Dumnezeu, dobândind o şi mai
deplină experienţă.
24. Precum simţurile trupului ne mână spre cele ce ni se arată bune
oarecum cu sila, tot aşa obişnueşte să ne călăuzească simţirea minţii
spre bunurile nevăzute, după ce a gustat odată din ele. Căci fiecare
se doreşte totdeauna după ceea ce e înrudit cu sine: sufletul ca
netrupesc, după bunurile cereşti, iar trupul ca pământ, după
desfătarea pământească. Deci la experienţa simţirii nemateriale vom
ajunge fără rătăcire, dacă vom subţia materia prin osteneli şi dureri.
25. însăşi lumina sfintei cunoştinţe ne învaţă că simţirea naturală
este una, dar e împărţită în două lucrări, din pricina neascultării
lui Adam. Deci una şi simplă este şi lucrarea Duhului Sfânt, coborâtă
în acea simţire. Dar pe aceasta nimenea nu o poate cunoaşte, decât
numai cei ce s-au lepădat cu bucurie de plăcerile vieţii, pentru
nădejdea bunurilor viitoare, şi au veştejit toată dorinţa simţirilor
trupeşti prin înfrânare. Mintea acelora, mişcându-se cu toată puterea
numai spre acele bunuri, datorită lipsei de griji, simte întâi ea în
chip negrăit bunătatea dumnezeească. Pe urmă împărtăşeşte şi trupului
din bucuria sa, pe măsura înaintării sale, având un dor nemărginit
de-a se mărturisi. Căci întru El a nădăjduit, zice, inima mea şi am
fost ajutat; şi a înflorit trupul meu, şi cu voia mea mă voiu
mărturisi Lui. 1 Bucuria adevărată ce se revarsă atunci în suflet şi
în trup este o înştiinţare neînşelătoare despre vieaţa cea
nestricăcioasă.
26. Cei ce se nevoiesc trebue să-şi păstreze cugetarea pururea
neturburată, ca mintea deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele
bune şi trimise de Dumnezeu să le aşeze în cămările amintirii, iar pe
cele întunecoase şi drăceşti să le arunce afară din jitniţele firii.
Căci atunci când marea e liniştită, pescarii văd până în adâncuri,
încât nu le scapă aproape niciunul din peştii cari mişună acolo. Dar
când e turburată de vânturi, ascunde în negura turburării ceea ce lasă
cu prisosinţă să fie văzut când e liniştită şi limpede. Meşteşugul
celor ce pun la cale vicleşugurile pescăreşti nu mai are atunci
M. Pam. 287. Septuaginta; În rom., ed. Sf. Sinod 1914.
nicio putere. Aceasta se întâmplă să o păţească şi mintea
contemplativă, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreaptă se turbură
adâncul sufletului.
27. Sunt foarte puţini aceia cari îşi cunosc cu de-amănuntul toate
greşalele lor şi a căror minte nu e răpită niciodată de la pomenirea
lui Dumnezeu. Căci precum ochii noştri cei trupeşti, când sunt
sănătoşi pot vedea toate, până şi ţânţarii cari sboară în aer, dar
când sunt acoperiţi cu albeaţă sau de niscai urdori, chiar dacă vine
înaintea lor vreun lucru mare nu-l văd decât foarte şters, iar pe cele
mici nici nu le prind cu simţul vederii, tot aşa şi sufletul, de îşi
va subţia cu luare aminte coaja care i-a venit din iubirea de lume, va
socoti chiar şi cele mai mici greşeli ale sale, ca foarte mari şi va
vărsa neîncetat lacrimi peste lacrimi cu multă mulţumire. Căci s-a
spus: Drepţii se vor mărturisi numelui Tău. 1 Dar de va stărui în
dragoste de lume, chiar dacă ar săvârşi vreo ucidere, sau altă faptă
vrednică de mare pedeapsă, o va privi foarte liniştit, iar celorlalte
greşeli nu le va da nicio însemnătate, ci le va socoti adeseori ca
isprăvi. De aceea nu se va ruşina netrebnicul nici chiar să le apere
cu căldură.
28. Numai Duhul Sfânt poate să curăţească mintea. Căci de nu va intra
Cel puternic să dezarmeze şi să lege pe tâlhar, nu se va slobozi
nicidecum prada. Deci se cade ca prin toate şi mai ales prin pacea
sufletului să dăm odihnă Duhului Sfânt în noi, ca să avem sfeşnicul
cunoştinţii luminând în noi totdeauna. Căci răspândindu-şi el
neîncetat lumina în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în
minte acele mici şi întunecate atacuri momeli ale dracilor, ci se şi
slăbesc, fiind date pe faţă de lumina aceea sfântă şi slăvită. De
aceea Apostolul zice: Duhul să nu-l stingeţi!,2 adică nu lucraţi, sau
nu gândiţi cele rele, ca să nu întristaţi bunătatea Duhului Sfânt şi
să vă lipsiţi de sfeşnicul acela ocrotitor. Căci nu se stinge Cel
veşnic şi de vieaţă făcător, ci de-l vom întrista se va depărta dela
noi, lăsând mintea înceţoşată şi neluminată.
29. Precum am mai spus, ştim că nu există decât o singură simţire
naturală a sufletului, căci cele cinci se deosebesc după trebuinţele
trupului nostru, cum ne învaţă Preasfântul şi de oameni iubitorul Duh
al lui Dumnezeu. Dar ea se împarte în tot atâtea părţi câte feluri de
mişcări sufleteşti există, din pricină că mintea s-a făcut lunecoasă
în urma neascultării. Astfel o parte din ea e dusă de laturea pătimaşă
a firii noastre, şi de aceea simţim plăcere de bunătăţile vieţii. Altă
parte se îndulceşte adeseori de mişcarea raţională şi mintală a firii
noastre, întrucât mintea noastră doreşte să alerge spre frumuseţile
cereşti, când petrecem în curăţie. Dar când vom dobândi deprinderea de
a nesocoti bunurile din lume, vom putea să unim şi pofta pământească a
sufletului cu dorinţa lui raţională. Iar de acest lucru ne va face
parte împărtăşirea de Duhul Sfânt. Căci dacă n-ar lumina dumnezeirea
Lui cu putere cămările inimii noastre, n-am putea să gustăm binele cu
o simţire neîmpărţită, adică cu toată afecţiunea sufletului.
30. Simţirea minţii constă în gustarea precisă a realităţilor
distincte din lumea nevăzută. Căci precum prin simţul gustului
trupesc, când se află în stare de sănătate, deosebim fără greşală cele
bune de cele rele şi dorim cele bune, tot aşa mintea noastră, când
începe să se mişte în deplină sănătate şi fără griji, poate să simtă
din belşug mângâierea dumnezeească şi să nu mai fie răpită niciodată
de contrarul aceleia. Şi precum trupul, gustând din dulceţurile
pământeşti, experiază fără greşeală simţirea lor, aşa şi mintea, când
se află deasupra cugetului trupesc, poate să guste fără să se înşele
mângâierea Duhului Sfânt. Gustaţi, zice, şi vedeţi că e bun Domnul şi
să păstreze amintirea gustării neuitată prin lucrarea dragostei, încât
să-şi poată da seama fără greşeală de cele ce-i sunt de folos, după
Sfântul care zice: Şi aceasta mă rog, ca dragostea voastră să
prisosească tot mai mult şi mai mult, în cunoştinţă şi simţire, ca să
preţuiţi cele ce sunt de folos. 1
31. Când mintea noastră începe să simtă harul Preasfântului Duh,
Satana caută şi el să ne mângâe sufletul printr-o simţire la aparenţă
plăcută, aducând peste noi, în vremea liniştirii de noapte, o adiere
asemenea unui somn foarte uşor. Dar dacă mintea va fi găsită ţinând în
pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului Iisus şi va folosi
preasfântul şi slăvitul nume al Lui, ca pe o armă împotriva
înşelăciunii, se va depărta amăgitorul viclean. însă de aci înainte se
va aprinde statornic împotriva sufletului. Iar urmarea va fi că mintea
cunoscând cu de amănuntul înşelăciunea celui viclean, va câştiga şi
mai multă experienţă în a deosebi aceste două lucrări.
32. Mângâierea cea bună vine sau în vreme de veghe a trupului sau ca o
arătare în somn a vreunui bun viitor; însă numai când cineva, stăruind
în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de dragostea Lui. Iar
mângâierea amăgitoare vine, cum am spus, totdeauna ,când cel ce se
nevoeşte e furat de otoropeală uşoară, amestecată cu o jumătate de
pomenire a lui Dumnezeu. Cea dintâi, ca una ce e de la Dumnezeu,
îndeamnă în chip vădit sufletele nevoitorilor spre dragoste,
umplându-le de multă bucurie. Cea de a doua, obişnuind să învălue
sufletul într-o adiere amăgitoare, încearcă să fure prin somnul
trupului simţirea minţii sănătoase, care păstrează pomenirea lui
Dumnezeu. Deci dacă mintea se va afla, cum am spus, stăruind cu luare
aminte în pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la părere
a vrăjmaşului şi se va porni cu bucurie la războiul împotriva lui,
având la îndemână ca armă, pe lângă har, experienţa dobândită.
33. Se întâmplă uneori că sufletul se aprinde spre dragostea lui
Dumnezeu, fiind luat de o mişcare neşovăelnică şi lipsită de năluciri;
el atrage atunci oarecum şi trupul în adâncul dragostei aceleia
negrăite, fie că aceasta se întâmplă în vremea de veghe, fie, cum am
zis, când cel care e stăpânit de lucrarea sfântului har ajunge în
stare de somn. Atunci el nu mai cugetă la nimic, decât la aceea spre
ceea ce e mişcat. Când i se întâmplă aşa ceva, trebue să ştie că
aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Căci îndulcindu-se atunci întreg
de acea dulceaţă negrăită, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind
copleşit de o bucurie adâncă. Dar dacă mintea, aflându-se sub o astfel
de lucrare, zămisleşte vreo îndoială sau vreun înţeles întinat, şi se
foloseşte de sfântul nume spre a se apăra de cel rău, şi nu numai
pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebue să înţeleagă că acea
mângâere cu înfăţişare de bucurie este de la înşelătorul. Bucuria
aceasta este lipsită de calitate şi de intimitate, fiind produsă de
vrăjmaşul care vrea ca sufletul să preacurvească. Căci atunci când
vede mintea lăudându-se cu experienţa simţirii sale, el îmbie
sufletului anumite mângâeri bune la aparenţă, ca acesta, distrat de
dulceaţa aceea moale şi umedă, să nu poată cunoaşte amestecul celui
viclean. Din aceasta să cunoaştem, prin urmare, Duhul adevărului şi
duhul înşelăciunii. Căci este cu neputinţă să guste cineva cu simţirea
din dulceaţa dumnezeească, sau să experieze prin simţire amărăciunea
dracilor, dacă nu s-a umplut de încredinţarea că harul s-a sălăşluit
în adâncul minţii, iar duhurile rele petrec împrejurul mădularelor
inimii, — lucru care dracii nu vreau să fie niciodată crezut de
oameni, ca nu cumva, ştiind aceasta sigur, să se înarmeze împotriva
lor cu pomenirea lui Dumnezeu.
34. Alta este dragostea naturală a sufletului şi alta cea care vine în
el de la Duhul Sfânt. Cea dintâi e moderată şi e pusă în mişcare şi de
voinţa noastră, atunci când vrem. De aceea e şi răpită cu uşurinţă de
duhurile rele, când nu ţinem cu tărie la hotărârea noastră. Cealaltă
aşa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încât toate
părţile lui se lipesc de dulceaţa negrăită a acestei iubiri, printr-o
afecţiune de o simplitate infinită. Căci mintea, umplându-se atunci de
lucrarea duhovnicească, se face ca un isvor din care ţâşnesc dragostea
şi bucuria.
35. Precum se linişteşte marea turburată când se varsă untdelemn în
ea, furtuna ei fiind biruită de calitatea aceluia, aşa şi sufletul
nostru se umple de o linişte fericită când se toarnă în el dulceaţa
Duhului Sfânt, Căci se lasă biruit cu bucurie de nepătimirea şi de
dulceaţa negrăită care-l umbreşte, potrivit cu Sfântul care zice:
Suflete al meu, supune-te lui Dumnezeu. 1 De aceea, ori câte
întărîtări ar încerca atunci dracii să aducă în suflet, el rămâne fără
mânie şi plin de toată bucuria. Dar la această stare nu va veni şi nu
va rămâne cineva, fără numai dacă îşi va îndulci sufletul său
neîncetat cu frica lui Dumnezeu. Pentru că celor ce se luptă, frica
Domnului Iisus le dă un anumit fel de curăţie. Căci frica Domnului,
zice, e fără prihană; ea rămâne în vecii vecilor. 2
36. Auzind despre simţirea minţii, nimenea să nu creadă că i se va
arăta slava lui Dumnezeu în chip văzut. Căci zicem că sufletul simte,
când e curat, printr-o anumită gustare negrăită, mângâierea
dumnezeească, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Fiindcă
acum umblăm prin credinţă şi nu prin vedere, cum zice fericitul Pavel.
3 Deci dacă i se va arăta vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo
lumină, fie vreo figură în chip de foc, fie vreun glas, nicidecum să
nu primească o astfel de arătare. Căci este o înşelăciune vădită a
vrăjmaşului, care a amăgit pe mulţi prin neştiinţă, făcându-i să se
abată de la calea adevărului. Noi însă ştim că până ce petrecem în
trupul acesta stricăcios,
suntem departe de Dumnezeu, adică nu putem să-L vedem în chip văzut
nici pe El, nici altceva din minunile cereşti.
37. Visurile, cari sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu,
sunt mărturiile neînşelătoare ale unui suflet sănătos. De aceea nu
trec de la o înfăţişare la alta, nici nu îngrozesc simţirea, nici nu
aduc râsul sau plînsul aşa deodată. Ci se apropie de suflet cu toată
blândeţea, umplându-l de bucurie duhovnicească. De aceea şi după ce
s-a trezit trupul din somn, sufletul caută cu mult dor să prelungească
bucuria visului. Dar în nălucirile aduse de draci totul se întâmplă
dimpotrivă. Ele nici nu rămân la aceeaşi înfăţişare, nici nu arată
multă vreme o formă neturburată. Căci ceea ce nu au dracii din voie
liberă, ci împrumută numai din dorinţa de a amăgi, nu poate să-i
îndestuleze pentru multă vreme. De aceea spun lucruri mari şi ameninţă
cumplit, luându-şi adeseori chip de ostaşi; iar uneori şi cântă în
suflet cu strigăt. Dar mintea recunoscându-i din aceste semne, când e
curată, trezeşte trupul, iar uneori se şi bucură fiindcă a putut
cunoaşte viclenia lor. De aceea, vădindu-i adeseori chiar în vis, îi
înfurie grozav. Dar se întâmplă uneori că nici visele bune nu aduc
bucurie sufletului, ci aşează în el o întristare dulce şi lacrimi fără
durere. Iar aceasta se întâmplă celor ce au înaintat mult în smerenia
cugetării.
38. Am arătat, precum am auzit de la cei ce au făcut experienţa,
deosebirea dintre visurile bune şi cele rele. Ne va ajunge însă pentru
sporirea la cât de multă virtute, să nu ne încredem nicidecum în nicio
nălucire. Căci visurile de cele mai multe ori nu sunt nimic altceva
decât chipuri ale gândurilor, sau, precum am zis, batjocuri ale
dracilor. Chiar dacă ni s-ar trimite vreodată de către bunătatea lui
Dumnezeu vreo vedere şi n-am primi-o, nu s-ar supăra pentru aceasta
preadoritul Domn Iisus pe noi. Căci ştie că facem aceasta pentru
vicleşugurile dracilor. De sigur, deosebirea arătată mai înainte este
precisă. Dar se întâmplă că sufletul, înclinându-se pe nesimţite, din
pricină că furat de vreun gând lucru de care cred că nimenea nu e
cruţat, nu mai poate distinge precis şi crede celor cari nu sunt bune,
ca şi cum ar fi bune.
