sâmbătă, 15 aprilie 2017

JEAN CLAUDE LARCHET SFANTUL GAVRIIL IVIREANUL CEL NEBUN PENTRU HRISTOS

JEAN-CLAUDE LARCHET

Sfântul GAVRIIL IVIREANUL cel nebun pentru Hristos

JEAN-CLAUDE LARCHET

Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos

În româneşte de Marinela Bojin

Bucureşti

Cartea a apărut cu binecuvântarea Preafericitului Ilie al II-lea, Patriarh-catolicos al întregii Georgii

Redactor: Diana-Cristina Vlad

Traducerea a fost făcută după originalul în limba franceză: Jean-Claude Larchet, Saint Gabriel fol-en-Christ de Georgie, LAge dHomme, Laussane, Suisse, 2015.

© 2015, Jean-Claude Larchet © Editura Sophia, pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LARCHET, JEAN-CLAUDE

Sfântul Gavriil Ivireanul, cel nebun pentru Hristos

Jean-Claude Larchet; trad, din lb. franceză de Marinela Bojin bucureşti: Editura Sophia, 2016

ISBN 978-973-136-525-1 I. Bojin, Marinela (trad.)

235.3

CUVÂNT ÎNAINTE

Sfântul Gavriil (1929-1995), care a fost canoni­zat în 2012 de Biserica Georgiei, aparţine unei cete de sfinţi cu totul deosebite, care însă a fost în­totdeauna prezentă în Biserica Ortodoxă, cel puţin din veacul al III-lea până în zilele noastre, şi anume cea a celor nebuni în Hristos (sau nebuni pentru Hristos), numiţi în greacă saloi şi în rusă iurodivîie.

Aceştia, de-a lungul veacurilor, au fost tot mai rari în Grecia şi în zonele helenofone. în schimb, au fost numeroşi în Rusia între veacuri­le al XVI-lea şi al XIX-lea; au mai existat câţiva în primele două decenii ale veacului al XX-lea, dar au fost trataţi cu brutalitate de statul comunist, care i-a scos din societate, internându-i în spitale de psihiatrie.

Sfântul Gavriil este fără îndoială unul dintre ultimii sfinţi nebuni pentru Hristos cunoscuţi în

5

întreaga lume ortodoxă. De la moartea sa au tre­cut doar douăzeci de ani şi, tot la mai puţin de douăzeci de ani de la adormirea sa, a şi fost ca­nonizat de Biserica Georgiei. Mulţi dintre fiii săi duhovniceşti, mulţi dintre cei călăuziţi de el că­tre Dumnezeu, mulţi dintre cei pe care i-a uimit cu vorbele, cu faptele şi cu minunile sale sunt în­că în viaţă şi pot da mărturie în chip viu despre viaţa, personalitatea şi harismele sale.

Sfântul Gavriil este o figură cu totul aparte a spiritualităţii ortodoxe contemporane, nu numai pentru că a fost nebun pentru Hristos, ci şi pen­tru că a fost deopotrivă un mărturisitor al cre­dinţei, un mucenic al prigoanei comuniste şi un mare părinte duhovnicesc; harurile străvederii şi prorociei, cu care l-a înzestrat Dumne­zeu, le-a pus în slujba iubirii de aproapele, pe care, dimpreună cu smerenia, o socotea virtutea de căpetenie a vieţii duhovniceşti. Această iubi­re, arătată oamenilor adesea în chip neobişnuit, câteodată aspru şi răvăşitor, pentru a-i trezi din amorţire, provocându-le un adevărat „şoc elec­tric" duhovnicesc, era întotdeauna iubire ade­vărată şi profundă, şi nu avea altă ţintă decât în­toarcerea fiecăruia la Dumnezeu şi împrietenirea cu El. Numeroasele minuni săvârşite de Sfântul Gavriil în timpul vieţii sale şi după trecerea la cele veşnice dau mărturie deplină că a fost vas ales al Duhului Sfânt şi dăruitor mărinimos al harului dumnezeiesc.

6

Sfântul Gavriil nu a lăsat nimic scris, şi predi­cile sale n-au fost înregistrate în vreun fel. Dar mărturia întregii sale vieţi, apoftegmele transmi­se de cei care l-au cunoscut, cuvintele adunate de cei care i-au fost aproape sunt, toate, învăţă­turi ziditoare pentru viaţa duhovnicească, şi tu­turor celor ce vor citi această carte le dorim să se folosească de ele.

Scrierea de faţă datorează mult diverselor do­cumente menţionate în bibliografie. E mai puţin o lucrare originală, cât mai degrabă o muncă de compunere, de ordonare, de traducere şi de rescriere. Am considerat necesar s-o scriu din trei motive:

Primul a fost faptul că sursele menţionate nu au o structură bine organizată, sunt slab redacta­te şi, în cazul celor traduse în franceză, nu foar­te bine traduse; nici una dintre ele nu abordea­ză subiectul în totalitate şi nu constituie o scriere care poate fi preluată ca atare.

în al doilea rând, se cuvenea ca în colecţia „Mari duhovnici ortodocşi ai veacului al XX-lea", după mai mult de douăzeci de volume consacra­te unor monahi greci, ruşi, români şi sârbi, să fie inclus şi un eminent reprezentant al vechii şi ve­nerabilei Biserici a Georgiei.

în al treilea rând, în ultimii zece ani, m-am apropiat sufleteşte de Sfântul Gavriil; întotdeau­na, la sfârşitul fiecărei călătorii în Georgia, încă mai înainte de a fi canonizat, mergeam să mă reculeg

7

la mormântul său şi să-i cinstesc ca pe niş­te sfinte moaşte rămăşiţele pământeşti, însoţit fie de prietenul meu Arhiepiscopul Ştefan de Tsageri şi Lentekhi, fie de unul dintre prietenii mei georgieni, ucenic al Sfântului Gavriil, despre ca­re acesta a prorocit că va fi preot, după cum s-a şi întâmplat; aşa am putut să iau parte şi să mă rog împreună cu ei la slujbele de pomenire să­vârşite pentru el; aşa am putut să mă întâlnesc cu mulţi apropiaţi de-ai săi între care monahia Parascheva, care i-a slujit la chilie şi a fost cea mai apropiată fiică duhovnicească a sa de la Mănăstirea Samtravo -, să-i ascult vorbind despre el şi să adun de la ei câteva istorioare inedite.

Mulţumesc Preafericirii Sale Patriarhului-catolicos Ilie al II-lea, cu care am avut cinstea să mă întâlnesc în fiecare dintre călătoriile mele în Georgia, care mi-a dat binecuvântare pentru pu­blicarea acestei cărţi.

8

I.

VIAŢA

1.

Copilăria

Goderdzi Urghebadze (cel ce va să fie Sfântul Gavriil) s-a născut pe 26 august 1929, la Tbilisi, capitala Georgiei. Părinţii săi se numeau Vasile şi Varvara. Ei mai aveau doi copii, Emma şi Mi­hail, iar după naşterea lui Goderdzi, au mai avut o fiică, Julieta.

Tatăl său era nu doar un comunist convins, ci şi un ateu militant, care a luat parte la distruge­rea bisericilor, iar mama sa era prea puţin inte­resată de religie1. Aşa că a fost botezat prin grija unei foste monahii, Tamara Beghiaşvili2, la Bise­rica Sfânta Varvara, situată nu departe de casa lor, în cartierul Navtlughi.

1 Sub înrâurirea fiului ei, către sfârşitul vieţii s-a călugărit, intrând în obştea Mănăstirii Samtravo, sub numele de Ana; acolo a şi murit în anul 2002.

2 Multe mănăstiri erau închise de puterea comunistă, şi adesea monahii şi monahiile trăiau în oraşe, ca simpli mireni.

9

Goderdzi avea vreo doi ani când tatăl său a fost aşasinat în circumstanţe care au rămas ob­scure. Familia i-a dat atunci numele de Vasiko1, în amintirea tatălui său.

În copilărie, Vasiko, deşi n-a avut parte de nici o educaţie religioasă, era plecat spre lucruri cu­cernice: construia bisericuţe din beţe de chibri­turi şi erau zile în care, spre mirarea mamei sale, abia de mânca din puţinul ce se punea pe masă în acele timpuri de lipsuri; stătea mai degrabă singur, decât să se joace cu cei de vârsta lui; era un copil liniştit şi tăcut.

Iubea mult animalele. îl durea să vadă cum cei ai casei pun curse pentru şoareci, aşa că făcea el nişte cuşti mici, în care-i prindea vii şi apoi le dădea drumul pe câmp. îi erau dragi păsările, iar acestea, netemându-se de el, zburau în jurul lui, ciripind, şi i se aşezau pe căpşor şi pe umeri.

A mers la şcoală la şase ani. Era un elev sili­tor, iubit de învăţători şi de colegi pentru blân­deţea lui.

La vârsta de şapte ani, a auzit pentru prima oară de Hristos într-un fel care l-a impresionat foarte tare şi care i-a schimbat cu totul viaţa. într-o zi, a văzut doi vecini certându-se şi l-a auzit pe unul dintre ei spunându-i celuilalt: „Ai vrea să mă răstigneşti ca pe Hristos, nu-i aşa?" Vasi­ko i-a întrebat pe cei ai casei de ce a fost răstig­nit Hristos. I s-a spus să se ducă la biserică şi să-l

1 Diminutiv de la Vassili vasilică.

10

întrebe pe preot. Biserica era închisă, însă pazni­cul l-a întrebat pentru ce venise şi, aflând de la el ce şi cum, l-a sfătuit să citească „cartea despre Hristos". Aşa că a strâns bani ca să-şi cumpere o Biblie, şi de atunci n-a mai avut alt gând decât să-şi închine viaţa lui Hristos. Lăsând de-o par­te joaca, îşi petrecea zilele citind şi recitind ore în şir Sfintele Scripturi. Când se întorcea de la şcoală, îşi făcea iute temele, ca să aibă mai mult timp pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Iar seara se ruga mult.

2.

Harismele şi minunile unui copil de numai doisprezece ani

Evlavia i-a tot sporit în următorii ani. La vârsta de doisprezece ani, a avut o vedenie, legată de lupta sa arzătoare împotriva răului, pe care a istorisit-o astfel la sfârşitul vieţii sale: „într-o noapte, m-am trezit dintr-odată din somn şi am văzut înaintea mea un diavol înfricoşător la chip, care mă privea mânios. Din mila lui Dumnezeu, nu m-am temut foarte tare, atâ­ta doar că nu puteam să mă mişc. De alungat, n-aveam cum să-l alung, pur şi simplu stăteam şi-l priveam năucit. Roşu de furie, mi-a zis: Tu te lupţi cu mine? Şi m-a lovit cu pumnul." Când a intrat în cameră, mama şi-a găsit copilul întins pe pat, fără cunoştinţă.

11

Această încercare, chinuitoare pentru sufletul şi trupşorul lui de copil, a fost providenţială, pen­tru că i-a întărit credinţa în Dumnezeu şi i-a dove­dit prin însăşi cercarea lucrului puterea rugăciu­nii în lupta contra duhurilor răutăţii. „Văzând pe diavol va spune mai târziu mi s-a întărit cre­dinţa în Hristos şi mi-am zis: Dacă diavolul exis­tă, atunci cu atât mai mult există Dumnezeu."

În aceeaşi perioadă, râvna sa duhovnicească i-a prilejuit o altă vedenie, prin care i s-a desco­perit în chip profetic felul vieţuirii sale în lume: răstignirea în duh primită de bunăvoie, din dra­goste de Dumnezeu şi de aproapele: „Stăteam pe verandă, la etaj, cufundat în gânduri şi, ridicându-mi ochii spre cer, am văzut o cruce mare. N-am ştiut atunci dar acum ştiu că era cru­cea pe care trebuia s-o port pentru dragostea lui Dumnezeu şi a poporului meu."

Având harul Sfântului Duh sălăşluit în el, co­pilandrul Vasiko se arăta în stare de fapte mai presus de limitele şi de legile fireşti.

Monahia Pelaghia Ksovreli, o vecină de-o vâr­stă cu el, istoriseşte această întâmplare: „Într-o zi de vară, vine la noi unchiul meu şi ne spune: Slavă Domnului Iisus! Se vede că Se îngrijeşte de aleşii Săi pe acest pământ! L-am întrebat de ce spune asta, iar el ne-a povestit această istorie uimitoare: Mergeam spre casă, pe vechiul drum de la Biserica Sfânta Varvara. Aproape de Bise­rica Sfântul Gheorghe, cea dărâmată, l-am văzut­

12

pe Goderdzi, fiul lui Vasiko, în bătaia soa­relui, strângând dintre ruinele bisericii pietrele mari, prăbuşite acolo. Cufundat cum era în lu­crul său, nu m-a văzut. Iar eu priveam la el fără să scot vreo vorbă. După o vreme însă m-a vă­zut şi foarte bucuros mi-a zis: Unchiule Muha, vino să ridici piatra asta. Şi mi-a arătat o stâncă mare. Unchiul meu se numea de fapt Gheorghe şi era un mare sportiv; i se spunea Muha [adi­că stejar], pentru forţa şi puterea lui de luptător. Continuând istoria, ne-a spus: Am încercat, dar n-am izbutit să urnesc piatra. Atunci Vasiko, spunând: în numele Domnului, a ridicat piatra şi a aşezat-o alături de celelalte pietre scoase dintre ruinele bisericii. Noi eram oameni credincioşi, dar, din pricina prigoanei regimului ateu, nu mergeam la biserică. Din ziua aceea însă, unchiul meu a început să ducă o viaţă de creştin."

Cu toate că nu avea decât doisprezece ani, Va­siko era înzestrat de Dumnezeu cu darul înainte-vederii; aflându-se despre acest dar al lui, atunci când a izbucnit războiul, familiile îngrijo­rate de soarta rudelor care erau pe front veneau la el să le dea veşti despre ele. Iar cele spuse de Vasiko se vădeau până la urmă a fi cu totul ade­vărate. Şi se folosea de darul acesta, pentru care era iubit şi preţuit de toţi, ca să-i îndemne pe cei ce veneau la el să ducă o viaţă creştinească. „Mer­geţi la biserică le spunea -, nu vă lepădaţi de Hristos şi ţineţi la mântuirea sufletelor voastre!"

13

Micul Vasiko nu se mândrea şi nu se împău­na cu aceste daruri ale sale care-i aduceau preţu­irea şi laudele celor care-l ştiau. Dimpotrivă, se smerea într-un mod tare năstruşnic, asemenea celor nebuni pentru Hristos o prevestire a fap­tului că avea să vieţuiască asemenea lor -, şi iată cum: se vâra într-o ladă de gunoi şi cu glas mare, ca să-l audă toţi, repeta la nesfârşit: „Vasiko, ţine minte tot timpul că eşti o ladă de gunoi, şi nimic bun să nu cugeţi despre tine!" Ai lui se supărau din pricina acestor purtări şi chiar îl pedepseau. Cei care îi cunoşteau darul, nu râdeau de el şi nu-l nesocoteau.

O altă purtare, nu ciudată, dar neobişnuită pentru un copil de vârsta lui, era grija pentru păstrarea şi cinstirea cuvenită a sfintelor icoane; căci, în acele vremuri de teroare şi de prigoană comunistă, oamenii le ţineau prin poduri şi prin pivniţe, purtându-se ca nişte necinstitori şi ne­păsători de cele sfinte.

Micul Vasiko mergea pe la casele lor şi le spu­nea: „Aveţi o icoană în casă şi arăta cu degetul exact locul unde era ascunsă. Ori o cinstiţi aşa cum se cuvine, ori mi-o daţi mie, ca s-o ţin. Când o s-o vreţi înapoi, v-o dau bucuros." Vasiko avea mare grijă de aceste icoane, acordându-le toată cinstea de care erau lipsite.

Mama lui Vasiko, Varvara, se necăjea văzând cutezanţa cu care-şi arăta credinţa. Când a înţe­les că vrea să se dedice cu totul vieţii celei duhovniceşti,­

14

l-a îndemnat să fie mai „căldicel": „Nu te mai chinui aşa, îi spunea. Trăieşte şi tu ca toţi ceilalţi oameni! Fii bisericos cât vrei, dar nici aşa, să nu ştii decât de Evanghelie şi de cre­dinţa ta!"1

Vasiko însă a stăruit în vieţuirea la care sim­ţea că fusese chemat. într-o zi, furioasă din prici­na încăpăţânării lui, mama sa i-a luat Evanghelia şi a aruncat-o la closet; Vasiko s-a repezit iute s-o scoată şi, plângând, a strâns-o la piept, rugându-se cu toată ardoarea.

3.

Fuga de lume şi chemarea către viaţa monahală

La numai doisprezece ani, în miez de noap­te, a fugit de acasă, luându-şi cu el doar Evanghelia. Era spre sfârşitul toamnei. A mers toată noaptea, şi în zori a ajuns la sfântul oraş Mţkheta2, ducându-se drept la Mănăstirea Samtavro3.

1 Chiar şi după cincizeci de ani, atunci când s-a dus să-l vadă pe fiul ei, de-acum monahul Gavriil, grav bolnav, care a şi murit un an mai târziu, ea, după cum se vede, nu-şi schim­base părerea, căci, plângând şi suspinând, îi spunea: „Care ţi-a fost viaţa, Gavriile?! Chinuri şi numai chinuri! Copilărie tu n-ai avut. Mai bine ţi-ar fi fost să mă fi ascultat şi să fi avut grijă de tine!" Şi, văzând-o plângând, părintele Gavriil s-a în­tristat că mama sa tot nu-l înţelegea. întâi a tăcut, apoi i-a spus: „N-aş fi putut să duc o altă viaţă."

2 Situat la vreo doisprezece kilometri de Tbilisi.

Această binecunoscută mănăstire a fost zidită în veacul al XII-lea. în biserica ei se află mormintele sfântului împărat Mirian care i-a încreştinat pe georgieni şi a făcut din ţara sa una dintre primele ţări creştine şi al soţiei sale, Sfânta Nana. în mănăstire se mai află şi o bisericuţă din veacul al IV-lea, în care s-a rugat Sfânta Nino, care a trăit în acest loc.

15

Stareţa Anusia Kochlamazaşvili l-a primit cu toată dragostea, dar n-a putut să-l găzduiască decât puţine zile, pentru că nu era îngăduit ca bărbaţii (fie ei şi copii) să stea într-o mănăstire de maici. L-a îndemnat să se ducă la Mănăstirea Svetiţkhoveli, din vecinătate1, iar el, supunându-se, s-a dus acolo, dar n-a putut să stea de­cât trei zile, pentru că mănăstirilor le era interzis prin decret guvernamental să adăpostească ti­neri pentru mai multă vreme. Aşa că a plecat de acolo şi s-a dus la Mănăstirea Şio-Mghvime2, situată la o depărtare de vreo şaizeci de kilometri. Dar nici aici n-a putut să rămână decât trei zile, după care a fost dus la Mănăstirea Zedazeni3, unde vieţuiau mai mulţi monahi foarte bătrâni.

Aceştia i-au făcut o ascunzătoare în preajma mă­năstirii, în care a stat mai multe săptămâni. însă, din pricina controlului poliţienesc strict la care era supusă mănăstirea, monahii n-au putut să-l ţină mai mult şi l-au trimis la Mănăstirea Betania1,

1 Această mănăstire era închinată sfântului veşmânt al Domnului, păstrat într-un stâlp din catedrala din Mţkheta.

2 Una dintre cele mai cunoscute mănăstiri din Georgia, situată într-o vale stâncoasă, fondată în veacul al VI-lea de Sfântul Şio, unul dintre cei treisprezece „Părinţi sirieni", care îşi are aici mormântul.

3 întemeiată în veacul al VI-lea de Sfântul Ioan de Zedaze­ni, unul dintre „Părinţii sirieni", părinte duhovnicesc al altor doisprezece monahi.

16

situată la o depărtare de vreo şaizeci de ki­lometri. Monahii i-au spus cum să ajungă acolo şi i-au dat hrană pentru drum. La Betania a fost primit de doi sfinţi monahi care vieţuiau acolo, părintele Gheorghe Mlkheidze şi părintele Ioan Maisuradze, care se nevoiau împreună.2 Părin­tele Gheorghe, care vieţuise vreme de cincispre­zece ani în Muntele Athos şi avea o mare expe­rienţă de viaţă monahală, a fost mulţi ani părin­tele duhovnicesc al lui Vasiko. Dar şi de acolo a fost nevoit să plece, pentru că această mănăsti­re era doar tolerată de autorităţi3, însă a păstrat legătura cu monahii de aici, venind la ei de câte ori putea.4

1 Situată la şaisprezece kilometri sud-est de Tbilisi şi înte­meiată în veacul al XIII-lea de familia Orbeli.

2 Prin minunatele lor nevoinţe ascetice şi prin suferinţele în­durate din pricina prigoanelor care nu mai încetau, care au făcut din ei mărturisitori şi mucenici, ei au menţinut în Georgia, vre­me de patruzeci de ani, o viaţă duhovnicească de mare profun­zime. Au fost canonizaţi de Biserica Georgiei.

3 Era tolerată, pentru că lângă mănăstire se afla o moară, la care monahii măcinau făină pentru nevoile localnicilor. O parte dintre aceştia însă îi vrăjmăşeau, şi un tânăr monah, ve­nit să li se alăture, părintele Vasile, a fost bătut de ţărani pe drumul către mănăstire atât de crunt, încât a murit de pe ur­ma rănilor. Chiar şi părintele Gavriil a fost atacat pe drumul către mănăstire de nişte femei, care au aruncat în el cu pietre şi i-au rupt sutana.

4 Părintele Gheorghe a murit în braţele părintelui Gavriil, în 1956, care a fost pentru viaţa părintelui Gavriil un an de cotitură. Părintele Ioan a murit în 1961. După moartea sa, Mănăstirea Betania a rămas părăsită vreme de şaptesprezece ani, până când, în 1978, un monah, arhimandritul Ioan, a iz­butit să se stabilească aici.

17

4.

întoarcerea la Tbilisi

Vasiko s-a întors la Tbilisi. Nu se ştie nimic despre călătoria sa, nici despre locul în care a lo­cuit aici; tot ce se ştie este că n-a locuit la ai săi, pentru că mama lui n-a ştiut multă vreme că s-a întors în oraş.

Ştim doar că s-a îngrijit de el o femeie pe nu­me Margo, cumsecade şi mărinimoasă, care îşi câştiga traiul ghicind în cărţi. Vasiko suferea că o femeie cu un suflet atât de bun se îndeletnicea cu un astfel de lucru, osândit de Biserică ca pă­cat. într-o zi, Margo s-a îmbolnăvit şi era tare în­grijorată că nu va mai avea din ce să trăiască. Va­siko însă a îmbărbătat-o, spunându-i că va face el cumva ca oamenii să nu înceteze să vină la ea. Şi, folosindu-se de neputinţa ei, îi primea el pe cei ca­re veneau la ea şi stătea de vorbă cu ei. Le vorbea despre Hristos şi despre datoria de a duce o viaţă creştinească. Şi, ca să-i convingă, Dumnezeu i-a dat lui Vasiko darul prorociei. Şi, având el încă din copilărie darul străvederii, primit de la Sfân­tul Duh, le descoperea şi păcatele săvârşite de ei în trecut, de care aceştia uitaseră cu totul. Şi-i în­demna să meargă la preot, ca să se spovedească şi să primească Sfânta împărtăşanie. Cei care l-au cunoscut cu acest prilej se minunau de cuvintele şi de purtările sale. Până şi Margo a fost impresi­onată de harismele copilului, care întreceau pu­terile ei de ghicitoare şi vădeau darul dumnezeiesc

18

pe care-l primise, aşa că s-a oprit din ghicit şi a început să trăiască în chip creştinesc.

în oraş se vorbea din ce în ce mai mult despre acest copil minunat.

Mama lui Vasiko, care nu contenise să-l tot ca­ute după fuga lui de acasă, a aflat într-un sfârşit unde locuia. S-a dus la el şi l-a îndemnat să se în­toarcă acasă, făgăduindu-i că de-acum nu se va mai împotrivi chemării şi vieţuirii sale. Aşa că Vasiko s-a întors acasă. E drept că mama lui se mai îmblânzise, dar uneori tot se mai plângea că nu trăieşte ca toţi oamenii şi că nu ştie de nimic altceva decât de traiul lui cucernic, care îl deose­bea cu totul de tinerii de vârsta lui şi de felul de a gândi al celor din jur.

în anii care au urmat, Vasiko i-a ajutat ca mai înainte pe cei nevoiaşi şi necăjiţi, cu vorbele sale duhovniceşti şi cu faptele cele bune.

O dată pe an mergea la Mănăstirea Betania, ca să-şi descopere cugetele şi să se spovedească la părintele Gheorghe, cel care-l primise şi-l ajuta­se cu câţiva ani înainte, şi ca să primească de la el sfaturi mântuitoare. Acolo, îi ajuta pe monahi, care erau foarte bătrâni şi nu se puteau osteni prea mult.

La vârsta de şaisprezece ani, s-a dus în pele­rinaj la Mănăstirea Martkopi1. în timpul acestei

1 Fondată în veacul al VI-lea de Sfântul Antonie de Mart­kopi, situată la aproximativ patruzeci de kilometri nord-est de Tbilisi.

19

călătorii, l-a întâlnit pe părintele Aitala, un sfânt monah, care avea harul străvederii şi care l-a im­presionat mult; amintirea lui i-a rămas pururea vie şi dragă.

Printre faptele cele bune ale tânărului Vasiko din acea vreme, una a vădit în chip deosebit dra­gostea pe care o avea faţă de oameni, şi nu nu­mai de cei vii, ci şi de cei răposaţi (dragoste care este negreşit un semn de sfinţenie, fiind mărinimoasă şi cu totul dezinteresată). Guvernul co­munist a decis să distrugă un parc public, situat în preajma vechiului cimitir Vera, unde fuseseră îngropaţi tinerii soldaţi georgieni care-şi pierdu­seră viaţa în războiul de independenţă din 1921. Văzând cu întristare cum pământul este răsco­lit de buldozere, fără ca nimeni să ţină seama de morţii care se odihneau aici, Vasiko venea noap­tea şi aduna cu evlavie oasele risipite, le punea în saci şi le îngropa într-un loc curat şi ferit din vecinătate.

5.

Serviciul militar

În 1949, Vasiko a fost nevoit să se supună obli­gaţiei de a împlini serviciul militar în armata so­vietică. A slujit patria în unitatea de grăniceri din Batumi. în pofida regimului strict impus tuturor soldaţilor, a izbutit în chip minunat să se ţină de postul său şi să meargă din timp în timp, neştiut

20

de nimeni, la Biserica Sfântul Nicolae, ca să se spovedească şi să se împărtăşească.

6.

întoarcerea la Tbilisi.

Pronia dumnezeiască îl ia în grija ei

După perioada de serviciu militar obligato­riu, Vasiko s-a întors în capitală.

Nu după multă vreme, a fost chemat la spi­talul orăşenesc, la serviciul de psihiatrie, şi inte­rogat în legătură cu vedeniile pe care le avuse­se în copilărie, mai ales în legătură cu acea ve­denie de la doisprezece ani, când, după spusele lui, văzuse un demon. Medicul care l-a exami­nat, ateu fiind, a pus diagnosticul de delir psihotic, aşa că i s-a dat un certificat medical prin ca­re se atesta că este bolnav mintal şi, prin urma­re, i se interzicea să mai lucreze. I s-a stabilit şi o pensie, atribuită de stat persoanelor handica­pate de categoria a II-a. Toate acestea în depli­nă contradicţie cu faptul că Vasiko fusese decla­rat anterior apt pentru serviciul militar au fost orchestrate de serviciile de securitate sovietice; scopul era ca Vasiko să nu poată intra în con­tact cu oamenii, fiindcă începuse să fie cunoscut de multă lume, iar viaţa, cuvintele şi faptele sa­le îi înrâureau pe mulţi, fapt pe care puterea co­munistă îl privea ca pe o potenţială ameninţare pentru ideologia antireligioasă.

21

Dar Dumnezeu întoarce de multe ori răul spre bine, şi Vasiko, scutit de grija traiului de zi cu zi datorită pensiei primite, a putut să-şi ducă ne­stingherit vieţuirea duhovnicească, atât de iubi­tă şi de îndrăgită.

Cu încă şi mai mare râvnă, ca să se poată ru­ga netulburat, ferit de lume, Vasiko şi-a făcut în curtea casei o mică colibă, în care nu se putea pu­ne nici măcar un covor, şi s-a sihăstrit în ea.

7.

în slujba Bisericii

Lumea şi ajutorarea săracilor însă nu le-a pă­răsit. Se ducea regulat la Catedrala Sioni, situată în centrul vechi al oraşului, la slujbe şi la Sfânta Liturghie.

Puţini oameni mergeau pe atunci la biserică, din pricina prigoanelor şi a riscurilor la care se supuneau cei care lucrau în instituţiile statului ateu.

Evlavia şi râvna lui Vasiko au atras atenţia Preafericitului Melchisedec al III-lea, catolicosul Bisericii Georgiene, care slujea regulat în catedrală, rămânând aproape de mica turmă credincioasă.­

1 Această Catedrală poartă acest nume în cinstea Muntelui Sion. E situată în centrul istoric al oraşului Tbilisi, pe locul unei biserici şi a fost zidită între 1575-1639. Este una dintre rarele biserici care nu au fost închisă în perioada comunistă. A servit drept catedrală până la construirea, în 2004, a catedralei cu hramul Sfintei Treimi. Aici se păstrează relicva crucii Sfintei Nino.

22

Cu binecuvântarea sa, Vasiko a început să slujească la catedrală şi a fost hirotonit citeţ.

După doi ani, Vasiko s-a adresat Episcopului Gavriil Ceaceanidze de Kutaisi, mărturisindu-i că doreşte să slujească Biserica în chip mai de­plin, ca monah şi preot. Acesta a admis cererea sa şi, pe 30 ianuarie 1955, l-a hirotonit diacon.

Pe 23 februarie, acelaşi an, a fost tuns ca mo­nah la Mănăstirea Moţameta, de lângă Kutaisi, de stareţul acestei mănăstiri, arhimandritul Gheorghe, primind, aşa cum îşi dorise, nume­le Sfântului Gavriil Athonitul1. La trei zile du­pă aceasta, a fost hirotonit preot de Episcopul Gavriil, în Catedrala Sfinţilor Petru şi Pavel din Kutaisi.

Cu binecuvântarea catolicosului Melchisedec, ieromonahul Gavriil a fost numit slujitor la Cate­drala Sioni, din centrul oraşului Tbilisi.

în 1960, a fost trimis la Mănăstirea Betania, pe lângă părintele Ioan. Dar în 1961, după moartea acestuia, guvernul a închis Mănăstirea Betania.

1 sfântul Gavriil Iviritul a fost un nevoitor care a trăit în veacul al XII-lea. Potrivit Vieţii sale (cf. Sinaxar, Luna mai, ziua 13), închinoviat pe seama Mănăstirii Iviron (adică a ivirilor, altfel spus a georgienilor), se sihăstrea adesea, hrănindu-se cu ierburi sălbatice şi arătându-se ca înger după chip. în ur­ma unei arătări a Maicii Domnului, a primit în chip minunat, mergând pe apă ca pe uscat, binecunoscuta icoană a Maicii Domnului din Iviron (numită în greaca Portaitissa Poarta cerului -, iar în rusă Vratamiţa Iverskaia, adică a iviriei), care, cu câteva veacuri înainte, fusese aruncată în mare, pentru a o feri de furia iconoclaştilor.