39. Să luăm următoarea pildă pentru înţelegerea lucrului: o slugă e
chemată de stăpân, noaptea la poarta curţii, după o lipsă îndelungată;
dar ea necunoscându-l precis, nu-i deschide uşa, căci se teme ca nu
cumva înşelând-o asemănarea glasului, să se facă pierzătoare a
lucrurilor ce i-au fost încredinţate de stăpân. Domnul acesteia, nu
numai că nu se va mânia pe ea când se va face ziuă, ci o va învrednici
de multe laude, fiindcă a socotit că şi vocea stăpânului este
înşelăciune şi n-a voit să piardă lucrurile lui.
40. Nu trebue să ne îndoim că atunci când mintea începe să se afle sub
lucrarea puternică a luminii dumnezeeşti, se face întreagă străvezie,
încât îşi vede cu îmbelşugare propria ei lumină. Căci aceasta se
întâmplă, zice, când puterea sufletului pune stăpânire asupra
patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o anumită formă, fie ca
lumină, fie ca foc, se întâmplă din uneltirea vrăjmaşului, ne învaţă
limpede dumnezeescul Pavel, zicând că acela se preface în chipul
îngerului luminii. prin urmare nu trebue să se apuce cineva de vieaţa
ascetică cu nădejdea aceasta, ca nu cumva să afle Satana prin aceasta
sufletul gata pentru răpire; ci cu nădejdea ca să ajungă numai să
iubească pe Dumnezeu cu toată simţirea şi convingerea inimii, ceea ce
înseamnă: din tot sufletul, din toată inima şi din tot cugetul. 2 Căci
cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la această stare, a
ieşit din lume, chiar dacă este în lume.
41. Se ştie că ascultarea este bunul cel dintâi în toate virtuţile
începătoare, fiindcă nimiceşte părerea de sine şi naşte în noi smerita
cugetare. De aceea, celor ce stăruesc în ea cu bucurie, li se face
intrare şi uşă spre dragostea lui Hristos. Pe aceasta nesocotind-o
Adam, s-a rostogolit în adâncul iadului; şi pe aceasta iubind-o
Mântuitorul, în scopul mântuirii, a ascultat până la cruce şi moarte
pe Părintele Său. Iar făcând aceasta, nu s-a aflat întru nimic mai
prejos de măreţia Sa. Căci stingând vina neascultării omeneşti prin
ascultarea Sa, a adus iarăşi la vieaţa fericită şi veşnică pe cei ce
vieţuesc în ascultare. Prin urmare aceasta trebue să se îngrijească să
o aibă în primul rând cei ce pornesc lupta cu părerea de sine, adusă
de diavolul. Căci mergând aceasta înainte, ne va arăta fără rătăcire
toate cărările virtuţilor.
42. Înfrânarea este un nume de obşte, care se adaugă la numele tuturor
virtuţilor. Deci cel ce se nevoeşte trebue să se înfrâneze în toate.
Căci precum oricare mădular al omului, chiar dacă e dintre cele mai
mici, de va fi tăiat, face urîtă întreaga înfăţişare a omului, fie cât
de mic mădularul care lipseşte, tot aşa cel ce neglijează chiar şi
numai o singură virtute, strică toată frumuseţea înfrânării, fără să
ştie. Se cuvine deci să ne ostenim nu numai pentru virtuţile trupeşti,
ci şi pentru cele cari pot curăţi omul nostru cel dinlăuntru. Căci ce
folos va avea cel ce-şi păzeşte trupul feciorelnic, dacă sufletul şi-l
lasă să desfrâneze cu dracul neascultării? Sau cum se va încununa cel
ce s-a înfrânat de la lăcomia pântecelui şi de la toată pofta
trupească, dar n-a avut grijă de închipuirea de sine şi de iubirea de
slavă şi n-a răbdat nici cel mai mic necaz, care e măsura cu care se
va măsura lumina dreptăţii celor ce au împlinit faptele dreptăţii în
duh de smerenie?
43. Cei ce se nevoesc trebue să urască toate patimile neraţionale în
aşa fel, încât să le ajungă ura faţă de ele o adevărată obişnuinţă.
Dar înfrânarea de mâncări trebue să o păzească în aşa fel, ca să nu
câştige careva vreo scârbă faţă de vreuna din ele. Acesta ar fi un
lucru vrednic de osândă şi cu totul drăcesc. Căci nu ne înfrânăm de la
ele, fiindcă ar fi vrednice de ocară să nu fie, ci, ca depărtându-ne
de multele mâncări, să pedepsim cu dreaptă măsură mădularele aprinse
ale trupului; apoi, ca să avem destul prisos ca să-l putem da
săracilor, drept semn al dragostei adevărate.
44. A mânca şi a bea din toate cele puse înainte, mulţumind lui
Dumnezeu, nu este ceva care se împotriveşte canonului cunoştinţii.
Căci toate, zice, erau bune foarte. 1 Dar a te înfrâna cu bucurie de
la cele multe şi dulci, este un lucru şi mai potrivit cu dreapta
socoteală şi cu noştinţa. însă n-am putea dispreţui cu bucurie
lucrurile dulci de aici, dacă n-am gusta cu toată simţirea şi
încredinţarea dulceaţa lui Dumnezeu.
45. Precum trupul îngreunat de mulţimea mâncărilor face mintea molâe
şi greoaie, tot aşa când e slăbit de prea multă înfrânare face partea
contemplativă a sufletului, posomorâtă şi neiubitoare de cunoştinţă.
Deci mâncările trebue să se potrivească cu starea trupului. Când
trupul e sănătos, trebue să fie chinuit atât cât trebue, iar când e
slăbit, să fie îngrijit, dar cu măsură. Căci cel ce se nevoieşte nu
trebue să-şi slăbească trupul decât atâta cât trebue ca să-i
înlesnească lupta, ca prin ostenelile trupului şi sufletul să se
curăţească după cuviinţă.
46. Când dracul slavei deşarte se aprinde puternic împotriva noastră,
luând ca motiv venirea vreunor fraţi, sau a oricărui alt străin la
noi, bine este să lăsăm cu acest prilej ceva din asprimea dietei
noastre obişnuite. Prin aceasta vom face pe drac să plece fără
ispravă, ba mai de grabă plângându-şi încercarea neisbutită. Totodată
vom împlini cu dreaptă judecată legea dragostei, păzind în aceeaşi
vreme taina înfrânării nedesvăluită, prin pogorământul ce I-am primit.
47. Postul are în sine laudă, dar nu la Dumnezeu. Căci este numai o
unealtă, ducând spre cumpătare pe cei ce vreau. Deci cei ce se
nevoiesc nu se cade să se fălească cu el, ci să aştepte numai cu
credinţă în Dumnezeu sfârşitul după care o doresc. Căci meşterii
niciunui meşteşug nu se laudă cu uneltele lor, ca şi când ar fi
rezultatul meşteşugului lor, ci aşteaptă fiecare să isprăvească lucrul
de care s-a apucat, ca din el să arate destoinicia meşteşugului lor.
48. Precum pământul udat cu măsură face să răsară cu cel mai mare spor
sămânţa curată semănată în el, dar înnecat de multe ploi aduce numai
spini şi mărăcini, aşa şi pământul inimii, de vom folosi vinul cu
măsură, va scoate la iveală, curând, seminţele ei fireşti, iar pe cele
semănate de Duhul Sfânt în ea le va face să răsară foarte înfloritoare
şi cu mult rod; dar de o vom scălda în multă băutură, va preface în
spini şi mărăcini toate gândurile ei.
49. Când mintea noastră înnoată în valurile băuturii, nu numai că vede
în somn cu patimă chipurile zugrăvite de draci, ci îşi plăsmuieşte şi
în sine anumite vederi frumoase, îmbrăţişând cu foc nălucirile sale,
ca pe nişte amante. Căci înfierbântându-se mădularele ce servesc la
împreunarea trupească de căldura vinului, mintea e silită să-şi
înfăţişeze vreo umbră plăcută a patimei. Se cuvine deci ca
folosindu-ne de dreapta măsură, să ne ferim de vătămarea ce vine din
lăcomie. Căci dacă nu s-a născut în minte plăcerea, care să o împingă
spre zugrăvirea păcatului, ea rămâne întreagă lipsită de năluciri şi,
ceea ce-i mai mult neafemeiată.
50. Cei ce vor să-şi înfrâneze părţile trupului cari se umflă, nu
trebue să umble după băuturile drese, pe cari meşterii acestei
născociri le numesc aperitive, fiindcă deschid drumul spre pântece
belşugului de mâncări. Căci nu numai calitatea lor e vătămătoare
pentru trupurile celor ce se nevoiesc, ci şi însăşi amestecarea lor
prostească răneşte foarte tare conştiinţa temătoare de Dumnezeu. Ce-i
lipseşte doar vinului, ca să fie muiată asprimea lui prin amestecarea
cu felurite dulcegării?
51. Domnul nostru Iisus Hristos, învăţătorul acestei sfinţite
vieţuiri, a fost adăpat cu oţet în vremea patimilor de către cei ce
slujeau poruncii diavoleşti, ca să ne lase îmi pare mie o pildă
învederată despre dispoziţia ce trebue să o avem în timpul sfinţitelor
nevoinţe. Căci nu trebue să se folosească, zice, de mâncări şi băuturi
dulci, cei ce se luptă împotriva păcatului, ci să rabde mai de grabă,
fără şovăire, acreala şi amărăciunea luptei. Dar s-a mai adăugat şi
isop în buretele ocării ca să ni se arate deplin modul în care ne
putem curăţi. Căci acreala este proprie nevoinţelor, iar curăţirea e
proprie desăvârşirii.
53. Nimic nu te împiedecă să chemi doftorul la vreme de boală. Căci
trebuia ca experienţa omenească să dea odată naştere acestui meşteşug.
De aceea au şi existat leacurile, mai înainte de a fi aflate. Dar nu
trebue să ne punem nădejdea vindecării în ei, ci în Iisus Hristos,
Mântuitorul şi Doftorul nostru cel adevărat. iar aceasta o spun celor
ce urmăresc ţinta înfrânării în chinovii şi în cetăţi, pentru faptul
că nu pot să aibă neîncetat credinţa lucrătoare prin dragoste,
datorită împrejurărilor ce li se întâmplă; dar şi pentru ca să nu cadă
în slava deşartă şi în ispita diavolului, din cari pricini unii dintre
ei se laudă adeseori că nu au trebuinţă de doftori. Dacă însă cineva
îşi duce vieaţa retrasă în locuri mai pustii, numai între doi sau trei
fraţi de acelaşi fel, să se lase pe sine cu credinţă numai în grija
Domnului, care ne tămădueşte toată boala şi toată neputinţa, în orice
pătimiri ar cădea1. Căci după Domnul, îi ajunge pustia ca să-l mângâe
în boala lui. Fiindcă unul ca acesta nu e lipsit niciodată de lucrarea
credinţii, nici nu are prilej să se fălească cu virtutea răbdării, ci
se foloseşte de pustie ca de o bună acoperitoare. De aceea sălăşlueşte
Domnul în casă pe cei ce vieţuesc în singurătate. 1
54. Când din pricina unor boale trupeşti ce ni se întâmplă, ne scârbim
de noi înşine, trebue să ştim că sufletul nostru este încă rob
poftelor trupului. De aceea doreşte el fericire pământească şi nu vrea
să se despartă de bunătăţile vieţii, ci socoteşte un mare neajuns să
nu se poată folosi din pricina boalelor, de frumuseţile vieţii. Dar de
va primi cu mulţumire supărările boalei, va cunoaşte că nu e departe
de hotarele neprihănirii. Drept aceea, atunci şi moartea o aşteaptă cu
bucurie, ca fiind mai de grabă pricină a vieţii adevărate.
55. Sufletul nu va dori să se despartă de trup, până nu-şi va pierde
orice plăcere pentru lumea de aici. Căci toate simţurile trupului se
împotrivesc credinţei, fiindcă ele sunt numai pentru lucrurile de
acum, iar aceea vesteşte măreţia bunurilor viitoare. Se cuvine deci ca
cel ce se nevoieşte să nu se gândească niciodată la pomi cu ramuri
bogate şi umbroase, la izvoare cu ape curgătoare, la grădini felurite
şi înflorite, la case împodobite şi la petreceri cu rudeniile; de
asemenea să nu-şi amintească de ospeţele cari s-ar întâmpla la
praznice, ci să se folosească numai de cele strict trebuincioase cu
toată mulţumirea, iar încolo să socotească vieaţa ca o cale străină,
pustie de orice plăcere trupească. Căci numai strâmtorând astfel
cugetarea noastră, o vom îndrepta întreagă pe urmele vieţii veşnice.
56. Că vederea, gustul şi celelalte simţuri slăbesc ţinerea de minte a
inimii, când ne folosim de ele peste măsură, ne-o spune cea dintâi,
Eva. Căci până ce n-a privit la pomul oprit cu plăcere îşi amintea cu
grijă de porunca dumnezeească. De aceea era acoperită de aripile
dragostei dumnezeeşti, nedându-şi seama din această pricină de
goliciunea ei. Dar când a privit la pom cu plăcere şi s-a atins de el
cu multă poftă şi în sfârşit a gustat din rodul lui cu o voluptate
puternică, îndată s-a pătruns de dorinţa după împreunarea trupească,
aprinzându-se de patimă prin faptul că era goală. Şi astfel toată
pofta ei şi-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând,
din pricina fructului plăcut la vedere, în greşeala ei şi greşeala lui
Adam. De atunci, cu anevoie îşi mai poate aduce omul aminte de
Dumnezeu, sau de poruncile Lui. Deci noi, privind pururea în adâncul
inimii noastre cu necontenită pomenire a lui Dumnezeu, să petrecem în
această vieaţă înşelătoare, ca nişte lipsiţi de vedere. 1 Căci e
propriu înţelepciunii duhovniceşti să păzească pururea neînaripat
dorul privirilor. La aceasta ne îndeamnă şi mult încercatul Iov,
zicând: Inima mea nu s-a luat după ochii mei. 2 Lucrul acesta este cu
adevărat semnul celei mai de pe urmă înfrânări.
57. Cel ce petrece pururea în inima sa, e departe de toate lucrurile
frumoase ale vieţii. Căci umblând în duh, nu poate cunoaşte poftele
trupului. Unul ca acesta făcându-şi plimbările în cetatea întărită a
virtuţilor, le are pe acestea ca păzitori la porţile cetăţii curăţiei.
De aceea uneltirile dracilor împotriva lui rămân fără succes, chiar
dacă ar ajunge săgeţile poftei josnice până la ferestrele firii.
58. Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase
ale pământului, se furişează de cele mai multe ori în el un gând de
trândăvie, care nu-i îngădue să stea cu plăcere nici în slujba
cuvântului şi nu-i lasă nici dorinţa hotărîtă după bunurile viitoare;
ba îi înfăţişează şi vieaţa aceasta trecătoare ca neavând niciun rost
şi fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită
virtute; şi însăşi cunoştinţa o dispreţueşte, ca pe una ce a fost dată
şi altor mulţi oameni, sau ca pe una ce nu ne făgădueşte nimic
desăvârşit. De această patimă moleşitoare şi aducătoare detoropeală
vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte
înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai
întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească
fără durere de acea împrăştiere nesocotită.
59. Când îi închidem minţii toate ieşirile cu pomenirea lui Dumnezeu,
ea cere o ocupaţie care să dea de lucru hărniciei ei. Trebue să-i dăm
deci pe: Doamne Iisuse, prin care îşi poate ajunge deplin scopul. Căci
nimenea nu numeşte Domn pe Iisus, fără numai în Duhul Sfânt. 2 Dar aşa
de strâns şi de neîncetat să privească la acest cuvânt în cămările
sale, încât să nu se abată nicidecum spre niscai năluciri. Căci toţi
aceia cari cugetă neîncetat la acest nume sfânt şi slăvit în adâncul
inimii, vor putea vedea odată şi lumina minţii lor. Pentru că dacă e
ţinut strâns în amintire, el arde toată pata de pe faţa sufletului,
printr-o simţire puternică. Căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor,3
ce arde toată răutatea. Ca urmare Domnul atrage sufletul la iubirea
puternică a slavei Sale. Căci zăbovind numele acela slăvit şi mult
dorit prin pomenirea minţii în căldura inimii, sădeşte în noi
numaidecât deprinderea de-a iubi bunătatea Lui, nemai fiind nimic care
să ne împiedece. Acesta este mărgăritarul cel de mult preţ, pe care-l
poate agonisi cineva vânzând toată averea sa, ca să aibă o bucurie
negrăită de aflarea lui.
60. Alta este bucuria începătoare şi alta cea desă vârşitoare. Cea
dintâi nu e lipsită de lucrarea închipuirii
Una din cele mai vechi mărturii despre rugăciunea lui Iisus la I Cor.
2, 3. Deuteronom 4, 2; Evrei 12, 18. 4 Mt. 13, 46.
de năluciri; cealaltă are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul
lor se află întristarea iubitoare de Dumnezeu şi lacrima fără durere.
Căci întru înmulţirea înţelepciunii stă spor de amărăciune şi cine-şi
înmulţeşte cunoştinţa îşi sporeşte suferinţa. 1 De aceea sufletul
trebue îmbiat întâi la nevoinţe prin bucuria începătoare, ca apoi să
fie mustrat şi probat de către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe
cari le-a făcut şi pentru împrăştierile de cari se mai face vinovat.
Căci întru mustrări, zice, ai pedepsit pe om pentru fărădelege şi ai
subţiat ca pe-o pânză de păianjen sufletul lui. 2 Iar după ce
mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va
primi bucuria fără năluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu.
61. Când sufletul se turbură de mânie, sau se înceţoşează de aburii
vinului, sau se supără de o întristare grea, mintea nu poate să ţină
pomenirea lui Dumnezeu oricât de mult s-ar sili. Căci fiind întunecată
întreagă de furia patimilor, se înstrăinează cu totul de simţirea sa.
De aceea lucrul dorit nu are unde să-şi întipărească pecetea sa, ca
mintea să poarte fără uitare chipul întărit, dat fiind că memoria
cugetării s-a învârtoşat din pricina asprimii patimilor. Dar
izbăvindu-se sufletul de acestea, chiar dacă lucrul bun a fost furat
pentru scurtă vreme de uitare, folosindu-se mintea îndată de agerimea
ei, se prinde iarăşi cu căldură de lucrul acela mult dorit şi
mântuitor. Fiindcă are atunci harul însuşi, care cugetă împreună cu
sufletul şi strigă împreună cu el: Doamne Iisuse Hristoase. Căci harul
învaţă sufletul cum învaţă mama copilul, străduindu-se împreună cu el
să spună numele tată, până când îl aduce la deprinderea de-a rosti
limpede, în loc de orice altă vorbă copilărească, numele tatălui,
chiar când doarme. De aceea zice Apostolul: Asemenea şi Duhul stă
într-ajutor neputinţelor noastre. Căci a ne ruga precum trebue nu
ştim, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite. 1
Pentru că fiind noi prunci faţă de desăvârşirea virtuţii, avem
trebuinţă numaidecât de ajutorul Lui, ca unind şi îndulcind El toate
gândurile noastre cu dulceaţa Sa, să ne putem mişca din toată inima
spre pomenirea şi spre dragostea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru. De
aceea întru Dînsul, cum zice tot dumnezeescul Pavel, strigăm
neîncetat, când suntem călăuziţi de El să numim pe Dumnezeu, Tată: Ava
Părinte. 2
62. Mânia obişnueşte mai mult decât celelalte patimi să turbure şi să
zăpăcească sufletul. Dar uneori îi şi foloseşte cât se poate de mult.
Căci când ne folosim de ea fără turburare împotriva celor necuvioşi,
sau într-un fel sau altul neînfrânaţi, ca, sau să se mântuiască, sau
să se ruşineze, prilejuim sufletului un spor de blândeţe: fiindcă
lucrăm potrivit cu scopul dreptăţii şi al bunătăţii lui Dumnezeu. Pe
lângă aceasta, adeseori, mâniindu-ne tare împotriva păcatului, dăm
sufletului vigoare, scăpându-l de moleşală. De asemenea nu încape
nicio îndoială că mâniindu-ne împotriva duhului stricăciunii, când
suntem în mare întristare şi descurajare, ne aflăm cu cugetul mai
presus de lauda cea spre moarte. Ca să ne înveţe aceasta, Domnul s-a
mâniat şi s-a turburat de două ori împotriva duhului iadului, deşi
făcea toate câte voia cu o voinţă neturburată. 3 Aşa a întors sufletul
lui Lazăr în trup, încât mie îmi pare că mânia neprihănită a fost
dăruită firii noastre de Dumnezeu, care ne-a zidit, mai de grabă ca o
armă a dreptăţii. Dacă s-ar fi folosit Eva de ea împotriva şarpelui,
nu ar fi fost robită de plăcerea aceea pătimaşe. Astfel mie mi se pare
că cel ce se foloseşte cu neprihănire de mânie, din râvna cuvioşiei,
se va afla mai cercat în cumpăna răsplătirilor, decât cel ce nu se
mişcă nicidecum la mânie, pentru greutatea de a se mişca a minţii.
Fiindcă cel din urmă se dovedeşte a nu-şi fi deprins vizitiul să
stăpânească frânele simţurilor omeneşti. Iar celălalt luptă strunind
caii virtuţii şi e purtat în mijlocul bătăliilor cu dracii, conducând
neîntrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai al
înfrânării. Pe acesta îl aflăm numit în Scriptură, la înălţarea
dumnezeescului Ilie, carul lui Israil, pentru motivul că Dumnezeu a
vorbit întâia oară Iudeilor despre cele patru virtuţi în chip
deosebit. Iar cel ce s-a hrănit aşa de mult cu neprihănirea a fost
înălţat la cer pe un car de foc, pentru că s-a folosit, socotesc, de
virtuţile sale ca de nişte cai, vieţuind întru Duhul care l-a răpit pe
el într-un vârtej de foc. 1
63. Cel ce s-a împărtăşit de sfânta cunoştinţă şi a gustat din
dulceaţa lui Dumnezeu, nu mai trebue să judece pe nimeni niciodată.
Fiindcă dreptatea căpeteniilor lumii acesteia e copleşită cu totul de
dreptatea lui Dumnezeu, mai bine zis nu e nimic faţă de dreptatea lui
Dumnezeu. Căci care ar fi deosebirea între fiii lui Dumnezeu şi
oamenii veacului acestuia, dacă dreptul acestora n-ar apărea ca
nedesăvârşit faţă de dreptatea acelora? De aceea cel dintâi se numeşte
drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeească. Astfel
Mântuitorul nostru fiind ocărât nu răspundea cu ocară, dat la chinuri
nu ameninţa,2 ci răbda în tăcere să fie desbrăcat şi de haine şi
pentru mântuirea noastră a suferit durere; ba, ceea ce e mai mult, se
ruga Tatălui pentru cei cu cari chinuia. 3 Dar oamenii lumii nu
încetează să se judece până ce nu-şi iau cu adaus înapoi lucrurile de
la cei cu cari se judecă, mai ales când îşi primesc dobânzile înainte
de a li se plăti datoria. Aşa încât dreptul lor se face adeseori
început de mare nedreptate.
64. Am auzit pe unii oameni evlavioşi, zicând că nu trebue să îngăduim
să ni se ia lucrurile ce le avem pentru susţinerea noastră, sau pentru
ajutorarea săracilor, ca să nu ne facem pricină de păcat celor ce ne
nedreptăţesc pe noi, prin faptul că răbdăm, mai ales dacă se întâmplă
să pătimim aceasta de la creştini. Dar aceasta nu înseamnă altceva,
decât a ţine cineva la ale sale mai mult decât la sine însuşi, pentru
o pricină neraţională. Pentru că dacă părăsesc rugăciunea şi paza
inimii şi încep puţin câte puţin să umblu după judecăţi împotriva
celor ce voiesc să mă păgubească şi să aştept pe la uşile
judecătoriilor, vădit este că cele pentru cari mă judec le socotesc
mai însemnate decât mântuirea mea, ca să nu zic şi decât însăşi
porunca mântuitoare. Căci cum mai ascult atunci în întregime de
cuvântul evanghelic, care-mi porunceşte: Şi de la cel ce ia ale tale,
nu cere îndărăt,1 dacă nu rabd cu bucurie, după cuvântul apostolic,
răpirea lucrurilor mele,2 sau dacă, judecându-mă şi primind înapoi
cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbăvesc de păcat pe
acel lacom? Deci dat fiind că judecătoriile stricăcioase nu judecă
potrivit cu judecata nestricăcioasă a lui Dumnezeu, căci vinovatul are
toată încrederea în legile acestea în faţa cărora îşi apără pricina
sa, bine este să suferim sila celor ce vreau să ne nedreptăţească şi
să ne rugăm pentru ei, ca prin pocăinţă şi nu prin întoarcerea
lucrurilor ce le-au răpit de la noi să fie izbăviţi de păcatul
lăcomiei. Căci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca să primim nu
lucrul lăcomiei, ci pe lacomul însuşi, izbăvit de păcat prin pocăinţă.
65. E foarte potrivit şi cât se poate de folositor, ca odată ce am
cunoscut calea evlaviei să vindem îndată toate avuţiile noastre, iar
banii de pe ele să-i împărţim după porunca Domnului,3 ca nu cumva, pe
motiv că vrem să împlinim poruncile totdeauna, să nesocotim porunca
mântuitoare. Căci făcând aşa vom dobândi întâi negrija cea bună şi
apoi sărăcia nepândită de curse, care ne ţine cugetul mai presus de
orice nedreptate şi de orice judecată, dat fiind
că nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai mult
decât celelalte virtuţi ne va încălzi şi ne va odihni la sânul ei, pe
noi cei rămaşi goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o mamă care îşi
încălzeşte copilul, luându-l în braţele sale, când din simplitate
copilărească acela şi-a aruncat departe de el haina de care s-a
desbrăcat, găsind plăcere, din pricina nerăutăţii, mai de grabă în
goliciune, decât în culoarea pestriţă a hainei. Căci zice Scriptura:
Domnul păzeşte pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mântuit.
66. Domnul ne va cere socoteală despre milostenia ce-am făcut-o după
cât avem, nu după cât nu avem. 2 Dacă deci ceea ce aveam de dat vreme
îndelungată, voiu cheltui de frica lui Dumnezeu în vreme scurtă, mânat
de o pornire fierbinte, cum voiu mai fi învinuit eu care nu am nimic?
Dar va zice cineva: de unde vor fi miluiţi în viitor săracii, cari
s-au obişnuit să fie ajutaţi cu măsură şi pe rând din ale noastre? Să
înveţe unul ca acesta să nu hulească pe Dumnezeu, din pricina iubirii
sale de bani. Doar nu va lipsi lui Dumnezeu puterea să poarte de grijă
de zidirea Sa, cum a făcut-o de la început, nici n-au fost lipsiţi
săracii de hrană sau de îmbrăcăminte, înainte de a fi fost stârnit
acesta sau acela la milostenie. Bine este deci când cineva, împărţind
ale sale într-o slujire bună şi în deplină conştiinţă, îşi lapădă
cugetul nesocotit şi lauda; ce vine din bogăţie, urându-şi poftele
sale. Iar aceasta înseamnă să ne urîm sufletul nostru, întrucât nemai
putându-ne bucura de împărţirea de bani, ne dispreţuim sufletul nostru
foarte, ca unii ce nu mai facem niciun bine. Căci până ce suntem plini
de bani, ne bucurăm mult dacă se întâmplă să săvârşim binele de
împărţirea lor, ca unii ce slujim cu bucurie poruncii dumnezeeşti. Dar
după ce am dat tot ce am avut, vine asupra noastră o întristare şi o
umilinţă fără margini, ca asupra unora ce nu fac nimic vrednic de
dreptate. Prin aceasta sufletul se întoarce asupra sa cu multă
smerenie, ca ceea ce nu poate câştiga în fiecare zi prin milostenie
să-şi agonisească prin rugăciunea ostenitoare, prin răbdare şi prin
smerită cugetare. Căci săracul şi lipsitul zice, vor lăuda numele Tău
Doamne.
Nici darul, harisma cuvântării de Dumnezeu nu i-ar fi dat cuiva de
Dumnezeu, de nu se va fi pregătit pe sine astfel, încât să se fi
lepădat de toate averile sale pentru slava Evangheliei lui Dumnezeu,
ca în sărăcie iubitoare de Dumnezeu să vestească bogăţia împărăţiei
lui Dumnezeu. Căci aceasta vrea să o arate, de sigur, cel ce a zis:
Gătit-ai întru bunătatea Ta săracului, Dumnezeule, adăugând: Domnul va
da cuvânt celor ce binevestesc cu putere multă.
67. Toate darurile harismele Dumnezeului nostru sunt bune foarte şi
dătătoare de toată bunătatea. Dar niciunul nu ne aprinde şi nu ne
mişcă inima aşa de mult spre iubirea bunătăţii Lui, cum o face harisma
cuvântării de Dumnezeu teologia. Căci aceasta fiind un rod timpuriu al
bunătăţii lui Dumnezeu, dărueşte sufletului cele dintâi daruri. Ea ne
face mai întâi să dispreţuim cu bucurie toată dragostea de vieaţă, ca
unii ce avem, în locul poftelor stricăcioase, ca bogăţie negrăită,
cuvintele lui Dumnezeu. Apoi luminează mintea noastră cu focul care o
preschimbă, încât o face să fie în comuniune cu duhurile slujitoare.
Să păşim deci, iubiţilor, cu toată inima spre această virtute, cei ce
ne-am pregătit pentru ea. Căci ea este frumoasă, atotvăzătoare şi
depărtează toată grija, hrănind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu în
fulgerările luminii negrăite; ca să nu spun multe, ea pregăteşte
sufletul raţional pentru comuniunea nedespărţită cu Dumnezeu, prin
Sfinţii Proroci, ca şi între oameni o minune! să se cânte limpede
stăpânirea lui Dumnezeu, în sunete dumnezeeşti, armonizate de această
dumnezeească aducătoare a miresei la mirele ei.
68. Mintea noastră adeseori se simte îngreunată la rugăciune, din
pricina marei îngustimi şi concentrări a acestei virtuţi. Dar
îmbrăţişează cu bucurie contemplarea şi cuvântarea de Dumnezeu, dată
fiind lărgimea şi libertatea de mişcare ce i-o procură vederile
dumnezeeşti. Ca să nu-i dăm aşa dar minţii putinţa să spună multe, sau
chiar să sboare peste măsură, să ne îndeletnicim cel mai mult cu
rugăciunea, cu cântarea Psalmilor şi cu cetirea Scripturilor,
netrecând cu vederea nici tâlcuirile bărbaţilor învăţaţi, a căror
credinţă se cunoaşte din cuvinte. Pentru că făcând aceasta, nu lăsăm
mintea să amestece cuvintele sale în cuvintele harului, precum nu-i
îngăduim să fie furată de slava deşartă şi să fie împrăştiată de multa
plăcere a vorbăriei, ci o păzim în vremea contemplaţiei în afară de
orice lucrare a închipuirii şi facem prin aceasta ca aproape toate
cugetările ei să fie întovărăşite de lacrimi. Căci odihnindu-se în
ceasurile de liniştire isihie şi îndulcindu-se mai ales cu dulceaţa
rugăciunii, nu numai că se va elibera de neajunsurile mai sus
pomenite, ci va prinde şi mai multă putere spre a se deda cu agerime
şi fără osteneală contemplaţiilor dumnezeeşti, sporind totodată cu
multă smerenie în darul deosebirii. Dar trebue să ştim că este şi o
rugăciune mai presus de orice lărgime. Aceasta însă e proprie numai
acelora, cari sunt plini în toată simţirea şi încredinţarea lor de
harul Duhului Sfânt.