23

Părintele Gavriil se întoarce atunci la Tbilisi. Din 1962 până în 1965, slujeşte la catedrala cu hramul Sfintei Treimi şi al Tuturor sfinţilor.

8.

Zidirea micii sale biserici

începând cu anul 1952, în curtea casei sale, unde îşi avea micul sălaş, la numărul 11 din stra­da Tetriskaro, şi-a construit cu mâinile sale şi fă­ră nici un ajutor o bisericuţă, pe care a terminat-o în 1962. Această bisericuţă avea şapte turle, pe care părintele Gavriil le-a pictat cu albastru, după chipul bisericilor ruseşti. înfăţişarea bisericii era cu totul neobişnuită, deopotrivă naivă şi să­răcăcioasă, făcută cum era din tot felul de mate­riale toate rămăşiţe adunate -, încărcată cu tot felul de podoabe fanteziste. Interiorul, mic cum era, fusese împărţit de părintele Gavriil în mai multe „capele". Pereţii erau acoperiţi de sus pâ­nă jos cu icoane, strânse de el încă din copilărie, de la cei care nu le mai puteau ţine în casele lor, iar mai apoi de prin gunoaie, unde erau aruncate de cei fără de Dumnezeu icoanele din bisericile distruse sau din mănăstirile părăsite.

Viitoarea soră Teodora Bolkvadze istoriseşte: „Când am văzut pentru prima oară biserica con­struită de el, cu crucea şi cu clopotniţa ei, am fost uimită de frumuseţea ei şi de mulţimea icoane­lor. Mi-am spus în sinea mea: De unde are stareţul­

24

atâtea icoane? Iar el, citindu-mi gândul, mi-a răspuns pe dată: Ştiţi de unde le am? Când oameni nelegiuiţi au aruncat la gunoi grămezi de icoane1, le-am adunat şi le-am adus aici." Dar părintele Gavriil strângea încă şi multe al­te obiecte de cult: vase sfinţite, dvere, policandre, cruci, aşa că avea o întreagă colecţie în bi­sericuţa sa. Şi le aduna nu numai din Tbilisi, ci şi de prin toate locurile în care fuseseră închise biserici şi mănăstiri. „Uneori spunea el tre­buia să scormonesc într-o mulţime de gunoaie din vreo curte sau din vreo mănăstire, sau chiar să răscolesc pământul, ca să dau de ele." Nu va­loarea în sine a acestor obiecte pe care le salva de la uitare şi de la distrugere îl interesa pe el; în ochii lui erau preţioase pentru că erau sfinţite şi pentru că stătuseră în loc sfinţit. „Cine ştie dacă nu au stat vreme de patruzeci de ani acolo unde Duhul Sfânt Se pogora peste Sfintele Daruri..." Părintele Gavriil, unui vizitator de-al său, viito­rul egumen Antonie, îi spunea2: „Multe dintre aceste obiecte, băneşte, n-au nici o valoare. Pot

1 în urma confiscărilor sau a distrugerii bisericilor de către autorităţile comuniste.

2 Aşa îl numeşte Valeria Alfeieva în istorisirea sa: „Cel che­mat, cel ales, cel credincios", Moscova, 4,1991, pp. 3-51 (în lb. rusă), reluat parţial în „Dying and Yet Behold We Live", The Orthodox Word, 28, 1992, pp. 116-128. Potrivit editorului aces­tei reviste, ar fi vorba în realitate despre arhimandritul Ioan de la Mănăstirea Betania, cu care autoarea a avut lungi convor­biri în luna în care a stat la această mănăstire. în continuarea expunerii noastre, vom păstra totuşi acest nume de Antonie.

25

să fie privite ca simple rămăşiţe şi mărturii ale vechii vieţi bisericeşti, acum uitate. Pentru sufle­tul meu însă sunt foarte preţioase; iată, de pildă, acest mare crucifix este din biserica în care am fost botezat şi care a fost apoi dărâmată. Chipul lui Hristos gravat pe el s-a şters, dar eu am pus în locul lui o cunună de spini, făcută de mine. Şi câteodată îl port, ca spinii aceştia ascuţiţi care mă înţeapă să-mi dea simţirea vie a suferinţei pe care a îndurat-o Mântuitorul nostru."

Viitoarea soră Nino Daşniani, care îl vizita pe părintele Gavriil în această vreme, ne dă încă o mărturie despre evlavia pe care o avea el pentru icoane: „După moartea fiului meu, Preasfinţitul Tadeu m-a întrebat dacă ştiu ce mare părinte iu­bitor avem noi în Georgia, şi, dându-mi adre­sa lui, m-a îndemnat să mă duc să-l văd. Locuia aproape de Biserica Sfânta Varvara. La uşa bise­ricuţei sale, am rostit cuvenita rugăciune.1 Uşa s-a deschis, şi un monah mic de statură, cu o pri­vire vioaie, îmbrăcat în rasă, mi-a spus cu bună­tate: Bine-ai venit! M-am minunat văzând cele treizeci şi trei de candele aprinse.2 în faţa fiecărei icoane a Maicii Domnului era câte o sticluţă de parfum. După ce m-a binecuvântat, am aprins o lumânare, întrebându-mă în sinea mea: De unde are părintele atâtea icoane? Iar el a răspuns

1 „Pentru rugăciunile sfinţilor noştri Părinţi, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!"

2 Acest număr corespunde anilor de viaţă pământească ai lui Hristos.

26

întrebării mele nerostite: Din grămezile de gunoaie. Căutând să-mi ascund surprinderea, mi-am continuat rugăciunea. Când am terminat, părintele Gavriil mi-a povestit cu de-amănuntul istoria fiecărei icoane. Aş fi vrut ca istorisirea lui să nu se mai sfârşească! Harul dumnezeiesc strălucea din el! Cu mare părere de rău am ieşit din bisericuţa lui, după zidire mică, dar mare după duh şi plină de dumnezeiasca slavă."

Lipită de bisericuţă, era o chilioară în care părintele Gavriil îşi făcea pravila de rugăciune; acesta era vechiul adăpost construit de el la în­ceput, ca să aibă unde să se însingureze. Părin­tele Gavriil nu lăsa pe nimeni să intre acolo, căci acolo era sihăstria lui. Viitorul egumen Antonie a văzut o dată prin uşa întredeschisă cât de mic era locul acela: „Abia dacă era loc pentru o per­soană stând în genunchi. Pe perete erau o cruce şi o candelă, iar pe jos, un covor vechi şi ros."

Părintele Gavriil şi-a construit bisericuţa în­cetul cu încetul, neavând nici bani, nici oameni care să-l ajute, ci numai harul lui Dumnezeu şi minunile săvârşite prin el. După cum spune el însuşi, „într-o zi ploua vârtos şi apa curgea prin acoperişul găurit. Mi-am zis: Doamne, ce se va alege din toate aceste icoane? Ca să repar acoperişul, aveam nevoie de mult lemn, dar nu aveam bani să-l cumpăr, aşa că m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute. Şi, dintr-odată, m-am trezit înaintea mea cu un bărbat care părea să fie

27

inginer. S-a uitat la icoane şi mi-a zis: Mă gră­beam să ajung într-un loc, dar o putere nevăzu­tă m-a mânat să vin aici. De ce? Habar nu am... Şi, arătând cu degetul către icoana Mântuitoru­lui, înaintea căreia mă rugasem, mi-a zis: Uite, icoana asta mi-a spus să aduc aici un metru cub de lemn. Mirându-se de această minune, bărba­tul a făgăduit c-o să aducă lemnul de care aveam nevoie, şi l-a adus."

Construirea bisericii era un act de curaj, cu to­tul contrar acelor vremuri în care bisericile erau închise şi distruse şi cu atât mai mult construirea unei noi biserici nu era autorizată de puterea co­munistă, care îi pedepsea pe preoţii ce contrave­neau politicii ei antireligioase. Autorităţile i-au cerut în scris să demoleze clădirea pe care o ridi­case. Sora sa l-a văzut pe părintele Gavriil stând în genunchi şi rugându-se lui Dumnezeu cu la­crimi: „Doamne, cum aş putea să dărâm biseri­ca pe care Ţi-am închinat-o Ţie?!" Pentru că re­fuzase să se supună ordinului, au venit la el re­prezentanţi ai administraţiei, care l-au somat să înceapă demolarea bisericii. El însă le-a răspuns: „Eu n-am s-o demolez. încercaţi, de puteţi, s-o demolaţi voi!" Uimiţi de un asemenea curaj, au plecat, dar au trimis o echipă de muncitori ca s-o demoleze. Părintele Gavriil le-a spus: „Să ştiţi că cel care a dat ordinul acesta va fi pedepsit mai mult decât cel care îl va împlini." Cuprinşi de fri­că, muncitorii au plecat şi ei.

28

9.

Mărturisirea făţişă a credinţei creştine şi chinuirile îndurate de la prigonitori

Viaţa ieromonahului Gavriil, de-acum slujitor al Bisericii, părea că intrase pe un făgaş liniştit, deşi împotrivirea lui de a dărâma micuţa sa biserică afecta oarecum şi instituţia Bisericii. Însă liniştea aceasta a fost spulberată de gestul său eroic din ziua de 1 mai 1965.

Ca în fiecare an, de Ziua muncii, s-a organi­zat o mare manifestaţie în piaţa oraşului, în faţa clădirii Comitetului Partidului Comunist, unde o mare mulţime de oameni s-a adunat ca să asculte discursurile oficiale. Un portret gigantic al lui Lenin1 fusese pus pe faţada clădirii, în spatele tribunei oficiale. în momentul culminant al ma­nifestaţiei, pe când un membru al guvernului îşi rostea discursul, părintele Gavriil care intrase în clădire înainte de a se închide uşile şi-şi pregă­tise de mai înainte cu multă grijă cele ce avea să facă a dat foc, printr-o fereastră, portretului dic­tatorului, strigând mulţimii care amuţise cuprin­să de uluire: „Domnul a spus: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lu­cru din câte sunt... Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu sunt Domnul şi Dumnezeul tău... Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Ieşirea

1 înalt de doisprezece metri, după unele mărturii, sau, du­pă altele, de douăzeci de metri.

29

20, 3-5). Veniţi-vă în fire, oameni buni! Georgie­nii au fost dintotdeauna creştini; pentru ce vă în­chinaţi la idoli? Hristos a murit şi a înviat a treia zi, iar idolii voştri de aramă nicicând nu vor în­via, şi încă în viaţă fiind, sunt morţi!"

Mulţi ani mai târziu, celor care voiau să ştie cum s-au petrecut lucrurile cu adevărat pentru că întâmplarea aceasta devenise legendă, istori­sită în fel şi chip, cu multe înflorituri -, părintele Gavriil le spunea: „Sunt un păstor căruia Dum­nezeu i-a dat în grijă turma Sa, iar ei înălţaseră un idol şi voiau ca poporul să se închine la el; un chip al lui Antihrist, un chip de om sau mai de­grabă de fiară, căruia comuniştii voiau să i se dea cinstirea cuvenită numai lui Dumnezeu. Şi eu nu puteam să-i las să facă lucrul acesta..."

Au venit pompierii să stingă focul şi l-au co­borât pe părintele Gavriil cu scara lor cea mare.

Când a ajuns jos, mulţimea s-a pornit asupra lui ca turbată, lovindu-l cu pumnii, cu picioare­le, cu pietre. Părintele Gavriil a scăpat cu viaţă ca prin minune, fiindcă la faţa locului a sosit temu­tul regiment opt, chemat îndată să restabilească ordinea. Cu trupul numai rană şi sânge, cu capul zdrobit, fără suflare şi aproape mort, a fost dus la spitalul Departamentului de securitate şi pus într-un loc izolat. Aşa cum era pe pragul morţii, cugetând omeneşte, nu mai avea cum să trăiască; însă, rugându-se el la Dumnezeu să-l izbăveas­că, dintr-odată a simţit cum se întremează prin

30

puterea dumnezeiască de care s-au împărtăşit Sfântul său protector, Gavriil Athonitul, Sfântul Gheorghe Aghioritul şi Sfântul Simeon Stâlpnicul, cei trei sfinţi la care avea mare evlavie.

Cu harul lui Hristos, părintele Gavriil a su­portat durerile şi suferinţele cu mare răbdare, având în gând cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nimeni şi nimic nu poate vătăma pe cel care nu se vatămă el însuşi", şi socotind rănile dinăuntru, pricinuite sufletului prin păcate, mai rele decât cele din afară, ale trupului.

După cincisprezece zile, agenţi ai KGB-ului au venit să-l interogheze, supunându-l la noi chinuri; iar el numai atât le spunea: „Am să dă­râm toate statuile lui Lenin şi am să plantez flori în locul lor!"

După o anchetă sumară, a fost condamnat la moarte. Autorităţile comuniste însă au căutat să exploateze situaţia, aşa că i-au promis că va fi graţiat dacă va declara că actul său face parte dintr-o conspiraţie a Bisericii Ortodoxe Geor­giene contra regimului. Părintele Gavriil a refu­zat să facă o astfel de declaraţie neadevărată şi nu a cedat, cu toate torturile la care a fost supus. Până şi în timpul interogatoriilor, continua să-l numească pe Lenin fiară sălbatică, aşa că a avut parte de şi mai multe bătăi şi suferinţe.

Vestea despre această întâmplare incredibilă şi senzaţională, într-o vreme în care actele de ne­supunere erau cu totul rare, a trecut dincolo de

31

hotarele ţării şi a fost difuzată prin mijloacele de informare în masă europene şi americane. Am­ploarea pe care o luase evenimentul a silit Krem­linul să renunţe la condamnarea lui la moarte; a fost internat într-un spital de psihiatrie în luna august a anului 1965.

Din diferite motive, autorităţile au scurtat această internare, care ar fi putut fi pe viaţă.

Unul dintre ele era faptul că părintele Gavriil a început să propovăduiască în spital cuvântul Evan­gheliei, „tulburând" liniştea; altul, faptul că multe personalităţi, între care celebrul academician geor­gian A. Zurabaşvili, au intervenit pentru el.

Aşa că psihiatrilor li s-a cerut un raport de ex­pertiză medicală, care să poată justifica externa­rea sa.

Acest raport merită să fie citit, nu numai pentru că este tipic în ceea ce priveşte metode­le „staliniste" folosite în acea epocă, ci şi pentru că prezintă drept simptome patologice credinţa şi practicile creştine cele mai obişnuite, cum ar fi mersul la biserică, rugăciunea, postul, citirea cărţilor sfinte, ca să nu mai vorbim de viziuni:

Spitalul de psiho-neurologie al oraşului Tbilisi, Republica Socialistă Sovietică Georgiană, str. Elec­tronului, nr. 1, Tbilisi.

191 -1996 nr. 666.

Pacient: Vasile Urghebadze, născut în 1929, stu­dii: 6 clase primare. Adresa: str. Tetriskaro, nr. 1.

32

Pacientul a fost ţinut în spitalul de psiho-neurologie al oraşului de la data de 18.8.1965, unde a fost adus de la închisoare, pentru un tratament obligatoriu.

Diagnostic: persoană psihopată, subiect al unor accese de psihoză schizofrenică. A fost externat pe data de 19.11.1965. Potrivit istoricului bolii, acesta a avut o viziune delirantă, a unui duh al răului, pur­tând coarne pe cap, la vârsta de doisprezece ani. Pa­cientul pretinde că tot răul din lume este produs de diavol. De la vârsta de doisprezece ani, a început să meargă la biserică, să se roage, să cumpere icoane şi să studieze literatura bisericească [...]. Nu mănâncă nimic în zilele de miercuri şi de vineri, dintr-un motiv absurd, care a provocat râsul persoanelor de faţă, anume acela că „într-o zi de miercuri Iuda L-a vân­dut pe Hristos pentru treizeci de arginţi, şi într-o zi de vineri preoţii evreilor L-au răstignit"1; pacientul era într-o totală stare de halucinaţie, ceea ce explică faptul că în timpul manifestaţiei din ziua de 1 mai 1965 a ars marele portret al lui Lenin de pe clădirea Consiliului de miniştri. în timpul interogatoriului, a spus că a făcut aceasta pentru că acolo trebuia pusă icoana răstignirii lui Hristos şi pentru că nu trebuie să idolatrizăm o făptură omenească. Lucrul acesta a

1 Această justificare a posturilor din zilele de miercuri şi de vineri este tradiţională, şi nu, cum crede medicul, o născocire a unei minţi bolnave. Postul însuşi (care exista deja în Vechiul Testament, în aceleaşi zile, însă cu alte justificări) urcă până în primele veacuri creştine. Medicul care a întocmit raportul vede aici un lucru deplasat şi anormal din cauza lipsei sale de educaţie religioasă şi din cauza faptului că în acea epocă puţini creştini din ţară ţineau acest post.

33

trezit dubii cu privire la starea sa de sănătate psihi­că, şi de aceea a fost supus unei expertize psihiatrice. Examenul a arătat că pacientul suferea de un deze­chilibru de orientare în ceea ce priveşte spaţiul, tim­pul şi cele din jurul său. Vorbeşte de unul singur, cu voce joasă. Crede în existenţa fiinţelor cereşti, a lui Dumnezeu, a îngerilor etc. Atunci când vorbeşte, axa principală a discursului său este întotdeauna îndrep­tată spre ideea că totul depinde de voinţa lui Dum­nezeu etc. în secţie, se ţine departe de ceilalţi bolnavi mintal. Dar când cineva i se adresează, vorbeşte cu multă siguranţă despre Dumnezeu, îngeri, icoane etc. Este incapabil să-şi conştientizeze în mod critic starea sa. A primit un tratament pe bază de aminazinofrazină şi de streptomicină, după care a fost trimis în faţa comisiei.

Părintele Gavriil a fost eliberat în februa­rie 1966 şi dat în grija mamei sale, la domiciliul acesteia.

Pronia dumnezeiască a vegheat asupra părin­telui Gavriil, ţinându-l în viaţă şi redându-i li­bertatea, pregătindu-l totodată pentru încercări­le ce vor urma, prin care avea să i se descopere sfinţenia.

34

10.

Excluderea din instituţiile bisericeşti şi sociale; persecuţiile îndurate din partea serviciilor de securitate

Fapta eroică a părintelui Gavriil a implicat Bi­serica însăşi (pentru că poliţia a presupus că fă­cea parte dintr-un complot uneltit de cler contra statului). De aceea, Sinodul a trebuit să dea o ho­tărâre prin care i se interzicea exercitarea orică­rei funcţii sacerdotale (dar nu l-a scos din rândul clericilor). Aşa că lua parte la slujbele liturgice şi se împărtăşea ca un simplu credincios.

Cu atât mai mult, e de la sine înţeles că părinte­le Gavriil nu mai putea fi primit în nici o instituţie laică; fie în uzină, fie în vreo mică intreprindere, în magazine, în prăvăliile meseriaşilor sau chiar prin gospodăriile oamenilor, nimeni nu îndrăz­nea să-i dea ceva de lucru, de frica represaliilor.

în mod regulat era convocat de serviciile de securitate, care de fiecare dată îl torturau pur şi simplu. Odată, a fost găsit de miliţieni aruncat de securişti în stradă, zdrobit în bătaie, fără pu­terea de a mai merge, aşa că au chemat pe cineva să-l ducă acasă.

11.

O viaţă petrecută în sărăcie şi în lipsuri

în toată această vreme, părăsit de toţi, părin­tele Gavriil a trăit în cea mai cumplită sărăcie.

35

Primise, e drept, o pensie lunară de cincispreze­ce ruble, din care însă nu se putea trăi. De lu­cru nu-şi găsea, pentru că oamenii se temeau să-l ajute în vreun fel.

Caietele sale din acele vremuri sunt pline de versete din Cartea lui Iov. Dar încă şi mai potri­vite erau cuvintele rostite de Domnul: „Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei şi vă vor ocărî şi vor lepăda nu­mele vostru, ca rău, din pricina Fiului Omului" (Luca 6, 22).

Bine era că avea unde să stea, în micul adăpost din curtea casei părinteşti. Nici măcar mama lui nu putea să-l ajute, pentru că şi ea era alungată de toţi din pricina lui, şi numai noaptea putea să iasă din casă, fiindcă ziua vecinii asmuţeau câi­nii asupra ei.

O vreme, părintele Gavriil n-a putut nici mă­car să meargă în oraş.

Ca să poată trăi, colinda satele dimprejur, un­de mai găsea uneori ceva de lucru, păzind vreo vie sau făcând focul în vreo biserică...

Pe cât îi era de grea viaţa în lume, pe atât de mi­nunată şi întărită îi era vieţuirea duhovnicească.

Viitorul egumen Antonie, care l-a cunoscut în aceste împrejurări, istoriseşte astfel: „La vre­mea aceea era paznic în ferma noastră şi locuia într-o colibă mică. în timpul zilei mergea în pă­dure, unde-şi săpase o peşteră într-un mal de pă­mânt, asemenea unui pustnic. Pentru că şi mie

36

mi-era drag să merg în pădure să mă rog, am dat din întâmplare peste această peşteră şi am văzut acolo trei scânduri într-un colţ, nişte haine vechi şi lumânări înfipte în pereţii de lut. în restul tim­pului, stătea cu noi şi-l ajuta la lucru pe bunicul meu, făcea focul şi se îngrijea să nu se stingă, pu­nând lemne în sobă... Nimeni nu ştia că e preot, îl vedeam însă uneori că se roagă cu lacrimi în ochi."

După ceva vreme, părintele Gavriil s-a întors la Tbilisi, şi trăia din cerşit pe la uşile bisericilor, unde se putea, fiindcă şi sărmanii preoţi îl alun­gau, de teama autorităţilor, şi numai cine nu-l cunoştea îi dădea de pomană.

Aşa că rareori îşi ostoia foamea. O vreme s-a hrănit cu resturi de prăjituri aruncate la gunoi, în spatele unei fabrici de dulciuri. Aduna de aco­lo aceste rămăşiţe viu colorate, roşii, galbene, al­bastre, verzi, şi, punându-le acasă pe farfurie, le privea spunându-şi: „Toate astea au fost cândva o prăjitură frumoasă..." Le binecuvânta, le mân­ca, iar apoi mulţumea lui Dumnezeu. Şi pentru că nu se putea hrăni mereu numai cu dulciuri, deseori le dădea păsărelelor, gândind că pentru ele va fi un adevărat ospăţ împărătesc; iar el se mulţumea cu un ceai şi cu o bucată de pâine nea­gră uscată.

Câteodată părintele Gavriil primea ajutoare de la credincioşi, care aveau mare evlavie pen­tru el, şi chiar de la patriarh, care, ca om, îl preţuia

37

şi-l îndrăgea, dar numai când şi când. După cum istoriseşte viitoarea monahie Teodora Bolkvadze, amintindu-şi de o vizită făcută părintelui: „Când a aflat că i-am adus daruri de la patriarh, a strigat: Slavă Ţie, Dumnezeule milostive! Tu ştii că n-am nici bani, nici mâncare... Apoi ne-a spus: De multe zile n-am mai mâncat nimic. Am greşit cerând de la vecini, căci m-au bles­temat. Stăteam în chilia mea şi plângeam: Cum pot fi oamenii atât de cruzi şi de nemiloşi? Cum poţi să-l socoteşti tâlhar pe un om pentru că-L iubeşte pe Dumnezeu? Dar m-am căit de slăbi­ciunea mea şi m-am gândit că Hristos a mers pe calea umilinţelor şi a batjocurilor. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi în­că moarte pe cruce! Şi m-am liniştit. Şi uite că aţi venit voi! Părintele a pus atunci masa şi ne-a rugat să mâncăm împreună cu el, ca să sărbăto­rim minunea. Ne-a umplut paharele cu vin, în­chinând în cinstea celor care l-au ajutat. El însă nici n-a mâncat, nici n-a băut. Eu m-am gândit: îi este foame, dar nu mănâncă! Şi îndată a răspuns gândului meu: Mai mare nevoie am de dragos­tea voastră decât de mâncare şi de vin.

38

12.

O viaţă smerită, înrudită cu a păsărilor şi cu a Sfinţilor Părinţi

Să ne amintim că, încă de mic, Vasiko îşi atră­sese prin curăţia sa de copil prietenia păsări­lor, care îl însoţeau în joaca lui, ciripind voios şi aşezându-i-se pe umeri şi pe căpşor. Părintele Gavriil şi-a păstrat pururea această curăţie şi sim­plitate, care dintotdeauna a supus sfinţilor fiarele cele mai sălbatice, şi pe cele în chip obişnuit te­mătoare de om le-au ţinut în preajma lor.

Cel ce avea să fie egumenul Antonie ne dă această mărturie despre timpul în care a stat o vreme la Tbilisi, în casa părintelui Gavriil: „Eram pe atunci citeţ la o biserică; părăsisem serviciul pe care îl aveam într-o echipă de mun­citori la municipalitate, iar la biserică nu eram plătit. L-am întâlnit pe părintele Gavriil, care mi-a spus: De ce să închiriezi o cameră, când poţi să stai la mine? Aşa am ajuns să stau la el, în locul care-i era şi casă, şi biserică. Dimineaţa mă trezeau păsările, care băteau cu ciocul în fe­reastră, cerându-şi hrana lor. Iar afară, îl vedeam pe părintele Gavriil stând sub un copac, în gră­dina lui care te trimitea cu gândul la Raiul de de­mult. Căsuţe felurit colorate şi hrană pentru pă­sări atârnau prin crengi, iar pe jos erau o mulţi­me de vase cu apă şi grăunţe. Păsările zburau de jur-împrejur, ciugulind din toate. O ciocănitoare

39

foarte gătită, cu moţ roşu şi cu aripi învârstate cu alb, venea de se aşeza pe mâna părintelui. Era un om de mare simplitate, dar n-am întâl­nit vreodată pe cineva mai inteligent şi mai citit ca el. Citise multe din cărţile Sfinţilor Părinţi şi pe toate le ţinea minte, mai cu seamă pe cele ale Sfântului Isaac Sirul, pe care le pomenea adesea.

În vremea aceea aveam mari necazuri, şi părin­tele mă îmbărbăta cu cuvintele acestui sfânt, de care se folosise şi el: Când afli pace neschim­bată în calea ta, teme-te, pentru că eşti departe de cărarea pe care păşesc picioarele ostenite ale sfinţilor. Căci, cu cât păşeşti mai sigur pe calea ce duce spre împărăţie, cu atât ai să ai mai mult ca semn tăria încercărilor ce te întâmpină. Şi, cu cât te apropii şi înaintezi, cu atât se înmulţesc în­cercările împotriva ta. Când simţi deci în sufletul tău încercări mai felurite şi mai tari, să ştii că în acele timpuri sufletul tău a primit cu adevărat în ascuns o altă treaptă mai înaltă şi i s-a adăugat un har nou la starea în care se află. Iar dacă su­fletul suferă de vreo slăbiciune şi nu poate răb­da încercările cele mari şi se roagă să nu intre în ele, Dumnezeu îl ascultă; dar să ştii că, în măsu­ra în care te întăreşte în încercările cele mari, în aceeaşi măsură te învredniceşte şi de darurile ce­le mari. Căci nu dă Dumnezeu un dar mare, fă­ră o mare încercare. Că după încercări a rânduit Dumnezeu şi darurile, potrivit cu înţelepciunea Lui. De aceea s-a spus că trebuie să ne bucurăm

40

în necazurile noastre şi să mulţumim lui Dum­nezeu pentru ele. Şi de aceea scrie Sfântul Isaac că se cuvine să ne bucurăm că suntem încercaţi, pentru că aşa ne vom afla umblând pe calea căl­cată de sfinţi."1

13.

Nebunia pentru Hristos aleasă ca nevoinţă ascetică

Alungat din biserici, lipsit de slujirea preo­ţească, hărţuit de securitate, părintele Gavri­il a fost nevoit să dea un alt chip vieţuirii sale duhovniceşti şi ajutorării oamenilor din marele oraş, la care fusese chemat de Dumnezeu.

Urmând chemării dumnezeieşti, a luat asupra sa nevoinţa celor ce s-au făcut pe ei nebuni pen­tru Hristos, care făţăreau nebunia înaintea oa­menilor, având-o însă pe ea cale de nevoinţă şi de dobândire a smereniei.

Aşa că de-acum a fost văzut purtându-se ca nebunii cei pentru Hristos din vechime, din toa­te ţările ortodoxe, dar şi într-un fel care-i era pro­priu, după împrejurări şi aşa cum îl insufla pe el Duhul.

Şi, într-un asemenea chip, străbătea oraşul, atrăgând asupra lui toate privirile. Ketevan, sta­reţa Mănăstirii Samtavro, îşi aminteşte, ca mulţi

1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XLVI, în Filocalia, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, pp. 241-243 n. trad.

41

alţii, de această perioadă în care l-a întâlnit pen­tru prima oară pe părintele Gavriil: „Mulţi îşi amintesc de un monah nebun pentru Hristos ca­re străbătea străzile îmbrăcat într-o rasă cu glu­gă, cel mai adesea în picioarele goale, cu o coroa­nă aurie pe cap."

El, care nu băuse niciodată vin, e văzut acum de toţi bând şi purtându-se ca un om beat.

El, cel iubitor de tăcere, se vede acum predi­când pe străzi, trăgând de trecători, strigând, ge­mând, gesticulând...

într-o zi, a luat un scaun, l-a pus în mijlocul unei străzi foarte circulate şi, suit pe el, le pre­dica trecătorilor. în chip minunat, câtă vreme a predicat, n-a trecut nici o maşină, iar când s-a oprit el, au început iarăşi să treacă maşini.

Iar când predica el pe străzi sau prin pieţe, unii se opreau şi-l ascultau cu luare-aminte, al­ţii îşi vedeau de drumul lor, râzând de el, alţii se luau de el şi-l loveau.

însetat cum era de vestirea cuvântului lui Hristos, părintele Gavriil nu se ferea să intre şi să predice în sinagogă sau în moschee sau în ca­sele de rugăciune ale baptiştilor, fără să-i pese de reguli şi fără să se teamă de urmări. Mai târziu, amintindu-şi de toate acestea, spunea: „M-am dus la sinagogă. Că doar şi Sfinţii Apostoli s-au dus acolo şi au propovăduit... La intrare, era o icoană a Prorocului Moise, la care m-am închinat. Apoi m-am suit în locul unde ei citesc Biblia şi am

42

început să predic. Oamenii mă priveau uimiţi... Apoi l-au chemat pe rabinul lor, dar el nu m-a întrerupt. Când mi-am sfârşit predica, m-a poftit în biroul lui şi am vorbit mult despre Hristos... M-am dus şi la moschee. Când am intrat, era cea­sul când îşi beau ceaiul. Văzându-mă îmbrăcat în sutană, s-au ridicat şi m-au poftit să beau ceaiul cu ei. M-am aşezat alături de ei şi le-am vorbit despre iubire... Şi tot aşa m-am dus şi la baptişti. Dar înfăţişarea mea i-a iritat, aşa că l-au chemat pe mai-marele lor şi m-au dat afară."

Părintele Gavriil avea în public cele mai ciu­date purtări, dar, când se întorcea acasă, se retră­gea în bisericuţa lui şi plângea în ascuns pentru păcatele şi pentru nenorocirile oamenilor.

Fără să ia aminte la asemenea purtări ce pă­reau lipsite de noimă, mulţi oameni îl cinsteau pentru virtuţile sale, pe care nu avea cum să le tăinuiască cu totul mai cu seamă pentru smerenia, bunătatea şi înţelepciunea pe care le vădeau sfaturile şi îndemnurile sale, şi pentru darul străvederii prin care cunoştea gândurile oamenilor şi uneori le şi destăinuia, şi al prorociei prin ca­re cunoştea şi adeseori vestea cele ce aveau să se întâmple fie oamenilor, fie întregii ţări. Şi nu era cinstit doar de oamenii sărmani şi mărunţi, ci şi de mari feţe bisericeşti şi de oameni importanţi din capitală.

Smerit cum era, această cinstire îl întrista pe părintele Gavriil. Sora sa mai mare, Emma, istoriseşte

43

astfel: „Oamenii îl respectau foarte mult. Dar, când se întorcea acasă, intra în bisericuţa lui şi adesea plângea cu glas tânguitor. într-o zi, uşa bisericii fiind deschisă şi auzindu-l cum plânge, îngrijorată am intrat în biserică şi l-am întrebat: Vasiko, frăţioare, de ce plângi? Ce te doare? Plâng, surioară, că Hristos S-a născut în iesle, iar pe mine oamenii mă cinstesc şi-mi să­rută mâna!"

Dar cei mai mulţi îl batjocoreau şi-l alungau, ca pe un osândit şi ca pe un nebun, neînţelegând tâlcul duhovnicesc al cuvintelor şi al faptelor sale; căci nu căuta să placă cuiva, după cuvântul Apos­tolului care spune: „Că acum caut să înduplec pe oameni sau pe Dumnezeu? Sau caut să plac oame­nilor? Dacă aş plăcea oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos" (Galateni 1, 10). Ca toţi cei nebuni pen­tru Hristos, căuta dispreţuirea şi batjocura, nu la­udele oamenilor, dorind să dobândească adâncul smereniei, care, dimpreună cu iubirea, este ma­rea virtute creştină şi uşa harului dumnezeiesc.

Şi putea să rostească despre sine cele grăite de Apostolul: „În toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în tem­niţe, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în pos­turi; [...] prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr, ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi; ca fiind în pragul morţii, deşi iată că trăim; ca nişte pedepsiţi,

44

dar nu ucişi; ca nişte întristaţi, dar puru­rea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care nu au nimic, dar toate le stăpânesc. [...] gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit. în inima noastră nu sunteţi la strâmtoare" (II Corinteni 6, 4-12).

14.

Autorităţile civile impun demolarea bisericuţei sale

Securitatea, care continua să-l supraveghe­ze îndeaproape pe părintele Gavriil, făcea tot ce se putea ca să împiedice lucrul său duhovnicesc printre oameni, înrâurirea pe care o avea asupra lor şi lumina pe care o răspândea.

În 1970, autorităţile comuniste i-au demolat bisericuţa, dar părintele Gavriil a zidit-o iarăşi, şi iarăşi au demolat-o, şi iarăşi a zidit-o, şi tot aşa, de trei ori la rând.

Părintele Gavriil nu s-a descurajat şi a îndurat cu răbdare încercarea; ba chiar s-a folosit de ea, schimbând într-un sfârşit forma bisericii: în loc de şapte mici cupole, a pus deasupra bisericii o singură cupolă mare, aşa cum se poate vedea şi astăzi.

Marea sa răbdare, bărbăţia sufletească cu care primea prigonirile fără nici o împotrivire, rugându-se pentru vrăjmaşi, iar nu blestemându-i, au mişcat, prin tainica lucrare a harului, inima

45

şefului poliţiei sovietice şi a secretarului de par­tid al regiunii, care au venit la el în ascuns, ca să ceară iertare.

15.

Numirea sa ca preot la Mănăstirea Samtavro

Îndurând atâtea necazuri zi de zi, părinte­le Gavriil a rugat-o pe una dintre fiicele sale duhovniceşti, viitoarea egumenă Ioana Sikharulidze, să ceară pentru el binecuvântare de la Mitropolitul Ilie (viitorul patriarh Ilie al II-lea), ca să meargă la Mănăstirea Samtavro şi să aibă acolo o chilie a sa. Maica Ioana istoriseşte astfel: „Nu ştiam cum şi în ce fel să mă adresez mitro­politului cu o astfel de cerere. Dar părintele Ga­vriil m-a rugat din nou, cu lacrimi în ochi: Tre­buie s-o faci, soră, dacă ai dragoste în inima ta! Şi, chiar dacă nu-mi era uşor, nu puteam să spun nu. Şi în chip minunat, la cererea mea, mitropo­litul mi-a răspuns: Voi face ceea ce-mi cereţi de îndată ce se va putea."

În 1971, cu mijlocirea Mitropolitului Ilie1 şi cu binecuvântarea catolicosului Efrem al II-lea al întregii Georgii, a fost numit preot la Mănăsti­rea Samtavro.

Acolo i s-a dat o chilie situată în vechiul turn al regelui Mirian. Părintele Gavriil, văzând în

1 Care nu era episcopul locului, dar avea în grijă seminarul din Mţkheta, ce ţinea de Mănăstirea Samtavro.

46

aceasta o lucrare a Proniei dumnezeieşti, spu­nea la sfârşitul vieţii sale: „Am primit chilia asta din mila Mântuitorului şi a Maicii Sale, cu binecuvântarea a doi patriarhi." Chilia, rotundă, era destul de încăpătoare; lumina pătrundea numai prin câteva deschizături din perete, foarte îngus­te, încât interiorul chiliei era destul de întune­cat ca multe dintre bisericile ortodoxe -, numai bun pentru rugăciune. Părintele Gavriil a acope­rit îndată pereţii cu icoane de tot felul, mici şi mari, un adevărat „nor de mărturii" (Evrei 12,1) necontenite şi netăcute, amintind de aerul deopotrivă dumnezeiesc şi omenesc din mica sa biserică-chilioară de la Tbilisi.

Părintele Gavriil nu mai săvârşise de mul­tă vreme Sfânta Liturghie. Unui apropiat al său chiar i-a mărturisit odată: „Visez adeseori noap­tea că sunt pe cale să înalţ Sfintele Daruri, dar cine ştie dacă n-o să mor fără să mai pot săvârşi vreodată dumnezeiasca Liturghie!" Dar, iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns din nou să slu­jească. La început, el săvârşea toate slujbele. Apoi în mănăstire au mai venit să slujească un preot şi un duhovnic, aşa că slujea mai rar. Uneori şi predica, iar cu puterea harului său îndruma bu­na rânduială şi vieţuirea mănăstirească. Dar mai cu seamă le sfătuia şi le călăuzea duhovniceşte pe monahii, ca şi pe preoţii care slujeau în mă­năstire. Uneori răspundea la întrebările lor, al­teori dădea de la sine sfaturi şi îndrumări, după­

47

cum îl insufla Duhul. Era cinstit şi preţuit ca părinte îmbunătăţit şi plin de har, nu numai de monahii, de maica stareţă şi de preoţii care slu­jeau în mănăstire, ci şi de patriarh, de toate feţe­le bisericeşti episcopi, preoţi, diaconi -, de toţi cei care veneau la mănăstire; în toţi cei douăzeci de ani cât a vieţuit acolo, înrâurirea binefăcătoare şi lumina pe care o răspândea nu au încetat să sporească.

Traiul îi era smerit şi simplu; lucra pe cât îi în­găduiau puterile, împlinind slujirile cele mai de rând: făcea curăţenie, pregătea mâncarea la tra­peză... Cel mai mult se îngrijea de curăţenia din biserică, unde mătura, aprindea candelele şi policandrele... „Părintele Gavriil istoriseşte egu­menul Lazăr Gagnidze nu socotea nici o mun­că măruntă şi neînsemnată, pentru că, spunea el, orice muncă poate fi spre slava lui Dumnezeu."

Iubea nespus de mult sfintele odoare şi pe­trecea multă vreme cu îngrijirea lor: le curăţa, le lustruia, le rânduia cum se cuvine, ca să li se va­dă frumuseţea şi strălucirea... Şi aşa cum în ti­nereţe aduna sfintele icoane, ca nu cumva să fie necinstite, lepădate, uitate şi nesocotite, şi acum le îngrijea cu mult drag le ştergea, le punea în rame de lemn făcute de mâna sa.

Ca şi odinioară, mergea adesea la groapa de gunoi a oraşului, unde nu rareori găsea tot fe­lul de obiecte de cult, printre care icoane vechi, aruncate de cei fără de Dumnezeu. Şi întotdeauna

48

se întorcea bucuros de preţioasele comori descoperite, pe care, curăţite şi lustruite, le punea la loc de cinste.

16.

Grija faţă de bisericile şi de mănăstirile distruse sau părăsite

Între anii 1972 şi 1990, adică vreme de aproa­pe douăzeci de ani, până când, din pricina bolii, n-a mai putut să se mişte decât cu multă greu­tate, părintele Gavriil şi-a arătat grija şi iubirea pentru bisericile şi mănăstirile dărâmate, părăginite şi părăsite din pricina politicii antireligioase a regimului comunist ateu; mergea în pelerina­je, săvârşea sfintele slujbe unde încă mai erau al­tare, le ajuta în tot felul, cât se putea de mult. Se poate spune că a avut un mare rol în renaşterea vieţii monahale din Georgia, după atâta amar de vreme de mare prigoană şi de distrugere.

Dacă drumul către aceste locuri era lung, ane­voios sau primejdios, mergea de unul singur, ca nu cumva să fie cineva primejduit din pricina lui; dacă nu, mergea însoţit de unul sau de mai mulţi credincioşi, care să-l ajute pe drum. Pă­rintele Gavriil îşi îndreptăţea buna lucrare spu­nând: „Să fim întotdeauna încredinţaţi că lucrul nostru nu este lipsit de folos. Chiar dacă acum multe biserici şi mănăstiri sunt dărâmate sau în­chise, sfântul înger dat nouă de Dumnezeu ne

49

vede strădania şi ne aude jelania, şi duce cu bu­curie rugăciunile noastre la Dumnezeu. Acum socotim greu lucrul pe care-l săvârşim, că mer­gem prin zăpadă, prin zloată şi noroaie, ne în­velim cu saci de plastic, rostim predicile în frig, dar va veni vremea când toate aceste biserici şi mănăstiri vor fi zidite din nou şi iarăşi se vor ţi­ne slujbe în ele." Cuvinte cu adevărat proroceşti într-o vreme în care nimic nu lăsa să se întrevadă o asemenea renaştere!

17.

înăsprirea nevoinţei sale în Mănăstirea Samtavro

În 1987, fără să-şi părăsească cu totul chilia din turn, părintele Gavriil stătea mai tot timpul într-un mic hangar din curtea mănăstirii, numit Kakovani, la care se ajungea pe un drumeag stră­juit de nuci, care fusese cândva coteţ de păsări, iar acum era gol şi părăginit.

Părintele a ales locul acesta, mic şi strâmt, cu pereţii crăpaţi, prin care sufla vântul şi intra fri­gul, în care nu era sobă, ca să se nevoiască mai aspru, petrecându-şi iernile aici.

50

18.

Chemarea la îndrumare duhovnicească şi la călăuzirea sufletelor

în 1990, părintele Gavriil merge la mănăstirea din Şio-Mghvime, cu dorinţa de a se sihăstri în împrejurimile ei. Acolo, prin descoperire dum­nezeiască, i se arată că trebuie să se întoarcă la Mănăstirea Samtavro, pentru a se pune în slujba oamenilor.

Se întoarce şi, până la moartea sa, vieţuieşte în chilia din vechiul turn.

Aici primeşte mulţime tot mai mare de pele­rini, pe care îi spovedeşte, îi mângâie în necazu­rile lor, îi alină cu cuvântul său, îi povăţuieşte şi, folosindu-se de darul străvederii şi al proro­ciei, îi ajută să se lămurească ce au de făcut ca să sporească în viaţa duhovnicească, ca un adevă­rat părinte duhovnicesc.

Pe toţi cei ce veneau la el, părintele îi primea cu mare bucurie şi iubire, nedeosebind om de om. Se făcea părtaş la bucuriile şi la necazurile tuturor. Prin darul străvederii, cunoştea pe da­tă cele ale sufletului şi putea să le dea în chip neînşelător sfatul potrivit şi să le grăiască acel cuvânt de mângâiere şi de îmbărbătare după ca­re înseta inima lor. Iar, prin darul prorociei, le prevestea încercările, le descoperea chemarea, îi întorcea pe calea adevărului şi a vieţii.

Şi, potrivit multor mărturii, multe minuni a săvârşit părintele Gavriil în vremea aceea.

51

Harurile primite de la Dumnezeu, tăinuite pe cât se putea, numai atunci le destăinuia, când credincioşilor le era de folos să cunoască atotpu­ternicia lui Dumnezeu. Astfel, într-o zi, a venit la el un georgian care trăise multă vreme în India şi care trecuse la hinduism şi mergea des acolo, ca să-şi vadă maestrul. Părintele Gavriil a luat o pâi­ne şi a făcut deasupra ei semnul crucii, în nume­le Sfintei Treimi, şi, în chip minunat, pâinea s-a prefăcut în grâu, apă şi foc. „Uită-te şi vezi i-a spus el aceluia -, tot aşa e Sfânta Treime în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh." Apoi, fă­când iarăşi semnul crucii, grâul, apa şi focul s-au preschimbat în pâine. „După cum această pâine este întreagă şi nu poate fi împărţită în cele din care s-a făcut, tot aşa Sfânta Treime este de-o-fiinţă şi nedespărţită", a adăugat el.

19.

Prevestirea unor vremuri de încercare pentru ţară

În lunile octombrie şi noiembrie ale anului 1991, situaţia politică din Georgia a devenit ten­sionată, şi părintele Gavriil a cunoscut cu duh prorocesc nenorocirile ce aveau să vină, pe ca­re nimeni nu putea să şi le închipuie pe-atunci. „Sânge pe strada Rustaveli!1 Sânge! Sânge de georgieni!", a prorocit el.

1 Strada principală a capitalei.

52

Când pe strada Rustaveli au început schim­burile de focuri, iar georgienii au tras în fraţii lor georgieni, părintele Gavriil cu grăbire şi cu mare tânguire a început să tragă clopotele mănăstirii... Şi îndată s-a pus pe postire aspră, lipsindu-se de hrană. Monahiile din mănăstire istorisesc că nu se poate spune cum plângea şi cum se jelea, şi cum se ruga de fierbinte la Dumnezeu şi la Măi­cuţa Domnului să mântuiască Georgia.

Într-o bună zi, egumenul Mănăstirii Xiropotamu din Sfântul Munte, arhimandritul Iosif, însoţit de câţiva monahi, a venit în pelerinaj în Georgia. Au venit şi la Mănăstirea Samtavro, ca să ia binecuvântare de la părintele Gavriil. Aces­ta, întâmpinând pe egumen, l-a mustrat spunându-i: „Cum de ai cutezat s-o defăimezi pe Maica Domnului şi să spui că a lăsat de izbelişte Geor­gia noastră? Suntem sub acoperământul rugă­ciunilor şi milostivirii sale, şi tu nu vezi asta, şi spui că nu-i aşa?" Auzindu-i cuvintele, arhiman­dritul Iosif s-a înspăimântat şi şi-a cerut iertare. Atunci, pe dată, părintele Gavriil l-a îmbrăţişat şi l-a poftit la masă. Ce se întâmplase de fapt? înainte de a veni la Samtavro, părinţii din Gre­cia vizitaseră catedrala din Svetiţkhoveli. Situa­ţia politică tensionată şi dificultăţile economice ale ţării, însoţite de dificultăţi de natură duhov­nicească de care avea parte poporul georgian, l-au făcut pe egumenul Iosif să-şi spună în sinea sa: „Sfântă Maică a lui Dumnezeu, tu ai părăsit

53

Georgia!" Iar acest cuget nerostit a fost cunoscut în chip minunat de părintele Gavriil.

La despărţire, părinţii l-au poftit pe părintele Gavriil să vină la ei, în Athos, iar el le-a răspuns:Eu am aici Athosul meu!"

20.

Boala şi suferinţele ultimii ani de viaţă

în ultimii ani de viaţă, părintele Gavriil s-a îm­bolnăvit grav. Suferea de un edem şi pe deasupra îşi rupsese piciorul; din pricina fracturii netratate, vreme de un an şi jumătate, adică până la moar­tea sa, n-a mai putut să meargă şi a zăcut în pat.

Când durerile se înteţeau, îl ajutau să se scoa­le şi stătea pe un scaun în faţa chiliei.

Până să-şi rupă piciorul, era mare primitor de străini şi ospăta pe toată lumea cu bucate gătite de el. Când n-a mai putut să gătească, o ruga pe monahia Parascheva (cea care se îngrijea de el la chilie) sau pe vreo altă monahie să gătească pen­tru cei care veneau la el, poftindu-i la masă ca mai înainte, cu mare iubire.

21

Părinte duhovnicesc până la ultima suflare

în toţi aceşti ani, chiar aşa, la pat fiind, a con­tinuat să-i primească pe cei care îşi căutau la el ajutorul şi mângâierea.

54

Se străduia din toate puterile să-i apropie pe oameni de Dumnezeu. Cuvintele sale pline de har şi de putere dumnezeiască pătrundeau cu marea lor căldură şi putere în inima omului, împlinindu-i nevoia şi preschimbându-l pe măsu­ra bunăvoinţei sale. Rugăciunea lui fierbinte era pururea însoţită de potop de lacrimi, mărturie a adâncului milei sale, care frăgezea şi inima cea mai împietrită.

Părintele Gavriil le propovăduia oamenilor, vorbindu-le de Dumnezeu, de iubirea aproapelui, de căinţă, smerenie şi bunătate.

22.

Ultimele zile de viaţă

În ultimele sale zile de viaţă pământească, pă­rintele Gavriil şi-a îndreptat cuvântul spre iubi­re. Pe cei care veneau să-l vadă îi învăţa şi-i în­demna cu lacrimi în ochi: „Aduceţi-vă aminte de aceasta: Dumnezeu este iubire. Să aveţi cât se poate de multă bunătate, ca să vă mântuiţi prin ea. Fiţi smeriţi, căci de slugile Sale cele smerite Se milostiveşte Dumnezeu. Pocăiţi-vă de păcate­le voastre şi nu lăsaţi pe mâine căinţa, căci aceas­ta este o ispită de la cel rău. Iubiţi-vă unul pe al­tul, căci omul lipsit de iubire nu poate moşteni împărăţia cerurilor."

„Cu două săptămâni înainte de adormirea sa, istoriseşte monahia Parascheva, i s-a adus o

55

icoană a Mântuitorului. în această icoană Hristos era înfăţişat purtând cunună de spini. I-am spus părintelui că această icoană îl va ajuta, dar mi-am amintit că se simţea mai bine de când i se pusese în chilie o icoană a Maicii Domnu­lui. Am vrut să i-o aduc, dar a clătinat din cap şi mi-a spus: Dacă n-ar fi purtat cunună de spini, m-aş fi vindecat. Dar aşa înseamnă că voi muri în chinuri. Ochii Mântuitorului din icoană erau închişi, dar după o clipă, în chip minunat, s-au deschis. Când i-am spus ce-am văzut, părintele mi-a zis: Vei cunoaşte cu trei zile înainte clipa morţii mele. Cu trei zile înainte de moartea sa, făceam rugăciuni către Maica Domnului pentru vindecarea părintelui. [...] El mi-a cerut să stau lângă el şi să-i vorbesc toată noaptea, ca să ră­mână treaz. Am vorbit cu el multă vreme, dar dintr-odată am aţipit. Când m-am trezit, părinte­le nu dormea şi m-a mustrat pentru slăbiciunea mea. La orele patru ale dimineţii, m-a strigat: Maică! Maică! Soră! Soră! Lacrimile îi curgeau pe obraz. M-am aşezat în genunchi, iar el m-a binecuvântat, apoi a făcut semnul crucii înspre toate părţile, şi-a privit cu drag chilia şi a început să se roage, aţintindu-şi privirea la icoana Sfân­tului Nicolae. Mi se părea că întreaga chilie era plină de o mulţime de îngeri."

Cu o zi înainte de moartea sa, părintele Ga­vriil a spus: „A sosit vremea să mă duc." A mân­gâiat cu dreapta icoana Mântuitorului, care era

56

la căpătâiul patului, a tăcut o vreme, apoi a zis: „De la doisprezece ani Te urmez, Hristoase. Sunt gata, ia-mă!"

întreaga noapte, până în zori, s-a chinuit cum nu se poate spune, apoi a început să respire din ce în ce mai greu. Stareţa şi monahiile s-au strâns în jurul lui, dimpreună cu mama sa, care era că­lugăriţă în acea mănăstire, şi cu cei din familie; erau acolo câţiva mireni, un medic şi preoţii care se aflau atunci în mănăstire. Părintele Mihail, duhovnicul mănăstirii, era atunci în Tbilisi, la Patriarhie. „Am aflat că părintele Gavriil era pe moarte şi că se chinuia foarte tare. Părintele pa­triarh şi-a dat binecuvântarea ca Episcopul Da­niel să meargă să citească rugăciunile ce se ros­tesc la ieşirea cu greu a sufletului. Ne-am dus în grabă la Mţkheta cu o maşină. Toţi ne agitam şi ne frământam la gândul că nu-l vom mai afla pe părintele Gavriil în viaţă. Episcopul Daniel însă ne-a liniştit spunând: Părintele Gavriil, care es­te un credincios slujitor al Bisericii, n-o să plece dintre noi până n-o să vină episcopul. Şi aşa a fost. Ne-am bucurat că l-am aflat încă viu. în cli­pa în care episcopul a sfârşit rugăciunile, părin­tele Gavriil ne-a răsplătit cu surâsul său plin de iubire şi a plecat în pace către patria veşnică." Era 2 noiembrie 1995.

57

23.

Funeraliile şi înmormântarea

Trupul părintelui a fost dus şi pus în biserica Mănăstirii Schimbarea la Faţă. Egumenul Mihail, care îl împărtăşea de obicei pe părintele Gavriil, a slujit panihida. A doua zi, Preafericitul Patriarh-catolicos Ilie a săvârşit slujba de înmormântare.

Potrivit ultimelor sale dorinţe, părintele Ga­vriil a fost înmormântat în curtea Mănăstirii Samtavro, aproape de capela Sfintei Nino. Tru­pul i-a fost înfăşurat într-un covor, potrivit unei vechi tradiţii monahale. La îngroparea sa a fost înconjurat de cei care-l iubeau, şi nimeni n-a vrut să arunce pământ peste el, după cum e obiceiul, ci toţi au presărat pământ în jurul mormântului. Şi acest pământ, de mult ce era, s-a scurs de la si­ne în groapă, acoperindu-i încet-încet trupul.

După cum lăsase cu limbă de moarte, pe mor­mânt s-au scris aceste cuvinte: „Adevărul se află în nemurirea Duhului monahul Gavriil".

24.

Diata părintelui Gavriil

înainte de adormirea sa în Domnul, părintele Gavriil a scris această diată:

Slavă lui Dumnezeu în Hristos, Domnul nostru!

Cer iertare şi binecuvântare de la Preafericirea Sa Ilie al II-lea, catolicosul şi patriarhul a toată Georgia.

58

Cer iertare de la preoţi, de la monahi şi monahii, şi vă binecuvântez pe voi pe toţi.

Dumnezeu este iubire. M-am străduit mult, dar n-am izbutit să ajung la iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, poruncită de Mântuitorul nostru. Iubirea este unicul ţel al omului în lumea aceasta, pentru a moşteni împărăţia cerurilor şi odihna în veşnicie.

Lăsaţi-mă să fiu îngropat fără coşciug, înfăşurat într-un covor.

Fiţi buni şi smeriţi. Dumnezeu îşi aduce aminte de noi în smerenia noastră, Dumnezeu dă harul Său celor smeriţi. Fiţi smeriţi şi buni, şi iubiţi pe toată lu­mea din jurul vostru.

Am dragoste pentru voi toţi toţi ortodocşii şi tot omul născut în lume.

Ţelul vieţii acesteia este să moştenim împărăţia ce­rurilor, să fim aproape de Dumnezeu şi să ne odihnim în veşnicie. Vă urez tuturor să ajungeţi la aceasta.

Vă binecuvântez pe toţi, ca să nu pierdeţi harul lui Dumnezeu, ca toată lumea să se învrednicească de moştenirea împărăţiei.

Nu-i nimeni pe pământ care să fi dobândit mântu­irea şi care să nu fi păcătuit. Nu sunt decât un mare păcătos, nevrednic şi neputincios.

Când veţi veni la mormântul meu, vă rog cu toată dragostea să vă rugaţi pentru odihna sufletului unui păcătos.

Ţărână am fost şi în ţărână mă întorc.

Adevărul se află în nemurirea Duhului.

Monahul Gavriil

59

25.

Anii de după moarte

După moartea sa, de-a lungul anilor, mii de oameni simpli credincioşi cei mai mulţi dintre ei, dar şi monahi, preoţi, episcopi -, din Georgia şi din alte părţi ale lumii, au venit să se roage la mormântul său, să aprindă lumânări, să ia puţin pământ de la mormânt şi ulei din candela puru­rea aprinsă de la mormântul lui, pentru a le duce acasă ca pe o binecuvântare şi izvor de har.

În acest timp, după cum atestă multe mărturii (care au fost adunate şi publicate), nenumărate minuni s-au săvârşit spre folosul celor care ce­reau mijlocirea părintelui Gavriil.

Au fost pictate icoane care îl înfăţişează ca sfânt. S-au scris şi s-au publicat cărticele despre viaţa şi minunile sale, în multe limbi.

26.

Canonizarea

Ratificând această venerare populară şi consi­derând că toate criteriile referitor la recunoaşterea sfinţeniei sale erau în cazul său îndeplinite, Biserica Georgiei, în şedinţa Sfântului Sinod din 7/20 decembrie 2012, l-a trecut în rândul sfinţilor pe arhimandritul Gavriil, ca „mărturisitor şi nebun pentru Hristos", şi a fixat pomenirea sa liturgică pe data de 2/15 noiembrie.

60

Iată textul decretului de canonizare:

Mai multe persoane, martore ale minunilor dumnezeieşti ale părintelui Gavriil, s-au adre­sat Comisiei sinodale pentru a cere canonizarea sa. După ce s-a cercetat viaţa părintelui Gavriil, Sfântul Sinod a stabilit:

1. Ţinând seama de viaţa sa, de minunile dumnezeieşti săvârşite la mormântul său şi de marea iubire pe care i-o poartă credincioşii, Comisia recunoaşte în unanimitate sfinţenia arhimandritului Gavriil Urghebadze (1929-1995). A fost canonizat ca mărturisitor şi nebun pentru Hristos.

2. Mormântul va fi deschis şi trupul Sfântului Ga­vriil va fi mutat la biserica din Samtavro. De aseme­nea se va picta o icoană a sa şi va fi alcătuit un tropar al său.

3. Prăznuirea sa se va face pe 2 noiembrie.

Deshumarea şi mutarea osemintelor sale au fost însoţite de o mare mulţime de oameni.

Numeroşi credincioşi încep să vină de-acum la moaştele sale, aşezate în mănăstirea din Sam­tavro, şi nenumărate minuni continuă să se săvârşească prin mijlocirea Sfântului Gavriil.

Oraşul Tbilisi, locul în care Sfântul Gavriil a descoperit credinţa, a propovăduit-o şi în care a îndurat mucenicie, şi-a recunoscut datoria faţă de el, şi strada Tetriskaro, unde el a trăit şi unde şi-a zidit chilia şi bisericuţa sa, a primit numele

61

său, ridicându-se acolo o nouă biserică. Este a doua biserică închinată lui în Georgia. Negreşit, se vor zidi încă multe altele, pentru că mare şi fierbinte este dragostea poporului pentru acest puternic mijlocitor la Dumnezeu.

II

NEBUN PENTRU HRISTOS

Părintele Gavriil face parte din ceata sfinţilor celor nebuni pentru Hristos

Părintele Gavriil a fost canonizat de Biseri­ca Georgiei în rândul sfinţilor celor nebuni pen­tru Hristos (în greacă âiâ Xpiarov oaAoi, în ru­să Xpucma padu wpoduewe), a căror pomenire li­turgică se face ca pentru sfinţii monahi, chiar şi atunci când au fost simpli mireni.

Sfinţenia de acest fel rod al unei nevoinţe as­cetice mult deosebită de toate celelalte nevoinţe a devenit rară în zilele noastre, dar e cunoscută încă din primele veacuri, în toate epocile istoriei creştinismului.

Cei mai cunoscuţi în lumea bizantină au fost: Sfântul Ammona, primul despre care se ştie că a avut o asemenea nevoinţă, care a vieţuit în pus­tia Egiptului în veacul al IV-lea; Sfânta Isidora

63

(către 365), care a vieţuit ca monahie în mănăstirea tabenisioţilor, cunoscută din Istoria lausia că a lui Palladie; Sfântul Marcu cel nebun, care a trăit în Alexandria, în veacurile al V-lea-al VI-lea; Priscus, pe care Ioan din Amida l-a cunoscut în timpul şederii sale la Constantinopol (veacul al VI-lea); Sfântul Simeon, cel mai cunoscut dintre toţi, pentru că Viaţa lui s-a păstrat întreagă, ca­re a trăit la Emesa în veacul al VI-lea; Antiohie sau Ioan Savaitul, pe care îl ştim din Scara Sfân­tului Ioan Scărarul (veacul al VI-lea); Sfântul An­drei din Constantinopol, care a trăit în veacul al IX-lea, a cărui Viaţă a cunoscut o popularitate la fel de mare ca aceea a Sfântului Simeon din Eme­sa; Sfântul Vasile cel Nou, care a trăit la Constantinopol în veacul al X-lea, Ierotei, monah în lavra Sfântului Simeon Noul Teolog (veacul al XI-lea); Sfântul Chirii Fileotul, contemporan cu cel de dinainte; Sfântul Sava cel Nou ( 1348); Sfântul Maxim Cavsocalivitul (veacul al XlV-lea1). Alţi nebuni pentru Hristos au continuat apoi să se manifeste în lumea elenistică, şi Muntele Athos a cunoscut asemenea sfinţi încă şi în veacul al XX-lea. Dar mai ales în Rusia această nevoinţă a cunoscut o mare înflorire, îndeosebi din veacul al XVII-lea până la începutul veacului al XX-lea; regimul

1 Pentru izvoare, a se vedea cartea noastră Therapeutique des maladies mentales, Paris, 1992, cap. 5, „Une forme singuliere de folie: la folie pour le Christ", pp. 133-134 [tr. rom. de M. Bojin, în: JEAN-CLAUDE LARCHET, Terapeutica bolilor mintale, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 169-171 n. trad.].