69. Harul obişnueşte la început să umple sufletul de lumină prin
simţire multă. Dar înaintând omul în nevoinţe, adeseori harul lucrează
nesimţit tainele sale în sufletul contemplativ văzător şi cuvântător
de Dumnezeu. Făcând la început aşa, el vrea ca, bucurându-ne, să ne
mâne spre contemplaţiile dumnezeeşti, ca pe unii ce avem aci cunoscut
icoană a nunţii pentru unirea sufletului cu Dumnezeu. Icoana e uşurată
de faptul că în greceşte sufletul e de genul feminin.
suntem chemaţi de la neştiinţă la cunoştinţă. La mijlocul ne voinţelor
însă, vrea să ne păstreze cunoştinţa nepătată de slava deşartă. Prin
urmare trebue să ne lase să ne întristăm într-o anumită măsură, ca
unii ce am fi părăsiţi, ca şi mai mult să ne smerim şi să ne supunem
slavei Domnului, dar totodată să ne şi bucurăm cu măsură, întraripaţi
de nădejdea cea bună. Căci precum multa întristare învălue sufletul în
desnădejde şi necredinţă, aşa şi multa bucurie îl îmbie la părerea de
sine. De sigur e vorba despre cei ce sunt încă prunci. Iar la mijloc,
între iluminare şi părăsire, se află încercarea; precum la mijloc
între întristare şi bucurie se află nădejdea. Căci aşteptând, zice, am
aşteptat pe Domnul şi a căutat spre mine;şi iarăşi: După mulţimea
durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu.
2
70. Precum uşile băilor, deschizându-se necontenit, împing căldura
dinlăuntru afară, aşa şi sufletul când vrea să vorbească multe, chiar
dacă le-ar spune toate bune, împrăştie şi slăbeşte puterea ţinerii de
minte prin poarta grăitoare. Prin aceasta mintea uită să spună
lucrurile cari se cuvin la vreme potrivită şi împărtăşeşte de-a-valma
oricui se nimereşte o amestecătură de gânduri, nemai având nici pe
Duhul Sfânt, care să-i păzească cugetarea ferită de năluciri. Căci
lucrul bun scapă totdeauna vorbăriei, fiind străin de orice vălmăşag
şi imaginaţie. Bună este deci tăcerea la vreme, ea nefiind decât mama
gândurilor prea înţelepte.
71. însuşi cuvântul cunoştinţii ne învaţă că multe patimi supără la
început sufletul contemplativ văzător şi cuvântător de Dumnezeu. Dar
mai mult decât toate, mânia şi ura. Iar aceasta o pătimeşte nu atât
pentru dracii cari le stârnesc pe acestea, cât din pricina înaintării
sale. Pentru că până ce sufletul e dus de cugetul lumii, chiar dacă
vede că ceea ce e drept e călcat în picioare de unii sau de alţii,
rămâne nemişcat şi neturburat, căci îngrijindu-se de poftele sale,
nu-l interesează ceea ce e drept în ochii lui Dumnezeu. Dar când
începe să se ridice deasupra patimilor, dispreţul lucrurilor de aici
şi dragostea lui Dumnezeu nu-l mai lasă să sufere a vedea nesocotit
ceea ce este drept, nici în sine nici în altul, ci se mânie şi se
turbură împotriva făcătorilor de rele, până ce nu vede pe
batjocoritorii dreptăţii că se fac apărătorii ei cu cuget cuvios. De
aceea pe cei nedrepţi îi urăşte, iar pe cei drepţi îi iubeşte peste
măsură. Căci ochiul sufletului nu mai poate fi înşelat când
acoperemântul lui, adică trupul, a devenit prin înfrânare o ţesătură
foarte subţire. Totuşi este cu mult mai bun lucru a plânge nesimţirea
celor nedrepţi, decât a-i urî. Căci deşi aceia sunt vrednici de ură,
dar raţiunea nu vrea ca sufletul iubitor de Dumnezeu să fie turburat
de ură. Fiindcă până ce se află ura în suflet, nu lucrează în el
cunoştinţa.
72. Mintea cuvântătoare de Dumnezeu teologică, îndulcindu-şi şi
încălzindu-şi sufletul cu înseşi cuvintele lui Dumnezeu, dobândeşte
nepătimirea în măsură potrivită. Căci cuvintele Domnului, zice, sunt
cuvinte curate, argint lămurit în foc pe seama pământului. 1 Iar
mintea cunoscătoare gnostică, întărită prin experienţa cu lucrul, se
ridică mai presus de patimi. Dar şi mintea cuvântătoare de Dumnezeu
gustă din experienţa celei cunoscătoare, dacă se face pe sine mai
smerită, precum şi mintea cunoscătoare gustă din virtutea
contemplativă văzătoare, dacă îşi păstrează nerătăcită puterea
discriminatoare a sufletului. Căci nu se întâmplă ca să se dea
amândouă darurile în întregime fiecărei minţi. Iar pricina este ca
amândouă să se minuneze de ceea ce are mai mult cealaltă decât ea şi
aşa să sporească în ele smerita cugetare, împreună cu râvna dreptăţii.
De aceea zice Apostolul: Unuia prin Duhul i s-a dat cuvânt de
înţelepciune, altuia, cuvânt de cunoştinţă în acelaşi Duh. 2
73. Când sufletul e plin de belşugul rodurilor sale fireşti, îşi face
cu glas mai mare şi cântarea de psalmi şi vrea să se roage mai mult cu
vocea. Dar când se află sub lucrarea Duhului Sfânt, cântă şi se roagă
întru toată destinderea şi dulceaţa, numai cu inima. Stării de suflet
celei dintâi îi urmează o bucurie amestecată cu închipuiri, iar celei
din urmă, lacrimi duhovniceşti şi după aceea o mulţumire iubitoare de
linişte. Căci pomenirea, rămânând fierbinte din pricina glasului
domol, face inima să izvorască anumite cugetări înlăcrimate şi blânde.
Atunci se pot vedea cum se seamănă seminţele rugăciunii cu lacrimi în
pământul inimii, în nădejdea bucuriei secerişului ce va urma. Totuşi,
când suntem apăsaţi de multă tristeţe, trebue să facem cântarea
rugăciunii cu un glas puţin mai mare, lovind sufletul cu sunete, în
nădejdea bucuriei, până ce nourul acela greu va fi împrăştiat de
valurile melodiei.
74. Când sufletul ajunge la cunoştinţa de sine, produce şi din sine o
oarecare ardoare şi sfială iubitoare de Dumnezeu. Căci nefiind
turburat de grijile vieţii, naşte o anumită dragoste plină de pace,
care caută cu măsură pé Dumnezeul păcii. Dar e desfăcut de grabă de la
acest gând, fie pentru că pomenirea lui Dumnezeu e furată de simţuri,
fie pentru că firea îşi cheltuieşte repede virtutea sa din pricină că
e săracă. De aceea înţelepţii Elinilor nu aveau cum trebue ceea ce
credeau că au dobândit prin înfrânare, deoarece mintea lor nu stătea
sub înrâurirea înţelepciunii netrecătoare şi adevărate. Dar ardoarea
venită în inimă de la Preasfântul Duh este întreagă numai pace. Apoi
ea nu slăbeşte nicidecum şi cheamă toate părţile sufletului la dorul
după Dumnezeu. Ea nu iese afară din inimă şi înveseleşte tot omul cu o
dragoste şi cu o bucurie fără margini. Se cuvine deci, ca după ce o
cunoaştem, să căutăm să ajungem la ea. Căci dragostea naturală este un
semn al firii însănătoşite prin înfrânare. Dar ea nu poate duce mintea
la nepătimire, ca dragostea duhovnicească.
75. Aerul din jurul nostru se face curat când suflă vântul de la
Miazănoapte, din pricina naturii subţiri şi înseninătoare a acestui
vânt. Dar când suflă cel de la Miazăzi, se încarcă, datorită naturii
ceţoase, a acestui vânt, care aduce, în virtutea oarecărei înrudiri,
din ţinuturile sale nouri peste tot pământul. Aşa şi sufletul, când
stă sub suflarea Duhului adevărat şi Sfânt, se află întreg în afară de
pâcla diavolească. Dar când stă sub suflarea viforoasă a duhului
amăgitor, se acopere întreg de nourii păcatului. Deci trebue să fim
pururea hotărîţi de a sta întorşi cu toată puterea spre adierea
curăţitoare şi de vieaţă făcătoare a Duhului Sfânt, adică spre vântul
pe care l-a văzut Prorocul Ezechil întru lumina cunoştinţii, venind de
la Miazănoapte. Să facem aceasta, pentru ca partea contemplativă
văzătoare a sufletului nostru să rămână pururea senină, ca să ne putem
îndeletnici fără rătăcire cu vederile dumnezeeşti, privind în văzduh
de lumină cele ale luminii. Căci aceasta este lumina cunoştinţii
adevărate.
76. Unii au născocit că atât harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul
adevărului, cât şi duhul rătăcirii se află ascunse în mintea celor ce
s-au botezat. Ca urmare zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune,
iar cealaltă îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înţeles din
dumnezeeştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii, că înainte de
Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul dinafară spre cele bune, iar
Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate
ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne
renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare
aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, aşa
după Botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează de sigur Satana
asupra sufletului şi după aceea ca şi mai -nainte, ba de multe ori
chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de faţă împreună cu harul să
nu fie!, ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în
dulceaţa poftelor neraţionale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui
Dumnezeu, ca trecând omul prin furtună, prin foc şi prin cercare, să
ajungă astfel la bucuria binelui. Căci am trecut, zice, prin foc şi
apă, şi ne-ai scos pe noi la odihnă. 1
77. Harul se ascunde, cum am zis, din însăşi clipa În care ne-am
botezat în adâncul minţii. Dar îşi acopere prezenţa faţă de simţirea
minţii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu
toată hotărîrea, o parte din bunătăţile harului intră într-un chip
negrăit în comunicare cu sufletul prin simţirea minţii. Prin aceasta,
cel ce vrea să ţină cu tărie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorinţa
să vânză cu multă bucurie toate bunurile cele de aici, ca să cumpere
cu adevărat ţarina în care a aflat ascunsă comoara vieţii. Căci când
va vinde cineva toată bogăţia lumească, va afla locul în care stătea
ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindcă pe măsura înaintării sufletului,
îşi descopere şi darul dumnezeesc bunătatea lui în minte. 2 Dar atunci
îngădue Domnul şi dracilor să supere sufletul, ca să-l înveţe să facă
deosebirea între bine şi rău şi să-l facă mai smerit prin aceea că pe
măsură ce se curăţeşte simte tot mai multă ruşine de urîciunea
gândurilor drăceşti.
78. Suntem după chipul lui Dumnezeu3 prin mişcarea cugetătoare mintală
a sufletului. Căci trupul este ca o casă a sufletului. Deci fiindcă
prin greşeala lui Adam nu numai trăsăturile sufletului s-au întinat,
ci şi trupul nostru a căzut în stricăciune, Cuvântul cel Sfânt al lui
Dumnezeu s-a întrupat, dăruindu-ne ca un Dumnezeu apa mântuitoare prin
Botezul Său, ca să ne naştem din nou. Căci ne renaştem prin apă, cu
lucrarea Sfântului şi de vieaţă făcătorului Duh. Prin aceasta, îndată
ne curăţim şi sufletul şi trupul, dacă venim la Dumnezeu din toată
inima. Căci Duhul Sfânt, sălăşluindu-se în noi, alungă păcatul.
Fiindcă nu este cu putinţă ca, odată ce faţa sufletului este una şi
simplă, să fie prezente în el două persoane, cum au socotit unii. Căci
dacă harul dumnezeesc se împreună prin Sfântul Botez cu trăsăturile
chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana
celui rău, mai ales dat fiind că nu există nicio împărtăşire între
lumină şi întunerec?1 Deci noi alergătorii pe drumul sfintelor
nevoinţe, credem că şarpele cel cu multe înfăţişări e scos, prin baia
nestricăciunii, afară din cămările minţii. Nu trebue să ne mirăm că
după Botez gândim iarăşi cele rele împreună cu cele bune. Căci baia
sfinţeniei şterge pata noastră de pe urma păcatului, dar nu preschimbă
acum putinţa de a se hotărî în două feluri a voinţii noastre şi nici
nu opreşte pe draci să ne războiască, sau să ne grăiască cuvinte
înşelătoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am păzit când eram în
starea naturală, să le păzim, cu puterea lui Dumnezeu, după ce am luat
armele dreptăţii.
79. Precum am zis, Satana prin Sfântul Botez e scos afară din suflet.
Dar i se îngădue, pentru pricinile mai -nainte pomenite, să lucreze în
el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălăşlueşte în însuşi adâncul
sufletului, adecă în minte. Pentru că toată slava fiicei împăratului,
zice, e dinăuntru,2 nearătată dracilor. De aceea din adâncul inimii
însuşi simţim oarecum izvorând dragostea dumnezeească, când ne gândim
fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aci înainte se mută şi se
încuibează în simţurile trupului, lucrând prin natura uşor de
influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul.
Astfel mintea noastră se bucură pururea, cum zice dumnezeescul
Apostol, de legea Duhului,3 Iar simţurile trupului sunt atrase de
lunecuşul plăcerilor. De aceea harul, lucrând prin simţirea minţii,
înveseleşte trupul celor ce sporesc în cunoştinţă cu o bucurie
negrăită, iar dracii, lucrând prin simţurile trupului, robesc
sufletul, îmbiindu-L ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales
când ne află umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţii.
80. Cei ce spun că cele două puteri, a harului şi a păcatului, se află
împreună în inimile credincioşilor, vreau să-şi sprijine născocirea
lor pe faptul că Evanghelistul a zis că lumina luminează în întunerec
şi întunerecul nu o a cuprins pe ea. 1 Ei zic că strălucirea
dumnezeească nu se întinează nici decum prin împreuna petrecere cu cel
rău, ori cât ar fi de apropiată în suflet lumina dumnezeească de
întunerecul diavolului. Dar ei sunt vădiţi că cugetă alăturea de
Sfintele Scripturi, prin însuşi cuvântul evanghelic. Căci teologul a
scris acestea ca să arate că Cuvântul lui Dumnezeu, lumina cea
adevărată, a binevoit să se arate zidirii prin trupul Său, aprinzând,
printr-o nemăsurată iubire de oameni, în noi focul sfintei cunoştinţe,
dar cugetul lumii nu a cuprins în sine gândul lui Dumnezeu, adecă nu
l-a cunoscut, deoarece cugetul trupului este vrăjmaş lui Dumnezeu. De
aceea, după ce a mai spus puţine cuvinte, dumnezeescul Evanghelist a
adăugat: Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, venind
în lume în loc de: îl călăuzeşte şi-l face viu. În lume era şi lumea
printr-însul s-a făcut şi lumea pe El nu L-a cunoscut. întru ale Sale
a venit şi ai Săi pe Dînsul nu L-au primit. Iar câţi L-au primit, le-a
dat lor putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în
numele Lui. 2 Dar spune şi prea înţeleptul Pavel, tâlcuind cuvântul:
nu a cuprins: Nu că am şi luat răsplata, sau că sunt desăvârşit, dar
alerg ca să o cuprind, întrucât şi eu am fost cuprins de Iisus
Hristos. 3 Aşa dar, nu de Satana zice Evanghelistul că nu a cuprins
lumina cea adevărată. Căci de la început a fost străin de ea. Fiindcă
nici nu luminează în el. Ci prin cuvântul său îi ceartă cu dreptate pe
oamenii cari aud despre puterile şi lucrurile minunate ale lui
Dumnezeu, dar nu vreau să se apropie de lumina cunoştinţii Lui pentru
inima lor întunecată.