64

comunist a dus la dispariţia ultimilor sfinţi nebuni pentru Hristos, aceştia fiind internaţi în ospicii, ca bolnavi mintal. Cei mai cunoscuţi dintre aceşti nebuni pentru Hristos slavi sunt: Sfân­tul Isaac Zăvorâtul din peşterile Kievului (veacul al XI-lea); Sfântul Procopie de Ustiug (veacul al XIV-lea), primul rus care a avut o astfel de vieţu­ire în lume; Sfântul Nicolae Kotceanov şi Sfântul Teodor de Novgorod; Sfântul Maxim din Mosco­va (veacurile al XIV-lea-al XV-lea); Sfântul Mihail klopski (veacul al XV-lea); Sfântul Ioan de Usti­ug (t 1494); Sfântul Isidor de Rostov (veacul al XV-lea); Sfântul Lavrentie de Kaluga (veacurile al XV-lea-al XVI-lea); Sfântul Iacov de Boroviţki (veacul al XVI-lea); Sfântul Vasile cel Preafericit, care a trăit la Moscova în veacul al XVI-lea; Sfân­tul Nicolae de Pskov (veacul al XVI-lea); Sfân­tul Ioan Vlasatîi (veacul al XVI-lea); Sfântul Ioan (veacul al XVI-lea); Sfântul Procopie de viaţka (veacul al XVI-lea); Sfântul Simeon de Iurieveţ (veacul al XVI-lea); Sfântul Andrei de Totma (vea­cul al XVI-lea); Preafericita Xenia din Petersburg (1720-1790); Sfântul Teofil din Kiev (1788-1853); Sfântul Terentie Taumaturgul (veacul al XIX-lea); Sfânta Pelaghia Ivanovna (Paşa) ( 1915), care a vieţuit în Mănăstirea Diveievo, unde au mai fost alte două nebune pentru Hristos: Natalia Dimitrievna (Nataşenka) şi Maria Ivanovna ( 1927)1.

1A se vedea I. GORAÎNOFF, Les Fols en Christ, Paris, 1983, pp. 53-134; L. PUHALO şi V. NOVAKSHONOFF, La Vie des Fols-en-Christ. Folie du monde et Sagesse de Dieu, La Pianette, 2002, pp. 40-156.

65

Toţi aceşti sfinţi nebuni pentru Hristos sunt de­osebiţi prin personalitatea lor, dar vieţuirea, ce­le spre care ţinteau prin purtările lor neobişnuite şi prin harismele lor îi fac asemănători1, şi multe dintre aceste elemente comune se regăsesc la pă­rintele Gavriil. De aceea, pe drept cuvânt poate fi pus în această sfântă ceată.

Am studiat în altă scriere a noastră în mod de­taliat 2 fenomenul duhovnicesc al nebuniei pen­tru Hristos. Amintim doar aici, pentru a evita orice confuzie, că nebunul pentru Hristos nu es­te nici un „ sărman netot", cum zice poporul, nici „sărac cu duhul", potrivit înţelesului lumesc. Cel nebun pentru Hristos are cu adevărat purtări de­osebite de purtările normale, care par a fi mani­festări ale unor boli mintale (în general, se asea­mănă cu ceea ce nosografia psihiatrică numeşte „manie").3 Deosebirea dintre un bolnav mintal

1A se vedea studiul nostru Therapeutique des maladies mentales, Paris, 1992, chap. 6, „Une forme singuliere de folie: la fo­lie pour le Christ", pp. 133-168 [tr. rom., vol. cit., pp. 167-212 n. trad.].

2 A se vedea studiul nostru Therapeutique des maladies mentales, Paris, 1992, chap. 6, „Une forme singuliere de folie: la fo­lie pur le Christ", pp. 133-168, şi articolul nostru Xpucma padu „cyMacuieduiue" [„Nebun" pentru Hristos] în publicaţia luna­ră (PoMa [Moscova], nr. 110, iunie 2012, pp. 21-26.

3J. GROSDIDIER DE MATONS remarcă, în legătură cu Sfântul Simeon (a cărui viaţă constituie pentru nebunia pen­tru Hristos un caracter arhetipal): „Ceea ce frapează în pri­mul rând citindu-i Viaţa este coerenţa şi verosimilitatea cu ca­re sfântul îşi joacă rolul de nebun; dacă i-ai da-o unui psihiatru s-o citească, ar recunoaşte foarte uşor un caz de manie bine definit. în toate faptele şi gesturile sale poate fi re­cunoscut maniacul: în cuvintele incoerente, în familiarităţile excesive, în gustul pentru hainele excentrice, în ţinuta negli­jentă, mergând uneori până la exhibiţionism, şi mai ales în schimbările bruşte de dispoziţie şi în violenţa cu care se poar­tă atunci când cineva îl deranjează sau se împotriveşte toane­lor sale" („Les themes dedification dans la Vie dAndre Salos", în Travaux et memoires du Centre de recherche d’histoire et de civilisation byzantines, IV, Paris, 1970, pp. 302-303).

­66

(„nebun", cum se spunea odinioară) şi cel cu adevărat nebun pentru Hristos este că acesta nu este deloc nebun; e pe deplin sănătos la minte. El numai „făţăreşte" nebunia, a ales să se poarte ca un nebun, pentru ca toţi să-l socotească nebun; de fapt, rămâne cu totul stăpân pe sine în tot ce face şi în tot ce spune, întotdeauna cu o noimă şi cu un rost. înaintea celor care i-au pătruns taina unu a celor aleşi de el, şi în singurătate, lepădând masca nebuniei, se arată întreg la minte şi deplin sănătos. De-şi arată nebunia pentru Hristos nu­mai o dată în viaţă, nici înainte de aceasta, nici după, nu se vede în el urmă de boală a nebuniei. Bolnavul mintal, chiar şi atunci când îşi îndură boala în Hristos, nu este nebun pentru Hristos în înţeles duhovnicesc. Cel nebun pentru Hristos nu îndură silnic nebunia, ci însuşi se sileşte s-o ia asupra sa. El singur şi-a ales-o şi poate oricând voieşte să se lepede de ea şi iarăşi s-o ia asupra sa, când socoteşte că este de folos. Nu-i pentru el povară, nu-i tulbură nici viaţa sufletească, nici viaţa duhovnicească. Ca un actor, care şi atunci

67

când se dedică trup şi suflet rolului său, rămâne aşa cum este el de fapt.

Cel nebun pentru Hristos făţăreşte nebunia cu un rost duhovnicesc, mai cu seamă pentru a dobândi pe o cale aspră smerenia prin umilin­ţele la care e supusă îndeobşte din partea lumii nebunia.

Aşa cum se va vedea din cele ce urmează, pă­rintele Gavriil a avut multe purtări neobişnuite, în răspăr cu regulile impuse de societate, pentru care era socotit de cei care nu-l cunoşteau nebun de-a binelea, dar care nu-i înşelau deloc pe cei care îl ştiau bine. Potrivit mărturiilor prezentate mai jos, apropiaţii lui îi cunoşteau deplina normalitate, manifestată faţă de ei în intimitate, şi sesizau cu uşurinţă momentele când începea să făţărească nebunia sau, cum se spune îndeobşte, când „făcea pe nebunul"1.

2.

Purtări neobişnuite, care păreau manifestări ale unei boli mintale

Părintele Gavriil avea adesea purtări ciudate, din pricina cărora era privit de unii ca un bolnav mintal.

1A se vedea de pildă mărturia egumenului Mihail Gabricidze: „în acel moment, părintele Gavriil îşi schimba firea de monah în cea de nebun pentru Hristos"; sau cea a monahiei Parascheva (cea care l-a cunoscut cel mai bine): „Fiind în sta­rea sa de nebun pentru Hristos, părintele Gavriil zicea..."

68

Pe când locuia în Tbilisi, străbătea străzile cu capul acoperit de o glugă şi desculţ.

Uneori, în locul veşmântului călugăresc, se îmbrăca în sac sau în tot felul de alte haine ciu­date, purta pălării năstruşnice şi nepotrivite şi uneori basma. Şi nu numai la Tbilisi, ci, uneori, şi la Mănăstirea Samtavro se îmbrăca aşa.

Alteori îşi punea pe cap o coroană de tinichea, ca de rege, şi nu se ferea s-o poarte în orice împrejurare, o dată chiar în prezenţa patriarhului, care a glumit pe seama ei, fără ca cei din jur să-i înţe­leagă gluma. Câteodată, purta o coroană împo­dobită cu cuie, care semăna cu cununa de spini a lui Iisus. Părintele Gavriil spunea atunci că vrea să se facă părtaş la suferinţele Domnului.

Adeseori părintele Gavriil vorbea foarte tare, strigând şi chiar răstindu-se, mişcându-şi iute braţele. Însă lucrul acesta, care părea nelalocul lui şi scrântit, îşi avea rostul său: cei care îl as­cultau, răscoliţi de aceste purtări, îşi întipăreau în minte cuvintele părintelui mai bine decât da­că le-ar fi vorbit normal. Îşi însoţea de asemenea predicile cu o întreagă gestică, care făcea, după cum spune maica Parascheva, ca „ele să se înti­părească în inima şi în mintea credincioşilor". „Părintele mai spune ea nu scria niciodată ni­mic pe hârtie, ci scria în cugetele oamenilor."

Adesea striga chiar şi în biserică. Stareţa Te­odora Makhviladze îşi aminteşte astfel că „pri­ma oară l-am întâlnit pe părintele Gavriil în Catedrala­

69

Sioni, în 1986. Purtarea sa cu totul ne­obişnuită, strigătele pe care le scotea în timpul Sfintei Liturghii, mi-au atras atenţia şi am luat aminte la el mai de la distanţă. La sfârşitul Litur­ghiei, înainte să iasă din biserică, s-a prosternat înaintea patriarhului, cerând iertare de la el. Din clipa aceea, chipul părintelui Gavriil mi s-a înti­părit puternic în inimă."

Iarăşi, adesea, oamenii îl vedeau plângând şi-l auzeau cum suspină, se vaită şi se tânguieşte cu glas mare.

încă era văzut vorbind de unul singur, însă de parcă ar fi vorbit cu cineva observat numai de el.

Câteodată se trântea la pământ, ca unul beat, dând din braţe şi din picioare, scuturându-şi ca­pul, ţipând şi văitându-se. Dar, potrivit mărturi­ilor, nici vorbă de beţie! Şi, de altfel, aşa trântit la pământ şi zbuciumându-se, rostea cuvinte inte­ligibile, chiar dacă cu înţeles tainic şi proroceşti.

Egumena Teodora Makhviladze istoriseşte în­că şi alte purtări neobişnuite ale părintelui Ga­vriil: „Purtarea sa era cu totul neprevăzută şi de neînţeles. Mergea, de pildă, cu taxiul fără să plă­tească sau, dimpotrivă, plătea mai mult decât i se cerea. Fără nici o pricină, izgonea oameni din biserică, fie ei poporeni de rând sau persoane im­portante, lovindu-i cu picioarele şi ocărându-i. Dintr-odată, în orice clipă şi în orice loc, oprea circulaţia, începea să cerşească ori să ţopăie şi să

70

cânte. Cu oamenii se purta în fel şi chip, pe unul batjocorindu-l, pe altul lăudându-l şi purtându-se frumos cu el; pe unul îl silea să bea vin, pe unul îl punea să stea în genunchi şi-l ţinea aşa ore în şir, fără să-i dea voie să se ridice... Am încercat adeseori să înţeleg aceste fapte care încălcau orice regulă de bună purtare în lume, dar n-am izbutit să le găsesc vreo noimă. Pur şi simplu, le acceptam ca atare, având încredere în el."

După cum se va vedea din multe apoftegme ale sale şi după cum arată multe dintre istorisi­rile referitoare la experienţele trăite de cei care l-au cunoscut pe părintele Gavriil, aceste purtări ciudate, care păreau adesea curată nebunie, erau de fapt voite, deplin strunite şi cu rost, izvorând fie din virtuţile sale lăuntrice (îndeosebi smere­nie şi iubirea aproapelui), fie din dorinţa de a să­di vreo sămânţă duhovnicească în cei pe care îi întâlnea.

3.

Purtări care nu ţineau seama de reguli şi de rânduieli

Purtările părintelui Gavriil, ca ale tuturor ce­lorlalţi nebuni pentru Hristos, nu ţineau seama de nici o regulă, încălcând până şi rânduiala mo­nahală şi dispoziţiile Bisericii.

De pildă, părintele Gavriil le dădea vin celor care veneau să-l vadă, chiar în zilele de post, neferindu-se

71

să încalce rânduiala tipiconală1. însă aceasta o făcea în numele iubirii pe care o nutrea pentru ei, poftindu-i să se facă părtaşi la bucuria duhovnicească pe care o aducea întâlnirea cu ei. Egumenul Mihail Gabricidze istoriseşte că într-o bună zi, venind la părintele Gavriil să-l vadă, l-a găsit pe acesta întins în pat, pentru că nu se sim­ţea bine. Şi totuşi a rugat-o pe măicuţa care se în­grijea de el să aducă o sticlă de vin şi, dându-i un pahar, l-a îndemnat să-l golească dintr-o înghiţi­tură, spunându-i: „Iubirii i se cuvine să fie mai presus de rânduieli şi de canoane."

Câteodată, urmându-şi inima, părintele Ga­vriil, fără să ţină seama de obicei sau de tipic, fă­cea câte ceva cu totul neaşteptat, când nu s-ar fi gândit nimeni. Egumena Mariam Mikeladze îşi aminteşte că în prima noapte de Paşti pe care a petrecut-o la Mănăstirea Sfânta Nino, înainte de miezul nopţii, când toată lumea aştepta în linişte să înceapă Utrenia, părintele Gavriil a intrat dintr-odată în biserică strigând cu mare bucurie: „Hristos a înviat!" „A aprins în sufletele noastre o aşa de mare lumină! şi toţi cei care erau de faţă au răspuns în cor: Adevărat a înviat!" Viaţa cea veşnică, pe care Hristos cel înviat le-a dat-o oamenilor, îi pătrunsese în inimă şi Duhul îl mâna

1 în Biserica Ortodoxă este oprit să se consume vin în tim­pul posturilor şi în zilele de miercuri şi de vineri de peste an, cu excepţia câtorva zile de praznic, când se dă dezlega­re la vin.

72

să împărtăşească tuturor bucuria sa, călcând peste timpurile şi soroacele omeneşte rânduite.

4.

Modul familiar în care se purta cu toţi oamenii

Părintele Gavriil nu ţinea seama de bunacuviinţă lumească şi nu se ferea să spună ce avea de spus, vorbindu-le tuturor ca unor apropiaţi şi cunoscuţi ai săi, cum au făcut întotdeauna cei nebuni pentru Hristos. Aşa că, fără ocolişuri, dintr-odată, rostea cuvinte la care nimeni nu se aştepta, pe care nimeni nu i le ceruse şi pe ca­re nimeni nu-şi dorea să le audă. Şi nu din lipsă de cinstire şi de iubire faţă de ei le vorbea aşa, ci pentru a-i „scutura" puţin, pentru a-i trezi, pen­tru a-i îndrepta, spre binele lor şi spre zidirea lor duhovnicească. Iar cei ce se foloseau, adesea pe dată, de cuvintele sale, uitând asprimea lor, îi rămâneau apoi recunoscători întreaga viaţă.

Pe când locuia la Tbilisi, nu se ferea să ţină pre­dici pe strada principală a oraşului. Câteodată se aşeza în mijlocul şoselei, primejduindu-şi viaţa. Un martor spune că l-a văzut predicând urcat pe un scaun pus în mijlocul şoselei. Adeseori striga după trecători, ca să se oprească şi să-l asculte.

Neîngrijindu-se de ce se cade şi de ce nu se ca­de, intra în sinagogi, în moschei ori în casele de rugăciune ale protestanţilor pentru a-L propovădui­

73

pe Hristos şi credinţa ortodoxă. Şi uneori era ascultat cu respect, alteori, alungat şi lovit.

În epoca de schimbare a regimului, când zil­nic se ţineau tot felul de mitinguri, se ducea fă­ră teamă să le vorbească oamenilor, liniştindu-i când începeau să se agite.

Atunci când socotea de trebuinţă pentru bine­le unora sau chiar al unui singur om, părintele Gavriil nu se ferea să vorbească în timpul slujbe­lor, uneori strigând şi gesticulând, chiar dacă se întâmpla să slujească alături de un episcop sau chiar de patriarh.

Mitropolitul Isaia îşi aminteşte de această în­tâmplare petrecută la Mănăstirea Samtavro: „În­tr-o seară, părintele Gavriil a intrat în biserică, în timpul Vecerniei. Şi-a făcut drum printre mo­nahii şi credincioşi, care obişnuiau să se plece şi să îngenuncheze înaintea lui, cerând de la el bi­necuvântare şi sărutându-i mâna. Oprindu-se brusc în faţa unei femei, i-a zis: Cine te vede cum îngenunchezi înaintea mea, crede că tu pe mine mă cinsteşti, iar nu pe Hristos, Cel de la Care primeşti binecuvântarea şi înaintea Căruia se cuvine să îngenunchezi. în felul acesta dă­dea pe faţă şi mustra prea marea cinstire pe care credincioşii o aveau faţă de bătrânii îmbună­tăţiţi, amintindu-le că singur Dumnezeu trebuie cinstit şi închinat şi că singur El este izvorul bi­necuvântării. Şi, trecând mai departe, s-a oprit lângă o monahie care citea rugăciunile şi a întrebat-o:

74

Ce tot bolboroseşti acolo?, atrăgându-i astfel atenţia că nu citea cum se cuvine, adi­că limpede şi desluşit, cu toată luarea-aminte la cele rostite, după cum se cade în biserică, ca să se folosească şi ea, şi credincioşii."

Sunt multe alte istorisiri despre cum părin­tele Gavriil îşi ridica glasul în biserică pentru a mustra purtările necuvenite ale unora, spre bi­nele lor. De pildă, într-o zi, pe când nişte turişti străini vizitau catedrala din Svetiţkhoveli, părin­tele Gavriil, care stătea lângă un stâlp foarte cin­stit de credincioşi, pentru că în el se afla o foarte preţioasă relicvă o fâşie din haina lui Iisus -, a văzut cu câtă nepăsare umblau aceştia prin bise­rică. Atunci, ameninţându-i cu cârja, le-a strigat: „Pricepeţi voi în ce loc sfânt sunteţi? Aşa credeţi voi că se dă slavă lui Dumnezeu, plimbându-vă cu mâinile la spate?" Şi, fără ca ghidul să tradu­că cuvintele, turiştii au înţeles din gesturile sale şi din expresia feţei pricina indignării lui şi şi-au îndreptat pe dată ţinuta.

Se întâmpla ca părintele Gavriil să dea pe faţă, înaintea mai multora, păcatul unuia, ştiind bine că acela va primi cu smerenie mustrarea, iar cei­lalţi nu îl vor judeca şi osândi. Păcatul însă nu-l numea, ci doar îl arăta că este, iar aceasta era de ajuns pentru îndreptarea omului. Egumena Te­odora (Makhviladze) istoriseşte astfel: „Odată, am mers cu părintele Gavriil la hramul mănăs­tirii din Şio-Mgvime. La Sfânta Liturghie a luat

75

parte mulţime de popor. După cuvântul rostit

la agapa sărbătorească, pe neaşteptate, părintele

Gavriil l-a întrebat pe unul dintre meseni dacă a săvârşit vreun păcat mare. Acesta a răspuns că da. Toţi au rămas înlemniţi. Părintele însă a ştiut el cum să întoarcă lucrurile cu o vorbă de duh, şi stânjeneala s-a risipit pe dată. Am fost uimită cum de-a văzut părintele păcatul şi cum de-a dat păcătosul în faţa tuturor dovadă de atâta smere­nie. Omul acela a ajuns mai apoi preot, iar lucrul acesta, negreşit, nu a fost lipsit de legătură cu ce­le întâmplate."

Se întâmpla de asemenea să facă astfel de dez­văluiri în public, cu glas tare, fără a rosti însă nu­mele cuiva. Tâlcul vorbelor sale îl pricepea numai cel spre care erau ele îndreptate, în vreme ce toţi ceilalţi nu înţelegeau nimic şi-l socoteau smintit.

5.

Asprime cu rost pedagogic

După cum s-a văzut din exemplele de mai sus, părintele Gavriil, ca mulţi alţi nebuni pentru Hristos, cu rost pedagogic şi cunoscând în chip minunat inima omului, se arăta aspru în cuvinte şi în fapte. Cine nu înţelegea binele pe care îl fă­cea celor pe care-i mustra cu atâta asprime, s-ar fi putut sminti. Dar, după cum scrie monahia Parascheva Rostiaşvili, care l-a îngrijit pe părinte­le Gavriil în ultimii ani de viaţă, Părinţii din vechime

76

se purtau aşa, ca să le înveţe pe cele înce­pătoare şi pe tinerele monahii abecedarul vieţii monahale, întemeiat pe răbdare.

Monahia Parascheva istoriseşte astfel primele sale experienţe de acest fel: „Într-o noapte am visat că m-au trimis să slujesc părintelui Gavri­il la chilie şi că el mă învăţa cum să duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu. A doua zi, visul meu s-a împlinit: maica stareţă Ketevan mi-a dat binecu­vântare să îngrijesc de părintele Gavriil, care era bolnav. Am alergat la chilia lui, ca să-i spun visul meu şi să iau binecuvântare de la dânsul. Când a aflat că nu-i vorbisem stareţei despre visul meu, mi-a zis: Se cuvenea să-i spui, căci pentru aceas­ta m-am rugat eu la Măicuţa Domnului. Slavă ei! Tocmai atunci, măicuţele i-au adus părinte­lui o fiertură de orez. Mănâncă şi tu, dacă vrei, mi-a zis. A venit până la masă, a luat o farfurie şi, ştergând-o cu un şervet, mi-a întins-o să-mi pun din fiertură. Când am început să mănânc, am simţit un gust de ulei de parafină, cu care se curăţau ramele icoanelor. M-am sfiit să-i spun ceva părintelui şi am mâncat mai departe. După câteva clipe, şi-a luat şi el o farfurie, a şters-o cu acelaşi şervet şi a gustat din mâncare. Vai de mi­ne, şervetul era plin de parafină, cum ai putut să mănânci?!, mi-a spus dânsul zâmbind. Atunci m-a întrebat dacă voiesc să învăţ cele ale călugă­riei, şi i-am răspuns că da. Atunci, dacă voieşti

1 Acest episod trimite în mod clar la o istorisire din Pateric.

77

să înveţi, ţine bine minte că tu ai voit aceasta! în vechime, părinţii cei sfinţi le puneau la încerca­re pe surori purtându-se aspru cu ele. Dacă în­durau cu răbdare, puteau să rămână în mănăsti­re, dacă nu, erau poftite să plece. Când părintele, aşa, dintr-odată, fără nici o pricină, mă izgonea din chilie, lovindu-mă cu piciorul, îmi aţineam gândul că eu am ales să vin la mănăstire şi ce­ream iertăciune de la el. Iar el tare se bucura. Câ­teodată, ştiindu-mi metehnele, se pornea cu mâ­nie împotriva mea, anume ca să mă slobozească de ele. Şi-mi spunea dinainte: Azi ai să fii ispi­tită, să vedem de poţi îndura. Şi mă încerca, să vadă cum înfrunt ponegririle, batjocurile şi rău­tăţile. Câteodată nu izbuteam, şi atunci, cu ochii în lacrimi, obişnuia să-mi spună: Tare aş vrea să creşti repede, copila mea! Când te gândeşti la mine, ţine minte că te-am întristat şi ţi-am făcut supărare, pentru că, pe cât de mari sunt întris­tarea şi supărarea, pe atât de mare e iubirea. Şi nu de la mine învăţ aceasta, ci de la Dumnezeu. Cu dragostea sa pentru Hristos, părintele Gavri­il, călăuzindu-ne pe fiecare dintre noi pe calea smereniei şi ascultării, ne înălţa către împărăţia cerească. Obişnuia să ne spună: Numai cel sme­rit şi binecuvântat de Dumnezeu şi întărit împo­triva ispitelor poate intra în împărăţia cerească. După o vreme, am înţeles noima încercărilor la care ne supunea pentru a ne deprinde cu smere­nia şi cu ascultarea."

78

Cei lumeşti priveau aceste purtări ca pe nişte tulburări mintale. Dar, pentru cei duhovniceşti, care vedeau bine că din voia lui, cu deplină stă­pânire de sine şi cu un rost anume le săvârşea, nu rămâneau tăinuite simţirile curate şi adevărate ale părintelui, îndeosebi iubirea de semeni, care îl mânau să se poarte aşa. Egumena Mariam Mikeladze istoriseşte astfel: „Pe părintele Gavri­il, întâia oară l-am văzut intrând cu strigăt ma­re în Catedrala Sioni. Pe vremea aceea, mă soco­team a fi o creştină evlavioasă şi bisericoasă. Şi, ca una ce eram în stare de orbire duhovnicească, nu puteam pricepe marile daruri ale părintelui şi îl socoteam bolnav mintal, cu toate că iubirea şi mila care i se citeau în privire nu aveau nimic comun cu purtarea sa mânioasă; ele lăsau să se întrevadă ceea ce abia într-un sfârşit am înţeles. Următoarea noastră întâlnire s-a petrecut la Mă­năstirea Sfânta Nino. Şi iarăşi am văzut ce ma­re deosebire era între privirea şi purtarea sa. Pe atunci mă hotărâsem să mă călugăresc. Despre călugărie, ştiam numai din cărţi, şi nu aveam pic de experienţă. Părintele Gavriil mi-a făcut cel mai mare bine, spulberându-mi toate acele în­chipuiri copilăreşti despre viaţa monahală. Ast­fel, găsind eu un loc retras, în care să-mi îndrept gândurile către Dumnezeu, stând acolo aud gla­sul răsunător al părintelui Gavriil, curmându-mi convorbirea cu Dumnezeu: Vino degrabă să găteşti ciorba, mi-a strigat, c-au venit învăţaţii!

79

M-am simţit cuprinsă de furie, şi aşa, cu mânie în suflet, îmi citeam mai departe rugăciunile! Pă­rintele, venind, mi-a smuls cartea din mâini şi a aruncat-o, răcnind: Cum de cutezi să tulburi pe Domnul?! Mai târziu am înţeles rostul purtării sale: rugăciunile mele erau lipsite de trăire, seci, silite, fără zbuciumul inimii ce-şi caută mântu­irea. Pentru părintele Gavriil, dimpotrivă, fiece clipă a vieţii sale era jertfire de sine în numele lui Hristos. Nu cred să fi fost clipă în care să nu fie cu Dumnezeu."

Rostul pedagogic al acestor purtări aspre, dar şi aşezarea tainică a sufletului său se văd bine din această întâmplare istorisită de egumenul Mihail Gabricidze: „Î ntr-o zi, pe când stăteam de vorbă cu părintele Gavriil, două femei în vârstă au bă­tut la uşa chiliei sale. Primiseră binecuvântare de la părintele stareţ să vină să-l vadă. Auziseră că e bolnav, aşa că îi aduseseră nişte prăjituri făcute de ele. Atunci, dintr-odată, schimbându-şi firea de monah în cea de nebun pentru Hristos, le-a strigat: Cine v-a spus că sunt bolnav? M-am în­tins, să mă odihnesc. Una dintre ele, care nu-l cunoştea, l-a rugat să-i întindă mâna. Părintele Gavriil m-a privit surâzând: Acum îi trebuie mâna mea! Femeia i-a prins mâna între palmele ei, murmurând ceva în şoaptă. Cu un gest brusc, părintele şi-a smuls mâna şi i-a strigat mânios: Cum de cutezi să te atingi de mine, care sunt monah? Vrei să mă ispiteşti? Ieşiţi imediat amândouă­

80

şi luaţi-vă prăjiturile de aici! Cele două fe­mei, înfricoşate şi nemaiştiind ce să facă, au căzut la picioarele sale cerându-şi iertare. Dar părinte­le, neînduplecat, le-a spus iarăşi: Luaţi-vă pră­jiturile şi plecaţi chiar acum, nu mă siliţi să mă scol şi să vă dau afară! Cea care părea să-l cunoască pe părintele Gavriil a stăruit, rugându-l ca măcar prăjiturile făcute de ele să le păstreze. Dar în zadar, părintele nu s-a plecat rugăminţii ei. După ce au ieşit, de îndată părintele a început să se roage pentru ele cu iubire aşa de fierbinte, încât am rămas cu totul uimit. Ridicându-şi mâinile către cer, le-a binecuvântat pe ele şi familiile lor. Venirea lor la un monah n-a fost una cuvi­incioasă, dar de-acum vor şti cum trebuie să se poarte cu preoţii1, mi-a spus el surâzând."

Un alt caz de strategie pedagogică a părin­telui Gavriil, manifestat printr-o purtare aspră, este istorisit de monahia Parascheva: „Minuna­te erau învăţăturile părintelui Gavriil! Stând pe scări, afară, chema pe câte o monahie, cerându-i să aducă un vas anume din chilia lui, care nici măcar nu era acolo. Căutând în zadar, se fră­mânta că nu-l găseşte, iar părintele Gavriil, în tot acest timp, îi înşira, strigând în gura mare, toa­te slăbiciunile. Pentru ca aşa, deprinzându-se cu smerenia, să izbutească mai apoi să biruie ispiti­rile dracilor."

1 Termenii generali utilizaţi de părintele Gavriil - „un mo­nah", „preoţii" arată că el nu a socotit purtarea lor ca pe o ne­cuviinţă faţă de el, ca persoană, ci ca slujitor al Bisericii.

81

Deseori părintele Gavriil punea pe câte o monahie sau pe câte un prieten venit să-l vadă să şadă în genunchi, şi numai după ceva vreme le dădea binecuvântarea să se scoale. Şi aşa le pu­nea la încercare şi ascultarea, şi smerenia.

Otar Nikolaişvili îşi aminteşte că părintele l-a pus odată, în public, într-o situaţie umilitoare: „M-a pus odată, în piaţă, să stau în genunchi, cu capul plecat, pe o grămadă de coji de pepene, până îmi va da binecuvântare să mă ridic. Ve­deam picioarele trecătorilor şi mă gândeam că mă privesc ca pe un nebun îngenuncheat în gu­noi." Dar a înţeles că părintele Gavriil voia în fe­lul acesta să-l înveţe smerenia.

Se întâmpla ca încercările de acest fel să fie în­că şi mai aspre.

Egumena Ketevan a Mănăstirii Samtavro is­toriseşte astfel: „Nu era un lucru neobişnuit ca părintele Gavriil să probeze smerenia oamenilor punându-i să stea în genunchi, dându-le pe fa­ţă păcatele, pornindu-se asupra lor cu furie şi cu mânie, zidindu-i prin înţelepciunea cea dumnezeiască. într-o zi, după masa de prânz, părinte­le Gavriil a închis uşa trapezei şi nu le-a dat voie monahiilor să iasă. Era înainte de tunderea mea în monahism. Mi-a cerut să iau un vas mare, să-l umplu cu apă sărată şi să spăl în el mâinile tutu­ror surorilor. După ce le-am spălat, părintele m-a chemat la el şi, privindu-mă fix în ochi, mi-a zis: Acum, bea toată apa asta, până la ultima picătură.­

82

Toată?, l-am întrebat eu cu uimire. Da,

da, dă-o peste cap! Am băut-o, fără să scot vreo vorbă, căci vedeam bine că n-aveam cum să mă împotrivesc. Părintele Gavriil m-a strâns atunci cu drag în braţe şi m-a binecuvântat cu toată căldura." Pe atunci mănăstirea îşi căuta o nouă stareţă. După cum mărturiseşte maica Pelaghia Ksovreli, martoră la această întâmplare: „Toate am înţeles că, prin aceasta, părintele Gavriil ne-a arătat că sora Ketevan, prin ascultarea sa depli­nă şi prin smerenia sa, era vrednică să ia asupra sa o sarcină atât de grea." Părintele Gavriil, par­că cerându-şi iertare pentru asprimea sa şi pen­tru a-şi arăta, la rândul său, smerenia, s-a întins pe spate, în faţa uşii, şi a cerut ca toate monahiile să iasă călcând peste pieptul lui. Şi, cu toate că se sfiau şi se ruşinau, au făcut ascultare.

Părintele părea adesea mânios şi chiar lovea ori de-a dreptul, ori cu vorba, dar, după cum scrie egumena Teodora Makhviladze, „mânia sa nu arunca pe nimeni în tristeţe, ci-i descoperea căldiceala, nepăsarea şi trândăvia duhovnicească".

Când la ţipete şi lovituri i se răspundea cu smerenie, părintele pe dată îşi dădea pe faţă bu­curia şi iubirea.

Monahia Parascheva istoriseşte astfel: „Părin­telui Gavriil îi plăcea să stea în capul scărilor şi să privească la tot ce se întâmpla. Odată, văzând un preot care urca scările, mi-a spus: Vrei să-l scutur? Pur şi simplu m-am îngrozit. Părintele i s-a

83

adresat cu grosolănie, l-a ocărât în fel şi chip. Preotul s-a oprit şi i-a răspuns liniştit: Sunt încă şi mai rău! Atunci părintele l-a strâns în braţe şi i-a spus cu iubire: Tu eşti fratele meu!"

6.

Vădirea formalismului şi a fariseismului din viaţa duhovnicească

Purtările smintitoare cu rostul de a da pe fa­ţă formalismul şi fariseismul constituie o trăsă­tură comună celor nebuni pentru Hristos. Astfel, unii dintre ei nu se fereau să mănânce carne în post, înaintea tuturor, ca să descopere astfel ade­văratul duh al postului, care nu stă doar în postirea trupească. Vedem aceasta dintr-o întâmplare istorisită de Mitropolitul Isaia, din vremea când era frate în Mănăstirea Samtavro: „în Postul Ma­re, într-o duminică, în timpul Liturghiei, părinte­le Gavriil a intrat în biserică scoţând ţipete groaz­nice, de parcă ar fi venit sfârşitul lumii. Printre ţipete, am izbutit să aud că tot spunea: Pisicile mi-au mâncat zeama! Şi nu era nimic de râs în asta. Noi, fraţii de mănăstire, ne străduiam din răsputeri să ţinem cu stricteţe postul, iar părin­tele Gavriil, în toiul postului, striga după zeama lui! Cuvintele sale nu m-au strămutat din hotărâ­rea de a ţine cu asprime rânduielile postului, dar am înţeles în chip viu că nu ce intră în gură spur­că pe om, ci ce iese din gură (cf. Matei 15,11)."

84

Se întâmpla ca părintele Gavriil să-şi ridice glasul în public, pentru a da pe faţă formalis­mul vieţii religioase a unora, lipsa de adevăr şi de fervoare.

Am văzut mai sus cum a mustrat pe faţă, în vremea slujbei, o monahie care rostea rugăciu­nile numai cu buzele, strigându-i: „Ce tot bolbo­roseşti acolo?"

Egumenul Mihail Gabricidze istoriseşte o altă întâmplare caracteristică: „Într-o zi, părintele Ga­vriil a intrat în Catedrala Sioni, în timpul unei sluj­be de cerere a mijlocirii sfintei împărătese Tamar, săvârşită de un episcop. Stând lângă episcop, şi-a aruncat privirea peste poporul adunat în biserică şi a văzut că nu aveau evlavia cuvenită. Atunci, urcând pe solee, cu glas puternic, spre uimirea tu­turor, le-a spus: în genunchi! în genunchi! înţele­geţi voi ce faceţi şi pentru ce sunteţi aici? Aţi venit să vă rugaţi la sfânta? Dar cum vă rugaţi? Cu atâta nepăsare? Credincioşii au îngenuncheat pe da­tă, împreună cu părintele Gavriil, care, plângând, le-a spus: Când soarta Georgiei era în cumpănă, sfânta şi-a petrecut nopţile trează, ridicând rugă­ciuni fierbinţi către Domnul şi către Maica Sa, ca să izbăvească ţara, şi în picioarele goale, cu cru­cea în mână, a mers înaintea oastei pe câmpul de bătaie, şi ea întotdeauna a biruit... Iar voi, nere­cunoscători ce sunteţi, nu vreţi nici măcar să îngenuncheaţi?! Şi vaietele sale n-au încetat mul­tă vreme. La încheierea slujbei, s-a ridicat şi, ducându-se

85

la icoana Sfintei Tamar, a sărutat-o cu multă evlavie. În tăcerea deplină, mulţimea de credincioşi i-a urmat exemplul. Şi fiecare a înţeles atunci cu cât respect şi cu câtă teamă se cuvine să stăm la slujbele închinate sfintei şi cuvioasei noastre împărătese Tamar. Cât despre întâmplarea aceea mi-a schimbat viaţa, şi am ales să pornesc pe calea monahală."

7.

învăţături duhovniceşti date prin acte simbolice, cu înţeles tainic

Ca toţi cei nebuni pentru Hristos, părintele Gavriil dădea învăţături duhovniceşti prin mij­locirea unor acte simbolice, aparent lipsite de orice sens.

Ghia Kobaşişvili istoriseşte: „Locuiam lângă casa părintelui Gavriil. Eram copii pe atunci, şi părintele ne ducea adesea la Biserica Sfânta Var­vara. Ne dădea cruciuliţe şi ne punea să stăm în cerc, în jurul bisericii. Odată s-a oprit în faţa mea şi, privindu-mă drept în ochi, cu o expresie mi­nunată pe chip, mi-a zis: «Să ţii minte întotdeau­na că aici locuieşte Dumnezeu!» Şi abia rostind ultimul cuvânt, a căzut la pământ, clătinându-şi capul şi agitându-şi braţele, de parcă era pe moarte. în ciuda purtării sale, mi-am dat seama că mintea sa era limpede. Şi, cu acele cuvinte pe care mi le-a spus cu credinţă, a sădit pentru tot­deauna în sufletul meu iubirea de Dumnezeu."

86

Mitropolitul Isaia îşi aminteşte cum părintele Gavriil, prin purtările sale neobişnuite, l-a făcut să simtă în chip de neuitat bucuria praznicului Sfintelor Paşti, a biruinţei lui Hristos asupra păca­tului, suferinţei şi morţii: „Eram student şi de pu­ţină vreme venit la credinţă. Prima oară am săr­bătorit Paştile la Mănăstirea Samtavro, unde l-am întâlnit pe părintele Gavriil. Mi s-a părut tare ciu­dat. Trăia într-un coteţ de păsări, pe lângă care am trecut cu totul întâmplător. Văzându-mă, m-a che­mat la el şi, umplând un pahar cu vin roşu, mi-a zis: «Bea, se cuvine să bei, fiindcă noi astăzi prăznuim Paştile. Dumnezeu ne-a iertat toate păcate­le, aşa că acum putem să bem puţin vin şi să ne bucurăm. Cine mai ia aminte astăzi la păcat e mai rău decât Iuda!» Vorbele sale m-au înfiorat, şi am băut vinul cu toată supunerea. [...] După Vecer­nie, a urmat masa de Paşti. Monahii cei tineri se aşezaseră lângă părintele Gavriil. În timpul me­sei, părintele Gavriil ne-a vorbit despre suferinţe­le îndurate de Maica Domnului, de răstignirea şi de învierea Mântuitorului, ridicându-şi din când în când, pe neaşteptate, glasul până la strigăt, cu ochii plini de bucurie. Istorisirea sa era atât de vie şi de mişcătoare, încât atunci când striga, strigam şi noi odată cu el, iar când râdea, râdeam şi noi. N-am avut niciodată o asemenea trăire. A fost un praznic al Paştilor cu adevărat de neuitat."

Sora Elizabeta Zedghenidze istoriseşte, la rândul ei, această întâmplare, când părintele Gavriil

87

i-a învăţat pe cei din jurul său să nu judece şi să se smerească: „Era într-o sâmbătă diminea­ţa. Părintele Gavriil mi-a zis: Haide să urcăm la Mănăstirea Djvari!1 Mă obişnuisem de-acum cu purtările sale de nebun pentru Hristos. M-a pus să cumpăr o sticlă de votcă, pe care el a ascuns-o sub rasă, şi am pornit către mănăstire. Ajunşi acolo, a deschis sticla, a băut puţin şi apoi mi-a dat şi mie să beau. Am băut o înghiţitură şi, în chip cu totul curios, mi s-a părut că beam apă. A dat apoi tuturor celor din jur să bea câte o înghi­ţitură. După ce au băut toţi, a spus: Ia te uită, nimeni nu m-a ocărât! Toţi or să intre în împă­răţia cerurilor! Mi-am zis că spectacolul s-a terminat. Dar de unde! Părintele s-a întors către mine şi, foarte serios, mi-a zis: Aşază-te şi în­tinde mâna de cerşeşte! Şi, după ce am strâns destui bani, a poftit pe toată lumea să mănânce din merindele aduse de noi, însă el nu s-a atins de nimic. Masa aceasta cu totul neobişnuită a încheiat-o rostind aceste cuvinte: Cel care se smereşte, se va înălţa!, care se refereau la supu­nerea noastră la porunca sa."

1 Mănăstirea Djvari, din care astăzi nu a mai rămas decât biserica, era situată pe o culme stâncoasă, la confluenţa râului Kura cu râul Aragvi, în faţa oraşului cel sfânt Mţkheta. Potri­vit tradiţiei, Sfânta Nino, după ce l-a încreştinat pe regele Mirian, ar fi înălţat pe locul acesta o mare cruce de lemn, pe lo­cul unui templu păgân, care a devenit apoi loc de pelerinaj. S-a construit acolo o bisericuţă de lemn pe la anul 545, înlocu­ită ulterior de actuala biserică, una dintre cele mai frumoase biserici din Georgia, construită între 586 şi 605 de prinţul-primat Stefan I al Iviriei.

88

Părintele nu doar că se culca de obicei într-un sicriu (mulţi sfinţi nevoitori au făcut aceasta), dar îl şi arăta monahiilor, ca să le deprindă să-şi aducă aminte întotdeauna de moarte.1

8.

Iubirea de aproapele manifestată prin fapte neobişnuite

Părintele Gavriil îşi arăta adesea iubirea de aproapele prin astfel de purtări neobişnuite şi surprinzătoare, prin care-şi arăta şi nebunia pen­tru Hristos.

Nu adăsta să-şi pună şi sufletul, şi trupul în slujba iubirii de aproapele, după cum se vede din această întâmplare, istorisită de maica Nino Daşniani: „Într-o iarnă, m-am îmbolnăvit foarte rău. Părintele Gavriil venea la mine la chilie, să mă vadă. îmi spunea: Preafericită Xenia (după numele sfintei). Doamne, de ce nu mor!, zicea.

Cum de eşti tu bolnavă? S-a descălţat şi a început să se roage la Dumnezeu cu aceste cuvinte: Doamne, uite, eu, monahul Gavriil, mă făgădu­iesc să merg trei zile desculţ, numai s-o vindeci pe Preafericita Xenia! L-am rugat să nu facă o asemenea făgăduinţă. Dar el s-a ţinut de cuvânt şi a mers aşa, cu picioarele goale prin zăpadă,

1 „Aducerea-aminte de moarte" este o nevoinţă tradiţională în monahismul ortodox. Aceasta înseamnă a cugeta omul pu­rurea la moartea sa, cugetare care-l izbăveşte de patimi şi de alipirea de lumea de aici, şi-l îndeamnă să se îngrijească de mântuirea sa şi de lumea de dincolo.

89

vreme de trei zile. Şi s-a îmbolnăvit. Iar eu m-am vindecat cu totul"

Ca toţi cei nebuni pentru Hristos, părintele Gavriil avea o mare iubire de săraci, vădită tot prin fapte imprevizibile. Maica Nino Daşniani istoriseşte astfel: „Odată părintele mi-a cerut să-l însoţesc la Catedrala Sioni, şi l-am urmat cu bucurie. S-a oprit la intrare şi a început să cerşească, zicând: Ajutaţi-mă, pentru numele Domnului! Eram şi uluită, şi ruşinată. Destul de repede a strâns patru sute de ruble. Tot aşa a cerşit şi la Biserica Sfintei Treimi. Apoi a dat toţi banii la săraci."

9.

Primirea învinuirilor nedrepte de dragul aproapelui

Cei nebuni pentru Hristos, din dragoste de semeni, iau adesea asupra lor păcatele altora ori primesc să fie învinuiţi pentru greşeli pe care nu le-au săvârşit, numai ca să-i scape pe adevăraţii vinovaţi de osândire şi de necazuri.

Otar Nikolaişvili istoriseşte cum părintele Ga­vriil, cu dragostea lui frăţească, l-a ferit de mari necazuri, descoperindu-i o veche greşeală, pe ca­re însă a luat-o asupra sa, cu riscul de a-i smin­ti pe cei din jurul lui: „Odată părintele mi-a ce­rut să-i aduc o revistă pornografică, una tare, ca un peşte care se zbate. Câteva zile mai târ­ziu, am venit la el, nădăjduind că a uitat ce-mi

90

ceruse, însă primul lucru pe care mi l-a cerut a fost revista. I-am spus că n-am adus-o, şi atunci m-a alungat strigându-mi: Dacă n-o aduci, vei fi aspru pedepsit! Nea vând de ales, i-am adus revista. Aflându-se lucrul acesta, obştea a înce­put să murmure şi să-l vorbească de rău. Eu mă socoteam pe mine vrednic de blamat şi aşa, dintr-odată, mi-am amintit că aveam în seiful meu, lângă documentele de muncă, nişte fotografii necuviincioase, şi în care se vedea şi o revistă pornografică. Am ars imediat fotografiile. Du­pă câteva zile, în urma unei anchete, seiful mi-a fost percheziţionat de agenţi ai securităţii; dacă s-ar fi găsit fotografiile, aş fi avut mari probleme. Şi aşa m-a ferit părintele Gavriil, cu darul înainte-vederii, de un mare necaz, fără să-i pese că-şi pierde numele său cel bun. Era în stare să ia asu­pra sa sminteala, ca să-şi izbăvească semenul."

10.

Nebunie făţărită înaintea oamenilor, pocăinţă în taină

Ca toţi ceilalţi nebuni pentru Hristos, părintele Gavriil se purta în public ca un bolnav mintal. Dar cu cei de-aproape ai săi se purta în chipul cel mai firesc, cu totul altfel decât cum se arăta lumii.

Egumena Teodora Makhviladze povesteşte astfel: „L-am văzut adesea pe părintele Gavriil grav şi serios, îndeosebi în minunata bisericuţă

91

zidită de el, în care se retrăgea de obicei în vre­mea Postului Mare, neprimind nimic de la noi. Acolo, părintele Gavriil se adâncea în gândurile sale, acolo nu era loc de glumă, acolo cuvintele sale ziditoare de suflet îi vădeau desăvârşirea du­hovnicească. îmi ştiu bine neputinţa, obişnuia el să spună. Şi eu înţelegeam că vorbele acestea izvorau din trăire. Cuvântul îi era atât de capti­vant, încât nici nu ştiai cum trece vremea erau ore întregi sau numai clipe? -, pentru că alături de el timpul îşi oprea curgerea. Atunci şi chipul îi era cu totul altul, senin, plin de pace, blând."

După cum se vede şi din Vieţile multor sfinţi nebuni pentru Hristos, părintele Gavriil se căia în taină pentru purtările aspre pe care le avea în public, cu rost pedagogic atât pentru persoa­na care le îndura, dar uneori şi pentru cei care asistau la ele. Prin pocăinţă şi rugăciune, părin­tele Gavriil cerea iertare de la Dumnezeu pentru purtarea sa şi pentru suferinţa pe care, poate, o provocase cuiva.

Astfel, monahia Pelaghia Ksovreli istoriseşte: „într-o zi, părintele Gavriil m-a pălmuit violent de faţă cu toată lumea. Mai apoi, am înţeles mo­tivul pentru care o făcuse. Voia să-mi arate cât de grea e viaţa monahală. în noaptea aceea, şi-a cerut iertare în genunchi. Am îngenuncheat ală­turi de el şi, ţinându-ne în braţe unul pe altul, am plâns, şi am surâs cu bucurie. Şi mi-am simţit atunci inima plină de har."

92

11.

Purtări care trezesc batjocura, dispreţul sau respingerea oamenilor, cu rostul de a dobândi smerenia

Părintele Gavriil punea la încercare smerenia fiilor săi duhovniceşti sau a celor care veneau la el, pentru a le spori această virtute. Dar nici el nu rămânea dator, ci se smerea în fel şi chip înain­tea celorlalţi.

Uneori se smerea cu vorba, după cum isto­riseşte Lia Kobaşvili: „Pentru că locuiam alături de părintele Gavriil [pe când stătea în Tbilisi], ne întâlneam adesea. Cum începea să vorbească, cum ne spunea: Sunt un prost!"

Dar cel mai adesea, după cum am văzut de atâtea ori în paginile de mai sus, părintele Ga­vriil se purta ca un om ieşit din minţi, şi de ace­ea lumea îl socotea nebun. Ca mai toţi cei nebuni pentru Hristos, nu de nevoie, ca cei cu adevărat nebuni, ci de bunăvoie se purta aşa, făţărind ne­bunia. Iar astfel de purtări îndeobşte atrag batjo­cura, defăimarea şi dispreţul oamenilor. Cei ne­buni pentru Hristos stârnesc cu bună ştiinţă ase­menea reacţii, pentru a se deprinde să le îndure şi să dobândească astfel smerenia. într-un am­plu studiu pe care l-am consacrat nebuniei pen­tru Hristos, am arătat chiar că această căutare a smereniei celei mai adânci, pe calea cea mai as­pră a îndurării dispreţului, alungării şi umilinţelor

93

din partea oamenilor, este cel dintâi rost al acestui mod de viaţă care constă în făţăria ne­buniei mare şi amară nevoinţă prin chinurile îndurate.1

Şi aşa făcea părintele Gavriil.

Adesea, mulţi cunoscători ai vieţii sale au observat că făţărea nebunia, ca să fie dispreţu­it, după ce, pentru vreo faptă sau pentru vreun cuvânt duhovnicesc, iscase laude şi cinstire din partea cuiva, ca să nu cadă în slava deşartă şi în mândria pe care uşor şi repede le iscă laudele oamenilor.

Părintele Gavriil a început să aibă astfel de purtări pe când avea doar doisprezece ani. Că­utat şi preţuit pentru darul străvederii şi al pre­vestirii, se băga în lada de gunoi şi striga cu glas tare, ca să-l audă toţi: „Ţine minte tot timpul, Vasiko, că nu eşti decât o ladă de gunoi, şi să nu cugeţi vreodată ceva bun despre tine!"

Părintele Gavriil făţărea într-atât nebunia, ca şi beţia, încât unii îl socoteau şi-l dispreţuiau ca pe unul cu adevărat şi nebun, şi be­ţiv. Câteodată se arunca la pământ, dând din mâini şi din picioare; altădată, ţipa şi răcnea. La Mănăstirea Samtavro, avea în chilie o cara­fă de vin, pusă destul de la vedere, acoperită însă cu un şervet, pare-mi-se ca să-şi ascundă năravul cel rău.

1A se vedea studiul meu Therapeutique des maladies mentales, Paris, 1992, cap. 6, „Une forme singuliere de folie: la folie pour le Christ", pp. 145-154 [tr. rom., vol. cit., pp. 183-195 n. trad.].

94

Am văzut mai sus cum s-a dus la Mănăstirea Djvari cu o sticlă de votcă, lucru cu totul necuvi­incios pentru un monah, din care, bând el însuşi, i-a pus pe toţi să bea.

12.

Nebunia făţărită cu rostul de a-şi tăinui virtuţile, harismele şi minunile

Ca toţi cei nebuni pentru Hristos, părintele

Gavriil se folosea de purtările sale scrântite sau de defăimarea de sine ca să-şi tăinuiască virtuţile, darurile şi minunile.

Sora Tecla Oniani spune: „Părintele Gavriil se ferea întotdeauna de laude. Cuvintele sale, ca niş­te scântei, aprindeau credinţa în inimile celor rătă­ciţi sau puţin credincioşi, dar îndată după aceea se purta în aşa fel încât să-şi tăinuiască vrednicia."

Egumena Mănăstirii Samtavro, Ketevan Kopaliani, spune că părintele Gavriil, care ţinea post aspru, căuta să se arate tuturor ca lacom şi beţiv:

„Părintele nu primea niciodată nici un fel de laudă. Dacă încerca cineva să-l laude, cu pur­tarea sa de nebun pentru Hristos îl înfrâna pe dată. Odată l-am întrebat de sănătate, cu mul­tă evlavie, lucru care lui nu i-a fost pe plac. Privindu-mă cu ochi pătrunzător, mi-a zis: Soră şi maică, cum aş putea să fiu sănătos, când mănânc şi beau, şi iar beau şi mănânc, că până şi un faraon

95

m-ar pizmui! Nu ştiu ce să mă fac cu atâta grijă din partea dumitale. Aşa că mai bine ai grijă de dumneata! Pe masa din chilie era întotdeau­na mâncare adusă de noi, dar nu l-am văzut ni­ciodată mâncând ceva. Numai Dumnezeu poate pătrunde o taină ca aceasta."

Uneori, săvârşind el vreo minune, căuta, tot din smerenie, să nu se ştie de ea, punând-o pe seama altcuiva, după cum se vede din întâm­plarea de mai jos:

„Într-o zi, sora Nino, de la mănăstirea din Samtavro, a fost muşcată de un şarpe. înspăimân­tate, monahiile au alergat la părintele Gavriil ca să-i ceară ajutorul. Părintele a uns rana cu unt­delemn şi cu agheasmă, apoi, ca să-şi tăinuiască acest dar al tămăduirii, le-a spus surorilor: Acum duceţi-vă repede şi căutaţi un doctor! Erau vremuri grele în Georgia, cu foamete, cu lipsă de lumină, când nu găseai nici medic, nici medicamente, nici bandaje... Aşa că doctorul a dat neputincios din umeri, resemnat în faţa unui sfârşit fatal. însă sora Nino s-a vindecat repede, iar părintele Gavriil, în chilia sa, a mulţumit cu rugăciuni fierbinţi lui Dumnezeu."

Adeseori, prin purtările sale de nebun pen­tru Hristos ori printr-o minciună pioasă, se fe­rea părintele Gavriil să fie puse pe seama sa mi­nuni, aşa cum arată această mărturie a surorii Ecaterina Ebralidze despre puterea sa de a alun­ga demonii:

96

„Pentru că nu voia să primească laude, după ce săvârşea vreo minune, obişnuia să se poarte ca un nebun pentru Hristos. Am văzut cu ochii noştri cum alunga duhurile cele rele. Dar, pen­tru a ne scoate din minte minunea aceasta, pă­rintele spunea că din ispită diavolească a fă­cut-o, şi-şi ascundea puterea sub chipul slăbi­ciunii. Şi noi credeam că aşa este... După mulţi ani, Domnul ne-a luminat şi am cunoscut înţe­lepciunea părintelui."

13.

Răbdarea cu iubire a suferinţei, cu rugăciune pentru prigonitori

Una dintre însuşirile comune ale celor nebuni pentru Hristos este tăria lor de a îndura suferin­ţa, mai cu seamă cea a prigonirilor îndurate.

Gia Kobaşişvili, o vecină a părintelui din vre­mea când locuia în Tbilisi, scrie astfel: „în acei ani de ateism, în care necredincioşii ocupau lo­curi importante în societate, părintele Gavriil a avut parte numai de prigoniri. Inima i-a fost ră­nită de multe ori, dar n-a avut vreodată răutate în el şi nu s-a plâns niciodată de cei care se pur­tau cu el cu atâta cruzime."

97

14.

Iubirea faţă de cei simpli

Părintele Gavriil cel nebun pentru Hristos avea mare milă şi dragoste pentru cei umili, neştiuţi, neajutoraţi, necăjiţi, puţini la minte, neso­cotiţi, uitaţi şi alungaţi de lume.

Egumena Teodora Makhviladze dă această mărturie: „încetul cu încetul, m-am încredinţat că vorbele şi faptele părintelui oglindeau marea sa credinţă şi iubire de aproapele. întreaga viaţă şi-a închinat-o împlinirii acestor două porunci: iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Nu stătea ni­ciodată pe gânduri când era vorba să aline un suflet amărât şi umilit, de orice rang, neam şi credinţă ar fi fost omul acela."

Mitropolitul Isaia îşi aminteşte o întâmplare trăită de el în tinereţe, la Mănăstirea Samtavro, la o Vecernie: „Printre măicuţele şi poporenii ca­re luau parte la slujbă, era şi o femeie puţină la minte din Mţkheta, care tot vorbea despre oile pe care când le pierdea, când le găsea, şi iar le pierdea, şi iar le găsea, şi tot aşa, nu mai sfârşea să vorbească despre ele... Venind părintele Ga­vriil, şi-a făcut drum printre credincioşi, binecu­vântând la dreapta şi la stânga pe cei care îngenuncheau înaintea lui. Când a văzut-o pe această sărmană femeie, chipul i s-a umplut de bucurie, s-a dus către ea şi a strâns-o la pieptul său cu mare căldură. Şi, privind-o în ochi, a întrebat-o:

98

Cum îţi este, fiică? Iar ea i-a răspuns: Aşa şi aşa, părinte... Dar oiţele ce-ţi mai fac?, a întrebat-o el. Dacă aţi fi văzut cât de mult pusese la inimă necazul ei cu oile, aici pierdute, aici gă­site, şi cât de înduioşaţi şi de înduioşători erau amândoi!"

15.

Darul străvederii

Cu toate că nu este un dar specific al celor ne­buni pentru Hristos (pe care şi părinţii cei du­hovniceşti îl aveau), aceştia sunt cu toţii înainte-văzători, adică au, pe de o parte, puterea de a citi în inimile oamenilor (cardiognosie) şi de a vedea în ele cugetele şi simţirile tăinuite, nemăr­turisite şi chiar neştiute ale acelora, iar, pe de altă parte, darul de a cunoaşte persoane aflate depar­te, lucruri şi întâmplări care se petrec prin alte locuri, încă şi cele din trecutul oamenilor.

Numeroase istorisiri arată că părintele Gavriil avea darul acesta. Sora Teodora Bolkvadze scrie astfel: „Părintele Gavriil avea darul de a citi gân­durile, era cu neputinţă să-i ascunzi ceva." Unul dintre fiii săi duhovniceşti, Otar Nikolaişvili, spune că părintele răspundea la întrebările pe care gândea să i le pună, mai înainte de a rosti vreun cuvânt. Iar monahia Parascheva spune şi ea: „într-o zi, l-am întrebat pe părintele Gavri­il dacă poate să mă spovedească, iar el mi-a zis:

99

Ia o oglindă şi uită-te la tine. Socotesc că nu-ţi vezi tu chipul atât de limpede pe cât de limpe­de îţi văd eu sufletul. N-am nevoie de spoveda­nia ta."

Părintele Gavriil primise acest dar de la Dum­nezeu în copilărie, după cum s-a văzut din istorisirea vieţii sale.

În vremea războiului, pe când avea doar doisprezece ani, oamenii veneau la el ca să le spună ce se va întâmpla cu rudele lor plecate pe front. Îl vedem, iarăşi, câţiva ani mai târziu, cum le descoperea celor care veneau la ghicitoarea Margo (care îl adăpostise în casa ei) lucruri care întreceau aşa-zisa ei putere de „a ghici", pentru a-i aduce astfel la credinţă.

Darul acesta nu l-a părăsit, ci, dimpotrivă, a tot sporit. Ca toţi cei duhovniceşti înzestraţi cu acest dar, se folosea de el nu spre binele sau spre slava sa, ci spre binele şi spre ajutorul celor care veneau la el.

Arhimandritul Sava Kuceava istoriseşte cum părintele Gavriil îi ajuta pe tineri să-şi mărturi­sească greşelile la spovedanie, arătându-le chiar el care şi cum sunt acelea: „Odată, nişte tineri au venit la părintele Gavriil ca să se spovedească. Dar, pentru că nu erau obişnuiţi cu spovedania, le era greu şi nu ştiau de unde şi cu ce să înceapă. Aşa că părintele Gavriil a început cu blândeţe să le arate el însuşi greşelile făcute de ei, astfel că până la urmă n-au mai avut nimic de adăugat... Şi, primind sfat de la el, au plecat uşuraţi."

100

Altora le descoperea, fără voia lor, păcatele săvârşite, ca să-i aducă la căinţă şi la schimba­rea vieţii.

Maica Parascheva spune: „Într-o zi, un monah l-a întrebat despre post şi despre însemnătatea lui. Aşteaptă numai o clipă!, i-a zis părintele şi a început să-i înşire toate păcatele pe care le făcuse acela din copilărie. Monahul, cuprins de tulburare, a căzut în genunchi, cerând iertare, şi atunci părintele s-a bucurat mult şi l-a poftit să mănânce ceva."

Cu darul său de străvedere, părintele Gavriil cunoştea oful nerostit al unora şi-i ajuta, ferindu-i adesea de cursele diavolului şi de pierzanie.

Arhimandritul Sava Kuceava scrie astfel:

„Cuvintele părintelui Gavriil erau întotdeauna rostite la momentul potrivit, ca să-i ferească pe oameni de tulburare şi de înşelare. Greu lucru era să-i pricepi gândul, lui însă sufletele îi erau cu totul străvezii, şi, prin dreapta sa socotinţă duhovnicească, orice amăgire şi părere de sine piereau."

Astfel, sora Nino Julakidze îşi aminteşte: „La câteva luni după venirea mea la Mănăstirea Samtavro, am avut parte de o mare ispită. O mona­hie s-a pornit împotriva mea, cu vorbire de rău şi cu învinuiri. N-am spus nimănui nimic, şi mi-am zis că pentru păcatele mele îndur toate astea. Nu voiam nici să-l tulbur pe părintele cu jelaniile mele. în cele din urmă, situaţia s-a înrăutăţit atât

101

de tare, încât m-am hotărât să plec din mănăsti­re, însă, iarăşi, n-am spus nimănui nimic. Veni­se vremea rugăciunii, când toată obştea se adu­na în biserică. Mergeam şi eu, de una singură. Pe scările bisericii, m-a întâmpinat părintele Gavriil şi mi-a şoptit: Vrăjmaşul vrea să te lipsească de slavă. Rabdă şi ţine-te tare! M-am minunat de cum a putut el să-mi cunoască gândurile. încă şi mai tare m-am minunat când l-am văzut că se duce către cea care mă vorbise de rău şi o mus­tră. Am dat slavă lui Dumnezeu şi m-am hotărât să rămân în mănăstire. Curând, cuvintele zidi­toare ale părintelui Gavriil au dat roade, şi răb­darea mi-a fost răsplătită. Patriarhul şi-a dat bi­necuvântarea pentru călugărirea mea, şi am fost tunsă în monahism după un an."