81. Cuvântul cunoştinţii ne învaţă că sunt două feluri de duhuri rele.
Unele dintre ele sunt oarecum mai subţiri, iar altele mai materiale.
Cele mai subţiri războesc sufletul. Celelalte obişnuesc să ducă trupul
în robie prin anumite Îmboldiri stăruitoare. De aceea dracii cari
războiesc sufletul şi cei cari războiesc trupul îşi sunt mereu
potrivnici, cu toate că au acelaşi scop de-a vătăma pe oameni. Când
deci harul nu locueşte în om, aceştia foiesc ca nişte şerpi în
adâncurile inimii, neîngăduind câtuşi de puţin sufletului să caute
spre dorinţa binelui. Dar când harul e ascuns în minte, se strecoară
ca nişte nouri întunecoşi prin părţile inimii, spre patimile
păcatului, sau iau chipul feluritelor împrăştieri, ca furând mintea de
la pomenirea lui Dumnezeu, să o desfacă de convorbirea cu harul. Când
deci dracii, cari supără sufletul nostru, ne aprind spre patimile
sufleteşti şi mai ales spre înalta părere de sine, care este maica
tuturor relelor, să ne gândim la moartea trupului nostru şi vom ruşina
umflarea iubirii de slavă. Dar acelaşi lucru trebue să-l facem şi când
dracii, cari ne războiesc trupul, ne împing inima să se aprindă spre
pofte de ruşine. Căci singur acest gând, însoţit cu pomenirea lui
Dumnezeu, poate opri feluritele lucrări ale duhurilor rele. Dar dacă
dracii, cari războiesc sufletul, vreau să se folosească şi de acest
gând, punându-ne în minte nimicnicia nemărginită a firii omeneşti, ca
neavând niciun preţ din pricina trupului căci aceasta iubesc să o
facă, dacă vrea cineva să-i chinuiască cu acest gând, să ne amintim de
cinstea şi de slava împărăţiei cereşti, netrecând cu vederea nici
amărăciunea şi întunecimea osândei veşnice, ca printr-una să ne
mângâem tristeţea, iar prin cealaltă să întristăm uşurătatea inimii
noastre.
82. Domnul nostru ne învaţă în Evanghelii,1 că atunci când Satana,
întorcându-se, află casa lui măturată şi goală, adică inima fără rod,
ia alte şapte duhuri mai rele decât el şi intră şi se încuibă în ea,
făcând cele de pe urmă ale omului, mai rele decât cele dintâi. De aci
trebue să înţelegem că atâta vreme cât este Duhul Sfânt în noi, Satana
nu poate intra ca să rămână în adâncul sufletului. Dar şi dumnezeescul
Pavel ne explică limpede înţelesul acestei icoane. Căci privind lucrul
acesta din punctul de vedere al luptei, zice: Mă bucur după omul
dinlăuntru de legea lui Dumnezeu. Dar văd altă lege în mădularele
mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele şi robindu-mă legii
păcatului, care este în mădularele mele. Iar privindu-l din laturea
desăvâr şirii, zice: Aşa dar nu mai este nicio osândă pentru cei ce
umblă în Iisus Hristos, nu după trup, căci legea Duhului vieţii m-a
slobozit de legea păcatului şi a morţii. 2 Dar zice şi altundeva, ca
iarăşi să ne arate că Satana războeşte sufletul ce se împărtăşeşte de
Duhul Sfânt, din trup: Staţi deci bine, încingându-vă mijlocul vostru
cu adevărul şi îmbrăcând platoşa dreptăţii şi încălţându-vă picioarele
spre gătirea Evangheliei păcii, luând peste toate pavăza credinţii,
întru care veţi putea stinge toate săgeţile cele aprinse ale
vicleanului; luaţi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este
cuvântul lui Dumnezeu. 3 Dar a lupta este altceva decât a fi dus în
robie. Fiindcă lucrul al doilea arată o ducere cu sila, iar cel dintâi
o luptă cu puteri egale. De aceea Apostolul zice că diavolul se
năpusteşte asupra sufletelor purtătoare de Hristos, cu săgeţi aprinse.
Căci cel ce nu este stăpân pe protivnicul său, are trebuinţă
numaidecât de săgeţi, ca să-l poată birui şi supune pe cel ce se luptă
cu el din depărtare, prin trimiterea săgeţilor. Deci Satana, fiindcă
nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mai -nainte,
dată fiind prezenţa harului, călăreşte pe mustul cărnii, ca unul ce e
cuibărit în trup, ca prin firea uşor de mânuit a acestuia să amăgească
sufletul. De aceea trebue să uscăm trupul cu măsură, ca nu cumva prin
mustul lui să se rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor. Deci se
cuvine ca din însuşi cuvântul Apostolului să ne încredinţăm că mintea
celor ce se nevoiesc stă sub lucrarea luminii dumnezeeşti; de aceea şi
slujeşte legii dumnezeeşti şi se veseleşte cu ea. Iar trupul primeşte
cu plăcere, pentru firea lui uşor de mânuit, duhurile rele; de aceea
şi alege să slujească răutăţii lor. De aci se vede şi mai mult că
mintea nu este un sălaş comun al lui Dumnezeu şi al diavolului. Căci
cum ar zice atunci Pavel: slujesc cu mintea legii lui Dumnezeu, iar cu
trupul legii păcatului 12 De aci iarăşi se vede că mintea mea stă
întru toată libertatea în luptă cu dracii, slujind cu bucurie
bunătăţii harului, iar trupul primeşte aburul dulce al plăcerilor
neraţionale, pentru faptul că îngădue, cum am zis, duhurilor rele să
stea cuibărite în el. Căci ştiu, zice, că nu locueşte în mine, adică
în trupul meu, binele. 3 E vorba de cei ce se împotrivesc păcatului,
dar se află pe la mijlocul nevoinţelor. Căci nu spune despre sine
aceasta. Deci cu mintea se războiesc dracii, iar trupul încearcă să-I
povârnească spre lunecuşul plăcerilor prin îmboldiri stăruitoare. Căci
li se îngădue, după o dreaptă judecată, să petreacă în adâncurile
trupului, chiar şi ale celor ce luptă întins împotriva păcatului,
pentru faptul că voia slobodă a cugetului omenesc este pururea sub
cercare. Iar dacă cineva poate să moară prin osteneli încă pe când
trăeşte, ajunge în întregime locaşul Duhului Sfânt. Căci unul ca
acesta a înviat, încă înainte de a muri. Aşa a fost cu fericitul Pavel
şi cu toţi cei ce s-au luptat sau se luptă în chip desăvârşit
împotriva păcatului.
83. E drept că inima izvorăşte şi din sine gânduri bune şi rele. Dar
nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut
ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi. însă cele mai
multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor.
Dar noi le simţim pe toate ca ieşind din inimă. Şi de aceea au bănuit
unii că în minte se află împreună cu harul şi păcatul. De aceea
socotesc ei că a zis şi Domnul că cele ce ies din gură purced din
inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă purced gânduri rele,
curvii şi cele următoare. Ei nu ştiu însă că mintea noastră, având o
simţire foarte fină, îşi însuşeşte lucrarea gândurilor şoptite ei de
duhurile rele, oarecum prin trup, dat fiind că firea lunecoasă a
acestuia duce prin starea lui umorală şi mai mult sufletul la această
stare, într-un chip în care nu ştim. Numai fiindcă trupul iubeşte
pururea şi fără măsură mângâierea amăgirilor ni se pare că şi
gândurile semănate de draci în suflet purced din inimă. Fapt e că noi
ni le însuşim atunci când vrem să ne îndulcim cu ele. Acest lucru l-a
osândit Domnul când a spus cuvântul de mai înainte. Căci cel ce se
îndulceşte cu gândurile insuflate lui de răutatea Satanei şi înscrie
oarecum amintirea lor în inima sa, e vădit că de aci înainte le
rodeşte din cugetul său.
84. Domnul zice în Evanghelii că nu poate fi scos cel tare din casa
sa, dacă nu-l va scoate unul şi mai tare, după ce l-a legat şi jefuit.
2 Cum poate deci cel scos cu atâta ruşine să intre iarăşi şi să
petreacă împreună cu Stăpânul adevărat, care se odihneşte în casa Sa
cum vrea? Căci nici împăratul nu se va gândi să lase împreună cu el în
curţile împărăteşti pe tiranul, care i-a stat cândva împotrivă şi pe
care l-a biruit. Mai de grabă îl va omorî îndată, sau îl va lega
pentru o lungă pedeapsă şi-l va preda oştilor sale spre o moarte de
ocară.
85. Dacă cineva presupune din pricină că gândim împreună atât cele
bune cât şi cele rele, că Duhul Sfânt şi diavolul locuesc laolaltă în
minte să afle că aceasta se întâmplă pentru aceea că încă n-am gustat
şi n-am văzut că bun este Domnul. Căci la început, precum am spus şi
mai înainte, harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând
hotărârea sufletului, ca atunci când omul se va întoarce cu totul spre
Domnul, să-şi arate, printr-o negrăită simţire, prezenţa în inimă. Pe
urmă iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind săgeţilor drăceşti
să ajungă până în adâncul acestei simţiri, ca printr-o hotărâre şi mai
caldă şi prin cuget smerit să caute pe Dumnezeu. Deci dacă omul va
începe de aci înainte să sporească în păzirea poruncilor şi să cheme
neîncetat pe Domnul Iisus, focul sfântului har se va revărsa şi peste
simţurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina
pământului omenesc. Drept urmare cursele diavoleşti se vor depărta de
acest loc, înţepând de aci înainte mai domol partea pătimătoare a
sufletului. Iar când nevoitorul se va îmbrăca cu toate virtuţile şi
mai ales cu desăvârşita sărăcie, atunci harul îi va lumina toată firea
printr-o oarecare simţire mai adâncă, încălzindu-l spre mai multă
dragoste de Dumnezeu. Din această pricină săgeţile drăceşti se vor
stinge în afară de simţirea trupului. Căci adierea Duhului Sfânt,
mişcând inima spre suflarea păcii, stinge săgeţile dracului purtător
de foc, încă pe când sunt în aer. Dar şi pe cel care a ajuns la
această măsură îl părăseşte Dumnezeu uneori în mâna răutăţii dracilor,
lăsând mintea lui neluminată, ca voia noastră slobodă să nu fie câtuşi
de puţin legată de lanţurile harului. Aceasta nu numai pentru că
păcatul se birueşte prin lupte, ci şi pentru că omul e dator să mai
sporească încă în experienţa duhovnicească. Căci ceea ce pare lucru
desăvârşit celui povăţuit, este încă nedesăvârşit faţă de bogăţia lui
Dumnezeu, care povăţueşte cu dragoste largă, chiar dacă ar putea
cineva sui toată scara arătată lui Iacov, înaintând prin osteneli.
86. însuşi Domnul zice că Satana a căzut din cer, ca să nu privească
cel sluţit la locaşurile sfinţilor îngeri. 1 Cum deci va putea să aibă
la un loc cu Dumnezeu drept locaş mintea omenească, cel ce nu s-a
învrednicit de împreuna petrecere cu slugile cele bune? Iar de vor
zice că aceasta se întâmplă prin îngăduinţa lui Dumnezeu, nu vor spune
cu nimic mai mult. Căci părăsirea sau îngăduinţa în scop de povăţuire
nu lipseşte nicidecum sufletul de lumina dumnezeească, ci harul îşi
ascunde numai, cum am zis, de multe ori, prezenţa din faţa minţii, ca
să împingă oarecum sufletul înainte prin răutatea dracilor, spre a
căuta cu toată frica şi cu multă smerenie ajutorul lui Dumnezeu,
cunoscând câte puţin răutatea vrăjmaşului său. Este ceea ce face mama
care depărtează puţin copilul de la sânul său, dacă se poartă cu
neorânduială faţă de regulele alăptării, ca speriat de niscai oameni
cu feţe urîte ce stau împrejur, sau de niscai fiare, să se întoarcă cu
frică multă şi cu lacrimi la sânul maicii. Dar părăsirea în sens de
lepădare predă sufletul ce nu vrea să aibă pe Dumnezeu, Legat
dracilor. Noi însă nu suntem fiii lepădării,2 să nu fie, ci credem că
suntem prunci adevăraţi ai harului lui Dumnezeu, alăptaţi cu mici
părăsiri şi cu dese mângâeri, ca prin bunătatea Lui să ajungem la
bărbatul desăvârşit şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos. 3
87. Părăsirea povăţuitoare aduce sufletului întristare multă; de
asemenea o anumită smerenie şi desnădejde măsurată. Aceasta pentru ca
partea lui iubitoare de slavă şi fricoasă să ajungă, după cuviinţă, la
smerenie. Ea produce în inimă îndată frica de Dumnezeu şi lacrimi de
mărturisire, precum şi multă dorinţă de tăcere. Dar părăsirea în sens
de lepădare lasă sufletul să se umple de desnădejde, de necredinţă, de
fumul mândriei şi de mânie. Deci având noi experienţa ambelor părăsiri
suntem datori să ne apropiem de Dumnezeu după cum o cere fiecare. În
cazul celei dintâi suntem datori să-I aducem mulţumire însoţită de
rugăciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseşte neînfrânarea voii
noastre cu certarea acestei părăsiri, ca să ne înveţe, asemenea unui
Tată bun, deosebirea dintre virtute şi păcat. În cazul celei din urmă,
trebue să-I aducem mărturisirea neîncetată a păcatelor şi lacrimi
nelipsite şi retragere şi mai multă, ca doar vom putea astfel, prin
sporirea ostenelelor, să ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca să caute
ca mai înainte la inimile noastre. Dar trebue să ştim că atunci când
se dă lupta între suflet şi Satana, ciocnindu-se ca două fiinţe,
datorită părăsirii povăţuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am
mai spus, dar conlucră cu sufletul, dându-i un ajutor nesimţit, ca să
arate vrăjmaşilor sufletului, că biruinţa este numai a lui.
88. Când cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare sub cerul
liber, privind la începutul zilei întreg spre Răsărit, partea de
dinainte a sa se încălzeşte de soare, iar cea din spate rămâne
nepărtaşe de căldură, dat fiind că soarele nu se află deasupra capului
său. Tot aşa şi cei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti îşi
încălzesc în parte inima prin harul sfânt, din care pricină şi mintea
începe să rodească cugetări duhovniceşti; dar părţile de dinafară ale
ei rămân de cugetă după trup, deoarece încă nu sunt luminate de sfânta
lumină, printr-o simţire adâncă, toate mădularele inimii. Neînţelegând
unii aceasta, au socotit că în mintea celor ce se neVoiesc sunt două
ipostasuri ce se împotrivesc unul altuia. Dar dacă în aceeaşi clipă se
nimereşte ca sufletul să gândească şi bune şi rele, aceasta se
întâmplă în chipul în care omul dat mai înainte ca pildă simte
totdeodată şi gerul şi căldura. Căci de când mintea noastră s-a
rostogolit la chipul îndoit al cunoştinţii, e silită chiar dacă nu
vrea, să poarte în aceeaşi clipă şi gânduri bune şi gânduri rele, mai
ales la cei ce ajung la o subţirime a puterii de deosebire. Căci cum
se grăbeşte să Înţeleagă binele, îndată îşi aminteşte şi de rău.
Fiindcă de la neascultarea lui Adam ţinerea de minte a omului s-a
sfâşiat în două. Când vom începe însă să împlinim cu râvnă fierbinte
poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând toate simţurile noastre
printr-o adâncă simţire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar
pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice,
ne va face să izvorîm gânduri duhovniceşti, nu după trup. Iar aceasta
se întâmplă foarte des celor ce s-au apropiat de desăvârşire, având în
inimă neîntreruptă pomenirea Domnului.
89. Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii,
dintre cari unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se
dărueşte îndată, căci ne înoeşte în apa însăşi şi luminează toate
trăsăturile sufletului, adică chipul nostru, spălând orice sbârcitură
a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu
noi ceea ce este asemănarea. Deci când începe mintea să guste întru
multă simţire din dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori să ştim că
începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip, asemănarea. Căci
precum zugravii desemnează întâi cu o singură culoare figura omului,
apoi înflorind puţin câte puţin culoarea prin culoare, scot la arătare
chipul viu al celui zugrăvit până la firele părului, aşa şi sfântul
har al lui Dumnezeu readuce întâi prin Botez chipul omului la forma în
care era când a fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărîrea
frumuseţea asemănării şi stând goi şi fără frică în atelierul lui,
înfloreşte o virtute prin alta şi înalţă chipul sufletului din
strălucire în strălucire, dăruindu-i pecetea asemănării. Aşa încât
simţirea ne arată cum ia formă în noi asemănarea, dar desăvârşirea
asemănării o vom cunoaşte abia din iluminare. Căci toate virtuţile le
primeşte mintea prin simţire, înaintând după o măsură şi rânduială
negrăită. Dar dragostea duhovnicească nu o poate câştiga cineva până
ce nu va fi iluminat întru Toată încredinţarea de Duhul Sfânt. Căci
până ce nu primeşte mintea în chip desăvârşit asemănarea prin lumina
dumnezeească, poate avea aproape toate celelalte virtuţi, dar este
încă lipsită de dragostea desăvârşită. Iar când se va asemăna cu
virtutea lui Dumnezeu vorbesc de asemănare, cât e cu putinţă omului,
atunci va purta şi asemănarea dragostei dumnezeeşti. Căci precum în
cazul portretelor pictate, dacă se adaugă chipului culoarea cea mai
vie, se scoate la iveală până şi asemănarea zâmbetului celui pictat,
aşa şi la cei zugrăviţi după asemănarea dumnezeească de către harul
dumnezeesc, dacă se adaugă lumina dragostei, chipul e ridicat cu totul
la frumuseţea asemănării. Nici nepătimirea nu o poate dărui sufletului
altă virtute, fără numai dragostea. Căci dragostea este plinirea
legii. Aşa încât omul nostru cel dinlăuntru se înoeşte zi de zi2 în
gustarea dragostei, dar se împlineşte abia întru desăvârşirea ei.
90. La începutul înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui
Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul să guste cu toată simţirea şi
încredinţarea din dulceaţa lui Dumnezeu, ca mintea să afle printr-o
cunoştinţă exactă răsplata desăvârşită a ostenelelor iubitorilor de
Dumnezeu. Dar pe urmă ascunde pentru multă vreme bogăţia acestui dar
de vieaţă făcător, ca chiar de vom împlini toate celelalte virtuţi, să
ne socotim că nu suntem nimic, întrucât nu avem încă dragostea sfântă
ca o deprindere. Drept aceea dracul urii turbură atunci sufletele
celor ce se nevoesc, încât îi face să vorbească de rău chiar şi pe cei
ce-i iubesc pe ei şi să ducă lucrarea stricăcioasă a urii până la a-şi
face din ea aproape o îndeletnicire plăcută. Din pricina aceasta,
sufletul se întristează şi mai mult, purtând în el amintirea dragostei
dumnezeeşti, dar neputând-o dobândi în simţire, pentru lipsa
ostenelelor celor mai desăvârşite. E trebuinţă deci ca să o împlinim
totuşi măcar de silă, ca să ajungem la gustarea ei întru toată
simţirea şi încredinţarea. Căci desăvârşirea ei nimeni nu o poate
câştiga până ce se află în trupul acesta, decât numai sfinţii cari au
ajuns până la mucenicie şi la mărturisirea desăvârşită. Fiindcă cel ce
ajunge la ea, se preface întreg şi nu mai doreşte cu uşurinţă nici
măcar hrană. Căci ce poftă va mai avea de bunătăţile lumii cel ce e
hrănit de dragostea dumnezeească? De aceea preaînţeleptul Pavel,
marele vas al cunoştinţii, binevestindu-ne din convingerea sa deplină,
zice: împărăţia cerurilor nu este mâncare şi băutură, ci dreptate,
pace şi bucurie în Duhul Sfânt,1 cari sunt roada dragostei
desăvârşite, Aşa încât cei ce înaintează până la desăvârşire pot să
guste aici des din ea, dar desăvârşit nimenea nu o poate câştiga,
decât numai când se va înghiţi desăvârşit ce este muritor de vieaţă. 2
91. Mi-a povestit careva dintre cei ce iubesc pe Domnul cu o voinţă
nesăturată: Dorind eu să cunosc lămurit dragostea lui Dumnezeu, mi-a
dăruit aceasta Bunul întru simţire şi încredinţare multă. Şi aşa de
mult am simţit această lucrare, încât sufletul se grăbea cu o negrăită
bucurie şi dragoste să iasă din trup şi să ajungă la Domnul, nemai
ştiind parcă chipul vieţii acesteia trecătoare. Cel ce a ajuns la
trăirea acestei iubiri, chiar dacă ar fi ocărât sau păgubit de
nenumărate ori de cineva căci se întâmplă să aibă acesta încă pe
cineva care să-l necăjească, nu se mânie împotriva lui, ci rămâne
oarecum lipit de sufletul celui ce-l ocăreşte sau îl păgubeşte. Numai
împotriva acelora se aprinde, cari se pornesc împotriva săracilor, sau
grăesc nedreptate împotriva lui Dumnezeu, cum zice Scriptura,3 sau
vieţuesc altcumva în răutate. Căci cel ce iubeşte pe Dumnezeu mai mult
decât pe sine însuşi, mai bine zis cel ce nu se mai iubeşte pe sine,
ci numai pe Dumnezeu, nu-şi mai răzbună cinstea sa, ci vrea să fie
cinstită numai dreptatea Celui ce l-a cinstit pe el cu cinste veşnică.
Iar aceasta nu o face numai cu o voinţă mai slabă, ci ca unul ce şi-a
făcut o deprindere dintr-o astfel de aplecare, fiindcă a cercat mult
dragostea lui Dumnezeu. Pe lângă acestea trebue să ştim că cel ce a
fost dus la o aşa de mare dragoste de către Dumnezeu, se află mai
presus şi de credinţă în vremea lucrării ei, ca unul ce are de acum
întru simţirea inimii, prin marea lui dragoste, pe însuşi Cel cinstit
prin credinţă. Aceasta ne-o arată lămurit Sfântul Pavel, zicând: Iar
acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare
dintre ele este dragostea. Căci cel ce are, cum am zis, în bogăţia
dragostei pe Dumnezeu, este cu mult mai mare decât credinţa sa, ca
unul ce se află întreg în dragostea sa.
92. Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunoştinţe ne pricinueşte nu
puţină întristare când, ocărîndu-l pe cineva dintr-o întărîtare
oarecare, ni l-am făcut duşman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge
conştiinţa noastră, până ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem
pe cel ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai desăvârşită
înţelegere ne face foarte multă grijă şi mustrare chiar când careva
dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul că
suntem peste tot sminteală cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e
stingherită şi de la contemplarea lui Dumnezeu şi de la cuvântarea
despre EL Căci temeiul cunoştinţii fiind dragostea, nu lasă cugetarea
să se lărgească în zămislirea de contemplaţii dumnezeeşti, până nu vom
recâştiga mai întâi în dragoste şi pe cel ce s-a mâniat în deşert pe
noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple aceasta, sau s-a depărtat
de locul unde vieţuim noi, se cuvine ca, aşezându-i chipul feţii lui
în afecţiunea largă a sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii
legea dragostei. Căci cei ce vreau să aibă cunoştinţa lui Dumnezeu
trebue să privească spiritual şi feţele celor ce s-au mâniat fără
temeiu, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu
numai că se va mişca fără greşeală spre contemplarea lui Dumnezeu, ci
se va înălţa şi spre dragostea Lui cu multă îndrăsnire, ca una ce se
zoreşte neîmpiedecată de la treapta a doua la cea dintâi.
93. Calea virtuţii li se arată celor ce încep să iubească evlavia,
aspră şi posomorâtă. Nu fiindcă aşa este ea, ci fiindcă firea
omenească îndată ce-a ieşit din pântece la larg se dă în tovărăşia
plăcerilor. Dar celor ce au răzbit dincolo de mijlocul ei, li se arată
plăcută şi uşoară. Căci obişnuinţele rele, fiind supuse celor bune
prin împlinirea binelui, s-au pierdut deodată cu amintirea plăcerilor
nesocotite. Drept urmare sufletul umblă de aci înainte cu bucurie pe
toate cărările virtuţilor. Pentru aceasta Domnul, aducându-ne la
începutul căii mântuirii, zice: Strâmtă şi anevoioasă este calea, care
duce la vieaţă şi puţini umblă pe ea. 1 Iar către cei ce vreau să se
apuce cu multă hotărîre de păzirea sfintelor Sale porunci, zice: jugul
Meu este blând şi sarcina mea uşoară. 4 Deci la începutul nevoinţelor
trebue să împlinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o voinţă
oarecum silită, ca văzând Domnul cel bun scopul şi osteneala noastră,
să ne trimită voia Lui cea gata de ajutor, ca să slujim apoi cu multă
plăcere poruncilor Sale slăvite. Căci atunci ni se întăreşte de la
Domnul voinţa, ca să facem cu multă bucurie, neîncetat binele. Atunci
vom simţi cu adevărat că Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi să
vrem şi să lucrăm pentru bunăvoinţă.
94. Precum ceara, dacă nu e încălzită şi înmuiată multă vreme, nu
poate primi pecetea întipărită în ea, aşa şi omul nu poate primi
pecetea virtuţii lui Dumnezeu, dacă nu e cercat prin dureri şi
neputinţe. De aceea zice Domnul către dumnezeescul Pavel: Îţi este de
ajuns harul Meu. Căci puterea Mea în neputinţe se desăvârşeşte. 4 Dar
însuşi Apostolul se laudă zicând: Cu mare plăcere, deci, mă voiu lăuda
întru neputinţele mele, ca să se sălăşluiască întru mine puterea lui
Hristos. 5 Dar şi în Proverbe s-a scris: Pe care-l iubeşte Domnul, îl
ceartă; şi bate pe tot fiul pe care-l primeşte. 2 Apostolul numeşte
neputinţe năpustirile vrăjmaşilor crucii, cari se întâmplau necontenit
lui şi tuturor Sfinţilor, ca să nu se înalţe, cum însuşi zice, de
bogăţia covârşitoare a descoperirii,3 ci să stăruiască mai de grabă
prin smerenie în chipul desăvârşirii, păzind prin desele umiliri, cu
evlavie, darul dumnezeesc. Iar noi numim neputinţe, gândurile rele şi
slăbiciunile trupeşti. Căci atunci trupurile Sfinţilor ce se nevoiau
împotriva păcatului, fiind predate bătăilor aducătoare de moarte şi
altor felurite chinuri, erau cu mult deasupra patimilor intrate în
firea omenească prin păcat. Dar acum bisericile având pace multă din
mila Domnului, trebue să fie cercat trupul celor ce se nevoesc pentru
evlavie cu multe slăbiciuni, iar sufletul cu gânduri rele. Aceasta se
întâmplă mai ales celor în cari cunoştinţa lucrează întru multă
simţire şi încredinţare, ca să fie feriţi de toată slava deşartă şi
mândria, şi să poată primi, cum am zis, cu multă smerenie, pecetea
frumuseţii dumnezeeşti, după Sfântul care zice: Însemnatu-s-a peste
noi lumina feţii tale, Doamne! Deci trebue să răbdăm cu mulţumire voia
Domnului. Căci în felul acesta ni se va socoti drept a doua mucenicie
necontenita supărare din partea boalelor şi lupta cu gândurile
drăceşti. Căci cel ce zicea atunci sfinţilor mucenici prin acele
căpetenii nelegiuite să se lapede de Hristos şi să dorească slava
lumească, spune şi acum neîncetat aceleaşi lucruri robilor lui
Dumnezeu. Cel ce aducea atunci chinuri peste trupurile drepţilor şi
ocăra cumplit pe cinstiţii dascăli prin cei ce slujeau socotinţelor
sale diavoleşti, aduce şi acum felurite pătimiri mărturisitorilor
evlaviei, împreună cu multe ocări şi umiliri, mai ales când aceştia
ajută cu multă putere săracilor ce suferă pentru slava Domnului. De
aceea trebue să ne împlinim mucenicia conştiinţii noastre cu multă
hotărîre şi răbdare, înaintea lui Dumnezeu. Căci răbdând, zice, am
aşteptat pe Domnul, şi a căutat spre mine. 1
95. Smerita cugetare este un lucru greu de câştigat. Cu cât este mai
mare, cu atât se cer mai multe strădanii pentru dobândirea ei. Ea se
iveşte în cei părtaşi de sfânta cunoştinţă în două cazuri şi chipuri:
când luptătorul pentru evlavie se află la mijlocul drumului
experienţelor duhovniceşti, el are un cuget mai smerit din pricina
neputinţii trupului, sau a celor ce duşmănesc fără temeiu pe cei ce se
îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele; apoi când mintea e
luminată de harul dumnezeesc întru simţire şi siguranţă multă,
sufletul are smerita cugetare ca pe o însuşire firească, întrucât,
fiind plin de bunătate dumnezeească, nu mai poate să se umple de slavă
deşartă, chiar dacă ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se
socoteşte pe sine mai smerit decât toţi, în urma împărtăşirii de
bunăvoinţa dumnezeească. Cea dintâi smerită cugetare cuprinde de multe
ori întristare şi descurajare. Iar cea din urmă cuprinde bucurie
împreunată cu o sfială plină de înţelepciune. Fiindcă cea dintâi se
iveşte, cum am zis, în cei ce se află la mijlocul nevoinţelor, iar cea
de-a doua se trimite celor ce s-au apropiat de desăvârşire. Cea dintâi
se întristează adeseori când e lipsită de fericirile pământeşti. Cea
de-a doua, chiar dacă i-ar oferi cineva toate împărăţiile pământului,
nu se impresionează şi nu simte săgeţile cumplite ale păcatului. Căci
fiind cu totul duhovnicească, nu mai cunoaşte de loc slava trupească.
Dar tot cel ce se nevoieşte a trebuit să treacă prin cea dintâi, ca să
ajungă la cea de-a doua. Căci dacă nu ne-ar înmuia harul, aducând
asupra noastră pătimirile povăţuitoare, ca să lămurească voia noastră
cea slobodă, nu ne-ar dărui strălucirea smereniei de pe urmă.
96. Cei ce iubesc plăcerile vieţii de aici trec de la gânduri la
greşeli. Căci fiind purtaţi de o judecată nesocotită, doresc să
prefacă aproape toate gândurile lor pătimaşe în cuvinte nelegiuite şi
în fapte necuviincioase. Iar cei ce încearcă să ducă o vieaţă de
nevoinţe, scăpând de greşeli trec uşor la gânduri rele, sau la cuvinte
rele şi vătămătoare. Căci dacă dracii văd pe aceştia ţinându-se cu
plăcere de ocări, sau grăind lucruri deşarte şi ne la locul lor, sau
râzând cum nu trebue, sau mâniindu-se fără măsură, sau poftind slava
goală şi deşartă, se înarmează cu grămada împotriva lor. Pentru că
luând mai ales iubirea de slavă ca prilej pentru răutatea lor şi
sărind prin ea înlăuntru, ca printr-o oarecare portiţă întunecoasă, ei
izbutesc să răpească sufletele. Deci cei ce vreau să vieţuiască la un
loc cu mulţimea virtuţilor, sunt datori să nu dorească nici slavă,
nici întâlniri multe, nici să facă ieşiri dese, sau să defaime pe
cineva, chiar dacă ar fi vrednic de defăimare, nici să vorbească
multe, chiar dacă ar putea să le spună toate bune; căci vorba multă
împrăştiind fără măsură mintea, nu numai că o opreşte de la lucrarea
duhovnicească, ci o şi predă dracului trândăviei, care, slăbind-o
peste măsură, o predă apoi dracului întristării şi pe urmă celui al
mâniei. Deci se cuvine ca mintea să se ocupe pururea cu păzirea
sfintelor porunci şi cu pomenirea adâncă a Domnului slavei. Căci cel
ce păzeşte, zice, porunca, nu va cunoaşte cuvânt rău, adică nu se va
abate la gânduri sau la cuvinte rele.
97. Când inima primeşte cu o oarecare durere fierbinte săgetăturile
dracilor — încât îi pare celui războit că primeşte chiar săgeţile
înseşi, — sufletul urăşte cu amar patimile, ca unul ce se află la
începutul curăţirii. Căci dacă nu s-ar îndurera mult de neruşinarea
păcatului, nu ar putea să se bucure îmbelşugat de bunătatea dreptăţii.
Cel ce vrea prin urmare să-şi curăţească inima, să o încălzească
necontenit cu pomenirea Domnului Iisus, neavând decât acest cuget şi
acest lucru, fără încetare. Căci cei ce vreau să se lapede de
putreziciunea lor nu se cade ca uneori să se roage, iar alteori nu, ci
pururea să petreacă cu rugăciune în păzirea minţii, chiar dacă s-ar
afla undeva afară de casa de rugăciune. Căci precum cel ce vrea să
curăţească aurul, dacă lasă să înceteze oricât de scurtă vreme focul
din cuptor, face să se aşeze iarăşi sgura pe aurul curăţit, aşa şi cel
ce uneori pomeneşte pe Dumnezeu, alteori nu, pierde prin întrerupere
ceea ce socoteşte să câştige prin rugăciune. E propriu bărbatului
iubitor de virtute să ţină pururea pământul inimii în focul pomenirei
lui Dumnezeu, ca aşa, curăţindu-se răul puţin câte puţin sub dogoarea
bunei pomeniri, sufletul să se întoarcă cu desăvârşire la strălucirea
sa firească, spre şi mai multă slavă.
98. Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de draci, căci atunci ar
trebui să ieşim, după Apostol, din lume,1 ci, războiţi fiind de ei, să
rămânem nebiruiţi. Căci şi luptătorii îmbrăcaţi în fier sunt ţinta
săgeţilor trimise de vrăjmaşi şi aud sunetul săgeţilor şi văd săgeţile
trimise, dar nu sunt răniţi de ele, pentru tăria îmbrăcăminţii de
războiu. Pentru că fiind acoperiţi cu fier, ei rămân nebiruiţi când
sunt războiţi. Deci şi noi, fiind înarmaţi cu toate armele sfintei
lumini şi cu coiful mântuitor al tuturor faptelor bune, să tăiem
cetele întunecoase ale dracilor. Căci curăţia nu vine numai din a nu
mai face cele rele, ci şi din a stinge cu totul relele, prin
împlinirea cu grijă a celor bune.
99. Când va birui omul lui Dumnezeu aproape toate patimile, rămân să-l
mai războiască doi draci. Dintre aceştia, unul supără sufletul,
ducându-l de la multa iubire de Dumnezeu la o râvnă ne la locul ei,
încât acesta nu mai vrea să placă şi altul lui Dumnezeu, afară de el.
Iar celălalt supără trupul, stârnindu-l printr-o anumită aprindere
spre pofta împreunării. Aceasta se întâmplă trupului din pricină că o
atare plăcere e proprie firii în scopul naşterii de prunci şi de aceea
e uşor de biruit; dar şi din pricina îngăduinţii părăsirii din partea
lui Dumnezeu. Căci când vede Domnul pe vreun nevoitor înflorind bogat
în mulţimea virtuţilor, îl lasă să fie întinat de acest drac, ca să se
socotească pe sine mai nevrednic decât toţi oamenii din vieaţă.
Supărarea din partea acestei patimi sau urmează isprăvilor de
vrednicie, sau chiar le premerg uneori, ca fie într-un fel, fie
într-altul, să dea sufletului părerea că e netrebnic, oricât de mari
ar fi isprăvile lui. Cu primul drac ne vom lupta folosind multă
smerenie şi dragoste, iar cu al doilea, prin înfrânare, nemâniere şi
gândire adâncă la moarte. Simţind astfel neîncetat lucrarea Duhului
Sfânt, ne vom ridica şi deasupra acestor patimi, întru Domnul.
100. Câţi ne facem părtaşi de sfânta cunoştinţă, vom avea parte fără
îndoială şi de împrăştierile fără de voie. Am însemnat, zice
dumnezeescul Iov, şi ceea ce am greşit fără voie. Şi a făcut aşa cu
dreptate. Căci dacă nu ar înceta cineva de-a pomeni pururea pe
Dumnezeu şi dacă n-ar uita uneori sfintele lui porunci, nu ar cădea în
greşeala de voie sau fără de voie. Trebue prin urmare să aducem îndată
Stăpânului mărturisire întinsă şi despre greşalele fără de voie, adică
să împlinim cu prisosinţă canonul obişnuit căci nu este om care să nu
facă greşeli omeneşti, până se va încredinţa conştiinţa noastră prin
lacrimile dragostei despre iertarea acestora. Căci de vom mărturisi,
zice, păcatele noastre, credincios este şi drept, ca să ne ierte
păcatele noastre şi să ne curăţească de toată nedreptatea. Trebue să
luăm aminte la simţirea cu care facem mărturisirea, ca nu cumva
conştiinţa noastră să se mintă pe sine, cugetând că s-a mărturisit
deajuns lui Dumnezeu. Fiindcă judecata lui Dumnezeu este cu mult mai
bună decât conştiinţa noastră, chiar dacă ar fi cineva deplin
încredinţat că nu mai ştie nimic necurăţit în sine. Preaînţeleptul
Pavel ne învaţă zicând: Dar nici pe mine nu mă judec. Căci deşi nu
ştiu nimic întru mine, dar nu mă îndreptez întru aceasta. Iar Cel ce
mă judecă pe mine este Domnul. 1 Dacă deci nu ne vom mărturisi cum
trebue şi pentru greşelile fără voie, vom afla în noi în vremea
ieşirii noastre o oarecare frică nelămurită. Trebue să ne rugăm şi noi
cei ce iubim pe Domnul, ca să ne aflăm atunci în afară de orice frică.
Căci cel ce se va afla atunci în frică, nu va trece slobod peste
căpeteniile iadului. Fiindcă are, ca şi aceia, în frica sufletului o
mărturie a păcatului său. Dar sufletul ce se veseleşte în dragostea
lui Dumnezeu în ceasul deslegării, se înalţă atunci cu îngerii păcii
deasupra oştilor întunecate. Căci dragostea duhovnicească parcă îl
întraripează, dat fiind că a împlinit fără lipsuri legea. De aceea cei
ce ies cu o astfel de îndrăsnire din vieaţă, vor fi răpiţi până în
prezenţa Domnului împreună cu toţi Sfinţii. Iar cei ce se tem chiar şi
numai puţin în ceasul morţii, vor fi lăsaţi în grămada celorlalţi
oameni, ca unii ce se află sub judecată; căci ei vor trebui să fie
cercaţi prin focul judecăţii şi aşa să primească partea ce li se
cuvine după faptele lor, de la Bunul nostru Dumnezeu şi împărat Iisus
Hristos. Fiindcă El este Dumnezeul dreptăţii şi a Lui este bogăţia
bunătăţii împărăţiei, de care ne va face parte nouă celor ce-l iubim
pe El, în veac şi în toţi vecii vecilor, Amin.
Tâlcuirea sfântului Maxim la cuvântul capului 100, care zice: Căci vor
trebui să fie cercaţi prin focul judecăţiidespre al cărui înţeles au
întrebat unii:
Cei ce au câştigat dragostea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi şi-au
înălţat aripile sufletului prin virtuţi, se răpesc în nori şi la
judecată nu vin, cum zice Apostolul. Iar cei ce n-au câştigat cu totul
desăvârşirea, ci au păcate şi isprăvi bune laolaltă, vin la locul
judecăţii şi acolo, fiind oarecum arşi prin cercetarea faptelor bune
şi rele,1 dacă se va îngreuia cumpăna celor bune se vor izbăvi de
munci. 2
Isaia Pustnicul
Vieaţa şi opera
Autorul celor 27 capete Despre păzirea minţii nu este Isaia care a
trăit pe la anul 370 şi de care vorbesc Rufinus şi Palladius, cum
admite şi notiţa biografică din Filocalia greacă, ci un monah cu
acelaşi nume din pustia schetică a Egiptului, apoi din pustia de lângă
Gaza Palestinei, care s-a împotrivit Sinodului din Calcedon, iscălind
EnoticonulÎmpăratului Zeno la 482, şi a murit la anul 488. Acest lucru
l-a dovedit Kruger pe baza scurtei biografii ce i-a închinat-o acestui
Isaia mai tânăr Zaharia Retorul şi care a fost publicată la 1870. 8 de
la el au rămas 29 de cuvântări Orationes Isaiae Abatae, cari nu erau
cunoscute până de curând decât într-o traducere latină de la 1574 a
lui P. Fr. Zinus publicată la Migne PG. 40, col. 1109—1206, după un
manuscris grec neidentificat. Abia în 1911 a fost publicat un text
grec original al lor în Ierusalim de călugărul Augustin, pg. XXV251.
Dar acest text nu-l avem la îndemână. 4 Aceste cuvântări adresate unor
monahi tineri tratează despre virtuţile principale ale vieţii ascetice
şi au o căldură şi o densitate, cari arată că isvoresc dintr-o
experienţă. Ele n-au în ele nici o eroare christologică, de aceea au
fost foarte mult cetite. Din aceste cuvântări s-au păstrat mai multe
excerpte. Aşa sunt cele 19 capete publicate în Migne PG. 40. 1205
—1212. 1 Gallandi a identificat textul tuturor acestor capete în cele
29 de cuvântări şi a arătat la note din ce cuvântare e luat fiecare. 1
Cele 27 capete Despre păzirea minţii, cuprinse în Filocalie, alcătuesc
şi ele un astfel de extras, care nu ne dă decât o idee aproximativă
despre frumuseţea gândirii asceticemistice a lui Isaia. Dintre ele am
identificat câteva între cele 19 capete Despre asceză şi isichie din
Migne PG. 40. 1205—1212, care la rândul lor au fost identificate de
Gallandi în textul celor 29 cuvântări. Iar pe altele le-am identificat
numai în cele 29 cuvântări. În total am reuşit să identific 15 capete
din 27. Dar cred că s-ar putea găsi şi celelalte 12 în textul acelor
cuvântări.
Un extras de sentinţe din aceste cuvântări, în limba latină, după un
text grec ce se pare că nu s-a păstrat, se cuprinde În marea colecţie
de reguli monahale a călugărului apusean Benedict de Aniane 821 şi
poartă titlul: Praecepta seu consilia abbatis Isaiae posita tironibug
În monac ha tu Migne P. L. 103, col. 427-434.
Dau mai jos un conspect care arată fiecare din cele 15 capete
identificate din Filocalie, cu paralela lui din cele 29 cuvântări, şi
cu cele din cele 19 excerpte:
F 1 Or. II cap. 2 PG. 40, 1108
F 2 E 12 PG 40, 1209-
F 3 Or. IV cap. 8 PG. 40. 1117
F 4 Or. IV cap. 12 PG. 40, î120
F 5 Or. IV cap. 12 cont PG. 40, 1121
F 6 Or. XVI cap. 4 PG. 40, 1144
F 10 — Or XIII cap. 3 PG. 40, 1139
F 11 Or. XVII cap. 8-9 PG. 40. 1151 E 10 PG. 40, 1208;
F 12 Or. XVII cap. 9 PG 40, 1151 E 13 PG. 40, 1209!
F 15 Or. XXVI cap. 2 PG 40, 1192 E 19 PG. 40, 1212
F 16 Or. XXVI cap i. 2 PG. 40, 1193
F 20- -21 Or XXV cap. 14-15 PG. 40, 1183 E 16 PG. 40, 1212
F 22 Or XXV cap. 15 PG. 40, 1184 E 17 PG. 40, 1212
F 23, part 2-a E 18 PG. 40. 1212
F 26 E 11 PG. 40, 1212
ISAIA PUSTNICUL
Despre păzirea minţii în 27 de capete
1. Este în firea minţii mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se
mânie omul împotriva tuturor celor semănate de vrăjmaşul într-însul nu
va vedea nici curăţie întru sine. Când a aflat Iov lucrul acesta, a
blestemat pe vrăjmaşii săi zicând: Necinstiţilor şi defăimaţilor,
lipsiţi de tot binele, nu v-am socotit vrednici nici de câinii
turmelor mele!iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie
toate voile sale, până când întăreşte în sine voia cea după fire a
minţii.
2. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmaşilor şi o vei vedea
că fuge de la tine slăbită, să nu ţi se bucure inima. Căci răutatea
duhurilor este în urma lor. Ei pregătesc un războiu şi mai rău decât
cel dintâi şi adună forţe înapoia cetăţii, poruncindu-le să nu se
mişte din loc. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor
fugi de la faţa ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălţa întru
inima ta, pe motiv că i-ai izgonit şi vei părăsi cetatea, se vor
ridica unii de la spate, alţii din faţă şi bietul suflet se va pomeni
împresurat de ei fără scăpare. Cetatea este rugăciunea; lupta este
împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastră
este mânia.
Iov 30 1—2
394
3. Să stăm deci, iubiţilor, întru frica lui Dumnezeu, păzind şi
supraveghind lucrarea virtuţilor. să nu dăm pricină de sminteală
conştiinţei noastre, ci să luăm aminte la noi înşine întru frica lui
Dumnezeu până când se va desrobi şi ea dimpreună cu noi, ca să se facă
între noi şi ea unire deplină. Ea va fi atunci paznica noastră,
arătându-ne fiecare lucru de care trebue să ne ferim. Dacă însă nu o
vom asculta, se va depărta de la noi şi ne va părăsi şi vom cădea în
mâinile vrăjmaşilor, cari nu vor mai avea milă de noi. Căci iată cum
ne-a învăţat Stăpânul nostru, zicând: Împacă-te cu pârîşul tău, până
eşti încă pe cale cu el... 1 şi cele următoare. Pârîşul este
conştiinţa, fiindcă se împotriveşte omului ce vrea să facă voia
trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte îl dă pe mâna
vrăjmaşilor săi.
4. Când vede Dumnezeu că mintea i s-a supus Lui din toată puterea şi
nu are alt ajutor fără numai pe El singur, o întăreşte zicând: Nu te
teme fiul meu Iacob, prea micule la număr Israil; şi iarăşi: Nu te
teme, că te-am răscumpărat; te-am numit cu numele Meu şi al Meu eşti
tu. De va fi să treci prin apă, cu tine voi fi şi puhoaiele nu te vor
înghiţi. Iar de va fi să treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacăra nu
te va mistui. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui israil,
Cel ce te mântuieşte. 2
5. De va auzi mintea această încurajare, va îndrăzni împotriva
vrăjmaşului, zicând: Cine vrea să bată războiu cu mine? Să vie de
faţă! Cine este protivnicul meu? Să se apropie de mine. Iată, Domnul
este ajutorul meu, cine mă va asupri? Voi toţi ca o haină vă veţi
învechi şi veţi fi mâncaţi de molii. 3
6. Dacă inima ta urăşte păcatul prin fire, va ieşi biruitoare şi se va
depărta de la toate ce nasc păcatul. Pune muncile înaintea ta şi vei
cunoaşte că ajutorul tău rămâne cu tine. Iar tu întru nimica să nu-L
întristezi pe Dumnezeu, ci plângând înaintea Lui, zi aşa: A Ta este
mila, ca să mă izbăveşti pe mine, Doamne; căci fără ajutorul Tău, îmi
este cu neputinţă să scap din mâinile vrăjmaşilor mei. Fii cu luare
aminte şi la inima ta şi el te va păzi de tot răul.