Mărturia surorii Nana Agladze arată cum ha­rul străvederii se însoţea la părintele Gavriil cu purtările sale de nebun pentru Hristos şi ce ur­mări mântuitoare avea însoţirea aceasta: „Oda­tă, m-au năpădit cugetele de slavă deşartă, şi, cu toate că ştiam că sunt de la cel rău, nu m-am lup­tat cu ele. Când m-am dus la părintele Gavriil, ca să iau binecuvântare de la el, a început să stri­ge: Nu-i bună de nimic! Daţi-o afară! Am ieşit umilită, dar curând cugetele de slavă deşartă s-au risipit şi s-au dus. A doua zi, trecând prin faţa chiliei părintelui, l-am auzit strigând: Ah, însuşi papa de la Roma a venit să mă vadă pe mine, păcătosul, şi să ia binecuvântare de la mine!,­

102

şi am înţeles că furtuna se liniştise. Data ur­mătoare mi-a spus: Toate ispitele îngăduite de Dumnezeu ne sunt date spre încercare."

16.

Harisma prorociei

Un alt dar pe care îl au toţi cei nebuni pen­tru Hristos, dar pe care alţi bărbaţi duhovniceşti nu-l au, este acela al prorociei, care îi face văzători ai celor ce vor să fie.

Multe mărturii arată că părintele Gavriil era înzestrat şi el cu darul acesta. îl primise tot aşa, în copilărie, şi nu l-a părăsit până la moarte. Monahia Pelaghia Ksovreli scrie astfel: „Nici un cuvânt al părintelui nu era fără rost şi întotdeauna avea înţeles tainic. Prin harul primit de la Dumnezeu, părintele avea dar prorocesc şi vedea de mai înainte cele ce aveau să se întâmple. însă de ce se credea din afară, şi anume despre ce credeau oamenii despre asta, nu-i păsa nicidecum."

Sora Nino Julakidze îşi aminteşte că prima întâlnire cu părintele Gavriil a fost marcată de o descoperire a darurilor sale de străvedere şi de prorocie: „Pe data de 22 mai 1993, am venit la Mănăstirea Sfânta Nino. A doua zi, l-am văzut pe părintele Gavriil în faţa scărilor de la clopotniţă. Pe piept avea o icoană a Mântuitorului. Părintele era îmbrăcat într-un mod cu totul neobişnuit, şi mi-am zis în sinea mea: Ce om bizar!

103

Dar pe chipul lui se vedea că-mi citea gân­durile şi m-am înfiorat, şi m-am ruşinat de ele. Mi s-a spus că acesta este părintele Gavriil, un preot înainte-văzător şi tămăduitor de boli, ca­re poate să-mi spună ce va fi cu mine. Părintele a rostit cuvenitul Bine-ai venit şi a stat multă vreme de vorbă cu mine. Tot ce mi-a spus atunci, s-a adeverit până în ziua de azi."

Ca vechii proroci, cei nebuni pentru Hristos se foloseau de acest dar spre trezirea duhovni­cească a oamenilor, spre schimbarea purtărilor şi spre supunere la voia lui Dumnezeu, lucrare în mod deosebit trebuincioasă în Georgia acelor vremuri, când propaganda comunistă şi politi­ca antireligioasă înstrăinaseră mulţi oameni de Biserică.

Egumena Mănăstirii Samtavro, Ketevan, îşi aminteşte de o întâmplare petrecută pe când pă­rintele Gavriil locuia în Tbilisi. „Prima oară l-am văzut pe părintele Gavriil acum douăzeci de ani, pe strada Rustaveli1, strigând cu glas mare: Georgieni, treziţi-vă! Veniţi-vă în fire! Ce se în­tâmplă cu Georgia? Uitaţi-vă la mormântul Sfin­tei Şuşanik! Ce are de-a face teatrul cu Biserica Metekhi? Plângând cu amar şi văitându-se, pă­rintele Gavriil cel nebun pentru Hristos îşi striga amarul şi durerea pentru popor şi Biserică. Du­pă această întâmplare, am mers la Biserica Me­tekhi şi am văzut că pe mormântul sfintei cineva

1 Strada principală a oraşului.

104

pusese nişte articole referitoare la teatru. După o vreme, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin lucra­rea Preafericirii sale Ilie al II-lea, au început să se săvârşească iarăşi slujbe în biserici, iar mormin­tele sfinţilor au fost din nou cinstite după cum se cuvine."

Această altă întâmplare, istorisită de egume­na Mariam Mikeladze, arată şi mai bine puterea părintelui Gavriil de a vedea de departe unele evenimente, înţelegându-le urmările şi prevestindu-le desfăşurarea: „Pe 9 mai 1989 1, mănăs­tirea îşi vedea de viaţa ei de zi cu zi. La miezul nopţii însă, părintele Gavriil, care văzuse cu du­hul său străvăzător evenimentele tragice din ca­pitală, s-a urcat în clopotniţă şi a început să tra­gă clopotele, strigând cu glas mare: Treziţi-vă! Georgia e plină de sânge! Şi pentru că nimeni nu avea cum să ştie ce se întâmplase de fapt, l-au lăsat să-şi strige durerea fără s-o înţeleagă. După aceste evenimente petrecute în ţara noastră, l-am întrebat pe părintele dacă Georgia va supravie­ţui, iar el, cu strălucire pe chip, mi-a răspuns: A început izbăvirea noastră!"

Alteori, prorociile părintelui Gavriil se refe­reau la o persoană anume. Egumena Ketevan nu poate uita această prorocie cu privire la ea: „A doua oară m-am întâlnit cu preacuviosul părinte

1 în acea zi, armata sovietică a reprimat în sânge o mani­festaţie în favoarea independenţei Georgiei, ucigând aproape cincizeci de persoane.

105

la Catedrala Sioni. După Liturghie, îi bine­cuvânta pe credincioşi. Apropiindu-se de mine, mi-a zis: Domnul Dumnezeu să te binecuvân­teze, copila mea! Tu vei fi Maica Georgiei. Am fost tulburată şi am socotit acest cuvânt o exage­rare lipsită de fond, de vreme ce Sfânta Nino es­te socotită drept Maica Georgiei. Timpul a trecut şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am călugărit. Câţiva ani mai târziu, a fost nevoie ca patriarhul să numească o nouă stareţă în fruntea Mănăsti­rii Sfânta Nino, şi eu am fost aleasă. M-am temut că n-am să pot purta pe umerii mei o cruce atât de grea şi i-am mărturisit părintelui Gavriil această teamă a mea. El m-a liniştit pe dată spunându-mi: Nu te teme, sora mea, harul dumne­zeiesc este cu tine. Să nu refuzi binecuvântarea patriarhului, că este din voia lui Dumnezeu. Pe 13 iulie 1991, când se prăznuieşte Soborul Sfinţi­lor Apostoli, am fost instalată stareţă a Mănăstirii Sfânta Nino din Samtavro. Prorocia părinte­lui se împlinise: Mănăstirea Sfânta Nino este cu adevărat socotită Maica tuturor mănăstirilor din Georgia."

Uneori prorociile se ţineau lanţ. Stareţa Teo­dora Makhviladze istoriseşte şi ea: „Eram soră la Mănăstirea Samtavro. într-o zi, auzind glasul puternic al părintelui Gavriil, m-am grăbit să-i deschid uşa bisericii, şi am dat de dânsul chiar în prag. Am rămas fără glas; aveam în faţă un om parcă din altă lume. Am auzit că iubirea în persoană­

106

a venit să ne viziteze, mi-a zis cu blânde­ţe. Apoi, privind brusc de jur-împrejur, şi-a oprit privirea asupra surorii Nino (astăzi, stareţa Miri­am) şi i-a zis: Ai să fii stareţă peste doisprezece ani. Alteia, care era puţin mai departe, i-a pro­rocit: O să fii pe jumătate Şuşanik.1 Şi tot aşa, ne-a salutat pe fiecare în acest fel neobişnuit."

Părintele Gavriil cunoştea uneori nenorocirile care aveau să se abată asupra cuiva. Dacă nu îi era de nici un folos duhovnicesc să i le desco­pere acelui om, nu făcea decât să plângă şi să se roage pentru el. Egumena Teodora Makhviladze istoriseşte o astfel de întâmplare: „Într-o zi, a venit o tânără să ia binecuvântare de la părinte­le Gavriil. Pe când se îndepărta, el a început să se vaite şi să suspine: Două cumplite suferinţe o aşteaptă, şi va avea parte de o durere ca a Mai­cii Domnului. Şi, într-adevăr, două evenimente tragice s-au produs după aceea, care au marcat-o pe viaţă."

Altora, părintele Gavriil le prorocea rătăciri­le ori căderile, trăgând un adevărat semnal de alarmă, de care, din păcate, aceştia nu ţineau în­totdeauna seama. Protopopul Neofit Davitaşvili îşi aminteşte o astfel de prorocie: „L-am întâlnit pentru a doua oară pe părintele într-o mănăsti­re. Acolo, înaintea tuturor, a vădit de păcat un preot, rostind prorocii atât de înfiorătoare, încât

1 Ceea ce însemna: ai să fii pe jumătate muceniţă, pentru că Şuşanik (Suzana) este o sfântă muceniţă georgiană.

107

m-am îngrozit. Nu mi-am putut închipui atunci că asemenea lucruri se vor întâmpla întocmai. Acum, când acest preot a ajuns schismatic şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el, recunosc cu toată evlavia că părintele Gavriil avea cu adevărat, prin harul lui Dumnezeu, puterea de prorocie şi de străvedere."

Monahia Pelaghia Ksovreli relatează un caz asemănător, în care darul prorocesc al părinte­lui Gavriil e însoţit de purtarea sa de nebun pen­tru Hristos: „La mănăstire se săvârşea slujba de hirotonie a unui episcop. în timpul Sfintei Litur­ghii, părintele a început să vorbească cu glas ta­re, să facă gălăgie, tulburând slujba. Fiecare în­cerca să îndure cu răbdare purtarea lui atât de necuvenită, dar, când s-a dus la episcopul care urma să fie hirotonit şi i-a strigat în gura mare că nu era vrednic de rangul acesta, mitropolitul a cerut ca părintele să fie scos din biserică. Două surori s-au apropiat de el, ca să-l ducă afară; iar părintele Gavriil a spus: N-aţi priceput ce-am vrut să spun. Vremea a trecut, şi acel episcop a părăsit Biserica."

Prorociile părintelui Gavriil aveau uneori ros­tul de a feri pe cineva de la o nenorocire. Sora Elizabeta Zedghenidze istoriseşte această întâmplare: „Într-o zi ne pregăteam pentru o lungă că­lătorie. Părintele Gavriil s-a aşezat în faţa maşinii noastre şi ne-a spus: Nu plecaţi, că o să muriţi într-un accident! însă trebuia să plecăm, şi am

108

plecat. Şi într-adevăr am avut un accident îngro­zitor: o maşină care venea din sens invers ne-a lovit cu atâta forţă, încât ne-a aruncat într-o pră­pastie adâncă de vreo şaisprezece metri. Numai printr-o minune am rămas în viaţă. M-am rugat mult pentru voi, ca să vă scap de moarte!, ne-a spus la întoarcere părintele Gavriil."

Dar părintele prorocea şi întâmplări fericite, învăţându-i pe cei care aveau să aibă parte de ele să se pregătească duhovniceşte pentru primirea lor.

Un martor al unei astfel de prorociri istori­seşte: „Doi soţi erau căsătoriţi de mulţi ani şi nu aveau copii, iar medicii nu le dădeau nici o spe­ranţă pentru viitor. Aşa că s-au dus la părintele Gavriil, ca să ceară de la el sfat şi rugăciune. El i-a pus să îngenuncheze, i-a binecuvântat şi le-a spus să se roage la Sfântul Ioan Botezătorul şi să dea trei acatiste la biserică, iar rugăciunile le vor fi ascultate. Pe femeie a liniştit-o spunându-i că va fi mamă peste un an. Dacă va fi băiat, o să-i dăm numele vostru, părinte!, i-a spus ea ferici­tă. Dar ce, i-a răspuns el, regina Tamar era fe­meie şi n-a fost ea mai bună? Peste un an, fe­meia a născut copilul mult aşteptat, o fetiţă, şi au adus-o la părintele, ca s-o binecuvânteze."

Printre prorociile părintelui Gavriil este una privitoare la mama sa. Aceasta, care multă vre­me s-a împotrivit, mai întâi, ca fiul ei să se dedi­ce cu totul vieţii duhovniceşti, apoi, ca să se facă

109

monah, către sfârşitul vieţii, din mila lui Dumnezeu, şi cu rugăciunile părintelui, a ajuns călugăriţă în Mănăstirea Samtavro. într-o zi, părinte­le a prezis că mama sa va fi înmormântată chiar în ziua în care va muri, lucru dintru început cu totul neobişnuit, de vreme ce rânduiala Bisericii cere ca înmormântarea să se facă la trei zile du­pă moarte, şi numai în împrejurări cu totul ex­cepţionale această rânduială poate fi încălcată. Monahia Parascheva istoriseşte astfel: „Am fost cu totul încurcată când, într-o zi, părintele mi-a spus: Să nu mă puneţi în sicriu, păstraţi-l pen­tru maica mea, că se mai întâmplă ca omul să fie îngropat chiar în ziua morţii sale. După câţiva ani, mama părintelui, monahia Ana, a murit. Era în anul 2002, seara, în miercurea din Săptămâ­na Mare, la numai câteva zile înainte de Sfinte­le Paşti. A doua zi dimineaţa, am anunţat dece­sul ei patriarhului, care tocmai săvârşea Sfânta Liturghie, iar el a dat binecuvântare s-o înmor­mântăm în aceeaşi zi, deoarece urmau zile de praznic. Atunci mi-am amintit de cuvintele pă­rintelui Gavriil, care, la vremea rostirii lor, mi s-au părut de neînţeles."

III

APOFTEGME

într-o zi, două măicuţe, Nana şi Manana, s-au întâlnit cu părintele Gavriil în oraş, şi cu bucurie au cerut binecuvântare de la el. Dar, pentru că pe jos era noroi din pricina ploii, n-au îngenun­cheat, ca de obicei, ci au făcut doar o mică me­tanie. Părintele însă, spre uimirea lor, s-a pus în genunchi în noroiul acela, aşa că au fost nevoite să facă şi ele la fel. Şi aşa, în genunchi, le-a bine­cuvântat, iar apoi, făcându-le cu ochiul, le-a zis: „1 la 0!" Gestul părintelui n-a fost unul copilă­resc şi poznaş, ci plin de înţelepciune, căci aşa, smerindu-se înaintea lor şi cinstindu-le, le-a ară­tat că, atunci când cu adevărat cinsteşti pe cine­va şi vrei să-i arăţi lucrul acesta, nu trebuie să te împiedice nimic s-o faci.

Egumenul Mihail Gabricidze istoriseşte aceas­tă întâmplare: „Tocmai fusesem tuns în monahism

111

şi m-am dus la părintele Gavriil ca să-i cer un cuvânt de învăţătură. Era bolnav, întins pe pat, dar n-a pregetat să le ceară surorilor ca­re îl îngrijeau să pună masa şi să aducă o sticlă de vin pentru mine.

După ce ele au ieşit, mi-a spus: Bietele surori, ele cred că nu mă simt bine. Dar de fapt nu e om mai bucuros ca mine; cu cât sufăr mai mult, cu atât mă apropii mai mult de Dumnezeu. A tăcut o clipă şi a început să plân­gă: Ah, cât de slabă mi-e credinţa! Uite, am luat o pastilă ca să-mi alin durerea de stomac. Dar ce poate face o pastilă atât de mică, când Atotputer­nicul îngăduie să fiu încercat?!"

Egumena Ketevan din Samtavro istoriseşte şi ea: „Părintele Gavriil era înzestrat cu o mare îngăduinţă. în toţi oamenii, fără deosebire, ve­dea chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Se fă­cea părtaş la simţirile celorlalţi şi suferea pen­tru suferinţele lor. Era atât de smerit, că se soco­tea pe sine cel mai mare păcătos. Ne îndemna să fim blânde şi smerite şi să ne ferim a-l osândi pe aproapele."

într-o zi, pe când Patriarhul Ilie al II-lea vizita Mănăstirea Samtavro, părintele Gavriil a apărut înaintea lui, având pe cap coroana aurită cu care străbătea străzile în timpul când locuia la Tbilisi.

112

Patriarhul l-a binecuvântat şi l-a întrebat da­că coroana lui era de aur. „Dacă ar fi fost de aur a răspuns părintele Gavriil -, de multă vreme mi-ar fi tăiat capul." Şi s-au privit unul pe altul cu iubire frăţească.

Iată ce istoriseşte egumenul Mihail Gabricidze: „În joia din Săptămâna Mare, după sluj­ba de la catedrală, ne-am întors la mănăstire, ca să luăm masa. Trecând pe lângă turnul în care îşi avea chilia părintele Gavriil, am auzit geme­te, iar când le-am întrebat pe măicuţe ce se în­tâmplă, ne-au spus că toată săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, părintele Gavriil şi-o pe­trece plângând şi suspinând. Şi, cu inimă frân­tă şi zdrobită, îi cere lui Dumnezeu să-i ierte pe toţi."

Într-o zi, s-a decis să se schimbe icoanele de la catapeteasmă, dar părintele Gavriil s-a împotri­vit cu tărie. Curând, icoanele au început să răs­pândească o mireasmă delicată şi vreme de o lu­nă a curs mir din ele.

în timpul războiului civil din Georgia, un grup înarmat de vreo patruzeci de bărbaţi a ve­nit la Mănăstirea Samtavro. Părintele Gavriil i-a

113

binecuvântat cu dragoste, i-a pus să-şi lase armele afară, i-a condus în biserică, i-a pus să rostească Tatăl nostru în genunchi şi le-a dăruit tutu­ror cruciuliţe. După aceea s-a urcat în amvon şi le-a ţinut o predică despre iubirea de frate şi de­spre dragostea de Dumnezeu, apoi i-a întrebat: „Unde vă duceţi, fiilor?" „Mergem la Zugdidi, să ne luptăm!" au răspuns ei. „Cum, fraţilor?!, mergeţi să vă luptaţi cu fraţii voştri, georgieni ca voi?" Şi, înălţându-şi mâinile la cer, a strigat: „Omorâţi-mă pe mine, că eu sunt Georgia!" Şi, agitându-şi cârja, striga: „Am să vă sparg capete­le cu ea, nemernicilor şi laşilor! Basma de muiere ar trebui să purtaţi, nu şapcă de bărbat!" „Nobi­lii cavaleri" au ieşit din biserică cu mare grabă, că aproape era să-şi uite puştile.

într-o bună zi, cel ce avea să fie Mitropolitul Daniil, care era pe atunci duhovnicul mănăsti­rii, vorbea cu maicile despre probleme legate de viaţa monahală. Părintele Gavriil, pe când urca scările, le-a auzit pe surori plângându-se de mai­ca stareţă. Apropiindu-se, le-a zis cu glas mare: „Cum de cutezaţi să vorbiţi despre stareţa voas­tră? Vă cunoaşteţi pe voi? Ştiţi cine sunteţi?" Apoi, întorcându-se către părintele Daniil, i-a zis, arătând spre maici: „Pe asta iart-o, şi de ceas­tălaltă ai grijă!", apoi a plecat. Părintele Daniil şi-a dat seama cu uimire că îşi pusese în gând să

114

le vorbească maicilor despre cu totul altceva, în­să părintele Gavriil i-a schimbat gândul, pentru că Domnul însuşi grăia prin gura lui.

Câţiva mireni au venit într-o zi la părintele Ga­vriil ca să ia binecuvântare. El i-a întrebat: „Pen­tru ce veniţi voi să mă vedeţi?" „Pentru că ne lip­siţi, părinte!", au răspuns ei. „Ce vreţi să spuneţi cu asta, ne lipsiţi, i-a întrebat părintele Gavriil, ce, eu sunt Nato Vachnadze?1 Să veniţi la mine numai când aveţi nevoie de ajutor duhovnicesc!"

Cugetele părintelui Gavriil erau pururea la Dumnezeu. Ori de câte ori auzea pe cineva ros­tind rugăciunile în grabă, începea să-l imite: „Ta, ra, tata, ta, ra, tata..." şi-i zicea: „Spui rugăciuni sau citeşti ziarul? Parcă ai fi o mitralieră... Rugă­ciunile se fac cu frică şi cu evlavie! Gândeşte-te numai înaintea cui stai! Iisus e pururea de faţă în chip nevăzut. El este în mijlocul nostru!"

Doctorul Bociorişvili, profesor la Facultatea de medicină, a venit împreună cu familia să se închine la mănăstire. Părintele Gavriil se retrăse­se în căbănuţa sa. Oaspeţii au mers la el să-l salu­te, iar doctorul s-a oferit să-l consulte, însă părintele

1 Celebră actriţă georgiană de cinema.

115

l-a refuzat, spunând: „îmi pare rău, dar sunt monah şi nu pot să fac ce vreau cu trupul meu. Primul şi marele tămăduitor este Dumnezeu, şi numai după El, doctorul."

De la egumenul Lazăr Gagnidze avem aceas­tă istorisire: „Părintele Gavriil era o minuna­tă îmbinare de monahism înfloritor din Evul Mediu şi de monahism prigonit din veacul al XX-lea, şi o adevărată icoană a Sfinţilor Părinţi pe care-i ştim din vechile scrieri. Era deopotrivă aspru nevoitor şi blând ca un prunc, şi strălucea în chip dumnezeiesc. Gesturile sale expresive, cuvintele mişcătoare, pline de forţă şi convin­gătoare, îi călăuzeau pe cei începători pe calea luminii. Celor sporiţi le dădea pe faţă cu toată asprimea slăbiciunile, şi, ţinându-iîn genunchi, cu glas tăios le arăta greşalele. Se folosea de ori­ce prilej, ca să rostească cuvânt mântuitor pen­tru suflet şi pentru trup. Până şi cei care nu ştiau nimic despre credinţa ortodoxă, venind la mă­năstire şi primind binecuvântare de la el, erau atraşi de forţa sa irezistibilă şi de harul care iz­vora din el. Şi în toţi sădea seminţele dreptei credinţe."

După Liturghie, părintele Gavriil se ducea în curtea mănăstirii, unde stătea de vorbă cu

116

credincioşii care îl înconjurau pe dată. Nu lăsa niciodată o întrebare fără de răspuns. Şi, lucru minunat, tot ce spunea se şi împlinea.

Maica Parascheva, care slujea la chilia părin­telui, istoriseşte acestea: „Mă aflam la chilia pă­rintelui, când nişte pelerini au venit să ceară un pahar cu apă. Pentru că nu curgea apa la robi­net, i-am îndrumat spre trapeză, ca să nu-l tul­bur pe părintele. El însă m-a mustrat spunându-mi: Cum poţi să te lipseşti de acest prilej, ca să-ţi arăţi iubirea de aproapele? Fugi iute după ei! Un simplu pahar cu apă dat celui însetat este o mare faptă bună în ochii lui Dumnezeu."

Părintele Gavriil spunea această istorie din Pateric: „Un bătrân avea un ucenic şi l-a pus să planteze răsaduri de varză, dar cu frunzele în jos şi rădăcinile în sus. Ucenicul însă le-a sădit aşa cum se sădesc ele de obicei, şi verzele n-au cres­cut. Atunci bătrânul i-a spus: Fiul meu, acesta este rodul neascultării. Ucenicul şi-a cerut ier­tare şi le-a sădit după cum poruncise bătrânul, iar verzele au crescut cum nu se poate mai mari şi mai frumoase. Şi iarăşi i-a zis bătrânul: Vezi, fiule, acesta este rodul ascultării!"

117

Părintele Gavriil nu-şi impunea silnic voia când era vorba de călăuzirea oamenilor, respectându-le libertatea. Spunea: „Omul trebuie să-şi sfinţească viaţa prin hotărâri bine cumpănite. Calea şi-o făureşte prin faptele sale. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu voie liberă. Cine sunt eu, ca să mă amestec în viaţa lui?"

Medicul care îl trata pe părintele Gavriil se numea Zurab Varazişvili. într-o zi, ca să-şi arate recunoştinţa faţă de el, părintele Gavriil i-a dat o oaie, dăruită de un credincios mănăstirii: „Mun­ca trebuie plătită, iar recunoştinţa faţă de doctor e mulţumire lui Dumnezeu." Medicul însă n-a primit darul, spunând că îngrijirea bolnavilor nu Trebuie plătită. Şi chiar în ziua aceea s-a întâm­plat că oaia a murit. Când doctorul a venit iarăşi la el, părintele i-a zis: „Frate, pentru ce n-ai voit să-mi primeşti darul? Nu s-a mai auzit vreoda­tă ca o oaie dată de pomană mănăstirii să moa­ră. E prima oară când se întâmplă, şi numai din cauza neascultării tale!" Aşa că i-a dăruit docto­rului o altă oaie, iar acela a primit-o cu cuvenita mulţumire.

Maica Parascheva istoriseşte: „într-o zi, cineva a adus nişte mere. Părintele mi-a zis să fac gem din ele, şi să le fierb cu seminţe cu tot. I-am spus

118

că gemul nu se poate face cu seminţe, şi le-am scos. După câteva zile, am văzut că în toate bor­canele gemul mucegăise."

Într-o zi, nişte credincioşi i-au adus părintelui treizeci de ouă. El le-a dat binecuvântare să lase cincisprezece, iar pe celelalte să le ia înapoi. Însă ei n-au ascultat şi n-au luat ouăle. Nu după mul­tă vreme, cincisprezece ouă s-au stricat.

Odată un monah l-a întrebat pe părintele Ga­vriil ce înseamnă postul. „O clipă!", i-a răspuns părintele, şi a început să-i spună toate păcatele pe care le făcuse acela din copilărie. Cuprins de tul­burare, monahul a căzut în genunchi, cerându-şi iertare. Atunci, părintele Gavriil s-a bucurat şi l-a poftit să mănânce ceva. Cu inima frântă, mo­nahul i-a răspuns cu tristeţe: „Cum aş putea să mănânc într-o astfel de stare?" „Păi tocmai ăs­ta e postul, i-a răspuns părintele, pocăindu-te şi plângându-ţi păcatele, să uiţi de mâncare."

Maica Parascheva istoriseşte iarăşi: „Eram în chilia părintelui, pe la ora şase seara. Dintr-odată, mi-a spus în chip neaşteptat: Du-te, pleacă, nu te uita la mine, nu trebuie să mă vezi! Dar pentru ce, părinte?, am întrebat uimită. Lasă-mă!, a

119

spus el iarăşi, întorcându-şi faţa de la mine. Dând să ies, am văzut cum chipul îi era cu totul strălu­citor şi răspândea lumină ca un soare."

În duminica dinaintea Postului Mare, părintele Gavriil se aşeza în genunchi şi îşi cerea iertare de la fiecare. Dacă vreo măicuţă pe care o mus­trase nu se arăta până la căderea nopţii, se ducea el însuşi s-o caute şi să-i ceară iertare.

Doi soţi se aflau în chilia părintelui Gavriil. Acesta le-a spus: „Să ştiţi că fătul aude tot, aşa că străduiţi-vă să fiţi întotdeauna într-o bună stare sufletească şi să vorbiţi frumos." Soţul însă i-a răspuns: „Păi dacă eu nu aud ce face vecinul, care stă perete în perete cu mine, cum ar putea să au­dă copilul din pântecele mamei sale?" „Nu cre­deţi ce spun?", a zis părintele şi, întorcându-se către mamă, a spus către copil: „Ia spune, pruncule, nu auzi tu cuvântul lui Dumnezeu?" Copi­lul a dat atunci cu atâta putere din picioruşe, în­cât mama a fost silită să iasă din chilie.

Monahia Parascheva istoriseşte iarăşi: „Fiind în starea sa de nebun pentru Hristos, părintele Gavriil a spus: Sunt întotdeauna acolo unde voiesc să fiu. Am fost şi în iad, în locul cel de dedesubt.­

120

Nu vă închipuiţi cât de mult suferă cei de acolo!

Pe când era grav bolnav, într-o zi a spus: Acum mă duc la Mănăstirea Şavnabada, iar eu m-am gândit că e doar o vorbă, aşa, fără rost. Du­pă o vreme, l-am întrebat: Aţi fost la Mănăsti­rea Şavnabada, părinte? Da, erau la masă când am ajuns acolo. Şi v-au văzut? Nu, n-am vrut să mă arăt lor, ca să nu se tulbure. Dar egumenul ce făcea? Număra pe cei care erau de faţă. După câteva zile, egumenul Mănăstirii Şavnabada, arhimandritul Şio, a venit la mănăs­tirea noastră, iar eu l-am întrebat câţi monahi şi fraţi sunt în mănăstire. Nu ştiu niciodată, mi-a răspuns el, pentru că unul vine, altul pleacă, aşa că de obicei îi număr înainte de fiecare masă. Părintele Gavriil m-a privit surâzând."

Părintele Gavriil a fost întrebat odată dacă se cuvine să minţi, ca să salvezi un suflet. El a răs­puns: „Uneori poţi să tăinuieşti un lucru, ca să nu-i faci un rău cuiva." Şi ne-a povestit această istorie: „Un hoţ a venit la un pustnic, rugându-l să-l ascundă de urmăritorii săi. Pustnicul l-a as­cuns, iar când aceia l-au întrebat de hoţ, a spus că n-a văzut pe nimeni." în încheiere, părintele a spus: „Să nu minţim din frică, căci aceasta se socoteşte păcat. Dar dacă se face din iubire de aproapele, lucrurile se schimbă."

121

Iarăşi istoriseşte maica Parascheva: „Slujind la chilia părintelui Gavriil, mi se îngăduia să intru fără să rostesc rugăciunea1. îmi făceam sem­nul crucii şi deschideam uşa. Odată l-am auzit pe părintele vorbind cu cineva, dar în chilie nu era decât el... Când l-am întrebat cu cine vorbea, mi-a răspuns: Cu îngerii."

Părintele nu lăsa niciodată pe cineva să aştepte la uşa chiliei sale. Spunea: „Cum aş putea sta liniştit când cineva aşteaptă după mine? Inima unui monah trebuie să fie iubitoare ca inima fe­meii." Aşa că în chilia lui se adunau o mulţime de oameni, iar el le propovăduia tuturor Bunăta­tea cea veşnică.

Maica Parascheva istoriseşte iar: „într-o zi, pă­rintele Gavriil ne-a întrebat cum înţelegem noi această spusă, că rugăciunea poate fi un păcat.

înseamnă că rugăciunea nu s-a spus cum se cuvine, i-am răspuns noi. Nu, rugăciunea s-a spus cum se cuvine. N-a venit din inimă...

1 Potrivit tradiţiei monahale ortodoxe, atunci când un mo­nah bate la uşa chiliei altui monah, dorind să intre, spune: „Pentru rugăciunile Sfinţilor noştri Părinţi, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!" Dacă ce­lălalt monah vrea să-i deschidă, spune: „Amin".

122

A venit din inimă. S-a spus cu gândurile îm­prăştiate... Ei, acum chiar vreţi să fiţi puse în rândul sfinţilor! Numai sfinţii pot să se roage fă­ră rătăcirea minţii!

Atunci l-am rugat să ne tâlcuiască el ce în­seamnă vorba aceasta. S-a întâmplat ca atunci să vină careva să ia binecuvântare de la părintele; părintele l-a rugat să-l ajute cu un anume lucru, iar acela i-a spus: Acum nu pot, pentru că am altceva de făcut, dar pe urmă vă ajut. Atunci, părintele Gavriil ne-a spus: Omul acesta mer­ge să se roage vreme de cinci ceasuri. Credeţi voi oare că Dumnezeu îi va asculta rugăciunile acum, că n-a voit să mă ajute? Dacă nu ascultaţi de porunci, nu tulburaţi pe Dumnezeu cu rugă­ciunile voastre, că ele sunt ocară adusă Lui. Fap­tele cele bune deschid uşa împărăţiei cereşti, sin­gură smerenia vă va duce acolo şi numai iubirea vă va face parte de vederea Domnului. Dacă ru­găciunea nu aduce după ea fapta bună, nu e de­cât vorbire deşartă."

Dorind să ne arate că, de vom judeca pe aproa­pele pentru vreun păcat al său, vom cădea noi înşine în păcatul acela, părintele Gavriil ne-a is­torisit ce i s-a întâmplat lui în vremea când tră­ia în oraş. „într-o zi, am vorbit de rău în faţa pa­triarhului pe un preot iubitor de vin, cu toate că nu-l cunoşteam prea bine. La noi acasă se găsea

123

întotdeauna nişte vin pus de-o parte, însă eu nu beam vin. De data asta însă, din senin, mi-a venit poftă să beau, şi am băut un pahar întreg. M-am simţit eu puţin ameţit, dar m-am dus totuşi la Catedrala Sioni. Văzând că mă cam clătinam, patriarhul m-a tras înapoi, şi părea că nimeni n-a observat ce s-a întâmplat. Eu însă am înţeles de ce mi se întâmplase aceasta. Ţineţi bine minte: când judecaţi pe cineva, pe Domnul judecaţi."

Episcopul Tadeu istoriseşte şi el: „L-am văzut odată pe părintele Gavriil punând mâna pe un fir electric neizolat, din care au ţâşnit scântei, dar el n-a păţit nimic."

Maica Parascheva istoriseşte această întâm­plare: „L-am întrebat pe părintele Gavriil dacă îi mai iubeşte sau nu pe cei care răspund iubirii lui cu răutate şi cu batjocură, iar el mi-a răspuns cu tristeţe: Îi iubesc încă şi mai mult şi-mi pare rău pentru ei."

Într-o zi, părintele Gavriil a poruncit unui tânăr să se împărtăşească pe dată, iar acela s-a supus. Seara, vecinul său l-a poftit la o petrecere, dar, pentru că tocmai primise Sfânta împărtăşanie, nu se cuvenea să se ducă, aşa că nu s-a dus. în

124

locul lui, vecinul a invitat un alt prieten. După petrecere, la întoarcerea spre casă, au avut un ac­cident în care acel prieten şi-a aflat moartea.

Odată, după Liturghie, nişte creştini, văzând un câine vagabond, au început să arunce cu pie­tre în el. Cu inima strânsă, părintele a zis: „Mai bine ar fi fost pentru ei să nu vină la biserică so­cotind c-au venit să se roage."

Otar Nikolaişvili istoriseşte: „Odată, în vre­mea Postului Mare, eram împreună cu părintele Gavriil la catedrala din Svetiţkhoveli. Noaptea, am simţit o durere ascuţită la rinichi. N-am vrut să-l trezesc pe stareţ, aşa că m-am dus la spital, unde mi s-au dat calmante. După patru zile, pă­rintele Gavriil a venit să mă vadă. Din pricina durerilor insuportabile, nu puteam să mă mişc, şi totuşi el m-a pus să stau în genunchi şi să spun rugăciunea inimii. De îndată durerea s-a potolit şi, din mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile pă­rintelui Gavriil, am scăpat de operaţie."

Pentru a-i deprinde cu smerenia, părintele Gavriil obişnuia să-i pună să stea în genunchi chiar şi pe cei sus-puşi. într-o zi însă, cineva a re­fuzat să îngenuncheze. Părintele Gavriil i-a spus

125

din nou să îngenuncheze, şi când acela, în fine, a îngenuncheat, a rămas ca lipit şi n-a putut să se ridice până ce stareţul nu i-a dat binecuvântarea s-o facă.

Într-o zi, un ieromonah i-a spus părintelui că el nu crede în minuni. „îngenunchează!", i-a spus stareţul. Iar ieromonahul a îngenuncheat, făcând ascultare. „Şi-acum, ridică-te dacă poţi!", i-a spus părintele. „închipuiţi-vă îşi amintea mai târziu acest ieromonah că voiam să mă ri­dic şi nu puteam!"

Mila părintelui Gavriil era atât de mare şi atât de tare puterea rugăciunii lui, că putea să schimbe sufletul omului. Sora Ecaterina Ebralidze istoriseşte: „Într-o zi, părintele Gavriil stătea pe o bancă în curtea mănăstirii. Deodată, o fe­meie frumuşică, machiată ţipător, îmbrăcată în pantaloni, a venit şi i s-a aşezat pe genunchi, sărutându-l şi spunându-i: Părinte Gavriil, eşti atât de frumos! Să ştii că te ador! Am să mai vin să te văd! Situaţia era atât de neobişnuită, atât de necuviincioasă, încât am înlemnit, neînţelegând ce se petrece. Părintele Gavriil a rămas şi el nemişcat şi, cu privirea înălţată la cer, a ascultat sporovăiala femeii, fără s-o întrerupă. După o vreme, i-a zis: Vino-ţi în fire, Maklava, vino-ţi

126

în fire! Auzindu-l că-i rosteşte numele (fiindcă nu spusese nimănui cum o cheamă), femeia, ca trezită dintr-un somn adânc, s-a ridicat brusc, ne-a privit şi a luat-o la fugă. Am aşteptat să ve­dem dacă vine a doua zi, şi într-adevăr a venit, dar era o altă persoană. Purta o rochie neagră şi batic pe cap, iar faţa îi era curată. S-a apropiat de chilia părintelui Gavriil cu lacrimi şi cu suspi­ne, zicându-i: Părinte Gavriil, ştiu că n-ai să-mi deschizi uşa chiliei, ştiu că n-am să te mai văd niciodată, însă, rogu-te, iartă-mă că m-am purtat cu atâta neruşinare! Îţi simt puterea, că m-ai ridi­cat din moarte şi mi-ai schimbat viaţa. îţi mulţu­mesc pentru tot! Văzând-o şi auzind-o, ni s-au umplut inima de milă şi ochii de lacrimi. Minunându-ne de schimbarea petrecută cu ea, am pri­ceput că părintele Gavriil săvârşise o minune, tămăduind-o pe cea bolnavă şi izbăvind oaia pier­dută. Mi-aduc aminte de încă ceva: mai înainte de prima venire la mănăstire a acestei femei, sta­reţul s-a ridicat dintr-odată şi s-a dus în chilia sa.

Cunoscuse cu duhul că vine. Iar după aceea s-a întors în chilie, cerând ca nimeni să nu-l tulbure, şi, stând în genunchi, s-a rugat Maicii Domnului să mântuiască sufletul femeii."

O tânără a venit să-l vadă pe părintele Gavri­il, plângându-se de necontenitele certuri din fa­milia sa, din pricina cărora fratele ei plecase de

127

acasă. Fără să întârzie vreo clipă, stareţul s-a dus cu fata acasă la ea. Când au intrat în casă, l-au găsit pe fratele ei, care se întorsese şi le spunea cum o forţă nevăzută l-a mânat să se întoarcă. Stareţul s-a dus în faţa icoanei Sfintei Treimi şi a început să se roage, cu mâinile ridicate la cer. Tânăra istorisea că faţa lui era atunci scăldată în raze dumnezeieşti şi că rugăciunea lui a fost atât de puternică, încât blestemul care căzuse asupra familiei s-a spulberat, şi de atunci a fost numai linişte şi pace.

Lia Kobaşvili îşi aminteşte: „La Tbilisi, eram vecini cu părintele Gavriil şi ne întâlneam des cu el. într-o zi, soţul meu l-a întrebat dacă ar vrea să ne dea una dintre multele icoane găsite de părin­tele la gunoi şi restaurate de el. Părintele a fost foarte bucuros. Curând a venit la noi, purtând deasupra capului, într-un chiot1, o icoană ma­re a Mântuitorului. A pus-o cu toată evlavia în­tr-un loc ales de el şi ne-a binecuvântat familia, spunând: Icoana Mântuitorului a venit în casa voastră şi binecuvântarea lui Dumnezeu este cu voi. Să nu tulburaţi icoana cu multe cereri, cereţi numai la mare nevoie. Familia noastră a trăit netulburată vreme de douăzeci de ani. Dar, dintr-odată, una dintre fiicele noastre s-a îmbolnăvit

1 Un soi de cutie din lemn, cu o uşiţă de geam, în care se aşază icoana, pentru a fi mai ferită.

128

foarte rău, şi medicii ne-au spus că nu mai este nici o nădejde să se vindece. Atunci m-am rugat la icoană pentru ea, ca medicii s-o opereze totuşi. Timp de trei zile, fiica noastră a fost inconştientă, apoi şi-a revenit şi s-a făcut bine. Când m-am aşezat din nou înaintea icoanei Mântuitorului, am văzut un lucru minunat: chiotul, care era în­totdeauna închis, acum era deschis. Am înge­nuncheat mulţumind lui Dumnezeu. Au trecut mulţi ani şi am avut de îndurat şi alte necazuri. Cealaltă fiică a noastră urma să nască şi se chi­nuia foarte tare; am venit acasă foarte necăjită. Şi iar am văzut chiotul deschis. Iar când m-am în­tors la maternitate, am dat slavă lui Dumnezeu că până la urmă naşterea s-a petrecut cu bine."

Cineva l-a întrebat pe părintele Gavriil de ce ne dă Dumnezeu să vedem nenorocirile oameni­lor. Iar el a răspuns, zicând: „Ca să-i ajutăm cu rugăciunile noastre. Aşa ne învaţă Dumnezeu să-l iubim pe aproapele nostru. Că mai întâi tre­buie să învăţăm cum se cuvine să iubim, şi apoi trebuie să ne străduim să iubim."

Sora Elizabeta Zedghenidze istoriseşte şi ea: „Pe vremea când în capitală se ţineau în fieca­re zi mitinguri, stareţul a zis: Gata! Trebuie să-i liniştesc. Şi-a croit drum prin mulţimea agitată

129

şi a început să le predice. într-o clipită, tulbura­rea manifestanţilor s-a şi risipit."

Pe când era tânăr, părintele Gavriil tot căuta să calculeze numele lui Antihrist.1 în vremea ru­găciunii, i-a apărut un înger care i-a zis: „Nume­le lui le este ascuns oamenilor, dar lupta dintre Prorocii Enoh şi Ilie şi Antihrist se va vedea la televizor.2"

Părintele Gavriil a fost întrebat dacă există destin. „Nu, a răspuns el. Cineva poate să spu­nă: Aşa mi-a fost destinul, dar dacă destinul său era să moară şi era dinainte stabilit, pentru ce-ar mai fi el judecat în ziua Judecăţii? Noi ne fău­rim destinul. Dacă cineva, din neatenţie sau din prostie, îşi primejduieşte viaţa, ce are asta de-a face cu destinul?"

1 Apocalipsa Sfântului Ioan spune că semnul lui Antihrist este cifra 666. Numeroase interpretări s-au făcut dintotdeauna pentru a traduce această cifră în litere, prin tot felul de sis­teme de interpretare şi de decodare, dar nici unul n-a reuşit să dea un rezultat veridic.

2 Această afirmaţie poate părea la prima vedere naivă. Dar de mai multe decenii ne aflăm într-o societate a spectacolului şi a imaginii, în care orice fapt ieşit câtuşi de puţin din comun care se produce undeva, în lume, este imediat fotografiat sau filmat, şi imediat difuzat prin diferite mijloace de comunicare moderne. Acest fenomen se tot accentuează, şi este logic să ne gândim că evenimentele extraordinare care se vor produce la sfârşitul lumii vor constitui cu atât mai mult obiectul acestui proces de mediatizare prin imagine.

130

Arhimandritul Sa va Kuceava spune: „Cuvin­tele ziditoare ale părintelui Gavriil erau în pri­mul rând despre ascultare şi despre smerenie. Spunea mai ales: Fiii mei, nimic să nu faceţi fă­ră binecuvântarea duhovnicului! Să nu vă lipsiţi de binecuvântarea lui nici dacă vi s-ar arăta un înger înfocat, în toată minunăţia lui."

La întrebarea dacă toată lumea se va mântui, părintele Gavriil răspundea cu lacrimi în ochi: „Nu, copilul meu! Dumnezeu este milostiv, dar nu toţi vor avea parte de milostivirea Lui. Şi nu pot nicicum să vă ajut dacă voi nu vă străduiţi să vă mântuiţi."

Monahia Nino Daşniani a observat acest lu­cru: „Părintele Gavriil avea în el pururea harul lui Dumnezeu. A fost cel mai iubitor şi mai sme­rit slujitor al lui Dumnezeu pe care l-am cunos­cut. în predicile sale, nu ostenea să tot spună: Dumnezeu este iubire."

Puţin înainte de moartea sa, părintele Gavri­il, arătând cu degetul spre un colţ al chiliei sa­le, le-a spus monahiilor care stăteau în jurul lui: „Acolo este moartea care mă aşteaptă.

131

să mă plec şi să aduc rugăciuni pentru voi înain­tea lui Dumnezeu."

Sora Nana Kutaleladze istoriseşte şi ea: „Eram la bucătărie şi spălam farfuriile, când a intrat pă­rintele Gavriil, însoţit de părintele Nicolae. Eram tare bucuroasă să-i văd, dar n-am scos nici un cu­vânt, pentru că aveam treabă şi nu primisem bi­necuvântare să le vorbesc. Părintele Nicolae, su­părat, l-a întrebat pe părintele Gavriil: Ce-o fi în capul ei de nu ne vorbeşte? Iar părintele Gavriil i-a răspuns: Priveşte mai degrabă la inima ei!"

Părintele Gavriil tare se mâhnea când o soră părăsea mănăstirea şi spunea: „O soră numai de pleacă din mănăstire, şi mănăstirea pierde jumă­tate din har."

Sora Tecla Oniani îşi aminteşte: „Într-o zi, du­pă Utrenie, m-am simţit tare obosită şi mai de­grabă voiam să dorm decât să merg la treaba mea, aşa că m-am dus la chilie. Pe drum, m-am întâlnit cu părintele Gavriil, care, cu chipul lumi­nat de bucurie, mi-a strigat: Aşa care va să zică, alergi la ascultare?!1 Bine faci! Dorinţa de a dormi­

1 Adică la lucrul rânduit pentru ea de maica stareţă de unde legătura cu ascultarea pentru bunul mers al vieţii din mănăstire.

132

mi-a pierit pe dată şi mi-am făcut ascultarea cu atâta zel, încât întreaga zi n-am mai simţit nici o oboseală."

Părintele Gavriil obişnuia să le dea tuturor să mănânce şi pe nimeni nu lăsa să plece până nu se sătura. El însă nu mânca decât foarte puţin.

O amintire a Episcopului Iosif: „Într-o seară, la Mănăstirea Sfântului Şio Mgvime, înainte de Vecernie, s-a întâmplat că nimeni nu putea să deschidă uşile bisericii. Părintele Gavriil a făcut atunci semnul crucii pe uşi şi îndată acestea s-au deschis doar uşor împinse."

Părintele Gavriil obişnuia să se uite fix la soa­re, aşa cum noi ne uităm la lună. Când era între­bat cum de se poate uita aşa, răspundea: „Nimic mai uşor! Greu este să contempli pe Făcătorul soarelui."

Arhimandritul Sava Kuceava istoriseşte, la rândul său: „Părintele Gavriil nu avea nici o cli­pă de răgaz. Când le ajuta pe monahii la bucătă­rie, le vorbea de dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, de ascultare, de întărirea în credinţă,

133

iar cuvintele sale simple ni se întipăreau în min­te, lăsând în noi urme de neşters, de adevărată iubire."

Ketevan Surmava dă această mărturie: „Stare­ţul, aţinându-se cu tărie pe calea plină de spini, îi călăuzea pe semeni către Dumnezeu. Minuna­tele sale învăţături ascetice aveau drept scop să-i înveţe pe oameni dragostea, bunătatea, asculta­rea, smerenia şi pocăinţa, pe care el le avea din belşug. Stareţul îi iubea pe toţi oamenii, fără ex­cepţie, la fel de mult. Tot ce grăia, grăia spre mân­tuirea sufletelor. Mie, unui om de rând, îmi dedi­ca atâta timp şi atâta energie, încât, prosteşte, so­coteam că sunt unul dintre cei aleşi. Căci pentru părintele Gavriil fiecare om era un ales al său, şi-şi dăruia cu mărinimie iubirea şi luarea-aminte tuturor. Cunoştea neputinţele fiecăruia şi ştia cum să le îndrepte. îl socoteam foarte apropiat de Dumnezeu."

Arhimandritul Sava Kuceava istoriseşte iarăşi:

„Într-o zi, trecând pe un pod cu părintele Gavriil şi cu fratele meu, un cerşetor s-a apropiat de noi, cerând de pomană. Părintele Gavriil l-a strâns în braţe, l-a mângâiat cu vorba şi i-a dat un bănuţ. Fratele meu era foarte mulţumit că l-am putut ajuta pe sărmanul acela. însă părintele Gavriil

134

i-a zis: Nu noi l-am ajutat, mila lui Dumnezeu ne-a plecat spre milă."

Monahia Pelaghia Ksovreli îşi aminteşte şi ea: „Într-o zi, părintele Gavriil mi-a spus: Hai să mergem la biserică! Eu am rămas înaintea catapetesmei, iar el a intrat în altar şi a rămas aco­lo multă vreme în rugăciune. Deodată, a ieşit brusc, strigând: Din icoane izvorăşte mir! Am privit şi am văzut icoanele catapetesmei lucind de mir şi răspândind o minunată mireasmă. Şi am înţeles că părintele Gavriil, în rugăciunea sa fierbinte, a văzut dinainte minunea ce avea să se petreacă. Iar mirul n-a încetat să izvorască vre­me de o lună. Când lumea s-a obişnuit cu minu­nea, iar evlavia nu a mai fost la fel de mare, mi­nunea a încetat."

Arhimandritul Sava Kuceava istoriseşte şi el: „Părintele Gavriil şi-a pus în gând să meargă la Tbilisi, ca să cumpere nişte lucruri pentru mă­năstire. Şi avea pentru asta o sută de ruble. Pe drum, în autobuz, a auzit doi apicultori plângându-se că n-au de unde să ia o sută de ruble, ca să-şi îngrijească stupii. Atunci părintele Ga­vriil a scos din buzunar toţi banii pe care îi avea şi i-a dat apicultorilor, întorcându-se la mănăsti­re fără nici un ban şi fără nici o cumpărătură. A

135

doua zi, la mănăstire au venit doi artişti renumiţi şi i-au dat stareţului o mie de ruble. Iar părintele Gavriil a zis surâzând: Banii daţi pentru o faptă bună, ţi-i întoarce Dumnezeu înzecit."

Egumena Ioana Sikharulidze istoriseşte ast­fel: „Cu câteva zile mai înainte de moartea sa, părintele Gavriil stătea întins pe pat, nemişcat, cu privirea aţintită la icoane. L-am întrebat dacă pot să-l ajut cu ceva, iar el mi-a răspuns: Roagă-te pentru întreaga lume. Acesta este testa­mentul meu."

într-o zi, părintele Gavriil a avut o vedenie: L-a văzut pe Dumnezeu ţinând un glob, având deasupra lui o cruce. Părintele Gavriil a întrebat: „Cum vor putea oamenii să se mântuiască mai înainte de Parusie?" Şi un glas i-a răspuns: „Prin faptele cele bune şi prin iubire."

IV

ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI

Despre Biserică

Cel care nu are Biserica de mamă, nu-L va avea niciodată pe Dumnezeu de Tată.

Despre blândeţe

Blândeţea este o lumânare pururea aprinsă, care place lui Dumnezeu.

Despre credinţă

încercările ce vor veni sunt din lipsa voastră de credinţă. Cereţi-I lui Dumnezeu iertare şi întărirea credinţei.

137

Credinţa este talantul1 binecuvântat de Dum­nezeu. De v-a fost credinţa batjocorită în faţă şi aţi tăcut, sunteţi mai răi decât cel care a batjocorit-o.

Sufletul vostru piere când nu faceţi nimic ca să vă apăraţi credinţa; dar, dacă muriţi pentru apă­rarea ei, porţile împărăţiei vi se vor deschide.

Ecumenismul este cea mai mare erezie.

Daţi slavă lui Dumnezeu că v-aţi născut în credinţa ortodoxă! Păstraţi-o cu credincioşie şi nu căutaţi să ştiţi dacă cei care au altă credinţă se vor mântui sau nu. Nu este de datoria noastră să ştim aceasta, datoria noastră este iubirea nesecată a lui Dumnezeu.

Mai bine desfrânat decât eretic.

Biserica Ortodoxă este asemenea unei corăbii care străbate un ocean zbuciumat, bântuit de fur­tuni. Creştinii ortodocşi sunt cei din corabie, iar credincioşii altor religii sunt cei ce înoată în el.

1A se vedea în Evanghelie pilda cu talanţii care trebuie înmulţiţi.

138

Despre curăţie

Ochii sunt oglinda sufletului. Dacă sufletul vostru se va împotrivi la rău, n-o să mai priviţi niciodată la nimic rău.

Asemănaţi-vă pruncilor nu cu mintea, ci cu inima şi cu curăţia.

Despre daruri

Să nu primiţi niciodată drept dar „arginţii lui Iuda"1. Cu astfel de bani, vă faceţi părtaşi la pă­cat şi cu greu veţi scăpa de el.

Despre despătimire

Lăsaţi deoparte lumea pământească şi îngrijiţi-vă mai întâi de împărăţia cerească şi de cele pe care Domnul le cere de la voi, şi atunci El vă va da toate cele ce vă sunt de trebuinţă.

Despre educarea copiilor

Pruncul din pântecele mamei le aude pe toa­te. Aşa că aveţi grijă ce vorbiţi şi cum vă purtaţi, alegeţi numai cuvinte pe placul lui Dumnezeu,

1 Adică bani dobândiţi în chip necinstit, prin care Hristos este trădat pentru că nu s-au respectat poruncile Sale.

139

fiindcă educaţia începe din ziua în care copilul a fost conceput.

Despre Hristos

Hristos n-a străbătut drumurile pe covoare întinse. Era smerit şi simplu, şi nu-I plăceau vi­clenia şi bogăţia. Drept veşmânt, nu avea decât o singură haină, ţesută de Maica Lui.

Hristos a fost cunoscut prin înţelepciunea şi prin smerenia Sa.

Despre iad

Dumnezeu nu-l părăseşte pe om, ci omul îl părăseşte pe Dumnezeu. Iar iadul aceasta este: înstrăinarea de Dumnezeu.

Despre iubirea de aproapele

Noi zicem că avem iubire. Dar ce este iubi­rea? După ce se cunoaşte ea? Apostolul Pavel spune că „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poar­tă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprin­de de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le su­feră, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate

140

le rabdă". Fericirea oamenilor stă în dragostea adevărată. Dragostea este cea mai mare dintre virtuţi. Dar şi mai important este să înveţi cum să iubeşti. Fără jertfă în numele lui Dumnezeu, nu se poate ajunge nici pe culmile duhovniceşti, nici la dragoste.

Dumnezeu are nevoie de inima noastră şi de faptele noastre cele bune. „Tot binele pe care îl fa­ceţi unui om, Mie Mi-l faceţi", spune Mântuitorul.

Iubirea e mai presus de rânduieli şi de legi.

Iubirea îmblânzeşte până şi cea mai crudă fiară.

Dacă pentru a-l salva pe aproapele tău care boleşte eşti gata să te duci noaptea în adânc de pădure, fără teamă de primejdii, ca să-i aduci lea­cul de care are nevoie, atunci cu adevărat iubeşti pe aproapele tău.

Cum ar putea sufletul omului să fie liniştit când aproapele său se află în primejdie? Dacă este cineva din casă bolnav şi nu e cine să-l îngri­jească, mai bine să nu te duci la biserică şi să stai cu el, şi aşa să-ţi arăţi iubirea de aproapele.

141

Cel care se străduieşte să facă o faptă bună pen­tru aproapele, pentru sufletul său se străduieşte, ca să-l mântuie.

De le aveţi pe toate, dar nu şi iubire, să ştiţi că nimic nu aveţi.

Dacă mustri pe cineva, mustră-l cu iubire.

Un singur om de urâţi, pe Hristos îl urâţi în chipul aceluia, şi atunci sunteţi departe de îm­părăţia cerească.

Iubiţi-vă unii pe alţii! Prin iubire vom fi mântuiţi. Noi suntem martorii sorocului vremii. Voi o să-l vedeţi pe Antihrist. Domnul şi Dumneze­ul nostru ne-a poruncit să iubim pe Dumnezeu în aproapele nostru; cine se va ţine bine până la sfârşit, se va mântui.

Să vă purtaţi frumos cu aproapele! Să ajuţi un om la nevoie cere o anume înţelepciune, şi aceas­ta este un dar de la Dumnezeu şi o jertfă adusă lui Dumnezeu.

142

Nu puteţi cere nimic de la un om dacă voi în­şivă nu-i daţi niciodată nimic.

Iubiţi pe toată lumea. Iar dacă nu puteţi, mă­car bunăvoinţă să aveţi faţă de toţi.

Cine caută să-şi mântuiască sufletul şi vi­ne în ajutorul semenului cu vorba sau cu fapta, împlineşte poruncile lui Dumnezeu.

Dacă aproapele este în nevoie, ajutaţi-l, mângâiaţi-l, rugaţi-vă pentru el cu zdrobire de ini­mă, şi Domnul va auzi rugăciunile voastre şi-l va ierta şi-l va milui. Pentru aceasta am fost creaţi, ca să împărţim şi altora din ale noastre pe cât ne stă în putinţă.

Despre iubirea de Dumnezeu

Dumnezeu este iubire, bunătate şi dreptate nemărginite. Cel care iubeşte bunătatea şi drep­tatea, iubeşte pe Dumnezeu şi este iubit de Dum­nezeu ca fiu al Său.

Cel drept nu se teme de Dumnezeu, ci îl iu­beşte pe Dumnezeu.

143

Când rostiţi numele lui Dumnezeu, ridicaţi-vă şi faceţi semnul Sfintei Cruci.

Despre iubirea de sine

Iubirea de sine e potrivnica iubirii. Cel iubitor de sine nu dă niciodată nimic, ci atâta voieşte, să primească. De-ar avea toate bogăţiile lumii, şi tot nu i-ar ajunge.

Despre iubirea de vrăjmaşi

Cum trebuie să iubim un om care este rău? Urând răul, şi nu pe cel care îl săvârşeşte. Cine ştie dacă el nu se va căi într-o zi de păcatele sale prin puterea rugăciunii, prin plâns şi prin măr­turisire şi se va face asemenea unui înger...

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri", asta este clar. Dar cum să iubeşti pe cel ce este vrăjmaş al lui Hristos? Încetaţi de a-l mai urî, şi atunci veţi fi în stare să-l iubiţi.

Cum să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri? Când vă rugaţi, rugaţi-vă mai întâi pentru cei pe care-i iubiţi cel mai mult, de pildă, pentru copiii voştri. Apoi, rugaţi-vă pentru rudele voastre,

144

apoi pentru vecinii şi pentru cunoştinţele voas­tre, ca să nu mai aveţi vrăjmaşi printre ei. Bine­cuvântaţi apoi oraşul în care v-aţi născut, apoi toate oraşele ţării, şi cereţi de la Dumnezeu să ia de la locuitorii lor toată vrăjmăşia. Iar după ce v-aţi rugat aşa pentru toată lumea şi n-au mai rămas decât vrăjmaşii voştri, cereţi de la Dum­nezeu să-i îmblânzească şi să le umple inima de bunătate, iar mintea de înţelepciune. Şi aşa veţi putea să vă rugaţi pentru vrăjmaşii voştri.

Despre iubirea zidirii

Să dai mâncare păsărilor cerului este o faptă bună.

Despre încercări şi suferinţe

În suferinţe se văd credinţa şi iubirea.

Omul nu este încercat decât atât cât îngăduie Dumnezeu cu Pronia Sa dumnezeiască.

Nu i se cuvine creştinului să se plângă.

Să nu-L trădaţi niciodată pe Dumnezeu. în­duraţi toate încercările, şi porţile cerului vi se vor deschide vouă.

145

Despre îmbrăcăminte

Felul în care se îmbracă cineva arată aşezarea lui duhovnicească. Haina creştinului trebuie să fie simplă şi modestă.

Despre înţelepciune

Ca să ajungi înţelept, mai întâi fă-te prost.1

Despre judecarea aproapelui

Când osândiţi pe cineva, pe Dumnezeu îl osândiţi.

Îl osândiţi pe unul pentru că a păcătuit? Dar aţi văzut voi, oare, că el s-a pocăit şi că Dumne­zeu l-a iertat?

Mustraţi pe aproapele, dar nu-l osândiţi; sunt două lucruri deosebite.

1 Adică să recunoşti că nu ştii nimic şi că eşti cu totul lipsit de înţelepciune. Un vechi principiu, recunoscut şi în afara lu­mii creştine; în Apărarea lui Socrate, citim că Pythia din Delfi a spus despre Socrate că este omul cel mai înţelept. Cugetând cu modestie la noima acestui cuvânt, Socrate a înţeles că, spre deosebire de cei care se socotesc ei înşişi şi sunt priviţi de lu­me ca înţelepţi, el se vede pe sine ca neştiind nimic, şi că aces­ta este temeiul marii înţelepciuni.

146

Stareţul trebuie să mustre pe fiii săi duhov­niceşti, ca să-i facă să-şi vadă greşalele. Dacă nu-l ascultă, Dumnezeu îi va judeca.

Dacă vedeţi pe unul furând şi nu puteţi face ni­mic, începeţi să spuneţi rugăciunea Domnului.1

Vedeţi-vă de păcatele voastre, şi nu de greşelile altora. Şedeţi şi plângeţi-vă păcatele voastre.

Nu daţi sfaturi aproapelui dacă nu-i cunoaşteţi starea duhovnicească, fiindcă s-ar putea ca sfa­tul vostru să-i înrăutăţească starea şi să-l ducă la pierzanie.

Să nu vă încredeţi deplin în cele văzute cu ochii voştri şi auzite cu urechile voastre, căci pu­teţi cădea pradă amăgirii.2

De vedeţi un ucigaş, un desfrânat sau un be­ţiv zăcând pe drum, nu-i osândiţi, că şi ei sunt făpturi ale lui Dumnezeu.

1 Adică să spuneţi Tatăl nostru.

2 Acest cuvânt priveşte deopotrivă vedeniile drăceşti, dar şi greşelile care se fac uşor din judecarea cuiva după înfăţişare şi purtări.

147

Şi iarăşi vă spun: dacă vedeţi un păcătos, nu-l osândiţi, dacă vreţi să rămâneţi în iubire. Gândiţi-vă câţi păcătoşi au ajuns sfinţi!

Tot ce e rău în om e trecător. Să nu dispreţuiţi niciodată pe nimeni, chiar dacă vedeţi oameni cu chipuri fioroase, murdari, beţivi, care înjură şi vorbesc murdar şi sunt destui în vre­mea noastră. Chipul lui Dumnezeu s-a păstrat şi în ei, într-un adânc pe care ei înşişi nu-l cunosc. Vrăjmaşul n-a făcut decât să schimonosească chipul acesta şi să-l întineze, tot aşa cum şi o icoană poate fi murdărită şi întinată dar, da­că ajunge pe mâini bune, e curăţită şi străluceşte de parcă ar scăpăra raze din ea. E greu să vezi chipul lui Dumnezeu în astfel de oameni care te scârbesc, care-ţi par adevărate animale. Dar tre­buie să avem încă şi mai multă milă de ei, pen­tru că sufletele le sunt schimonosite, poate fără putinţă de îndreptare, într-o veşnică tulburare şi chin. Cât de greu este să-ţi iubeşti vrăjmaşii! Da, da, foarte greu... O întreagă viaţă ne ia să învăţăm cum să-i iubim. Dar, printr-o astfel de iubire, omul se face asemenea lui Dumnezeu Cel răstignit...