7. Dator este monahul să închiză toate porţile sufletului său, adică
toate simţurile, ca să nu mai facă greşeli prin ele. Căci de se va
vedea mintea pe sine nestăpânită de nimic, se va pregăti pentru
nemurire, aducându-şi simţurile sale la un loc şi făcându-le un singur
trup.
8. Când se va slobozi mintea de toată nădejdea din lumea văzută, să
ştii că acesta e semn că a murit În tine păcatul.
9. Când se va elibera mintea, se va înlătura tot ce e la mijloc între
ea şi Dumnezeu.
10. Când se va izbăvi mintea de toţi vrăjmaşii ei şi se va linişti, se
va afla într-un veac nou, cugetând la cele nouă şi nestricăcioase.
Deci unde este stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii. 1
11. Dracii se învălue şi se acoperă pentru o vreme în vicleşugul lor,
că doar îşi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de
luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-odată asupra bietului
suflet şi îl răpesc ca pe o vrabie. Şi dacă se află mai puternici
decât bietul suflet, îl prăvălesc fără milă în păcate mai grele ca
cele de la început, pentru cari s-a rugat să fie iertat. Să stăm deci
cu frica lui Dumnezeu şi să străjuim inima, săvârşind lucrarea
noastră. Căci păzind virtuţile, împiedecăm răutatea vrăjmaşilor.
12. Iisus Hristos, învăţătorul nostru, ştiind vrăjmaşa lor neîndurare
şi milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu
stricteţe, zicând: Fiţi gata în tot ceasul, că nu ştiţi în care ceas
vine furul;
3
deci nu cumva venind să vă găsească dormind;1 şi iarăşi: Vedeţi să nu
se îngreuieze inima voastră întru desfrânare, beţie şi griji lumeşti
şi să vie peste voi fără de veste ceasul acela. 2 Deci ia seama la
inima ta, fiind cu luare aminte la simţurile tale. Şi dacă se va
întovărăşi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii cari
te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis
gândurile, recunoaşte pe cele ce vreau să intre şi să-l spurce,
fiindcă acestea turbură mintea ca să se facă mândră şi trândavă. Dar
cei ce cunosc răutatea lor, rămân neturburaţi, rugându-se Domnului.
13. De nu va urî omul toată lucrarea lumii acesteia, nu va putea sluji
lui Dumnezeu. Deci care este slujirea lui Dumnezeu? Numai aceasta: să
nu avem nimic străin în minte în vremea când ne rugăm Lui, nici
plăcere când îl binecuvântăm, nici răutate când îi cântăm, nici ură
când luăm partea Lui, nici râvnă rea care să ne împiedece să zăbovim
cugetând la el şi să ne aducem aminte de El. Căci toate aceste lucruri
întunecate se fac zid care închide nefericitul suflet, de nu poate
sluji curat lui Dumnezeu. Fiindcă acestea îl reţin în văzduh şi nu-l
lasă să meargă în întâmpinarea lui Dumnezeu şi să-L binecuvinteze
întru ascuns şi să-L primească în cămara inimii, ca să fie luminat de
El. Iată de ce se întunecă mintea totdeauna şi nu se poate apropia de
Dumnezeu, dacă nu are grijă să taie acestea de la sine, întru
cunoştinţă.
14. Când mintea va izbăvi simţirile sufletului de voile trupului şi le
va aduce la nepătimire şi va desface sufletul de voile trupului,
atunci, dacă va vedea Dumnezeu neruşinatele patimi năvălind asupra
sufletului, ca să-i tragă simţirile în păcat, şi va striga mintea
întru ascuns pe Dumnezeu neîncetat, îi va trimite ajutorul Său şi le
va alunga pe toate deodată.
15. Rogu-te, câtă vreme eşti în trup, să nu laşi slobodă inima ta.
Căci precum plugarul nu se poate bizui pe vreo roadă ce se arată în
ţarina sa, mai înainte de-a o aduna în hambarele sale, fiindcă nu ştie
ce i se poate întâmpla, tot aşa omul nu poate da drumul inimii sale
câtă vreme are suflare în nările sale. Şi precum omul nu ştie ce
patimă îl va întâmpina până la cea din urmă suflare, tot aşa nu poate
slobozi inima sa până are răsuflare; ci trebue să strige totdeauna
către Dumnezeu, după ajutorul şi mila Lui.
16. Cel ce nu află ajutor în vremea războiului, nu poate nădăjdui nici în pace.
17. Abia când cineva se va desface de cele de-a stânga de cele rele,
îşi va cunoaşte cu de-amănuntul toate păcatele ce le-a făcut înaintea
lui Dumnezeu. Căci nu-şi vede omul păcatele sale, de nu se va desface
de ele cu amărăciune. Dar cei ce au ajuns la măsura aceasta, nu au
aflat plînsul şi rugăciunea şi ruşinea înaintea lui Dumnezeu,
aducându-şi aminte de urîta lor tovărăşie cu patimile? Să ne luptăm
deci, fraţilor, după puterea noastră, şi dimpreună cu noi va lucra şi
Dumnezeu după mulţimea milelor Sale. Chiar dacă nu ne-am păzit inima
ca părinţii noştri, să ne sârguim după putere să păzim trupurile
noastre fără de păcat, precum cere Dumnezeu şi să credem că, ţinând
seama de vremea foametei ce am apucat-o, va face şi cu noi mila pe
care a făcut-o cu Sfinţii Săi.
18. Cel ce şi-a închinat întreaga inimă căutării lui Dumnezeu întru
evlavie şi după adevăr, nu poate avea părerea că a ajuns plăcut
înaintea lui Dumnezeu. Căci câtă vreme îl mustră conştiinţa pentru
unele lucrări împotriva firii, nu este cu totul liber. Câtă vreme este
cineva care îl mustră este şi cineva care îl învinovăţeşte; iar câtă
vreme atârnă asupra lui învinuirea, nu e de faţă slobozenia. Dacă însă
mai pe urmă, luând seama la tine în vremea rugăciunii, vezi că nimic
nu te învinovăţeşte de păcat, să ştii că eşti slobod şi ai intrat În
sfânta Lui odihnă după voia Sa. Dacă vezi că roada cea bună s-a
împuternicit de n-o mai înăbuşe neghina vrăjmaşului, şi că nu din voia
lor şi din vicleşug s-au depărtat protivnicii, încetând a mai război
simţurile tale; şi dacă nourul face umbră deasupra cortului şi soarele
nu te arde ziua nici luna noaptea; dacă se află întru tine isprăvită
toată pregătirea cortului, ca să stai şi să-l străjueşti după voia lui
Dumnezeu, să ştii că ai biruit cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar atunci şi
El face umbră deasupra cortului, căci al Lui este. Până când însă ţine
războiul, omul petrece în frică şi cutremur, cugetând că poate birui
sau poate fi biruit azi, ori poate birui sau poate fi biruit mâine.
Căci lupta strânge Inima. Dar nepătimirea nu e turburată de războiu.
Cel ajuns la nepătimire a primit răsplata şi nu mai are grijă de
desbinarea celor trei, căci s-a făcut pace între ei prin Dumnezeu. Iar
cei trei sunt: sufletul, trupul şi duhul. Deci când cei trei se fac
una prin lucrarea Duhului Sfânt nu se mai pot despărţi. Aşa dar să nu
te socoţi pe tine că ai murit păcatelor, câtă vreme eşti supărat de
vrăjmaşii tăi, fie în vremea privegherii, fie În vremea somnului. Căci
câtă vreme nefericitul om este pe arena de luptă, nu poate avea
siguranţă.
19. Când se întăreşte mintea şi se pregăteşte să urmeze dragostei,
care stinge toate patimile trupului şi nu mai lasă să stăpânească ceva
din cele protivnice firii asupra inimii, se împotriveşte la toate cele
opuse firii, până când le va despărţi de cele fireşti.
20. Cercetează-te, frate, în fiecare zi, ca să-ţi cunoşti inima şi să
vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu, şi lapădă-le din
inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta.
21. Fii deci cu luare aminte la inima ta, frate, şi ia seama la
vrăjmaşii tăi, căci sunt vicleni în răutatea lor. Încredinţează-te în
inima ta de cuvântul acesta: nu poate face cele bune, omul care
săvârşeşte cele rele.
De aceea ne-a învăţat Mântuitorul să priveghem, zicând: Strâmtă este
poarta şi îngustă calea ce duce la vieaţă, şi puţini sunt cei ce o
află pe ea. 1
22. Fii deci cu luare aminte la tine, ca nu cumva ceva din cele ale
pierzării să te desfacă de Dumnezeul dragostei. Stăpâneşte-ţi inima ta
şi nu fii nepăsător, zicând: Cum o voi păzi, om păcătos fiind? Căci
când va părăsi omul păcatele sale şi se va întoarce la Dumnezeu,
pocăinţa sa îl va naşte a doua oară şi-l va face cu totul nou.
23. Dumnezeeasca Scriptură cea Veche şi Nouă vorbeşte pretutindeni
despre păzirea inimii. întâi cântăreţul David strigă: Fiii oamenilor,
până când veţi fi grei la inimă? şi iarăşi: Inima lor este deşartă".
Iar despre cei ce cugetă cele deşarte spune: Zis-a întru inima sa: nu
mă voi clăti; şi iarăşi: Zis-au întru inima lor: uitat-a Dumnezeu. Şi
câte ca acestea. Monahul este dator să înţeleagă scopul Scripturii,
către cine grăieşte şi când grăieşte, şi să ţină neîncetat lupta
nevoinţii. Să fie cu luare aminte la atacurile momelile vrăjmaşului.
Şi ca un cârmaciu să tae valurile, călăuzit de harul lui Dumnezeu. Să
nu se întoarcă din cale, ci să fie cu luare aminte numai la sine şi să
vorbească în linişte cu Dumnezeu cu gând neclătit şi cu minte
neiscoditoare.
24. împrejurările cer, de la noi rugăciune, precum valurile, vijeliile
şi furtunile cer cârmaciu. Căci suntem supuşi la atacul gândurilor,
atât ale virtuţii, cât şi ale păcatului. Iar stăpân peste patimi se
zice că este gândul cel evlavios şi iubitor de Dumnezeu. Deci ni se
cade nouă, celor ce râvnim liniştea, să deosebim şi să despărţim cu
luare aminte şi cu înţelepciune virtuţile şi păcatele, şi să aflăm
care virtute trebue să o cultivăm când sunt de faţă părinţii şi fraţii
şi pe care s-o lucrăm când suntem singuri. Trebue să mai ştim care
este virtutea primă, care a doua, a treia; şi care patimă este
sufletească şi care trupească; şi din care virtute ne răpeşte mândria
mintea, din care se iveşte slava deşartă prin care se aproprie mânia
şi din care se iveşte lăcomia pântecelui. Căci datori suntem să
curăţim gândurile, precum şi orice înălţare ce ar creşte împotriva
cunoştinţei de Dumnezeu.
25. Cea dintâi virtute este nepurtarea de grijă, adică moartea faţă de
orice om şi de orice lucru. Din aceasta se naşte dorul de Dumnezeu.
Iar acesta naşte mânia cea după fire, care se împotriveşte oricărui
atac încercat de vrăjmaşul. Atunci găseşte sălaş în om frica lui
Dumnezeu, iar prin frică se face arătată dragostea.
26. Trebue să alungăm din inimă momeala gândului, prin împotrivire
cucernică în vremea rugăciunii, ca să nu ne aflăm cu buzele vorbind cu
Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Căci nu primeşte
Dumnezeu rugăciune turbure şi dispreţuitoare de la cel ce se
îndeletniceşte cu liniştirea. Scriptura ne îndeamnă pretutindeni să
păzim simţurile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui
Dumnezeu şi după legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei înţeleg
toate mişcările sufletului, dar mai ales mânia şi pofta, căci acestea
sunt supuse puterii raţiunii, am săvârşit virtutea şi am împlinit
dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu şi spre voile Lui, iar mânia
împotriva diavolului şi a păcatului. Spre ce lucrare năzuim prin
urmare? Spre meditaţia cea ascunsă.
27. De se va semăna vreun gând urît în inima ta, şezând în chilia ta
priveşte şi împotriveşte-te păcatului, ca nu cumva să te birue.
Sârgueşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, gândind că îţi poartă de
grije şi că cele ce le grăieşti întru inima ta sunt descoperite
înaintea Lui. Zi deci sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoşii,
cari-s ca şi tine, să nu vază păcatele tale, cu cât mai mult trebue să
te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfătuirea
aceasta cu tine însuţi vine în sufletul tău frica lui Dumnezeu. Şi
dacă rămâi În ea, rămâi neclintit de patimi, precum este scris: Cei ce
nădăjduesc spre Domnul, sunt ca muntele Sionului; nu se va clăti în
veac cel ce locueşte în Ierusalim. Şi la tot lucrul pe care-l faci, să
ai pe Dumnezeu înainte şi să cugeţi că vede orice gând al tău, şi nu
vei păcătui niciodată, A Lui fie slava În veci Amin.
CUPRINSUL
Cuvânt înainte V
SF. ANTONIE CEL MARE: Vieaţa şi opera lui.... 1
, învăţături despre vieaţa morală 3
EVAGRIE PONTICUL. Vieaţa şi scrisul lui 35
Schiţă monahicească 39
Capete despre deosebirea gândurilor 48
Capete despre trezvie..... 71
, Cuvânt despre Rugăciune... 74
IOAN CASIAN: Vieaţa şi scrierile lui 94
Despre cele opt gânduri ale răutăţii... 97
, Cuvânt despre sf. Părinţi din Skit... 124
NIL ASCETUL, Vieaţa şi scrierile lui 142
, Cuvânt ascetic 151
MARCU ASCETUL: Vieaţa şi scrierile lui 229
, Despre legea duhovnicească.... 230 Despre cei ce cred că se
îndreptează din fapte 248
Despre Botez 274
, Epistolă către Nicolae Monahul... 310
DIADOCH AL FOTICEEI Vieaţa şi scrisul lui.... 329
Definiţii 334
Cuvânt ascetic În 100 capete. 335 ISAIA PUSTNICUL Vieaţa şi opera lui...... 391
, Despre păzirea minţii în 27 de capete 393
Cuprinsul 402
Unele greşeli de tipar
Pagina rândul în loc de citeşte
191 1 de sus ceea se pare ceea ce se pare
227 2 de jos n Ilpg
257 9 de sus lucrurile locurile
282 9 de jos pg. 91 pg, 88
286 2 de sus 7topaŞoXi wpooŞoXi
287 10 de jos numai nu mai
301 2 de jos pg. 281 pg. 276
306 11 de sus evSuţWjfiâTov ávS-UjMjfiáxoi
343 i de os 287 28,7
Din scrierile traducătorului:
1. VIEAŢA ŞI ACTIVITATEA PATRIARHULUI DOSOFTEIU AL IERUSALIMULUI Cernăuţi 1929
2. Hristu Andrutsos: DOGMATICA BISERICII ORTODOXE RĂSĂRITENE,
traducere din greceşte... Sibiu 1950
3. CATOLICISMUL DE DUPĂ RĂZBOIU. Sibiu 1932 ,
4. ViEAŢA ŞI ÎNVĂŢĂTURA SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA epuizată Sibiu 1938
5. ORTODOXIE ŞI ROMÂNISM Sibiu 1939
6. POZIŢIA D.-LUI LUCIAN BLAGA FAŢĂ DE CREŞTINISM ŞI ORTODOXIE Sibiu 1942
7. IISUS HRISTOS SAU RESTAURAREA OMULUI Sibiu 1943
Digitally signed by Apologeticum
DN: cnApologeticum, cRO, oApologeticum, ouBiblioteca teologica
digitala, email: apologeticum2003@yahoo.com Reason: I attest to the
accuracy and integrity of this document Location: Romania Date:
2005.03. 21 19:26:06 0200