148

Despre Judecata din urmă

Când mergeţi la un examen, simţiţi cum vă bate inima? Şi-l daţi în faţa unui profesor. închi­puiţi-vă cum vă veţi simţi înaintea Creatorului! Măreţia lui Dumnezeu este nemăsurat de mare.

Despre mântuire

Toţi se vor mântui? Nu! Dumnezeu este mi­lostiv, dar nu pentru toţi; nimeni nu poate să vă ajute dacă voi înşivă nu vă străduiţi să vă mântuiţi. Având voia liberă, trebuie să lucraţi şi voi la mântuirea voastră. Iar omul îşi mântuie sufle­tul împlinind poruncile lui Dumnezeu şi sărind în ajutorul aproapelui.

Despre milostivire

Atunci când mâncaţi, aduceţi-vă aminte de cei nevoiaşi, de cei ce flămânzesc şi însetează, de cei aflaţi în suferinţă, şi aşa veţi primi harul dumnezeiesc.

Despre moarte

Moartea este schimbare la faţă. Nu vă temeţi de moarte, temeţi-vă de Judecata ce va să fie!

149

Despre monahism

Un monah nu poate fi delăsător şi nepăsător, pentru că el este un ostaş al lui Hristos.

Netrebnic este monahul care nu se face părtaş la mucenicia poporului său!

Adevăratul monah este cel a cărui inimă este la fel de iubitoare ca inima de femeie.

Monahul trebuie să se trudească cu lucrul mâinilor, şi se va mântui prin chinul şi prin osteneala sa.

Monahismul este un rang ceresc, şi, ca să ajun­gă la desăvârşire, monahul trebuie să se călească în focul ispitelor.

Monahul trebuie să ducă o viaţă simplă. Ha­rul lui Dumnezeu stă în simplitate.

Monahul trebuie să aibă o minte hotărâtă; da­toria lui e să se războiască pentru adevăr, pentru că adevărul este însuşi Dumnezeu.

150

Monahul trebuie să păzească credinţa ortodo­xă cu un curaj de leu.

Monahismul este luptă, strădanie pentru Dumnezeu până la ultima suflare.

Nu este eroism mai mare decât monahismul.

Dacă un monah nu are smerenie şi nu face po­căinţă, nu este pentru el nădejde de mântuire.

Laudele pot să-l piardă pe monah. Cel care la­udă un monah este vrăjmaş al lui.

Monahul are şi el nevoie de milă şi de mângâiere.

Cel ce voieşte să se facă monah, s-a şi făcut monah.

Mireanul care calcă peste patimile sale din dragoste pentru Hristos se numără în ceata monahilor.

151

Domnul nu se uită dacă eşti monah sau mi­rean, numai sete de Dumnezeu să ai, căci setea aceasta mântuie pe om.

Mănăstirea nu-i sălaş de oaspeţi, este o mare corabie de iubire.

Harul monahal se pierde în lume; nu ieşiţi din mănăstirea voastră pentru un timp mai lung.

Ascultarea este lumină nestinsă care place lui Dumnezeu.

Stăreţia nu este o simplă titulatură; cere sme­renie şi omorâre a părerii de sine şi a mândriei. Şi unora le este spre mântuire, altora, spre pieire. Stareţul care umblă pe calea lui Dumnezeu cu smerenie se află pe calea mântuirii.

Despre nădejde

Să nu vă pierdeţi niciodată nădejdea în Pronia lui Dumnezeu.

152

Despre nevoinţă

Când faceţi o faptă bună, urcaţi o treaptă, când păcătuiţi, coborâţi o treaptă. Şi aşa, toată viaţa noastră stă în asemenea urcuşuri şi coborâşuri.

Străduiţi-vă să luptaţi necontenit pentru Dum­nezeu. Şi, văzând Domnul râvna voastră, vă va da toate cele de trebuinţă.

Este cu neputinţă să se mântuiască cineva fără chin şi osteneală.

Ca să vă întăriţi trupeşte şi duhovniceşte, luaţi agheasmă şi anafură cu deplină credinţă şi evlavie.

Despre numele lui Dumnezeu

Nu pomeniţi numele Domnului şi Dumne­zeului nostru în deşert, ca să nu încălcaţi a tre­ia poruncă!

Despre patimi

Dacă vreţi să vă mântuiţi, nu vă îngrijiţi prea mult de trupul vostru, ci purtaţi grijă de sufletul vostru. Cel care biruie limba şi lăcomia se află deja pe calea cea bună.

153

Neruşinat este cel care nu-şi vede greşelile şi se trufeşte. Cei cu inima plină de mândrie şi de slavă deşartă sunt urâţi de Dumnezeu.

Dacă vă socotiţi mai buni ca alţii, sunteţi urâţi de Dumnezeu.

Unii gândesc că este cu putinţă să nu ştii de ispită trupească. Dar cum s-ar putea aşa ceva? Câtă vreme există bărbat şi femeie, va fi şi lup­tă împotriva poftei trupeşti. Important este să birui dorinţa trupească cu dorirea lui Dumne­zeu. Şi, dacă ai izbutit, poţi spune că ai câştigat războiul.1

Despre păcate

Orice călcare de poruncă este chip al vrăjmăşiei faţă de Dumnezeu. Cugetaţi o clipă împotriva cui vă ridicaţi!

A nu te ţine de făgăduinţa făcută este un ma­re păcat.

1 Potrivit mărturiei monahiilor din Samtavro, părintele Gavriil era el însuşi un monah de mare feciorie şi curăţie.

154

Dacă n-aţi căzut niciodată, nu veţi cunoaşte niciodată puterea lui Dumnezeu. Dacă aş fi fără de păcat, cum m-ar mai iubi Dumnezeu?

Ocara şi neruşinarea sunt izvorul oricărei căl­cări de poruncă.

Orice păcat este în ochii lui Dumnezeu ca o picătură de apă în marea cea mare; nici un păcat nu poate covârşi milostivirea lui Dumnezeu.

Despre părintele duhovnicesc

înger de lumină de vi s-ar arăta şi v-ar cere să faceţi una sau alta, nimic să nu faceţi fără binecu­vântare1 de la duhovnicul vostru, iar binecuvân­tarea dată de el să n-o schimbi cu nici un chip.

Puneţi-vă în minte că părintele vostru duhov­nicesc este pururea cu voi şi cu luare-aminte la fiecare pas al vostru.

Puteţi să vă alegeţi părintele duhovnicesc du­pă voia voastră, dar odată ales, îi datoraţi ascultare­

1 în limbajul monahal, binecuvântare înseamnă apro­bare, fără să-şi piardă însă primul sens: este o aprobare binecuvântată.

155

deplină. Dacă însă învăţăturile sale sunt ere­tice, fugiţi de el ca de foc!

Pentru nevoile sufletului, cereţi sfat de la pă­rinţii cei îmbunătăţiţi, spre zidire şi înţelepţire.

Despre pocăinţă şi căinţă

Conştiinţa este o părticică din Dumnezeu în inima voastră. înainte de culcare, gândiţi-vă cum v-aţi petrecut ziua care s-a încheiat: ce-aţi făcut, ce-aţi păcătuit, ce-ar fi trebuit să faceţi. Şi fiţi aspri cu voi.

De n-aţi cădea, nici nu v-aţi ridica, şi nici căin­ţă n-aţi avea. Eu însumi sunt un mare păcătos, şi de aceea mi-e tare milă de cei păcătoşi.

Să ne căim cu inima, nu cu vărsarea de lacrimi!

Mânia lui Dumnezeu este peste femeile care leapădă pruncul din pântece. Dacă ai făcut asta, roagă-te stăruitor la Dumnezeu ca să-ţi ierte pă­catul de a fi ucigaşa copiilor tăi.

Ai păcătuit? Căieşte-te pe dată!

156

Toţi păcătoşii care se căiesc sunt copii ai lui Dumnezeu, şi de aceea sunt primiţi la Sfânta împărtăşanie.

Despre robirea diavolească

Când diavolul robeşte pe om, începe prin a-i lua minţile.

Despre Postul Mare şi despre Săptămâna Mare

Domnul îşi întoarce faţa de la cei care se scârbesc de carne1 şi de pâine.,

Cel care în Săptămâna Mare nu se bucură, ci-şi plânge păcatele, se poartă ca Iuda.2

1 Aceasta nu înseamnă că trebuie neapărat să se mănânce carne şi că monahii fac rău nemâncând carne, ci că postirea aceasta nu trebuie întemeiată pe scârba de mâncare de aceea părintele Gavriil pune pâinea alături de carne.

2 Straniu cuvânt e acesta, vrednic de un nebun pentru Hristos. Dar, aşa cum spune Ecclesiastul, pentru orice lucru este o clipă prielnică. Iar Săptămâna Sfântă numită de obicei Săptămâna Mare se situează în afara perioadei Postului Ma­re, chiar dacă se continuă postul şi înfrânarea. însă este vre­mea celebrării marilor taine ale mântuirii noastre, şi atunci se cuvine să luăm aminte la faptele iconomiei mântuitoare a lui Hristos. A cugeta la altceva în vremea aceea înseamnă a-ţi în­toarce faţa de la Hristos şi, într-un anume fel, a-L trăda.

157

Despre Pronia dumnezeiască

Să nu vă pierdeţi niciodată nădejdea în purta­rea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi!

Omul nu este încercat mai mult decât îngăduie Dumnezeu, potrivit Proniei Sale dumnezeieşti.

Omului îi este greu să priceapă noima Proniei dumnezeieşti. Şi trei sunt lucrările Proniei: îngă­duinţa, voia lui Dumnezeu şi Pronia propriu-zisă. îngăduinţa înseamnă că Dumnezeu i-a dat omului libertatea de a face ce voieşte. Cu voia lui Dumne­zeu, omul face ce-i porunceşte Dumnezeu să facă. Pronia este grija pe care o are Dumnezeu de a chi­vernisi şi îngăduinţa, şi voia. Când aveţi o problemă greu de rezolvat, puneţi-vă nădejdea în Pro­nia dumnezeiască şi nu mai căutaţi altă soluţie.

Nici firimiturile de pâine nu cad fără voia lui Dumnezeu.

Cel dintâi doctor este Dumnezeu, al doilea, medicul, dar cel care nu-i mulţumeşte medicu­lui, lui Dumnezeu nu-I mulţumeşte. Tot lucrul îşi are plata lui. Mâinile şi mintea medicului săvârşesc fapte bineplăcute lui Dumnezeu.

158

Despre cei răposaţi

Rugăciunile de la panihidă1 le sunt de folos nu numai celor plecaţi din lumea aceasta, spre iertarea păcatelor, ci şi celor ce se roagă pentru ei.

Un om cu minţile pierdute care şi-a luat via­ţa va fi iertat de Dumnezeu. Dar cel care deplin conştient şi-a luat viaţa va merge în iad. Nu ne putem ruga pentru unii ca aceştia2, dar îi putem ajuta dând de pomană pentru ei, făcând în nu­mele lor fapte bune. Se întâmplă ca unii dintre ei să fie izbăviţi din iad.3

Despre rugăciune

Dacă rugăciunile nu sunt urmate de fapte bu­ne, sunt moarte.

1 Slujbă de pomenire a morţilor.

2 Canoanele Bisericii interzic săvârşirea slujbei de înmor­mântare şi a parastaselor pentru sinucigaşi, ca şi pomenirea lor la Sfânta Liturghie. însă credincioşii se pot ruga pentru ei în rugăciunile lor personale.

3 Potrivit învăţăturii ortodoxe, nu există purgatoriu, ci doar două sunt locurile în care se poate sălăşlui sufletul după moarte: Raiul şi iadul. Ca loc şi stare definitivă, în ele se vor sălăşlui sufletele după Judecata de Apoi: cei osândiţi, la chinurile cele veşnice, cei vrednici, la veşnica veselie. Re­feritor la acest subiect, a se vedea studiul nostru La Vie apres la mort selon la Tradition orthodoxe, ed. a II-a, Paris, 2004 [tr. rom., Jean-Claude Larchet, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 242-243 n. trad.].

159

Dacă nu împliniţi poruncile lui Dumnezeu, nu mai tulburaţi pe Domnul cu lungile voastre rugăciuni, căci ele nu vor fi ascultate.

Dacă la vremea rugăciunii vine cineva să vă ceară ajutorul, iar voi îi spuneţi: „Lasă-mă să mă rog şi pe urmă am să te ajut", rugăciunile nu vă vor fi de nici un folos.

Binefacerile şi rugăciunile trebuie aduse lui Dumnezeu ca jertfă a voastră.

Rugăciunile să le faceţi cu cea mai mare evla­vie. Luaţi aminte în faţa cui staţi şi cu cine vorbiţi. Hristos este întotdeauna nevăzut alături de noi.

Când cineva se roagă înaintea unei icoane pic­tate de voi sau a unei cruci cioplite de voi, din tot harul jumătate se revarsă peste voi.

Despre sfinţi

La sfinţii cei mari, harul dat lor de Dumnezeu îi înconjoară de jur-împrejur, ca un nimb, iar de nimbul acesta nici un rău nu se poate apropia.

160

Despre smerenie

Cei ce se măresc pe ei se vor smeri, iar cei ce se smeresc vor fi măriţi.

Milostivirea este aur, smerenia, diamant.

Cel smerit este ferit de ispite. Nimeni nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu fără smerenie.

Despre sorocul vremurilor

în vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin iubire, smerenie şi bunătate. Bunătatea deschide porţile împărăţiei cerurilor, smerenia îl ur­că pe om în cer; cel cu inima plină de iubire va vedea pe Dumnezeu.

Despre suflet

Sufletul vostru este al Celui Care vi l-a dat.

Despre teamă

O singură teamă să aveţi: teama de păcătuire.

Despre venirea lui Antihrist

Jumătate din iad e deja pe pământ, Antihrist este la uşă şi, dacă încă nu bate în ea, e gata-gata

161

s-o dărâme. Voi veţi fi martorii împărăţiei lui. Vor fi prigoniri peste tot. Ca să vă mântuiţi, grăbiţi-vă de faceţi pomană şi dăruiţi iubire frăţească.

Venirea lui Antihrist s-a pregustat cumva, căci au fost deja două războaie, dar semne în cer încă nu s-au arătat şi nu s-a ajuns încă la deplina lepă­dare de credinţă.

În vremurile lui Antihrist, cea mai puternică ispită va fi să se aştepte mântuirea de la cosmos, adusă de umanoizi, de extratereştri, care de fapt sunt demoni. Rar să priviţi la cer, căci semnele pot fi înşelătoare, şi atunci poţi să te pierzi.

în timpul lui Antihrist, unii vor tâlcui Scrip­turile după capul lor, nenorociţii! Apoi, ucenicii lui Antihrist vor lua şi ei parte la slujbe, vor face semnul crucii şi vor propovădui Evanghe­lia. Adevăraţii creştini însă se vor cunoaşte după faptele lor cele bune.

Ţineţi minte că Hristos este Unul şi singur, şi nu va fi niciodată un alt hristos!1

1 Atenţionare la faptul că Antihrist va încerca să se dea drept Hristos.

162

Satana a pus 666 de curse. Pecetea lui nu va fi nevăzută, ci se va vedea pe frunte şi pe bra­ţe.1 Dacă pecetea se va pune cu forţa, în ochii lui Dumnezeu va fi ca necinstirea unei fecioare.2 Cea mai grea încercare a creştinilor va fi să vadă că părinţii lor primesc să fie pecetluiţi. Pecetea va fi fără efect dacă va fi pusă contra voinţei omului. Dar închipuiţi-vă cursa întinsă de Antihrist pen­tru o mamă rămasă singură cu cinci copii! Cum să-i hrănească altfel decât primind pecetea?

Pecetea va fi pusă pe degetul arătător, iar nu pe palmă, cu ajutorul unui calculator. întâi, pece­tea va fi oferită voluntarilor. Dar, când Antihrist va urca pe tron, toată lumea va fi silită să pri­mească pecetea. Neascultarea va fi înfăţişată ca

1 Lucrul acesta se referă direct la Apocalipsa 13,16-18: „Şi-i sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel care are semnul, adică numărul fiarei sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fia­rei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase." Nu putem să nu ne gândim astăzi la un cip electro­nic codat, care să permită, ca un card bancar, să se plătească cumpărăturile, să se facă tranzacţii, şi la faptul că un astfel de cip a început să fie implantat sub piele în Statele Unite ale Americii.

2 Adică un fapt de care persoana care îl îndură nu este vinovată.

163

trădare. Oamenii se vor ascunde în păduri. Vor trebui să se îngrijească şi să umble în grupuri de zece sau cincisprezece oameni, căci demonii vor putea să-i prăbuşească în prăpăstii pe cei singu­ratici. Creştinii vor fi păziţi de Sfântul Duh. Ori­ce s-ar întâmpla, să nu vă pierdeţi niciodată nă­dejdea! Ajutaţi-vă unul pe altul. Dumnezeu vă va lumina şi veţi şti ce să faceţi. Cel care va răbda până la sfârşit se va mântui (cf. Matei 24,13).

Dacă [în vremea aceea de foamete] veţi fura, ca să aveţi ce mânca, călcaţi una dintre porunci­le lui Dumnezeu şi urmaţi lui Antihrist. Creştinii trebuie să-şi pună toată nădejdea în Dumnezeu.

Adevăratul creştin nu va simţi nici foame, nici sete. în vremea nenorocirii, creştinii nu vor pie­ri. Domnul va face minuni pentru ei. O frunză le va fi de ajuns pentru o lună. De vor face semnul crucii pe o bucată de pământ, aceasta se va pre­face în pâine.

Să nu primiţi pâine de la cel care a primit pe­cetea lui Antihrist! Multe alimente au deja pe ele pecetea, dar nu este grav, numai să spuneţi Tatăl nostru, să faceţi semnul crucii şi să stropiţi mân­carea cu agheasmă.

164

Credinţa adevărată îşi află sălaş în inimă, nu în minte. Antihristul va fi dat pe faţă de creştinii care îşi au credinţa în inimă, în vreme ce aceia care îşi au credinţa în cap îl vor urma.

Să nu vă pierdeţi niciodată nădejdea în Dum­nezeu şi veţi fi feriţi de foame, de sete şi de nenorociri.

Despre voinţa proprie

Să nu vă îndreptăţiţi niciodată şi nimic să nu faceţi din propria voinţă.

Despre vorbele deşarte

Vorbele deşarte sunt ocară adusă lui Dumne­zeu. Faptele cele bune arată că omul are dragos­te de aproapele.

Rău lucru este ca limba ta s-o ia înainte, iar mintea să se târască după ea.

Despre vorbirea de rău

Dacă sunteţi vorbiţi de rău sau dacă vi se răs­punde cu rău la binele făcut, să nu aveţi răutate în inima voastră. Iertaţi pe cel care vă vorbeşte

165

de rău şi bucuraţi-vă că aţi urcat aşa câteva trep­te către Dumnezeu.

Ultimele dorinţe şi diata duhovnicească

Reguli scrise şi afişate de părintele Gavriil, spre zi­direa monahiilor din Mănăstirea Samtravo:

Tăiaţi de la voi lăcomia.

Să nu lipsiţi de la privegheri şi cântare.

Apa s-o beţi cu măsură.

Să nu mâncaţi multă pâine.

Răbdaţi mustrarea şi dojana.

Răbdaţi învinuirile şi osândirile.

Omorâţi patimile, tăiaţi-vă voia. înduraţi cu smerenie ocările, înduraţi purtările cele rele.

Răbdaţi batjocura.

Primiţi jignirile fără mânie; iertaţi pe dată pe cel care le-a rostit de se căieşte, primiţi-le cu pă­rere de rău şi cu răbdare dacă sunt clevetiri.

Iertaţi şi nu căutaţi să vă răzbunaţi.

Dacă este cineva învinuit de ceva, să primeas­că învinuirea cu smerenie, fără să se apere.

Iată ultimele mele dorinţe şi diata mea: înălţaţi rugăciuni pentru întreaga lume, şi rugăciunile voastre vor muta munţii din loc. Iubiţi-vă unii pe alţii.

BIBLIOGRAFIE

1. Istoria Georgiei

ABASHIDZE Z., „L’Eglise orthodoxe de Georgie", în vol. L’Eglise orthodoxe en Europe orientale au XXe siecle, ed. C. Chaillot, Paris, 2009, pp. 385-403.

LANDRU N„ MENTHON C. DE, NATROSHvILI N., MELIAVA V., Georgie, ed. a III-a, Paris, 2008, pp. 50-66.

MARTIN-HISARD (B.), „Christianisme et Eglise dans le monde georgien", în J.-M. MAYEUR, Ch. şi L. PIETRI, A. VAUCHEZ şi M. VENARD (ed.), Histoire du christianisme, IV, Eveques, moines et empereurs (610-1054), IV, Paris, 1993, pp. 549-603.

2. Sfinţii nebuni pentru Hristos

GORAÎNOFF I., Les Fols en Christ, Paris, 1983.

GROSDIDIER DE MATONS J., „Les Themes d’edification dans la Vie dAndre Salos", în Travaux et memoires du Centre de recherche d’histoire et de civilisation byzantines, IV, Paris, 1970, pp. 277-328.

KOVALEVSKY L, lOpodcmeo o Xpucme u Xpucma padu Hjpoduebie BocmoHHOu u Pyccicou IJepKeu, Moscova, 1902.

167

LARCHET J.-C., Therapeutique des maladies mentales, ch. 5: „Une forme particuliere de folie: la folie-en-Christ", ed. a 2-a, Paris, 2007, pp. 133-168 [tr. rom., LARCHET J.-C., Terapeutica bolilor spirituale, cap. 5: „O formă aparte de ne­bunie nebunia pentru Hristos", Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 167-204].

Idem, „Xpncra pan cyMacuieinue" [„Nebun pentru Hristos"]. Interviu publicat în periodicul Tema [Moscova], nr. 110, iunie 2012, pp. 21-26.

NOVAKSHONOFF V., PHUALO L., La Vie des fols-en-Christ. Folie du monde et sagesse de Dieu, 2002.

PETZOLD H., „Zur Frommigkeit der heiligen Narren", în H. LORENZ, Die Einheit der Kirche, Festgabe P. Meinhold, Wiesbaden, 1977, pp. 140-153.

RYDEN L„ HACKEL S. (ed.), „The Holy Fool", în vol. The Byzantine Saint, Studies Supplementary to Sobornost, 5, Londra, 1981, pp. 106-113.

SPIDLIK T., „Fous pour le Christ en Orient", în Dictionnaire de spiritualite, V, 1964, col. 752-758.

SYKKIN A. Y. şi SPIDLIK T, „On the Behavior of the Fools lor Christs Sake", în History of Religions, 22, 1982, pp. 150-171.

3. Sfântul Gavriil

ALFEYEVA V., Cel chemat, cel ales, cel credincios, Mos­cova, 4,1991, pp. 3-51.

ID., „Dying And Yet Behold We Live", în The Orthodox Word, 28,1992, pp. 116-128.

GERASIM (Monk), „Father Gabriel and the Last Geor­gian Elders", în The Orthodox Word, 28,1992, pp. 229-239.

KARELIN (Archimandrite Raphael), „Souvenirs sur L’Archimandrite Gabriel", tr. din lb. fr. de Ketevane Dushuashvili, în Arhimandritul Gavriil cel nebun pentru Hristos (1929-1995), ed. Mănăstirea ortodoxă Sârbă Sfinţii Clair şi Maurin din Lectoure, Tbilisi, 2003, pp. 11-18.

168

MSHVENIERADZE D., Elders Diadem. Archiman­drite Gabriel (Urgebadze), ed. Mănăstirea Sfânta Nino din Samtavro, Tbilisi, 2008.

„Samtavro Convent în Georgia Today", în The Ortho­dox Word, 28,1992, pp. 241-244.

Miracles divins et guerisons, ed. Mănăstirea Sfânta Nino din Samtavro, Tbilissi, 2003; tr. parţială din fr. de Ketevane Dushuashvili, în Arhimandritul Gavriil cel nebun pentru Hristos (1929-1995), ed. Mănăstirii ortodoxe sârbe Sfinţii Clair şi Maurin din Lectoure, pp. 35-56.

„Entretien avec la Mere Paraskeva et le Pere Guiorgui (Gorguidze) archipretre de lEglise Saint-Georges de Roustavi, Mtskheta, 20 iunie 2010", în Foi Transmise et Sainte Tradition, 2010, pp. 10-12.

„The Burning Beast", în Death to the World, 1, 1994, pp. 10-11.

„Archimandrite Gabriel, confesseur du Christ". Site-ul poliglot al Mănăstirii Samtavro, dedicat Arhimandritului Gabriel: http://www.monkgabriel.ge

CUPRINS

Cuvânt înainte 5

I. VIAŢA

1. Copilăria 9

2. Harismele şi minunile unui copil de numai doisprezece ani 11

3. Fuga de lume şi chemarea către viaţa monahală 15

4. întoarcerea la Tbilisi 18

5. Serviciul militar 20

6. întoarcerea la Tbilisi. Pronia dumnezeiască îl ia în grija ei 21

7. în slujba Bisericii 22

8. Zidirea micii sale biserici 24

9. Mărturisirea făţişă a credinţei creştine şi chinuirile îndurate de la prigonitori 29

10. Excluderea din instituţiile bisericeşti şi sociale; persecuţiile îndurate din partea serviciilor de securitate 35

11. O viaţă petrecută în sărăcie şi în lipsuri 35

12. O viaţă smerită, înrudită cu a păsărilor şi cu a Sfinţilor Părinţi 39

171

13. Nebunia pentru Hristos aleasă ca nevoinţă ascetică 41

14. Autorităţile civile impun demolarea bisericuţei sale 45

15. Numirea sa ca preot la Mănăstirea Samtavro 46

16. Grija faţă de bisericile şi de mănăstirile distruse sau părăsite 49

17. înăsprirea nevoinţei sale în Mănăstirea Samtavro 50

18. Chemarea la îndrumare duhovnicească şi la călăuzirea sufletelor 51

19. Prevestirea unor vremuri de încercare pentru ţară 52

20. Boala şi suferinţele din ultimii ani de viaţă 54

21. Părinte duhovnicesc până la ultima suflare 54

22. Ultimele zile de viaţă 55

23. Funeraliile şi înmormântarea 58

24. Diata părintelui Gavriil 58

25. Anii de după moarte 60

26. Canonizarea 60

II. NEBUN PENTRU HRISTOS

1. Părintele Gavriil face parte din ceata sfinţilor celor nebuni pentru Hristos 63

2. Purtări neobişnuite, care păreau manifestări ale unei boli mintale 68

3. Purtări care nu ţineau seama de reguli şi de rânduieli 71

4. Modul familiar în care se purta cu toţi oamenii 73

5. Asprime cu rost pedagogic 76

6. Vădirea formalismului şi a fariseismului din viaţa duhovnicească 84

7. învăţături duhovniceşti date prin acte simbolice, cu înţeles tainic 86

172

8. Iubirea de aproapele manifestată prin fapte neobişnuite 89

9. Primirea învinuirilor nedrepte de dragul aproapelui 90

10. Nebunie făţărită înaintea oamenilor, pocăinţă în taină 91

11. Purtări care trezesc batjocura, dispreţul sau respingerea oamenilor, cu rostul de a dobândi smerenia 93

12. Nebunia făţărită cu rostul de a-şi tăinui virtuţile, harismele şi minunile 95

13. Răbdarea cu iubire a suferinţei, cu rugăciune pentru prigonitori 97

14. Iubirea faţă de cei simpli 98

15. Darul străvederii 99

16. Harisma prorociei 103

III. APOFTEGME

Apoftegme 111

IV. ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI

Despre Biserică 137

Despre blândeţe 137

Despre credinţă 137

Despre curăţie 139

Despre daruri 139

Despre despătimire 139

Despre educarea copiilor 139

Despre Hristos 140

Despre iad 140

Despre iubirea de aproapele 140

Despre iubirea de Dumnezeu 143

Despre iubirea de sine 144

173

Despre iubirea de vrăjmaşi 144

Despre iubirea zidirii 145

Despre încercări şi suferinţe 145

Despre îmbrăcăminte 146

Despre înţelepciune 146

Despre judecarea aproapelui 146

Despre Judecata din urmă 149

Despre mântuire 149

Despre milostivire 149

Despre moarte 149

Despre monahism 150

Despre nădejde 152

Despre nevoinţă 153

Despre numele lui Dumnezeu 153

Despre patimi 153

Despre păcate 154

Despre părintele duhovnicesc 155

Despre pocăinţă şi căinţă 156

Despre robirea diavolească 157

Despre Postul Mare şi despre Săptămâna Mare 157

Despre Pronia dumnezeiască 158

Despre cei răposaţi 159

Despre rugăciune 159

Despre sfinţi 160

Despre smerenie 161

Despre sorocul vremurilor 161

Despre suflet 161

Despre teamă 161

Despre venirea lui Antihrist 161

174

Despre voinţa proprie 165

Despre vorbele deşarte 165

Despre vorbirea de rău 165

Ultimele dorinţe şi diata duhovnicească 166

Bibliografie 167

DIFUZARE:

S.C. Supergraph S.R.L.

Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti tel. 021-320.61.19, fax 021-319.10.84 e mail: editura@sophia.ro www.sophia.ro

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!

Părintele Gavriil după ce a devenit ieromonah

Părintele Gavriil cerând de pomană la uşa bisericii

Părintele Gavriil

Părintele Gavriil în anii 90, în faţa bisericuţei sale

Părintele Gavriil în 1991

Două instantanee cu părintele Gavriil, din timpul unei convorbiri, exprimând convingere, compasiune şi căinţă

Două instantanee cu părintele Gavriil în timpul unei alte convorbiri, în 1993 exprimând grijă, blândeţe şi iubire de aproapele

Părintele Gavriil în 1995: iubire, pace, lumină şi bucurie duhovnicească

Părintele Gavriil a fost o minunată îmbinare de monahism înfloritor al Evului Mediu şi de monahism prigonit al veacului al XX-lea, şi o adevărată icoană a Sfinţilor Părinţi, aşa cum îi ştim din vechi­le scrieri. Era deopotrivă nevoitor aspru şi blând ca un prunc, şi strălucea în chip dumnezeiesc. Gesturile sale expresive, cuvintele mişcătoare şi convingătoare îi călăuzeau pe începători pe calea Luminii. Celor sporiţi le vădea slăbiciunile cu toată asprimea, iar la nevoie, îi făcea să-şi vadă greşalele ţinându-i în genunchi şi ridicându-şi glasul. Găsea în toate bun prilej ca să rostească cuvânt de folos şi pentru suflet, şi pentru trup. Până şi cei care nu ştiau nimic despre credinţa ortodoxă, trecând pe la mănăstire şi primind binecuvântare de la părintele, erau copleşiţi de cuceritoarea sa putere duhovnicească şi de harul ce izvora din el. Şi aşa în toţi sădea seminţele dreptei credinţe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu