vineri, 7 aprilie 2017

PAVEL MONAHUL EVERGHETINOS VOL. I-II

EVERGHETINOSUL VOL. I-II

Transliterare, diortosire, revizuire după ediţia grecească şi note de ŞTEFAN VORONCA

Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Cartea Ortodoxă 2009

© 2009 Pentru prezenta ediţie, Editura Egumeniţa

Editura Egumeniţa I.S.B.N. 978-973-8926-33-2

Editura Cartea Ortodoxă I.S.B.N. 978-973-1710-44-0

Everghetinosul a apărut cu osteneala Sfântului Nicodim Aghioritul într-o primă ediţie la Veneţia în 1783, după ce circulase în multe manuscrise de-a lungul secolelor. El a fost cel care i-a scris şi Prefaţa. Deşi nu se numeşte ca îngrijitor al ediţiei, este socotit de toţi ca fiind cel care a editat cartea. Deşi prima ediţie s-a tipărit într-un volum, ediţiile ulterioare au circulat în 4 volume. Lucrarea a fost tradusă între anii 1794 şi 1797 de către Ieromonahul Climent de la Slatina, într-o variantă care a circulat prin diverse copii-manuscrise. Tipărim aici textul volumelor I şi II, urmând apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dăm tiparului şi celelalte volume. Pentru o diortosire mai cu de-amănuntul a textului am folosit ediţia de la Athena 1992, care o reproduce fidel pe cea de la Veneţia dând şi o traducere în neogreacă a textului.

Editura

v-Lfev

y n a r n r Hf

Tn-N OEooorrftN PHMATSIN, KAT AIAASKAAIilN

TSÎN eEO«OT«N, KAI aţi SIN

II A T E P XI N

Airo iMţ rpac OsoirpCj-» nu»jpov««ja

©riErciTE, sr ioz«otae exte«etea n«A

n a r a o r

TOT OSISITATOT MONAXOT,

JCurropof tvîeviii nmţ TfTrfjjayaţ ©fimxa Eyipyrîb?,

K Af ErEPTETIKOT EniK AAOTMENOT jrrir ab««£tca

EV SV O ţi Aiuiuac Op» ItfJf, BxTiA«fcJi T +

jj riffrAap£mitf Mirx iS Kttruttaaf,

NTN nPflTTON Trnois FREAaeH

A A Yţ A N H £

KAI lTT£H£nATOT ITP1OT ITPIOT

AIA

TCnr TIMIATATOT,

A N N O T K A N N A"

flpos fl£AEIftN TON EMirrXANOHrnM.

+ ENETIR2I- 783.

n a P a a: n r a m 1 a. t a; e op t o a u COJtf LICEU ZA DE SUPERIORI E PRIViLEGlO.

VN

-»-»:: jfc

“St,

Frontispiciul primei ediţii a Everghetinosului, Veneţia 1783.

Adunarea graiurilor şi a învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite, a Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, din toată scrierea cea de Dumnezeu insuflată, adunată şi cuviincios şi prinosicios la iveală pusă, spre folosul celor ce vor citi, de Pavel, Preacuviosul Monah şi ctitor al Sfintei Mănăstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce se numeşte Everghetinos

PREDOSLOVIE

Despre viaţa Cuviosului Pavel Everghetinosul nu se ştiu decât foarte puţine1. în Prologul său la scrierea acestuia, Sfântul Nicodim nu pomeneşte decât că „a fost ctitor al cinstitei mănăstiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu ce se numeşte «Everghetinos» [Binefăcătoarea]", de unde şi numele autorului. Câteva date împrăştiate icicolo însă ne vor ajuta să schiţăm în câteva cuvinte personalitatea lui. Sub numele lui („Facerea lui Pavel Monahul"), aflăm o rugăciune din paginile Ceaslovului, iar Tipiconul ctitoricesc şi liturgic al mănăstirii întemeiate de el oferă unele amănunte despre viaţa lui. în acesta din urmă, ucenicul său Timotei spune despre Pavel că a fost fiu al unei bogate familii din Constantinopol, care, aprins fiind de râvnă călugărească, a plecat din lume în luna iunie a anului 1049, întemeind la circa 3 km de cetatea lui Constantin, pe un pământ ce-l avea ca moştenire, o mănăstire în cinstea Maicii Domnului Binefăcătoarea. în anii ce au urmat, el a adunat câţiva fraţi pe care ulterior i-a călugărit, a clădit câteva chilii pentru aceştia, iar prin petrecerea sa, vestea sfinţeniei lui s-a răspândit repede, după moartea lui ucenicii cinstindu-l după cuviinţă. Ctitoria sa e continuată de ucenicul său, Timotei, care a zidit şi alte chilii, precum şi o biserică. Tipiconul a fost alcătuit de Timotei, ce s-a călăuzit şi după testamentul pe care i l-a lăsat Cuviosul Pavel; acest testament nu a mai ajuns până la noi. Tipiconul oferă amănunte despre organizarea mănăstirii, despre extinderea acesteia prin zidirea de chilii şi a unei biserici sub egumenia ucenicului său, despre rânduielile liturgice şi altele. Deşi originalul grecesc al acestuia nu ne-a fost accesibil, nădăjduim pentru viitor o traducere a acestuia dintr-o limbă modernă2. Tipiconul se inspira din cel al Studiţilor, al bisericii celei mari din Constantinopol şi al mănăstirii din Muntele Olimp. Cuviosul Pavel a trecut la Domnul pe 16 aprilie 1054, tot întru această zi având şi zi de pomenire.

Despre mănăstirea Maicii Domnului „Binefăcătoarea" avem date din documente ce merg numai până în veacul al XIVlea. împăratul Alexis al IIIlea Anghelul îi dăruieşte pe la 1195 Sfântului Sava, Patriarhul Serbiei şi ctitorul mănăstirii Hilandar, câteva metocuri din Constantinopol, printre care şi cel al mănăstirii noastre. în tot acest răstimp, din alte documente, mai aflăm că mănăstirea primeşte numeroase danii ale evlavioşilor închinători: pământuri, bani şi altele. De aici înainte, faima autorului se răspândeşte mai mult prin scrierile sale, prin rugăciunea din Ceaslov de la Pavecerniţă către Maica Domnului, vestitul Everghetinos şi prin ctitoria sa închinată Maicii Domnului Binefăcătoarea (sau „Everghetissa").

Everghetinosul este o carte mare foarte din toate punctele de vedere. Cum se face că ea iese la lumină abia acum e un lucru mai presus de ştiinţa noastră. Cartea a avut cumva soarta Filocaliei: când traducătorul acesteia a avut ideea publicării ei, „distinşii" teologi de atunci s-au dat înapoi de la a pune umărul la traducerea ei, întorcându-se la „ţarinile" şi „boii" lor (cf. Luca 14), trebuind să treacă aproape jumătate de veac până la desăvârşirea ei prin sârguinţa unui

1 Pentru viaţa autorului, Tipiconul mănăstirii şi unele observaţii asupra cărţii, am folosit puţina bibliografie existentă: Gheorghe F. (pe atunci pseudonim al D-lui Academician Virgil Cândea): „Un dascăl icumenic uitat: Cuviosul Pavel Everghetinul. Ctitoria şi scrierile sale”, Mitropolia Olteniei 8 (1956), pp. 456-481; „Dictionaire de Spiritualite”, Tome V, Beauchesne, Paris, 1964, pp. 502-503. Elia Citterio, Nicodim Aghioritul, Personalitatea, opera, învăţătura, ascetica şi mistica, Editura Deisis, Sibiu, 2001; „Byzantine monastic Foundation Documents”, A Complete Translation of the Surviving Founders, Tvpika and Testaments. Edited by John Thomas and Angela Constantinides Hero, Dumbarton Oaks, 2000, Vol. II, ch. 22. pp. 454-506, ch. Evergetis: Typikon of Timothy for the Monastery of the Mother of God Evergetis (trans. Robert Jordan)

O scurtă descriere a acestuia după original face Virgil Cândea în studiul citat.

10

singur om. Tot aşa şi acum, „ţarinile" sunt pline de lucrători care pretind a curăţa mărăcini, a ara cu boii şi a semăna grâu pe care mărăcinii nu vor zăbovi a-l înăbuşi din nou, dar puţini sunt aceia care se îngrijesc să caute sămânţă bună pentru care să se grijească a o face roditoare prin voia Tatălui, cu împreună-lucrarea lui Hristos şi cu ploaia Duhului. Pentru Everghetinos însă, a trebuit să treacă mai bine de două veacuri pentru a fi scos la lumină.

Citind prologul Sfântului Nicodim Aghioritul la cartea de faţă3, un negrăit cutremur cuprinde pe cititorul evlavios; lectura lui cheamă la nenumărate alte lecturi, precum, de asemenea, lectura Everghetinosului stârneşte parcă Duhul Sfinţilor autori spre a ne sili la nenumărate lecturi ale lui. Este cutremurul ce l-a cuprins pe Sfântul Nicodim Aghioritul în faţa cugetării Sfinţilor Părinţi, îndemnându-l mai puţin la alcătuirea unui Prolog de detalii tehnice asupra vieţii autorului sau la observaţii critice la adresa operei, cât la slăvirea lui Dumnezeu întru Sfinţii Săi (cf. Ps. 150:1; 67: 36) sau prin lucrările acestora. Roadele acestei slăviri se regăsesc cu prisosinţă în Prologul său şi în lucrarea de editare a cărţii. Ea a fost editată la Veneţia, în 1783, într-un volum imens În quarto, de peste 1100 de pagini, la numai un an după editarea Filocaliei. Astfel se face că Everghetinosul pare cumva o Filocalie aranjată tematic şi îmbogăţită cu alte şi alte texte, îndeosebi cu fragmente din Vieţile Sfinţilor.

Toate manualele sau tratatele de morală fie ele ortodoxe sau de alte confesiuni (adică eretice) -, toate încercările de sistematizare a vieţuirii ortodoxe (a celei creştine în general sau „morale", cum în chip vag i se mai zice) după cugetul tradiţiei evanghelice şi/sau patristice nu pot egala vrednicia şi puterea Filocaliei şi a Everghetinosului (desigur, şi a celor de dinaintea lor, care au gătit cumva calea pentru acestea sau au inspirat alcătuirea altora: Patericul, Vieţile Sfinţilor, Limonariul etc.). Sistematizarea, dacă o putem numi aşa, pe care autorul o propune nu e una făcută pe principii abstracte: el nu vine cu scheme, definiţii atotcuprinzătoare, note de subsol, împărţiri ameţitoare etc, ci împleteşte în chip armonios învăţătura Bisericii şi pildele de sfinţenie care o întemeiază pe aceasta, aduce pilde şi învăţături ce pot fi cunoscute numai printr-o nevoinţă ascetică trupească şi sufletească, şi mai puţin printr-o pricepere filologică sau demers „ştiinţific".

Adeseori, apoftegmele, prin ideea pe care o cuprind, au un oarecare laconism, lucru ce îndeamnă cititorul la multă cugetare, la cunoaşterea prin „iscus" sau experienţă, în general, şi rugăciune a graiului părintesc. Antologia nu vrea totuşi, precum tratatele scolastice, să epuizeze o temă anume, nu vrea să ucidă cuvântul printr-o clarificare, printr-o încercare de a defini exact o idee sau o temă, ci lasă cititorul să adune ca o albină roadele cugetării Părinţilor şi să le urmeze în chip personal şi/sau ecclesial, lăsându-l deci a urma fie o cale sau un meşteşug al unui autor anume, fie a mai multor Părinţi, în chip amestecat. Prin mulţimea manualelor sau tratatelor asupra vieţii creştine, nu de puţine ori autorii au ucis sau ignorat Cuvântul din propriile suflete, încercând să-L reducă la o definiţie sau concepţie anume, extinzându-şi astfel nefasta lucrare şi în sufletele celor ce vor fi citit. Să nu uităm că lucrarea se intitulează „Adunarea graiurilor şi a învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite..." lucru întărit cu prisosinţă şi de Sfântul Nicodim în Prologul său şi nu (sau mai puţin) de oameni, în schimb, în unele lucrări „teologice" de azi reiese literalmente mai mult numele autorului, personalitatea sa, osteneala editurii etc, iar eventuala înrâurire a lui Dumnezeu sau nădejdea autorilor în aceasta lipseşte adesea cu desăvârşire, totul părând că se atribuie ostenelii autorului sau „teologului". Aparentul laconism al Părinţilor nu e dovadă de relativism sau nepricepere, ci e un chip de slăvire şi cunoaştere a tainei vieţii creştine, a tainei negrăitei întâlniri dintre Dumnezeire şi omenitate, dintre om şi Dumnezeu. Ca şi în cazul Dumnezeieştii Scripturi, lucrarea are o arhitectură tainică, ce se descoperă numai cititorului ce se trezveşte prin nevoinţa minţii şi a trupului (desigur, şi prin călăuzirea unui duhovnic sau cunoscător, în general) spre înţelegerea

3 Pe acesta l-am publicat în Volumul II, chiar dacă în ediţia grecească el se află în Volumul I.

11

dumnezeieştilor noime. în sprijinul descoperirii cât mai fidele a acestei arhitecturi tainice şi a graiului aparent laconic al Părinţilor adunaţi aici, am urmărit la rândul nostru o diortosire sau o redare cât mai aproape de litera şi duhul Părinţilor, de descoperirea cugetării lor în cugetul cititorului de azi. Cugetul, limba, formele de exprimare ale lumii actuale sunt mult diferite de cele ale Părinţilor: „omul recent", cum a fost numit, îşi justifică patimile printr-o limbă proprie acestora; omul tradiţional, omul ce caută cugetarea şi Duhul Părinţilor caută să dobândească cât mai mult cugetul Părinţilor şi chipul în care ei s-au exprimat4. Strict vorbind, numai cei întrucâtva asemenea Sfinţilor Părinţi îi pot face cu adevărat cunoscuţi pe aceştia fie prin traducere, fie printr-un alt chip al propovăduirii. O asemenea descoperire a acestora au făcut-o, cu deosebire, o bună parte din vechii traducători români, adevăraţi continuatori ai Sfintei Tradiţii a Părinţilor, printre aceştia, iată, şi Ieromonahul Clement de la mănăstirea Slatina, a cărui smerenie, arătată (şi) prin această tălmăcire, n-a mai îngăduit poate Proniei să ne descopere şi date despre viaţa lui5.

Lucrarea nu este simplu doar o carte a cuiva, ci este „o adunare a graiurilor din toată scriptura [scrierea] cea de Dumnezeu insuflată", cum o numeşte autorul, o adunare săvârşită, precum Filocalia, cu multă acrivie şi frică de Dumnezeu, care conţine învăţătura şi viaţa sfântă a marilor scriitori şi trăitori ai Bisericii primului mileniu descoperită prin sfintele mâini ale Cuvioşilor Pavel Everghetinosul (sau Everghetinul) şi Nicodim Aghioritul. Alte colecţii sau scrieri ascetice îşi arată mai mult vrednicia prin bogăţia duhovnicească sau dimensiunea lor, prin viaţa sfântă şi stilul unor autori, mulţimea lor şi folosul pe care aceştia, împreună cu scrierile lor, l-au adus la un moment dat (şi pe care încă îl mai aduc). însă autorul Everghetinosului a încercat pe cât s-a putut să unifice toate aceste aspecte printr-o „adunare a graiurilor" din marile scrieri duhovniceşti ale întregului mileniu întâi, prezentându-le, cum în chip inspirat a zis domnul Virgil Cândea, în spirală, ca simbol al urcuşului duhovnicesc6, folosit şi de alţi scriitori duhovniceşti, precum Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, în al cărei centru stă Hristos, Sprijinitorulţiitorul, Mijlocitorul şi Scopul-Sensulţinta oricărei nevoinţe. Toate căile arătate aici sunt linii călăuzitoare ce pornesc din acest Centru ca din nişte raze ale raţiunilor duhovniceşti şi proniatoare ce izvorăsc din El prin graiurile şi vieţile Părinţilor; dumnezeieştile graiuri adunate aici sunt deci tot atâtea actualizări prin nevoinţă ale cunoaşterii acestor raţiuni, acestea luând chip în vieţile şi scrierile adunate aici spre folosul nostru7.

4 Nu întâmplător, o mulţime covârşitoare de termeni liturgici sau forme de exprimare în general au fost preluate în limba română din limbile greacă şi slavonă aproape literal, pe de o parte pentru neputinţa acesteia de a exprima deplin învăţătura Bisericii în general, iar pe de alta, pentru păstrarea, continuarea şi trăirea cât mai fidelă a Duhului celor de dinaintea lor. O adaptare la cugetul contemporan prin traduceri întemeiate cel puţin pe parafrază (precum, aşa cum am arătat în note, este de pildă traducerea în neogreacă a Everghetinosului) nu poate fi decât însoţită de unele răstălmăciri ale cugetării Părinţilor, respectiv de răspândirea de duhuri străine acestora.

5 De însemnat e şi faptul că, cel puţin pentru termenii fundamentali ai spiritualităţii sau asceticii şi misticii ortodoxe tradiţionale, tălmăcitorul pare să fi folosit şi Dicţionarul grec-român după alfabet, păstrat în manuscris la Academia Română (ms. rom. 1577) şi editat recent (Ediţie, introducere, studiu filologic şi glosar de Lia Brad Chisacof, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, I-XIV1 [introducere] + 1-390 [dicţionar]), şi întocmit, precum afirmă editorul, în obştea mănăstirii Neamţ după Lexicoane greceşti anterioare mult mai voluminoase, unele rămase în manuscris, altele tipărite. Despre toate acestea se poate citi în studiul pomenit mai sus. O serie de termeni greceşti tălmăciţi în româneşte în Everghetinos se află tălmăciţi întocmai în acest Dicţionar, alţii însă n-au fost găsiţi, dovadă că tălmăcitorul a folosit şi alte instrumente.

Deşi a pomenit de aceasta, el nu a dezvoltat ideea mai departe.

7 Mişcarea sufletului în spirala cunoaşteriicomuniunii duhovniceşti întru urmarea unei căi sau a unui model este descrisă cum nu se poate mai frumos de Sfântul Dionisie Areopagitul alături de alte două mişcări ale lui: în linie dreaptă şi circulară. El le descrie în două locuri din scrierea Despre Numirile Dumnezeieşti (cap. IV, 9, IX, 9, trad. rom. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae; textul l-am revizuit însă după originalul grecesc). Iată cuvintele lui: „Sufletul se mişcă în spirală, în măsura în care se luminează pe sine-şi prin dumnezeieştile cunoştinţe, nu în chip înţelegător şi unitar [ca în mişcarea circulară, n.n.], ci raţional şi desfăşurat [oieoSikoc; = detaliat, prin raţiune discursivă, cuvânt cu cuvânt, proces ce presupune un răspuns, o reacţie, o experienţă), ca prin nişte lucrări amestecate şi schÎmbătoare”, loc pe care Sfântul Maxim îl tâlcuieşte astfel: sufletul e raţional şi în desfăşurare, adică împărţit după cele împărţite şi învăţat prin participare. Mintea lui, coborând la raţionamente, se împarte oarecum şi are nevoie de raţiunea desfăşurată prin modele ca să lucreze spre priceperea a ceea ce este inteligibil. Deci sufletul lucrează în mod amestecat şi prin schimbare atunci când şi înţelege. Aceasta e propriu sufletului şi când e condus din afară spre cele înalte, căci urcă de la cele străine”. Mişcarea circulară însă urmează atunci când sufletul e slobod de mişcarea în spirală, conform treptei la care a ajuns putând trece de la cea în spirală la cea circulară, sau chiar alternând cele două stări: „Mişcarea sufletului este circulară ca intrare în el însuşi de la cele din afară [prin care se mişca circular] şi ca adunare în ele însele a puterilor lui înţelegătoare, ca adunare ce-i dăruieşte sufletului, ca într-un cerc, nerătăcirea, întorcându-l şi adunându-l de la cele din afară, întâi în el însuşi, apoi, ca pe unul ce a devenit unitar, unindu-l cu puterile ce se unesc în chip unitar şi astfel conducându-l spre frumosul şi binele care e mai presus de toate cele ce sunt şi e unul şi acelaşi şi fără început şi fără sfârşit”. E de cugetat aici că, mişcându-se circular, sufletul de fapt se mişcă în jurul unui punct central sau centru, care e Hristos. În sfârşit, mişcarea în linie dreaptă vrea să le depăşească pe celelalte, ea este ca un avânt al credinţei sufletului, care, după mişcarea în spirală, ajungând apoi la mişcarea circulară, merge sau se înalţă cu nădejde în Dumnezeu, fără a şti, precum Avraam, unde merge, Dumnezeu fiindu-i Arătător sau Proniator al căii pe care el s-a angajat: „[Mişcarea în linie dreaptă are loc atunci când] sufletul, neintrând în sine [prin mişcarea în spirală] şi nemişcându-se printr-o înţelegere unitară căci aceasta este, precum am spus, în cerccirculară -, ci, mişcându-se spre cele din jurul său şi dinspre cele din afară, se înalţă ca din nişte simboale variate şi înmulţite spre vederile [Gecjptao, redat în trad. rom. prin „intuiţii”] simple şi unite”. Iată dar trei mişcări ce pot fi foarte bine întemeiate în lucrarea lor de urmarea căilor sau pricinilor propuse aici de egumenul Pavel. Accentul pus în lucrare pe mişcarea în spirală nu exclude desigur şi pe celelalte două, ba şi dimpotrivă, cea în spirală nu s-ar putea împlini cu adevărat fără celelalte, fără a fi urmată oarecum alternativ cu celelalte. Pentru mişcarea în spirală să se urmărească mai cu seamă primele pricini ale cărţii: scăparea de deznădejde — facerea binelui — pocăinţa — chipuriletreptele acesteia etc.

12

Lucrarea se remarcă deci atât prin bogăţia cât şi prin sistematizarea unei covârşitoare „adunări" a nectarului Părinţilor, totul „spre folosul celor ce vor citi". Cărţi precum Scara Sfântului Ioan Sinaitul sau Cuvintele Sfântului Isaac Sirul au adus o oarecare sistematizare a urcuşului ascetic, dar nu fără a sugera şi o oarecare inversare a treptelor sau o îmbinare a lor; ele însă sunt scrieri ce exprimă îndeosebi chipul personal de trăire a lui Hristos sau o asceză conformă unui context dat, chiar dacă autorii n-au fost străini de experienţa înaintaşilor, folosindu-se din plin şi de aceştia. Oricum, o comparaţie sau o ierarhizare valorică a cărţilor de acest fel comportă unele primejdii: a le compara poate însemna a pune cumva o scriere într-o lumină mai bună decât alta, or ierarhia sau ierarhizarea în Ortodoxie, sau mai degrabă în sfinţenie şi roadele acesteia în general, este una funcţională, iar vrednicia unui autor sau a unei cărţi anume o ştie cel mai bine Dumnezeu, noi cunoscând-o doar prin roadele pe care Acesta le-a făcut cunoscute şi nouă. înrâurirea duhovnicească a cărţii de faţă în general sau de-a lungul timpului este peste putinţa noastră a o socoti, căci Everghetinosul a circulat în nenumărate manuscrise încă de la scrierea lui în veacul al unsprezecelea, arătându-se cumva ca o Filocalie înainte de vreme, iar publicarea lui de Sfântul Nicodim Aghioritul (Veneţia, 1783) a exercitat o influenţă imensă asupra spiritualităţii greceşti „moderne" în genera18.

8 Ediţii: Veneţia, 1783, XXXVI + 1098 p. În 4°; Constantinopol, 1861;Athena, 1900(3 vol.), 1901 (3 vol.), 1957-1958 (2 vol.), 1983-1985 (4 vol, text original + traducerea neogreacă.), 1993 (4 vol.), ultima fiind folosită pentru diortosirea prezentei ediţii. O traducere engleză, planificată în paisprezece volume de mici dimensiuni, este pe rol încă din 1988, din care până astăzi au apărut nouă, ultimul în 2005 (The Everghetinos. A complete text, translated hy Bishop Chrysostomos ith Hieromonk Auxentios, John Petropoulos, Gregorv Telepneff and Hieromonk Amhrosios, CENTER FOR TRADITIONALIST ORTHODOX STUDIES, ETNA, CALIFORNIA, 1988, 1991, 1998, 1999, 2000, 2002, 2005); în sfârşit, o altă traducere este în pregătire la Queens College, Belfast, de către un colectiv ce plănuieşte o ediţie critică a lucrării. însă manuscrisele sau copiile greceşti ale lucrării circa 400 s-au răspândit în multe biblioteci din Apus şi din Răsărit încă din veacul al XIIlea, ele păstrându-se în marile biblioteci din Paris, Moscova, Athena, în mănăstirile din Ierusalim, în Muntele Sinai şi în altele, lista, descrierea lor, modul cum au circulat şi diferenţele dintre ele putând fi pricină de alcătuire a unei lucrări întregi, însă o astfel de lucrare, respectiv o ediţie aşa-zis critică a lucrării, n-a fost până azi alcătuită. Scopul nostru însă a fost asemănător celui al egumenului Pavel: întocmirea sau îngrijirea cât mai cu de-amănuntul a unui text concret pentru folosul duhovnicesc al celor care vor citi, şi mai puţin pentru iscodirea izvoarelor sale şi a altor aspecte; acest scop îl afirmă de altfel şi titlul; pe acesta am vrut să-l sporim şi prin îngrijirea textului din punct de vedere filologic (prin note de subsol şi paranteze explicative) sau „critic”, urmărind a facilita accesul cititorului de azi la un text ce nu de puţine ori pune probleme de înţelegere, text destinat iniţial cu deosebire celor ancoraţi în tainele unei tradiţii patristice sănătoase, şi mai puţin celor „ai lumii”. Prin note am încercat să urmăm obiceiul patristic al adăugării de scolii întru limpezirea sau îmbunătăţirea unor texte ce necesită alte dezvoltări, nuanţări etc, cu deosebire pentru cititorii de mai târziu, nefamiliarizaţi cu textele vechi sau cu modul cumva diferit al unui scriitor de a scrie despre un lucru sau altul. Pentru diortosire însă, n-am urmat traducerea neogreacă a cărţii, ci numai originalul din greaca veche, din traducerea neogreacă dând doar unele variante textuale la note, acolo unde textul era greu inteligibil. O mare mâhnire îl cuprinde astăzi pe cititorul căutător de folos duhovnicesc în scrierile Părinţilor atunci când descoperă că în unele „traduceri” nu mai transpare personalitatea vechilor autori, ci „muşchii” filologiei cărturarilor şi fariseilor contemporani, aşezaţi confortabil pe crucea „talentului” scriitoricesc, care întunecă lumina sfintelor învăţături cu desişul aparatelor critice, din care, odată intraţi, cu greu se mai poate ieşi, şi nu fără sminteala adiacentă, dobândită uneori şi din răstălmăcirile prezentate ca „traduceri riguroase”, făcute după ultimele (socotite cele mai bune!) meşteşuguri cărturăreşti.

Să avem în vedere că autorul a adunat poate cele mai bune mărturii ale vieţilor şi învăţăturilor marilor Sfinţi din Apus (mai exact, cele din sfera monahală, pe cât i-au fost accesibile traducerile greceşti ale acestora puţine de altfel ale lucrărilor citate), şi că el a trecut la Domnul, parcă nu întâmplător, în anul 1054, anul Schismei dintre cele două părţi ale Creştinătăţii. Dar oare Marea Schismă nu s-a datorat lipsei unei oarecari sinaxe sau întâlniri duhovniceşti, cum am zis mai sus, întemeiate pe mărturia sfântă a Tradiţiei celor două părţi, aşa cum, am putea presupune, a dorit şi Egumenul Pavel prin cartea sa? Oricum, o astfel de dorinţă, dacă a existat, nu s-a împlinit, iar pricinile Schismei sunt astăzi binecunoscute.

13

Pentru a se feri de o oarecare „originalitate" ce putea stârni oarecari reacţii contrare, sau suspiciuni, autorul îşi întemeiază Pricinile pe mărturiile Părinţilor, prin viaţa şi scrierile lor, pe care arareori, „discret", acolo unde a fost nevoie de o plinire sau alta, le-a însoţit de scurte adăugiri sau comentarii sub formă de apoftegme în textele autorilor citaţi; pe unele dintre ele, atunci când s-au vădit cu uşurinţă, le-am remarcat în note, ele nefiind întotdeauna lesne de observat. Titlurile celor 200 de pricini rânduite în 4 cărţi îi aparţin autorului. Acestea nu au fost nicidecum aşezate fără o ordine bine chibzuită. Ca unul care a fost egumenul unei mănăstiri, călăuză duhovnicească a multor monahi, el a întocmit cartea ca pe un îndreptar practic pentru cei de sub povăţuirea sa şi pentru alţii asemenea lor, întocmit după scrierile Sfinţilor Părinţi, trecut prin experienţa nevoinţei personale şi aşezat după nevoile duhovniceşti ale mănăstirilor în general. S-a zis că între pricinile cărţii există o strânsă legătură, un fir lăuntric ce dă o unitate întregii scrieri, că toate textele patristice sunt trecute prin propria viziune a egumenului Pavel despre călăuzirea duhovnicească. S-ar putea spune că originalitatea fiecărui autor cuprins în lucrare se împlineşte în chip minunat în originalitatea cu care el a alcătuit cartea. Lucrarea se arată ca o întâlnire duhovnicească sau o sinaxă a Părinţilor Bisericii şi a celei de Apus, şi a celei de Răsărit. Să nu uităm că autorul a trăit într-o perioadă (numită de unii „teologi" ai vremurilor noastre „post-patristică") în care, din diferite pricini, bogata moştenire scriitoricească şi de trăire a marilor Părinţi ai primului mileniu nu se bucura de atenţia cuvenită, nu mai era primită la adevărata valoare; aşadar, aceasta trebuia reactualizată, continuată sau adusă în atenţie prin scrisul şi viaţa unora care puteau să o continue printr-o lucrare duhovnicească sau alta. Nume sfinte, precum Sfinţii Ioan Damaschin, Teofilact al Bulgariei, Eftimie Zigaben, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi mulţi alţii ce n-au încetat nici până astăzi să se nască duhovniceşte din viaţa şi scrierile celor de dinaintea lor, au luat plugul predaniei lăsate de Hristos şi Sfinţii Săi; acest plug, ei l-au dus mai departe, aducând prin scrisul şi viaţa lor roade ce hrănesc şi azi generaţii de creştini. Din această adevărată „Livadă duhovnicească a Părinţilor" (cum e numit de pildă Limonariul), plină de mireasmă duhovnicească, ce a rodit, iată, până la noi, ei s-au folosit din plin: ca pe nişte seminţe sau ca pe un altoi, ei au luat învăţăturile celor de dinainte şi le-au lucrat cu multă osârdie, făcând să crească alţi şi alţi copaci plini de roade duhovniceşti.

Nu se cunoaşte pricina pentru care autorul nu a inclus şi texte din alţi mari Părinţi ai primului mileniu10, însă, pentru scopul său, autorul a găsit cu prisosinţă texte din colecţii

10 Nu avem de pildă texte din Sfinţii Ioan Scărarul, Simeon Noul Teolog, Ioan Gură de Aur, Avva Dorothei, Grigorie al Nyssei şi alţii. în schimb, texte din aceştia s-au găsit în Tipiconul mănăstirii, texte care se citeau liturgic sau la osebitele sinaxe ale monahilor, ceea ce arată că Pavel Monahul şi cei de sub el nu erau familiarizaţi doar cu autorii din Everghetinos.

14

precum Patericul11, Lavsaiconul12, Menologhionul (Vieţile Sfinţilor)13 alcătuit de Sfântul Simeon Metafrastul (cca. t 960)Aşezămintele Sfinţilor Apostoli sau Constituţiile Apostolice şi alte texte inedite din Vieţile Sfinţilor, altele decât cele din antologia Sfântului Simeon Metafrastul, apoi din Pandectele Cuviosului Antioh Pandectul, din Convorbirile lui Ioan Cassian, Scrisorile Cuvioşilor Varsanufie şi Ioan din Gaza, din Suta lui Diadoh, Cuvintele Sfinţilor Efrem Sirul, Isaac Sirul şi Isaia Pustnicul, din Capetele Cuvioşilor Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Dialogurile Sfântului Grigorie Dialogul, scurte texte din Sfinţii Vasilie cel Mare, din Anastasie Sinaitul, din Istoria iubitoare de Dumnezeu a lui Teodorit, Amfilohie din Iconiu, Sfântul Nil Ascetul sau texte scrise de el însuşi14.

Cele 4 cărţi ale lucrării s-ar putea prezenta, tematic, astfel:

Prima carte e destinată începătorilor, având ca principii generale: tămăduirea deznădejdii, pomenirea morţii şi a judecăţii, nădejdea în bunătăţile cele viitoare, despărţirea de trup, păcatul şi pocăinţa. Apoi sfaturi premergătoare intrării în stadionul nevoinţei: înstrăinarea, frica lui Dumnezeu, lepădarea, chipul intrării şi primirii în mănăstire, însoţirea cu cei îmbunătăţiţi, ascultarea, descoperirea gândurilor sau a conştiinţei bătrânilor celor cu dreaptă-socoteală, primejdiile întâlnirii cu cei dinafară şi împătimirea de cele ale lumii, uşurinţa şi greutatea dobândirii faptei bune, războiul cu dracii, schima (veşmântul) monahală, de ce nu trebuie părăsită mănăstirea, a nu grăi-împotrivă, purtarea faţă de ceilalţi, smerita cugetare, smerenia, tăierea voii.

A doua carte se apleacă asupra rânduielilor vieţii în comunitate: munca, grija pentru cele din mănăstire, slujbele, orele sau vremile de rugăciune, psalmodierea, primejdiile iubirii

11 Patericul este citat în Everghetinos aproape în întregime. S-a observat de asemenea că Patericul (în varianta ediţiei de la Neamţ, 1844) cuprinde la rândul lui fragmente din Everghetinos, care de-a lungul veacurilor au fost adăugate de copişti sau de traducătorii români. De însemnat e şi faptul că unele citate din Pateric nu se regăsesc în ediţiile moderne („critice”) în limba greacă ale Patericului sau în alte limbi moderne, ci numai în ediţia românească; de asemenea, nu toate citatele din Pateric în forma în care l-a avut egumenul Pavel în vremea sa se regăsesc în ediţia românească, iar adeseori, acolo unde se găsesc, nu au aceeaşi formă, iar uneori nici acelaşi sens. Ediţia de la Râmnic 1930 a Patericului s-a diortosit după o ediţie din 1905, diortosită la rândul ei de Episcopul Antim Petrescu după prima versiune de la Neamţ, fără a avea vreun original grecesc la îndemână; în sfârşit, ediţia de Alba Iulia, apărută în mai multe ediţii după anii 1990, a urmat-o pe cea de la Râmnic. Ediţia aceasta şi cea anterioară au fost diortosite cu amatorism, ele fiind pentru aceasta precare din mai multe puncte de vedere (de pildă, în cea de la Alba Iulia nu este pomenit nici măcar traducătorul sau ostenitorii primei ediţii, este foarte puţin actualizată ortografic, adesea în chip hazardat, este folosită în chip nemăsurat parafraza, ajungându-se adesea la răstălmăciri; prin comparaţie cu originalul grecesc şi fragmentele din Everghetinos, se observă mai multe omisiuni). Pentru a nu îngreuia textul, în notele pe care le-am dat, am scos în evidenţă numai câteva din aceste diferenţe, lucrul necesitând un studiu extins.

12 Uneori, extrasele din Lavsaicon (Istoria Lausiacă a lui Palladie) nu se potrivesc cu versiunile din ultimele veacuri, aşa cum sunt traduse în română (Bucureşti, 1760, reeditat la Editura Episcopiei Alba Iulia, 1994; Bucureşti, 1993, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R.; de notat că aceste două versiuni diferă în chip semnificativ) sau în alte limbi, ba chiar şi din versiunea grecească ce a ajuns până la noi, care stă la baza traducerilor în limbile moderne, lucrarea circulând în trecut cu adăugiri din Pateric, Istoria monahilor din Egipt (390-394), atribuită lui Timotei Alexandrinul (ed. rom. trad. de Arh. Dr. Ioasaf Popa, Editura „România Creştină”, Bucureşti, 1998), din Limonariu şi din altele; aşadar, la o simplă comparaţie, se poate observa că unele fragmente adunate din Lavsaicon în Everghetinos prezintă diferenţe semnificative faţă de ediţiile moderne ale Lavsaiconului.

13 Majoritatea fragmentelor din Vieţile Sfinţilor adunate aici sunt semnificativ diferite de cele ale ediţiei de la Neamţ, care are la bază izvoare târzii, în ciuda unor asemănări dintre ele, pe care, atunci când a fost nevoie, le-am remarcat în note.

14 S-a remarcat de asemenea de către cercetători că unele fragmente din Everghetinos (ale autorilor numiţi şi astăzi „filocalici”) nu se regăsesc în Filocalie, fie pentru că au fost luate din scrieri (din care unele au ajuns până la noi) nepublicate în Filocalie, fie din scrieri neaflate în operele adunate în Filocalie, atâtea câte s-au păstrat până azi. în plus, scrierile Sfinţilor Cuvioşi Antioh Pandectul, Efrem Sirul, Isaac Sirul, Varsanufie şi Ioan din Gaza, Anastasie Sinaitul, pentru a-i cita doar pe cei mai des folosiţi, nu se regăsesc în Filocalia de la Veneţia, unele dintre ele fiind adăugate mai târziu în Filocalia în traducere românească şi în cea slavonească. în sfârşit, din scrierile Sfântului Ioan Cassian doar o mică parte se regăseşte în Filocalie, iar o parte oarecare, remarcă dl. acad. Virgil Cândea, nu se regăseşte nici în traducerile moderne ale operelor Sfântului Ioan Cassian, aşa cum acestea au ajuns până la noi în latină, poate doar în traducerile greceşti, din care nu toate s-au păstrat, ci care oricum au redat doar într-o formă prescurtată originalul latin.

15

de sine, grija pentru trup şi măsurile nevoinţei, masa, chipul şederii la masă şi postul, evitarea necurăţiei (curviei), cinstea fecioriei, mânia, plânsul, râsul, suferirea cu răbdare a nedreptăţilor, vremea vorbirii şi vremea tăcerii, păzirea de minciună, jurământul, clevetirea, chipurile purtării frăţeşti.

A treia carte tratează despre aşezarea lăuntrică a călugărului şi manifestarea acesteia în relaţiile cu ceilalţi: să nu judecăm, să nu smintim şi să nu ne smintim, făţărnicia, vicleşugul, pizma, batjocura, conştiinţa („marele dar al lui Dumnezeu"), akedia, tristeţea, purtarea în pricină de boală, chipul tăinuirii bunătăţilor (virtuţilor), hula, prieteşugurile primejdioase, mândria, plăcerea de sine, trebuinţa ajutorului dumnezeiesc în pocăinţă şi sporirea în viaţa de fii ai lui Dumnezeu (în înfiere), care nu se datorează eforturilor proprii, ci harului lui Dumnezeu, despre ispite, despre harisme, dragostea este cea mai mare dintre bunătăţi, lăsarea nevoinţei pentru primirea unui oaspete, milostenia care se cuvine monahului, iconomisirea banilor şi a altor lucruri.

Cartea a patra se apleacă asupra chipurilor sporirii sau desăvârşirii în viaţa duhovnicească: o primă parte (primele 26 de capitole) vorbeşte despre osebite căi ale desăvârşirii: sărăcia, bunăvoinţa în milostenie, neiubirea de arginţi, dragostea care ne apropie de Dumnezeu, liniştea (isihia), paza minţii, lupta cu moartea duhovnicească, rugăciunea neîncetată (foloasele şi împrejurările prielnice ei), harul şi rugăciunea sunt cele ce unesc pe om cu Dumnezeu, trebuinţa, folosul, primejdiile citirii Scripturilor şi împlinirea celor citite, şi că acestea luminează mintea, fuga de eretici şi învăţătura lor, neluarea-aminte la vise, netemerea de draci şi de lucrurile lor, nepătimirea, teologhisirea (cuvântarea de Dumnezeu), înţelepciunea şi cunoaşterea duhovnicească, părtăşia minţii la har şi lucrarea ei în vederea duhovnicească, preoţia şi vrednicia ei, rânduiala sfintei împărtăşiri, folosul sfintelor slujbe, chipul îngropării trupurilor, osebite sfaturi către dascăli, duhovnici şi păstori şi despre îndatoririle lor, mai vârtos asupra alungării deznădejdii din sufletele ucenicilor, temă prezentă şi la începutul cărţii întâi, reluată aici din perspectiva duhovnicului sau păstorului.

Precum mărturiseau şi alţii care au încercat o împărţire a cărţilor, şi cea făcută mai sus e departe de a ne face cunoscut firul lăuntric sau duhul după care s-a călăuzit autorul. Faptul că, prin prezenţa ei în nenumărate manuscrise sau codici, lucrarea a avut atâta căutare, folosind generaţii întregi de creştini, cu deosebire monahi, arată covârşitorul ei folos în viaţa creştină, constituind până astăzi, alături de Filocalie, Proloage, Vieţile Sfinţilor şi de alte câteva, cărţile de temelie ale spiritualităţii ortodoxe în general.

Prin urmare, precum spunea şi Cuviosul Paisie Aghioritul (t 1994), „prin Everghetinos putem cunoaşte pe deplin Duhul Sfinţilor Părinţi", chipurile vieţuirii şi conglăsuirea învăţăturilor lor, mulţimea cugetărilor şi a vieţilor adunate într-o unime duhovnicească; şi nu întâmplător zice pe deplin, pentru că Everghetinosul (spre deosebire de altele, pentru care e necesară o osteneală suplimentară pentru a cunoaşte cu de-amănuntul duhul lor), prin împărţirea tematică pe care o propune, scoate la lumină toate treptele sau aspectele vieţii duhovniceşti în chip sistematic, sau în spirală, precum s-a zis. Scrierea de faţă nu e atât mărturie a vieţii şi învăţăturilor unor sfinţi dintr-o anumită epocă, cât mărturie despre adevărata viaţă creştină în Biserică, despre adevărata viaţă cu Dumnezeu, despre chipurile îndreptării sau dobândirii unei astfel de vieţi. Cuvintele Sfinţilor, cel puţin în ceea ce au ele esenţial, trebuie mai puţin primite spre o oarecare actualizare în vieţile noastre sau în viaţa Bisericii, ci, prin evlavia faţă de ele şi/sau rugăciunea către Dumnezeu Cel slăvit în viaţa lor, ele trebuie lăsate a fi lucrătoare în viaţa noastră, a celor ce ne sârguim să le citim cu bună-cinstire, prin Duhul care le însufleţeşte. întoarcerea înapoi la cuvintele şi viaţa Sfinţilor Părinţi înseamnă întoarcerea către Evanghelie, către viaţa cu Hristos; această întoarcere e una cu sporirea în viaţa duhovnicească; nu este o fugă din istorie, ci o împlinire a ei, este adevărata dezvoltare a omului în istorie, atât către Hristos Cel de acum două mii de ani, cât şi către Hristos Care vine, Cel ce este Acelaşi din veac şi până în veac (cf. I Cor. 16: 22; Evr. 13: 8) şi Care nu vine pentru cei ce şi L-au închipuit după o tradiţie

16

sau alta, ci pentru cei ce îl aşteaptă precum Sfinţii Părinţi.

Filosofia, ştiinţa, morala (chiar cea „religioasă" uneori) vieţii de azi, prin reprezentanţii ei, încearcă să ne convingă că cultura şi civilizaţia lumii contemporane e mult superioară celei clasice din multe puncte de vedere şi că, prin ea, ne îndreptăm spre o viaţă mai „bună". Filosofia Everghetinosului, ca filosofie integrală sau program al vieţuirii creştine, este opusul acestei direcţii de gândire. Ea propune transcenderea evanghelică a vieţii, îndreptarea către o viaţă mai bună din punct de vedere duhovnicesc şi mai puţin, sau deloc, materialicesc. în concluzie, am putea spune că, pe cât ni se propune de către civilizaţia materialistă de azi să avansăm materialiceşte, să fim mai eficienţi pentru o viaţă mai „bună" ce presupune, pentru noi, eliminarea treptată a modului de gândire patristic-evanghelic -, pe atât ba cu mult mai vârtos, ni se cuvine să sporim duhovniceşte în Hristos, Cel ce vine, spre Hristos ce vine întru împărăţia Sa dumnezeiesc-omenească, şi nu spre hristoşii mincinoşi ce ne vorbesc de o societate menită a fi „mult superioară" oricărei alta de dinainte şi care cer ascultare necondiţionată.

Dacă despre propovăduirea Evangheliei prin Apostoli şi cei de după ei Psalmistul David zicea că în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor (Ps. 18. 4), nădăjduim şi noi ca şi aceste smerite osteneli ale editării acestor „scripturi de Dumnezeu insuflate" (precum le numeşte autorul), aranjate (ca şi Evangheliile) în patru cărţi, să rodească (ca şi acelea) şi ele în cele patru colţuri ale lumii sau până la marginile ei, spre folosul şi slava Bisericii lui Hristos. Amin.

Ştefan Voronca

Începutul cărţii întâi a lui Everghetinos

19

PRICINA ÎNTÂI

Că nu se cuvine să se deznădăjduiască cineva pe sine vreodată, măcar şi multe de ar greşi,

ci prin pocăinţă să nădăjduiască mântuirea.

I.

A Sfântului Palladie

Cuviosul Părintele nostru Ioan cel din Licopole15, despre care alt capitol ne arată mai luminat cele despre el, adică cel despre fuga de vorbirea femeilor, ne-a povestit nouă aceasta:

1. „Era, zice, un tânăr oarecare într-o cetate, păcătuind foarte multe şi cumplite, care, cu voia lui Dumnezeu, umilindu-se spre păcatele lui cele multe, a ajuns la mormânturi şi, încuindu-se pe sine-şi într-unul din acestea, îşi tânguia viaţa sa cea mai dinainte: zăcând cu faţa în jos, dese suspinuri înălţa dintru adâncul inimii.

Şi, petrecând o săptămână întru aceasta, au stătut asupra lui noaptea dracii care mai-nainte îi vătămau viaţa lui, strigând şi, zicând: «Unde este spurcatul acela care întru neastâmpărări din destul umblând, acum, nouă, fără de vreme întreg-înţelept de năprasnă şi bun s-a arătat; acum când, deşi încă e în stare, el voieşte să fie creştin; ce bine mai aşteaptă el să-i fie lui, după ce s-a umplut de răutăţile noastre? Nu vrei să te scoli degrab de acolo? Nu vrei să ieşi cu noi spre cele obişnuite? Te aşteaptă curvele şi cârciumarii; nu ieşi ca să te îndulceşti de poftele tale? Orice altă nădejde fiind stinsă, veni-va

15 După unii, acesta pare să se fi născut pe la 305 şi a murit după 40 de ani de sihăstrie. Licopole e o cetate pe partea apuseană a Nilului, în Egiptul de Sus. Azi se numeşte Asiut. Viaţa lui a fost povestită în osebite feluri. Nu de puţin folos e să se vadă cum diferitele variante se completează una pe alta, fiecare aducându-şi contribuţia specifică. Despre el, să se vadă şi Vol. II, Pricina XIX, 1; Lavsaiconul, 35 (în cele două ediţii româneşti [vezi despre ele în Prefaţă, Vol. 1]. Informaţiile despre viaţa lui de asemenea diferă şi, într-un fel, se întregesc reciproc; Istoria monahilor din Egipt, atribuită lui Timotei Alexandrinul, ed. cit, pp. 26-52, unde avem, pare-se, cele mai multe detalii despre el; din nefericire însă, traducerea e adesea precară.

ţie judecata, celui ce te ucizi în felul acesta. Şi ce te grăbeşti către muncă, ticălosule? De ce te priceşti aşa degrab să-ţi aduci asupră-ţi izbândire? Toată fărădelegea o ai iscusit; te-ai făcut vinovat nouă tuturor, şi aşa, ca un rob, cutezi să fugi? Nu răspunzi? Nu încuviinţezi? Nu ieşi împreună cu noi?»

Iar după ce acela, în plâns petrecând, nimic nu răspundea, şi nici cu auzul nu lua aminte, aceia ca cei ce nimic nu isprăviseră, luându-l pe dânsul, cumplit l-au muncit: şi, tot trupul lui strujindu-l cu muncirile, s-au dus lăsându-l jumătate mort; iar el, iarăşi suspinând întru neslăbită pocăinţă, petrecea nemişcat.

Şi căutându-l ai lui şi aflându-l, şi aflând de pricina primejdiei, l-au poftit pe dânsul să se întoarcă acasă, dar el n-a primit.

Şi iarăşi, în noaptea ce a urmat, venind demonii asupră-i, i-au adus munci mult mai rele decât cele dintâi; iar dacă rudeniile iarăşi s-au apropiat ca să-l mute pe dânsul de acolo, el însă nu s-a supus, zicând: «Mai bine să mor decât să cad întru neastâmpărarea cea dintâi»; întru a treia noapte puţin de nu l-au scos pe el diavolii din viaţă, căzând asupră-i cu munci fără de milă.

Iar dacă l-au văzut pe dânsul neslăbind, depărtându-se, strigau, grăind: «Ai biruit, ai biruit!». Iar de aici înainte n-a mai avut parte de ceva cumplit de acest fel, ci curat s-a iscusit întru bunătăţi până la sfârşitul vieţii lui: în mormânturi locuind şi lângă Dumnezeu făcându-se cinstit întru puteri şi întru arătarea minunilor".

II

Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea Sfânta Singlitichia că se cuvine a lăuda sufletele cele leneşe şi trândave şi amorţite întru sporirea binelui, încă şi către

20

deznădăjduire lesnicioase, căci, cu adevărat, de vor arăta chiar şi numai puţină bunătate, se cuvine a ne minuna şi a le mări pe dânsele; iar greşealele cele iuţi şi prea mari, prea mici şi de nimic să le numim; că Diavolul, pe toate vrând să le răzvrătească spre a noastră pierzare, întru cei adică nevoitori se ispiteşte să ascundă păcatele şi întru uitarea acestora să-i aducă, ca să facă mândrie întru dânşii, iar sufletelor celor de curând venite în viaţa de nevoinţă şi neîntărite, cu adăugire să le pună păcatele înaintea ochilor, arvunindu-le lor deznădăjduirea.

Deci pe sufletele astfel clătite se cuvine să le mângâiem într-un chip ca acesta: a le aduce lor aminte de neasemuita împreună-pătimire16 a lui Dumnezeu şi bunătate, şi de aceea că Domnul nostru este Mult-milostiv şi Milosârd şi îndelung-răbdător, şi Se pocăieşte17 de răutăţile oamenilor.

A le aduce lor mărturii din dumnezeieştile scrieri: cum au arătat acestea nesfârşita Lui milostivire spre cei ce au greşit şi s-au pocăit, şi a zice că, deşi Raav era curvă, s-a mântuit prin credinţă; Pavel era prigonitor, dar s-a făcut vasul alegerii; tâlharul fura şi ucidea, dar, cu un cuvânt, uşa Raiului întâi o a deschis; încă şi de Matei, de vameş, de fiul cel curvar şi de cele asemenea acestora cu de-amănuntul a zice, şi prin acestea a le chema înapoi pe dânsele din deznădăjduire.

16 ountiaGeiao, tradus în manuscris prin „milostivire". împreună-pătimire poate fi numită şi milostivirea şi invers, căci nu poţi a te milostivi de cineva dacă nu mai întâi suferi cumva cu el, te întristezi, suspini tu pentru el, de unde poţi apoi a-i da un oarecare ajutor printr-un cuvânt sau o lucrare. Aşa înţelegem deci şi împreună-pătimirea lui Dumnezeu cu noi.

17 peTocioui de la lictavocco = lit. a-şi schimba mintea; a se răzgândi, a se schimba (pentru sine sau pentru altcineva, cf. şi Iona 3: 9); afirmaţii ca acestea sunt traduse adesea greşit prin „lui Dumnezeu îi pare rău pentru...”, neînţelegându-se după cuviinţă chipul în care Dumnezeu priveşte păcatele oamenilor şi doreşte întoarcerea lor. Cine a înţeles Taina Crucii şi sensul pătimirilor lui Hristos ca om pentru om va înţelege şi cum S-a pocăit şi Se pocăieşte Hristos-Dumnezeu până la sfârşitul veacului.

Iar acele suflete prinse de mândrie a le tămădui din mai mari pilde: căci şi lucrătorii de pământ, acolo unde vor vedea sadul mic şi slab, îl adapă cu îndestulare şi de grijă multă îl învrednicesc spre a creşte şi a se întări, iar dacă vor vedea odraslă în sad mai-nainte de vreme, curăţă pe cele prisosite, ca nu degrab să se usuce; încă şi doftorii, pe unii din bolnavi îi hrănesc cu îndestulare şi-i îndeamnă a se plimba, iar pe alţii cu flămânzirea în multă vreme legându-i, neieşiţi îi păzesc.

III.

A Sfântului Palladie

înştiinţatu-m-am despre Moise Arapul [Etiopianul], care era vestit întru părinţii cei din Schit, că, mai-nainte de a se face călugăr, era slugă la un cetăţean; iar acest stăpân al său, pentru multa lui îndărătnicie şi pentru obiceiul lui cel ucigaş şi sălbatic, l-a lepădat pe dânsul; iar el, ducându-se, s-a făcut tâlhar; şi, pentru covârşirea puterii lui, s-a făcut povaţă [căpetenie] celorlalţi tâlhari.

Printre celelalte lucruri tâlhăreşti ale lui, se povestesc şi acestea: că avea pizmă pe un păstor care l-a oprit pe dânsul prin câinii turmei, mergând el noaptea la oarecari tâlhării; pe care păstor, căuta să-l ucidă, pentru care lucru cu sârguire cerceta unde petrece cu oile.

Iar dacă a aflat că este de cealaltă parte a Nilului, Moise a trecut atunci râul, care atunci se lăţise ca la un semn18: dezbrăcând hainele cu care era îmbrăcat şi punându-le pe cap şi sabia luând-o în gură, s-a aruncat pe sine-şi în râu şi, înotând, a trecut; iar păstorul, văzându-l de departe înotând, a fugit şi s-a ascuns.

Iar Moise, nedobândind pe păstor, şi-a întors mânia spre turmă, şi,

18 Expresie ce arată revărsarea Nilului, ridicarea nivelului de apă, fluxul. Măsura în semne este des întâlnită în Everghetinos. Nu se ştie exact cât măsura. Unii comentatori au zis că era o măsură comună, ce indica o distanţă socotită „mare”, asemănătoare kilometrului de azi.

21

înjunghiind patru berbeci dintre cei mai frumoşi, i-a legat şir şi a înotat iarăşi trecând Nilul; venind în oarecare ocol, a jupuit berbecii şi, foc aprinzând, a mâncat carnea care era mai bună, iar pielea a vândut-o pe un vin bun din Sain şi, bând optsprezece măsuri19, a mers cincizeci de stadii spre locul unde îşi aveau locul tâlharii.

Acesta, târziu oarecând, din oarecare primejdie umilindu-se şi viaţa cea mai dinainte urând, s-a apropiat de viaţa călugărească şi, luând chilie în Schit, desăvârşită nevoinţă a arătat.

Se povesteşte că încă de la începutul lepădării sale, atunci când şi-a luat chilie, au venit asupra lui patru tâlhari, neştiind că acesta este Moise [vestitul tâlhar]; pe care, prinzându-i acela şi legându-i, i-a pus pe umerele sale ca pe un sac plin de paie, şi i-a adus la fraţi la biserică, zicând: „De vreme ce nu-mi este cu putinţă a nedreptăţi pe cineva, pentru că i-am aflat pe aceştia venind asupra mea, ce porunciţi pentru ei?" Iar fraţii, dezlegându-i, i-au slobozit.

Iar ei, necunoscând pe Moise, şi văzând pocăinţa lui, nici ei n-au voit să se mai întoarcă în viaţa cea mai dinainte; ci, lepădându-se de lume prin pilda lui Moise, s-au făcut călugări iscusiţi.

După aceasta, Moise a arătat acelaşi fel de nevoinţă, despre care nevoinţă şi într-altele s-a scris; şi aşa cu tărie către demoni s-a luptat şi întrebuinţând toată petrecerea asprimii, împreună cu Părinţii cei mari şi desăvârşiţi s-a numărat, şi preot s-a făcut, şi întru cele prea mari daruri ale Duhului strălucind, aşa s-a săvârşit, lăsând şaptezeci de ucenici.

IV.

Din Pateric

1. întrebatu-s-a Avva Mios de un ostaş: „Oare Dumnezeu primeşte pocăinţa?" Iar el, după ce l-a învăţat pe dânsul întru

19 în jur de şase litre de vin. Sain era o cetate a Egiptului.

multe cuvinte, a zis: „Iubitule, spune-mi, de se va sfâşia haina ta cea ostăşească, o lepezi afară?" Răspuns-a acela: „Nu, ci o cos pe dânsa, şi iarăşi umblu cu ea". Zis-a lui bătrânul: „Dacă tu cruţi haina ta, oare Dumnezeu nu va cruţa plăsmuirea Sa?"

2. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Am făcut păcat mare, şi voiesc să mă pocăiesc trei ani". Zis-a bătrânul: „Mult este". Iar cei de faţă au zis: „Până la patruzeci de zile?" Şi iarăşi a zis: „Mult este; că eu zic că, dacă din toată inima se va pocăi omul şi nu va mai adăuga la păcatul său, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu".

3. Altul iarăşi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „De va cădea omul în vreo greşeală şi se va întoarce, îi va ierta lui Dumnezeu?" Şi i-a răspuns lui bătrânul: „Dumnezeu, Cel ce a poruncit oamenilor să facă aceasta, au nu El mai vârtos va face? Că [doar El] a poruncit lui Petru să ierte celor ce greşesc şi se pocăiesc până de şaptezeci de ori câte şapte".

4. Altul iarăşi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Ce este pocăinţa păcatului?" Şi a zis bătrânul: „A nu-l mai face de aici înainte pe dânsul; că pentru aceasta s-au numit drepţii fără prihană, pentru că au părăsit păcatele şi s-au făcut drepţi".

5. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: „Ce voi face, Avvo, că am căzut?" Zis-a bătrânul: „Scoală-te iarăşi". Zis-a fratele: „M-am sculat şi iarăşi am căzut". Răspuns-a bătrânul: „Scoală-te iarăşi". Iar fratele a zis: „Până când?" Iar bătrânul a zis: „Până la moarte, cum te va afla, sau întru cel bun, sau în cădere, că întru ce se află omul, întru aceea se şi duce".

6. Un frate oarecare şedea într-o chilie din Egipt, întru multă smerenie petrecând; şi avea o soră care curvea în cetate, şi multor suflete le pricinuia pierzare; şi de multe ori supărându-l bătrânii, au putut în cele din urmă să-l plece pe frate ca să meargă la dânsa, doar-doar, cumva sfătuind-o, va opri păcatul cel ce se făcea într-însa.

Iar dacă a ajuns la locul acela, văzându-l oarecine din cunoscuţi, alergând înainte, a vestit surorii lui, zicând: „Iată, fratele tău la uşă!" Iar ea, tulburându-se cu

22

inima în cele dinlăuntru, părăsind pe ibovnicii cărora le slujea, a sărit cu capul gol spre întâmpinarea fratelui, şi ispitindu-se ea să se îmbrăţişeze cu dânsul, a zis fratele său: „Buna mea soră, fie-ţi milă de sufletul tău, căci mulţi pier prin tine, şi oare cum vei putea suferi veşnica şi amara muncă?"

Iar ea, îngrijată făcându-se, a zis lui: „Oare poate fi mie acum mântuire?" Răspuns-a fratele: „De voieşti, este mântuire". Iar ea, aruncându-se pe sine la picioarele fratelui, îl ruga pe dânsul ca să o ia pe dânsa la pustie împreună cu dânsul". Iar el a zis ei: „Pune-ţi ceva pe cap şi urmează-mi". Iar ea a zis: „Să mergem, că mai de folos îmi este mie să umblu eu cu necuviinţă în capul gol decât a intra în prăvălia fărădelegii".

Iar pe când mergeau, o sfătuia pe dânsa fratele cele către pocăinţă; şi văzând pe oarecari venind întru întâmpinarea lor, a zis către dânsa: „De vreme ce nu toţi ştiu că-mi eşti soră, dă-te puţin în lături din cale până când vor trece cei ce vin, ca să nu pricinuim sminteală". Iar ea s-a abătut la oarecare depărtare de drum.

După aceasta a zis către dânsa: „Să mergem pe calea noastră, soro". Iar ea nu i-a răspuns lui; şi abătându-se către dânsa, o a aflat moartă; şi a văzut şi urmele picioarelor ei însângerate, că era desculţă; iar dacă fratele a vestit bătrânilor întâmplarea, se întrebau între sine-şi despre aceasta. Dar s-a descoperit unuia din bătrâni întâmplarea despre dânsa, şi zicea că: „De vreme ce de nimic trupesc nu s-a grijit, ba şi pe al său trup l-a dispreţuit, nesuspinând de atâta durere a rănii din călătorie, pentru aceasta i s-a primit pocăinţa ei".

V.

A Sfântului Amfilohie, despre a nu ne deznădăjdui

1. Un frate oarecare, biruindu-se de curvie, se afla săvârşind în toate zilele păcatul; însă în toate zilele cu lacrimi şi cu rugăciuni îmblânzea pe Stăpânul său; şi aşa făcând, amăgindu-se cu cea prea rea obişnuinţă, păcatul îl săvârşea.

Apoi iarăşi, după ce săvârşea păcatul, în biserică se ducea şi, văzând cinstitul şi închinatul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca pe sine-şi înaintea Lui cu multe lacrimi, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această ispită vicleană, căci cumplit mă strâmtorez, şi mă răneşte cu amărăciunea dulceţilor; că nu am faţă, Stăpâne, a căuta şi a vedea chipul Tău cel Sfânt şi vederea feţei Tale cea mai luminată decât soarele, ca inima mea îndulcindu-se să se veselească".

Acestea zicând şi ieşind din biserică, iarăşi cădea în noroi; dar însă nu se deznădăjduia de a sa mântuire, ci din păcat împotrivă întorcându-se în biserică, asemenea striga către Iubitorul de oameni Dumnezeu şi Domnul, zicând: „Pe tine, Doamne, chezaş Te pun de acum că nu voi mai face păcatul acesta, numai, Bunule, iartă-mi cele ce dintru început şi până acum am greşit Ţie".

Iar după ce făcea aceste înfricoşătoare făgăduinţe, iarăşi se afla întru păcatul său cel rău; şi era văzând prea dulcea iubire de oameni a lui Dumnezeu şi nemărginita bunătate suferind în toate zilele şi răbdând neîndreptata şi reaua călcare de lege şi nemulţumire a fratelui, şi din mulţimea milei căuta pe a lui pocăinţă şi neîntoarsă întoarcere; că nu un an a făcut aceasta sau doi, sau trei, ci zece ani, încă şi mai mult.

Vedeţi, fraţilor, pe cea nemăsurată suferire [răbdare] şi nemărginită iubire a lui Dumnezeu? Cum în toate zilele rabdă şi Se milostiveşte, suferind cumplitele noastre fărădelegi şi păcate? Că de aceea trebuie să se înfricoşeze cineva şi să se minuneze de bogatele îndurări ale lui Dumnezeu: că, pocăindu-se [fratele] şi făgăduindu-se a nu mai face altă dată păcatul, se afla mincinos.

într-una din zile, pe când făcea acestea, lucrând păcatul, fratele veni alergând în biserică, tânguindu-se şi suspinând şi jelindu-se. Şi silind milostivirile20 lui Dumnezeu ca să Se milostivească de dânsul ca să scape din noroiul neastâmpărării, iată, pe când ruga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, văzând

20 Lit. iubirile de oameni.

23

începătorul răutăţii şi stricătorul sufletelor noastre, Diavolul, că nimic nu foloseşte, ci, cele ce el prin păcat împreună le coase, fratele prin pocăinţă le desface, obrăznicindu-se, se arătă lui în vederea ochilor, căutând la faţa lui şi strigând aşa către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos: „O, ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită biruieşte şi mă bagă în pământ, pentru a primi Tu pe acest curvar neastâmpărat, care Te minte pe Tine în toate zilele, defăimând stăpânirea Ta; deci, pentru ce nu-l arzi pe dânsul, ci îndelung-rabzi şi suferi? Că Tu vei judeca pe curvari şi pe curve şi pe toţi păcătoşii îi vei pierde! Cu adevărat, nu eşti Judecător drept, ci, unde i se pare stăpânirii Tale, abaţi judecata şi treci cu vederea; iar pe mine, pentru o mică încălcare a înălţării, de sus din ceruri m-ai aruncat jos; iar acesta, mincinos fiind şi curvar şi neastâmpărat, doar fiindcă zace înaintea feţei Tale, lesne îi dăruieşti Tu blândeţea Ta. Pentru ce dar Te numesc pe Tine Judecător preadrept, că, precum văd, şi Tu cauţi la faţă pentru multa bunătate, dar dreptatea o treci cu vederea?" Iar acestea le zicea Diavolul, iuţit fiind de multa amărăciune, şi pară de foc înfuningenată ieşea din nările lui.

Acestea zicând, a tăcut; şi s-a făcut glas ca din altar: „Balaure preaviclene şi pierzătorule, nu te-ai săturat întru vicleana ta socoteală că lumea o ai înghiţit? Chiar şi pe cel ce se apropie la negrăita milă a milostivirii Mele te sârguieşti a-l hrăni şi pe dânsul a-l înghiţi? Ai atâtea greşeale încât să le pui şi să le cumpăneşti împotrivă către cinstitul Sânge pe care pe Cruce L-am vărsat? Iată, junghierea Mea şi moartea i-au iertat fărădelegile. Iar tu adică, când la păcat vine, nu-l goneşti pe dânsul, ci-l primeşti cu bucurie, şi nu te întorci dinspre dânsul, nici nu-l opreşti, nădăjduind a-l dobândi pe el. Iar Eu, Cel ce atâta sunt de milostiv şi iubitor de oameni, Cel ce am poruncit Verhovnicului şi Apostolului Meu a ierta de şaptezeci de ori câte şapte celor ce cad în păcate în fiecare zi, oare-l voi lăsa, oare nu-l voi milui? Aşa, de vreme ce ştiu că aleargă către Mine, nu Mă voi întoarce dinspre dânsul până ce nu-l voi moşteni, că Eu pentru păcătoşi M-am răstignit, şi preacuratele Mele mâini pentru dânsul le-am întins; că din cei ce vor vrea să se scape către Mine şi să se mântuiască, dinspre niciunul nu Mă voi întoarce, nici nu-l voi izgoni, măcar de mii de ori de ar greşi în zi; şi, de mii de ori de ar veni către Mine, nu va ieşi mâhnit, căci n-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă".

Şi cum s-a făcut acest glas, Diavolul stătu tremurând şi neputând a fugi, şi iarăşi s-a făcut glas, zicând: „Ascultă, înşelătorule, pentru cele ce zici că sunt nedrept. Că Eu spre toţi sunt drept: că întru ceea ce aflu pe cineva întru aceea îl judec. Deci iată, pe acesta l-am aflat până acum în pocăinţă, şi întru întoarcere înaintea picioarelor Mele zăcând, şi biruitor al tău [împotriva ta] arătându-se; deci îl voi lua pe el şi voi mântui sufletul lui, ca cel ce nu s-a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu priveşte cinstea lui şi crapă de pizma ta şi te ruşinează.

Şi şezând fratele pe faţa-şi înaintea Icoanei Mântuitorului, mângâindu-se, şi-a dat duhul; şi îndată urgie ca de foc venind din cer, a căzut pe Satana şi l-a mâncat pe el. Deci, să ne învăţăm de aici, fraţilor, de nemăsurata milostivire şi iubire de oameni a lui Dumnezeu, şi de ce fel de Stăpân bun avem, şi niciodată să nu ne deznădăjduim sau să ne lenevim de mântuirea noastră.

2. Altul iarăşi, pocăindu-se, se liniştea; dar s-a întâmplat ca, pe piatră îndată căzând el, să i se rănească picioarele; şi atât de mult sânge se vărsa din rană şi atât de tare slăbise, încât mai că-şi dădea sufletul. Şi au venit diavolii vrând să ia sufletul lui, şi au zis îngerii către dânşii: „Luaţi aminte la piatră şi vedeţi sângele lui pe care l-a vărsat pentru Domnul". Şi, aceasta zicând îngerii, s-a izbăvit sufletul lui21.

21 Dumnezeu trimite sau îngăduie necazuri şi boli oamenilor, mai vârtos în preajma morţii (unele chiar pricinuitoare de moarte), pentru iertarea acelor păcate de care n-au putut să se pocăiască; totuşi, aceasta nu e o pricină de lepădare sau slăbire a duhului umilit întru jertfa cu care trebuie să ne înfăţişăm la judecată, ci dimpotrivă. Toate aceste necazuri şi boli, mai vârtos cele ale bătrâneţii, sunt de asemenea şi o plată mai mică sau mai mare pentru păcatul strămoşesc, care, în ciuda venirii lui Hristos şi a puterii dată de El oamenilor, a lăsat urme ale stricăciunii (precarităţii, coruptibilităţii): îmbătrânirea, boala, osebitele neputinţe omeneşti şi moartea, dar şi suspinul făpturii supuse prin om stricăciunii (cf. Rom. 8: 20 ş.u.).

24

3. Unui frate, şezând în păcate, i s-a arătat Satana şi i-a zis: „Nu eşti creştin". Iar fratele i-a răspuns lui: „Orice aş fi, până acum înaintea ta merg". Iar Satana i-a zis iarăşi: „Zic ţie: în muncă vei merge!" Şi a zis fratele: „Nu eşti tu judecătorul meu, nici Dumnezeul meu". Şi aşa, nimic isprăvind Satana, s-a depărtat; iar fratele s-a pocăit lui Dumnezeu în curăţie; şi iscusit s-a făcut.

4. Un frate, fiind stăpânit de mâhnire, a întrebat pe un bătrân, zicând: „Ce voi face? Că gândurile mă sfătuiesc, zicând: «Degeaba te-ai lepădat de lume, nu poţi să te mântuieşti»". Şi a răspuns bătrânul: „Măcar deşi nu vom putea intra în pământul făgăduinţei, mai de folos este să ne lăsăm oasele noastre să cadă în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt".

5. Un alt frate l-a întrebat pe acelaşi bătrân, zicând: „Părinte, ce însemnează proorocul când zice: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui (Ps. 3: 3)?" Iar bătrânul i-a răspuns aşa: „însemnează gândurile deznădăjduirii, cele ce de la draci i se pun înainte celui ce a păcătuit, şi îi zic: «De aici nu este mântuire ţie întru Dumnezeul tău». Şi aşa se apucă să-l surpe pe el întru deznădăjduire; pe care gânduri se cuvine a le lupta, zicând: Domnul este scăparea mea şi el va scoate din laţ picioarele mele (Ps. 17: 3; 24:15)".

6. Povestit-a oarecare din Părinţi că era în Tesalonic o mănăstioară de fecioare; iar una dintr-însele, prin lucrarea vrăjmaşului de obşte, ieşind din mănăstire, a căzut în curvie; şi a petrecut aşa curvind vreme destulă; apoi, cu ajutorul Iubitorului de oameni Dumnezeu căindu-se, s-a întors în obştea ei; unde căzând înaintea porţii, s-a sfârşit.

Şi s-a descoperit unuia dintre sfinţi moartea ei; şi a văzut pe Sfinţii îngeri venind să ia sufletul ei, şi pe draci urmându-le acestora, şi vorbă făcându-se între dânşii, Sfinţii îngeri ziceau: „în pocăinţă a venit". Iar diavolii grăiau împotrivă: „Nouă ne slujeşte de multă vreme, şi a noastră este; cum dar ziceţi voi despre ea, care nici măcar n-a ajuns în obşte, că s-a pocăit?"

Şi au zis îngerii: „Că de când a văzut Dumnezeu punerea22 ei plecată spre aceasta, a primit pocăinţa ei; şi aşa, prin scopul pe care şi-l pusese, ea era stăpână a pocăinţei; însă al vieţii, era Stăpânul tuturor", şi întru aceasta ruşinându-se demonii, s-au depărtat". Iar cel ce a văzut descoperirea a povestit-o şi celor de faţă23.

7. Zis-a Avva Alonie: „Că de va voi omul, de dimineaţa până seara, vine la măsură dumnezeiască".

8. întrebat-a un frate pe Avva Moise, zicând: „Că iată, omul bate sluga sa pentru greşeala ce a făcut. Ce va zice dar sluga?" Răspuns-a bătrânul: „De este sluga bună, va zice: «Miluieşte-mă, că am, greşit!»" Zis-a fratele: „Nu mai zici nimic altceva?" Şi bătrânul: „Nimic. Că de câte ori va pune vina la sine, zicând «greşit-am», îndată domnul ei se va milostivi spre dânsul".

9. Zis-a un frate către Avva Pimen: „De se întâmplă să cad cu cădere jalnică, mă roade gândul şi mă mustră pentru pricina căderii". Zis-a bătrânul: „Dacă în ceasul în care va cădea omul va zice «greşit-am», îndată încetează".

10. Unei tinere oarecare pe nume Taisia i s-au săvârşit născătorii şi a rămas orfană; iar ea, făcându-şi casa primitoare de străini cu cuvântul24 Părinţilor de la Schit,

22 TTpoBeou; = scopul, hotărârea, voinţa, chipul sau aşezarea cugetării.

23 Nu ea era stăpâna vieţii, nici dracii, nici chiar îngerii, ci numai Stăpânul tuturor. De aceea, nimeni nu poate socoti şi judeca cele ale vieţii decât Stăpânul a toate. A noastră e pocăinţa (adică schimbarea minţii către ceva mai presus de noi viaţa cu covârşire, viaţa din belşug [cf. Ioan 10: 10] şi iubirea acesteia), şi nu viaţa, iar dacă zicem totuşi că e şi viaţa, o zicem nu ca şi cum am fi câştigat-o de undeva prin oarece meşteşug, ci pentru că am primit-o în dar, iar acest dar al bunătăţii lui Dumnezeu nu îndeamnă la altceva decât la pocăinţă (cf. Rom. 2: 4). Aşadar, pocăinţa nu este doar lepădarea de sine şi de păcate, ci şi sporirea neîncetată către ceva mai bun, mai plin de viaţă şi de bunătate.

24 Expresie dificilă: „cu cuvântul” redă pe Xoyo) (dativ). Trad. neogr. redă Aoyco prin pesemne vrând să spună că ea îşi oferea casa cu voia şi binecuvântarea părinţilor.

25

a petrecut vreme îndestulă primindu-i pe aceştia şi mângâindu-i. Iar dacă a cheltuit ce avea, a început să se lipsească; şi lipindu-se de dânsa nişte oameni răi şi răzvrătiţi, au abătut-o pe ea de la scopul cel bun; iar de aici înainte a început să petreacă rău, ajungând chiar şi la a curvi.

Iar auzind Părinţii, mult s-au mâhnit; şi chemând pe Avva Ioan Colovul, au zis către dânsul: „Auzit-am despre cutare soră că petrece rău, ea care, pe cât putea, arăta dragoste către noi; deci şi noi acum să-i ajutăm ei, ca cei ce putem; deci osteneşte-te către dânsa, şi, după înţelepciunea ce ţi-a dat-o Dumnezeu, iconomiseşte cele pentru dânsa".

Şi a venit bătrânul către dânsa, şi a zis babei de la poartă: „Du-mă către stăpâna ta". Iar ea l-a izgonit pe dânsul, zicând: „Voi dintru început aţi mâncat cele ale ei, iar acum ea e săracă". Şi a zis bătrânul: „Da, aşa e, dar eu foarte m-am folosit". Şi suindu-se baba, i-a spus ei cele despre bătrân. Şi auzind tânăra, a zis: „Aceşti călugări pururea trec pe lângă Marea Roşie şi află mărgăritare". Şi împodobindu-se pe sine, a şezut pe pat şi i-a zis portăriţei: „Adu-l pe dânsul la mine".

Şi intrând Avva Ioan, a şezut aproape de dânsa, şi căutând la faţa ei, a zis către ea: „Pentru ce ai osândit pe Iisus venind întru aceasta?" Iar ea, auzind, a amorţit toată. Iar bătrânul, plecându-şi capul, a început a plânge foarte. Iar ea i-a zis lui: „Avva, pentru ce plângi?" Iar el, ridicându-se, iarăşi s-a plecat şi a zis: „Vezi că Satana se joacă25 în faţa ta, iar eu să nu plâng?" Zis-a lui fecioara: „Este pocăinţă Avvo?" Iar bătrânul a zis: „Este". Iar ea a zis: „Ia-mă unde voieşti". Iar el a zis: „Să mergem". Iar ea îndată s-a sculat şi a urmat lui. Şi luând aminte bătrânul că nimic nu rânduieşte pentru casa ei, s-a minunat. Iar când s-au apropiat de pustie, i-a apucat seara, şi făcând bătrânul un mic căpătâi pentru dânsa, l-a însemnat cu sfânta cruce şi a zis către ea: „Dormi aici". Şi făcându-şi şi el rugăciunile lui, s-a culcat

25 ttoiCC(i = dănţuieşte, cântă; batjocoreşte.

şi el. Iar deşteptându-se la miezul nopţii, a văzut o cale luminată, din cer întărită până la dânsa, şi a văzut pe îngerii lui Dumnezeu suind sufletul ei.

Şi sculându-se a mers către dânsa şi a îmboldit-o cu piciorul; iar dacă a cunoscut că era moartă, s-a aruncat pe sine cu faţa la pământ rugându-se lui Dumnezeu, şi s-a auzit glas, zicând: „Un ceas al pocăinţei ei s-a primit mai mult decât pocăinţa acelor mulţi care zăbovesc şi nu arată fierbinţeala pocăinţei".

VI.

Despre Fericitul Pavel cel Simplu, care era ucenicul Sfântului Antonie

1. Povestit-au Părinţii un lucru ca acesta: că venind oarecând în mănăstire Pavel cel Simplu pentru cercetarea şi folosul fraţilor, după ce s-a închinat lor, s-a dus cu dânşii în biserică pentru a săvârşi slujba; şi, stând înaintea uşilor bisericii, lua aminte la fiecare dintre ei, ca să vadă cu ce fel de suflet intră, căci avea şi acest har de la Dumnezeu: a vedea adică pe fiecare ce fel este cu sufletul, precum şi noi ne vedem unii pe alţii pe dinafară; şi-i vedea pe toţi cu faţa luminată şi cu obrazul vesel, şi pe care îngerul cuiva îl vedea bucurându-se spre acela, se bucura şi el şi mulţumea lui Dumnezeu.

Văzu apoi pe oarecare intrând negru la faţă şi întunecat în tot trupul, şi diavolii ţinându-l pe acesta din amândouă părţile, şi, printr-un căpăstru pe care-l puseseră în jurul lui, îl trăgeau către dânşii, iar pe îngerul lui îl văzu urmând de departe trist şi posomorât.

Acestea văzându-le bătrânul, a lăcrimat şi, bătându-şi pieptul cu mâna, a şezut înaintea bisericii, plângând foarte pe fratele ce i se arătase astfel; iar fraţii, văzând schimbarea cea de năprasnă a bătrânului şi acea plângere jalnică şi dureroasă, apropiindu-se, îl întrebau voind să ştie pricina, rugându-l totodată să intre cu dânşii la slujbă; iar el, scuturându-se de dânşii, şedea afară, tare tânguindu-l pe fratele; iar slobozindu-se ei de la slujbă şi ieşind, lua

26

aminte Pavel la fiecare, voind a şti în ce fel se află atunci când ies.

Şi l-a văzut pe bărbatul acela care la intrare i s-a arătat cu faţa neagră şi întunecat, care şi tot trupul îl avea înconjurat de draci; dar acum l-a văzut cu faţa luminată şi cu trupul alb, şi pe draci adică urmând de departe, iar pe sfântul înger petrecând aproape de dânsul şi bucurându-se foarte spre dânsul. Acestea dar în chip neaşteptat văzându-le Pavel, a sărit cu uimire şi, bucurându-se, striga, binecuvântând pe Domnul şi, zicând: „O, negrăită iubirea de oameni a Stăpânului nostru şi bunătatea Lui!" Şi, alergând, s-a suit pe o treaptă oarecare mai înaltă şi a strigat, zicând: „Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu! Cât sunt de înfricoşătoare şi pline de toată mirarea!"

Şi s-au adunat toţi cu sârguinţă, auzind cele zise. Şi a povestit Cuviosul Pavel cele ce a văzut atunci când intra fratele, şi iarăşi cele când ieşea; apoi a poftit şi pe acel bărbat să spună tuturor de acea schimbare atât de mare. Iar el, fără de sfială, povestea cele despre sine, zicând: „Eu sunt om păcătos, şi până acum am trăit în curvie. Iar acum, intrând în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe Proorocul Isaia grăind, ba mai vârtos pe Dumnezeu grăind printr-însul: Spălaţi-vă, şi curaţi vă faceţi. Alungaţi afară vicleşugurile din inimile voastre şi dinaintea ochilor Mei. învăţaţi-vă a face binele. Şi de vor fi păcatele voastre ca purpura, ca zăpada le voi albi. Şi, de veţi voi şi Mă veţi asculta pe Mine, veţi mânca bunătăţile pământului (Is. 1:16-19).

Acestea auzindu-le eu, umilindu-mă şi suspinând dintr-adânc, am zis către Dumnezeu: «Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Cel ce ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, cele ce acum le-ai făgăduit prin Proorocul Tău le împlineşte şi întru mine, păcătosul şi nevrednicul. Că iată, îţi dau Ţie cuvânt, cunoscătorului de inimi Dumnezeu, că mă lepăd de toată fărădelegea şi fapta spurcată, cărora le-am slujit, şi nu voi mai adăuga către acestea, de Tine fiind ajutorat, ci Ţie voi sluji din toată puterea, Iubitorului de oameni şi Stăpânului nostru». Şi întru aceste aşezăminte ieşind din biserică, am judecat ca şi cu lucrurile să plinesc acestea prin harul cel de sus".

2. Zis-a un bătrân: „Precum cositorul [tinicheaua], înnegrindu-se, apoi iarăşi poate să strălucească, tot aşa şi cei credincioşi, măcar de se înnegresc de păcate, iarăşi pot să strălucească prin pocăinţă, pentru care pricină poate şi credinţa s-a asemănat cositorului".

VII.

A Sfântului Efrem

Ia aminte, frate, că cu cei ce se nevoiesc în multe feluri bate vrăjmaşul război; şi mai-nainte de a se săvârşi fărădelegea, foarte o micşorează vrăjmaşul pe aceasta în ochii lor; dar mai vârtos cu pofta îndulcirii trupeşti, pe care atât de mult o micşorează pe ea înainte de a se face arătându-i-o fratelui foarte pe scurt -, încât aceasta să nu se deosebească cu nimic de un pahar de apă ce s-ar vărsa pe pământ; iar după ce se va fi lucrat fărădelegea, foarte înalţă vicleanul fărădelegea înaintea celui ce a păcătuit, ridicând înaintea lui nenumărate valuri de gânduri, ca, cufundând gândul fratelui, să-l pogoare pe dânsul întru adâncul deznădăjduirii.

Deci, iubitule, aceste măiestrii ale vrăjmaşului ştiindu-le de mai-nainte, ia aminte să nu te amăgeşti de dânsul şi să păcătuieşti, iar de te-ai şi prins în vreo cădere, să nu rămâi într-însa, deznădăjduindu-te de a ta mântuire, ci, sculându-te, întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău, şi milostiv va fi ţie, că Stăpânul nostru este îndurat şi milostiv, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, şi nu se întoarce dinspre cei ce cu adevărat se pocăiesc, ci cu lesnire şi cu bucurie îi primeşte pe dânşii.

Deci, atunci când îţi zice ţie vrăjmaşul „ai pierit, nu mai poţi să te mântuieşti", zi către dânsul: „Eu Dumnezeu am, milostiv şi îndelung-răbdător, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire". Că Cel ce ne-a poruncit nouă a ierta aproapelui de şaptezeci de ori câte şapte, cu mult mai vârtos va ierta păcatele celui ce cu tot sufletul se întoarce către Dânsul, şi aşa, cu harul lui Dumnezeu, se va depărta de la tine războiul.

27

VIII.

A lui Avva Isaia.

Dacă te-ai lepădat de lume şi te-ai dat pe sine-ţi lui Dumnezeu a te pocăi, nu lăsa gândul tău să te necăjească pentru păcatele tale cele dinainte, zicându-ţi că nu ţi se vor ierta; nici, iarăşi, nu defăima poruncile Domnului, socotind că nu ţi-a iertat nici păcatele de mai-nainte. Trezveşte-te, frate, către duhul ce aduce întristare omului, că multe sunt cursele lui, până când te va face neputernic.

Că întristarea cea după Dumnezeu este bucurie întru a te vedea pe sine-ţi stând întru voia lui Dumnezeu. Iar cel ce-ţi zice ţie „unde vei putea fugi, că nu ai pocăinţă?", acesta este al [gândul] vrăjmaşului, până ce va face pe om să dezlege înfrânarea; iar întristarea după Dumnezeu nu se pune greu asupra omului, ci îi zice lui: „Nu te teme, vino iarăşi". Că ştie că este om neputincios, şi aşa îl împuterniceşte pe el.

Inimă pricepută să ai spre gândurile tale, şi se vor uşura de la tine; că, pe cei ce se tem de dânsele, îi face a se slăbănogi de greutatea lor. Puterea celor ce voiesc să câştige fapte bune este aceasta: ca, de vor cădea, să nu se împuţineze cu sufletul, ci iarăşi să ia aminte. Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu: că, în orice ceas în care se va întoarce omul din păcatele lui, Dumnezeu îl primeşte cu bucurie, şi nu-i socoteşte lui păcatele cele de dinainte, precum este scris şi despre fiul cel curvar: că, lăsând hrana porcilor, adică gândurile lui cele trupeşti, s-a întors către Părintele său în smerenie. Pentru aceasta dar şi Părintele său l-a primit, poruncind a i se da lui îndată podoaba curăţiei şi arvuna înfierii pe care o dăruieşte Duhul Sfânt; că Stăpânul nostru este milostiv şi voieşte ca omul să se întoarcă, precum a zis: Amin, amin, zic vouă: Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15: 7).

Deci, fraţilor, întrucât avem atât de multă milă de la El şi bogăţie de îndurări, să ne întoarcem cu toată inima către Dânsul, şi El ne va primi cu iubire de oameni, şi aşa ne va face părtaşi vieţii celei de veci. Deci, întorcându-te, ţine-ţi inima ta şi să nu te leneveşti, zicând: „Că nu pot, om păcătos fiind, să păzesc toate faptele bune". Sau: „Nu cere Dumnezeu pocăinţa aceasta de la mine".

Dar când omul se va întoarce către Dumnezeu părăsind păcatele sale, îndată de iznoavă îl naşte pe dânsul pocăinţa, şi ca unui prunc îi dă lui lapte din sfintele ei ţâţe, şi-l hrăneşte pe dânsul ca o maică iubitoare de fii. Căci şi pruncul, atâta cât stă la sânurile maicii sale, în tot ceasul îl păzeşte pe el de tot răul; iar atunci când plânge, îndată îi dă lui din ţâţa ei şi-l bate uşor peste faţă, după puterea lui, înfricoşându-l pe dânsul ca să primească cu frică laptele ei şi să nu-şi îndârjească inima. Iar dacă plânge, se milostiveşte spre el, că din pântecele şi din trupul ei este; şi-l mângâie, îl sărută şi-l încălzeşte până ce va primi ţâţa ei.

Şi de i se va arăta pruncului aur şi argint şi mărgăritare sau orice alt lucru al lumii, el ia aminte la dânsele, dar, la sânurile maicii fiind, pe toate le trece cu vederea, ca aşa să se împărtăşească de ţâţa ei. Iar tatăl nu se ceartă cu dânsul pentru ce adică nu lucrează, sau nu merge la război asupra vrăjmaşilor lui, că ştie că este mic şi nu poate; picioare adică are, dar nu poate sta pe dânsele; mâini are, şi nu poate ţine armele. Şi aşa părinţii lui îndelung-rabdă spre dânsul până când va creşte.

Crescând puţin şi făcându-se copil, de va voi să se lupte cu altul, iar acela îl va trânti jos, tatăl lui nu se mânie pe dânsul, ştiind că încă este copil; iar când se face bărbat, atunci se arată şi sârguinţa lui: vrăjmăşind pe vrăjmaşii tatălui său, tatăl îi încredinţează atunci cele ale sale, căci este fiul lui. Iar după ce după atâtea osteneli prin care părinţii lui s-au ostenit pentru dânsul, crescând, se va face pierzător, şi va urî pe părinţii lui, şi nu va asculta de blagorodia26 lor, şi se va împrieteni cu vrăjmaşii lor, ei îşi iau milostivirea lor de la dânsul şi îl scot din

26 fuyfvtia = nobilitatea, neamul bun, naşterea dintr-o spiţă bună. Această „blagorodie” i s-a dat primului om, ca unuia ce s-a înrudit cu Dumnezeu, ca unuia care a fost făcut după chipul Lui.

28

casa lor, nedându-i nicio moştenire.

Deci şi noi, fraţilor, să ne grijim de noi înşine a petrece întru acoperământul pocăinţei, şi să primim lapte din sfintele ei ţâţe, ca să ni se îmbie spre hrană; şi să purtăm jugul ei, al celeia ce pedepseşte, până când de iznoavă ne vom naşte de sus întru voia lui Dumnezeu, ajungând întru bărbat desăvârşit, în măsura vârstei plinirii lui Hristos.

IX.

A lui Avva Marcu

Tot păcatul nepocăit este păcat spre moarte27. Nimeni nu este aşa bun şi îndurat ca Dumnezeu; iar celui ce nu se pocăieşte, nici El nu-i iartă. Mulţi ne întristăm spre păcate, iar pricinile lor le primim.

X.

Din Pateric

1. Un frate ce locuia în mănăstire, de multe ori, din lucrarea Diavolului, cădea în curvie; şi petrecea silindu-se pe sine-şi a nu părăsi călugăria; şi făcându-şi mica lui slujbă, ruga pe Dumnezeu cu suspinuri, zicând: „Doamne, ori de voiesc, ori de nu voiesc, mântuieşte-mă; că eu, ca om, spurcăciunea păcatului poftesc, dar Tu, ca un Dumnezeu şi Atotputernic, poţi a mă opri. Că, dacă vei milui pe cel drept, nu este nimic mare, iar de vei mântui pe cel curat, nu este nimic vrednic de minunare, că vrednici sunt a dobândi a Ta bunătate; ci spre mine, Stăpâne, minunează milele Tale şi arată neasemuita Ta iubire de oameni întru aceasta, că săracul Ţie s-a lăsat (cf. Ps. 9: 38), adică cel sărac de toate bunătăţile".

Şi acestea şi asemenea acestora fratele cu lacrimi le zicea în toate zilele, fie de se întâmpla lui a cădea sau nu.

27 Iată o frumoasă definiţie a păcatului de moarte sau împotriva Duhului Sfânt, despre care s-a vorbit în Evanghelii şi în multe alte cărţi. Păcatul de moarte este deci stăruinţa în păcate şi refuzul de a le mărturisi sau a ne pocăi pentru ele.

Odată, căzând noaptea în obişnuitul lui păcat, s-a sculat îndată şi a început canonul; iar Diavolul, uimindu-se de nădejdea lui şi de neruşinarea28 lui cea către Dumnezeu, arătându-se stând lângă dânsul, în vederea ochilor săi, îi zicea: „Ticăloase, cum nu te ruşinezi a sta înaintea lui Dumnezeu? Sau cum poţi cu totul a numi numele lui Dumnezeu? Şi cum, neruşinându-te, a şi cânta îndrăzneşti?" Răspuns-a fratele: „Chilia aceasta fierbinte29 este: un ciocan dai, şi altul primeşti. Deci voi lupta până la moarte, cu tine luptându-mă, oriunde aş ajunge în ziua cea de pe urmă. Iată, deci, cu jurământ te încredinţez şi, îndrăznind întru nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, zic: «Juru-mă pe Cel ce a venit să cheme pe păcătoşi la pocăinţă şi a-i mântui, nu voi înceta asupra ta rugându-mă lui Dumnezeu, până când şi tu vei înceta a mă lupta pe mine, şi să vedem dar cine va birui: tu, sau Dumnezeu».

Acestea auzindu-le Diavolul, a zis către dânsul: „Cu adevărat, de aici înainte nu te voi mai lupta pe tine, ca nu cumva prin răbdarea ta să-ţi solesc ţie cunună". Şi de atunci s-a dus de la dânsul luptătorul; iar fratele, venind întru străpungere, de aici înainte îşi plângea de-a pururea păcatele sale. Şi îi zicea lui gândul de multe ori: „Că bine plângi!" Iar el aducea împotriva gândului: „Anatema binelui acesta! Că Dumnezeu nu voieşte ca cineva să-şi piardă sufletul în vreun lucru al necinstirii, iar apoi să şadă să-l plângă pe dânsul [socotind] de-l va mântui sau nu".

2. Era un frate oarecare în Schit cu Avva Pafnutie; şi era luptat spre curvie şi zicea: „De nu voi lua zece femei, nu voi plini pofta mea". Iar bătrânul îl ruga, zicând: „Nu, fiule, că este război al dracilor". Iar el nu s-a supus şi s-a dus în Egipt şi şi-a luat femeie. Iar după o vreme, a fost că bătrânul s-a suit în Egipt şi s-a întâmplat să treacă

28 Adică nu se ruşina de păcatul lui, nu-l „ascundea”, ci-l arăta deschis lui Dumnezeu, desigur, nu ca o laudă, ci ca pe o privelişte jalnică, de care, deşi se ruşina în felul lui, grăia despre ea lui Dumnezeu, ca o mărturisire a păcatelor.

29 Lit.: topitorie, făurărie.

29

pe lângă dânsul, acesta purtând o coşniţă cu vase de lut; iar bătrânul nu l-a cunoscut pe el. Iar el a zis bătrânului: „Eu sunt cutare ucenic al tău". Şi văzându-l bătrânul întru necinstirea aceea, a plâns şi a zis: „Cum de ai lăsat cinstea în care erai şi ai venit în necinstea aceasta? Luat-ai zece femei, precum ziceai?" Iar el, greu suspinând şi lăcrimând, a zis: „Ferească Dumnezeu, una am luat, părinte, şi mă ticăloşesc cum o voi sătura de pâine". Zis-a bătrânul: „Vino iarăşi cu noi". Iar el a zis: „Este pocăinţă, Avvo?" Şi i-a răspuns bătrânul: „Este". Şi îndată, părăsind toate, a urmat bătrânului. Şi intrând în Schit, din cercare s-a făcut monah iscusit.

3. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De se va întâmpla ca cineva să cadă în ispită din oareşicare lucrare a Diavolului, adică în curvie, ce se întâmplă cu cei ce s-au smintit?" Şi a povestit bătrânul, zicând: „Un diacon era vestit în obştea din Egipt; iar un cetăţean, fiind izgonit de dregător, a venit cu toată casa lui în obşte; şi, din ispita Diavolului, diaconul a căzut în curvie cu o femeie a celor ce veniseră cu cetăţeanul, şi, cunoscându-se lucrul, s-a făcut tuturor de ruşine. Iar el, ducându-se către un stareţ iubit al lui, i-a vestit lui întâmplarea. Şi avea bătrânul mai înlăuntrul chiliei sale o ascunzătoare oarecare, pe care o ştia şi diaconul. Şi l-a rugat pe dânsul să intre acolo şi să se îngroape, cum se zice, de viu, ceea ce s-a şi făcut, nefiind ştiut decât de stareţ, iar el s-a plecat.

Deci intrând diaconul în acel întuneric, s-a pocăit către Dumnezeu din toată inima, plângând păcatul de-a pururea, de nimic altceva împărtăşindu-se, fără numai de pâine şi apă, pe care i-o dădea stareţul din vreme în vreme. Apoi, trecând câtăva vreme, apa râului n-a mai crescut după obicei. Şi toţi, făcând Litie, şi cu deadinsul rugându-se lui Dumnezeu, s-a descoperit unuia dintre sfinţi că, de nu va veni cutare diacon, care e ascuns la cutare monah, apa râului nu va creşte. Iar cel ce a primit răspunsul a povestit tuturor cele făcute cunoscute lui de la Dumnezeu. Şi auzind cei de faţă, s-au minunat şi, venind, l-au scos pe dânsul din locul în care era ascuns. Şi l-au silit a se ruga; şi cum s-a rugat, îndată au crescut apele. Iar cei ce s-au smintit mai-nainte, acum cu mult mai vârtos s-au folosit pentru pocăinţa lui, şi au preaslăvit pe Dumnezeu".

4. Un frate a fost luptat de dracul curviei; şi s-a întâmplat ca, trecând prin oarecare sat al Egiptului, să vadă o femeie frumoasă care era fiică a popilor Elinilor; şi văzând-o, s-a rănit spre dânsa. Şi, apropiindu-se, a zis tatălui ei: „Dă-mi-o pe dânsa de femeie". Iar el, răspunzând, a zis lui: „Nu pot să ţi-o dau, dacă nu mai întâi mă voi învăţa de la dumnezeul meu". Şi mergând către dracul, l-a întrebat pe el, zicând: „Iată, un călugăr a venit poftind fata mea. Da-voi oare pe dânsa lui?" Şi a răspuns dracul: „întreabă-l de se va lepăda de Dumnezeul lui, şi de Botez, şi de făgăduinţa călugărească". Şi întorcându-se popa dracilor către fratele, a zis către dânsul: „Te lepezi de Dumnezeul tău, şi de Botez, şi de făgăduinţa călugărească?" Iar el s-a făgăduit. Şi îndată a văzut ieşind din gura lui un porumbel şi zburând în cer.

Şi s-a dus popa către dracul şi i-a zis lui: „Iată, s-a făgăduit". Atunci i-a zis lui dracul: „Nu-i da lui fata spre a-i fi femeie, căci Dumnezeul lui nu se depărtează de dânsul, ci încă îi ajută Lui". Şi venind iarăşi spurcatul popă, i-a zis fratelui: „Nu pot să ţi-o dau, că Dumnezeul tău încă este cu tine şi încă îţi ajută ţie".

Şi, auzind fratele, s-a umilit, şi a zis întru sine-şi: „Dacă de atâtea bunătăţi m-am învrednicit de la Dumnezeu pentru singură bunătatea Lui iar eu ticălosul şi păcătosul m-am lepădat de Dânsul, şi de Botez, şi de făgăduinţa călugărească, iar El îmi ajută şi încă nu Se depărtează de la mine, chiar lepădându-mă eu în acest fel oare nu sunt dator a alerga către Dânsul, îndrăznind în nemărginita Lui bunătate?" Deci, venind întru sine-şi, a venit în pustie; şi, ducându-se la un stareţ, i-a povestit lui lucrul.

Şi i-a zis lui stareţul: „Şezi cu mine în peşteră şi posteşte trei săptămâni câte două zile şi întru a treia mănâncă, şi eu voi ruga pe Dumnezeu pentru tine". Şi l-a durut pe stareţ pentru fratele, şi a rugat pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, dăruieşte-mi mie sufletul acesta şi primeşte pocăinţa lui".

30

Şi l-a ascultat Dumnezeu. Şi împlinindu-se o săptămână, a venit stareţul către fratele şi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Văzut-ai ceva?" Iar el a răspuns: „Da, am văzut un porumbel, sus, întru înălţimea cerului, în dreptul capului meu". Şi i-a zis stareţul: „Ia aminte de sine-ţi şi roagă pe Dumnezeu întins30". Şi, zicând aceasta, s-a dus.

Şi, trecând şi a doua săptămână, a venit iarăşi stareţul către fratele şi l-a întrebat pe el, zicând: „Văzut-ai ceva?" Iar el a zis: „Am văzut porumbelul aproape de capul meu". Şi poruncindu-i lui stareţul iarăşi a se trezvi şi a se ruga, s-a dus de la dânsul. Apoi, împlinindu-se a treia săptămână, venind stareţul către dânsul, a zis: „Nu cumva ai văzut mai mult?" Iar el a răspuns: „Am văzut porumbelul că a venit şi a şezut deasupra capului meu, şi am întins mâna ca să-l apuc, iar el a intrat în gura mea". Şi auzind stareţul, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis fratelui: „Iată, Dumnezeu a primit pocăinţa ta. De aici ia aminte de sine-ţi". Iar el a zis:

„Iată, de acum voi fi cu tine, Avvo, şi până în sfârşit nu mă voi despărţi". Şi au petrecut de aici înainte stareţul cu fratele nedespărţiţi.

5. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Avvo, îmi zice gândul că, dacă călugărul care va zăbovi în călugărie va cădea în ispită, adică în curvie, cu anevoie şi cu multă osteneală se ridică, ca cel ce din sporire a venit în micşorare. Iar cel ce acum a venit din lume, ca cel ce [abia] pune început, nu suferă atâta pagubă". Şi, răspunzând stareţul, a zis: „Călugărul ce cade în ispită este asemenea cu casa căzută, pe care, dacă zidarul se va trezvi cu gândul, va voi să o ridice iarăşi şi află multe materii gata [spre lucru], adică săpăturile temeliilor, pietrele, lemnele şi aşa poate mai cu lesnire şi mai degrabă să o ridice pe dânsa pentru lesnicioasa aflare a materiilor decât cel ce nici nu a săpat; şi aşa se pune temelia şi cele trebuincioase, netrebuind să le câştige pe acestea de undeva, ci la adunarea materiilor şi la zidire acum întru nădejde începând, socoteşte cum de ar şi săvârşi cumva.

30 Cu întindere de suflet, stăruitor.

Tot această pildă e potrivită şi călugărului, cel ce, iată, întru călugăreasca lucrare a zăbovit; şi pentru cel nou-începător, care de asemenea voieşte să se păzească. Căci călugărul, de va cădea, şi se întoarce, află mult ajutor din obiceiul lucrurilor întru care s-a nevoit: adică din cugetare, din cântarea psalmilor, din rucodelie şi din cealaltă lucrare călugărească, pe care fără greutate a o săvârşi i-a făcut lui obişnuinţa vremii şi a lucrării. Pentru aceasta şi casa cea căzută a sufletului lui în scurt timp o poate zidi. Iar noul-începător, pe cele mai-nainte zise obişnuindu-le şi învăţându-le, de va cădea, se scoală mai cu zăbavă, ca cel ce abia acum împreună şi materiile le câştigă, şi zidirea o face".

6. Un episcop era într-o cetate; şi, bolnăvindu-se el, s-a deznădăjduit de a mai trăi; şi era în cetatea aceea o mănăstire de femei; şi, înştiinţându-se egumeniţa că episcopul va să moară, luând cu sine-şi două surori, a mers să-l cerceteze pe el. Şi, şezând ea şi vorbind cu episcopul, una din uceniţele ei, stând mai aproape, s-a atins de piciorul episcopului, vrând să ştie cum se află; iar el, de pipăire fiind luptat, a rugat pe egumeniţă, zicând: „Nu mai am pe nimeni iscusit a-mi sluji mie. De voieşti, lasă-mi-o pe aceasta să-mi slujească mie". Iar egumeniţa, nimic socotind rău, a lăsat pe soră să-i slujească episcopului. Iar el, slujindu-se de dânsa, şi împuternicit fiind de Diavolul, a căzut cu dânsa, iar călugăriţa a luat în pântece. Apoi, dacă mărimea pântecelui vestea tuturor celor ce o vedeau zămislirea ei, clericii o au prins pe dânsa şi i-au zis: „Spune-ne nouă, cine te-a îngreuiat?" Iar ea nu mărturisea.

Atunci a zis episcopul: „Lăsaţi-o pe dânsa, că eu sunt cel ce am făcut păcatul acesta". Şi sculându-se din boală a intrat în biserică şi a pus omoforul său pe sfântul prestol [jertfelnic]; şi, ieşind, a luat un toiag în mâna lui şi a început să meargă la vreo mănăstire unde să nu-l cunoască nimeni cine a fost. Şi, ducându-se el într-un loc, egumenului obştii aceleia, fiind văzător, i s-a descoperit că episcopul vine în mănăstire. Şi, chemând pe portar, i-a poruncit lui, zicând: „Ia aminte, frate, că aici vine un episcop; întâmpină-l,

31

dar, precum se cuvine". Iar portarul, aşteptând cu bucurie şi socotind cum că cu vreo lectică sau cu cine ştie ce alai va veni episcopul, de îndată ce l-a văzut singur şi pe jos, n-a înţeles, nici nu i-a deschis până ce mai întâi n-a spus proestosului.

Iar acesta, cum a auzit, a ieşit de îndată întru întâmpinarea lui. Şi, întâmpinându-l, i s-a închinat lui, zicând: „Bine ai venit, chir episcope!"31 Iar el, umilindu-se pentru că a fost cunoscut de cei ce cu totul nu-l cunosc pe dânsul, a voit să fugă la altă mănăstire. Iar egumenul i-a zis: „Oriunde vei merge, eu cu tine merg, şi voi face cunoscute cele ale tale". Şi, rugându-l, l-a dus în mănăstire şi, pocăindu-se din toată inima şi mare nevoinţă din inimă pentru fapta bună arătând, s-a dus în pace către Domnul, ieşirea lui fiind preaslăvită de Dumnezeu cu multe semne şi minuni.

Iată cum un episcop, în ciuda păcatului său, este totuşi cinstit ca episcop! Iar dacă unii socotesc că fac bine scoţând la iveală păcatele clericilor, să ia seama la statura duhovnicească a egumenului şi abia atunci să grăiască ceva despre alţii.

32

PRICINA a doua

Că se cuvine ca în vremea aceasta de faţă a face binele, şi nu a-l amâna pentru cea viitoare, şi că după moarte nu este îndreptare.

I.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ao, erau doi oameni, unul era călugăr şi unul mirean. Călugărul s-a gândit de cu seară ca dimineaţa să lepede călugăria, iar mireanul s-a gândit să se facă călugăr; dar amândoi au murit în noaptea aceea şi n-au ajuns a săvârşi ce şi-au pus în gând. Oare ce se va socoti lor?" Şi a zis stareţul: „Călugărul a murit călugăr şi mireanul a murit mirean, căci s-au dus întru ceea ce s-au aflat".

2. Zis-a un stareţ: „Acest glas strigă către om până la suflarea cea mai de pe urmă: «Astăzi întoarce-te!»"

3. Zis-a un stareţ: „Neamul acesta nu caută pe «astăzi», ci pe «mâine»".

4. Se zicea despre un stareţ că atunci când îi ziceau lui gândurile „lasă pe mâine, şi mâine te vei pocăi", el le răspundea împotrivă, zicând: „Ba nu, ci astăzi mă voi pocăi, şi mâine va fi voia lui Dumnezeu".

5. Zis-a un stareţ: „Toată răutatea, nesăvârşindu-se, nu este răutate; şi toată dreptatea, nesăvârşindu-se, nu este dreptate"32.

II.

A Sfântului Efrem

1. Fraţilor, vremea pocăinţei este ceea ce stă de faţă; deci fericit este cel ce nicidecum nu a căzut în mreaja vrăjmaşului; iar dacă cineva, şi căzând, a rupt mreaja şi, sărind, a scăpat de la dânsul, întrucât este

32 Altfel spus: Degeaba ai gând rău sau bun, dacă nu-l pui în lucrare prin grai sau faptă. Oricum, starea aceasta ambiguă, oarecum de mijloc, nu e plăcută nici lui Dumnezeu, nici dracilor; e poate una cu a fi căldicel, precum zice Apocalipsa.

în viaţa aceasta, şi acesta este fericit: că, încă trăind în trup, a putut scăpa de război, precum peştele a scăpat din năvod; căci peştele, în apă fiind, dacă va fi vânat, rupe mreaja şi se sloboade fugind în adânc, şi aşa se va mântui; iar de se va trage la uscat, nu-i va fi lui de niciun ajutor.

Aşa şi noi, întrucât suntem în viaţa aceasta, am luat stăpânire şi putere de la Dumnezeu a rupe legăturile voilor vrăjmaşului şi a lepăda sarcina păcatelor prin pocăinţă şi a ne mântui întru împărăţia cerurilor; iar de ne va cuprinde cumva acea poruncă înfricoşătoare, şi sufletul va ieşi din trup, iar trupul se va băga în mormânt, nu mai putem a ne ajuta nouă înşine; precum şi peştele, trăgându-se afară din apă sau încuindu-se într-un vas.

2. Frate, să nu zici „astăzi păcătuiesc, şi mâine mă voi pocăi", că nu te vei afla fără primejdie, căci grija pentru mâine e numai a Domnului33.

III.

A lui Avva Isaac

Cel ce cu nădejdea pocăinţei alunecă şi a doua oară, acesta umblă cu vicleşug înaintea lui Dumnezeu; acestuia fără de veste îi va veni moartea şi vremea nădejdii lui nu-i va ajunge.

33 Momentul de faţă e hotărâtor pentru cel următor, sau astăzi pentru mâine. Dacă nu ne pocăim acum, primejdia va fi asupra noastră, şi Domnul nu se va griji de noi. Dacă ne pocăim acum sau astăzi, pentru cele ce urmează grija va fi a lui Dumnezeu, nu a noastră; precum şi invers, dacă nu ne îngrijim acum de noi pocăindu-ne, se va „griji” apoi de noi vrăjmaşul cu toate ispitele şi primejdiile lui.

33

PRICINA A TREIA

Despre cum se cuvine a ne pocăi.

I.

A lui Avva Marcu

1. Lepădând durerea şi necinstirea, nu te făgădui să te pocăieşti prin alte fapte bune, că slavă deşartă este, iar nedurerea are fire a sluji păcatului şi prin cele de-a dreapta. Dacă cineva va cădea în vreun păcat, şi nu se va întrista după măsura greşealei, cu lesnire iarăşi întru aceleaşi mreje va cădea.

II.

A lui Avva Isaac Sirul

1. întru cele ce ai pierdut bunătatea, întru aceleaşi iarăşi câştig-o pe dânsa. Eşti dator aur lui Dumnezeu? Nu primeşte de la tine mărgăritare; adică, ai pierdut întreagaînţelepciune? Nu primeşte Dumnezeu de la tine milostenie, tu petrecând în curvie; pentru că sfinţirea trupului voieşte de la tine. De vreme ce ai călcat porunca, de pizmă fiind biruit, de ce te lupţi cu somnul priveghind şi de post cu totul te-ai lipit? Niciun folos nu-ţi va fi ţie din aceasta către acea patimă. Că fiecare boală, şi de la suflet, şi de la trup, cu potrivitele sale doftorii se tămăduieşte.

2. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume34, din care unul, şezând în Muntele Eleonului35, într-o zi, foarte cu umilinţă înfocându-se la inimă, s-a pogorât în sfânta cetate36. Şi, mergând, la dregător, a povestit lui păcatele sale, zicând lui: „Munceşte-mă după lege". Iar dregătorul, minunându-se, s-a îndoit întru sine-şi şi a zis fratelui: „Cu adevărat, omule, pentru că tu de sine-ţi ai mărturisit, nu îndrăznesc să te judec pe tine

35 De aici se dau Apoftegme din Pateric.

36 Sau: Măslinilor, ierusalimul.

mai-nainte de Dumnezeu; că poate ţi-a şi iertat ţie". Şi, ducându-se fratele, şi-a pus fiare în picioare şi în grumaji, şi s-a încuiat pe sine în chilie. Iar dacă cineva venea vreodată şi întreba, zicând: „Cine ţi-a pus părinte astfel de fiare grele?" El răspundea: „Dregătorul".

Cu o zi mai-nainte de săvârşirea lui, stând îngerul înaintea lui, îndată fiarele au căzut de la dânsul. Apoi, a doua zi, venind cel ce-i slujea lui şi întrebându-l cine i-a dezlegat fiarele de la dânsul, fratele a răspuns aşa: „Cel ce a dezlegat păcatele mele. Că s-a arătat mie ieri, zicând: «Iată, pentru răbdarea ta, s-au dezlegat ţie păcatele tale». Şi s-a atins cu degetul lui de fiare şi îndată au căzut de la mine". Şi, acestea zicând fratele, numaidecât a adormit.

3. Un alt frate şedea deosebi într-una din chiliile mănăstirii Monidia şi se ruga rugăciunea aceasta de-a pururea către Dumnezeu: „Doamne, nu am frica Ta, şi, pentru aceasta, trimite-mi trăsnet, sau altă muncă, sau boală, sau drac, ca măcar aşa să vină întru frică împietri tul meu suflet". Apoi, iarăşi rugându-se, zicea iarăşi: „Ştiu că multe am greşit Ţie, Stăpâne, şi nenumărate sunt greşealele mele; pentru aceasta nici nu îndrăznesc a zice ca să mă ierţi, ci, de e cu putinţă, pentru îndurările Tale, iartă-mă, iar de nu-i cu putinţă, pedepseşte-mă aici, iar acolo să nu mă munceşti; iar dacă şi aceasta este cu neputinţă, răsplăteşte-mi aici parte din muncă, iar acolo lucrează munca mai uşor. Numai începe acum a mă pedepsi, însă cu milă, şi nu cu mânia Ta, Stăpâne".

Deci aşa într-un an întreg pocăindu-se, şi aceasta cu lacrimi fierbinţi şi din tot sufletul rugându-se, în post, în priveghere şi întru cealaltă rea-pătimire, trupul şi sufletul său cheltuindu-l şi sfărâmându-l, şezând el într-o zi jos şi tânguindu-se după obicei şi cu scârbă jelindu-se, din multa mâhniciune i-a venit lui dormitare şi a adormit.

34

Şi iată, a stătut lângă dânsul Hristos, zicând cu glas lin: „Ce ai, omule? De ce plângi aşa?" Iar el, cunoscând Cine este, a răspuns cu cutremur: „Că am căzut, Doamne!" Zis-a lui Cel ce S-a arătat: „Scoală-te dar!"

Iar el, sculându-se, plângea foarte. Şi Cel ce i S-a arătat i-a zis iarăşi, aşijderea cu blândeţe şi cu glas lin: „De ce plângi, omule? De ce te întristezi?" Răspuns-a fratele: „Nu voieşti, Doamne, ca să plâng şi să mă întristez eu, cel ce cu atâtea Te-am scârbit şi care de atâtea bunătăţi m-am îndulcit de la Tine?" Iar El, tinzând iarăşi mâna Sa, o a pus pe capul fratelui şi i-a zis lui: „De aici nu te mai întrista, că, de vreme ce tu pentru Mine te-ai scârbit [pentru păcatele tale], eu nu Mă voi mai scârbi asupra Ta. Că dacă Eu Mi-am dat sângele Meu pentru Tine, cu atât mai vârtos îţi voi da ţie iertăciune, şi la tot sufletul curat ce se va pocăi". Şi venindu-şi fratele întru sine-şi de la vedenie, a aflat inima lui plină de toată bucuria, şi aşa s-a încredinţat că Dumnezeu a făcut milă cu dânsul. Şi totdeauna a petrecut în multă smerenie, mulţumind lui Dumnezeu37.

4. Zis-a un stareţ: „De vei cădea în păcat şi te vei întoarce dintr-însul, şi vei începe în scârbă şi în pocăinţă, vezi să nu încetezi întristându-te şi suspinând către Domnul până în ziua morţii tale, altminteri în aceeaşi groapă vei cădea; că întristarea cea după Dumnezeu este frică a sufletului, care nu-l lasă pe dânsul să cadă".

37 Scârba (Aijttti) despre care se vorbeşte e durerea trupească şi sufletească, mâhniciunea, ce-şi poate avea osebite pricini. Mila de care fratele s-a bucurat de la Dumnezeu i-a venit din mila pe care a avut-o pentru sufletul şi trupul lui cele spurcate de păcat, de care el atât de tare s-a scârbit, încât a socotit că, pentru un suflet şi trup bolnav, orice altă mângâiere lumească ar spori boala şi suferinţa lui, drept care, precum zicea şi Sfântul Isaac mai-nainte, a socotit că are trebuinţă de o doftorie pe măsură, pe măsura boalei sale lipsa fricii lui Dumnezeu -, care e una din cele mai cumplite; aceasta e una cu nesimţirea prezenţei Lui celei covârşitoare. Lipsa acestei frici se datoreşte îndulcirii nemăsurate de cele ale lumii, care desparte sufletul de dulceaţa şi prezenţa lui Dumnezeu care aduce multă frică şi cutremur dimpreună cu îndemnul la slăvirea şi lauda Lui (cf. şi Ps. 2: 11). De notat că de această scârbă s-a vorbit şi în Noul Legământ (cf. Ioan 16: 20, 21, 22; Rom. 9: 2; II Cor. 2: 1,7; Evr. 12: 11).

5. Spunea Avva Daniil despre Avva Arsenie: „Că apa în care muia smicelele nu o schimba decât numai o dată în an, şi, împuţindu-se ea, el numai puţin îi mai adăuga. Şi aşa împletea şirul până la ceasul al şaselea. Iar neschimbându-se apa, se făcea putoare. Şi l-au rugat bătrânii care veneau: „De ce nu schimbi apa smicelelor, şi suferi o putoare ca aceasta?" Şi le-a răspuns lor stareţul: „în locul tămâierilor şi al mirurilor cu care m-am îndulcit în lume, eu trebuie să sufăr o putoare ca aceasta". Aşa şi noi38, prin cele potrivnice să ne sârguim a tămădui cele potrivnice, iar dulceţile cu care ne-am îndulcit, prin potrivnice rele-pătimiri ucigându-le, întru cunoştinţă să ne nevoim.

6. Zis-a Avva Teodor al Fermei: „Că omul, stând întru pocăinţă39, nu este legat întru poruncă; adică cel ce se pocăieşte cu adevărat, dacă voieşte a face şi peste poruncă, nimic nu-l opreşte pe dânsul; iar, zicând «poruncă», nu zic doar de una, ci de toată porunca pe care Duhul o a pus în Biserică [căci nu a pus numai una]; întocmai este şi dacă a luat în chip osebit vreo poruncă de la părintele40".

7. Doi fraţi, luptaţi fiind de Diavolul, s-au dus şi şi-au luat femei; apoi au zis unul

38 Precum ziceam şi undeva în Volumul II, Pavel Monahul (Everghetinosul) intervine uneori pe lângă texte, îmbogăţindu-le sau trăgând o concluzie acolo unde e de cuviinţă. Iată aici un alt loc unde, alături de zisa din Pateric, el adaugă o concluzie sau întăreşte cele zise. Vom nota de aici şi celelalte adăugiri ale lui, acolo unde le vom găsi. Ele se vădesc atât prin aceea că textul ales din Sfinţii Părinţi nu se regăseşte ca atare în opera din care a fost luat (care şi ea s-a păstrat până azi), adică se află fără adăugirea lui Pavel, cât şi din construcţia stilistică a textului.

39 Trad. neogr. redă în chip interpretativ: „Că omul, dacă împlineşte un canon al pocăinţei...”.

40 Se pare că aici porunca şi canonul sunt echivalate, ambele fiind oarecum două feţe ale aceleiaşi monede pocăinţa. Cel ce se pocăieşte cu adevărat, adică se află în ascultare statornică faţă de un părinte, acesta sau mai curând Duhul care îi însufleţeşte pe amândoi îl face slobod a împlini orice poruncă evanghelicească, căci el are deja pe Duhul Cel ce le-a pus în Biserică, Care nu a pus doar o poruncă, ci mai multe. În schimb, cei ce sunt la începutul pocăinţei nu au atâta dreaptă-socoteală încât să ştie şi să îndrăznească să împlinească orice poruncă, putând uşor cădea în slava deşartă sau într-o râvnă fără cunoştinţă.

35

către altul: „Ce am dobândit oare lepădând chipul îngeresc şi venind întru necurăţia aceasta, pentru care pricină vom şi merge în veşnicul foc şi în nesfârşitele munci? Deci, să ne întoarcem iarăşi la pustie şi să ne pocăim. Şi, ducându-se, au rugat pe Părinţi să le dea lor porunci, mărturisind cele ce au lucrat. Deci au poruncit Părinţii să fie închişi ei un an şi să li se dea amândurora deopotrivă pâine şi apă; căci fraţii erau deopotrivă şi la chip41.

Iar dacă s-a plinit vremea pocăinţei, au ieşit; şi i-au văzut pe ei Părinţii: şi unul adică era galben, posomorât şi topit [de nevoinţă], iar altul, luminat şi înflorit; şi s-au mirat Părinţii cum, de aceeaşi hrană deopotrivă împărtăşindu-se amândoi şi închişi fiind amândoi, aşa, la faţă, unul de altul foarte mult se deosebesc. Şi l-au întrebat pe cel posomorât, zicând: „Ce îndeletnicire era aceea cu care cu gândurile te îndeletniceai, şezând în chilie?" Iar el a zis: „Răutăţile pe care le-am făcut şi munca întru care eram a merge socotind de-a pururea, de frică osul meu s-a lipit de carnea mea (cf. Ps. 101: 6)". Şi l-au întrebat şi pe celălalt despre ce gândea în chilie, şi el a răspuns: „Mulţumeam lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să mor în păcat, ci m-a scos din spurcăciunea lumii şi din muncă, şi m-a adus la această vieţuire îngerească; şi, pomenind pe Dumnezeu, mă veseleam". Şi au zis bătrânii că pocăinţa amândurora este către Dumnezeu.

41 Erau adică gemeni.

36

PRICINA A PATRA

Că celor neputincioşi cuviincios lucru este câte puţin a intra în lucrările pocăinţei.

I.

Din Pateric

1. Un frate, căzând în ispită, adică în păcat, de necaz şi-a pierdut canonul călugăresc; şi, vrând a pune început, era oprit de mâhnirea sa; şi zicea întru sine-şi: „Când oare mă voi afla pe sine-mi precum eram odată?" Şi, împuţinându-se [la suflet], nu putea să înceapă lucrul călugăresc. Şi, venind către un stareţ, i-a povestit lui cele despre sine-şi. Şi, auzind stareţul necazul lui, i-a povestit lui o pildă ca aceasta, zicând: „Un om avea o ţarină, iar din lenevirea lui, aceasta s-a înţelenit şi s-a umplut de pălămidă şi de rădăcini; dar mai pe urmă i s-a părut că ar trebui să o cureţe pe dânsa. Şi a zis fiului său: «Mergi de curăţă ţarina». Şi, ducându-se fiul să o cureţe, văzând mulţimea mărăcinilor, s-a împuţinat, zicând întru sine: «Când dar voi smulge toate acestea şi voi curăţa cele de aici?» Şi, culcându-se, a adormit. Iar deşteptându-se, şi iarăşi privind la mulţimea mărăcinilor şi lenevindu-se, a rămas zăcând. Şi aşa, uneori dormind, alteori întorcându-se aici şi acolo, ca uşa pe ţâţânile ei, căci, precum zice Scriptura, precum uşa se întoarce la ţâţână, tot aşa şi leneşul la patul lui; ascunzând leneşul mâna în sânul lui, nu poate să o ducă la gură (Pilde 26: 14-15), şi aşa, nu puţine zile a cheltuit degeaba. Iar după toate acestea, a venit şi tatăl lui ca să vadă ce a făcut, şi l-a aflat pe dânsul că nimic n-a lucrat, şi i-a zis lui: «De ce n-ai lucrat nimic până acum?» Iar el a zis: «Taică, cum am venit să lucrez, văzând mulţimea pălămidelor şi a mărăcinilor, m-am cuprins de scârbă, şi, de necaz, m-am culcat şi am adormit, şi pentru aceasta n-am lucrat nimic». Şi i-a zis tatăl lui: «Fiule, deopotrivă cu latul aşternutului tău fă în fiecare zi, şi aşa sporeşte lucrul tău şi nu te împuţina». Iar tânărul a făcut aşa. Şi în puţină vreme a curăţit ţarina.

„Deci aşa şi tu, frate, câte puţin lucrează, şi nu te împuţina, şi Dumnezeu cu harul Lui iarăşi te va aşeza întru rânduiala ta cea din început". Şi, auzind fratele şi şezând cu răbdare, făcea precum l-a învăţat stareţul, şi cu harul lui Dumnezeu a aflat odihnă.

37

PRICINA A CINCEA

Că se cuvine pururea a ne aduce aminte de moarte şi de judecata ce va să fie; că cei ce pururea pe acestea nu le aşteaptă şi nu le socotesc, de oameni cu lesnire se prind42.

42 aAioKOiToa, de oameni adică se biruiesc, sau le cad în mâna acestora pentru o pricină sau alta.

I.

Din viaţa Sfântului Antonie

1. Zis-a Sfântul Antonie către ucenicii săi: „Că spre a nu ne împuţina noi şi a nu slăbi în nevoinţă, bine este a cugeta pururea graiul Apostolului, acela adică: Mor în toate zilele (I Cor. 15: 31). Căci dacă şi noi vom trăi ca şi cum am muri în fiecare zi, nu vom păcătui. Iar ceea ce se zice este într-acest fel: ca, sculându-ne în fiecare zi, să nu gândim că vom ajunge până seara; şi iarăşi, vrând a dormi, să socotim că nu ne vom scula; căci, după fire, viaţa noastră este nearătată43, măsurându-se în fiecare zi de Pronie.

Aşa aflându-ne, nici nu vom păcătui, nici poftă de ceva nu vom avea, nici nu ne vom mânia asupra cuiva, nici nu vom învistieri ceva pe pământ; căci, ca unii care aşteptăm să murim în fiecare zi, ne vom lipsi de câştiguri şi toate tuturor le vom ierta; dar nici de pofta femeiască, nici de altă dulceaţă spurcată nu vom voi să ne îndulcim, ci ca de la ceea ce trece ne vom întoarce, nevoindu-ne pururea şi mai-nainte văzând ziua judecăţii; că pururea frica cea mai mare de chinul muncilor risipeşte dezmierdarea dulceţii şi pe sufletul ce s-a plecat [spre păcat] îl ridică.

II.

Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. Marele Ioan, Patriarhul Bisericii din Alexandria, pentru ca pomenirea

43 «6rAou = ascunsă, tainică; necunoscută, nesigură.

morţii să se pecetluiască întru adâncul cugetului său şi ca, de-a pururea stând lângă sine, să o aibă înaintea ochilor, ce a făcut? A poruncit să i se zidească luişi mormânt, dar să nu-l sfârşească, ci să-l facă numai pe jumătate. Apoi, cei rânduiţi la lucru în vremea unui praznic slăvit, stând ei înaintea celor ce vor fi de faţă, să zică întru arătare: „Mormântul tău până astăzi e nesăvârşit, stăpâne; deci porunceşte să fie desăvârşit, că nearătat este ceasul în care va veni furul, adică moartea".

III.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Agathon: „Se cuvine ca călugărul în tot ceasul să ia aminte la judecata lui Dumnezeu".

2. Era un pustnic în părţile Iordanului care se nevoia de mulţi ani; acesta, de Dumnezeu fiind acoperit, asuprelile vrăjmaşului nu le primea; şi, pe scurt, era neluptat. Pentru aceasta, pentru toţi cei ce veneau la dânsul pentru folos el defăima pe Satana şi îl ocăra, zicând: „Cumplit este, şi nu poate nimic către nevoitori, de nu va afla spurcaţi asemenea lui, robiţi de-a pururea păcatului, pe care-i slăbănogeşte". Iar acestea le zicea fără a simţi harul cel de sus44, care nu îngăduia Satanei a-l asupri.

Şi apropiindu-se sfârşitul lui după îngăduinţa lui Dumnezeu, se arată lui

44 Trad. neogr. redă prin parafrază: „Şi zicea acestea cu încredinţare, ca unul care nu cunoştea acest har dumnezeiesc”. Monahul primeşte apoi o ispită ceva mai puternică de la Satana, pesemne din pricina unei oarecare păreri de sine sau slavă deşartă (mai vârtos şi pentru că i se apropia sfârşitul).

38

Diavolul în vederea ochilor şi zice către dânsul: „Ce am eu cu tine, Avva? Pentru ce mă ocărăşti? Au te-am supărat cu ceva?" Iar el, scuipându-l, aceleaşi graiuri le unelti asupra lui: „Mergi înapoia mea, Satano, că nimic nu poţi către robii lui Hristos!" Iar el a răspuns: „Aşa, aşa! Alţi patruzeci de ani să trăieşti, şi în niciun ceas în atâţia ani nu-ţi voi pune piedică!" Şi, zicând acestea, s-a făcut nevăzut. Iar călugărul a început îndată a bate război cu gândurile, şi zicea către sine-şi: „Am atâţia ani de când mă chinui aici, şi Dumnezeu voieşte să trăiesc încă alţi patruzeci de ani? Deci, mă voi duce în lume şi voi vedea pe cei de aproape ai mei şi voi fi împreună cu dânşii câţiva ani; şi apoi iarăşi mă voi întoarce şi mă voi ţine de nevoinţa mea".

Deci, precum i s-au părut lui acestea, a purces a le plini cu lucrul; şi, ieşind din chilie, se ţinea de cale; şi, neducându-se el prea departe, Iubitorul de oameni Dumnezeu miluindu-l pe dânsul şi nevrând a i se pierde ostenelile lui, a trimis pe îngerul Lui spre ajutor; şi, întâmpinându-l îngerul, a zis către dânsul: „Unde mergi, Avvo?" Iar el a zis: „În cetate". Iar îngerul a zis către dânsul: „Întoarce-te la chilia ta, şi nimic nu-ţi va fi ţie, şi de Satana nu vei fi batjocorit". Iar el, venind întru sine-şi, s-a întors la chilia lui şi, făcându-se trei zile, s-a săvârşit.

3. Zis-a un stareţ: „Atunci când lucrez, pogor fusul şi pun moartea în faţa ochilor mei înainte de a-l ridica pe el". A zis acelaşi: „Omul, având înaintea ochilor lui moartea în tot ceasul, biruieşte împuţinarea de suflet".

4. Zis-a un stareţ: „întru tot lucrul ce-l vei face, zi întotdeauna: «De mă va cerceta acum Dumnezeu, ce va fi?» Şi vezi ce-ţi răspunde gândul; şi de te va osândi pe tine pentru lucrul de care te-ai apucat, leapădă-l de la tine şi ia altul, ca să te bizui pe împlinirea aceluia; că lucrătorul trebuie a fi întotdeauna gata a merge în calea sa: măcar la lucrul mâinilor tale de vei şedea, măcar în cale de vei merge, măcar de vei mânca, aceasta zi-o totdeauna întru sine-ţi: «Că dacă acum ne va chema Dumnezeu, ce se va face?» Şi vezi ce-ţi răspunde conştiinţa ta, şi grăbeşte a face ce-ţi va zice ţie.

Şi de voieşti a afla dacă s-a făcut milă cu tine, întreabă conştiinţa ta, şi să nu încetezi făcând aceasta, până când se va adeveri inima ta, şi conştiinţa ta va spune ţie: «Credem că, pentru îndurările Lui, Dumnezeu va face milă cu noi». Şi ia aminte cu inima ta ca nu cumva din îndoire să zici cuvântul, că, de se va îndoi credinţa ta până la un fir de păr, departe de tine este mila".

5. Vrând Avva Arsenie a se săvârşi, iată, când era ceasul, l-au văzut fraţii plângând şi i-au zis lui: „Şi tu te temi Părinte?" Iar el le-a zis: „Frica pe care o am eu este întru adevăr, şi, de când m-am făcut călugăr, nu s-a depărtat niciodată de la mine". Şi, aceasta zicând, a adormit.

IV.

A Sfântului Efrem

Frate, aşteaptă în fiecare zi ieşirea ta. Şi aşa te găteşte către călătoria aceea, că în ceasul în care nu te aştepţi va veni porunca aceea, şi vai celui ce se va afla negătit. Iar de eşti tânăr, vrăjmaşul îţi pune de multe ori în gând, zicând: „Eşti încă tânăr, îndulceşte-te de plăcerile tale, şi la bătrâneţe te vei pocăi; că pe câţi ştii tu care, de plăcerile acestea de aici îndulcindu-se, iar apoi pocăindu-se, nu au dobândit şi bunătăţile cereşti? Şi oare tu ce voieşti dintr-această vârstă? Să-ţi chinui trupul? Nu cumva vei cădea şi în vreo boală?"

Iar tu, împotrivă stând, zi-i vrăjmaşului: „O, prigonitorule al sufletelor şi luptătorule, încetează a pune în gând unele ca acestea; că dacă mă va apuca moartea la tinereţe şi a îmbătrâni nu voi ajunge, ce voi răspunde înaintea Stăpânului Hristos? Că văd mulţi tineri murind şi mulţi bătrâni trăind, că în chip nearătat s-a aşezat oamenilor hotarul morţii. Deci, de mă voi prinde de moarte, pot a zice atunci Judecătorului că: «Deşi m-am prins, încă sunt tânăr, şi deci sloboade-mă ca să mă pocăiesc»? Nicidecum! Iată şi alt chip prin care Domnul slăveşte pe cei ce din tinereţe îi slujesc Lui până la bătrâneţe. Că a zis către Ieremia

39

Proorocul: Adusu-Mi-am aminte de mila tinereţilor tale; şi de dragostea săvârşirii tale, pentru că tu urmai Sfântului lui Israil (Ier. 2: 2). Iar pe cel ce a urmat din tinereţe până la bătrâneţe gândului înşelăciunii, proorocul l-a mustrat, zicând: Tânăr fiind tu, vechiule de zile rele, acum au venit păcatele tale pe care le-ai făcut mai-nainte (Suzana 1: 52). Pentru aceasta şi Duhul Sfânt fericeşte pe cei ce din tinereţe ridică jugul lui Hristos, zicând: Bine este omului atunci când va ridica jugul din tinereţile lui (Plâng, lui Ier. 3: 27). De aceea, depărtează-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii şi sfătuitorule viclean. Domnul Dumnezeu să strice măiestriile tale şi pe mine din vrăjmăşirile tale să mă scoată cu puterea şi harul său".

Deci, iubitule, să ai în minte pururea ziua şi noaptea sfârşitul tău: când vei şedea pe rogojina ta trăgând spre moarte vai, vai, ce frică şi ce cutremur cuprinde atunci sufletul într-acel ceas, şi mai vârtos dacă va avea conştiinţa lui osândindu-l. Dar dacă a făcut ceva bun în viaţa aceasta, adică de a răbdat necaz şi ocară pentru Domnul şi a făcut cele plăcute înaintea Lui, cu bucurie multă se suie în ceruri, de Sfinţii îngeri povăţuindu-se; că precum lucrătorul ostenicioaselor lucrări aşteaptă toată ziua cel de-al doisprezecelea ceas, ca, după osteneală, primindu-şi plata sa, să se odihnească, tot aşa şi sufletele drepţilor aşteaptă ziua aceea. Iar în ceasul acela, păcătoşii cu frică şi cu cutremur mult se cuprind: că precum un osândit, prinzându-se de slujitori şi ducându-se la divan, se teme şi se clatină din toate părţile, socotind chinurile pe care va să le pătimească, tot aşa şi sufletele nedrepţilor cumplit tremură privind în ceasul acela la nesfârşita muncă a focului celui veşnic şi la celelalte chinuri nesfârşite şi netrecute; măcar de va zice către cei ce-l silesc a merge „lasă-mă puţin ca să mă pocăiesc", nu va avea pe Cel care să-l asculte; încă mai vârtos îi răspunde lui: „Când aveai vreme, nu te-ai pocăit, iar acum te făgăduieşti a te pocăi? Când tuturor era deschis stadionul, nu te-ai nevoit, iar acum, după ce s-au închis toate uşile, voieşti să te nevoieşti? A trecut vremea ne voinţei, nu ai auzit pe Domnul, zicând: Privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua nici ceasul! (Matei 25: 13)? Acestea şi altele ca acestea ştiind, iubitule, nevoieşte-te până când ai vreme şi făclia sufletului tău nestinsă o păzeşte pururea cu lucrarea bunătăţilor, ca, venind Mirele, să fii gata a intra împreună cu Dânsul în cămara cea cerească, împreună cu celelalte suflete ale fecioarelor celor ce cu vrednicie au vieţuit Lui.

V.

A lui Avva Isaia

Sunt trei lucruri pe care omul le câştigă cu anevoie, iar acestea sunt cele care păzesc faptele bune: plânsul, tânguirea pentru păcatele proprii şi a avea moartea înaintea ochilor. Că tot cel ce gândeşte în toate zilele şi zice întru sine „că numai astăzi voi mai fi în lume", niciodată nu va greşi spre Dumnezeu; iar tot cel ce aşteaptă să trăiască multă vreme, cu multe păcate se va împletici. Dar celui ce se găteşte a da seamă lui Dumnezeu pentru toate lucrurile sale, Dumnezeu Se grijeşte a curăţi de păcat toată calea lui. Iar cel ce defaimă şi zice „cine ştie când voi ajunge acolo?" nemerniceşte [călătoreşte] în răutăţi.

Mai-nainte de a face vreun lucru în fiecare zi, adu-ţi aminte unde eşti şi unde vei merge când vei ieşi din trup, şi să nu te leneveşti de sufletul tău în nicio zi.

Ia aminte de sine-ţi, ca de-a pururea să pomeneşti şi să ai înaintea ochilor tăi moartea şi veşnicele munci şi pe cei ce se muncesc şi se chinuiesc acolo, şi socoteşte-te pe sine-ţi ca unul dintr-aceia mai vârtos decât unul dintre cei vii.

Vai nouă, că, vrând a ne muta de pe pământul în care nemernicim, ne facem griji de mulţi ani pentru lucrurile cele pământeşti şi stricăcioase şi în vremea neiertatei noastre duceri de aici nu ne învrednicim de stăpânirea niciunui lucru [din cele de care ne-am îngrijit]. Vai nouă, că pentru toată fapta cea dintru viaţa pământească şi pentru tot cuvântul deşert şi relele şi necuratele pomeniri şi aduceri aminte ale sufletului vom suferi întrebare la înfricoşătorul Judecător, dar noi,

40

arătându-ne chipurile ca nişte nevinovaţi45 în toată vremea vieţii noastre, ne aflăm fără de grijă de sufletele noastre. Pentru aceasta, acolo ne aşteaptă focul cel nestins al Gheenei şi întunericul cel dinafară şi viermele cel neadormit şi plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi veşnica ruşine cea înaintea a toată zidirea celei de jos şi a celei de sus. Vai nouă, că dacă nici înţepăturile purecilor, păduchilor, lindinilor, muştelor, ţânţarilor şi ale albinelor nu le răbdăm iar gânditul balaur, muşcându-ne pe noi în toate zilele, şi ca într-o sorbitură înghiţindu-ne, şi cu boldurile cele veninoase ale morţii străpungându-ne, noi de nimic nu ne grijim, nici a fugi de dânsul nu voim -, cum dar vom putea suferi înfricoşatele şi nesfârşitele munci?

VI.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Evagrie: „Pururea adu-ţi aminte de judecata ta cea viitoare; şi să nu uiţi de ieşirea ta; şi nu va fi greşeală sufletului tău".

2. Zis-a un stareţ: „Şezând în chilie, adu-ţi aminte şi pomeneşte ziua morţii tale; vezi murirea46 trupului; socoteşte durerea cea întru despărţirea sufletului; defaimă deşertăciunea cea din lumea aceasta; adu-ţi aminte de muncile cele din iad, gândeşte-te la chipul în care sunt acum sufletele acolo; în ce fel de tăcere amară, sau în ce fel cumplit suspină, în ce frică mare şi cutremur rabdă ele pururea durerea cea neîncetată, şi muncile nesuferite ce le aşteaptă pe ele. Pe lângă acestea, închipuieşte-ţi întru sine-ţi Ziua învierii şi starea înaintea scaunului lui Hristos, încă şi divanul acela înfricoşat şi spăimântător, întru care pe păcătoşi îi va acoperi cu ruşine veşnică înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor, şi a tuturor oamenilor celor din început până

45 ctuGoi. Termenul se referă la un lucru sau o persoană aşezaţi nepotrivit, ori într-un chip nefavorabil pentru ei. Textul se regăseşte şi în Filocalia românească, Vol. XII, cap. XXIX, 4, loc în care termenul nostru e redat foarte liber aşa: „lipsiţi de răspundere”.

46 Caracterul muritor al...

în sfârşit; apoi, ruşinea e moştenită [urmată] de nesuferitele şi nesfârşitele munci, focul cel nestins al Gheenei, viermele cel neadormit, scrâşnirea dinţilor, întunericul cel mai dinafară, tartarul şi celelalte munci nenumărate ce sunt păstrate unora ca aceştia.

Iar drepţii vor străluci mai mult decât lumina soarelui, şi vor fi în veci împărăţind împreună cu Hristos, şi de negrăita slavă împreună cu Dânsul se vor împărtăşi, vor cânta cântare de biruinţă împreună cu cetele cereşti şi se vor îndulci totdeauna de acea fericită petrecere şi de bunătăţile cele din ceruri, nemaifiind vreo lipsire sau încetare a acelei bucurii şi veselii negrăite că au fugit, zice, de acolo, toată durerea, întristarea şi suspinul (Is. 51: 11) -, ci, veselie veşnică având şi prăznuire neîncetată şi cele mai presus de minte bunătăţi întru neprimejduirea [siguranţa] de aici le vor ţine nestricate.

La acestea gândeşte-te totdeauna; întru acestea cugetă neîncetat; şi sârguieşte-te să scapi de relele cele dintâi, cele păstrate păcătoşilor, iar bunătăţile cele ce urmează cele gătite drepţilor să le dobândeşti; încă şi de gândurile cele rele vei scăpa dacă vei avea mintea îndeletnicindu-se întru acestea.

3. Zis-a Avva Ilie: „Eu de trei lucruri mă tem pururea: când se va despărţi sufletul meu de trup, când voi întâmpina pe Dumnezeu şi ce hotărâre va să iasă asupra mea".

4. Zis-a un stareţ: „De va fi fiind cu putinţă întru venirea lui Hristos după înviere a ieşi iarăşi sufletele oamenilor din trupuri, toată lumea ar muri de frică, de groază şi de uimire; căci cum ar suferi a vedea cineva cerurile despicându-se, şi pe Dumnezeu arătându-Se cu urgie şi cu mânie, şi pe nenumăratele cete ale îngerilor împreună cu Dânsul pogorându-se, şi toată omenirea adunată împreună? De aceea, acestea pururea gândindu-le, aşa să trăim, ca unii ce vom sta înaintea Unui Judecător ca Acesta şi la un divan înfricoşător şi vom da răspuns pentru cele din viaţă".

5. Un frate sârguitor a venit dintr-un pământ străin şi a petrecut singur într-o chilie mică în muntele Sinai; şi cum a venit ziua cea dintâi, a aflat un lemn mic

41

scris de fratele cel ce a petrecut oarecând acolo, ce zicea aşa: „Eu, Moise, de faţă sunt şi mărturisesc lui Teodor". Şi, luându-l la el, îl punea în toate zilele înaintea ochilor şi, ca şi când cel ce a scris era de faţă, îl întreba: „Oare unde eşti, omule, că zici că «de faţă sunt şi mărturisesc»? în ce lume eşti? Unde este mâna care a scris aceasta?" Şi aşa făcând toată ziua, şi de moarte aducându-şi aminte, petrecea tânguindu-se. Ca rucodelie el avea scrierea; şi pentru aceasta obişnuia să ia de la fraţi hârtie şi poruncă pentru scriere; însă el a murit neapucând să scrie nimic pe hârtiile lor fără numai aceasta: „Iertaţi-mă, domnii mei şi fraţi, că am avut puţin lucru de făcut cu oarecare, şi de aceea n-am avut vreme să vă scriu şi vouă".

6. Un stareţ a venit la unul din părinţi ce şedea în Raith, şi i-a zis lui: „ Avvo, când trimit undeva pe fratele ce este cu mine la slujbă, mă necăjesc, şi mai vârtos atunci când zăboveşte". Răspuns-a acela: „Eu, când trimit pe slujitorul meu pentru vreo trebuinţă, stau aproape de uşă şi privesc, iar când zice mie gândul «oare când va veni fratele?», zic şi eu gândului «apoi de va apuca înainte alt frate a veni să mă ia către Domnul, adică îngerul, ce voi face?» Şi aşa şed în toate zilele, căutând la uşă, îngrijindu-mă şi plângându-mi păcatele şi, zicând: «Oare care frate apucă înainte şi vine, cel de jos sau cel de sus?»" Şi, umilindu-se bătrânul, s-a dus; şi de atunci înainte ţinea lucrarea aceluia.

7. Un stareţ şedea în Raith şi avea o lucrare ca aceasta: Şezând pururea în chilia sa, îngrijat47 căutând la pământ şi capul totdeauna clătinându-l, zicea cu suspin: „Oare ce va fi?" Şi zăbovea puţin. Şi iarăşi zicea acel cuvânt, făcând asemenea. încă lucra şi împletitură, şi aşa a săvârşit toate zilele vieţii sale, îngrijindu-se pentru ieşirea sa.

47 ovovţ = mohorât, adâncit în gânduri.

42

pricina a şasea

Că neasemuită este veselia ce este în ceruri şi slava cea învistierită sfinţilor; pentru aceasta trebuie ca de aceasta a dori cu toată inima; şi că nimic din cele ce sunt sau se fac de noi nu sunt vrednice de acestea.

I.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea Fericita Singlitichia: „Că aici, pe pământ, suntem ca întru al doilea pântece de maică: că, precum în pântecele maicii nu aveam o astfel de viaţă, nici de astfel de bucate tari de care ne îndulcim aici nu aveam parte, încă nici nu puteam a lucra precum acum, aici, căci şi de lumina soarelui şi de toată cealaltă strălucire eram despărţiţi, şi de multe alte lucruri veselitoare de aici eram lipsiţi, tot aşa şi întru această lume fiind, de mari oarecari şi minunate lucruri din împărăţia Cerurilor ne lipsim; deci, de vreme ce iscusul [cercarea] celor de aici din destul l-am luat, de aici înainte de cele de acolo să dorim; hranele cele de aici le-am ispitit, pe cele dumnezeieşti să le gustăm, de lumina cea de aici ne-am îndulcit, pe Soarele dreptăţii să-L dorim, pe Ierusalimul cel de sus ca pe o patrie a noastră şi maică a-l vedea să dorim, cealaltă viaţă către nădejdile cele de acolo să o vieţuim, ca şi pe bunătăţile cele veşnice să le dobândim.

Că, precum pruncii cei din pântece săvârşindu-se, din cea mai mică hrană şi viaţă ies de aici către cea mai mare hrănire, tot aşa şi drepţii, din petrecerea cea din lume sporind, întru petrecerea cea de sus se mută, după cea scrisă: Mergând din putere în putere (Ps. 83: 8); iar păcătoşii, precum pruncii care mor în pântece, din întuneric se dau întunericului: că, pe pământ fiind, şi cu împătimirea de cele pământeşti ca întru întuneric petrec, odată sfârşindu-se, se trag în locurile de jos, mai pâcloase ale tartarului. Deci, în viaţă ne naştem de trei ori: odată din sânurile maicilor, şi din pământ în pământ venim, iar prin celelalte două, de la pământ în ceruri ne mutăm: dintru acestea adică, una este din har, cea prin Dumnezeiescul Botez, pe care, cu adevărat, o numim şi a doua naştere, iar cealaltă ni se face nouă din pocăinţă şi din ostenelile cele bune, întru care şi stăm48.

II.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „Nu te minuna [mira] dacă, om fiind, vei putea să te faci înger; că îngerească slavă ne stă înainte; iar aceasta o făgăduieşte dătătorul de nevoinţă49 celor ce se nevoiesc".

2. Zis-a Avva Iperechie: „Fie cugetarea ta totdeauna în împărăţia Cerurilor, şi degrab o vei moşteni pe dânsa".

3. Pe oarecare din bătrâni fraţii îl rugau a înceta din ostenelile cele mari, iar el a răspuns lor: „Zic vouă, fiilor, că Avraam, văzând covârşitoarele daruri, are să se căiască că nu s-a nevoit mai mult".

III.

A Sfântului Efrem

Fraţilor, mare şi necuprinsă este slava cea învistierită sfinţilor, iar cea a vieţii acesteia trece ca floarea şi ca verdeaţa buruienii degrab cade; că mulţi tirani şi împăraţi au stăpânit nu puţine oraşe şi cetăţi, iar după puţin s-au făcut ca şi cum n-ar fi fost; câţi împăraţi au stăpânit neamuri multe,

48 Deci sunt trei naşteri: din pântece, din Botez, şi cea de pe pământ spre cer, prin pocăinţă.

49 aycoboGFiric; =, în lipsa unui echivalent mai exact, ar fi fost redat prin agonotet. Termenul a fost folosit în Antichitate pentru a-l numi pe cel ce prezida sau judeca jocurile sau întrecerile sportive, care putea fi de asemenea, şi antrenor.

43

ridicându-şi lor icoane şi stâlpi, cugetând ca prin acestea să se facă vestiţi după moarte; şi au venit alţii şi au răsturnat icoanele şi au sfărâmat chipurile cioplite; iar unora chiar şi feţele ştergându-le50, şi le-au întipărit pe ale lor; încă şi lucrurile acestora s-au stricat de alţii.

Iar alţii şi-au gătit şi mormânturi slăvite, părându-le că printr-acestea şi-au întărit loruşi nume veşnic, scriind deasupra mormânturilor propriile însuşiri; şi a venit alt neam şi mormânturile s-au făcut sub stăpânirea lor; şi voind ei a curăţi mormânturile după cuviinţă, ca pe nişte pietricele au mutat oasele acelora. Şi cu ce oare i-a folosit pe dânşii mormântul cel de mult preţ sau cula51? Deci toate lucrurile deşertăciunii întru nimic se sfârşesc.

Iar cei slăviţi întru Dumnezeu nu sunt aşa; căci lor li s-a gătit viaţă veşnică şi nestricată; că, precum lumina soarelui, a lunii şi a stelelor de la zidirea lor nici până acum nu s-au umbrit, nici nu s-au schimbat întru vechime, ci pururea întineresc şi luminează şi stau în puterea lor şi luminează în vârtutea hotarului pus de Ziditor, pe care El l-a hotărât din început pentru a stăpâni ziua şi noaptea, tot aşa şi celor ce-L iubesc pe Dânsul le-a hotărât împărăţia Cerurilor şi bucurie nedezlegată.

Şi precum în acestea arătate aici este nemincinos, tot aşa adică şi întru cele gândite cu mintea; iar când va voi Ziditorul, acestea vor trece, iar slavei sfinţilor nu va fi sfârşit. De aceea, să ne rugăm a face roade vrednice de pocăinţă, ca nu încuindu-ne în afara acelei bucurii să fim trimişi în întunericul cel veşnic, unde este durerea cea nesuferită. Intră dar, de ţi se pare, în căscioara ta şi închide uşile şi ferestrele şi astupă toate razele, şi şezi înăuntru, şi vei cunoaşte ce fel de durere are întunericul; şi dacă aici, fără de chin şi muncă şezând, aşa de mult te doare măcar

50 TK-puAoncc = defăimându-le, înlăturându-le de pe diferite suporturi.

51 Cula este un turn circular, eventual boltit, zidit spre apărare sau pentru păstrarea vistieriei; beci boltit, subterană. Sfântul vorbeşte poate de catacombele sau grotele unde erau înmormântaţi conducătorii de seamă.

că putere ai ca după puţin să ieşi -, oare câtă muncă socoteşti că are întunericul acela cel mai dinafară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor şi focul cel nestins muncind veşnic pe cei ce o dată într-însul vor fi trimişi? încă să gândim şi ce fel de ruşine ne va cuprinde mai-nainte de muncă, când vom vedea adică pe sfinţi îmbrăcaţi cu acea prealuminată şi negrăită podoabă pe care şi-au gătit-o loruşi prin lucrurile cele bune; iar pe noi înşine nu numai că ne vom vedea goi de slava cea în chipul fulgerului, ci şi înnegriţi şi pâcloşi şi plini de împuţiciune, precum pe înşine ne-am gătit de aici prin lucrurile întunericului şi ale ospeţelor şi ale răsfăţării; să plângem dar înaintea Domnului Dumnezeului nostru, ca să aflăm îndurări de la Dânsul.

Nevoinţa noastră nu este pentru bani pe care, de-i va păgubi cineva, poate şi alţii să câştige în locul lor; primejdia ne este pentru suflet, pe care, de-l vom pierde, nu-l vom mai putea dobândi vreodată, după cea scrisă: Ce va folosi omului lumea toată, dacă sufletul său şi-l va păgubi? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său (Matei 16: 24, 26). Dar să socotim şi aceea că, precum ostaşii cei din lume, daruri jalnice52 luând de la împăratul cel pământesc, cu râvnă pentru dânsul până la moarte se primejduiesc, cu atât mai vârtos noi, cei ce am primit o astfel de făgăduinţă, suntem datori a nu ne slăbănogi din lucrul dreptăţii, ca şi de judecata ceea ce va să fie să ne mântuim şi neasemuitele bunătăţi să le dobândim. Să ne aducem încă aminte şi de aceasta: că dacă arşiţa soarelui şi tăria frigurilor nu le putem suferi, cum vor suferi oare arderea focului cel veşnic? A celui ce de-a pururea arde şi nu mistuie?

Şi, de voieşti, iubitule, cearcă de aici şi te învaţă despre acea nesuferită muncă din focul acesta de faţă: aprinzând lumânarea, pune vârful degetului în pară, şi, de vei putea purta durerea, poate că şi focul cel de acolo îl vei putea suferi; iar dacă durerile acestuia mic nu poţi să le suferi, ce vom face când tot trupul împreună cu sufletul se va băga în acel foc înfricoşător şi nestins?

52 Fără cine ştie ce valoare.

44

IV.

A lui Avva Isaia

Socoteşte cinstea pe care au luat-o toţi sfinţii, şi râvna lor te va trage puţin câte puţin; adu-ţi aminte iarăşi de ruşinea [ocara] pe care au câştigat-o păcătoşii, şi gândul acesta te va păzi pe tine de cele rele.

V.

A Sfântului Maxim

Dacă Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, pentru aceea S-a făcut Om şi Fiu al Omului, ca să facă dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu pe oameni, să credem că vom ajunge acolo unde este însuşi Hristos, Cel mai presus de toate cerurile, Capul a tot trupul, Care ca şi noi şi pentru noi făcându-Se ca Înainte-Mergător către Tatăl căci în adunarea dumnezeilor, adică a celor ce se mântuiesc, Dumnezeu va sta împărţind vredniciile fericirii de acolo, nemaifiind vreo depărtare de loc între El şi cei vrednici. Unii zic că împărăţia Cerurilor este petrecerea în ceruri a celor vrednici, iar alţii, aşezarea deopotrivă cu îngerii a celor ce se mântuiesc, iar alţii, însuşi chipul frumuseţii dumnezeieşti, al celor ce poartă icoana Celui ceresc. însă, pe cât mi se pare mie, toate aceste trei păreri se conglăsuiesc cu adevărul, că tuturor după măsura ce este întru ei, adică, după felul şi mărimea dreptăţii celei dintru dânşii, se dă darul ce va să fie.

45

PRICINA A ŞAPTEA

Că, de multe ori, sufletele celor îmbunătăţiţi, la moarte, cu oarecare dumnezeiască umbrire mângâindu-se, aşa din trup se desjugă.

I.

A lui Grigorie Dialogul

1. în oraşul Nursia era un preot; acesta îşi păştea biserica cea încredinţată lui cu prea mare frică către Dumnezeu. Din vremea hirotoniei lui însă, pe cea împreunăvieţuitoare cu sine53 o iubea ca pe o soră a sa, iar de apropierea acesteia temându-se ca de un vrăjmaş, nu a lăsat-o niciodată în niciun fel a se apropia de el, tăind în chip desăvârşit prieteşugul împărtăşirii către dânsa; căci, alături de toate bunătăţile, sfinţii bărbaţi au şi această osebire: că pot adică nu numai de cele necuviincioase totdeauna a fi departe, ci de multe ori şi pe cele cuviincioase pot să le taie de la dânşii; drept aceea, şi acest bărbat, ca nu cumva în vreo greşeală să se prindă printr-însa, nu primea a se sluji de dânsa nici întru cele de nevoie.

Deci aşa petrecându-şi viaţa, şi întru adânci bătrâneţi ajungând, cu aprindere de friguri prea grele fiind cuprins într-al patruzecilea an al hirotoniei sale, a ajuns întru cea de pe urmă răsuflare. Şi văzând soţia lui că toate mădularele s-au omorât, şi de aici de moarte s-a apropiat, punând lin auzul spre nările lui, se sârguia să cunoască de încă este întru dânsul suflare de viaţă, pe care lucru cunoscându-l acela, măcar că într-însul mai era doar suflare subţire iar mai vârtos cu darul Duhului încălzindu-se câtă suflare a strânge pentru a grăi, [cu atâta] a grăit, zicând: „Depărtează-te de la mine, femeie, că focul încă trăieşte şi ridică paiele". Iar depărtându-se aceea, şi puterea trupului lui crescând, cu mare veselie a început a zice şi a striga: „Bine aţi venit, domnii mei, bine aţi venit, domnii mei! Pe nevrednicul vostru

53 E vorba pesemne de o femeie-încasă, sau ajutor pentru episcop, precum este şi azi.

rob l-aţi învrednicit cu venirea? Vin, mulţumesc, mulţumesc!"

Iar cunoscuţii lui care se aflau acolo, auzind adeseori acest cuvânt al dânsului, l-au întrebat, zicând: „Ce-ţi este ţie aceasta?" Către care acela a răspuns, minunându-se: „Nu vedeţi pe Dumnezeieştii Apostoli adunaţi aici? Nu vedeţi pe Fericiţii Petru şi Pavel, pe cei dintâi ai Apostolilor?" Către care iarăşi închinându-se, a zis: „Vin! Iată, vin!" Şi întru aceste graiuri şi-a dat sufletul său. Deci, într-adevăr, pe Apostoli i-a văzut, cărora şi urmându-le a mărturisit.

Drept aceea, arătat este că şi acestea cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu se întâmplă întru cei drepţi: ca, întru moarte fiind, oareşicare vedenii ale sfinţilor să vadă, ca astfel întru hotărârea morţii să nu se teamă de muncă, ci aşa pentru a li se arăta în gândul lor cel mai dinlăuntru cu cine vor fi părtaşi, ca şi din legătura trupului fără de durere şi fără de frică să se slobozească54.

2. încă şi despre Prob, episcopul cetăţii Reati55, m-am înştiinţat cum că toată aceeaşi s-a făcut56; că, apropiindu-se sfârşitul, grea boală l-a apucat pe dânsul; iar tatăl aceluia, pe nume Maxim, trimiţând solii prin împrejurimi, a chemat doftori, ca, de vor putea face ceva bolnavului, să-i ajute. Şi adunându-se mulţi doftori şi strângerea bolnavului văzând şi pipăind, au vestit că moartea lui va veni în scurt timp; şi, păşind ceasul, iată, sosi şi vremea prânzului, iar episcopul cel bolnav nu se îngrijea atât pentru odihna lui cât pentru a acelora, drept care şi pe doftorii aceia i-a rugat ca împreună cu bătrânul lui tată să se suie în foişoarele episcopiei şi

54 Sublinierea de aici şi cele următoare îmi aparţin. Locurile subliniate sunt arătate cumva de autor ca nişte subcapitole.

55 Reate (Rieti) este un vechi oraş al provinciei Valeria din Italia, aproape de Roma.

56 Adică ca şi în cazul episcopului de mai-nainte.

46

de hrană să se împărtăşească. Şi s-au suit cu toţii ca să prânzească, lăsând acolo un copil de bună treabă ca să stea lângă dânsul, care copil trăieşte încă şi până acum.

Şi stând copilul lângă patul celui ce zăcea, a văzut de năprasnă pe oarecari bărbaţi îmbrăcaţi cu podoabe albe, care, intrând la dânsul, cu lumina strălucirii feţei lor covârşeau strălucirea hainelor. Deci, spăimântându-se copilul de fulgerul strălucirii lor, a început să strige: „Cine sunt aceia?" Iar episcopul Prob, tulburându-se de glasul copilului şi văzându-i pe bărbaţi intrând, i-a cunoscut de îndată; şi tot de bucurie umplându-se, pe copilul ce striga îl mângâia, zicând: „Nu te teme, nu te teme! Căci au venit la mine Sfântul Juvenalie şi Sfântul Elefterie Mucenicii". Iar acela, nerăbdând strălucirea vederii acelora, ieşind în fugă, a vestit tatălui său şi doftorilor cele văzute, care, pogorându-se degrab, au aflat pe episcop răposat. Drept aceea, arătat lucru este de aici că aceia l-au primit pe el alături de ei, a căror vedere copilul nu o a putut răbda.

3. încă de nevoie este a face cunoscut şi aceasta: aceea că, de multe ori, sufletele celor aleşi ieşind din trup, cântare se aude în ceruri; ca, ascultând-o pe aceasta cu dulceaţă, sufletele să nu simtă despărţirea de trup şi să nu sufere din pricina ei.

Iar voind să zic de unele ca acestea, îmi aduc aminte cum că le-am povestit şi în omiliile la Evanghelie. Că în uliţa ce ajunge până la biserica Sfântului Clement era un oarecare zăcând pe cale cu numele Servulos, pe care nu se poate să nu-l cunoşti şi tu57. Deci acesta, deşi în lucrurile vieţii era sărac, întru bunătăţi era foarte bogat, iar trupul lui de multă vreme era slăbănogit de boală; că, de când l-am cunoscut, până la sfârşitul vieţii lui, slăbănog a zăcut. Iar să stea cu totul drept sau întins în pat nu putea, şi nici măcar mâna sau piciorul nu putea să le mute. Pe lângă acesta însă stăteau spre îngrijire maica sa şi fratele său, iar dacă lua ceva

57 Să ne amintim din Volumul 11 că toate cuvintele Sfântului Grigorie sunt consemnate în forma dialogului, el adresându-se unui anume Petru.

de milostenie, pe aceasta prin mâinile maică-si şi ale fratelui său iarăşi spre milostenie o da; deşi slovele nicidecum nu le ştia, cărţile Sfintelor Scripturi îşi cumpăra. Şi primind el spre sălăşluire pe oarecari bărbaţi cucernici, nu cu mică osteneală îi făcea pe aceştia să-i citească înaintea sa. Aşadar, că pe cât îi era lui cu putinţă şi de folos, a învăţat Sfânta Scriptură pe de rost58, măcar că slovele nicidecum nu le cunoştea; şi cu mulţumire toată durerea o suferea, şi întru lauda lui Dumnezeu ziua şi noaptea se îndeletnicea.

Iar dacă a venit vremea ca de aici să ia răsplătirea faptei răbdării lui, aceea a fost încetarea durerii din mădularele lui; iar când s-a apropiat de moarte, s-a cunoscut pe sine59; iar pe bărbaţii pe care-i primise spre sălăşluire i-a rugat să se scoale şi, împreună cu dânsul, pentru răbdarea sufletului său, să cânte cântare lui Dumnezeu. Iar când împreună cu dânşii cânta şi cel ce era să se săvârşească, de năprasnă i-a oprit pe aceia de la cântare şi cu strigare mare zicea: „Tăceţi! Au doară nu auziţi cum glăsuiesc laude în ceruri? Deci la alte laude să luăm aminte. Iar când pe acestea înlăuntrul urechilor sfântului lui suflet le auzea, s-a dezlegat din legăturile trupului; şi ieşind acesta [sufletul], s-a făcut atât de multă mireasmă de mir în locul acela, încât toţi cei ce stăteau acolo nu se mai săturau de aceasta. Iar din aceasta se face arătat că laudele cele din ceruri au primit sufletul acela. Iar la lucrul acesta a fost acolo un călugăr de-al nostru; acesta şi până acum trăind, cu lacrimi şi acum mărturiseşte, zicând: „Că până ce s-a dat trupul lui spre îngropare, nu s-a depărtat din nările lui dulceaţa miresmei aceleia".

4. încă şi o femeie, Redempta cu numele, în sfânta călugărie fiind, locuia în această cetate a Romei; iar aceasta avea două uceniţe, din care una se chema Romilla; toate trei petreceau într-o căscioară, cu

58 Deşi pare de necrezut, fKiâ0eaio înseamnă învăţare pe de rost sau cunoaştere desăvârşită. Totuşi, poate, dacă literalmente nu ştia Scriptura chiar pe de rost, totuşi ideea e că o cunoştea cumva cu desăvârşire. sg Şi-a cunoscut vremea morţii.

47

bunele obiceiuri fiind împodobite, iar cu viaţa aceasta vremelnică petrecând întru lipsă; iar Romilla, în vieţuirea cea prea mare a îndreptării, pe cea împreună uceniţă cu sine o covârşea: că era o minunată răbdătoare, o desăvârşită ascultătoare, cu de-amănuntul păzitoare a gurii sale, iscusită spre tăcere şi stăruitoare în rugăciune.

Iar pentru că oamenii pe unii îi socotesc aproape de desăvârşire, înaintea Ziditorului însă au oarece lucru nedesăvârşit; că precum peceţile ce nu sunt gravate desăvârşit, adeseori, văzute fiind de cei ce sunt necunoscători, aceştia le laudă ca şi cum ar fi desăvârşite, iar meşterul, deşi le aude a fi lăudate, cu toate acestea el nu încetează a le rade, ciocăni şi înfrumuseţa. Astfel s-a făcut şi Romilla de la Meşterul a toate: căci căzând aceasta în boală trupească, pe care doftorii o numesc slăbănogire, zăcând vreme de mulţi ani nemişcată în pat, nu se putea mişca în niciun chip; însă durerile acesteia n-au putut trage gândul ei spre nerăbdare, ci mai vârtos s-au făcut adăugire a puterii ei celei duhovniceşti: că atât de mult s-a făcut osârdnică întru rugăciune, pe cât era de neputincioasă întru lucrurile cele trupeşti.

într-o noapte, chemându-le pe dăscăliţa ei şi pe cea împreună cu sine uceniţă iată, şi miezul nopţii făcându-se -, a văzut, iată, cum de năprasnă din cer s-a trimis lumină şi tot locul chiliei aceleia l-a umplut, şi atât de mare era fulgerul luminii aceleia, încât inimile celor ce stăteau acolo cu frică mare le-a umplut, iar mădularele lor au încremenit, precum au povestit mai pe urmă acelea. Deci, uimite stând ele, glas mare s-a auzit, ca şi cum venea mulţime mare, şi uşile chiliei se trânteau de înghesuiala celor ce intrau, iar de covârşitoarea frică şi de fulgerul acelei lumini nu puteau vedea pe nimeni, căci ochii lor erau îngreuiaţi de frică, iar de strălucirea unei lumini aşa de mari se întunecau. Iar luminii aceleia îi urma o minunată mireasmă de mir, căci dacă o lumină ca aceea speria acele suflete, acea mireasmă minunată mai vârtos le mângâia.

Iar pentru că nu puteau suferi strălucirea luminii, Romilla, văzând pe dăscăliţa ei stând înainte şi tremurând, o mângâia cu glas lin, zicând: „Nu te teme, maică, că nu mori acum". Şi, zicând ea de mai multe ori aceasta, puţin câte puţin lumina aceea s-a strâns de tot până s-a depărtat, iar mireasma a rămas înlăuntru. Dar trecând şi a doua şi a treia zi, mirosul acelei miresme deşertate acolo petrecea tot aşa. Iar în a patra noapte, chemând pe dăscăliţa ei, cerea a i se da împreună-călător Stăpânescul Trup; şi de năprasnă, în uliţă, înaintea uşilor chiliei, au stătut două cete de cântăreţi, şi, precum spunea dăscăliţa ei împreună cu uceniţa, în cântarea psalmodiei se cunoşteau glasurile a două firi: bărbaţi şi femei cântând din amândouă părţile (ca din nişte strane). Iar când era să se săvârşească această cerească slavoslovie înaintea chiliei, acel suflet s-a dezlegat din legăturile trupului şi în ceruri suindu-se, pe cât de mult se suiau cetele celor ce cântau întru cele mai înalte, pe atât de sus se auzea şi cântarea, până când, de aici, şi glasul cântării şi mirosul miresmei, depărtându-se, s-au dus".

5. Iar de multe ori, pentru mângâierea sufletului care iese, se arată însuşi începătorul vieţii şi Răsplătitorul vieţii şi al faptelor noastre. Şi îmi amintesc că aceasta am zis-o şi într-alt loc, anume despre Tar sila, mătuşa mea; că aceasta, între două nepoate ale ei (după frate), cu toată puterea întru neîncetată rugăciune răbda: întru singurătate petrecând şi întru înălţimea înfrânării, întru sfinţire foarte a crescut; iar prin vedenie i s-a arătat Felix, strămoşul meu, care fusese Patriarh al Bisericii acelei cetăţi [Roma]. Iar acesta i-a arătat sălaşul veşnicei străluciri, zicând: „Vino, că aici, în sălaşul luminii, te aştept!" Iar venindu-i ei asupră fierbinţeală, s-a apropiat de moarte; şi, precum este obiceiul de a muri al bărbaţilor şi al femeilor de bun neam, a veni adică mulţi spre mângâierea rudeniilor lor, în ceasul ieşirii stăteau în jurul patului ei mulţi bărbaţi şi femei.

Şi, de năprasnă, ceea ce şedea în sus privind a văzut pe Iisus venind, şi, cu prea mare râvnă a sufletului, celor ce stăteau împrejurul ei, cu strigare le zicea: „Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă, vine Iisus!" Şi, întru luarea-aminte la Cel către Care privea, sfântul ei suflet a ieşit din trup; şi o astfel de mireasmă

48

bine-mirositoare a minunatei miresme s-a vărsat acolo, încât tuturor celor ce se aflau acolo le era limpede că acolo nu venise altul decât începătorul miresmei. Iar după obiceiul ce se săvârşeşte la cei morţi, dezbrăcând trupul ei spre a-l spăla, au aflat la genunchii şi la coatele ei o piele aspră, precum cea a cămilei, de întinsa ei rugăciune şi de metanii până şi trupul cel mort mărturisind despre ce lucra duhul ei încă trăind ea.

6. încă şi o tânără fecioară pe nume Musa, precum mi-a povestit Prov, fratele ei, bărbat cucernic, a văzut noaptea în vedenie pe Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, care i-a arătat ei pe femeile cele de o vârstă cu dânsa, cu care aceea nu îndrăznea a se amesteca pe sine. Şi a întrebat Născătoarea de Dumnezeu de voieşte să fie împreună cu ele şi să se rânduiască împreună cu ceata ei. Iar ea, zicând cum că foarte voieşte, îndată Născătoarea de Dumnezeu i-a dat poruncă ca de aici înainte nimic copilăresc sau deşert să nu facă, ba şi de râs şi de joc să se înfrâneze, făcându-i cunoscut cu de-amănuntul că la fecioarele pe care le-a văzut în ceata ei va veni în ziua a treizecea.

Iar de atunci, fecioara s-a schimbat din toate obişnuinţele, şi toată copilăreasca ei uşurime din toată puterea o a ridicat de la dânsa; iar născătorii ei, aşa deodată schimbată văzând-o, minunându-se, o întrebau pe dânsa de pricina schimbării, iar ea le-a răspuns, zicându-le ceea ce-i poruncise Născătoarea de Dumnezeu, pe care o văzuse noaptea, vestindu-le lor şi în ce zi va să meargă în ceata ei. Şi, iată, în ziua a douăzeci şi cincea, a fost cuprinsă de fierbinţeală, iar întru cea de-a treizecea, când ceasul ieşirii ei s-a apropiat, a văzut iarăşi pe Născătoarea de Dumnezeu venind către dânsa, împreună cu fecioarele cu care i se arătase mai-nainte, şi chemând-o pe ea, aceasta le-a răspuns cu glas blând şi cu vederea plecată: „Iată, Doamnă, vin! Iată, Doamnă, vin!" Şi întru aceste glasuri şi-a dat duhul, care, din fierbinţeala trupului ei ieşind, a locuit cu fecioarele.

7. M-am înştiinţat încă şi de ceea ce s-a făcut la Preacucernicul Părinte Ştefan, care era bărbat fără de răutate, ce nu căuta câştigul şi care întru rugăciune se îndeletnicea totdeauna; despre acesta voi arăta mai întâi un lucru osebit, ca dintru acesta şi pe celelalte ale lui să le poţi înţelege. Odată, secerând grâul pe care îl semănase, l-a dus în arie [şopron]; şi în tot anul, împreună cu ucenicii săi, nu avea nimic altceva spre hrană decât grâul acela. Iar un om, de Diavolul fiind lucrat, văzând grâul zăcând în arie, foc aprinzând, l-a ars; iar altul, văzând ceea ce s-a făcut, i-a vestit robului lui Dumnezeu, adăugând şi acestea: „Vai, vai, părinte Ştefane, ce ţi s-a întâmplat!" Iar el, cu faţă liniştită şi cu ochi netulburat, i-a răspuns, zicând: „Vai ce i s-a întâmplat celui ce a făcut aceasta! Că mie ce mi s-a întâmplat?" înţeleg dar din aceasta la ce înălţime a puterii şi treaptă era întărit gândul acestuia: că, pre cel pe care-l avea spre hrană în tot anul pierzându-l, aşa fără de grijă a rămas şi netulburat, şi mai vârtos pentru acela ce a făcut păcatul l-a durut decât pentru paguba pe care a pătimit-o el.

Şi, apropiindu-se el de moarte, mulţi au fost cei ce s-au adunat acolo, ca acel sfânt suflet, din trup ieşind, sufletele lor să le pună lângă al său. Şi stând ei împrejurul patului lui, unii i-au văzut pe îngeri intrând, iar să zică ceva nicidecum n-au putut, iar alţii n-au văzut nimic, dar cu altă frică s-au prins la suflete. Dar şi cei ce au văzut şi cei ce n-au văzut, temându-se foarte, au fugit, neputând rămâne acolo. Şi ieşind acel sfânt suflet, s-a arătat luminat cine erau cei care l-au primit, a cărui ieşire nimeni din muritori n-a putut să o sufere.

8. Peste acestea, să-ţi fie ţie cunoscută şi aceasta: că nu totdeauna întru ieşirea sufletului se arată vrednicia acestuia, ci după moarte negreşit se arată. Drept aceea şi Sfinţii Mucenici multă cruzime au răbdat de la necredincioşi, dar care prin oasele lor cele moarte, prin semne şi minuni, în toate zilele au strălucit; iar uneori şi altminteri: mai-nainte de sfârşit temându-se unii, Atot-puternicul Dumnezeu împrăştie gândul lor cu descoperiri, ca ajungând la moarte să nu se teamă de nimic.

Iată, un frate ce petrecea împreună cu mine în mănăstire, pe nume Antonie, întru plânsul cel din toate zilele şi întru

49

nelipsitele lacrimi se nevoia a dobândi bucuria cea învistierită în moştenirea cea cerească; cu mult dor şi în multă vreme cugetând la sfinţitele cuvinte, nu căuta într-însele cunoştinţa graiurilor, ci plângerea cu străpungere [umilinţă], ca, printr-acestea trezvind gândul lui, părăsind cele pământeşti, în patria cea cerească prin vedere ridicată să se facă.

Deci acestuia prin vederea nopţii s-a zis aşa: „Iată, să fii gata, că Domnul a poruncit ca să te muţi!" Iar acela, zicând că nu are gata cele trebuincioase spre a se muta, a auzit îndată răspuns, zicându-i: „Dacă ceea ce zici este pentru păcatele tale, iată, s-au iertat ţie". Iar auzind el acestea, întru mare frică şi temere era. Iar în cealaltă noapte i s-au zis aceleaşi cuvinte. Iar după cinci zile, cu fierbinţeală fiind cuprins, toţi fraţii plângând şi rugându-se, a călătorit întru bucurie către Domnul.

9. Şi alt frate dintr-aceeaşi mănăstire, Merul cu numele, în multe lacrimi şi milostenie petrecea, iar rugăciunea nu lipsea niciodată din gura lui, fără decât în ceasul hranei şi al somnului. Deci s-a arătat lui prin vedenia nopţii cum o cunună de flori albe se pogora din cer; care [frate], după puţin, cu boală trupească fiind ţinut, cu multă negrijă şi în alinarea sufletului s-a săvârşit. Iar după patruzeci de ani, aproape de mormântul unde a fost îngropat, Petru, care acum este întâistătător al aceleiaşi mănăstiri, a voit a-şi face luişi mormânt; şi, ostenindu-se el acolo, precum a povestit, atâta mireasmă bine-mirositoare s-a suit din mormântul său, de ca şi când acolo ar fi fost adunate felurite flori mirositoare. Drept aceea, s-a făcut arătat că adevărat a fost ceea ce a văzut prin vedenia nopţii.

II.

Din viaţa Sfântului Sava

Trăia odată un bătrân, ce se trăgea din Bethania, pe nume Antim, care, după multe osteneli, după Dumnezeu împodobindu-şi viaţa, se afla de acea parte a râului către răsărituri, unde îşi zidise chilie în preajma turnului întemeiat de Fericitul Sava, şi, săvârşind acolo al treizecilea an, fiind cuprins aproape de sfârşit de oarecare boală, bătrânul zăcea acum pe patul durerii. Văzându-l deci aşa minunatul Sava, slăbit de boală şi de bătrâneţi îndelungate, îl poftea să se mute către una din chiliile bisericii, căci aşa ar fi putut fraţii să-l cerceteze şi să-l slujească fără osteneală. Cu acestea dar îl poftea pe el, dar el nu suferea, că „îndrăznea60 la Dumnezeu, zicea el, să se săvârşească acolo unde a şi pus început de a locuit.

Apoi, sculându-se Sava noaptea, mai-nainte de adunarea Utreniei, i se părea că aude o glăsuire ca de cântăreţi mulţi, dar socotind că se săvârşeau obişnuitele cântări ale Utreniei, se nedumerea întru sine-şi cum se făcea că nu după obicei, ci afară de obicei se săvârşea Utrenia. Deci mergând degrab la biserică, şi bine-încuiate aflând uşile, s-a întors înapoi şi iarăşi i se părea că aude glasurile auzite mai-nainte cântându-se cu multă dulceaţă. Iar cântarea era aşa: Trecevoi în locul cortului celui minunat, până la casa lui Dumnezeu, în strigăt de bucurie şi în mărturisirea glasului ce prăznuieşte (cf. Ps. 41: 4-5; 42: 4).

înţelegând deci de unde este glasul acestor minunate cântări, deşteaptă îndată şi porunceşte celui rânduit cu lovirea toacei să cheme pe fraţi; şi deodată adunându-se ei, luând Sava cu sine-şi pe oarecari fraţi, au ajuns cu tămâieri şi făclii la chilia bătrânului, căci cântarea de acolo se auzea. Şi, intrând înlăuntrul chiliei, n-a aflat pe nimeni altul decât pe bătrân, şi pe acesta, iată, săvârşit; pe care şi îmbrăţişându-l cu evlavie, şi câte de lege zise săvârşind, trupul cel sfinţit l-a dat îngropării.

III.

Din viaţa Sfântului Daniil Stâlpnicul

Se povesteşte despre Sfântul Daniil Stâlpnicul cum că, cu trei zile înainte de sfârşitul lui, s-au adunat către dânsul toţi sfinţii

60 appeiu; altfel spus: avea încredere în Dumnezeu.

50

cei din veac: Proorocii, Apostolii, Mucenicii şi toţi Sfinţii, ca să-l întâmpine pe dânsul; încă şi oarecari puteri cereşti, care, prieteneşte îmbrăţişându-l pe marele, îl îndemnau să săvârşească dumnezeiasca jertfă, pe care s-a şi arătat săvârşind-o. Şi însuşi împărtăşindu-se de preacuratele Taine, a dat după cuviinţă şi acelora. Şi iată, fiind el la cele de pe urmă răsuflări şi mulţi fiind cei ce s-au adunat, un bărbat, fiind stăpânit de dracul, s-a apropiat de stâlp, care prin venirea sfinţilor cea către cuviosul, strigând pe faţă, îi numea pe aceştia pe nume, pomenind şi de îngerii ce se adunaseră acolo; apoi a adăugat că pe când ziua va avea ceasul al treilea, Daniil se va duce către Domnul, iar necuratul duh, de Dumnezeu fiind mişcat, se va izgoni din locuirea cea îndelungată; şi iată acestea amândouă s-au şi făcut la vreme.

IV.

Din Pateric

Se spunea despre Avva Sisoe că atunci când era să se săvârşească, chemând pe Părinţi alături de el, faţa lui strălucea ca focul, şi a zis către dânşii: „Iată, a venit Avva Antonie!" Iar după puţin a zis: „Iată, a venit ceata Proorocilor!" Şi iarăşi faţa lui mai mult s-a luminat. Şi a zis iarăşi: „Iată, a venit ceata Apostolilor!" Şi încă lumina feţei lui s-a îndoit. Iar el, ca şi cum grăia cu oarecine, s-au rugat lui Părinţii, zicând: „Cu cine vorbeşti, Părinte?" Iar el a zis: „Iată, au venit îngerii ca să mă ia! Şi mă rog ca să mă lase să mă pocăiesc puţin". Şi i-au zis lui Părinţii: „Nu ai trebuinţă a te pocăi, Părinte!" Şi a zis lor: „Cu adevărat, nu mă ştiu pe sine-mi să fi pus început". Şi aşa aflară toţi că era desăvârşit. Şi iarăşi deodată faţa lui s-a făcut ca soarele, şi s-au spăimântat toţi, iar el a zis lor: „Vedeţi? Domnul a venit, zicând: «Aduceţi-Mi pe vasul pustiei!" Şi îndată şi-a dat duhul; şi s-a făcut ca un fulger, şi casa s-a umplut de mireasmă.

51

pricina a opta

Despre cei ce lipsesc din trup şi iarăşi se întorc, că după oareşicare iconomie Dumnezeiască se face aceasta; şi că păcătoşii de multe ori, încă suflând, văd pedepsele cele din iad, şi de draci se cutremură, şi aşa se despart de trup.

I.

A Sfântului Grigorie Dialogul

întrebarea lui Petru

1. Ce este aceasta pe care mulţi pătimesc, care, ca printr-o înşelăciune, sunt traşi din trup? Şi, până la vreme neînsufleţiţi făcându-se, iarăşi se întorc?

Răspunsul Sfântului Grigorie

Aceasta, Petre, dacă vei înţelege bine, nu este înşelare, ci învăţătură; că milostivirea lui Dumnezeu, pentru prea marele dar al milei, face aceasta iconomiceşte, ca mulţi după ieşire iarăşi în trup să se întoarcă, pentru ca văzând muncile iadului, de care auziseră şi în care credeau, mai vârtos să se teamă.

2. Un călugăr oarecare pe nume Petru, lipindu-se de un călugăr bătrân ce locuia într-un loc pustiu şi stufos numit Evvasa61, s-a înştiinţat de acest povăţuitor că, mai-nainte de a locui în pustie, venindu-i boală, a murit; şi îndată iarăşi înapoi dându-se [sufletul lui], zicea că a văzut muncile iadului şi nenumăratele locuri ale focului, adeverind cum că văzuse şi pe oarecari puternici ai lumii ce stăteau spânzuraţi într-aceeaşi pară de foc; iar dacă şi el fusese adus pentru a fi aruncat acolo, zicea că de năprasnă s-a arătat un înger strălucind, care l-a ţinut pe acesta ca să nu mai fie aruncat acolo, şi i-a zis acestuia: „Du-te în calea ta, luând de aici încolo aminte de sine-ţi la cum vei trăi!"

Iar după glasul acestuia, încălzindu-se câte puţin mădularele acestuia, şi deşteptându-se din somnul morţii celei

61 După unii, Evvasa (Eppaoâ) pare a fi una cu Ibiza, o insulă din Arhipelagul Balearelor, din Marea Mediterană, ce aparţine Spaniei.

veşnice, a povestit toate cele ce s-au făcut cu dânsul. Iar pe urmă, pentru că a văzut muncile cele din iad şi s-a spăimântat, într-atâtea postiri şi privegheri s-a dat pe sine-şi, încât şi limba o lăsa fără vorbă, pentru el grăind petrecerea lui. Aşadar, moartea lui s-a lucrat cu prea minunata Pronie a lui Dumnezeu. Iar fiindcă inima omenească este [adesea] în grea asprime [învârtoşare], iar arătarea muncilor poate cândva să o întoarcă prin pocăinţă, la unii, dimpotrivă, se poate face spre mai multă osândă: aceştia, chiar şi după ce au văzut acele înfricoşătoare munci, întorcându-se în viaţa de acum, iarăşi aşijderea au rămas neîndreptaţi, nemai rămânându-le niciun răspuns.

II.

Al aceluiaşi Sfânt Grigorie Dialogul, către acelaşi diacon Petru

Că de multe ori, sufletele, în trupuri fiind, văd oarecari munci de la duhurile răutăţii, unele spre zidirea lor, iar altele spre zidirea celor ce aud.

1. Un copil oarecare, pe nume Teodor, era foarte neaşezat; iar fratele lui, fiind călugăr, de nevoie mai vârtos decât de voie, a urmat viaţa în mănăstire; şi foarte nesupus fiind, dacă cineva îi spunea ceva bun spre mântuirea sa, nu numai că nu făcea, dar nici cu auzul nu voia să audă şi nici nu suferea să vină vreodată în portul (schima) sfintei petreceri (adică să se călugărească). Dar fiind el lovit în coapsă de boala ciumei62 şi venind în ceasul de pe urmă, s-au adunat toţi fraţii lângă dânsul; iar dacă l-au văzut

62 Mai exact, ciumă bubonică.

52

stingându-se că trupul lui deja se răcise şi murise din mai toate părţile, în pieptul lui rămânând doar puţină căldură de viaţă făceau în chip osebit rugăciune pentru dânsul, rugându-se Iubitorului de oameni Dumnezeu a-i fi lui milostiv întru ieşire. Iar rugându-se fraţii, acela a început de năprasnă a striga cu mare glas şi a tăia astfel rugăciunile fraţilor, zicând: „Depărtaţi-vă de la mine, depărtaţi-vă, că, iată, m-am dat spre mâncare balaurului, care, pentru starea voastră de faţă, nu poate a mă mânca. Că, iată, capul meu l-a îmbucat în gura lui. Deci daţi loc ca nu mai mult să mă osândească, ci ce are să facă să facă mai degrab, căci dacă m-am dat lui aici spre mâncare, de ce zăboviţi ca să fiu ţinut aici?" Iar fraţii i-au zis lui:

„Frate, fă-ţi semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci peste tine!" Iar acela cu prea mare strigare a răspuns, zicând: „Cu adevărat, aş vrea, dar nu pot, căci sunt îngreuiat de balele balaurului acesta!"

Şi auzind fraţii aceasta, au căzut cu toţii la pământ, rugându-se cu lacrimi pentru izbăvirea lui cu mai multă osârdie şi fierbinţeală; petrecând ei dar întru rugăciune, bolnavul a strigat cu glas mare: „Dau mulţumire lui Dumnezeu că, iată, balaurul cel ce mă luase spre mâncare a fugit, pentru rugăciunile voastre, şi n-a putut să mai stea aici. Iar acum rugaţi-vă pentru păcatele mele, că sunt gata a mă întoarce şi desăvârşit a părăsi viaţa cea mirenească. Şi, dobândind îndată putere de viaţă, s-a întors apoi cu toată inima către Dumnezeu şi, astfel, pentru bătaia cu care se pedepsise din destul, [a ajuns de] şi-a schimbat socoteala63, şi aşa a ieşit din trup.

2. Iar aceasta, muncirea cea după moarte adică, spre folosul său a văzut-o; iar alţii, precum am zis, încă suflând, pentru a noastră zidire, văzând muncile cele de la duhurile cele necurate, le spun de îndată celorlalţi şi îndată îşi dau duhul. Iată şi un bărbat oarecare, pe nume Hrisaorie, era foarte vestit după cele ale lumii acesteia, şi cu cât prisosea în bogăţie, cu atât se îmbogăţea întru patimi: îngâmfându-se întru mândrie se supunea voilor trupului, cu sârguinţă nevoindu-se spre a grămădi bogăţie -, cu scumpătatea se ardea peste măsură. Dar binevoind Dumnezeu a pune sfârşit mulţimii răutăţilor lui, l-a lăsat să cadă într-o boală purtătoare de moarte.

Şi venind ceasul morţii, iar el având ochii deschişi, a văzut înfricoşătoarele şi întunecatele duhuri stând înaintea lui şi trăgându-l cu sila spre a-l duce în cuptoarele iadului. Iar el a început a tremura şi a se îngălbeni şi, peste tot trecându-l sudorile, a strigat cu glas mare şi a cerut o încetare hotărâtă, iar către fiul său, pe nume Maxim pe care eu, ajungând mai pe urmă călugăr, şi pe acela l-am cunoscut de călugăr -, zicea: „Aleargă, Maxime, că eu niciodată nu ţi-am făcut rău, întru credinţa ta mă primeşte".

Iar Maxim, tulburat şi plângând, a venit lângă el, urmându-l pe el şi ceilalţi ai casei; dar aceştia nu vedeau duhurile viclene ce-l sileau foarte pe acesta, venirea acestora pricepând-o prin mărturisirea aceluia şi prin chinul pătimirilor lui: că de frică şi de vederea lor se întorcea pe sine în pat încoace şi-ncolo, iar uneori, şi pe partea stângă zăcând, îi vedea pe aceia stând înaintea lui, a căror vedere nu o putea suferi, iar alteori, spre perete întorcându-se, şi acolo îi vedea pe dânşii de faţă şi, aşa strâmtorându-se, a început a striga cu mare glas aşa: „Măcar până dimineaţă să înceteze! Măcar până dimineaţă să înceteze!" Iar într-aceste glasuri a ieşit din trup. Deci, dintr-aceasta se arată luminat că nu pentru sine-şi, ci pentru noi a văzut aceasta, ca, învăţându-ne noi acestea, să ne temem şi să ne îndreptăm. Că ce l-a folosit pe acela vederea duhurilor celor rele mai-nainte de moarte şi a cere curmarea lor, pe care şi cerând-o, nu o a dobândit?

3. încă şi Atanasie, care era preot la noi, mi-a povestit că în Iconiu, de unde se trăgea şi el, este o mănăstire ce se numeşte a „Galatenilor", întru care oarecare călugăr de toţi era socotit a fi întru prea mari petreceri şi deprinderi şi cinstit; dar, precum s-a arătat în sfârşit, era departe de ceea ce se arăta: că pe sine-şi se arăta că posteşte împreună cu fraţii, iar pe ascuns de aceştia mânca.

53

Şi, venind boală asupră-i, a ajuns întru cele de pe urmă ale vieţii; şi, cunoscându-se pe sine apropiat de sfârşit, i-a chemat la sine pe toţi fraţii din mănăstire, iar ei s-au adunat cu osârdie, aşteptând să audă oarece lucru mare şi dorit de la un bărbat îmbunătăţit ca acesta care se săvârşea. Iar acela, plângând şi tremurând, a zis către dânşii: „Voi credeţi că am postit împreună cu voi, iar eu mâncam pe ascuns, iar acum m-am dat spre mâncare balaurului, care picioarele şi genunchii mei cu coada lui le-a legat, iar capul lui, înlăuntrul gurii mele băgându-l, duhul meu sugându-l îl smulge". Acestea zicând, îndată a murit, neîngăduindu-i-se ca prin pocăinţă să se poată izbăvi de balaurul acela. Deci se arată luminat şi întru aceasta că numai spre folosul nostru, al celor ce auzim aceasta, s-a arătat aceasta, căci el, deşi l-a făcut cunoscut pe vrăjmaşul căruia i s-a dat, nu a putut scăpa de el.

III.

Din povestirea călătoriilor Sfântului Apostol Toma

Toma, Marele Apostol, de Domnul fiind pus în slujba neguţătorului Ambani ca rob desăvârşit în meşteşugul teslăriei, şi împreună cu dânsul în India ajungând, a fost adus către împăratul şi, despre iscusinţă fiind întrebat, a adeverit că este desăvârşit în meşteşugul teslăriei, povestind prea multe despre dânsa. Şi, cu adevărat, mult-iscusit la aceasta se arăta celor ce-l auzeau prin cuvintele lui, pentru care şi bani prea mulţi de la împăratul i s-au încredinţat, ca să-i zidească lui palate în oareşicare loc. Iar el, luând banii cei mulţi, i-a dat celor în nevoi. Deci, după oarecare vreme, împăratul a trimis ca să cerceteze cele zidite şi s-a înştiinţat de la trimişi că Toma nu s-a atins nicidecum de zidiri, nici de începutul lor, iar banii încredinţaţi lui i-a risipit pe toţi la săraci. îndată aprinzându-se de mânie, a poruncit ca numaidecât să-l aducă înapoi pe Apostol legat de mâini, însă acesta a stat de faţă mai degrab decât cuvântul. Iar împăratul a zis către Toma: „Ziditu-mi-ai palatul?" Iar el a zis cu multă veselie: „Da". Iar împăratul: „Să merg şi să-l văd". Iar Apostolul: „Nu-ţi este cu putinţă să-l vezi în veacul de acum; dar după mutarea de aici îl vei vedea şi te vei îndulci de el", căci a se închipui cineva vrednic să-l dobândească şi să-l îmbrăţişeze în veacul de acum, aceasta socoteşte-o amăgire, împărate Gundafor (căci aşa se numea).

Iar atunci, fără lucruri şi fără nimic împrejur aflându-l pe Toma, şi, de aici, deznădăjduindu-se de darea înapoi a banilor, deopotrivă cu greutatea mâniei, i-a izvodit şi moartea: a-l dezgoli de piele şi a-l trimite focului. Dar Cel ce pe toate le face şi le preface după voia Sa îl atinge cu rană de moarte pe Gad, fratele lui Gundafor împăratul. Iar acest Gad, rănindu-se mai mult decât fratele său, împăratul, cu mâhniciunea nedobândirii palatelor, însuşi se turba asupră-i, ca asupra unui batjocoritor, şi cu fratele său se pricea către grăbirea morţii aceluia, însă moartea acestuia [a lui Gad] s-a făcut dezlegare apostoleştii morţi [ce o plănuise Gundafor]: că, uimind pe acesta cu mărimea aceluia, pentru îngroparea aceluia [a lui Toma] nu se mai îndeletnicea; dar cum şi întru aceasta face minuni Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, luând atunci îngerii sufletul lui Gad, i-au arătat veşnicele locaşuri ale celor ce se mântuiesc. Şi era unul care le întrecea pe celelalte cu frumuseţea şi cu mărimea şi cu covârşitoarea slavă, iar el se ruga celor ce-l purtau să-l pună să locuiască într-una din cele mai mici chilii ale acestuia; iar ei nu voiau să-l asculte, zicând că sunt ale lui Gundafor, fratele său, pe care i le-a zidit Toma străinul. Iar el, auzind aceasta, mai fierbinte se ruga să-l lase pe dânsul să meargă şi să le cumpere de la fratele său. Iar Cel ce pe cele de aici le-a binevoit, Acela cu al Cărui Duh toate se poartă, a întors iarăşi în trup sufletul acelui om, pentru ca, pe lângă izbăvirea Apostolului, să dăruiască prin învierea lui [a lui Gad] mântuire multor suflete.

Deci îmbrăcând [Gundafor] trupul cel fără suflare a lui Gad cu cele de îngropare, s-a făcut cunoscut îngropătorilor insuflat de năprasnă, care, şi spăimântându-se, au

54

alergat de au vestit împăratului Gundafor ceea ce s-a făcut. Şi, minunându-se, a venit şi a stătut de faţă lângă fratele său. Iar el o, minune! buzele cele închise cu moartea ca din somn desfăcându-le, se ruga lui, zicând: „Te poftesc, frate, să-mi vinzi palatul pe care-l ai în ceruri, cel pe care ţi l-a zidit creştinul Toma".

Ridicându-şi împăratul mintea la cele zise de dânsul şi înţelegând cum că Toma ar fi Apostol al lui Dumnezeu şi cum că Cel propovăduit de dânsul, Acela este Dumnezeu adevărat şi iubitor de oameni, s-a luminat şi el cu raza credinţei şi a răspuns către fratele lui: „Mi-e peste putinţă, frate, să-ţi dau acea avere, al cărei câştig iarăşi nu este cu lesnire a-l afla, ci mă rog ca mai vârtos eu însumi să-l dobândesc; însă eu pe acel meşter ţi-l voi da care prin Dumnezeiasca Pronie încă se află viu -, nădăjduind că-ţi va lucra şi ţie asemenea". Şi a pus îndată înaintea lui pe Toma, scoţându-l din temniţă şi din legături, şi amândoi mai-nainte de toţi au căzut înaintea Marelui rugându-se să le ierte lor fărădelegea cea întru necunoştinţă şi să le vestească şi lor pe Dumnezeul Cel necunoscut şi poruncile Lui, ca, de aici înainte trăind, să poată dobândi nevăzutele şi veşnicele bunătăţi, a căror icoane şi preînchipuiri Gad s-a învrednicit a le vedea.

Acestea auzindu-le Apostolul, şi de adâncul Proniei spăimântându-se, şi lui Dumnezeu după cuviinţă mulţumindu-I, s-a rugat apoi peste dânşii şi i-a făcut catehumeni, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; încă şi pe ceilalţi hinduşi, dintru aceasta crezând ei, a botezat aici nenumărate mulţimi.

IV.

Din Pateric

Un stareţ oarecare a mers odinioară într-o cetate ca să-şi vândă vasele; şi s-a întâmplat de a şezut la poarta unui bogat ce trăgea să moară. Deci, şezând el, lua aminte; şi a văzut pe oarecari bărbaţi negri cu chip înfricoşător călare pe cai, şi aceia negri, având dobe de foc în mâinile lor. Şi, ajungând la poartă, au pus caii să stea afară, iar ei au intrat; şi, văzându-i pe dânşii bolnavul, a strigat cu mare glas: „Doamne, miluieşte-mă şi-mi ajută!" Iar aceia i-au zis lui: „Acum, când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? Pentru ce, luminând ziua, nu L-ai căutat pe El? Acum nu mai este ţie nădejde de mântuire, nici mângâiere". Şi aşa, cu sila smulgându-i sufletul, s-au dus.

V.

A Sfântului Efrem

Fraţilor, mare frică este în ceasul morţii; căci în ceasul despărţirii sufletului de trup, stau lângă el toate lucrurile pe care le-a făcut în noapte şi în zi, şi bune şi rele; iar îngerii se grăbesc sârguindu-se a-l împinge afară din trup; deci sufletul celui păcătos, văzând lucrurile sale, se teme să iasă, iar silit fiind de îngeri şi tremurând pentru lucrurile sale, zice către dânşii: „Daţi-mi loc un ceas ca să ies!" Iar către suflet răspund toate lucrurile şi zic: „Tu eşti cel ce ne-ai lucrat pe noi, deci mergem cu tine către Dumnezeu". Şi aşa tremurând sufletul şi tânguindu-se, se desparte de trup şi se duce să stea înaintea nemuritorului împărat.

VI.

Din Pateric

Povestit-a un stareţ acestea: „Un frate, vrând să se ducă la călugărie, era oprit de mama sa. Iar el nu înceta să stăruie către scopul lui, zicând: «Voiesc să-mi mântuiesc sufletul». Şi dacă mult sârguindu-se, n-a putut să-l oprească pe el, mama i-a dat voie să se ducă. Iar el, ducându-se şi făcându-se călugăr, şi-a cheltuit viaţa sa întru lenevire. Iar mama lui a murit. După o vreme însă, îmbolnăvindu-se şi el de boală grea, trăgea să moară cu moarte îngrozitoare, şi, ca întru leşinare făcându-se, a ieşit din trup şi s-a răpit la judecată; şi a aflat pe mama lui alături de cei osândiţi, adică cu cei ce se muncesc. Iar aceea, dacă l-a văzut mirându-se, a zis: „Fiule, au şi tu te-ai osândit în locul

55

acesta? Şi unde sunt cuvintele pe care le ziceai, «că voiesc să-mi mântuiesc sufletul»?" Iar el, foarte ruşinându-se de cele ce le-a auzit, stătea mâhnit, neavând ce răspunde către dânsa. Apoi a auzit glas, zicând: „Luaţi-l pe acesta de aici!" Şi îndată întorcându-se întru sine din uimire, povestea celor de faţă toate câte a văzut şi a auzit, şi slavă mare înălţa lui Dumnezeu, Celui ce caută în tot chipul mântuirea păcătoşilor.

Iar când s-a însănătoşit de boală, închizându-se pe sine, şedea grijindu-se de mântuirea sa, pocăindu-se şi plângând pentru cele ce a lucrat mai-nainte întru lenevirea sa. Şi atât de mare era străpungerea [umilinţa] lui întru lacrimi, încât cei ce-l vedeau îl rugau să mai slăbească puţin [nevoinţa], ca nu cumva să pătimească şi vreo vătămare oarecare din nemăsurarea plânsului, iar el nu voia să se mângâie, zicând: „Dacă dosădirea maicii mele n-am putut suferi, cum voi răbda ruşinea din ziua judecăţii înaintea lui Hristos, a Sfinţilor îngeri şi a toată făptura?

Să luăm aminte şi noi, fraţilor64, a petrece şi a ne nevoi şi după făgăduinţa şi socotinţa rudeniilor noastre după trup şi a celorlalţi oameni, de care ne-am depărtat cu mărturisire pentru plăcerea cea către Dumnezeu; iar dacă vom trăi într-alt fel care lucru să nu fie! -, cum vom răbda ruşinea de la înfricoşătoarea Judecată? Nu numai înaintea a toată făptura cea de sus şi a celei de jos, ci şi înaintea celor care înainte erau ai noştri sau cunoscuţi de-ai noştri, de care am fugit ca să ne apropiem de Dumnezeu? Iar dacă atunci ne vom osândi împreună cu dânşii, pe lângă toate relele noastre [care ne pârăsc], îi vom avea pârâşi şi dosăditori şi pe aceştia; iar pierzând singliticul65, precum zicea oarecare din sfinţi, nici [viaţa] cea călugărească nu o am îndreptat, pentru care am ieşit din lume66.

64 De aici ne grăieşte autorul, Pavel Monahul.

65 Viaţa ca senator, rangul de senator. Avem aici o ironie însoţită de o metaforă. Nu întâmplător trad. neogr. redă termenul prin „desfătările vieţii din lume”.

66 Sfântul citat mai-nainte e Sfântul Vasile cel Mare. Apoftegma din care citează Pavel se află în Pateric, la Avva Cassian, Cap. 7, loc în care trad. rom. a Patericului nu o redă fidel pe cea grecească.

56

PRICINA A NOUA

Arătare despre locul unde se duc sufletele celor ce se sfârşesc şi cum sunt după despărţire.

I.

Din viaţa Sfântului Pavel Thebeul

întorcându-se Sfântul Antonie către Sfântul Pavel Thebeul şi aducând lui veşmântul Sfântului Atanasie, precum i se poruncise a i se aduce de acela, iată, nu departe de peşteră fiind, la al treilea ceas a văzut pe cale cu ochii cu care văd cei ce se învrednicesc a vedea unele ca acestea cetele îngerilor, adunarea Apostolilor, danţurile Proorocilor, rânduiala [tagma] Mucenicilor, iar în mijlocul lor era sufletul lui Pavel, care biruia strălucirea zăpezii, luminând mai mult decât dânsa, cu multă veselie suindu-se la ceruri.

II.

Din viaţa Sfântului Pahomie

Marelui Pahomie ce petrecea într-una din mănăstirile lui i s-a vestit că un frate din Mănăstirea Hinoboschionilor, în boală zăcând şi la mare strâmtorare fiind, cerea să dobândească binecuvântare de la dânsul; acestea auzindu-le omul lui Dumnezeu, sculându-se, mergea către dânsul şi, apropiindu-se ca la două-trei stadii de locul unde era fratele cel bolnav, a auzit glas sfinţit şi minunat cântându-se în văzduh şi, privind, a văzut sufletul fratelui ducându-se pe drum luminat de îngeri cântători spre fericita viaţă, iar fraţii care îi urmau lui nici glas nu simţeau, nici altceva nu vedeau, ci numai pe dânsul văzându-l privind către răsărituri, au zis către el: „Te-ai oprit, Părinte?" Iar el a zis către dânşii: „Alergăm în zadar, că de atunci privesc la dânsul cum e dus în viaţa veşnică". Şi rugându-l să le spună lor cum a văzut [că se afla] sufletul, le-a povestit lor toate câte erau cu putinţă a fi povestite. Iar unii dintre ei, mergând

mai repede la mănăstire, au cercetat mai cu deadinsul de ceasul în care a adormit fratele şi au cunoscut că era acelaşi cu cel în care Părintele l-a văzut suindu-se cu slavă la ceruri.

III.

Din Pateric

Povestit-a un stareţ: „Era o fecioară oarecare bătrână, foarte sporită întru frica lui Dumnezeu, şi care, întrebată fiind de mine despre pricina depărtării sale de lume, a povestit, zicând: «Mie, o, minunatule, tata îmi era blând şi liniştit cu obiceiul, iar cu trupul era neputincios şi bolnăvicios, încât cea mai mare parte a vieţii lui a petrecut-o lipit de pat. Şi trăia cu atâta neiscodire de sine67, încât arareori venea în vorbă cu cineva. Iar de se întâmpla să fie sănătos, se îndeletnicea lucrând cu răbdare la munca pământului, de unde ne aducea şi roade; şi avea atât de multă tăcere, încât celor ce nu-l ştiau li se părea că este mut.

încă şi mamă având, aceasta era cu totul împotriva tatălui: că iscodea şi cele din afara ţării, şi aşa cu multă limbuţie uneltea către toţi, încât niciodată nu o puteai vedea pe dânsa măcar cât de puţin tăcând, uneori ba certându-se şi pricindu-se, iar alteori, zicând cele deşarte şi fără de ruşine; încă şi multă vreme petrecea la beţia vinului cu bărbaţi neastâmpăraţi; şi era precum o curvă mult-cheltuitoare, şi rău-iconomisea cele dinlăuntru ale casei, încât averile, măcar că nu puţine erau, nu era cu putinţă să ne ajungă, că îi erau încredinţate de tatăl meu cele ale casei. Astfel trăind aceasta, n-a fost nicio boală trupească care să o întunece vreodată

67 Sau: simplitate.

57

şi nici vreo durere întâmplătoare n-a simţit în toată viaţa ei, ci trupul ei îl avea zdravăn şi sănătos.

Şi s-a întâmplat ca tatăl meu să moară doborât de boalele cele îndelungate. Şi îndată s-a tulburat văzduhul, şi tunete şi fulgere deseori se făceau, şi atât de multă şi necurmată ploaie se pogora, încât n-am putut ieşi deloc din căscioară vreme de trei zile, întru care şi tatăl meu zăcea neîngropat. Iar oamenii satului, văzând aceasta, aduceau nenumărate clevetiri asupra mortului, zicând: «Iată ce fel de răutate a fost acesta între noi, care, deşi se afla împreună cu noi, se tăinuia de noi! Căci, cu adevărat, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost unul ca acesta, pentru aceasta nici nu-i este îngăduit a se îngropa». Dar noi, ca nu cumva trupul să se dezlege înlăuntru şi aşa neintrată să ne facă nouă casa, scoţându-l pe dânsul, măcar că ploua, cum am putut, l-am dat pe dânsul îngropării. Iar maica mea, mai multă slobozenie luând, mai fără de ruşine uneltea neastâmpărarea; şi, pe scurt, făcând casa curvăsărie, cu cele de-a pururea desfătări îşi cheltuia avuţia, încât, după atâtea prădăciuni, începurăm să ne lipsească aproape toate. Iar după multă vreme, abia venindu-i ei moartea, a dobândit o grijire atât de mare, încât se părea că şi văzduhul ajută la îngroparea ei.

Deci, după îngroparea maicii mele, trecând eu de vârsta copilărească şi poftele ridicându-se acum spre urmarea desfătărilor, într-o seară mi-a venit un cuget: «Oare ce viaţă voi alege?» Şi ziceam întru sine-mi: «Oare voi alege viaţa tatălui meu, trăind în blândeţe, cinste şi întreagă-înţelepciune? Dar acela, petrecând aşa, n-a dobândit niciun bine, ci totdeauna cu boli şi cu necazuri topindu-se, aşa s-a dus de aici, nici măcar de îngropare ca ceilalţi oameni neavând parte. Deci, dacă o astfel de petrecere plăcea lui Dumnezeu, pentru ce a pătimit atâtea rele? Dar viaţa maicii mele cum era? Oare nu petrecea pururea în benchetuiri şi în dezmierdări, şi în sănătate şi fără rea pătimire a petrecut viaţa? Aşa trebuie să trăiesc şi eu, că mai bine este a da crezare ochilor mei decât cuvintelor altora».

Deci, cum mi s-a părut mie, ticăloasei, a urma urmelor maicii mele, iată, m-a apucat noaptea şi, în somn cufundându-mă, mi-a stătut înainte un bărbat oarecare, mare la trup şi înfricoşător la vedere; şi mânios pe mine, şi sălbatic căutând spre mine, mă întreba cu glas aspru, zicând: «Spune-mi mie care sunt gândurile inimii tale?» Iar eu, tremurând toată, nu îndrăzneam nici să caut la dânsul. Iar acela, folosind glas aspru, zicea: «Vesteşte-mi care sunt cele părute ţie?» Iar dacă m-am văzut slăbănogită cu totul de frică şi ieşită din minţi, el mi-a adus aminte de toate câte am cugetat în mintea mea. Iar eu, puţin putând a mă întări pe sine-mi şi pentru că nu puteam tăgădui, m-am întors spre rugăciune şi mă rugam să mă învrednicesc de iertare. Iar el, luându-mă de mână, zicea: «Vino de vezi pe mama ta şi pe tatăl tău, iar după acestea, a cărui viaţă vei voi, pe aceea alege-o ţie».

Deci, scoţându-mă din trup, m-a dus într-un câmp oareşicare al Raiului, unde erau fel de fel de copaci plini de roade, a căror frumuseţe biruiesc putinţa povestirii. Acolo dar umblând eu împreună cu dânsul, m-a întâmpinat tatăl meu, şi, îmbrăţişându-mă, mă săruta, numindu-mă fiică dorită. Şi, îmbrăţişându-l şi eu, mă rugam a fi împreună cu dânsul. Iar el a zis: «Acum nu este cu putinţă a fi aceasta; dar, dacă vei urma urmelor mele, nu după mult timp vei veni aici». Iar eu, pe când încă mă rugam a fi împreună cu dânsul, trăgându-mă îngerul de mână, a zis: «Vino de vezi şi pe mama ta, ca să cunoşti din lucruri către care viaţă socoteşti că-ţi este de folos a te abate». Şi luându-mă într-un loc oarecare foarte întunecat, plin de scrâşnire şi de tulburare, mi-a arătat un cuptor de foc arzând ce vâlvâia cumplit şi pe oarecari înfricoşaţi stând înaintea cuptorului; iar eu, privind în cuptor, am văzut înlăuntru pe maica mea cufundată până la grumaz în foc şi mulţime de viermi de pretutindeni muncind-o, iar ea, de atâta durere, scrâşnea şi clănţănea din dinţi; şi, văzându-mă pe mine, mă striga cu plângere, zicând: «Vai mie, fiica mea, de nesuferitele dureri! Vai mie de nesuferitele munci! Amar mie, ticăloasei! Că, pentru

58

puţină dulceaţă, ce fel de munci mi-am solit mie! Amar mie, nenorocitei, că în locul dulceţilor celor vremelnice mă muncesc veşnic! Ci miluieşte-mă, fiică, pe mine, maica ta, pe cea aşa arsă şi mâncată! Adu-ţi aminte de hrana pe care o ai câştigat de la mine şi mă miluieşte, şi-mi dă mână de mă scoate de aici!» Iar eu, lepădându-mă de acei cumpliţi ce stăteau înainte şi nici îndrăznind să mă apropii, aceea iarăşi striga cu lacrimi: «Nu trece cu vederea pe cea care se chinuie atât de cumplit în Gheena focului, pe cea mâncată de viermele cel neadormit». Iar eu, durându-mă sufletul pentru dânsa, am întins mâna ca să o trag pe dânsa; dar, atingându-se puţin focul de mână, durându-mă foarte, am început a mă văieta şi a suspina cu plângere. Iar cei din casă, sculându-se din pricina vaietelor şi aprinzând focul, au alergat către mine şi mă întrebau de pricina plângerii.

Iar eu, venindu-mi întru sine-mi, cele ce am văzut le-am povestit lor; şi, de aici, am început a râvni viaţa tatălui meu, şi aşa mă rog a dobândi aceasta şi părţii celor împreună cu dânsul a mă face, din înseşi lucrurile adeverindu-mă cu darul lui Dumnezeu ce fel de cinste şi slavă sunt învistierite celor ce aleg a vieţui cu bună şi dreaptă credinţă; şi iarăşi, ce fel de munci aşteaptă pe cei ce cu îndulcirile patimilor îşi cheltuiesc viaţa.

IV.

A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Benedict, omul lui Dumnezeu, stând într-o zi în chilia sa, ridicând în văzduh ochii săi, a văzut sufletul cuvioasei lui surori ca un porumbel strălucind ridicându-se la cer; şi, umplându-se de duhovnicească veselie, a mulţumit mult lui Dumnezeu; apoi a vestit sfârşitul ei fraţilor celor ce erau cu el, pe care i-a şi trimis de îndată ca pe cinstitul şi curatul ei trup să-l aducă în mănăstire; căci locul unde se nevoia fecioara aceasta nu era departe de locul mănăstirii cuviosului; deci, mergând fraţii şi aflând-o pe dânsa răposată, au adus sfântul ei trup şi l-au îngropat la mormântul pe care şi-l gătise luişi dumnezeiescul Benedict; căci cei a căror minte era împreunată întru Duhul Sfânt Cel dintru dânşii în timpul vieţii, nici de preasfintele trupuri nu s-au despărţit.

2. încă şi altădată, acest om al lui Dumnezeu, stând într-o noapte şi rugându-se Preaputernicului Dumnezeu, căutând în sus, iată, fără de veste vede arătându-se o revărsare de lumină ce a făcut să se risipească tot întunericul nopţii, iar văzduhul se lumina aşa de tare, încât strălucea mai mult decât lumina zilei; şi încă altă taină, plină de minune a urmat în ceasul vedeniei aceleia, precum a povestit pe urmă cuviosul acesta. „Că am văzut, zice, şi iată, toată lumea, ca sub o rază de soare se adunase"; şi luând aminte la această strălucire cerească, a văzut sufletul lui Ghermano, episcop de Capua68, ca o sferă de foc înălţându-se de îngeri în ceruri. Şi, trimiţând a doua zi solie în cetatea acestui bărbat drept, s-a înştiinţat că săvârşirea Sfântului Ghermano a fost în aceeaşi vreme în care văzuse şi el ieşirea sufletului lui către cer.

Petru

Şi cum se poate să se adune toată lumea sub o rază de soare mai-nainte de învierea cea de obşte, şi cum este cu putinţă a se vedea toată lumea de către un singur om?

Grigorie

Ia aminte cu deadinsul Petre la ceea ce zic: sufletului celui ce vede pe Ziditorul, toată lumea îi pare strâmtă; căci însăşi vederea dumnezeieştii lumini se face prin sălăşluirea acesteia înlăuntru în minte, şi atât de mult se suie, se lărgeşte şi se întinde mintea de dânsa către Dumnezeu, încât se face mai presus de toată făptura, şi, aşa făcându-se acolo şi atât de lărgită văzându-se pe sine, cunoaşte cât de mică este făptura pe care mintea, întru smerirea trupului fiind, nu o putea cuprinde sau vedea. Deci cum nu e lucru minunat dacă şi acest bărbat, întru lumina lui Dumnezeu

68 Vechi oraş din Italia, din provincia Campania.

59

fiind şi de Dânsul fiind aşa de înălţat şi lărgit, pe toată lumea ca şi când ar fi fost adunată înaintea lui o a văzut? Nu e aşa de minunat că înainte-i a stătut cerul şi pământul pe cât este aceea că mintea lui, cu acea lumină gândită către Dumnezeu fiind răpit şi înălţat, a văzut cu lesnire întru Dânsul toate cele arătate; că fiecare din cele ce sunt, în lăuntrul lui Dumnezeu sunt. De aceea, într-acea lumină ce i-a luminat ochii cei dinafară, lumina cea dinlăuntru i-a luminat ochii lui cei gânditori, prin care lumină şi sufletul, întru cele înalte hrănindu-se, i s-au arătat lui şi cât de strâmte sunt toate părţile cele mai de jos.

Petru

Aşa este; precum zici, aşa socotesc şi eu.

Grigorie

în vremea în care acest purureapomenit bărbat voia să iasă din această viaţă şi a merge către Dumnezeu, apucând înainte, a vestit ziua sfârşitului său şi celor împreună cu dânsul ucenici, şi celor de departe, dar şi cum că se va face şi oarecare semn prin care vor cunoaşte când se va despărţi de trup. Deci, mai-nainte cu şase zile de cuvioasa lui adormire, a poruncit a i se deschide mormântul lui. Şi numaidecât căzând într-o fierbinţeală69, timp de şase zile trupul lui n-a încetat să ardă; iar în a şasea zi a poruncit ucenicilor lui ca să-l ridice pe dânsul şi să-l ducă în casa de rugăciune. Şi ducându-se acolo, şi de Preacuratele Taine împărtăşindu-se, în mijlocul ucenicilor stând şi de dânşii purtându-se şi întărindu-se, a înălţat mâinile la cer şi, aşa, privind în sus şi rugându-se, şi-a dat sfântul suflet. Iar într-acel ceas, unor doi fraţi unul adică care se liniştea în chilia sa, iar altul locuind departe li s-a arătat o vedenie asemănătoare. Văzut-au aşadar fiecare, iată, o cale oarecare minunată, întinsă de la chilia cuviosului până la cer către răsărituri, şi era aşternută cu oarecari haine minunate numai de mătase, şi pe dânsa nişte bărbaţi

69 Mai exact, malarie.

minunaţi ţinând făclii, care suiau păşind apăsat, iar un alt bărbat ce purta haine albe, luminat şi acela, îi întreba de ştiu a cui este calea aceasta la care luând aminte se minunează. Iar ei, zicând că nu ştiu, cel ce li s-a arătat le-a zis lor: „Aceasta este calea pe care iubitul lui Dumnezeu Benedict se suie la cer". Şi venindu-şi întru sine fiecare din cei ce au văzut, s-au înştiinţat de săvârşirea sfântului bărbat ca şi cum ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut pe dânsul săvârşit.

V.

Din Pateric

1. Povestea Avva Macarie Egipteanul unele ca acestea: „Umblând odată prin pustie, am aflat o căpăţână de om zăcând jos şi, mişcând-o pe dânsa cu toiagul de finic, am auzit glas dintr-însa şi i-am zis ei: «Tu cine eşti?» Iar aceea a zis: «Eu eram arhiereu al idolilor şi al elinilor ce petreceau în locul acela, iar tu eşti Purtătorul de Duh Macarie. Deci să ştii că în orice ceas te milostiveşti de cei din muncă şi te rogi pentru ei, aceia se mângâie puţin». întrebat-a bătrânul: «Care este mângâierea şi care munca?» Răspuns-a căpăţâna: «Pe cât este de departe cerul de pământ, atât este şi focul de sub noi [de întins], din picioare până la cap stând noi în mijlocul focului, şi nu este cu putinţă să vadă cineva pe altul faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de dosul celuilalt. Pentru aceasta, atunci când te rogi pentru noi, unul poate vedea din parte faţa altuia, şi aceasta este mângâierea».

Iar auzind bătrânul, şi greu suspinând şi plângând, a zis: «Amar zilei întru care s-a născut omul, adică păcătosul. Că acestuia i-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut, precum a zis Domnul despre Iuda». Şi a zis iarăşi bătrânul către căpăţână: «Este vreo altă muncă mai rea?» Iar ea a răspuns: «O muncă mai mare este dedesubtul nostru». Zis-a bătrânul: «Şi cine este acolo?» Iar ea a zis: «Noi, ca cei ce n-am ştiut pe Dumnezeu, măcar că puţin şi tot ne miluim, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de Dânsul sunt dedesubtul nostru

60

şi se muncesc mai rău». Şi luând bătrânul căpăţâna, o a îngropat pe ea şi a trecut mai departe.

Să auzim70 dar şi să ne temem noi, cei ce ne întâlnim cu povestirea [de faţă], că de vreme ce cei ce se leapădă de Dumnezeu se muncesc mai rău decât necredincioşii, să ne sârguim să nu ne lepădăm de El cu lucrurile întunericului, ca aşa să putem scăpa de această muncă cumplită. Lepădător de Dumnezeu este nu numai cel [ce se leapădă de El] cu cuvântul şi cu lucrul, ci şi cel ce cu faptele cele fărădelege se leapădă, chiar dacă, deşi pare că mărturiseşte cu cuvântul credinţă în El, unul ca acesta se va vădi [ca nelegiuit]; iar martor este Apostolul care zice: Pe Dumnezeu mărturisesc a-L şti, iar cu faptele se leapădă (Tit 1:16).

2. Dar şi Iacov, fratele lui Dumnezeu, zice: De i se pare cuiva că e cucernic, adică credincios, neînfrânând limba lui, ci înşelând inima lui, acestuia în deşert îi este credinţa (Iac. 1:26). Căci credinţa fără fapte este moartă (2: 26), şi are cuvântul [raţiunea] arătat întemeiat[ă] pe dreptate71; că şi Dumnezeu zice prin Proorocul: Vai celor prin care numele Meu se huleşte întru neamuri! (Is. 52: 5; Rom. 5: 24). Deci dacă noi, poporul lui Dumnezeu şi moştenirea cea sfântă, cu unele ca acestea fiind numiţi prin faptele necinstirii pe Dumnezeu îl ocărâm şi facem ca bunul nume cel numit asupra noastră să fie hulit de necredincioşi prin cele ce le lucrăm, cum nu este cu dreptate ca pe noi, cei ce suntem pricinile hulei acesteia şi a ocării, a ne munci mai greu decât necredincioşii? Şi altfel: Şi cel ce ştie voia Dumnezeului său, precum zice însuşi Mântuitorul, Dreptul şi Neamăgitul Judecător, şi nu o va face, mult se va bate, iar cel ce nu ştie şi nu face, puţin se va bate (Luca 12: 47-48).

Pentru aceasta să ne spăimântăm, fraţilor, şi să ne nevoim după puterea noastră cea dată de la Dumnezeu, şi mai vârtos credincioşi din fapte să ne arătăm; şi pe

70 De aici urmează cuvântul autorului pavel Monahul.

71 Adică credinţa se adevereşte în dreptate, care nu e alta decât una cu dobândirea faptelor bune sau virtuţilor.

toate să le facem întru slava lui Dumnezeu, ca şi prin noi, de la oamenii cei ce văd [faptele noastre], Cel Preaslăvit să se slăvească.

3. Şezând odată Avva Siluan cu fraţii, s-a făcut întru uimire [ecstaz] şi a căzut pe faţă; apoi, după puţin sculându-se, plângea, iar fraţii îl rugau pe dânsul, zicând: „Spune-ne nouă, părinte, ce ai?" Iar el tăcea şi plângea. Iar dacă mai vârtos l-au silit, a zis: „Eu la judecată m-am răpit, şi am văzut pe mulţi dintre călugări ducându-se în muncă, şi pe mulţi dintre mireni ducându-se întru împărăţie". Pentru aceasta şi plângea de-a pururea bătrânul, şi niciodată nu voia să iasă din chilia lui; iar de se şi întâmpla să iasă, silit fiind de vreo treabă, îşi acoperea faţa cu culionul.

61

PRICINA A zecea

Despre aceea că sufletul, după ieşire, primeşte o înfricoşătoare judecată, pe care suflet, duhurile cele rele, întâmpinându-l pe dânsul, îi opresc suirea pe cale.

I.

Din viaţa Marelui Antonie

1. Vrând odinioară Sfântul Antonie să mănânce, sculându-se ca să se roage în ceasul al nouălea, s-a simţit pe sine-şi răpit cu cugetul; şi, ce e mai preaslăvit, stând, se vedea pe sine-şi ca şi cum era în afară de sine-şi şi prin văzduh povăţuindu-se de oarecari; apoi văzu nişte amari oarecari şi cumpliţi stând în văzduh şi vrând a-l opri pe dânsul ca să nu treacă, iar cei ce-l povăţuiau pe dânsul erau certaţi de aceia, care ziceau cum că lor le este dator. Şi vrând să facă socoteală de la naştere, cei ce-l povăţuiau pe Antonie s-au oprit şi le-au zis celorlalţi: „Cele ale naşterii le-a şters Domnul; iar de când s-a făcut călugăr şi s-a făgăduit lui Dumnezeu, de atunci se poate face socoteală". Şi pârându-l ei şi nedovedind [nimic], el s-a făcut slobod şi neoprită i s-a făcut lui calea şi, deodată, s-a văzut venind către sine-şi şi stând; şi era iarăşi Antonie întreg. Iar atunci, uitând el a mânca, a petrecut cealaltă parte a zilei şi toată noaptea suspinând şi rugându-se căci se minuna socotind către câţi ne va fi nouă a lupta şi prin câte osteneli va să treacă cineva văzduhul; şi pomenea cum că aceasta este cea zisă de Apostolul Pavel: „după începătorul stăpânirii văzduhului (Ef. 2: 2); căci vrăjmaşul [numai] întru aceasta are stăpânire: întru a se lupta şi a se ispiti să oprească pe cei ce vor să treacă. Pentru aceasta şi mai vârtos îndemna: Luaţi toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Ef. 6: 13), ca, neavând vrăjmaşul nimic rău a zice despre noi, aşa să se ruşineze.

2. După acestea, s-a făcut odată lui întrebare, de la oarecari care intraseră la dânsul, despre petrecerea sufletului şi despre ce loc va fi sufletului după ieşirea de aici; iar în noaptea următoare l-a chemat pe dânsul oarecine de sus, zicând: „Antonie, sculându-te, ieşi şi vezi!" Şi ieşind că ştia de cine trebuie să asculte şi privind, a văzut pe oarecine lung, urât şi înfricoşător, stând şi ajungând până la nori, şi pe oarecari suindu-se ca şi cum zburau, iar acela îşi întindea mâinile, iar unii erau opriţi de dânsul, iar alţii, zburând mai presus şi trecând, fără grijă petreceau de aici. Spre unii ca aceia acel urât scrâşnea din dinţi, iar spre cei ce cădeau se bucura, şi îndată s-a făcut glas către Antonie: „înţelege ce vezi!" Şi îndată, deschizându-se lui cugetul, a înţeles cum că este trecerea sufletelor, iar acel lung care stătea este Diavolul ce pizmuieşte credincioşilor, care pe cei vinovaţi [datori] lui îi ţine şi-i opreşte a trece, iar pe cei ce nu s-au plecat lui nu-i putea ţine, aceia suindu-se mai presus. Aceasta văzând iarăşi, şi oarecum pomenire făcându-şi, mai vârtos se nevoia a spori întru cele dinainte.

II.

Din Pateric

1. Odinioară, doi fraţi s-au tocmit şi s-au făcut călugări; şi, dacă au sporit, au socotit între dânşii să zidească două chilii, departe una de alta; şi aşa fiecare s-a dus de sine-şi singur pentru liniştire; şi au trecut mulţi ani şi ei nu s-au văzut unul cu altul, pentru că niciunul nu ieşea din chilia sa. Şi s-a întâmplat ca unul dintr-înşii să se îmbolnăvească; şi au venit Părinţii ca să-l cerceteze pe el, şi uneori era în uimire72, iar alteori se deştepta. Şi îl întrebau pe dânsul, zicând: „Ce ai văzut?" Iar el a zis: „Am văzut îngeri ai lui Dumnezeu venind, care m-au luat pe mine şi pe fratele meu şi ne-au dus în cer, şi ne-au întâmpinat pe noi puterile cele

72 Cădea în ecstaz.

62

potrivnice, şi erau mulţimi nenumărate şi înfricoşătoare la chip şi, ostenindu-se, n-au putut asupra noastră. Şi a fost că, dacă am trecut noi, au început să zică: „Mare îndrăzneală este curăţia!" Şi, acestea zicând fratele, a adormit. Şi, văzând părinţii, au trimis un frate ca să spună fratelui său că a adormit. Şi, mergând, l-au aflat şi pe dânsul adormit, şi s-au minunat, slăvind pe Dumnezeu.

III.

A lui Avva Isaia

Iubite frate, cei ce fac lucrurile acestei lumi pieritoare, dacă sporesc într-însele, sau câştigă, nu socotesc73 ostenelile pe care le-au suferit, ci se bucură pentru sporirea pe care au avut-o la urmă. Deci câtă bucurie socoteşti că se va face în sufletul celui ce a început după Dumnezeu şi a săvârşit lucrul Lui? Că întru ieşirea sa, înseşi lucrurile lui vor merge înaintea lui, şi îngerii se vor bucura cu dânsul când îl vor vedea izbăvit de stăpânirile întunericului. Căci atunci când sufletul iese din trup, cu dânsul merg îngerii, iar atunci, întru întâmpinarea lui, ies toate puterile întunericului, vrând a-l opri pe el şi cercând de are ceva dintr-ale lor întru dânsul; iar atunci nu îngerii sunt cei ce bat război cu dânsele, ci lucrurile pe care le-a făcut, acelea îl vor înconjura şi-l vor păzi de acele puteri ca să nu se atingă de el. Şi, de vor birui lucrurile lui, înaintea lui vor cânta îngerii până ce va întâmpina pe Dumnezeu întru veselie. într-acel ceas el uită toate lucrurile lumii acesteia şi de toată osteneala sa.

Deci fericit este acela întru care nu se va afla nimic din cele ale boierilor întunericului, că bucuria şi cinstea, şi odihna lui sunt mai presus de orice măsură; să facem dar puterea noastră în lacrimi înaintea lui Dumnezeu, poate aşa ne va milui pe noi bunătatea lui Dumnezeu şi ne va trimite ajutor, prin care vom putea face acelea ce biruiesc pe boierii răutăţii, pe cei ce ne întâmpină pe noi. Să purtăm de grijă întru posomorârea inimii

73 Trec cu vederea.

şi să ne câştigăm dorirea spre Dumnezeu întru simplitate, Care ne va mântui pe noi din mâinile vicleanului atunci când va ieşi acolo întru întâmpinarea noastră. Să iubim a iubi pe săraci, ca să ne mântuiască pe noi de iubirea de argint, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să iubim a avea pace cu toţi, şi cu mici şi cu mari, că ne va păzi pe noi de urâciune. Să câştigăm îndelungă-răbdare întru toate, care ne va păzi pe noi de împuţinare, când va ieşi întru întâmpinarea noastră.

Să iubim pe toţi fraţii noştri, pe niciunul urând sau răsplătind cuiva cu rău, care lucru ne va păzi pe noi de râvna cea rea74, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să iubim smerita cugetare, întru toate suferind cuvântul aproapelui, măcar de ne va vătăma pe noi sau ne va ocărî, care [lucrare] ne va păzi pe noi de mândrie, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să căutăm cinstirea aproapelui, negrăind pe nimeni de rău sau defăimând, care ne va păzi pe noi de clevetire, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să trecem cu vederea trebuinţa de lume şi cinstirea ei, ca să ne mântuim de pizmă, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să învăţăm limba întru cugetarea lui Dumnezeu, în dreptate şi rugăciune, ca să ne păzească pe noi de minciună, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Că acestea toate ţin sufletul atunci când iese din trup, iar faptele bune ajută lui, de le va fi câştigat pe ele. Deci care înţelept nu va voi a-şi da sufletul său la moarte ca să se izbăvească de acestea toate? Să facem dar puterea noastră75, şi puterea Domnului nostru Iisus Hristos mare este spre a ajuta smereniei noastre, că ştie că omul este ticălos, şi, până este în trup, îi dă lui pocăinţă până la suflarea cea mai de pe urmă76.

74 De zelotism, de râvna nesocotită pentru ceva.

75...putincioasă întru nevoinţă spre a isprăvi acestea.

76 îngerii răi şi cei buni îşi vor recunoaşte cumva lucrarea lor în isprăvile sau agoniseala sufletului ce se înalţă la cer şi aşa, fiecare înger îşi va revendica partea lui sau „cele ale lor”, cum zice Avva Isaia. Această agoniseală a noastră (precum untdelemnul fecioarelor din pilda din Evanghelie) se va vădi prin lumina sau focul lui Dumnezeu, căci omul, în greutatea trupului fiind, nu le poate socoti şi conştientiza pe toate la adevărata vrednicie (cf. şi 1 Cor. 3: 8-15).

63

IV.

Din Pateric

1. Zicea Fericitul Teofil Arhiepiscopul: „Fraţilor, ce fel de frică şi de nevoie şi de cutremur suferă sufletul atunci când se desparte de trup, sau după despărţire: că vin către dânsul toate începătoriile şi puterile întunericului şi îi aduc lui toate păcatele cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la naştere până în ceasul lui cel mai de pe urmă întru care s-a despărţit de trup, şi stau pârându-l cumplit. Dar înaintea feţei potrivnicilor stau şi sfintele puteri, aducând cele împotrivă, dacă sufletul va fi lucrat oareşicare lucruri bune. Deci ce fel de cutremur şi nevoie ţi se pare a avea atunci acesta într-o cercetare înfricoşătoare ca aceasta şi întru neamăgită cercetare fiind ţinut în mijloc? Nu este cu putinţă a povesti cu cuvântul sau a înţelege cu cugetul frica aceea ce cuprinde atunci sufletul până va ieşi hotărârea şi se va izbăvi de cei ce-l opresc pe dânsul. Acela dar este ceasul nevoii lui, până ce judecata va lua hotărâre de la dreptul Judecător.

Deci, de se va da lui izbăvire77, îndată vrăjmaşii se risipesc şi îngerii răpesc sufletul de la ei şi fără opreală se duce întru acea negrăită bucurie şi slavă întru care se va aşeza; iar dacă va fi trăit întru lenevire, se va afla nevrednic de izbăvire şi va auzi acel glas înfricoşător: «Ridică-se necredinciosul, ca să nu vadă slava Domnului!» Atunci îl ajunge pe dânsul ziua mâniei, ziua necazului, a durerii celei nesfârşite; că, pogorându-se întru întunericul cel mai dinafară al iadului şi în focul cel veşnic osândindu-se, într-însul în vecii netrecuţi va fi muncindu-se. Unde este atunci lauda şi nălucirea lumii78? Unde este slava deşartă şi răsfăţarea, şi îndulcirea de nestatornicia vieţii acesteia? Unde, banii? Unde, neamul bun? Unde, tatăl sau mama, fraţii, surorile sau prietenii? Cine-l va putea scoate dintru acestea pe sufletul cel ars de foc şi muncit de alte cumplite munci nepovestite?"

77 Lit. slobozenie, libertate.

78 Ce se va alege de toate închipuirile, născocirile lumii?

64

PRICINA A UNSPREZECEA

Că cei asemenea cu cei asemenea se rânduiesc după moarte

I.

A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Despre cei aleşi în Evanghelie se zice aşa: în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (Ioan 14: 2). Că dacă toţi drepţii întru acea veşnică fericire în chip asemănător ar fi luat cele ale răsplătirii, ar fi fost numai un locaş, şi nu multe. Deci ele sunt multe, întru care, şi după vrednicie împărţiţi fiind pentru dreptatea lor, de obşte se vor bucura, iar aceasta, adică că toţi sunt împărţiţi în multele locaşuri, o arată prin cei ce au luat un dinar (cf. Matei 20: 10), iar fericirea pe care toţi o iau acolo este una, numai potrivirea răsplătirii este schimbată, după felurimea lucrurilor cu care au câştigat-o. Iar despre păcătoşi, arătând Domnul ziua judecăţii, a zis: Atunci voi zice secerătorilor: Adunaţi întâi neghinele şi le legaţi pe ele snopi pentru a se arde (Matei 13: 30). Deci secerătorii îngeri pe cei asemenea păcătoşi cu cei asemenea îi adună împreună spre munci: ca mândrii [să fie] cu mândrii, curvarii cu curvarii, iubitorii de argint cu iubitorii de argint, mincinoşii cu mincinoşii, pizmaşii cu pizmaşii, necredincioşii cu necredincioşii, [şi aşa toţi] să se ardă în locurile muncilor, de îngeri aruncându-se.

Petru

2. Cum se înţelege aceasta, rogu-te: că în vremile cele mai de pe urmă atâtea se vor arăta despre suflete câte mai-nainte erau ascunse? Oare nu, cu adevărat, lumea ce va să fie ni se va arăta ca să o vedem prin descoperiri luminoase?

Grigorie

Aşa este, precum ai socotit: că pe cât de mult se apropie sfârşitul lumii acesteia, pe atâta venirea cea viitoare prin semne luminate se cunoaşte, de vreme ce în lumea aceasta de acum gândurile unii altora nicidecum nu le vedem, iar în cea viitoare pe toate ale noastre în inimi unii altora le vedem; iar lumea aceasta se aseamănă cu noaptea, iar cea viitoare cu ziua.

Deci precum noaptea, sfârşindu-se, ziua începe a lumina, iar mai-nainte de răsăritul soarelui întunericul se amestecă oarecum cu lumina până când întunericul nopţii va trece desăvârşit, iar lumina zilei următoare cu totul se va fi întors, tot aşa şi sfârşitul lumii acesteia de acum: cu răsărirea celei viitoare, iată, amestecându-se, din lucrurile cele întunecate ale acesteia, cu amestecarea celor duhovniceşti, pe cineva lesne îl poate lumina. Aşadar, înţelegem multe din lumea aceea, însă nu le cunoaştem pe toate desăvârşit, ci, cu o rază oarecare a minţii, pe acestea le vedem precum [le vedem pe cele de aici] mai-nainte de răsăritul soarelui.

II.

Din viaţa Sfântului Eftimie

1. Iată, adormind Cuviosul Părintele nostru, iar nevoitorul şi mult-pătimitorul lui trup cu laudele cele de cuviinţă în mormântul cel de mult-preţ punându-se, Dometie, ucenicul Marelui şi Marele cu adevărat, ca cel ce era şi următor cu de-amănuntul vieţii lui, slujind sfântului de peste cincizeci de ani, nu s-a depărtat de loc, ci petrecea lângă mormânt, de atunci şi până în a şasea zi a adormirii, judecând că nu este lui cu putinţă a trăi de aici înainte, nici această lumină neputând-o suferi cu totul fără vederea lui. Iar sosind a şaptea zi, s-a arătat lui noaptea Eftimie, luminat la faţă: „Vino, zicea, de te îndulceşte de slava cea gătită ţie! Că, iată, zice, ne-a dăruit Dumnezeu a ne fi [unul altuia] de obşte şi de aici şi împreună-petrecerea". Venind Dometie la slujba bisericii, a vestit acestea

65

fraţilor şi, aşa întru bucurie, şi el, întru nădejdea bunătăţilor ce vor să fie, a părăsit viaţa.

III.

A lui Avva Isaac

1. Mântuitorul numeşte multele lăcaşuri ale Părintelui măsurile cugetărilor celor ce petrec în latura aceea; grăiesc adică de deosebirea întru care se desfătează cu cugetarea, căci a grăit nu de deosebirile locurilor, ci de rânduiala79 cea multă a darurilor. Că precum fiecare dintre noi, de soarele cel simţit, după curăţia puterii celei văzătoare se desfătează, acela nedespărţindu-se în multe lumini, ci tuturor deopotrivă luminând, tot aşa şi în veacul ce va să fie, drepţii toţi petrec într-o latură; iar fiecare, după măsura curăţiei sale, [atât] strălucirea soarelui celui înţelegător, [cât] şi veselia o va trage şi o va avea întru sine-şi, pe cât adică este cu putinţă a încăpea şi a primi.

IV.

A Sfântului Grigorie Dialogul

Petru

Socotesc, cinstite stăpâne, că, de vreme ce neamul omenesc este supus de multe şi nenumărate patimi, cea mai mare parte a Ierusalimului ceresc se va umple de prunci.

Grigorie

Nu putem să nu credem că toţi pruncii cei botezaţi şi care mor întru pruncie se vor duce în împărăţia cerurilor, însă nu se cuvine a crede că vor intra într-însa şi toţi cei ce încep să vorbească; că mulţi dintre prunci, dacă se vor creşte rău de către născătorii lor, aceştia din urmă le vor închide intrarea în împărăţia cerurilor. Iată şi în cetatea aceasta, acum trei ani, un bărbat ce era cunoscut de toţi avea un copil de cinci ani, pe care, foarte iubindu-l el, îl creştea fără a-l pedepsi trupeşte. Drept care80, acel copil, când oareşicum o

79 Felurimea, treptele.

80 Trad. neogr. adaugă aici „atunci când cineva l-a împiedicat pe cale”.

pomenire a intrat în sufletul lui, a dobândit obicei de care a şi grăi este cu primejdie de a huli mărirea lui Dumnezeu.

Acel copil, fiind lovit acum trei ani de acel mare omor şi căzând bolnav81, a venit spre moarte. Iar pe când tatăl îl ţinea la sânul lui precum mărturisesc cei ce au fost acolo de faţă -, văzând copilul venind către dânsul duhurile vicleşugului, tremurând tot şi ochii închizându-i, a început să strige: „Izbândeşte-mi, tată, izbândeşte-mi!" Şi, strigând glasurile acestea, pleca faţa pe sânul tatălui său, vrând să se ascundă. Şi, văzându-l tatăl său tremurând aşa, l-a întrebat ce vede, iar copilul a răspuns, zicând: „Au venit oameni negri, vrând să mă ia". Şi, zicând aceasta, îndată a hulit numele măririi lui Dumnezeu, şi întru acestea şi-a dat sufletul său. Că spre a arăta Preaputernicul Dumnezeu lumii pentru care greşeală s-a dat unor slujitori ca aceştia, a îngăduit să moară cu acest păcat, pe care tatăl său, pe când trăia, n-a făcut nimic ca să-l oprească. Pe acest copil însă, dumnezeiasca milostivire, pe care nu l-a suferit a huli, cu dreapta judecată şi murind l-a slobozit a huli, ca aşa tatăl său să cunoască păcatul acestuia, căci, lenevindu-se el de sufletul micului său fiu, a crescut nu mic păcătos, ci mare, pe care l-a dat ca hrană gheenei focului.

V.

Din Pateric

1. Ziceau stareţii: „Pedepsiţi pe copii, fraţilor, ca să nu vă pedepsească ei pe VOI.

81 Vorbeşte de marea ciumă care a devastat Roma la începutul anilor 590, timp în care Sfântul Grigorie a fost ales papă la moartea papei Pelagiu al 11-lea.

66

PRICINA A DOUĂSPREZECEA

Despre aceea că se cuvine născătorilor iubitori de Dumnezeu a se bucura şi a mulţumi pentru ispitele fiilor lor pentru Domnul; încă şi a îndemna pe copiii lor spre nevoinţele şi primejdiile cele pentru fapta bună.

I.

Din povestirea uciderii Sfinţilor Părinţi celor din Sinai şi Raith82

[...] înştiinţându-se mama tânărului acela pe care, într-altele83, cuvântul l-a făcut vestit şi cunoscut pentru mărimea lui de suflet că aşa împotriva barbarilor vitejeşte s-a nevoit, şi chiar întru chilia în care sihăstrea s-a junghiat, şi a primit acele rane nenumărate fără măcar a ieşi din chilie sau haina călugărească a o dezbrăca, şi că nu s-a supus barbarilor nici atunci când aceia s-au făgăduit că nu-l vor omorî dacă va face ceva din acestea, ci aşa bărbăteşte împotriva barbarilor a stătut, şi moartea vitejeşte a răbdat, de acestea dar, zic, înştiinţându-se mama sa, cu fapta a arătat şi ea înrudirea cea către dânsul, arătându-se maică bună şi adevărată a aceluia: îndată haină luminată împrejur punându-şi şi portul tot spre chip veselitor schimbându-şi, şi-a întins mâinile către cer şi a slobozit către Mântuitorul Hristos nişte glasuri ca acestea: „Ţie, Stăpâne, Ţi l-am dat pe tânărul şi el mi s-a mântuit şi acum, şi în veac; Ţie Ţi l-am încredinţat pe tânăr şi Păzitor al acestuia pe Tine Te-am pus, şi mi s-a păzit întreg cu adevărat şi nerănit; căci nu gândesc cum că a murit sau că şi-a sfârşit viaţa, ci socotesc că a scăpat de ispita a tot păcatul, nu că s-a rănit trupul şi amar sfârşit a răbdat, ci că sufletul curat şi fără prihană l-a adus acolo, şi duhul neîntinat întru ale Tale mâini l-a pus.

82 Despre uciderea aceasta se povesteşte şi în Vieţile Sfinţilor (14 Ianuarie) deşi fragmentul de faţă nu se găseşte acolo.

83 într-alte povestiri despre mucenicia lui sau alte vieţi de sfinţi.

Eu dăruiri84 judec junghierile; eu ranele le socotesc cununi. O, şi mai multe de ar fi încăput trupul tău, fătul meu, ca mai multe să-ţi fie plăţile! De aici mie plăţile purtării pântecelui mi-ai răsplătit; de aici răsplătirile durerilor mi-ai dat; de aici cinstele aplecării [alăptării] mi-ai întins. Ce dar? Nu mă vei lua oare şi durerilor împreună-împărţitoare? Mă pun dar şi eu părtaşă cu tine a nevoinţei tale. Nevoitu-te-ai? Şi eu întru nevoinţă mă îndulcesc. Stătut-ai împotriva mâniei celei barbare? Eu stau împotriva tiraniei firii. Tu de moarte n-ai băgat de seamă? Iar eu mai presus de rărunchi85 cuget. Tu

84 Ppapeia = premii, cununi, răsplătiri.

85 oTTA.dyxov. Termenul este redat în manuscris prin „milostivire”, termen care nu redă sensul literal al cuvântului. Deşi va fi folosit şi mai departe în Everghetinos, precum aici, el va fi redat mai mult cu sensul de „afecţiune”. Cu sensul de milostivire, milosârdie, mângâiere, iubire, afecţiune îl aflăm de pildă în Noul Testament la Luca 1: 78, Filip. 1: 8; 2: 1; II Cor. 7: 15 etc.. Sensul său literal măruntaie, rărunchi, viscere şi cele ce presupun acestea (cf. Fapte 1: 18; II Macab. 9: 5,6; IV Macab. 10: 8 etc.) nu diferă totuşi prea mult de cel figurat, pomenit mai sus, acesta din urmă fiind cumva o expresie a primului, şi aceasta pentru că, în Antichitate, părţile dinlăuntrul trupului slujeau drept referinţe sau corespondenţe pentru aspectele psihologice (de ex, inima), ca părţi adică sau locuri ale emoţiilor sau simţămintelor. în vremurile mai noi, începând mai cu seamă cu Noul Testament, sensul literal al termenului s-a redus la inimă, ca expresie sau simbol al lucrărilor şi trăirilor trupeşti şi sufleteşti. însă în cărţile cu conţinut ascetic s-au avut adesea în vedere toate sensurile lui, şi aceasta pe măsura complexităţii acestei vieţi. Mama Cuviosului Mucenic de faţă cugeta, deci, în nevoinţa ei spre cele cereşti, mai presus de cele stricăcioase ale trupului şi sufletului, lepădându-se adică după Sfântul Apostol Pavel de cugetarea la cele ale cărnii (Rom. 8: 5), slăbite de păcat şi aplecate spre cele stricăcioase ale lumii, care cugetare voieşte la rândul ei spre această aplecare a robi şi mintea, făcând-o prin „moliciunea” ei să cugete la cele proprii ei. Dar aceea că trupul sau carnea pleacă omul spre astfel de cugetări e din pricina socotinţei sau alegerii slobode a omului care n-a cugetat să asculte porunca lui Dumnezeu, ci cele ale cărnii şi ale minţii iubitoare de sine, a refuzat adică puterea luminii harului Său care întărea firea şi a ales cele ce-i satisfăceau egoismul sau iubirea trupească de sine.

Sfântul e prăznuit de Biserică la 23 Ianuarie. în Vieţile Sfinţilor editate la noi avem acest fragment într-o formă destul de schimbată şi prescurtată.

67

durerea junghierii o ai suferit cu răbdare? Iar eu, strujindu-mi-se cele dinlăuntru, sufăr muncirea. Deopotrivă şi numaidecât ale tale sunt ale mele. Tu cu amărăciunea durerii biruieşti? Eu cu lungimea vremii covârşesc. Măcar că ţie foarte dureroasă şi într-un ceas cu adevărat s-a făcut moartea, eu lungă durere trag şi blând pe aceasta o port, fiind încredinţată că trăiesc lângă Dumnezeu viaţă nestricată, crezând că, nu după mult timp, te voi avea acolo ajutor bătrâneţilor, când, într-un chip oarecare, vasul acesta de lut mi se va sfărâma şi către veacul cel de acolo voi merge.

Punând eu acest fel de nevoitor lângă Dumnezeu şi fericită întru maici stând, fericită iarăşi sunt eu: că îndrăznesc cu adevărat a mă lăuda, că de aici în Hristos te-ai dezlegat şi, veşnic lângă Acela fiind, te-ai împărtăşit desfătării celei negrăite.

II.

Din viaţa Sfântului Clement, Episcopul Ancirei şi Mucenicul86

încă de când Sfântul Clement era foarte mic, tatăl său s-a săvârşit; iar maica sa, aşa făcându-se pustie de bărbat şi nădejdile spre copil numai către Dumnezeu punându-le, aşa oarecum stătea lipită cu iubire de osteneală, încât se făcuse toate lui: şi maică, şi povăţuitor, şi tată. Deci, într-acest fel fiind Clement, şi de maica cea iubitoare de fii bine hrănindu-se şi crescându-se, simţind ea că s-a apropiat de sfârşit, îmbrăţişându-l pe copil cu multă blândeţe şi dragoste ca pe unul care nici zece ani nu împlinise încă -, se ruga a-l face pe dânsul nu mai vârtos diadoh [moştenitor] al bogăţiei sale, cât moştenitor al vistieriilor celor din ceruri.

Cu prea dulci sărutări plecându-se către dânsul, zicea unele ca acestea: „Fiul meu, fiule preaiubite, fiule, mai-nainte până a vedea pe Tatăl tău, ai văzut sirimania87, iar de mamă eşti bogat de Dumnezeu; folosindu-mă eu de bogăţia sirimaniei, eu adică te-am născut trupeşte, iar Hristos te-a născut prin Duhul; cunoaşte deci pe Tatăl tău; să nu faci deşert numele de fiu al Lui; slujeşte numai lui Hristos singur; fii nădăjduindu-te spre Hristos; Acesta este cu adevărat Nemurirea, Acesta, Mântuirea, Acesta, Care din cer pentru noi S-a pogorât şi împreună cu Sine-şi ne-a înălţat şi pe noi şi ne-a făcut fii ai Săi şi dumnezei. Deci cel ce este supus sub Acest Stăpân va birui toate cele cumplite, surpând nu numai pe tiranii şi împăraţii cei ce cinstesc pe idoli, ci ruşinând şi pe demonii cei cinstiţi de dânşii, ca şi pe începătorul lor şi înainte-stătătorul lor, pe Diavolul.

Apoi, printre cuvinte umplând ochii de lacrimi, şi harul umplând de vedenie dumnezeiască, cele ce voia să i se întâmple lui, prooroceşte le povestea şi zicea: „Rogu-mă ţie, fiule preaiubite, rogu-mă ţie, un dar să-mi dai în locul tuturor, fiindcă vreme cumplită ne-a stătut înainte şi prigoana păgânătăţii suflă cumplit, şi ştiu că şi tu vei fi dus, precum zice Stăpânul, înaintea împăraţilor şi a ighemonilor pentru Dânsul. Această cinste să-mi faci, o fiule: să stai vitejeşte pentru Dânsul şi neclintită până în sfârşit să-mi păzeşti mărturisirea; şi mă nădăjduiesc către Hristosul meu, Partea mea, că şi pe capul tău va înflori degrab cunună mucenicească.

Deci găteşte-te pe sine-ţi şi către bărbăţie zădărăşte sufletul, ca nu cumva negătat către nevoinţă să-ţi prinzi sufletul, că nu pentru proşti88, nici pentru cele proaste este lupta, ci către cei împotrivă-luptători, către însuşi vicleanul şi către ostaşii aceluia şi către slujitorii lui, sau adică pentru viaţa veşnică şi cinstea aceea, sau pentru nesuferita ruşine şi muncă. De aceea, sau de cele bune îndeamnă-te, sau de cele cumplite spăimântează-te.

87 Lit.: „orfania”. „Orfania” e acelaşi lucru cu „sirimania”, ce vine de la „siriman”, termen care a dat pe actualul „sărman”, adică copilul fără tată sau mamă.

88 ruxovtao.

68

Urât este, o fiule, ca ostaşii adică pentru cel împreună rob şi muritor împărat să voiască a muri, iar noi, pentru Nemuritorul împărat, asemenea cu aceia a nu răbda moartea; măcar că ei nimic vrednic nu iau de la acela pentru o moarte ca aceasta. Că ce dar este deopotrivă cumpănit cu viaţa? Sau ce simţire de cele date este după moarte? Iar dacă pentru Stăpânul Cel de obşte al tuturor, Hristos, vei muri, în locul vieţii vremelnice, vei dobândi nemurire, în locul desfătării şi al măririi şi al bogăţiei celei curgătoare, te vei desfăta de fericirea cea veşnică. Şi ce e dacă acum nu vom muri? Au nu după puţin vom muri şi vom plăti tuturor datoria cea de obşte? Şi încă şi altfel: sfârşitul cel pentru Hristos nu e cu cuviinţă a-l socoti a fi moartea, că pururea, prin nădejdea cea bună a celor viitoare, această simţire va pieri.

Iar mai-nainte de toate, o fiule, acelea se cuvine a socoti: cum însuşi Făcătorul a toată făptura şi Ziditorul neamului nostru S-a făcut om pentru noi şi, venind pe pământ, cu oamenii împreună a petrecut. Dar de ce să nu o zic şi pe cea mai mare? Că şi pentru noi, robii cei nemulţumitori, Stăpânul a toate la moarte a fost osândit, şi a fost pălmuit, iar după puţin a murit. Şi acestea toate El le-a pătimit pentru noi şi pentru mântuirea noastră, ca să se dezlege tirania păcatului, ca să se strice osândirea cea de mai-nainte, ca iarăşi să se deschidă porţile cerului.

Deci, cum nu este lucru neiertat, o fiule, ca El, pentru noi, cei ce am îndrăznit a face cele netămăduite, şi mai vârtos Stăpân fiind El, să pătimească unele ca acestea, iar noi să nu suferim nici măcar puţin pentru Dânsul? Acestea, o, fătul meu, socoteşte-le şi nimic să nu te despartă pe tine de dragostea lui Hristos: nici îngrozirile ighemonilor, nici muncirile, nici fricile acestor împăraţi vremelnici, a căror mânie cade degrab împreună cu sprânceana, iar focul se stinge şi sabia rugineşte, ci mai vârtos să te mângâie bunătăţile cele gătite mucenicilor, şi însuşi cerul, şi această plată a muceniciei ce-ţi stă înainte".

Acestea în toate zilele sfătuind maica pe dânsul, avea cu adevărat într-însa Duhul înţelepciunii grăind printr-însa; încă şi tânărul, acum, aflat încă înainte de vârsta bătrâneţilor, avea priceperea acestora, însă încă mai avea trebuinţă de mai adâncă sfătuire.

Iar la sfârşit i-a adăugat lui: „Cu acestea, pentru hrană89, mie, maicii tale, îmi răsplăteşte, fiule; aceasta să-mi fie plata pentru durerile cele spre tine, prea dulce fiule, ca eu, maica ta, după Pavel, să mă mântuiesc prin naşterea de fii, şi întru mădularele copilului să mă slăvesc; că iată, o fiule, acum mă duc (căci se simţea pe sine pierind), iar puterea harului şi această lumină simţitoare nu-mi va mai lumina mie dimineaţa, căci tu îmi eşti lumină întru Hristos şi viaţă, şi mă rog ţie, inimii90 mele, să nu faci deşarte nădejdile cele spre tine.

Odinioară, o femeie evreică a adus spre mucenicie şapte fii, şi într-acele şapte trupuri s-a nevoit; iar tu singur îmi vei ajunge spre slavă; şi fericită între maici voi fi eu că prin tine voi fi slăvită. Iată, mă duc înaintea ta, fătul meu, mă duc trupeşte de aici, şi de doriţii tăi ochi mă despart astăzi, iar de mă voi săvârşi, sufletul meu să-l socoteşti pururea atârnat de sufletul tău, cu care cu îndrăzneală mă voi închina scaunului lui Hristos, lăudându-mă întru ostenelile tale; întru arsurile tale împodobindu-mă şi făcându-mă părtaşă cu tine dăruirilor celor de mult-preţ şi bucuriei.

Acestea zicea maica către copilul ei; şi toate mădularele aceluia le săruta, zicând: „Fericită iarăşi sunt, că mădulare de mucenic sărut, mădulare ce vor să aducă jertfă lui Hristos". Şi aşa pe dânsul sărutându-l şi dulce vorbind, fericită cu adevărat odihnă s-a odihnit: duhul adică dând lui Dumnezeu, iar trupul în prea dulcile mâini ale copilului său.

Iar el, ca un fiu iubitor de maică, stând până în sfârşit cu maica cea iubitoare de fii, trupul adică l-a dat pământului, iar el şi-a ales viaţă călugărească; şi îndată s-a plecat mai întâi spre poruncile maicii sale,

89 Tpoct)eia = sau pentru laptele ce l-ai supt de la mine.

90 Din nou oTTAayxvob despre care am vorbit ceva mai-nainte.

69

adică a se lepăda de lume pentru Hristos, pentru Care mai pe urmă şi de viaţă a voit adică a se lepăda. Iar de atunci, în toată viaţa sa, pentru hrană folosea doar nişte seminţe, aducându-şi aminte pururea de acei trei tineri ale căror trupuri, întărindu-le postul, le-a făcut necuprinse de focul patimilor şi de văpaia cuptorului celui simţit [văpaia aprinderii simţurilor].

III.

Din viaţa Sfântului Alipie91

1. Marele Alipie, cu dorul cel către Dumnezeu înfocându-şi inima, şi cântărind cu socoteală cele ce le-ar putea face în viaţa aceasta pentru a fi împreună cu Cel Dorit totdeauna, şi cu toată mintea pe Dânsul a-L vedea şi curat a se uni, a socotit să se lepede de toate, şi s-a dus oareunde departe de prieteni, de rudenii, de cunoscuţi şi de însăşi ceea ce l-a născut pentru a alege bunătatea liniştii. Şi încredinţând lucrul acesta numai maicii sale, a zis: „O, maică, m-a cuprins dor fierbinte spre a mă duce spre răsărit, unde mulţi, alegând viaţă liniştită, au trăit cu iubire de Dumnezeu; către această cale dar să mă petreci, dăruindu-mi rugăciunile tale".

Acestea auzindu-le ea, n-a pătimit nimic femeiesc, nepunând înainte nici văduvia, nici singurătatea, nici lipsirea de un fiu aşa de bun lucru nesuferit maicilor -, nici altceva dintr-acestea grăind sau făcând spre moleşirea alegerii celei slobode a iubitului său (căci, cu adevărat, aceea nu iubea folosul ei, ci mai vârtos pe cel al fiului ei), şi, ridicându-şi în sus ochii şi mâinile, cugetul tot spre rugăciune l-a strâns: „Du-te, fiul meu, du-te acolo unde Duhul Cel poruncitor te va îndrepta. Că iată, Dumnezeu, Căruia îi viem, Căruia I te şi pui înainte, El să trimită pe îngerul tău înaintea feţei tale şi să te povăţuiască după voia Sa, trimită ţie ajutor din cel sfânt, şi din Sion să te sprijine pe tine (Ps. 19: 3) -, să te îmbrace în zaua dreptăţii şi

91 Sfântul Alipie e prăznuit de Biserică la 26 noiembrie.

coiful mântuirii să-ţi pună ţie, strălucească-ţi ca amiaza dreptatea lucrurilor tale, că mai mult decât pe părinţi, mai mult decât patria, pe Stăpânul L-ai iubit".

Maică cu adevărat era aceea unui fiu ca acesta, şi, pentru aceasta, socotind fapta bună mai mare decât firea, nimic nevrednic n-a putut face sau grăi.

Apoi, după rugăciune, copilul grumazul maicii cuprinzându-l, şi maica pe copil cu dorul îmbrăţişându-l, lacrimi fierbinţi picând unul pe altul şi sărutându-se, s-au despărţit unul de altul: maica spre casă, iar tânărul, de călătoria cea dorită apucându-se. După multe zile, însă după cum era de aşteptat, depărtarea acestuia s-a făcut mai vădită, iar mâhniciunea i-a cuprins pe toţi. însă întâistătătorul bisericii nici câtuşi de puţin lenevindu-se din pricina celor auzite, a purces la a trimite după el, căutându-l în Evhaita92, acum când se sfârşise praznicul Mucenicului Teodor; şi plecându-l pe el cu rugăciunea şi cu lacrimile, l-a făcut a se întoarce în patria sa; încă şi vestire dumnezeiască în vis a auzit, poruncindu-i a nu se mâhni întru nimic, chiar dacă nu-şi va ajunge scopul: „Că acolo, zicea cel ce s-a arătat, sunt sfintele locuri, unde, iubind omul pe Dumnezeu, îşi alege a vieţui creştineşte".

Şi aşa, cu bunăvoirea lui Hristos, pe pământul şi locul natal, iarăşi acel dulce rod al aceluia înapoi s-a dat. Iar dacă s-a întors, suindu-se pe unul din munţii de la miazăzi de cetate şi închizându-se pe sine mai întâi într-o căscioară oarecare, către nevoinţele cele pustniceşti s-a pedepsit; şi petrecând aşa câtăva vreme, şi din destul întru ostenelile faptei bune iscusindu-se, cercându-se pe sine întru cea smerită şi de pe pământ locuinţă, cel de-a pururea poftitor de cele mai înalte şi dumnezeieşti se dorea acum de una mai-înaltă93.

92 Evhaita e o veche şi mică cetate din Asia Mică, ce avea şi rang de Mitropolie. Ea este şi locul natal al Sfântului şi Marelui Mucenic Teodor Stratilat, de care se zice mai apoi. Astăzi ea se află pe teritoriul Turciei, cu numele de Metzit-Uzu.

93 Adică voia să se mute din casa cea de pe pământ către „casa” cea de sus stâlpul.

70

Şi văzând la căpătâiul unuia din mormintele de acolo un stâlp mic, l-a înconjurat pe acesta cu câteva scânduri, după care şi-a cuprins trupul întru acesta şi aşa se întrecea pe sine întru schimbările cele potrivnice ale văzduhului, iar spre aceasta nu mică ajutătoare o avea pe mamă-sa, care nicidecum nu se depărtase de dânsul. Odinioară, pentru acea petrecere îngerească, duhurile viclene ale văzduhului au început să-l pizmuiască: şi, rânduindu-se pe ele întru oaste, atâtea pietre au azvârlit asupra lui, încât, din pricina zvârliturilor, scândurile cele dimprejur cu care era cuprins au început să se desfacă, începând a pătimi sfărâmare din alcătuirile lor. Iar una din pietrele acestea (şi mare era aceea) a lovit umărul sfântului, căruia i-a şi pricinuit rană mare. Iar el, vrând a arăta că rănile cele de la ei le socoteşte săgeţi ale pruncilor, după rugăciunea de dimineaţă, luând o teslă de la mamă-sa, a desfăcut tot acoperământul şi l-a surpat la pământ, ca aşa să facă zadarnice azvârliturile pietrelor94. Iar mamă-sa, dacă a simţit sunetul scândurilor, şi pe acestea sfărâmate le-a văzut la pământ, cu dreapta lovindu-şi fruntea, zicea: „Ce este aceasta, fiule? Pentru ce ai răsturnat această mică adăpostire? Cum vei răbda vremea iernii? Cum vei răbda potopurile cele mari ale ploilor de vară? Cum vei răbda razele cele din vremea secerişului ce ard deopotrivă cu focul?" La care acestea, Cuviosul a răspuns: „Dar ce? Nu vom tremura oare, ca acolo să ne încălzim? Nu vom răbda arşiţa zilei, ca să scăpăm de munca focului cel veşnic? Şi, pe lângă aceasta, şi plată vrednică de lucrare să luăm?" Acestea şi altele asemenea acestora zicând, a plecat pe maica sa ca să-l îngăduie, adică scândurile să nu-l mai îndemne să le lepede, ba chiar şi haina a o îmbrăca, că deşi foarte era într-însa iubirea de fii, acum nu mai ştia să miluiască pe fecior, ci-l vedea ca pătimind în acel loc pentru Hristos prin lepădarea de fire, ca aşa mai mult să cinstească pe Dumnezeu decât pe cel născut mai întâi.

94 Din context pare să se înţeleagă că el a stricat doar scândurile ce împrejmuiau şi acopereau stâlpul, nu şi stâlpul ca atare, pe care încă voia să locuiască.

Şi cu adevărat se putea vedea privelişte de maică iubitoare de fiu, şi fiu veselindu-se de maică iubitoare de Dumnezeu, apoi şi Dumnezeu de dânşii cu apropiere proslăvit. Că cine nu putea să nu binecuvânteze rodul cinstei aceleia? Şi iarăşi, cine nu fericea rădăcina unuia ca acesta? Că pe lângă alte bunătăţi pe care le avea, petrecea şi împreună cu fiul, precum am zis, slujind trebuinţelor lui, înfigând lângă stâlp coliba, de la toate cele veselitoare din viaţă luându-şi ziua bună ca într-un rai şedea şi se desfăta, şi cu mâinile sale se ostenea la cele de trebuinţă, şi totdeauna de milostenie şi de săraci purtând de grijă. Drept aceea şi oarecine odinioară, trei galbeni cu chip de blagoslovenie dându-i, cu voia feciorului s-a dus în cetate pentru cheltuială ca să cumpere cele de nevoie.

Şi făcând aceasta, când s-a întors spre jurămintele faţă de săraci, milostivindu-se, a dat [acestora] tot; iar dacă o a văzut pe dânsul sfântul neavând nimic în mâini, a zis: „Unde sunt, mamă, cele ce le-ai cumpărat, cele ce ne trebuie aici spre folos?" Iar ea a zis: „La Dumnezeu, fiule, şi la săraci; dar şi la noi, precum cred; căci n-am judecat ca pe un lucru de cuviinţă ca jurămintele faţă de săraci să le socotesc mai mici decât hrana noastră, ci, mai vârtos pe Dumnezeul Cel viu jurându-mă, am crezut mai vârtos că şi noi, prin rugăciunile acelora, milă vom câştiga". Spre acestea iată a blagoslovit dumnezeiescul bărbat pe maica sa, ca un fiu al aceleia, iar lucrul ce s-a făcut l-a primit cu dulceaţă.

2. încă şi minunata Sofia, pe ale sale fete, Pistis, Elpida şi Agapi, şi mai-nainte de mucenicie cu cuvinte îndemnătoare şi iubitoare de Dumnezeu către nevoinţă şi către moarte le-a întărit; încă şi însăşi mucenicia, de faţă fiind, şi pe fiecare văzându-le pătimind, cu cuvinte mângâietoare îndrăzneţe le făcea, până ce le-a văzut pe toate săvârşite şi foarte veselindu-se; iar mulţumind lui Dumnezeu, după trei zile s-a alăturat şi ea fiicelor, fiind pusă lângă trupurile acelora, astfel făcându-se, împreună cu dânsele, moştenitoare a slavei celei cereşti.

71

IV.

Din Mucenicia Sfinţilor Patruzeci de Mucenici

Sfinţii Patruzeci de Mucenici, săvârşindu-se pe stadionul nevoinţei, şi, după starea cea de toată noaptea în iezer şi după răbdarea cea de diamant către ger, fiind traşi către dimineaţă la ţărmuri pentru a li se sfărâma cu beldiile fluierele picioarelor, pe când pătimeau ei, mama unuia dintre ei petrecea lângă dânşii, privindu-l pe feciorul său, mai ales şi pentru că acesta era mai tânăr la vârstă decât toţi; şi se temea ca nu cumva tinereţea şi iubirea de viaţă să facă frică întru dânsul şi nevrednic să se afle de cinstea şi rânduiala ostăşească. Deci stătea uitându-se, şi, precum putea, şi cu chipul şi cu vederea punea într-însul îndrăzneală, mâinile întinzându-le către dânsul şi zicând: „Fiul meu preadulce, fiu al Tatălui ceresc, puţin rabdă, ca desăvârşit să te faci; nu te spăimânta de munci, că, iată, lângă tine stă Hristos ajutător; nimic nesuferit, nimic dureros nu te va întâmpina; toate acelea au trecut, pe toate acestea cu a ta vitejie le-ai biruit; după aceasta, [vei afla] bucurie, dulceaţă, răsuflare şi veselie, de care te vei împărtăşi împărăţind cu Hristos, şi solitor mie, celeia ce te-am născut, către Dânsul te vei face".

Deci zdrobindu-li-se sfinţilor fluierele picioarelor, şi-au dat sufletele la Dumnezeu; iar ostaşii, aducând care, au pus într-însele sfinţitele trupuri ale sfinţilor, pe care le-au adus la gura râului vecinilor. Iar pe tânărul acela al cărui nume era Meliton, suflând încă viforul, l-au părăsit, lăsându-l aşa, cu nădejdea că va trăi, pe care, maica sa, trecând cu vederea slăbiciunea femeiască şi uitând de milostivirile95 cele de maică, văzându-l lăsat aşa singur, această privelişte o a socotit a fi mai vârtos ca o moarte a sa şi a fiului său; şi ridicându-l pe umerii ei, urma carelor cu mărime de suflet. Apoi, pe când i se părea că arată mai degrabă ca un mort şi stins, l-a aflat pe dânsul că trăieşte. 95

Deci, de vreme ce era astfel purtat de dânsa, şi-a dat duhul, iar atunci, de griji dezlegându-se mama sa, de o mare oarece şi foarte dulce [simţire] pentru sfârşitul fiului său săltând, l-a adus până la locurile unde erau sfinţii, punând trupul cel mort al fiului ei cel preaiubit deasupra, şi aşa cu ceilalţi l-a numărat, ca nici acest trup să fie lipsit de celelalte trupuri, al cărui suflet se silea cu sufletele acelora să se numere. Iar slujitorii potrivnicului [ighemon], aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor şi, pizmuind ei pe Creştini, au luat oasele lor şi le-au slobozit într-un râu. Iar acelea, cu adevărat, cu dumnezeiască Pronie s-au adunat aproape de o râpă, iar scoţându-se ele cu mâinile Creştinilor, s-a dăruit nouă astfel bogăţie nefurată.

95 Afecţiunea.

72

PRICINA A TREISPREZECEA

Despre aceea că se cuvine ca cei ce se leapădă de lume să se înstrăineze, şi care este străinătatea cea cu socoteală, şi folosul cel din aceasta, şi care locuri sunt îndemânatice [potrivite] spre nevoinţă.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Iacov: „Decât să te faci primitor de străini, mai mare este să te faci străin spre Dumnezeu".

2. întrebat-a odinioară Avva Longhin pe Avva Luchion şi i-a zis lui: „Sufletul meu pofteşte a se înstrăina". Răspuns-a stareţul: „De nu vei ţine limba ta, nu eşti străin, oriunde vei merge; deci şi aici ţine-ţi limba ta, şi aşa eşti străin".

3. Zis-a un stareţ: „De va şti călugărul vreun loc având sporire, dar pentru lipsa celor ale trupului nu se va duce acolo, unul ca acesta nu crede că este Dumnezeu".

4. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum se poate, părinte, ca neamul nostru să nu poată ţine nevoinţa Părinţilor?" Şi a răspuns bătrânul: „Pentru că nu iubeşte pe Dumnezeu, nici nu fuge de oameni, nici nu urăşte materia lumii. Căci omul ce fuge de oameni şi de materii, de la sine-şi îi vin lui străpungerea şi nevoinţa. Că precum cel ce voieşte să stingă focul cel aprins în ţarina sa, de nu va apuca mai-nainte să taie materia cea dinaintea focului, nu-l va putea stinge. Tot aşa şi omul: de nu va merge în locul unde cu osteneală şi însăşi pâinea sa o va afla, nu poate să câştige nevoinţă; căci sufletul, de nu va vedea, nu va pofti degrabă".

5. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: „Ce este înstrăinarea, Părinte?" Şi a răspuns bătrânul: „A tăcea; şi a nu avea vreun lucru96 oriunde merge străinul. Aceasta este adevărata străinătate".

6. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Care este lucrul înstrăinării?"

Şi a zis bătrânul: „Văzut-am un frate străin care se afla la biserică, şi s-a întâmplat să se facă agapă, şi a şezut la masă cu fraţii ca să mănânce. Iar unul a zis: «Cine l-a lăsat pe acesta?» Şi i-a zis lui: «Scoală, du-te afară!» Şi, sculându-se, a ieşit. Iar alţii, scârbindu-se de ceea ce s-a făcut, s-au sculat şi l-au adus înlăuntru. Iar după aceasta l-au întrebat pe dânsul: «Oare ce era în inima ta când te-au scos şi te-au băgat?» Iar el a zis: „Am pus în inima mea: deopotrivă cu câinele sunt, care, atunci când e gonit, se duce, iar când e chemat, vine»".

7. Povestit-a oarecine din părinţi că erau doi fraţi care se învecinau cu dânsul: unul străin şi altul de-al locului; iar străinul era puţin [la suflet] şi lenevos, iar cel de loc era sârguitor foarte. Şi s-a întâmplat de a adormit mai întâi cel străin, iar bătrânul, fiind văzător, a văzut mulţime de îngeri povăţuind sufletul lui; iar dacă a ajuns la cer şi era aproape de a intra, s-a făcut cercare pentru dânsul şi a venit glas de sus, zicând: „Arătat este că era puţin lenevos, dar, pentru înstrăinarea lui, deschideţi-i lui". Şi a adormit şi cel de loc, iar la vremea morţii lui a venit tot neamul lui; iar bătrânul a văzut că nu era niciun înger şi s-a minunat şi a căzut pe faţă înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, cum s-a făcut că străinul, lenevos fiind, o astfel de slavă a câştigat, iar acesta, cu osârdie fiind, de nimic de acest fel nu s-a învrednicit?" Şi i-a venit lui glas, zicând: „Când i-a venit lui a adormi, a deschis ochii şi a văzut neamul lui plângând, şi s-a mângâiat cu sufletul lui, iar străinul, deşi era lenevos, n-a văzut pe nimeni dintr-ai săi şi, suspinând, a plâns, iar Dumnezeu l-a mângâiat pe dânsul".

96...al său sau de făcut.

73

II.

A lui Avva Isaia

De te vei înstrăina pentru Dumnezeu, să nu voieşti să te amesteci pe sine-ţi cu cei de loc, nici cuvântul tău să-l amesteci cu dânşii, căci pentru aceasta mai de folos ţi-ar fi fost să fii cu rudeniile tale după trup. De vei lua chilie într-un loc pe care-l cunoşti, să nu-ţi îngădui mulţi prieteni, ci numai unul, pentru pricinile neputinţei sau ale boalei; şi să nu pierzi puterea străinătăţii tale. De vei merge să locuieşti într-un loc, să nu-ţi voieşti a-ţi lua ţie degrab chilie spre locuinţă, până când nu vei deprinde petrecerea [felul de vieţuire al] locului, ca nu cumva să-ţi fie ţie acolo sminteală: fie pentru grija ce ţi-o dă, fie pentru odihnă, fie pentru slavă, sau pentru sminteala prietenilor tăi. Că, de vei fi înţelept, le vei pricepe pe toate în puţine zile, şi [cele spre] moartea ta, şi [cele spre] viaţa ta.

Deci, mai-nainte de toate, întâia nevoinţă este cea a străinătăţii, mai ales dacă, deosebi [singur] fugind, vei părăsi pe ale tale şi te vei duce într-alt loc, ducând cu tine credinţă desăvârşită şi nădejde şi inimă întărită împotriva voilor tale. Iar făcând aceasta, demonii te vor înconjura cu multe înconjurări, îngrozindu-te prin ispite, sărăcie aspră şi boale cumplite, punându-ţi în gând că, dacă vei cădea în acestea, te vei prăpădi, neavând pe nimeni care să te grijească sau care să te cunoască. Şi aşa bunătatea lui Dumnezeu te va ispiti ca să se arate osârdia şi dragostea cea către Dânsul. Iar de vei rămâne singur în chilie, îţi vor semăna [dracii adică] în gând şi alte gânduri [de acum] mai grele, precum frica, zicând: „Nu străinătatea singură mântuieşte pe om, ci şi păzirea poruncilor". încă aducându-ţi ţie pomenire de cei din lume ce sunt aproape şi de cei ai tăi după trup, vor zice: „Ce dar? Nu sunt şi aceştia robi ai lui Dumnezeu?" Apoi îţi pun în gând şi cele despre greaua amestecare a aerului97, şi de

97 Zice poate despre intemperii sau de arşiţă şi atmosfera pe care acestea o creează.

greutatea trupului, şi altele ca acestea pun în inimă, aducându-te întru împuţinare de suflet. Dar dacă în inimă vor fi dragostea şi nădejdea, răutatea lor nu va lucra: căci atunci se arată dorul tău către Dumnezeu de-L iubeşti pe El mai mult decât odihna trupului. Că nu în zadar te-ai înstrăinat, ci ca să te găteşti pe sine-ţi şi să te îndeletniceşti a bate război împotriva vrăjmaşilor, şi să ştii cum să trânteşti pe fiecare la vremea lui, până când te vei izbăvi de dânşii.

Ai părăsit toată materia văzută, trezveşte-te dinspre dracul întristării, ca nu cumva, din pricina sărăciei celei mari sau pentru necazuri, să nu poţi veni spre mari fapte bune, care sunt: a nu te număra pe sine-ţi, a suferi ocara, a nu te numi98 pe sine-ţi întru toată petrecerea lumii acesteia. Că dacă te vei nevoi să le câştigi pe acestea, acestea îţi vor găti ţie cununile sufletului. Că nu numai cei ce s-au lepădat de lume şi sărăcesc întru cea văzută99 sunt săraci, ci cei ce sărăcesc dinspre toată răutatea şi însetoşează de pomenirea lui Dumnezeu; nici, de asemenea, cei ce au necazul cel văzut câştigă nepătimirea, ci cei ce se grijesc pentru omul cel dinăuntru şi voile lor le taie, aceştia, dar, vor lua cununa bunătăţilor.

Încă înţelege şi pe cei ce te tulbură pe tine, şi vezi din care pricină te tulbură, că de multe ori îţi aduc împuţinare de suflet: ca să-ţi alegi vreun loc fără vreo pricină, ca apoi, căindu-te, să şezi în acelaşi; şi aceasta o fac ca mintea să se facă risipită şi deşartă. Dar cei ce cunosc vicleşugul lor petrec netulburaţi, mulţumind Domnului pentru locul în care le-a dat lor a răbda. Că răbdarea şi îndelungă-răbdarea şi dragostea fac pe om mulţumitor în ostenelile şi trudele sale, iar iubirea odihnei caută loc întru care să se slăvească, iar din slava multora, simţurile se slăbănogesc, de unde de nevoie îi silniceşte

98 A nu te arăta cu niscai merite, isprăvi sau vorbiri mai ceva decât ale altora.

99 în înfăţişare, în cele din afară, din lumea în care petreci, cu care te îndeletniceşti.

74

pe ei şi robimea patimilor, iar prin saţiu şi risipirea minţii pierd înfrânarea cea lăuntrică100.

III.

A Sfântului Diadoh

Dacă aşezarea sufletului nu se va fi făcut nemişcată către văzduhul cel de aici, nu va pofti să se despartă de trup101. Căci toate simţirile trupului se împotrivesc credinţei, de vreme ce ele se fac [se pleacă mai mult] spre lucrurile cele de faţă, iar aceasta vesteşte bogăţia bunătăţilor celor ce vor să fie. Deci, se cuvine ca cel ce se înstrăinează şi se nevoieşte să nu-şi aducă aminte vreodată de oarecari copaci cu ramuri bune şi umbroşi, sau de izvoare binecurgătoare, sau de grădini de multe feluri, sau case bine-împodobite, sau şi despre petrecerile cu rudeniile, şi a nu pomeni nici chiar de praznicele cele de mult-preţ şi de vremea când s-ar întâmpla ele, ci să se folosească numai de cele de nevoie cu toată mulţumirea, iar viaţa să o socotească ca o cale străină, pustie de toată aşezarea spre îndulcirea trupească. Că numai aşa, strâmtorând cugetul nostru, pe el îl vom întoarce cu totul pe urma vieţii veşnice. Că vederea şi gustul şi celelalte simţiri atunci când le folosim pe dânsele peste măsură împrăştie102 pomenirea inimii. Iar aceasta ne-o spune Eva cea dintâi: că, până ce nu s-a uitat ea [poftind] la copacul poruncii, îşi aducea aminte cu osârdie de dumnezeiasca poruncă; iar pentru că încă era acoperită cu aripile dumnezeiescului dor, pentru aceasta nu cunoştea goliciunea ei. Iar

100 Slăbănogirea simţurilor pricinuită de odihna nemăsurată a trupului şi înfumurarea din slava sau laudele altora aruncă pe om în mreaja tuturor patimilor, care află într-însul loc prielnic de lucrare. Reprezentative sunt saţietatea şi risipirea minţii, care îl aruncă pe om în prăpastia pierzării prin nimicirea înfrânării de la cele nefireşti.

101 Trad. lit. O traducere foarte liberă a acestui text mai dificil găsim în Filocalie (Vol. 1, Diadoh al Foticeei, Cap 52): „Sufletul nu va dori să se despartă de trup, până nu-şi va pierde orice plăcere pentru lumea de aici”.

102 6iaJopoîoi = jefuieşte, duce dintr-un loc într-altul,

sfărâmă.

pentru că s-a uitat cu dulceaţă la lemn, s-a şi atins de dânsul cu multă poftă, şi, de aici, din lemnul lui, cu oarecare dulceaţă lucrătoare a gustat; şi aşa de îndată s-a aplecat cu îndulcire, ca o goală ce era, către trupeasca împleticire [împreunare] şi, împreunând cu patima toată pofta ei, întru îndulcirea acestora de acum s-a dat, amestecând pentru pricina părelnicei dulceţi a rodului întru sminteala103 ei şi pe Adam. Drept aceea, de aici înainte mintea omenească cu anevoie a mai putut pomeni pe Dumnezeu sau poruncile Lui. Deci noi, întru adâncul inimii noastre pururea privind cu neîncetata pomenire a lui Dumnezeu, viaţa aceasta iubitoare de amăgire ca nişte lipsiţi de vedere să petrecem. Căci lucrare osebită a filosofiei duhovniceşti este a păzi de-a pururea neînaripat dorul vederii. Aceasta încă şi mult-iscusitul Iov ne învaţă pe noi, zicând: Iar inima mea n-a urmat ochiului meu (Iov 31: 7); iar aceasta nu este altceva decât arătare şi pricină a înfrânării celei desăvârşite.

IV.

A lui Avva Isaac

Lumea se aseamănă cu o curvă, care cu pofta frumuseţii ei trage pe cei ce o văd spre dragostea eişi; iar cel ce este ţinut în parte de dragostea ei şi [este] împleticit nu poate să se izbăvească din mâinile ei până când nu-l va dezbrăca pe el de viaţa lui; iar când îl va goli pe el de toate, îl scoate pe dânsul din casa ei în ziua morţii; iar atunci omul o va cunoaşte că a fost rătăcitoare şi amăgitoare. Iar dacă cineva voieşte să iasă din lumea aceasta, voind să vadă împleticirile104 ei, să se facă departe de dânsa, şi atunci va fi putincios a vedea urâciunea ei.

103 TiTalaţiaTi = eşec, pas greşit, nenorocire, înfrângere.

104 încurcăturile, sucelile.

75

V.

Din Pateric

1. Era în Schitopole un ostaş oarecare care făcuse multe rele şi în tot chipul întinase trupul său; iar umilindu-se el de la Dumnezeu, s-a lepădat de lume; şi, zidindu-şi lui chilie într-un loc pustiu, şedea grijindu-se de suflet şi de mântuirea sa. Iar aflând unii din cunoscuţii lui, au început să-i trimită pâine şi finice, făcându-l fără lipsă la toată trebuinţa lui. Iar dacă s-a văzut pe sine întru odihnă, nimic lipsindu-i, a zis întru sine-şi: „Cu adevărat, o odihnă ca aceasta ne scoate pe noi din odihna cea de acolo; iar eu nu sunt vrednic de aceasta". Deci, părăsind chilia sa, s-a depărtat, zicând: „Să mergem, suflete, întru necaz; că pâinea mea este [se cuvine a fi] hrana dobitoacelor, adică iarba cea potrivită dobitoacelor, ca celui ce am lucrat lucrurile dobitoacelor".

2. întrebat-a cineva: „în ce chip poate omul tăia obişnuinţele cele dintâi, ca să se obişnuiască pe sine-şi în viaţa cea lipsită şi sihăstrească?" Răspuns: „Nu e cu putinţă să trăiască trupul afară de trebuinţa sa, dar, pe cât este cu putinţă, mintea îl poate ţine pe dânsul departe de desfătare şi moliciune, atunci când şi departe va fi de cele ce pricinuiesc moliciunea, de vreme ce, atunci când vede pricinile răsfăţării şi ale slăbănogirii, se deşteaptă într-însul pofta cea înfocată; şi aşa, fie iarăşi se întoarce într-însele, fie primeşte nevoinţă mare de război. Pentru aceasta şi Izbăvitorul nostru, celui ce voieşte a-I urma, i-a poruncit întâi a goli şi a lepăda de la sine-şi pricinile slăbănogirii105, şi aşa să-I urmeze Lui; încă şi însuşi Acela, când a început să bată război cu Diavolul, în pustie, pe uscat l-a biruit pe el.

3. încă şi Pa vel, atunci când luăm crucea lui Hristos, ne îndeamnă să ieşim din cetate, zicând: Să ieşim împreună cu Hristos şi să luăm ocara Lui, că în afara cetăţii a pătimit

105 Zice poate de Matei 16: 24.

(Evr. 13: 13). Că, prin despărţirea omului de lume şi de ai săi, degrab uită şi de obişnuinţa cea de mai-nainte şi nu se va osteni multă vreme întru pomenirea acestora. Iar întru nevoinţa aceasta ajută mult şi aceea de a avea aşezarea chiliei călugărului întru sărăcie şi lipsă, ca aşa chilia lui să fie deşartă şi nelucrătoare de toate cele ce mişcă într-însul pofta odihnei; căci atunci când pricinile slăbănogirii sunt departe de om, nu se va primejdui într-un război îndoit: nici întru cel dinafară, nici întru cel dinlăuntru, adică întru cel prin simţiri şi întru cel prin gânduri.

Şi aşa, mai mult biruieşte omul cel ce se află departe pe cele către dulceaţă decât cel ce are pofta zădărându-l; căci omul are război în fiecare din mădularele trupului; pentru aceasta, dator este să se păzească pe sine şi a micşora astfel războiul cel asupra sa.

4. Zis-a Avva Pimen: „Se cuvine a fugi de cele trupeşti, adică de materiile cele ce zădărăsc patimile, căci, atunci când omul va fi aproape de războiul trupesc, se aseamănă cu bărbatul ce stă deasupra unei gropi prea adânci, asupra căruia, când voieşte a năvăli vrăjmaşul, cu lesnire îl trage în groapă; iar dacă cineva va fi departe de cele trupeşti, va fi asemenea bărbatului ce stă departe de groapă, care, deşi vrăjmaşul, prinzându-l, îl va trage să-l arunce în groapă, se poate împotrivi acestuia, încă fiind el tras, încă şi ajutorul lui Dumnezeu poate cere, Care, şi degrab stând lângă dânsul, îl răpeşte pe om din mâinile vrăjmaşului".

5. Povestit-a oarecine că trei iubitori de osteneală s-au făcut prieteni şi şi-au ales vieţi deosebite: şi unul dintr-înşii a ales a împăca pe cei învrăjbiţi, după cea zisă: Fericiţi făcătorii de pace, iar altul a cerceta pe cei bolnavi, iar altul s-a dus în pustie să se liniştească şi să se nevoiască cu Părinţii. Deci cel dintâi, foarte ostenindu-se pentru desele vrajbe ale oamenilor şi neputând a împăciui pe toţi, obosind, veni către cel ce slujea bolnavilor şi l-a aflat pe dânsul împuţinat şi neputând a săvârşi porunca. Iar

76

tocmindu-se amândoi, s-au dus către sihastru, vrând a se învăţa dacă a dobândit ceva din nevoinţa cea din liniştire. Şi, văzându-l pe dânsul, au povestit lui mai întâi cele despre dânşii, cum adică, nenumărate necazuri răbdând fiecare din ei, n-au putut duce la bun sfârşit lucrul ce şi l-au pus înainte. Apoi l-au rugat şi pe acela să le spună lor ce a câştigat din linişte. Iar el a pus apă în pahar şi a zis către ei: „Luaţi aminte la apă (şi era tulbure)". Iar după ce au mai stat puţin, a zis către dânşii: „Luaţi acum aminte la apă". Iar acum era aşezată. Şi, dacă au luat aminte şi au văzut în apă ca într-o oglindă feţele lor, a zis către dânşii: „Aşa este şi cel ce petrece în mijlocul oamenilor, din pricina tulburării nu-şi poate vedea păcatele sale, iar când se va face departe de lume, ducându-se întru loc pustiu ca acesta, şi se va linişti cu simţurile, atunci vede neajunsurile106 sale; şi, dacă voieşte, cu împreună-lucrarea harului lui Dumnezeu pe sine se îndreptează.

6. Zis-a un stareţ: „Precum în drumul cel mare, adică pe calea cea bătută şi adeseori călcată, nu se iveşte nimic verde, nici nu răsare ceva, chiar de ai şi semăna ci numai întru cel necălcat şi nebătătorit -, tot aşa şi pentru noi, până când suntem în mijlocul materiilor lumii, surpându-se mintea de grijile cele dinafară şi deseori călcându-se, nu poate să cunoască patimile cele ascunse într-însa; iar atunci când, departe făcându-se de risipire şi de griji, se va linişti, atunci vede patimile cele ce răsar şi se arată în ea, care mai-nainte erau ascunse de dânsa, înlăuntrul ei fiind, măcar că întru dânsele de-a pururea umbla şi petrecea".

7. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Bine este, Avvo, a locui în pustie?" Şi a răspuns bătrânul: „Fiii lui Israil, atunci când au încetat din grija cea din Egipt şi au locuit în corturi, atunci au cunoscut ei cum se cuvine a se teme de Dumnezeu. încă şi corăbiile, până când se înviforează în luciul

106 fÂaTTCOLaTa = defectele, lipsurile.

mării, nelucrătoare petrec, iar după ce vin la liman, atunci fac negustoria. Aşa şi omul, de nu va ieşi din tulburare, ca să rabde într-un loc liniştit, nu va lua niciodată cunoştinţa adevărului". întrebat-a fratele iarăşi: „Şi ce va face, părinte, cineva pentru a lua darul faptelor bune?" Şi a răspuns bătrânul: „Dacă cineva voieşte să înveţe meşteşugul, lasă toată grija, şi întru dânsul singur se îndeletniceşte, şi petrece lângă dascăl, smerindu-se şi ticăloşindu-se pe sine, şi aşa învaţă meşteşugul. Tot aşa şi călugărul, de nu va lăsa toată îndeletnicirea omenească, socotindu-se pe sine mai rău decât tot omul, dându-se pe sine fără cârtire107 la un dascăl duhovnicesc, nu va câştiga nicidecum fapta bună".

8. Povestit-a un bătrân: „Atunci când eram mai tânăr, aveam, zice, un stareţ care iubea să se ducă în cele mai îndepărtate pustietăţi şi acolo să se liniştească. Şi i-a zis lui într-o zi: «Pentru ce, Avvo, fugi totdeauna în pustietăţi? Că mi se pare că cel ce petrece aproape de lume, şi văzând, trece cu vederea pentru Dumnezeu, are plată mai mare decât cel ce nu vede nicidecum». Şi mi-a răspuns bătrânul: «Crede-mă, fiule, că până când nu va veni omul la măsura lui Moise, şi, pe scurt, să se facă fiu al lui Dumnezeu, nu se foloseşte din lume. Iar eu încă sunt fiu al lui Adam: precum tatăl meu, de văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, pe care îl iau, îl mănânc şi mor. Pentru aceasta fugeau şi Părinţii noştri în pustie, întru care, neaflând materiile patimilor, cu lesnire le-au ucis pe acestea".

9. Zis-a Avva Tithoi: „Străinătatea este a-şi ţine omul gura sa în orice loc s-ar afla".

107 în manuscris: „cu prostime”, ce redă pea4)poufaT6poy, fără gânduri (iscoditoare, de bănuială), fără griji, slobod de acestea; nebuneşte.

77

VI.

A Sfântului Efrem

Lucrul cel binecanonisit [măsurat] este liman liniştit, iar la cei ce nu este călăuzire, aceia cad precum frunzele108.

108 Sfârşit destul de neobişnuit sau, ca să zicem cumva ca şi autorul, plin de lucruri străine şi afară de lume pentru această pricină dedicată înstrăinării. Cu alte cuvinte, înstrăinarea (ba şi rămânerea într-o obşte monahală sau în lume) se face în chip măsurat, cu dreaptă-socoteală, sub o călăuzire (KupepvrioLg) duhovnicească, şi astfel înstrăinarea se face liman liniştit celor ce o îmbrăţişează şi prin depărtarea de lume, şi cumva în lume, printr-o înstrăinare a minţii prin tăcere şi cugetare la cele dumnezeieşti, precum zice şi Avva Tithoi la punctul 9 şi cum zic şi alţii mai-nainte de el. Iar unde nu este călăuzire, cei ce se vor fi dorit după o oarecare înstrăinare (cf. şi I Ioan 2: 15) vor cădea ca frunzele, de unde şi peisajul „tomnatic” care s-a aşternut ca şi frunzele, cuprinzând tot mai mult „anul” mântuirii duhovniceşti (cf şi Luca 4: 19) al Bisericii.

78

pricina a paisprezecea

De unde se face frica lui Dumnezeu şi dragostea în om întru început, şi spre cât este cu datorie109

109 Trad. neogr. adaugă „...a ne teme şi a iubi pe Dumnezeu”.

I.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe Avva Evprepie, zicând: „Cum vine frica lui Dumnezeu întru început în suflet?" Şi a răspuns bătrânul: „De va alege omul smerenia şi necâştigarea, degrab vine într-însul frica lui Dumnezeu".

2. Zis-a Avva Iacov: „Precum făclia luminează în loc întunecos, tot aşa şi frica lui Dumnezeu, atunci când va veni în inima omului, îl luminează pe acesta şi-l învaţă toate faptele bune şi poruncile lui Dumnezeu".

3. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „ Cum vine frica lui Dumnezeu în suflet?" Şi a zis bătrânul: „De va alege omul smerenia, şi neagoniseala, şi a nu judeca, şi întru tot lucrul a mustra sufletul său, ca să-şi aducă aminte că trebuie să întâmpine pe Dumnezeu, [atunci] îi vine lui frica lui Dumnezeu".

79

PRICINA A CINCISPREZECEA

Că cei ce se leapădă de lume, de nevoie este a nu se amesteca cu rudeniile cele după trup sau cu patimă către dânşii a se afla.

I.

A lui Palladie

1. Un oarecare Pior, de neam egiptean, tânăr cu vârsta, lepădându-se de lume, a ieşit din casa părintească, pentru covârşirea dumnezeiescului dor, şi a făcut făgăduinţă lui Dumnezeu să nu mai vadă pe cineva dintre ai săi. Iar după cincizeci de ani, sora acestuia, bătrână fiind şi înştiinţându-se de la oarecine că fratele său trăieşte, simţea că-şi va ieşi din minţi dacă nu va apuca să-l vadă pe acesta; dar neputând merge în pustie, a rugat pe episcopul de acolo să scrie părinţilor celor din pustie ca să-l trimită pe dânsul şi să-l vadă. Şi, silă multă punându-se lui, ascultând de părinţi, a luat cu sine pe încă unul şi s-a dus; şi, ajungând la casa unde era sora lui, a vestit aşa: „Fratele tău, Pior, a venit". Şi simţind că soru-sa iese către dânsul, închizându-şi ochii, a strigat către ea: „Soro cutare, eu sunt fratele tău, eu sunt Pior, fratele tău; uită-te şi vezi cât voieşti". Şi, încredinţându-se aceea, a proslăvit pe Dumnezeu. Şi, multe făcând ea, nu l-a putut pleca pe dânsul să intre în casă; şi, făcând rugăciune în prag, s-a dus iarăşi în pustie.

2. Vestitu-s-a odinioară Fericitului Evagrie Diaconul săvârşirea părintelui său; şi a zis celui ce i-a vestit: „încetează de a huli, că tatăl meu e nemuritor".

II.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Auzind sora cea după trup a Cuviosului despre viaţa lui cea îmbunătăţită, a venit la mănăstire poftind a-l vedea pe acesta. Şi, aflând Marele de venirea ei, a trimis pe portar ca să-i zică ei: „Iată, ai auzit despre mine că trăiesc, deci du-te, şi să nu te mâhneşti că nu te voi vedea. Iar de voieşti şi tu să râvneşti acestei vieţi a mea, spre a afla noi milă de la Domnul, socoteşte întru sine şi, de-ţi este ţie plăcut, îţi vor face fraţii o chilie ca să te poţi linişti de sine; şi poate Domnul va chema şi pe altele prin tine. Că nicio altă odihnă nu are omul pe pământ decât a face bunătate şi a plăcea lui Dumnezeu". Primind ea acest răspuns, a lăcrimat şi, străpungându-se [la inimă], a dat inima ei spre mântuire.

Şi, aflând Pahomie de râvna ei şi proslăvind pe Dumnezeu, a ridicat pe cei mai cucernici dintre fraţi ca să-i facă ei undeva mai departe de mănăstire o sihăstrie. Iar nevoindu-se aceasta după Dumnezeu, s-au adunat şi altele, arătându-le ea toate căile cele către mântuire. Iar pe oarecare Petru, foarte bătrân cu vârsta şi cucernic, l-a rânduit spre a le cerceta pe ele; încă şi canoane scriind, le-a trimis lor, ca, după dânsele purtându-se, să se ţină de viaţa cea după Dumnezeu.

încă şi maica lui Teodor (ce şi el era sub dânsul, pe care foarte îl iubea Pahomie, văzând ascultarea lui cea mare şi minunată şi nevoinţa lui strălucind), căutându-l pretutindenea şi aflând că petrece acolo, a ajuns la mănăstire aducând scrisori de la episcopi care porunceau să-i dea [spre vedere] pe fiul ei; şi, găzduind ea la mănăstirea de femei, a trimis scrisorile lui Pahomie, rugându-se să poruncească să poată vedea pe fiul ei.

Şi, chemând el atunci pe Teodor, i-a zis lui: „Ai auzit, dar, fiule, că maica ta a venit aici, vrând să te vadă pe tine; iată, ne-a adus nouă şi scrisoare de la episcopi; deci du-te şi o întâmpină pe ea, mai vârtos pentru bărbaţii cei sfinţi care ne-au scris nouă". Zis-a lui Teodor: „încredinţează-mă pe mine, părinte, că, dacă o voi vedea pe ea, după atâta cunoştinţă, nu mi se va face mie

80

cuvânt de la Domnul în ziua aceea, pentru că, după ce o am părăsit, iarăşi spre poticneala fraţilor vorbesc cu ea. Că dacă fiii lui Levi cei mai-nainte de har, pe părinţii şi fraţii lor nu i-au cunoscut110, ca dreptăţile lui Dumnezeu să le păzească, cu mult mai vârtos eu, cel ce m-am învrednicit de atâta, sunt dator a nu cinsti mai întâi decât dragostea lui Dumnezeu pe născători sau rudenii; că zice Domnul: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10: 37)". Zis-a lui Pahomie: „Dacă ai cercat, fiule, că nu-ţi este de folos, eu nu te silesc; iar aceasta este a celor ce desăvârşit s-au lepădat de lume şi cu totul s-au lepădat de sine-şi. Zic adică că se cuvine ca călugării să fugă de vorbele cele mireneşti nefolositoare, iar pe cei ce sunt mădulare ale lui Hristos şi slujesc Lui cu totul, pe aceştia pe toţi deopotrivă să-i iubească. Iar dacă cineva este ţinut de oareşicare pătimire şi zice «că sunt trupul meu, şi îi iubesc», să ia aminte la ce zice Scriptura: De ce se biruieşte cineva, de aceea se şi robeşte (II Pt. 2:18)".

Deci nevrând el să se arate maicii sale, şi ea la rândul ei a socotit să rămână în mănăstire lângă cele întru Hristos fecioare, socotind că, „de va voi Dumnezeu, îl voi vedea poate cu fraţii, şi sufletul meu îl voi câştiga pentru dânsul". Aşadar, o astfel de asprime după Dumnezeu, ce se face întru slava lui Dumnezeu, ajunge pricinuitoare de folos celor ce se întâmplă [pe la mănăstire], deşi, pentru puţin, pare a fi întristăcioasă.

III.

Din viaţa Sfântului Simeon Stâlpnicul

Trecând douăzeci şi şapte de ani de când s-a lepădat de legile firii şi de toate cele din lume, acest mai presus de lume bărbat, Marele Simeon, purtând încă mamă-sa focul firesc al inimii iubitoare de fii şi neputând cu niciun chip să stingă para, s-a dus la acest în trup şi fără de trup fiu căci aşa ne sileşte

110l-au neglijat.

cuvântul a-l numi -, poftind ea şi faţa fiului a o avea, şi cuvântul lui a-l auzi, de care fusese lipsită de atâta vreme. Iar el, aflând de venirea maică-si, priveşte dar cum a păzit şi cinstea maică-si, şi nedezlegata poruncă a legii celei mari: că n-a primit venirea, ci a trimis [solie] către dânsa, zicând: „De ţi se pare, o, maică, că s-ar cuveni mai degrabă vederea noastră, în veacul cel de acolo să o învistierim şi dacă cu adevărat plăcută lui Dumnezeu va fi viaţa noastră, [să ştii că] după ducerea cea de aici în Hristos unul pe altul ne vom vedea mai îndeaproape şi mai cunoscuţi ne vom face".

Acestea dar i-a trimis el maicii şi a sfătuit-o; iar de vreme ce para care ardea pe sufletul ei nu a lăsat-o să [şi] simtă cele zise, ea petrecea mai departe punând înainte dorul vederii, drept care el i-a vestit a doua oară, zicând: „Eu, maică, socoteam mai vârtos că vei primi şi tu cele ce ne sunt de folos de obşte, nouă fiecăruia, şi nu te vei sili aşa spre vorbire, dar, de vreme ce le văzui pe toate mai prejos decât dorul tău, iată, de aici înainte se cuvine a ne linişti, iar după puţin te voi vedea; căci aşa s-a părut lui Dumnezeu". Iar mamă-sa, ca pe o prea dulce şi vrednică de dorit primind făgăduinţa, sufletul ei se ridică de la dânsa, şi cu nădejdile se bucura şi se veselea, şi toată era a vremii viitoare, şi, pe scurt [fie zis], i se părea ca şi cum îl vedea pe fiul ei de faţă, şi-l cuprindea şi îmbrăţişa, şi glasul lui îl auzea. Iar întrucât acestea erau astfel, aceea şi-a întors de îndată viaţa111 şi sufletul l-a dat lui Dumnezeu, fericită, cu adevărat, pentru viaţă şi cu mult mai fierbinte fericită pentru sfârşit, că unui fiu ca acesta a fost maică şi că l-a lăsat ajuns

111 KaiaoTpf4)6i, sau: „şi-a răsturnat”, adică a întors prin moarte viaţa trupului acolo de unde a venit. Expresia desemnează deci moartea vieţii trupului (pCog-ul) dar nu şi a vieţii sufletului ((cori, adică viaţa în har cu Dumnezeu) sau sufletul însuşi, pe care, se zice mai departe, l-a dat lui Dumnezeu. în acest sens, Părinţii mai vorbesc şi de o întoarcere sau răsucire a sufletului în sus, în spirală, către Dumnezeu, astfel încât să nu se facă una cu viaţa trupului sau să-i urmeze acesteia spre cele stricăcioase, răsucindu-se adică într-o spirală ce se învârte întru cele mai de jos.

81

întru fapta bună. Deci a poruncit dumnezeiescul Simeon ca trupul ei cel mort să fie adus înlăuntrul mandrei (adică al staulului112, că aşa se chema ocolul stâlpului); căci stâlpul era împrejmuit de pretutindenea cu un zid, ca aşa să nu facă vreo intrare femeilor. Deci aducându-se maica sa la dânsul, moartă fiind, o a văzut pe ea după făgăduinţă şi, spre dânsa rugându-se, acolo oareunde lângă stâlp o a îngropat. Aşa şi maicii cinste i-a dat, şi stăpâneasca poruncă nu numai că o a împlinit, ci şi, cu ale sale sporiri, şi crescând-o s-a arătat113.

IV.

Din Pateric

1. Un frate, străin fiind de loc, a întrebat pe un stareţ, zicând: „Voiesc să mă duc întru ale mele". Şi i-a zis lui bătrânul: „Aceasta să cunoşti, frate, că, venind din oraşul tău în cele de aici, îl aveai pe Domnul povăţuindu-te, iar de te vei întoarce, nu-L vei mai avea pe dânsul"114.

2. Un frate, sârguindu-se spre

112 Despre sensul cuvintelor mandră sau staul, am scris în Volumul II, la Pricina XIX, 3. De altfel, paranteza din text confirmă şi cele scrise de noi.

113 npOKOnaio; sau: „îmbunătăţită s-a arătat făcând-o”, adică a împlinit cumva două porunci deodată: a rămas, pe de-o parte, departe de maica sa pentru Domnul, iar pe de alta a reuşit să fie într-o comuniune de iubire fără a se depărta de Domnul. Vedem aşadar de aici şi din celelalte vieţi de mai-nainte cum în viaţa pustnicilor acrivia faţă de poruncile evanghelice şi rânduielile monahale legate de aşezarea departe de lume era îmbinată foarte bine cu iconomia, dar aceasta numai după Dumnezeu, sau, cum zice Sfântul Simeon mai-nainte, numai în vârtutea faptului că „că aşa s-a părut lui Dumnezeu”.

114 Se socoteşte de obşte că cel odată ajuns în călugărie, de se va întoarce în cele ale sale, adică în lume, nu va mai dobândi, ca mirean, nădejde de mântuire. Pentru aceasta există şi acea perioadă de un an sau mai mulţi de probă, în care viitorul monah e doar frate de mănăstire, în care timp el se poate întoarce oricând în lume fără nicio piedică, dar, odată rasoforit sau călugărit, de se întoarce în lume, se socoteşte că nu mai află nădejde de mântuire decât dacă se întoarce din nou la mănăstire. După cunoştinţele pe care le avem din literatura ascetică, nu ştim să fi fost cineva care s-a mântuit sau a sporit cumva în Dumnezeu, în lume fiind, după ce mai-nainte a fost călugăr.

cetate, cerea rugăciune de la un stareţ, iar bătrânul a zis către dânsul: „Nu te sârgui spre cetate, ci sârguieşte-te a fugi de cetate, şi te vei mântui".

3. Un frate cucernic foarte avea o mamă săracă; şi, făcându-se o foamete mare, luând pâine, a mers să ducă maică-si; şi, iată, s-a făcut glas către dânsul, zicând: „Tu porţi grijă de mamă-ta, sau Eu să port?" Şi, socotind fratele puterea glasului, s-a aruncat pe sine-şi cu faţa la pământ, rugându-se şi zicând: „Tu, Doamne, poartă grijă de noi". Şi, sculându-se, s-a întors în chilia sa. Iar a treia zi a venit maica sa către el, zicând: „Cutare călugăr mi-a dat puţin grâu; ia-l şi fă-ne nouă câteva pâinişoare ca să ne hrănim". Iar auzind fratele acestea, a proslăvit pe Dumnezeu şi, bine-nădăjduit făcându-se, sporea cu harul lui Dumnezeu întru toată fapta bună.

4. Un călugăr ce locuia într-un schit avea un fiu într-un sat; şi, pârât fiind fiul la stăpânire, l-a prins un ostaş şi l-a dus; şi, venind mama fiului său la călugăr, l-a rugat prin cineva ca să scrie către dregător şi să-l roage să-l slobozească pe fecior. Şi a zis călugărul către cel trimis: „Şi dacă acesta se va slobozi, oare nu vor prinde pe altul în locul lui?" Şi acela a răspuns: „Da". Şi a zis bătrânul: „Şi ce folos îmi este dacă voi pune bucurie în inima maicii lui şi, luând mâhnirea ei, o voi pune în inima altei femei?"

5. Tot acel stareţ era lucrând multă rucodelie şi-şi oprea numai cât îi ajungea spre trebuinţa sa, iar cealaltă parte o dădea săracilor; şi, făcându-se foamete, maica a trimis pe fiul său rugându-l să le dea câteva pâinişoare. Iar auzind bătrânul, a zis fiului său: „Mai sunt şi alţii în acel loc ce au trebuinţă ca şi voi?" Răspuns-a acela: „Da, sunt mulţi". Iar bătrânul, închizând uşa în faţa lui şi lăcrimând, a zis: „Du-te, fiul meu, Cel ce poartă grija acelora, şi a voastră o va purta". Iar un frate, fiind de faţă atunci, acolo, şi văzând ceea ce a făcut stareţul, l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Acum nu ai suferit cu gândul, pe fiul tău aşa întorcându-l deşert?" Şi a zis bătrânul: „Dacă nu se va sili omul pe sine-şi în fiecare lucru, plată nu va avea!"

6. Era un călugăr oarecare ce avea

82

un frate mirean sărac şi orice lucra, îi dădea lui; şi, pe cât îi dădea lui, cel ce lua sărăcea şi mai mult. Şi, ducându-se călugărul, a vestit unui stareţ lucrul; şi i-a zis lui bătrânul: „De voieşti, ascultă-mă: să nu-i mai dai; ci zi-i lui: «Frate, când aveam, îţi dădeam ţie, deci şi tu, ce vei câştiga din cele ce vei lucra, adu-mi şi mie», şi orice va aduce, ia de la dânsul şi, unde ştii că e vreun străin sau bătrân sărac, dă-le pe acelea, şi te roagă ca să facă rugăciune pentru dânsul". Şi, ducându-se fratele, a făcut întocmai; iar când a venit fratele său mirean, i-a grăit lui despre graiurile bătrânului, şi, auzind acela, s-a dus mâhnit. însă, în chiar ziua cea dintâi, luând din osteneala sa câteva verdeţuri, le-a adus călugărului; iar el, luându-le pe acelea, le-a dat bătrânilor şi i-a rugat pe ei să se roage pentru dânsul; şi, blagoslovindu-se, s-a întors la casa sa.

Iar după puţin, a venit iarăşi către călugăr şi a adus verdeţuri şi trei pâini; şi, luându-le călugărul şi pe acelea, a făcut ca mai-nainte; şi, blagoslovindu-se mireanul de la bătrâni, s-a dus. Apoi a venit a treia oară şi a adus multe bunătăţi, şi vin, şi peşte; şi, văzând călugărul, s-a minunat; şi a chemat pe săraci şi i-a odihnit. Şi a zis mireanului: „Nu cumva ai trebuinţă de puţină pâine?" Iar el a zis: „Nu, doamne. Că şi când luam de la tine ceva, ceva ca un foc intra în casa mea şi prăpădea şi acel puţin pe care-l aveam. Iar de când nu mai iau de la tine, Dumnezeu mă blagosloveşte". Şi, ducându-se fratele, [călugărul] a vestit bătrânului toate cele întâmplate, şi i-a zis lui bătrânul: „Au nu ştii că lucrul călugărului este foc, şi oriunde ar intra, arde? Şi mai vârtos aceasta este ceea ce-l foloseşte pe dânsul: a face milostenie din osteneala sa, şi a lua rugăciune de la sfinţi, şi aşa se blagosloveşte"115.

115 Iată cum, uneori, mai de folos este, chiar sărac fiind, să faci milă cu cineva, decât să iei milă de la altul, şi aşa, mai multă blagoslovenie vei avea, chiar încă din viaţa aceasta. De luat aminte e şi lucrarea bătrânului de la punctul 5, ce-i drept mai greu de înţeles pentru mulţi. Poate că gândul lui s-ar putea reda şi aşa: „Cum să faci oare mai multă milă cu cei ai tăi, când mai sunt încă mulţi alţii în aceleaşi nevoi? Au nu toţi suntem fraţi înaintea lui Dumnezeu (cf. Fapte 17: 28; I Ioan 3: 16; Evr. 2: 11 etc.), şi oare e mai mare rudenia după trup (de familie) decât cea după duh, ce o avem cu toţi oamenii?” Un răspuns dă şi Mântuitorul Hristos: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!

7. Venit-a odinioară mama Sfântului Marcu, ucenicul Avvei Siluan, ca să-l vadă pe dânsul, şi avea mult alai; şi a ieşit bătrânul [Avva Siluan] către dânsa, şi i-a zis lui: „Avvo, zi-i fiului meu să iasă, ca să-l văd". Şi, intrând bătrânul, i-a zis lui: „Ieşi, ca să te vadă mama ta". Şi era îmbrăcat cu fotă (chenotarion) şi murdar de la bucătărie. Şi, ieşind pentru ascultare, şi-a închis ochii săi şi le-a zis lor: „Mântuiţi-vă116". El însă nu i-a văzut pe dânşii, iar maica sa nu l-a cunoscut pe el. Şi a trimis iarăşi către bătrânul, zicând: „Avvo, trimite-mi pe fiul meu ca să-l văd!" Şi, chemând bătrânul, i-a zis: „Nu ţi-am zis să ieşi ca să te vadă mama ta?" Răspuns-a acela: „Am ieşit după cuvântul tău, Avvo, şi am zis lor «mântuiţi-vă!»; însă, rogu-te, nu-mi zice să ies încă o dată, ca să nu mă fac neascultător". Şi ieşind bătrânul, a zis ei: „Acela este, cel ce v-a întâmpinat pe voi şi a zis «mântuiţi-vă!»; şi, mângâind-o pe dânsa, a slobozit-o.

8. Mers-au odinioară bătrâni mulţi la Avva Pimen şi, iată, venise şi oarecine din rudeniile Avvei Pimen, având pe copilul său cu sine, a cărui faţă, prin lucrarea Satanei, se întorsese înapoi; şi văzând tatăl copilului mulţimea părinţilor, luând copilul afară de mănăstire, şedea plângând. Şi s-a întâmplat să iasă un bătrân şi, văzându-l pe dânsul plângând, a zis: „Omule, de ce plângi?" Iar el a zis: „Sunt rudenie a Avvei Pimen şi, iată, copilului meu i s-a întâmplat ispita aceasta. Şi, vrând a-l duce pe dânsul la bătrânul, m-am temut că nu va voi să ne vadă pe noi, iar acum, de va afla că suntem aici, va trimite şi ne va izgoni pe noi, iar eu, văzând venirea voastră, am îndrăznit să venim. Deci, precum voieşti, Avvo, miluieşte-mă, şi ia

116. Deşi pare o zicere simplă şi aparent uşor de înţeles, ea este de fapt un salut, precum „bucură-te”, sau „bucuraţi-vă”, sau „fii binecuvântat”, pe care le întâlnim şi în Scriptură. în manuscris e redat „mântuitu-v-aţi”, care, deşi la prima vedere pare o întrebare, urarea nu este urmată de semnul întrebării. Mai exact s-ar putea reda poate prin „o, de v-aţi mântui!”

83

copilul înlăuntru şi rugaţi-vă pentru dânsul". Şi, luându-l bătrânul, a intrat şi a lucrat înţelepţeşte: că nu îndată l-a dus pe dânsul la Avva Pimen, ci, începând de la fraţii cei mai mici, zicea: „însemnaţi copilul cu semnul cinstitei cruci". Şi, făcând toţi pe rând, îl însemnară pe el. Iar mai pe urmă l-a dus şi la Avva Pimen, iar el nu voia să se apropie de dânsul. Iar ei l-au rugat pe dânsul, zicând: „Precum au făcut toţi, aşa fă şi tu, Părinte!" Şi, suspinând, sculându-se, s-a rugat, zicând: „Dumnezeule, tămăduieşte zidirea Ta, ca să nu fie stăpânită de vrăjmaşul!" Şi, însemnându-l îndată, l-a tămăduit, şi l-a dat tatălui său sănătos.

V.

A lui Avva Isaia

Dacă te-ai depărtat de rudeniile tale cele după trup şi voieşti să te faci străin pentru Dumnezeu, şezând în chilie, să nu laşi dulceaţa lor117 să intre în inima ta, milostivindu-te118 cumva de tatăl sau maica ta, sau pomenind în inima ta de frate sau de soră şi de milostivirea [afecţiunea] fiilor, sau de voia femeii, sau de cele ce le-ai lăsat, ci adu-ţi aminte de ieşirea ta şi de nevoia [greutatea] morţii, că niciunul dintr-înşii nu-ţi va ajuta atunci. Şi pentru ce, dar, n-ai voi să-i părăseşti pe dânşii pentru fapta bună?

De ţi se va face nevoie să mergi în satul tău pentru vreun lucru, păzeşte-te pe sine dinspre rudeniile tale cele după trup: să nu ai adică îndrăzneală către ele, nici să te amesteci pe sine cu cuvintele lor.

VI.

Din Pateric

Povestit-a oarecine din părinţi despre Avva Pimen şi despre fraţii lui care locuiau în Egipt, că, poftind mama lor să-i vadă,

117 Altfel spus: dulcele dor către ei.

118 Despre milostivire (oTTXayxvoo) şi modul cum s-a înţeles ea, vezi nota de la Pricina XII, 1.

nu putea. Deci a pândit, iar când mergeau ei la biserică, i-a întâmpinat pe dânşii, iar ei, văzând-o pe ea, s-au întors şi au închis uşa de la faţa ei. Iar ea, dacă stătea în afara uşii, striga cu mare plângere şi cu jale, zicând: „Voiesc să vă văd pe voi, fiii mei cei iubiţi!" Deci fiind ei înlăuntru şi auzind-o pe dânsa, a zis Avva Anuv către Avva Pimen: „Ce să facem bătrânei acesteia de lângă uşă care plânge?" Şi, ducându-se Avva Pimen şi stând aproape de uşă, a zis ei: „Ce strigi aşa, bătrână?" Iar ea, auzind glasul lui, striga mult mai vârtos, plângând şi zicând: „Voiesc să vă văd, fiilor! Că ce este de vă voi vedea? Au nu sunt eu maica voastră? Au nu sunt eu care v-am aplecat [alăptat] pe voi? Acum toată sunt căruntă, deci miluiţi bătrâneţile mele. Lăsaţi-mă numai puţin să vă văd pe voi şi să potolesc măcar puţin pârjolul inimii mele, că foarte mă ard cu dorul vostru, mai vârtos acum, când am auzit glasul tău, fiule!" Zis-a ei Avva Pimen: „Aici voieşti să ne vezi pe noi sau în lumea cea de acolo?" Răspuns-a aceea: „Şi, dacă nu vă voi vedea pe voi aici, vedea-vă-voi oare în lumea cea de acolo?" Iar el a zis ei: „Dacă te vei sili a nu ne vedea pe noi aici, ne vei vedea acolo". Iar aceea, cum a auzit aceasta, s-a dus bucurându-se şi a zis: „Dacă urmează să vă văd pe voi acolo, nu voiesc să vă văd aici".

VII.

A Sfântului Grigorie Dialogul

Un călugăr oarecare din mănăstirea Sfântului Benedict era supărat de dracul mâhniciunii [akediei] cu risipirea gândurilor, şi nu voia nicidecum să umble în predania cea cu de-amănuntul a canonului; iar omul lui Dumnezeu [Sfântul Benedict] nu lipsea niciodată să-l înveţe şi nici să-l pedepsească nu se dădea înapoi, iar acela nu numai că nu voia cu niciun chip să asculte sfătuirea Părintelui, ci şi cerea cu neruşinare Părintelui să-l lase să meargă la părinţii săi.

într-o zi, supărându-se foarte Sfântul Părinte de rugăminţile lui, i-a poruncit cu mânie să se ducă din mănăstire.

84

Iar el, ieşind din mănăstire pentru a merge la născătorii lui, a aflat înainte-i pe cale un balaur119 foarte mare, ce avea gura deschisă, voind a-l înghiţi pe el. Iar fratele a început a tremura şi de frică a căuta scăpare încolo şi-ncoace şi cu prea mari glasuri a striga: „Alergaţi, alergaţi! Că balaurul acesta voieşte să mă mănânce!" Şi, alergând fraţii, n-au văzut niciun balaur, iar pe fratele, aflându-l tremurând şi căutând cu mâna ajutor, l-au luat şi l-au întors în mănăstire. Şi îndată a făgăduit că nu va mai ieşi din mănăstire de voia sa, nici nu se va mai depărta până la moarte. Şi aşa întru această făgăduinţă a petrecut până la sfârşit, îngrădit fiind cu rugăciunile Sfântului Părinte, nemaivăzând de aici încolo pe balaurul acela stând înainte.

119 6pctK0VTa = şarpe mare sau un monstru oarecare, asemănător şarpelui sau altor reptile.

85

PRICINA A ŞAISPREZECEA

Despre aceea că nu se cuvine a iubi pe ceilalţi fraţi deopotrivă cu rudeniile cele trupeşti, ci numai dacă şi aceia urmează aceeaşi vieţuire, iar dacă pe cea potrivnică, se cuvine să ne întoarcem dinspre dânşii ca de nişte vătămători.

I.

Din viaţa Sfântului Pahomie

La mulţi ani după lepădarea de lume a lui Teodor, care era ucenic al Sfântului Pahomie, şi încă unul foarte sârguitor, a venit la mănăstire şi Pafnutie, fratele lui Teodor, cerând şi el să se facă călugăr; dar, nevrând Teodor ca să-l aibă acolo ca pe fratele lui (căci se dezbrăcase cu totul de omul cel vechi), Pafnutie petrecea mâhnit foarte şi plângând, însă aflând Marele, a zis lui: „Bun este pogorământul către unii ca aceştia [ce sunt] întru început, frate; căci, aşa precum unui copac de curând sădit îi trebuie multă grijire, tot aşa şi celui ce începe călugăria, până când se va înrădăcina şi el cu harul Domnului şi se va întări prin credinţă". Acestea auzindu-le Teodor, s-a supus Părintelui, întărind pe fratele în toate, după cea poruncită lui; căci pricepuse toate cele zise.

II.

Din viaţa Sfântului Ioanichie

Fiica unuia dintre singlitici [senatori] era bolnavă, şi la mădulare era slăbănogită, dar binecredincioasă şi cinstind cele creştineşti. Iar cumnatul dinspre soră al Sfântului se turba şi se nebunea cumplit asupra sfintelor icoane ale lui Hristos. Dar, ajutând Fericitul, o a izbăvit pe ea de boala cea cumplită cu rugăciunea şi cu semnul crucii; iar pe el, de vreme ce, învăţându-l, nu era cu putinţă a-l pleca ca să se depărteze de cumplita nebunie, s-a pornit spre pedeapsă; şi, trecând cu vederea legăturile de neam şi uitând, pentru buna-credinţă, de sângele său, a orbit prin rugăciune ochii acestuia. Vedem dar cum râvna cinstirii de Dumnezeu se laudă şi [întru biruinţa] asupra firii, iar dorul cel adevărat către Dumnezeu e mai puternic şi decât nevoia cea către rudenie: că pe aceea, deşi după neam nu-i era apropiată, pentru că cinstea pe Dumnezeul Creştinilor, o a izbăvit de pătimiri, iar pe acela, măcar că îi era cumnat, pentru că se lupta cu dumnezeieştile icoane, l-a lipsit de vedere, şi, ca să aibă pedeapsa ochilor nevăzuţi, pe cei văzuţi cu bună-dreptate i-a judecat120.

II.

Din Pateric

Un oareşicare om cucernic şi iubitor al vieţii celei după Dumnezeu, Carion cu numele, auzind şi minunându-se de fericita viaţă a celor din Schit, aprinzându-se cu dragoste de aceasta, a venit singur de sine-şi în Schit; acesta, având şi un fiu după trup, l-a luat pe dânsul cu sine şi îl creştea pe el acolo, ştiind toţi că era fiul lui după trup, iar numele lui era Zaharia. Iar dacă a ajuns în floarea vârstei şi a început a sminti pe mulţi dintre fraţi, nu mică cârtire s-a făcut între dânşii din pricina lui. Şi auzind Avva Carion, a zis copilului său: „Zaharia, scoală ca să mergem de aici, că cârtesc părinţii". Zis-a lui copilul: „Avvo, toţi cei de aici ştiu că eu sunt fiul tău, iar dacă vom merge în alt loc, să nu zici că eu sunt fiul tău". Şi a zis lui bătrânul: „Scoală, ca să mergem în Thebaida121". Şi s-au dus acolo; şi, luându-şi chilie, dacă

120 Trad. neogr. dă o interesantă parafrază: „...iar cu pedeapsa orbirii i-a arătat lui cât de drept pot vedea ochii sufletului”.

121 Thebaida (numită aşa de la vechea cetate Theba) se numeşte Egiptul de Sus, loc în care, în vechime, împăraţii îşi aveau scaunul sau reşedinţa. Acesta includea cetăţile Luxor şi Karnak.

86

au şezut câteva zile, şi acolo aceeaşi cârtire s-a făcut din pricina copilului. Şi a zis iarăşi Avva Carion: „Scoală, ca să mergem iarăşi în Schit". Şi, ducându-se, n-au trecut multe zile şi iarăşi s-a făcut cârtire din pricina lui.

Atunci, copilul Zaharia, venind la iezerul Nitriei şi dezbrăcându-se, s-a pogorât în el, cufundându-se pe sine-şi până la nas; şi, răbdând, pe cât putea, destule ceasuri, şi-a netrebnicit trupul său şi s-a făcut ca un bubos [lepros]. Şi, ieşind, şi-a îmbrăcat hainele sale şi s-a dus către tatăl său; iar el abia dacă l-a cunoscut. Şi, ducându-se după obicei la Sfânta împărtăşanie, s-a descoperit [cu vedenie] Sfântului Isidor, preotul Schitului, ceea ce a făcut. Şi văzându-l pe dânsul şi minunându-se, a zis: „Copilul Zaharia, în duminica trecută a venit şi s-a împărtăşit ca un om, iar acum s-a făcut înger".

87

PRICINA A ŞAPTESPREZECEA

Că cel ce se leapădă de lume se cuvine să se lepede de toate, şi despre cum se cuvine a iconomisi partea sa, şi cum că celor din obşte agoniseala cea deosebită [tăinuită] e vădit pierzare [a sufletului].

I.

A Sfântului Varsanufie

Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „De vreme ce rudele mele îmi sunt datoare cu o mică socoteală [ceva bani], pe care eu voiesc să o dau săracilor, iar aceia nu par că vor să mi-o dea, ce voi face?" Şi a răspuns bătrânul: „De nu vei tăia gândul cel trupesc, şi aşa să iei puţintică îndrăzneală către Dumnezeu, vei cădea în plăcerea omenească".

II.

Din Pateric

1. Un frate, lepădându-se de lume şi împărţind averile sale săracilor, oprind puţin pentru sine, a mers la Avva Antonie, cerând să se facă călugăr. Iar el, aflând că acesta a oprit câte ceva dintr-ale sale, i-a zis lui: „De voieşti să te faci călugăr, du-te în cutare sat şi cumpără carne; şi, dezbrăcând hainele tale, pune carnea împrejurul trupului tău cel gol, şi aşa vino aici". Şi făcând aşa fratele, pe când se întorcea el precum s-a zis: cu trupul gol purtând carnea pe umăr -, câinii şi păsările, poftind carnea, îi sfâşiau trupul lui. Deci aşa întorcându-se el către bătrânul şi trupul său zgâriat arătându-l, a zis către dânsul Marele Antonie: „...Tot aşa şi cei ce voiesc să se lepede de lume, de voiesc să aibă bani, luptându-se cu dracii, sunt sfâşiaţi de aceştia".

2. Zicea Avva Isidor: „Cumplitul şi întru tot îndrăzneţul dor al iubirii de bani, necunoscând saţiul, împinge mai apoi sufletul cel prins de el spre săvârşirea răutăţilor. Deci, la început, mai vârtos pe el să-l gonim, că de va apuca să pună stăpânire pe oarecine, pe urmă va fi nebiruit".

3. Un om oarecare, vrând a se lepăda de lume, a venit către un stareţ mare şi i-a zis lui: „Voiesc să mă fac călugăr". Răspuns-a bătrânul: „De voieşti, du-te de te leapădă de toate ale lumii şi, venind, şezi în chilia ta". Şi, ducându-se, a dat cele ce avea, oprind la sine o sută de monede. Şi a venit către bătrân, şi i-a zis lui bătrânul: „Nu poţi să te faci călugăr". Iar el i-a zis: „Ba pot". Răspuns-a bătrânul: „Du-te şi şezi în chilia ta". Deci s-a dus şi a şezut; şi, şezând el aşa, i-au zis gândurile: „Uşa este veche, drept care este trebuinţă de a fi schimbată". Şi, venind, a zis bătrânului: „Părinte, gândurile îmi zic că uşa este veche şi trebuie schimbată". Zis-a lui bătrânul: „Nu te-ai lepădat; du-te de te leapădă, şi atunci, venind, şezi aici". Iar el, ducându-se, a dat nouăzeci de monede şi, întorcându-se, a zis bătrânului: „Iată, m-am lepădat". Şi poruncind bătrânul, ducându-se, s-a aşezat în chilie. Iar după ce s-a aşezat, i-au zis lui iarăşi gândurile: „Toate sunt vechi pe aici, şi locul este pustiu, şi vine leul şi mă mănâncă". Şi, ducându-se către bătrânul, i-au zis lui gândurile, iar bătrânul a zis lui: „Tu zi gândurilor: «Eu aştept ca toate să vină asupra mea: să cadă chilia şi leul să vină şi să mă mănânce, ca mai degrab să mă izbăvesc». Acestea dar zi gândurilor, şi du-te de şezi în chilie şi te roagă lui Dumnezeu adeseori, de nimic spăimântându-te sau îngrijindu-te". Şi, făcând aşa, fratele s-a odihnit122.

4. Un tânăr oarecare căuta să se lepede de lume; şi, de multe ori pornindu-se el şi ieşind din cetate spre a se duce în mănăstire, gândurile îl întorceau înapoi,

122 Banii şi celelalte materii de care se ataşează omul îi dau acestuia nesiguranţă, indiferent de mulţimea sau puţinătatea lor. Bătrânul îndeamnă deci la lipsa temerii şi a grijii pentru cele din jur, şi la aflarea fricii lui Dumnezeu, care aduce sufletului odihnă de tirania gândurilor mincinoase.

88

împleticindu-l cu oarecari griji şi lucruri ce se păreau de nevoie; căci era şi bogat. într-o zi, pornindu-se el aşijderea şi ieşind, dacă l-au înconjurat din nou gândurile, multă negură ridicând asupră-i pricini oarecare părut de nevoie întinzându-i, ca iarăşi să-l întoarcă pe el înapoi -, acela de cum a simţit războiul şi sila gândurilor, neavând ce să facă, s-a dezbrăcat de năprasnă de hainele ce le purta şi, lepădându-le, alerga gol, voind a se duce către una din mănăstiri. Iar unui bătrân spre care tânărul îşi făcea şi pornirea dumnezeu i-a descoperit, zicând: „Scoală şi primeşte pe nevoitorul meu". Şi, sculându-se bătrânul, a ieşit şi l-a întâmpinat pe dânsul. Şi, aflând de lucru, s-a minunat; şi, primindu-l pe dânsul, îndată l-a învrednicit schimei. Iar când venea cineva să-l întrebe pe bătrân despre gânduri, dacă întreba pentru osebite alte oarecare, însuşi răspundea, iar dacă despre lepădare, îl trimitea către acela, zicând: „întrebaţi pe fratele".

5. Era un oarecare călugăr bolnav; şi l-a primit pe el părintele din chinovie, şi l-a odihnit pe el ca pe unul care nu avea cele de trebuinţă, şi zicea şi fraţilor celor de sub dânsul: „Siliţi-vă pe înşivă puţin, ca să odihnim pe bolnav!" Iar cel bolnav avea o ulcică plină cu aur; şi, săpând sub aşternutul sub care zăcea, a ascuns-o pe ea. Iar nu după mult timp, s-a întâmplat de a murit; şi, murind, n-a mărturisit nimic despre aur. Iar dacă l-au îngropat pe el, a zis Avva către fraţi: „Ridicaţi aşternutul acesta de aici". Iar ei, răsturnându-l, au aflat dedesubtul lui aurul îngropat, că era vădit din săpătura locului, şi l-au dat pe el Avvei; iar el, văzând aurul şi aflând cum a fost găsit, a zis: „Pentru că nici când a trăit, nici când a murit nu a mărturisit despre el, el avându-şi nădejdea în el, eu nu mă ating de el. Mergeţi şi-l îngropaţi împreună cu el". Deci s-au dus şi au pus aurul în mormânt; şi, cum s-au întors, iată, au văzut foc pogorându-se din cer şi căzând pe mormânt, şi a petrecut multe zile nestins, până când a mistuit şi pietrele şi ţărâna şi toate cele din mormânt. Şi toţi cei ce vedeau se spăimântau şi se mirau.

89

pricina a optsprezecea

Că se cuvine ca cel ce voieşte să se mântuiască să vâneze [caute] vorbirile celor îmbunătăţiţi, ca cele ce sunt folositoare foarte, şi a întreba pe dânşii şi a învăţa de la ei cele de mântuire cu mare poftă şi cu dor fierbinte.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Palladie: „Se cuvine ca sufletul cel ce se nevoieşte după Dumnezeu, sau să se înveţe cele ce nu ştie prin credinţă, sau să înveţe pe alţii înţelepţeşte cele ce a cunoscut, iar dacă nu voieşte pe niciuna din cele două, boleşte cu nebunie; căci începutul depărtării de Dumnezeu123 este lipsa învăţăturii cuvântului şi nepoftirea acestuia124, de care cuvânt, de-a pururea flămând este sufletul iubitorului de Dumnezeu".

2. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Avva, iată, îi rog pe bătrâni, şi ei îmi spun mie despre sufletul meu, şi întru nimic nu mă ţin din cuvintele lor; deci, la ce să-i mai rog, dacă nu fac nimic? Căci sunt cu totul necurăţie". Şi erau acolo două vase deşarte, şi i-a zis lui bătrânul: „Du-te de adu unul din vase, pune untdelemn în el, astupă-l şi apoi mută-l, punându-l la locul lui". Şi a făcut fratele aşa o dată, şi de două ori. Şi, deşertând untdelemnul, a pus vasul în locul unde era mai-nainte, apoi i-a zis lui bătrânul: „ Adu-le acum pe amândouă împreună, şi vezi care este mai curat". Zis-a fratele: „Cel în care am pus untdelemn". Răspuns-a bătrânul: „Tot aşa este şi sufletul: că măcar, deşi nu ţine nimic din cele ce întreabă, care lucru [totuşi] nu mi se pare, se curăţeşte însă mai mult decât cel ce nicidecum nu întreabă".

3. Zis-a Avva Palladie: „Mai mult decât o fereastră bine-luminată se cuvine a vâna vorbirile bărbaţilor celor cuvioşi, ca, printr-acestea, precum într-o carte scrisă

123 lit.: apostaziei.

124 lit.: anorexia cuvântului.

frumos, cineva să poată vedea şi inima sa şi, prin alăturare [contrast], să cunoască lenevirea sau sârguinţa sa; că multe din cele văzute sunt la cei îmbunătăţiţi, cele ce mărturisesc curăţia sufletului lor, şi floarea feţelor ceea ce înfloreşte împreună cu vieţuirea şi neîmpodobirea hainei, lipsa slavei deşarte în obicei, lipsa îngâmfării în cuvinte, simplitatea noimelor şi cucernicia năravurilor [obiceiurilor], cele ce [adică] pe cei ce iau aminte mult îi folosesc şi în sufletele lor pun închipuiri125 neschimbate ale faptei bune.

4. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Bine este a merge la bătrâni, sau a ne linişti?" Şi a răspuns bătrânul: „A merge la bătrâni este canon al Părinţilor celor vechi".

5. Venit-a odinioară un frate la Avva Ioan Colovul, seara, şi se sârguia să se ducă. Dar, începând el a grăi cu bătrânul pentru folos, s-a făcut dimineaţă şi n-a cunoscut; şi a ieşit bătrânul petrecându-l pe el, şi au petrecut grăind până la al şaselea ceas; şi l-a adus pe el bătrânul înlăuntru; şi, gustând ceva, s-a dus aşa.

6. Povestit-a Avva Cassian despre un stareţ ce şedea în pustie că s-a rugat el lui Dumnezeu ca să-i dăruiască ca, atunci când se va porni vorbă duhovnicească, niciodată să nu dormiteze. Iar dacă cineva ar aduce cuvinte de clevetire şi de vorbă deşartă, să se cufunde în somn, ca nu cumva auzurile lui să guste o otravă ca aceasta126; şi ceea ce a cerut, aceea i-a şi dat lui Dumnezeu. Şi zicea aceasta pentru că Diavolul este sârguitor al cuvântării deşarte şi vrăjmaş a toată învăţătura duhovnicească. Şi adeverea cuvântul

125 tuttouc; = întipăriri, imagini, pilde, forme, exemple.

126 Prin urmare, vorba deşartă este şi ea o otravă primejdioasă!

90

cu o pildă ca aceasta: „Odinioară, grăind eu pentru folos pentru nişte fraţi oarecare, cu atâta greutate de somn s-au cuprins, încât nici genele lor n-au putut să le mişte. Apoi, vrând eu a arăta lucrarea cea arătată a dracului, am adus în mijloc cuvânt de grăire în deşert, spre care, veseli făcându-se ei, îndată s-au trezit. Şi, suspinând, am zis: «Iată, fraţilor, cât am vorbit eu despre lucrurile cele cereşti, ochii voştri ai tuturor erau ţinuţi de somn, iar când a curs cuvântul deşert, toţi cu sârguinţă v-aţi trezvit. Deci, rogu-mă, fraţilor, să cunoaşteţi lucrarea vicleanului drac şi luaţi aminte de sine, păzindu-vă de dormitare, atunci când faceţi sau auziţi ceva duhovnicesc»".

7. Dusu-s-a odinioară Avva Pimen, pe când era mai tânăr, către un stareţ, ca să-l întrebe trei gânduri; iar dacă a venit către bătrân, a uitat unul şi a întrebat numai despre cele două şi, auzind cuvântul, s-a întors în chilia sa; şi, cum a pus mâna ca să deschidă cu cheia, şi-a adus aminte de gândul pe care-l uitase; şi a lăsat cheia şi s-a întors către bătrânul; şi, văzându-l bătrânul pe el, a zis: „Te-ai grăbit să vii, frate". Iar el i-a povestit lui, zicând: „Atunci când am pus mâna mea ca să iau cheia, mi-am adus aminte de gândul pe care-l căutam, şi n-am deschis, ci m-am întors îndată, iar lungimea drumului era mare foarte". Şi i-a zis lui bătrânul: „Pimen, îngeresc păstor127, numele tău se va vesti în tot pământul Egiptului".

8. Trei Părinţi aveau obicei a merge în tot anul la Fericitul Antonie; doi dintre ei îl întrebau despre gânduri şi mântuirea sufletului, iar unul tăcea totdeauna, nimic întrebând. Deci, de multe ori venind, şi aşa fratele acela era tăcând şi nimic întrebând, i-a zis lui Avva Antonie: „Iată, ai atâta vreme de când vii aici, şi nimic nu întrebi". Iar acela, răspunzând, a zis lui: „îmi ajunge mie numai să te văd, Părinte".

9. Zicea Avva Pafnutie: „în toate zilele vieţii bătrânilor mergeam la dânşii de două ori pe lună, având chilia departe de dânşii cu douăsprezece mile; şi toate gândurile le ziceam lor, iar ei nu-mi ziceau nimic altceva

127 în greceşte, Pimen înseamnă păstor.

fără numai aceasta: «în care loc vei merge, să nu te numeri pe sine-ţi, şi vei fi odihnit»".

10. Povestit-a oarecine despre un stareţ că a făcut şaptezeci de săptămâni mâncând o dată pe săptămână; şi se ruga pentru un grai al Scripturii, şi nu i-a descoperit lui Dumnezeu; şi a zis întru sine-şi: „Iată, atâta osteneală am făcut, şi n-am isprăvit nimic; mă voi duce către fratele meu şi-l voi întreba pe el". Şi cum a închis uşa ca să meargă, iată, s-a trimis la el îngerul Domnului, zicând: „Cele şaptezeci de săptămâni pe care le-ai postit nu s-au apropiat de Dumnezeu, iar când te-ai smerit pe sine a ieşi către fratele tău, am fost eu trimis ca să-ţi vestesc cuvântul". Şi, adeverindu-l pe el despre cuvântul pe care-l căuta, s-a dus.

II.

A Sfântului Marcu

Omul sfătuieşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează întru cel ce aude, după cum acela a crezut.

Bărbatul îndelung-răbdător mult este întru pricepere; aşijderea şi cel ce pune urechea sa la cuvintele înţelepciunii.

Nu te da înapoi de la a învăţa, măcar foarte priceput de ai fi; căci iconomia lui Dumnezeu este mai folositoare decât priceperea noastră.

Celui ce voieşte a ridica crucea şi a urma lui Hristos i se cuvine ca, înaintea îndeletnicirii cu vreo cunoştinţă sau învăţătură, să se sârguiască prin cea necurmată întru dânsul cercare a gândurilor, şi prin multa grijire cea pentru mântuire, şi prin întrebarea robilor lui Dumnezeu, a celor ce sunt de o minte şi de un suflet, a celor ce se nevoiesc într-aceeaşi nevoinţă; ca nu cumva, necunoscând unde şi cum umblă, întru întuneric, fără lumina făcliei să călătorească. Căci, călătorind cu rânduială de sine, fără cunoştinţa evanghelicească şi fără dreapta-socoteală şi fără povăţuirea cuiva, mult se poticneşte şi în multe gropi şi curse ale vicleanului cade, mult se rătăceşte, mult se osteneşte şi în multe primejdii cade, şi nu ştie ce sfârşit va dobândi.

91

Că mulţi, deşi prin multe osteneli şi nevoinţe au trecut, şi rea-pătimire şi multe trude au răbdat pentru Dumnezeu, însă prin rânduiala de sine [idioritmia] şi nedreapta socoteală şi neîndeletnicirea cu folosul de la aproapele, mulţimea ostenelilor lor netrebnice şi deşarte le-au făcut. Pentru aceasta, de este cu putinţă, se cuvine să fii împreună şi adeseori a te sârgui şi a te nevoi să vorbeşti cu bărbaţi cunoscători. Căci, dacă nu ai făclia adevăratei cunoştinţe, călătorind împreună cu cel ce o are, nu vei umbla întru întuneric, nu te vei primejdui în curse şi în laţuri şi nu vei cădea în fiarele cele înţelegătoare ce se pasc întru întuneric, care pe cei ce umblă întru dânsul fără gânditoarea făclie a dumnezeiescului cuvânt, îi hrăpesc şi îi strică.

III.

A lui Avva Isaac Sirul

întru tot lucrul socoteşte-te pe sine-ţi a fi lipsit de învăţătură, şi în toată viaţa ta te vei arăta înţelept.

IV.

A Sfântului Maxim mărturisitorul

Precum născătorii trupurilor au patimă128 către cei născuţi dintr-înşii, tot aşa şi mintea stă fireşte lipită la cuvintele sale. Şi precum cei mai pătimaşi dintre aceia, privesc la copiii lor ca pe cei mai blânzi şi mai frumoşi dintre toţi tot aşa şi nebunii privesc la cuvintele lor: măcar că sunt decât toate mai rele, decât toate i se par mai înţelepte. Iar înţeleptului, nu aşa [i se par] cuvintele sale, ci, atunci când i se pare că se vesteşte cum că sunt bune şi adevărate, atunci mai vârtos nu crede judecăţii sale, ci pune pe alţi înţelepţi drept judecători ai cuvintelor şi gândurilor sale ca nu cumva să fi alergat sau încă să alerge în deşert şi de la dânşii primeşte adeverirea.

128 Aici în sensul de „suferă pentru” sau „sunt legaţi afectiv de”.

v.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „Cel ce intră în fierbătoarea de mir, măcar nimic de nu va cumpăra, tot se împărtăşeşte de mireasmă; tot aşa şi cel ce merge la stareţ, de va voi să lucreze, îi arată lui calea smereniei şi se face lui zid întru năvălirile dracilor".

2. Mers-a un frate către Avva Filica, având cu sine mireni, şi l-au rugat pe el să le spună lor cuvânt, iar bătrânul tăcea. Şi, mult rugându-l ei, a zis lor bătrânul: „Cuvânt voiţi să auziţi?" Iar ei au zis: „Da, Avvo". Iar el a zis lor: „Acum nu este cuvânt: căci atunci când întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau cele ce le ziceau lor bătrânii, Dumnezeu dădea cuvânt, pentru folosul celor ce întrebau. Iar acum, de vreme ce întreabă, dar nu fac cele ce aud, a ridicat Dumnezeu darul de la bătrâni, şi nu află ce să grăiască, căci nu este cel ce lucrează". Şi, auzind, au oftat şi au zis: „Roagă-te pentru noi, Avva".

VI.

A Sfântului Efrem

Nu te lepăda de sfătuirea sfinţilor bărbaţi, măcar de ai fi cunoscător; că şi aceasta este rod al cunoştinţei.

VII.

A lui Avva Isaac

Nu căuta a lua sfat de la cineva ce nu este întru petrecerea129 ta, măcar foarte înţelept de ar fi; ci mai vârtos vesteşte cele ale tale prostului ce este întru iscusul130 lucrurilor, decât filosofului în cuvânt ce vorbeşte din cercetare, fără iscusul lucrurilor. Iar iscusul este aceea a nu intra cineva şi a iscodi oarecari părţi ale lucrurilor, neluând

129 6iaycoyf, sau care e străin necunoscător de cele ale vieţii tale.

130 Experimentarea, (în)cercarea.

92

încă întru sine-şi cunoştinţă din lucrare, ci a simţi cu lucrul folosul sau paguba lor prin a zăbovi într-însele. Căci, de multe ori, lucrul se arată având pagubă, iar înlăuntrul lui se arată având ascuns mare folos; iar la cel împotrivă aşijderea: altădată se arată cumva plin de folos, iar înlăuntru este plin de pagubă; pentru aceasta, din mulţimea oamenilor nu puţini s-au păgubit din lucrurile ce se arată aducătoare de câştig. Deci pe acela să-l ai sfătuitor: care cu iscusul ştie firile şi puterile lucrurilor şi care ştie a le deosebi pe acestea fără greşeală, care slobozenia întâi spre sine-şi temeinic o a chivernisit, acesta dar care este cel mai vrednic de crezut, pe care slobozenie cu socotinţă o dă şi altora.

93

Pricina a nouăsprezecea

Că supunerea este [un lucru] de nevoie; şi care este folosul acesteia, şi cum se îndreptează [dobândeşte].

I.

Din viaţa Sfântului Teodosie Chinoviarhul131

Sfântul Teodosie, ajungând la o vârstă înţelepţească, zămislind dor de viaţă filosoficească132, plecând din ţara sa, a venit la Ierusalim. Şi, închinându-se celor sfinte cu sfinţenia cuvenită, era întorcând gândul întru sine-şi: oare cum să înceapă a filosofa şi pe care cărări din cele două să o aleagă pe cea foarte singuratică şi neamestecată [cu grijile lumeşti] sau pe cea împreună cu alţi cucernici deopotrivă la scop cu dânsul? însă, precum era atunci, n-a cercat a se linişti deosebi, judecându-l ca pe un lucru fără temei, neiscusit fiind el a se lupta singur de sine-şi cu duhurile vicleşugului. „Că dacă din cei din lume care se ostăşesc, zicea, nimeni din cei ce s-ar lupta de sine n-ar ieşi nebiruit la vitejie, nici cineva cu neştiinţa prisosit, care să fie adică cu totul nedeprins şi neînvăţat în războaie, care îndată din şanţ în mijlocul vrăjmaşilor pe sine-şi să se împingă, eu, având mâinile încă neînvăţate spre oştire, nici degetele la război (cf. Ps. 143:1), nici cu putere de sus fiind îmbrăcat, şi mai vârtos pentru că luptarea aceasta este mult mai primejdioasă şi plină de alunecări şi curse, cum oare mă voi putea oşti împotriva începătoriilor, stăpânirilor, către ţiitorii lumii acestui veac întunecat, către duhurile vicleşugului? Lipseşte doar ca mai întâi să mă fac ucenic la Părinţii cei sfinţi, la cei ce s-au iscusit întru aceste [fapte] bune, şi aşa să mă deprind din destul dintr-înşii de cele către înţelegătorii vrăjmaşi, iar apoi să secer la vreme şi

131 De aici este numit şi „începătorul vieţii de obşte”.

Este prăznuit de Biserică la 11 ianuarie.

132 Trud. Iii. în context: „călugărească”.

roadele cele ce răsar din linişte".

Acestea prea înţelepţeşte socotindu-le (căci la el avea, alături de altele, pricepere adâncă133), îndată către cercarea celor ce cu osteneală fac cugetarea [lucrului] celui bun s-a dus, ştiind că deprinderea şi învăţătura din pătimire este mai temeinică. Deci aducându-se pe sine-şi lui Loghin, fericitului bătrân, care era mult deosebit de părinţii cei din vremea lui, s-a dat aceluia, împărţind hrana şi făcându-se locuitor cu dânsul; şi, foarte îndulcindu-se întru obiceiurile aceluia, era pentru aceasta cu totul altoit lui, şi, precum zice şi dumnezeiescul David (cf. Ps. 62:8), se lipise cu sufletul de el. Şi bine se zice aceasta de cei vechi: că acela care stă alături de altul se aseamănă cu el, îndulcindu-se de acela, şi, de aici, astfel se şi crede a fi.

II.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Antonie: „Ascultarea cu înfrânare supune fiarele".

2. Zis-a Avva Pimen: „A întrebat oarecine odinioară pe Avva Paisie, zicând: «Ce voi face sufletului meu, că nesimţitor este şi nu se teme de Dumnezeu?» Şi i-a răspuns lui bătrânul: «Du-te de te lipeşte de omul ce se teme de Dumnezeu; şi întru apropierea ta de acela te vei învăţa şi tu de la dânsul să te temi de Dumnezeu»".

3. Zis-a Avva Isaia către cei ce încep şi se supun la Sfinţii Părinţi: „Cea dintâi vopsea nu se şterge, precum la porfiră; şi precum mlădiţele cele tinere cu lesnire se întorc şi se pleacă, tot aşa şi noi, începători fiind întru supunere".

133 lit.: „cu acri vie”.

94

4. Zis-a Avva Moise către oarecare frate: „Vino, frate, întru ascultarea adevărului, acolo unde este smerenia, unde este tăria, unde este bucuria, unde este răbdarea, unde este îndelungă-răbdarea, unde este iubirea de frăţie, unde este umilinţa, unde este dragostea. Că cel ce are ascultare bună este plin de toate poruncile Domnului".

5. Mers-au odată patru schitioţi la Marele Pamvo şi fiecare a vestit fapta bună a celuilalt. Unul avea post mult, unul era neagonisitor, unul a câştigat multă dragoste, iar al patrulea era sub ascultarea unui bătrân de douăzeci şi doi de ani. Şi a răspuns lor Avva Pamvo: „Zic vouă că bunătatea [virtutea] celui de-al patrulea este mai mare decât cea a celorlalţi. Că fiecare din voi, orice bunătate de aţi câştigat, cu voia voastră aţi ţinut-o, iar acesta, voia sa tăind-o, voia altuia o face, şi, pentru aceasta, mai mare decât voi este. Căci unii ca aceştia [precum al patrulea] sunt mărturisitori: dacă se vor păzi aşa până în sfârşit".

6. Zis-a Avva Ruf: „Cel ce şade întru supunerea unui Părinte duhovnicesc are plată mai mare decât cel ce se depărtează în pustie singur de sine".

7. Zicea acelaşi: „Că a povestit unul din Părinţi, zicând: «M-am răpit şi am văzut în cer patru cete: în cea dintâi era omul bolnav care mulţumeşte lui Dumnezeu, în a doua, iubitorul de străini, care primea şi slujea pe fraţi, în a treia, cel ce petrece în pustie şi nu vede pe nimeni, iar în a patra, cel ce şade întru supunerea părintelui său şi se supune lui întru toate pentru Domnul. Iar cel pentru ascultare purta lanţ de aur şi haină albă în chipul norului, acela avea mai multă slavă decât ceilalţi. Iar eu, de cum am văzut acestea, i-am zis celui ce mă povăţuia: Cum acest mai mic are mai multă slavă decât ceilalţi? Iar el mi-a răspuns, zicând: De vreme ce iubitorul de străini şi pustnicul întru a lor voie şi-au ales fapta bună, ascultătorul, toate voile sale părăsindu-le, atârnă de Dumnezeu şi de părintele său, şi pentru aceasta este mai proslăvit decât aceia".

8. Zis-a Avva Iperehie: „Ascultarea este chezăşia călugărului; cel ce o a câştigat pe aceasta va fi ascultat de Dumnezeu şi cu îndrăzneală va sta lângă Cel ce S-a răstignit; că şi Domnul Cel ce S-a răstignit S-a făcut ascultător până la moarte".

9. Doi fraţi după trup au venit ca să locuiască într-o mănăstire; unul din ei era postitor, iar celălalt îşi alesese ascultarea, căruia orice îi zicea părintele, fără de îndoire făcea: că-i zicea lui de multe ori „mănâncă de dimineaţă", şi mânca, şi iarăşi, „să nu mănânci până diseară", şi nu mânca, şi la altele aşijderea, orice îi poruncea, împlinea cu bucurie. Şi pentru ascultarea lui era slăvit de toţi din mănăstire. Dar pizmuind fratele lui, postitorul, a zis întru sine: „Voi ispiti pe el [ca să văd] de are ascultare". Şi, venind către părintele, i-a zis: „Trimite cu mine pe fratele, ca să mergem la oarecare trebuinţă". Şi l-a slobozit Avva pe el. Şi dacă au venit la râu, unde erau o mulţime mare de crocodili, a zis postitorul către fratele: „Pogoară-te în râu şi treci". Şi s-a pogorât; şi au venit crocodilii şi-i lingeau trupul lui şi nu l-au vătămat. Şi, văzând postitorul, i-a zis lui: „Ieşi din râu". Şi a ieşit nevătămat. Şi, călătorind ei, au aflat un trup lepădat pe cale, şi a zis postitorul: „De am avea o vechitură, am pune peste el". Răspuns-a fratele: „Mai vârtos să ne rugăm, cumva poate va învia". Şi au stătut la rugăciune şi, rugându-se ei, a înviat mortul, şi se lăuda postitorul, zicând: „Pentru postirea mea a înviat mortul". Dar Dumnezeu a descoperit toate părintelui mănăstirii. Şi, dacă s-au întors, a zis Avva către postitor: „Fiindcă aşa ai ispitit pe fratele tău la râu, iată, pentru ascultarea lui a înviat mortul".

10. Zis-a Avva Pimen: „Nu te număra pe sine-ţi, ci te lipeşte de cel ce petrece bine".

III.

A lui Avva Marcu

Cel ce este sub păcat nu poate să biruiască singur voia trupească, pentru că zădărârea o are neîncetat zăcând întru patimi.

Pătimaş fiind [cineva], se cuvine a se ruga şi a se supune, căci a bate război cu deprinderile cele de mai-nainte e cu putinţă

95

[numai] prin ajutor.

Cel ce se luptă împotriva voii cu supunerea şi cu rugăciunea este nevoitor bine-meşteşugos, arătând în chip luminat gânditoarea luptă prin depărtarea de cele simţite.

IV.

A Sfântului Diadoh

Ascultarea s-a cunoscut a fi întâia bunătate dintre toate faptele bune cele începătoare pe care cineva trebuie să o aibă, ca una care leapădă părerea de sine-şi astfel născând nouă smerita cugetare. Drept aceea, celor ce o suferă pe ea cu dulceaţă, ea li se face uşă a dragostei către Dumnezeu. Pe aceasta lepădând-o Adam, a alunecat în adâncul tartarului; pe aceasta îndrăgind-o Domnul, întru cuvântul [pricina] iconomiei [mântuirii], a ascultat de Părintele Său până la Cruce şi la moarte iar întru acestea nu S-a făcut întru nimic mai prejos decât măreţia Lui -, ca, dezlegând prin ascultarea Sa vina neascultării omeneşti, să întoarcă întru fericita şi veşnica viaţă pe cei ce trăiesc cu ascultare. Deci se cuvine ca mai întâi pentru aceasta să ne sârguim noi, cei ce am primit asupră-ne lupta împotriva părerii de sine a [îngâmfării] diavolului; căci aceasta ne va arăta nouă (celor ce ne apropiem) în chip nerătăcit toate cărările faptelor bune.

V.

A lui Avva Cassian

Prin nicio altă neajungere nu pogoară Diavolul pe om aşa de mult în prăpastia pierzării precum prin a-l pleca pe el să nu primească a-şi pune în rânduială viaţa sa prin învăţătura şi tipicul Părinţilor, şi aşa a urma voii sale. Că cel ce umblă cu a sa socoteală şi judecată, niciodată nu va călători temeinic, ci în multe se va poticni şi se va rătăci, şi peste primejdii multe şi cumplite va da, că cel ce călătoreşte întru întuneric de-a pururea va suferi.

încă se cuvine nouă să ne învăţăm şi aceasta, şi din meşteşugurile şi ştiinţele cele omeneşti să luăm pildă: că, dacă pe acelea şi cu mâinile de le pipăim, de la înşine nu putem a le îndrepta [învăţa,], ci avem pentru aceasta trebuinţă de cel ce ne învaţă bine şi ne arată fiecare lucru, cum nu-i nebunie şi nepricepere a socoti că meşteşugul cel duhovnicesc cel decât toate meşteşugurile şi ştiinţele mai anevoie şi mai ostenicios îl putem îndrepta fără dascăl? Care [meşteşug] nu este numai trupesc şi văzut precum celelalte meşteşuguri cu care se îndeletniceşte cineva numai împrejurul celor trupeşti -, ci şi ascuns şi nevăzut, ca cel ce numai către suflet priveşte şi numai un scop ca acesta are, ca pe dânsul să-l facă [cu] chip dumnezeiesc; iar neizbutirea în acest meşteşug face nu numai pagubă vremelnică, ci pricinuieşte şi pierzarea sufletului, moarte veşnică şi muncă.

VI.

A Sfântului Maxim

Dumnezeu-Cuvântul lui Dumnezeu şi Tatăl Se află tainic în fiecare din poruncile Sale; iar Dumnezeu şi Părintele nedespărţit este de Cuvântul Său, fiind cu totul într-însul în chip firesc [după fire]. Deci cel ce primeşte dumnezeiasca poruncă, şi o face pe ea, primeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu Cel dintru dânsa; pe Care, cel ce L-a primit prin porunci, L-a primit printr-însul şi pe Tatăl, Cel ce este după fire împreună cu Dânsul, încă şi pe Duhul Cel ce este în chip firesc întru Dânsul, că zice: Amin zic vouă: Că cel ce-L primeşte pe Cel pe care-L voi trimite, pe Mine Mă primeşte; iar cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 13: 20). Deci cel ce primeşte porunca, şi o face pe ea, o are tainic primită pe Sfânta Treime134.

134 La prima vedere cuvântul Sfântului Maxim nu pare a fi zis despre ascultare, nepomenind de termen ca atare. Socotind şi cele zise mai-nainte şi unindu-le cumva cu cele ale Sfântului Maxim, am putea spune că Sfântul Maxim arată ce înseamnă sau ce presupune ascultarea după Dumnezeu. Citatul de la Ioan a fost tâlcuit de alţi Sfinţi Părinţi şi ca o referire la chipul trimiterii şi primirii Apostolilor şi a celorlalţi de după ei preoţi, episcopi etc. Prin urmare, cel ce primeşte pe cei uniţi cu Dumnezeu, pe fiii Lui după har, fie ei clerici sau nu, şi ascultă de ei ca de unii ce sunt cu totul ai lui Hristos ascultă şi primesc tainic (şi) pe Sfânta Treime, ale Cărei porunci le-au împlinit (şi) prin cei trimişi de Aceasta. Dacă totuşi sunt şi unii care pretind ascultare în numele Bisericii sau a lui Dumnezeu de la alţii, şi care nu sunt cu totul ai lui Hristos, lucrând tainele Lui în chip făţarnic şi în alte scopuri, dar care totuşi folosesc cumva pe aceia de la care pretind ascultare, iar aceia îi ascultă, aceasta este o excepţie sau o iconomie deosebită îngăduită de Dumnezeu, care întăreşte şi confirmă de fapt acrivia de care s-a vorbit mai-nainte; iar atunci când tainele acelora, propovăduirea lor, continuă să fie lucrate în chipul pomenit mai sus, sau chiar prin abatere de la credinţă, ajungând obicei de sine stătător sau chiar „binecuvântat”, atunci nu se mai poate crede într-o iconomie a lui Dumnezeu de dragul unora, ci de o înşelare de care se cuprind tot mai mulţi (cu deosebire cei din cler), în chip ierarhic.

96

VII.

A Sfântului Efrem

Pentru a nu voi noi a răbda mic necaz pentru Domnul, cădem fără voie în multe şi rele necazuri; şi, pentru că nu voim să ne părăsim voia pentru Domnul, înşine ne solim nouă pagubă sufletească şi pierzare; şi pentru că nu voim să suferim întru supunere şi să ne facem defăimare pentru Domnul, pe înşine ne lipsim de mângâierea drepţilor; şi pentru că nu ne plecăm sfătuirii celor ce ne pun lege pentru Domnul, ne facem pe înşine bucurie viclenilor draci; iar pentru că nu primim pedeapsă cu toiag, ne va moşteni pe noi cuptorul focului nestins, unde nu este mângâiere.

VIII.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Iosif Thebeul: „Trei lucruri sunt cinstite înaintea Domnului: când omul este bolnav şi i se adaugă lui ispite, şi le primeşte pe ele cu mulţumire; al doilea: când cineva face toate lucrurile lui curate înaintea lui Dumnezeu, neavând nimic omenesc; iar al treilea: când cineva şade întru supunerea unui părinte duhovnicesc şi se leapădă de toate voile sale; iar aceasta are o cunună mai mult".

2. Zis-a un stareţ: „Purtându-ţi păcatele tale, fii ca cămila: urmând legat celui ce ştie calea lui Dumnezeu".

3. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Fac în chilia mea toate cele ce se cuvin, şi nu aflu mângâiere de la Dumnezeu". Şi i-a răspuns lui stareţul: „Aceasta ţi se întâmplă ţie pentru că te sfărâmi fără socoteală şi voieşti ca voia ta să sporească". Zis-a fratele către stareţ: „Dar ce porunceşti să fac, părinte?" Zis-a lui bătrânul: „Du-te şi te lipeşte de omul ce se teme de Dumnezeu, şi smereşte-te pe sine-ţi dându-i lui voia ta, şi atunci vei afla mângâiere de la Dumnezeu".

IX.

A lui Avva Marcu

Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu în locul smereniei să te înveţi mândria.

97

Pricina a douăzecea

Că nu se cuvine ca cineva să creadă luişi, ci din sfătuirea Părinţilor să se împărtăşească în toate, şi pe cele ascunse ale inimii curat a le mărturisi, fără a ascunde ceva.

I.

A lui Palladie

1. Era un oarecare Iron, Alexandrin de neam, ce locuia aproape de mine, tânăr, isteţ, ascuţit la minte, curat cu viaţa în chip covârşitor, subţire la buna-petrecere, încât mulţi din cei obişnuiţi ai lui ziceau cum că de multe ori mănâncă o dată la trei luni, îndestulându-se numai cu împărtăşania, sau cu vreo buruiană sălbatică pe care ar fi găsit-o. Pe acesta l-am cunoscut şi eu mergând împreună cu Fericitul Albin la Schit, care era departe de noi, ca la patruzeci de stadii; şi, întru acestea călătorind noi, mâncam şi beam de două ori, iar acela nicidecum gustând, mergea pe jos, recitând pe de rost psalmi, pe cel mare [Ps. 118] şi pe ceilalţi cincisprezece, Trimiterea către Evrei, Isaia, parte din Ieremia Proorocul, Evanghelistul Luca şi Parimiile [Pildele]; mergând noi cu acesta, a-l ajunge nu puteam. Acesta, după mari osteneli vitejeşti şi sudori, cu îngâmfarea nebuniei ridicându-se sus întru înălţime, de acolo înaintea tuturor cu jalnică cădere s-a surpat, şi asupra Sfinţilor Părinţi s-a ridicat cu slavă deşartă, şi zicea: „Cei ce se pleacă învăţăturii voastre se amăgesc; că nu se cuvine a avea alţi învăţători afară de singur Hristos; că însuşi Mântuitorul a zis: Să nu vă chemaţi pe voi învăţători pe pământ (Matei 23: 10)".

Ca şi cel mai-nainte scris Oualis135, s-a întunecat atât de mult la minte, încât a căzut cu pierzătoarea mândrie de sus în jos, iar mai pe urmă a trebuit să fie pus în fiare, căci nici de Dumnezeieştile Taine nu voia să se apropie.

135 Despre Oualis s-a vorbit mai-nainte în Istoria Lausiacă, carte din care citează autorul. Aşijderea şi acesta căzuse în multă mândrie: închizându-se în chilia sa, refuza să iasă ca să primească Sfintele Taine.

în sfârşit, ca de un foc mare de dracul fiind gonit, prin Dumnezeiasca Pronie s-a pogorât în Alexandria, ca să scoată un cui, cum se zice, cu un alt cui.

Şi aşa a căzut în nebăgare de seamă136 mergând la hipodrom, şi petrecându-şi cealaltă vreme în cârciumi; în sfârşit, şi de pofta femeiască cuprinzându-se, se sfătuia să păcătuiască către oarecare actriţă, adeseori vorbind cu ea cele spre rana sa137. Şi, întru unele ca acestea fiind, i s-a făcut lui după o oarecare iconomie bube la mădulare, şi în şase luni atâta a bolnăvit, încât părţile cele de ruşine i-au putrezit şi au căzut de la sine. însă însănătoşindu-se mai pe urmă şi întru simţire venind, s-a întors fără aceste mădulare; şi, venind întru pomenirea cereştii petreceri întru pricepere dumnezeiască, a mărturisit Părinţilor toate cele întâmplate lui, dar nemaiajungând a lucra iarăşi petrecerea cea mai-nainte, după puţine zile a adormit.

2. Un altul, pe nume Ptolemeu, viaţă de fapte bune anevoie de povestit iscusind la început, a locuit dincolo de Schit, într-un loc ce se cheamă Scara, întru care, pentru că era departe de apă la optsprezece stadii, niciunul din călugări n-a putut locui. Iar acela ţinea vase de lut şi burete, adunând în vase rouă care se pogora în decembrie şi ianuarie; şi, aşa punând-o în vase de lut, i-a ajuns lui timp de cincisprezece ani; iar în toată această vreme n-a vorbit deloc cu nimeni.

Deci înstrăinându-se de folosul cel învăţătoresc [de la dascăli] şi de vorbirea Sfinţilor

136 Indiferenţă, negrijă.

137 eXko5. Propriu-zis despre rana sa pricinuită de bube (mai exact: abces) la mădularele de sub pântece, se scrie după aceasta. Traducerea neogreacă redă eXkoc; prin 7Ta0o; (patimă, suferinţă), termen care ne face să credem că el vorbea cu actriţa mai degrabă despre patimile în care se complăcea.

98

Părinţi, ca şi de deasa împărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos, atâta s-a nebunit abătându-se din calea cea dreaptă, încât a căzut în eresul cel fără de Dumnezeu, vrăjmaşul punându-i acestuia în minte să zică că lucrurile nu au nicio fiinţă, că toate sunt simple şi lumea se poartă de sine-şi.

Apoi, intrând cu totul în sufletul lui, zicea138: „Acestea dar astfel fiind, ce te împilezi pe sine-ţi aşa în deşert, că ce te va folosi pe tine, nefiind răsplătire? Şi ce plată ţi-ar ajunge ţie pentru atâtea osteneli? Sau cine este cel ce îţi răsplăteşte ţie? Şi care este judecata cu care îngrozeşte Scripturile, toate fiind fără Pronie?"

Cu aceste gânduri sataniceşti fiind stăpânit ticălosul Ptolemeu, depărtându-se de pustnicie, se povesteşte despre el că umbla cu capul pe sus139, ieşit din minţile cele după fire până în ziua de astăzi, rătăcea prin Egipt, dându-se pe sine îndrăcirii pântecelui şi beţiei, nevorbind nicidecum cu nimeni şi înconjurând aşa mut târgul, se arăta pe sine jalnică privelişte şi vrednică de plâns creştinilor spre batjocura celor ce nu cunosc viaţa noastră [creştinească]. Şi o atât de mare şi netămăduită primejdie l-a ajuns pe ticălosul Ptolemeu din părerea cea dobitocească [iraţională], încât se socotea pe sine că are o cunoştinţă mai presus de toţi Sfinţii Părinţi, nevorbind [de fapt] niciodată cu dânşii, ca prin învăţătura acestora să se povăţuiască, ci, nepovăţuit aflându-se, în cel mai dedesubt fund al morţii a căzut; căci cei ce nu au povăţuire, aceia cad ca frunzele.

II.

Din viaţa Sfântului Sava

Odinioară, Cuviosul Părintele nostru Sava, precum se obişnuise, în vremea postului ducându-se în pustie şi petrecând acolo, un oarecare din ucenicii săi, Iacov, de neam ierusalimit şi obraznic cu năravul,

138 îi sugera.

139 Plin de părere de sine, de slavă deşartă.

uneltind o socoteală mojicească140, întovărăşind încă şi pe alţi călugări asemenea cu el la mojicie, s-a apucat a-şi alcătui lângă lacul ce se cheamă Eptastomon o lavră a sa, zidind chilii şi rânduind casă de rugăciune, gătind şi celelalte câte îi sunt de folos lavrei.

Dar, mâniindu-se fraţii şi nelăsând a spori mai mult zidirea, acela, pe lângă nedreptatea lucrului, a adăugat şi minciună, zicând că acestea se fac după voia Părintelui Sava; care, auzindu-se de călugări, aceştia s-au depărtat şi nu l-au mai oprit pe el de la zidire, însă nu s-au putut izbăvi de mâhnire, văzându-l cu ochii lor pe el că tăia nu mică parte din lavră; însă, socotind că Iacov grăieşte adevărat, tăceau, aşteptând întoarcerea Părintelui lor.

Iar după plinirea postului, întorcându-se către lavră şi dumnezeiescul Sava şi cuprinzând cu vederea cele făcute, a chemat îndată pe Iacov, pe care l-a sfătuit părinteşte să se depărteze de ceea ce s-a apucat, căci nu este nici după Dumnezeu, nici după voia fraţilor, şi chiar şi lui îi este foarte cu greşeală, a i se încredinţa adică sufletele altora, mai-nainte de a se învăţa bine pe sine-şi. Şi aşa dumnezeiescul Părinte mai întâi l-a sfătuit cu blândeţe şi părinteşte, dar, de vreme ce vedea pe Iacov împotrivindu-se şi nicidecum supunându-se, schimbându-şi puţin din obişnuita blândeţe, a zis: „Eu, o fiule, socotesc a fi ţie de folos ceea ce te-am sfătuit eu, dar de vreme ce tu nu te supui, vezi ca nu cumva cu vreo mare vătămare să te înveţi a-ţi fi ţie de folos aceea141".

Acestea zicându-le, se îndrepta spre turn; iar Iacov îndată începu a pătimi de tremurare a trupului, numaidecât fiind cuprins de mare fierbinţeală, apoi, căzând la pat, şapte luni de-a rândul s-a chinuit şi s-a strâmtorat cu o boală ca aceasta; iar în tot acest răstimp, stingându-se toată nădejdea lui pentru viaţă, şi-a adus aminte de nesupunerea pe care a arătat-o odinioară către

140 OKaioxepa = rea, vătămătoare, întemeiată pe neascultare şi îngâmfare.

141 Vezi ca nu cumva din părutul folos al acestei lucrări ale tale să primeşti spre învăţătură o mare vătămare.

99

Sava şi îndată întins s-a rugat către cei de faţă ca să-l ridice pe el pe pat precum era şi, ducându-l, să-l pună lângă sfinţitele picioare ale Marelui Sava, „ca să mă ierte, zicea, de neascultare, şi nu aşa, neiertat către dânsul fiind eu, să-mi sfârşesc viaţa".

Aceasta dar făcându-se, şi pe pat zăcând fiind adus Iacov, blând către dânsul căutând cu adevărat blândul şi milostivul, i-a zis: „Cunoscut-ai, zice, frate, care este rodul obrăzniciei? Te-ai învăţat îndestul? Ai învăţat care sunt începerile neascultării şi nesupunerii?" Iar el, abia putându-şi desface buzele (că din pricina boalei i se ferecaseră şi acelea), a zis într-un târziu: „Iartă-mă pe mine, cinstite Părinte, pe mine, care durerea cea de pe urmă o duc". Iar acela îndată a zis: „Dumnezeu, frate, să te ierte". Şi, zicând aşa, i-a atins mâna, iar mâna aceluia s-a făcut în putere; şi, o, minune, îndată s-a sculat, apoi i-a dat şi din Preacuratele şi sfintele Taine, iar acelei Dumnezeieşti hrane i-a urmat hrana trupească, şi aşa se hrănea şi se întărea. Şi, însănătoşindu-se, se arăta tuturor mai presus de fire, sculându-se din pat mai cu lesnire decât cei ce sunt sănătoşi. Apoi şi-a dat luişi o certare ca aceasta: să nu se mai întoarcă către acele zidiri noi. Iar venind lucrul întru auzurile lui Ilie Patriarhul, nu i s-a părut de suferit a lăsa pe acestea să petreacă mai mult, ci, trimiţând de îndată, le-a surpat pe toate din temelie, peste care a pus şi foc.

însă dumnezeiescul Sava, vrând a-l arăta pe Iacov fiu al ascultării, i-a dat lui în mână slujirea străinilor ce veneau la lavră. Deci s-a întâmplat odată că, pe când fierbea bob ca un nedeprins cu totul şi neiscusit fiind către acestea -, l-a gătit aşa de prisosit şi peste trebuinţă, încât din el rămânea şi pentru a treia zi. Iar el, atâta din bob cât era peste trebuinţă l-a aruncat ca pe o lepădătură lângă pârâul de lângă lavră, care lucru n-a fost tăinuit nicidecum de Sfântul Sava, că zice: Ochii înţeleptului în capul lui (Eccl. 2:14). Deci s-a dus îndată pe ascuns şi pe bobul cel vărsat adunându-l, l-a întins puţin la soare, pe care apoi l-a strâns iarăşi.

Apoi, trecând la mijloc o vreme oarecare, a chemat la ospăţ numai pe Iacov; şi gătind bine foarte acel bob pe care el, cu puţin mai-nainte aruncându-l lângă pârâu, l-a lăsat acolo -, mâncare dulce i-a pus lui înainte. Iar pe când mâncau, dumnezeiescul Sava a început a ispiti pe Iacov, zicând: „Iartă-mă, frate, că poate nu după cum mi-a fost voia te-am mângâiat cu bucatele, de vreme ce nu ştiu nici iscusul gătirilor şi al dresurilor". Iar el, zicând că foarte s-a îndulcit de dânsele şi cum că este multă vreme de când nu s-a mai îndulcit cu o astfel de mâncare, luând prilej Marele Sava, i-a zis: „Să ştii, fiule, că acel bob este, pe care tu, cu puţin mai-nainte, ca pe un netrebnic l-ai slobozit lângă pârâu. Iar acum este ţie vreme a socoti că celui ce nu-i este cu putinţă a iconomisi nicio oală de legume ca să fie deopotrivă cu trebuinţa şi să nu treacă de aceasta -, nici îndestulat nu va fi spre a putea bine-povăţui starea-înainte a fraţilor. Drept aceea, nu este nepotrivit a aduce spre mărturie şi zicerea apostolească: Dacă casa sa nu ştie a o chivernisi, cum va şti acesta a chivernisi Biserica lui Dumnezeu? (I Tim. 3: 5). Acestea şi altele ca acestea vorbindu-i lui Iacov, pe de-o parte a îndreptat părinteşte iconomia, iar pe de alta a mustrat pe cea mai-nainte obrăznicie a aceluia; şi, întărindu-l ca nu cumva iarăşi să fie prins într-o patimă ca aceasta, l-a slobozit pe bărbat cu rugăciunea şi cu blagoslovenia.

Iar în vremea mai de pe urmă, liniştindu-se Iacov în chilie, s-a supărat cumplit de gândurile cele necuvioase ale trupului; şi mare furtună a poftei era împrejurul lui; dar stând vitejeşte nu puţină vreme împotriva acestora, privind apoi spre noianul ispitelor şi părându-i-se cum că furtuna ispitelor nu se va opri niciodată (iar acest lucru cu adevărat a fost [gând] al vicleanului şi al amestecării aceluia şi a năvălirii vrăjmaşilor), întunecându-se la minte, încă venind şi întru uitarea pravilelor, smulgând cuţitul, şi-a tăiat mădularele cele născătoare de copii, cu rău pe răul acela mai vârtos rău tămăduindu-l142; apoi, nesuferind durerea şi curgerea sângelui, îi striga pe cei de aproape, chemând pe cei ce puteau ca să-l ajute.

142 Afirmaţie ironică. Scăpând adică în chip rău de un rău, a făcut un rău şi mai mare.

100

Şi alergând ei şi văzând această voită grozăvie a sa, cu meşteşuguri doftoriceşti precum puteau îi ajutau şi durerea o opreau. Dar lucrul a mers şi până la Sfântul Sava; şi, tămăduindu-se Iacov de durere, l-a scos pe dânsul din lavră ca pe un vrăjmaş de sine-şi ce cu a sa mână şi-a făcut rău. Pentru aceasta, oarecare iute căinţă intrând în Iacov, rănea amar sufletul lui: lacrimi fierbinţi îl făcea a vărsa şi cu amar dintru adânc a suspina, şi cu totul jalnică era priveliştea aceea, încât pe cei de acolo ce-l vedeau îi îndemna spre milostivire.

Deci, aşa aflându-se, s-a apropiat către Fericitul Teodosie, căruia i-a vestit acele cumplite războaie ale trupului, vrăjmăşia cea spre sine spunându-i şi pe înstrăinarea din lavră tânguind-o. Deci, miluindu-l acela pe dânsul, s-a dus cu dânsul la Fericitul Sava şi s-a făcut lui rugător ca să ierte pe fratele, ca pe dânsul cu cele cuviincioase canonisiri [epitimii] iarăşi în lavră să-l primească.

Iar Sava, spre rugăminţile prietenului său îmblânzindu-se, mult foarte spre aceasta ajutându-i lui şi ale sale îndurări, a primit pe Iacov, căruia i-a pus încă şi alte porunci: ca cu niciunul din lavră să nu se împărtăşească, nici de cuvânt nici de vedere. Şi deci avea iarăşi pe Iacov liniştindu-se în chilie şi arătând multă pocăinţă, rugându-se întins lui Dumnezeu, până când de sus i s-a iertat lui vina, iar în ce fel, se va spune îndată.

I s-a părut143 odată acestui dumnezeiesc Sava că vede un oarecare bărbat luminat şi, dulce rază de lumină de pretutindenea slobozind, stătea aproape de el, iar înaintea picioarelor lui Iacov arăta spre un mort lepădat, iar Iacov, rugându-se pentru mort lui Dumnezeu, s-a auzit apoi un glas de sus, zicând: „Iacove, auzitu-s-a rugăciunea ta, atinge-te dar de mort şi va învia". Apoi, atingându-se Iacov, precum i s-a poruncit, mortul a înviat. Iar acel bărbat luminat, uitându-se către Sava şi ce voieşte vedenia degrab

143 eSoKti de la 6ok6co = a (i se) părea (că); a socoti, a gândi sau a grăi ceva în urma unei încredinţări, luări la cunoştinţă sau vedenii”.

tâlcuindu-i, a ieşit îndată din chilie şi, chemând pe Iacov, i-a poruncit ca de aici înainte să se apropie de dumnezeiasca slujbă. Deci, apropiindu-se acela la biserică şi cu fraţii de cea după Hristos sărutare împărtăşindu-se, s-a pogorât apoi şi către Fericitul Teodosie, şi pe acela aşijderea în Hristos sărutându-l, a şaptea zi după vedenie, dintru această viaţă bucurându-se s-a dus.

III.

Din Pateric

1. Mers-am odinioară la oarecine din Părinţi şi l-am întrebat pe el, zicând: „De va avea cineva vreun gând, şi se vede pe sine-şi [deja] biruit, şi, de multe ori citind cele ce au zis Părinţii despre un gând ca acesta, se ispiteşte a-l îndrepta pe acesta, dar nu poate cu niciun chip, ce este mai bine: a vesti gândul oarecăruia din Părinţi sau a se sârgui a face cele ce a citit, îndestulându-se cu a sa conştiinţă?" Răspuns-a bătrânul:

„Dator este a vesti la un om ce-l poate folosi pe el, şi a nu îndrăzni de sine, că nu poate cineva să-şi ajute luişi, mai vârtos atunci când de patimi este împilat. Că mie, zice, tânăr fiind, una ca aceasta mi s-a întâmplat:

Aveam patimă sufletească şi mă biruiam întru dânsa; dar, auzind de Avva Zinon că pe mulţi, aşa având, i-a tămăduit, am voit să mă duc şi să-i vestesc lui, iar Satana mă împiedica, punându-mi în gând: «Că de vreme ce ştii ce eşti dator a face, fă precum citeşti. Şi dar ce mergi să osteneşti pe bătrânul?» Deci, când mă sârguiam a merge şi a vesti lui, războiul se uşura de la mine prin meşteşugul vicleanului care-l uşura tocmai ca să nu mă duc, iar dacă mă supuneam a nu merge, iarăşi de patimi mă stăpâneam, şi aceasta multă vreme mi-a meşteşugit-o mie vrăjmaşul, nelăsându-mă a mă mărturisi bătrânului. încă de multe ori am şi mers la bătrânul vrând a-i spune lui cugetul, şi vrăjmaşul nu mă lăsa, aducând ruşine în inima mea şi zicând: «Că de vreme ce ştii cum trebuie să te tămăduieşti pe sine-ţi, ce trebuinţă este să mai spui şi altcuiva? Că doar nu te leneveşti

101

pe sine-ţi, ştiind doar ce au zis Părinţii».

Acestea îmi punea deci în gând potrivnicul, ca să nu arăt patima la doftor şi să mă tămăduiesc; iar bătrânul cunoştea cum că am gânduri, dar nu mă vădea, aşteptând ca eu să le mărturisesc pe ele; şi mă învăţa despre dreapta vieţuire, iar apoi mă slobozea. Iar mai pe urmă, plângând eu, am zis întru sine-mi: «Până când, ticăloase suflete, nu voieşti a te tămădui? Alţii de departe vin la stareţul şi se tămăduiesc, iar tu nu te ruşinezi, aflându-te aproape de doftor şi nemărturisindu-te?» Deci, înfierbântându-mă cu inima, m-am sculat şi am zis întru sine-mi că, ducându-mă la bătrânul, de nu voi afla acolo pe cineva, voi cunoaşte că este voia lui Dumnezeu ca să-i vestesc lui gândul. Şi, ducându-mă eu, n-am aflat pe nimeni. Iar stareţul, după obicei învăţându-mă despre mântuirea sufletului şi cum se curăţă cineva de gândurile cele spurcate, eu, de vreme ce m-am ruşinat şi nu i-am descoperit lui nimic, vrând eu a mă duce, sculându-se el, a făcut rugăciune şi mă petrecea, mergând înaintea mea până la uşa cea din afară. Iar eu, muncindu-mă de gânduri a spune sau a nu spune bătrânului -, mergând încetişor-încetişor înapoi, iar acela întorcându-se şi văzându-mă muncit de gânduri, mă bate în piept şi-mi zice: «Ce ai? Şi eu sunt om». Iar aceasta zicând, mi s-a părut că mi s-a deschis inima şi am căzut pe faţă la picioarele lui, zicând: «Miluieşte-mă!» Iar stareţul mi-a zis: «Ce ai?» Răspuns-am eu: «Nu ştii ce am?» Răspuns-a acela: «Se cuvine ca tu să spui aceasta».

Iar atunci am spus lui cu ruşine cu de-amănuntul patima mea. Şi el mi-a zis: «Pentru ce mai demult te-ai ruşinat a-mi spune? Nu sunt şi eu om? Vrei însă să-ţi spun totuşi ceea ce ştiu? Nu ai oare trei ani de când vii aici având aceste gânduri şi nemărturisindu-le pe ele?» Iar eu mărturisind şi căzând iarăşi şi rugându-mă şi zicând lui: «Miluieşte-mă pentru Domnul», mi-a zis: «Du-te şi nu te lenevi de rugăciunea ta şi să nu cleveteşti pe nimeni. Deci ducându-mă în chilia mea şi nelenevindu-mă de rugăciunea mea, cu darul lui Hristos şi rugăciunea bătrânului, nu m-am mai supărat de patima aceea. Iar după un an mi-a venit un gând ca acesta: «Oare nu pentru mine Dumnezeu a făcut mila Sa, şi nu pentru stareţul?» Şi, cugetând aceasta, m-am dus să-l ispitesc pe el; şi, luându-l pe el deosebi, i-am făcut metanie şi i-am zis: rog pe iubirea ta de Dumnezeu144, părinte, roagă-te pentru mine pentru gândul acela de care ţi-am vestit odinioară. Iar el m-a lăsat să zac lângă picioarele lui; şi, tăcând puţin, mi-a zis: «Scoală, ai credinţă!» Iar eu, auzind, de ruşine voiam să mă înghită pământul. Şi, sculându-mă, nu puteam să privesc şi să-l văd pe bătrânul; şi m-am întors la chilie, minunându-mă şi înspăimântându-mă".

2. Zis-a un stareţ: „Cine se face nebun pentru Domnul, îl înţelepţeşte pe el Domnul"145.

3. întrebat-a un frate pe oarecare din stareţi: „Cum de nu sunt lăsat a fi slobod cu bătrânii despre gândurile mele?" Şi a răspuns bătrânul: „Pentru nimic nu se bucură vrăjmaşul aşa de mult precum pentru cei ce nu-şi arată gândurile lor".

4. Zis-a Avva Antonie: „Am văzut călugări căzând după multe osteneli, şi venind întru ieşirea din minţi pentru nădejdea cea spre lucrul lor, şi pentru a amăgi pe cel ce a zis: întreabă pe tatăl tău, şi-ţi va vesti ţie; pe cei bătrâni ai tăi, şi-ţi vor spune ţie (Deut. 32:7)".

5. Zis-a iarăşi: „De este cu putinţă, şi câţi paşi pune călugărul sau câte picături bea în chilia lui, dator este a mărturisi bătrânilor şi a întreba, ca nu cumva să greşească întru dânsele. Că un frate, fiind sub un părinte, a aflat un loc depărtat şi liniştit în pustietate, şi ruga pe părintele său, zicând: «Blagosloveşte-mă să locuiesc întru dânsul, şi nădăjduiesc întru Dumnezeu şi întru rugăciunile tale că mă voi osteni foarte». Şi nu l-a lăsat stareţul său, zicând: «Cu adevărat, ştiu că te vei osteni mult, dar tocmai pentru că nu

144 Sau: „theofilia ta”.

145 în context, nebunia sugerată aici pare a fi cea a ascultării necondiţionate, care urmează şi acele sfaturi care în aparenţă par nebuneşti pentru mulţi, precum zice şi Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 4: 10).

102

ai stareţ îndrăzneşti spre lucrul tău, cum să placi adică lui Dumnezeu; iar de vei îndrăzni cu totul [să socoteşti] că lucru călugăresc faci, pierzi osteneala ta şi-ţi pierzi minţile»".

6. Zis-a Avva Moise: „Monahul, sub părinte duhovnicesc fiind, dar neavând ascultare şi smerenie, de posteşte de sine-şi sau face altceva, având pentru aceasta părere bună despre sine, unul ca acesta nu va câştiga nicio faptă bună, nici nu ştie ce este monahul".

7. Spus-a Avva Pimen: „Zicea Avva Theona că, măcar de va câştiga cineva fapta bună de la sine-şi, Dumnezeu nu-i va da lui har ca fapta bună să rămână după dânsul; căci ştie că nu este credincios întru lucrul său; iar de va merge către prietenul său, atunci (darul) va rămâne întru dânsul".

8. Zis-a un stareţ: „De te supără pe tine gândurile spurcate, nu le ascunde pe ele, ci spune-le pe ele îndată duhovnicescului tău părinte şi le vădeşte; că atâta vreme cât omul va ascunde gândurile sale, pe atâta se vor înmulţi şi vor lua putere. Că precum şarpele, dacă iese din culcuşul său, fuge îndată, tot aşa şi gândul cel viclean, arătat fiind, îndată piere; şi precum viermele în lemn, aşa gândul cel rău strică inima. Cel ce arată gândurile sale, îndată se tămăduieşte, iar cel ce le ascunde, cu mândria boleşte".

9. Avva Macarie, locuind în pustie, sihăstrea singur întru dânsa; şi era în josul lui o altă pustie, întru care locuiau mai mulţi fraţi. Deci într-o zi, stând afară din chilia sa, a văzut pe Satana trecând pe cale în chip de om, şi purta un fel de stihar de in cu găuri şi de fiecare gaură era spânzurată o tigvuliţă; şi, cunoscându-l pe dânsul bătrânul, a zis: „Unde merge marele?" Iar el a zis: „Mă duc să aduc aminte fraţilor146". Şi a zis bătrânul: „Şi pentru ce-ţi trebuie tigvuliţele acestea?" Iar acela a zis: „Aduc gustări fraţilor". Iar bătrânul: „Şi acestea toate?" Iar acela a răspuns: „Da, dacă cuiva nu-i place una, îi dau alta, iar dacă nici aceasta, îi dau alta. Şi, cu adevărat, dintr-acestea toate, măcar una tot

146 în Patericul egiptean (Slova M, 3) la această expresie avem o scolie: „Adică să-i zădărască”.

îi va plăcea". Şi, acestea zicând, s-a dus.

Iar bătrânul a rămas pândind căile până când se va întoarce acela. Iar dacă l-a văzut pe dânsul bătrânul, a zis: „Mântuieşte-te"147. Iar el a zis: „Unde este cu putinţă a mă mântui?" Zis-a lui bătrânul: „Pentru ce?" Răspuns-a acela: „Pentru că toţi mi s-au făcut sălbatici şi niciunul nu mă suferă". Şi a zis bătrânul: „Dar n-ai niciun prieten acolo?" Iar el a zis: „Da, acolo am numai un frate, şi numai el mi s-a supus; iar când mă vede, se întoarce ca o vârtelniţă". Întrebat-a bătrânul: „Şi cum se cheamă fratele?" Răspuns-a acela: „Theopempt". Şi, acestea zicând, s-a dus. Şi sculându-se bătrânul, a mers către fraţi, iar ei, cunoscându-l cum că vine, luând stâlpări de finic, au ieşit întru întâmpinarea lui. Şi fiecare se gătea spre primirea bătrânului, gândind că poate va găzdui la dânsul. Iar el cerceta întru dânşii cine ar putea fi cel pe nume Theopempt; şi, aflând, a intrat în chilia lui; şi l-a primit fratele bucurându-se. Deci făcând ei rugăciune şi şezând, a zis bătrânul către fratele: „Cum sunt cele ale tale, frate?" Iar el a zis: „Cu rugăciunile tale, bine". Şi a zis bătrânul: „Nu te luptă gândurile?" Răspuns-a fratele: „Până acum mă aflu bine (că se sfia să spună)". Şi i-a zis lui bătrânul: „Iată, eu de atâţia ani postesc şi mă cinstesc de toţi, şi pe mine, bătrânul, mă supără duhul curviei". Iar el a zis: „Crede-mă, Avva, şi pe mine". Şi bătrânul pricinuia cum că şi alte gânduri, până când l-a făcut pe dânsul să mărturisească. Apoi a zis lui: „Cum posteşti, frate?" Iar el a zis: „Până la ceasul al nouălea". Şi a zis bătrânul: „Posteşte până seara şi te ne voieşte, şi citeşte din Evanghelie şi din osebiţi psalmi, şi de se va sui întru tine gând, să nu iei aminte nicidecum jos, ci totdeauna sus; şi-l vesteşte pe dânsul la bărbaţi duhovniceşti, şi îndată Domnul îţi va ajuta". Şi, îndreptând148

147 Pentru acest chip de a saluta, vezi nota de la Pricina a cincisprezecea IV, 7.

148 în manuscris avem „tiposind”, iar în Patericul egiptean „şi punându-l la cale bătrânul” (...)• Verbul însă e TUTTocjoao de la tuttogo = a forma, modela; a închipui pe cineva după un modeltipar. De luat aminte şi chipul în care vrăjmaşul priveşte smerenia fraţilor: sălbăticie, răutate, răzvrătire, adică, pe scurt, ofensivă, „dobândire de teren” de către monahi pe câmpul de luptă al inimii întru care se aşază slava lui Dumnezeu spre risipirea „aducerilor-aminte” de la vrăjmaş, adică a sugestiilor pe care el le aduce, pornind de la lucruri şi gânduri după care monahul se poate împătimi.

103

bătrânul pe fratele, s-a întors întru chilia sa.

Şi, pândind drumurile, a văzut pe acel drac, aşijderea îmbrăcat, şi i-a zis lui: „Unde mergi iarăşi?" Iar el a răspuns: „Să le aduc aminte fraţilor". Şi s-a dus, iar stareţul, aşteptând şi veghind, cum l-a văzut pe dânsul întorcându-se iarăşi, i-a zis lui: „Cum se află fraţii?" Iar el a zis: „Rău". Şi bătrânul: „Pentru ce?" Iar el a zis: „Sălbatici sunt toţi, şi ce e cu mult mai rău e că, şi pe cel pe care-l aveam prieten ascultându-mă, şi acela, nu ştiu de unde, s-a răzvrătit, şi nu mi se mai supune, şi s-a făcut mai sălbatic decât toţi; şi m-am jurat să nu mai calc o vreme pe acolo". Şi, acestea zicând, s-a dus. Iar Sfântul a intrat în chilia lui, mulţumind lui Dumnezeu pentru mântuirea fratelui.

IV.

A Sfântului Efrem

Frate, ia aminte de sine-ţi, ca nu cumva să fie grai viclean în inima ta, iar de te vei învoi cu un gând ca acesta, să nu-l ascunzi de părintele tău duhovnicesc; că aşa a pătimit oarecine din cei de demult: luând din afierosire şi ascunzând în cortul său. Aşijderea şi Ghiezi, sluga Proorocului Elisei, nu s-a ascuns nici de Dumnezeu, nici de oameni: că, pe ascuns făcând răutate, întru arătare şi-a luat plata: unul adică fiind ucis de tot poporul cu toată casa sa (cf. Isus Navi 6:18; 7: 1-26), iar altul a moştenit lepra împreună cu seminţia lui până în veac (II Împ. 5: 20-27). Că nemincinos e cel ce a zis: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit şi ceea ce seamănă cineva, aceea şi seceră (Gal. 6: 7).

V.

A lui Avva Isaac

Frate, de vei greşi în vreun lucru, să nu minţi din pricina ruşinii, ci fă metanie, zicând: „Iartă-mă", şi greşeala trece. Să nu fie una în gura ta şi alta în inima ta, că Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ci pe toate le vede şi pe cele ascunse, şi pe cele arătate. Deci tot gândul, şi tot necazul, şi toată voia ta, şi toată bănuiala să nu le ascunzi, ci vesteşte cu slobozenie stareţului tău; şi ce vei auzi de la dânsul, sârguieşte-te să faci cu credinţă, şi aşa se va uşura războiul de la tine; că duhurile cele rele nu au bucurie fără numai în omul ce face gândurile sale, fie ele bune sau rele.

Dă inima ta spre ascultarea Părinţilor, şi harul lui Dumnezeu va locui întru tine. Nu fi lângă sine-ţi înţelept, ca să nu cazi în mâna vrăjmaşilor tăi. A tăcea întru a nu spune gândurile te face pe tine cum că cauţi cinstea lumii şi slava ei cea urâtă; iar cel ce îndrăzneşte a mărturisi gândurile sale înaintea Părinţilor săi le goneşte pe ele de la sine-şi. împărtăşeşte-te de-a pururea din sfatul Părinţilor tăi, şi vei face toată vremea ta întru odihnă.

VI.

A lui Avva Cassian

1. Semn al adevăratei smerenii este a descoperi Părinţilor nu numai ce facem, ci şi ceea ce gândim. Că această lucrare găteşte pe călugăr a merge fără poticneală pe calea cea dreaptă. Că cu neputinţă este ca cel ce îşi rânduieşte viaţa sa prin judecata şi socoteala celor mai bătrâni să cadă în amăgirea dracilor. încă şi într-alt chip: că însăşi aceasta, a arăta adică şi a descoperi Părinţilor pomenirile cele rele, le veştejeşte pe acestea şi mai slabe le face. Că precum şarpele, din gaură întunecoasă ieşind la lumină, se sârguieşte a unelti fugă şi a se ascunde, tot aşa şi gândurile cele rele se arată prin curata mărturisire şi spovedanie.

2. Una ca aceasta mi-a povestit şi

104

Avva Serapion despre sine-şi, zicând: „Când eram mai tânăr şi petreceam cu stareţul meu, după ce mâncam, sculându-mă de la masă, furam, prin lucrarea Diavolului, câte un posmag, pe care îl mâncam pe ascuns de stareţul meu. Deci, dacă am stăruit întru aceasta, făcând-o multă vreme, stăpânit fiind, nu mă puteam opri pe sine: conştiinţa nu mă mai odihnea, iar bătrânului mă ruşinam a-i spune.

Şi s-a întâmplat după iconomia Iubitorului de oameni Dumnezeu ca să vină la stareţ oarecari fraţi pentru folos, care l-au întrebat despre gândurile lor. Şi a răspuns stareţul: «Nimic nu vatămă mai mult pe călugăr şi veseleşte pe draci precum ascunderea gândurilor de Părinţii duhovniceşti». Apoi le-a grăit lor şi despre înfrânare. Iar eu, cele grăite auzindu-le şi întru sine-mi venind, am gândit că Dumnezeu a descoperit stareţului greşealele mele; şi, umilindu-mă, am început să plâng. Şi am scos posmagul din sânul meu, pe care eram obişnuit a-l fura, şi, aruncându-mă pe sine-mi la pământ, ceream iertare pentru greşealele cele ce s-au făcut de mine şi rugăciune de întărire pentru cele ce vor veni de aici înainte. Şi a zis stareţul: «O fiule, mărturisirea ta, chiar şi tăcând eu, te-a izbăvit pe tine; şi pe dracul cel ce te rănea până acum prin tăcere, mărturisind tu cele despre tine, l-ai junghiat; de acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la arătare». Şi încă nu sfârşise stareţul grăind, şi iată, lucrarea Diavolului s-a arătat ca o făclie ieşind din sânul meu şi umplând casa de putoare, încât cei de faţă au socotit că acolo arde multă pucioasă. Atunci a zis stareţul: «Iată arătarea cuvintelor mele şi a izbăvirii tale, pe care Domnul o a făcut cunoscută în chip simţit prin semnul ce s-a făcut». Deci, de atunci, aşa s-a depărtat de la mine patima îndrăcirii pântecelui şi acea poftă diavolească, încât nici în minte nu-mi mai venea".

3. Ne învăţăm dar din cele zise că nu este altă cale de mântuire fără decât a vesti gândurile la Părinţi şi a nu defăima predania strămoşilor: că şi ei, nu pornind de la sine-şi, ci de la Dumnezeu şi din Scripturile cele de Dumnezeu insuflate au lăsat celor mai de pe urmă a întreba pe cei ce au călătorit mai-nainte. Şi este cu putinţă adică şi din multe altele ce se găsesc în Scripturile cele de Dumnezeu insuflate a ne învăţa, şi mai vârtos din istoria cea despre Samuil Proorocul (cf. I Samuil 3: 1-14), care, din pruncie fiind dăruit lui Dumnezeu de maica sa şi învrednicindu-se de Dumnezeieşti vorbiri, n-a crezut gândului său, ci, odată, şi de două ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat către bătrânul Eli şi, cu învăţătura acestuia îndreptându-se149, s-a canonisit despre cum trebuie a răspunde lui Dumnezeu; Care Dumnezeu, pe cel ce l-a hotărât vrednic de Sine prin chemarea Sa, pe acela voieşte să-l povăţuiască prin îndreptarea şi învăţătura bătrânului, încât prin aceasta să fie călăuzit spre smerenie.

4. încă şi pe Pavel, chemându-l Hristos prin Sine şi mai multe vorbindu-i, deşi de îndată putea să-i deschidă ochii lui şi calea desăvârşirii să i-o facă cunoscută, l-a trimis către Anania, poruncindu-i să înveţe de la dânsul calea adevărului, zicând: Mergi în cetate, şi acolo ţi se va spune ce se cade să faci (Fapte 9: 6), printr-acestea învăţându-ne pe noi să urmăm povăţuirii celor ce au călătorit mai-nainte pe cale. Iar aceasta şi însuşi Apostolul învăţându-se, a plinit-o apoi cu lucrurile lui, precum despre sine-şi, scriind, zicea: Că m-am suit în Ierusalim ca să văd pe Petru şi pe Iacov, cărora le-am spus Evanghelia pe care o propovăduiesc, ca nu cumva să fi alergat în deşert şi încă alerg (Gal. 2: 2). O, minune, vasul alegerii, cel ce s-a ridicat până la cerul al treilea şi a auzit de la Dumnezeu graiuri negrăite, cel ce darul Duhului îl avea împreună cu sine călător şi cuvântul învăţăturii îl adeverea prin semnele ce urmau, acesta mărturiseşte că are trebuinţă de sfătuirea Apostolilor celor mai-nainte decât dânsul!

Cine, dar, va fi aşa de fudul şi mândru, care, auzind acestea, să nu se îngrozească, şi aşa să se teamă ca de gheena focului şi de veşnica muncă, şi să mai umble vreodată în a sa socoteală? Că nimănui nu descoperă Dumnezeu calea desăvârşirii, decât celor ce

149 Pentru verbul de aici, vezi nota a treia de la cap. III, 9 din Pricina de faţă.

105

se vor povăţui spre dânsa prin Părinţii cei duhovniceşti, precum porunceşte şi prin proorocul, zicând: întreabă pe tatăl tău, şi-ţi va vesti ţie, pe cei mai bătrâni ai tăi, şi-ţi vor spune ţie (Deut. 32: 7).

VII.

De la Avva Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „Am fost trimis în sfânta cetate pentru un răspuns al obştii, şi m-am pogorât la Iordan ca să mă rog, necerând pentru aceasta de la stareţul blagoslovenie. Oare am făcut bine, sau nu?" Răspuns-a stareţul: „Nu eşti dator a merge undeva fără blagoslovenie, că cele ce se fac cu gândul propriu, măcar bune de se par a fi, nu plac lui Dumnezeu; ia spre păzire porunca stareţului ce te-a trimis, aceasta este şi rugăciune, şi mângâie pe Dumnezeu, pe Cel ce a zis: N-am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui, Cel ce M-a trimis (Ioan 6: 36)". Zis-a fratele: „De mă voi duce departe şi voi uita să întreb pe Avva unde sunt dator a găzdui, ce voi face?" Răspuns-a bătrânul: „Trebuie să iei aminte la lucrurile ce te întâmpină, şi aşa, spre folosul sufletului, a face după putinţă; însă ca şi cum ai călca porunca, şi nu ca şi cum ai face bine, căci îndrăzneşti să faci ceva fără a lua voie; şi aşa se încredinţează stareţul tău pentru a te ierta pe tine".

2. Întrebat-a iarăşi fratele: „Ce este cunoştinţa mincinoasă (cf. I Tim. 6: 20)?" Răspuns-a stareţul: „Mincinoasa cunoştinţă este a crede gândului tău, adică că aşa este lucrul cutare; şi oricine voieşte să se izbăvească de dânsa, să nu creadă niciodată gândului său, părându-i-se a judeca bine, ci să zică către sine: «Eu de draci mă batjocoresc, ca să cred gândului că am cunoştinţă adevărată şi să nu întreb pe cei mai bătrâni, ca dintru aceasta şi într-altele să mă aduc cu capul în jos»"150. Deci stareţul a zis adevărul; că de la Dumnezeu grăieşte, şi nu se batjocoreşte nicidecum de draci, iar gândul meu să ajung şi la alte căderi.

este batjocură şi amăgire.

VIII.

Din Pateric

1. Un frate ce de multă vreme era luptat de dracul curviei, mult ostenind, n-a putut însă a se izbăvi de dânsul. într-o zi, simţindu-se pe sine-şi aşijderea supărat de patimă şi aflându-se printre alţi călugări, s-a hotărât să lupte, ca să iasă biruitor din vătămarea ce o aducea Diavolul, rugându-i pe fraţi să se roage pentru el, ca aşa să afle o oarecare izbăvire de patimă. Şi deci, trecând cu vederea toată ruşinea, s-a dezgolit pe sine-şi înaintea tuturor fraţilor şi a vădit lucrarea Satanei, zicând: „Rugaţi-vă pentru mine, părinţi şi fraţi, că, iată, paisprezece ani am de când sunt luptat aşa". Şi îndată s-a depărtat de la dânsul războiul, pentru smerenia pe care a arătat-o.

2. Alt frate aşijderea a fost luptat de curvie, şi se nevoia întinzând osteneala, şi se păzea ca gândul să nu i se învoiască cu pofta; iar dacă războiul n-a încetat, venind la biserică, l-a arătat pe acesta la toată mulţimea. Şi s-a dat poruncă de la preoţi, şi toţi s-au ostenit pentru dânsul, o săptămână rugându-se lui Dumnezeu; şi s-a izbăvit fratele de război.

3. Alt frate a fost luptat spre curvie; şi, sculându-se noaptea, s-a dus la un bătrân şi a mărturisit lui gândul; iar bătrânul îl mângâia pe dânsul cu cuvinte duhovniceşti. Şi folosindu-se fratele, s-a întors în chilia sa. Şi îndată războiul s-a pornit iarăşi asupra lui; iar el, neîndoindu-se, s-a dus iarăşi către bătrânul; şi, mângâindu-se de la dânsul, aşijderea s-a întors. Şi iarăşi, precum era supărat, se întorcea către stareţ, de nimic îndoindu-se; iar bătrânul îl primea pe el cu osârdie. Şi, întărindu-l cu sfătuiri şi cu mângâieri, îl primenea, poruncindu-i a nu slăbi, ci de-a pururea, ori de câte ori va fi luptat, să vină către dânsul şi vătămarea Diavolului să o vădească: „Că nimic, zice, nu-l izgoneşte pe el aşa de mult precum vădirea şi curata mărturisire cu smerenie şi cu credinţă". Şi, multă vreme făcându-se aceasta, Dumnezeu, văzând răbdarea fratelui şi suferirea [îngăduinţa] bătrânului, a izgonit războiul de la fratele.

106

pricina a douăzeci şi una

Despre aceea că celor cu dreaptă-socoteală dintre Părinţi ni se cuvine a spune gândurile, şi nu celor ce ajung să creadă (loruşi); şi cum că se cuvine a mărturisi şi a întreba; şi cu ce fel de credinţă a primi răspunsurile Părinţilor; şi cum că prin aceasta se ajutorează151.

IM oupvelu. Propoziţie relativ eliptică. Altfel spus: „Şi despre faptul că prin aceasta (adică prin credinţă) împreunălucrează (spre Dumnezeu şi Părinţii, şi cei ce se mărturisesc lor).

I.

Din Pateric

1. Doi fraţi, locuind deosebi, au mers unul la altul; şi a zis unul către celălalt: „Voiesc să mă duc la Avva Zinon şi să-i spun lui oarece gând". Zis-a şi celălalt: „Şi eu voiesc aceeaşi". Şi s-au dus amândoi împreună. Şi, luându-l fiecare deosebi, i-au vestit gândurile lor. Şi unul adică, vestind, a căzut la bătrânul, rugându-l pe dânsul cu multe lacrimi să se roage pentru dânsul, şi stareţul i-a zis lui: „Du-te, şi nu te vinde pe sine-ţi, şi nu cleveti pe nimeni, şi nu te lenevi de rugăciunea ta". Şi, ducându-se fratele, s-a tămăduit. Iar celălalt, spunând gândul său bătrânului, a adăugat cu slăbănogire [în grai] şi cu lenevire, zicând: „Roagă-te pentru mine". Şi n-a cerut cu osteneală [deadinsul]. Iar după o vreme, s-a întâmplat lor să meargă unul la altul; şi a zis unul către celălalt: „Atunci când ai mers la bătrânul, i-ai vestit lui gândul pe care voiai a-l spune lui?" Iar el a zis: „Da". întrebat-a acela: „Oare te-ai folosit vestind lui?" Răspuns-a fratele: „Da, cu rugăciunile bătrânului, m-a tămăduit Dumnezeu". Iar el a zis: „Eu, măcar că i-am vestit, n-am simţit tămăduire". Zis-a lui cel ce s-a folosit: „Şi cum ai rugat pe bătrânul?" Răspuns-a acela: „I-am zis lui: «Roagă-te pentru mine, că am cutare gând»". Iar el a zis: „Eu, atunci când i-am vestit lui, am udat picioarele lui cu lacrimi, rugându-l pe dânsul să se roage pentru mine, şi, prin rugăciunile lui, m-a tămăduit Dumnezeu".

Şi acestea ni le-a povestit nouă bătrânul, învăţându-ne că dator este cel ce roagă pe cineva din Părinţi despre gânduri să-l roage cu durere şi din toată inima, ca pe Dumnezeu, şi atunci va dobândi; iar cel ce cu lenevire vesteşte, sau ispitind, nu numai că nu se foloseşte, dar se şi osândeşte.

2. Zis-a un stareţ: „Că oarecine, odinioară, alunecând în greşeală grea, umilindu-se spre pocăinţă, s-a dus a-i vesti unuia din bătrâni, căruia nu i-a spus fapta, ci numai gândul: «Mi s-a suit mie un gând de acest fel: am oare mântuire?» Răspuns-a acela, neiscusit fiind a deosebi: «Ai pierdut sufletul tău». Şi, auzind fratele aceasta, a zis: «Dacă am pierdut sufletul meu, mă voi duce în lume».

Şi, ducându-se [de la bătrânul], a gândit să meargă şi la Avva Siluan, care avea multă dreaptă-socoteală, ca să-i vestească şi lui gândul acela. Şi, venind către dânsul, nu i-a spus nici lui fapta, ci numai gândul, precum şi la celălalt bătrân. Iar Părintele, deschizându-şi gura sa, a început a-i spune lui din Scriptură: că nu este osândă cu totul152 celor ce numai gândesc. Iar auzind fratele, şi luând putere în suflet, şi binenădăjduit făcându-se, i-a vestit lui şi fapta, iar stareţul, înştiinţându-se şi de faptă, ca un bun doftor, a pus oblojeli pe sufletul lui din Dumnezeieştile Scripturi, arătând că este pocăinţă celor ce întru cunoştinţă se întorc către Dumnezeu.

152 Tiăvruţ. Altfel spus: „Nu este sigur că cei ce au numai gândul (păcatului) se vor şi osândi”. Sau: „E cu putinţă ca cei ce au doar gândul (spre păcat) să nu se osândească”. Zicerea nu se află ca atare în Scriptură, ci pare mai degrabă o parafrază.

107

Iar după aceasta, mergând stareţul meu către acest duhovnicesc Părinte, i-a povestit lui despre fratele şi a zis: «Iată, cel ce se deznădăjduise de sine şi voia să meargă în lume, ca o stea luminoasă este în mijlocul fraţilor». Iar acestea le-am zis ca să ştim că nu mică primejdie este a spune cineva gândurile la bărbaţi fără dreaptă socoteală"153.

II.

A Sfântului Efrem

De-ţi va vesti ţie cineva gândurile sale, ia aminte, frate, ca nu cumva, spunând acela, să nu fii şi tu supărat de acele gânduri; şi, mai vârtos, dacă şi mai neputincios este ochiul minţii tale, eşti asemenea cârmaciului aflat în furtună mare. De aceea se cuvine ţie ca, auzind începerile celor ce se grăiesc, dintr-acestea pe cele următoare să le socoteşti, şi aşa să mângâi pe cel necăjit, fie din cele ce le-am primit mai-nainte de la Sfinţii Bărbaţi, fie din cele ispitite de noi; că nu este voia Domnului ca unul să cadă prin altul; că El voieşte ca toţi să se mântuiască; încă şi tu, omule, nu la tot omul să-ţi descoperi gândurile, ci la cei pe care i-ai cercat că sunt duhovniceşti, neluând aminte la schimă [port] sau la cărunteţe. Că mulţi, după glasul Apostolului, au chipul blagocestiei, iar

153 Iată deci că Mărturisirea gândurilor şi a păcatelor (precum şi celelalte Sfinte Taine) şi dobândirea iertării de la Dumnezeu şi a folosului sau doftoriei întru vindecarea patimilor şi a alungării gândurilor nu se face întotdeauna „automat”, indiferent de starea duhovnicească a preotului sau a fiului duhovnicesc. Din alte istorioare ştim că uneori, mai mult pentru râvna celui ce se mărturiseşte decât pentru virtutea preotului, iartă şi vindecă Dumnezeu pe cel ce se mărturiseşte, dar aceasta este o iconomie deosebită a lui Dumnezeu. În cele din urmă duhovnicul este cel ce naşte duhovniceşte (cf. şi Filim. 1: 10; I Cor. 4: 15 etc.) pe cel care vine la el; chiar dacă primul face aceasta mai puţin sau deloc din puterea lui (cf. I Cor. 15: 10), el este cel trimis de Hristos în numele Lui spre a face aceasta, drept care nu ar putea decât să zică cumva ca şi Apostolul Pavel (cf. I Cor. 9: 16): „Vai mie dacă nu voi naşte în Hristos pe cel ostenit şi împovărat, care a venit la mine spre pocăinţă”. Sfântul Efrem oferă însă în cuvântul următor o cale de a ieşi din ispitele, tulburările şi lipsurile ce le-ar putea avea o mărturisire curată după Dumnezeu.

de puterea ei se leapădă (cf. II Tim. 3:5); încă şi Mântuitorul a zis: Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi, care vin către voi întru îmbrăcăminte de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori; din roadele lor să-i cunoaşte-ţi pe dânşii (Matei 7:15).

Deci se cuvine să nu luăm aminte la chipul cel dinafară, că multe sunt pândirile vrăjmaşului, ci a privi la cugetul fiecăruia; şi întru care vei afla roadele Duhului, să nu ascunzi de la dânşii gândurile tale, ca nu cumva, aflând vrăjmaşul [vreun] unghi154, să se încuibeze întru tine şi, câte puţin, întru pierzare să te tragă.

Şi ia aminte, frate, ca nu cumva, auzind neajunsurile fratelui, să-l defaimi pe el în inima ta, ca pe cel ce a făcut unele ca acestea, ci mai vârtos minunează-te de schimbarea fratelui şi de mărturisirea lui cea fără de ruşine; că a descoperi cineva de bună voie greşealele sale la bărbaţi duhovniceşti este semn al îndreptării vieţii şi a fricii lui Dumnezeu, al smeritei cugetări şi a credinţei.

Deci se cuvine ca mai vârtos de aceasta să te minunezi de fratele şi a-l mângâia pe dânsul cu toată smerita cugetare, precum este scris: Păzindu-te pe sine-ţi, ca să nu cazi şi tu în ispită (Gal. 6: 1). Zice încă şi Dumnezeu prin Proorocul Iezechiil: Şi tu, fiule al omului, zi către fiii poporului tău: dreptatea dreptului nu-l va izbăvi pe el în ziua în care va rătăci, şi fărădelegea călcătorului de lege nu-i va face rău lui în ziua în care se va întoarce din fărădelegea lui (Iez. 33:12).

III.

A lui Avva Isaia

De întrebi un stareţ de vreun gând, de ştii că este credincios a păzi cuvântul tău, dezgoleşte-i lui gândul cu slobozenie, iar de

154 Vreo pricină de ispită, o slăbiciune, o uşă de intrare. Orice dovadă de necredinţă în puterea de a ierta a lui Dumnezeu prin duhovnic presupune o depărtare a lui Dumnezeu de om sau o întoarcere a acestuia dinspre ajutorul Lui, lucru care creează o breşă în zidul nostru de apărare împotriva vrăjmaşului.

108

va grăi cineva despre gânduri din cele ce te luptă pe tine, să nu voieşti să-l asculţi pe dânsul, ca să nu ţi se facă ţie războaie. Dacă fratele îţi va încredinţa ţie, ca unui vrednic de încredere, neajunsurile lui, să nu spui aceasta înaintea cuiva, că moarte a ta este155. De întrebi pe bătrânul despre gândurile tale, să întrebi nu după ce ai făcut [fapta cea după gânduri], ci spune [degrab] ceea ce te luptă pe tine acum, şi nu fi făţarnic, zicând unele în loc de altele, sau că altul a făcut, ci spune adevărul, şi te găteşte pe sine-ţi, ca orice-ţi va zice ţie să faci, de vreme ce, altminteri, pe tine singur te batjocoreşti, şi nu pe bătrânii pe care-i întrebi.

Şi când întrebi pe bătrâni despre război, să nu asculţi [de] gândurile cele ce-ţi grăiesc ţie dinlăuntru mai mult decât de cele ale bătrânilor, ci te roagă lui Dumnezeu, zicând: „Fă cu mine milă şi, ceea ce voieşti, dă Părinţilor mei, ca să-mi spună mie156". Şi orice îţi vor spune ţie Părinţii, fă cu credinţă, şi te va odihni pe tine Dumnezeu. Dacă eşti neputincios şi cazi întru patimi, păzeşte-te pe sine a nu lăsa pe cineva să-ţi spună ţie patimile gândurilor lui, ca unui credincios, că pierzare este sufletului tău acest lucru. Să nu descoperi înaintea tuturor gândurile tale, ca să nu dai sminteală Părinţilor, ca darul lui Dumnezeu să te acopere pe tine157.

155 La această zicere ce pare mai puţin lesne de înţeles, în pasajul echivalent din Filocalie (Vol. 12, Cap. IV, 1: „De auzi de vreo scădere a fratelui tău, să nu-i spui bătrânului despre cine e vorba, căci aceasta este moarte”), găsim o scolie ca aceasta (nota 63): „De mărturiseşti bătrânului (duhovnicului) tău scăderea aflată a unui frate, să nu-i spui numele fratelui”.

156 în primele secole, ba chiar şi până astăzi în unele mănăstiri, mărturisirea gândurilor se făcea după tipicul fiecărei mănăstiri sau după învoiala dintre călugări nu numai în faţa unui bătrân (duhovnic), ci, după nevoie, şi altora, deşi se socoteşte că fiecare avea la bază un duhovnic al lui. Ce deosebea această practică de chipul spovedaniei de astăzi, înţeleasă ulterior ca Sfântă Taină între cele şapte Taine, este o altă temă încă necercetată îndestul până azi, mai ales într-un context în care împărţirea în şapte Taine a apărut datorită scolasticii de mai târziu, când s-a accentuat mai mult caracterul juridic al Tainelor.

157 Pesemne un îndemn către părinţii care primesc mărturisirile altora: prin urmare, neputinţa (aoGevec;) de care zice mai sus prin care preotul, socotind-o ca pe o virtute, nădăjduieşte să mărturisească pe cineva e una cu pierzarea sufletului.

IV.

A lui Avva Cassian

înconjurând pe Sfinţii Părinţi cei de la Schit, am mers şi la Avva Moise, bărbat înalt cu fapta bună şi înţelept la cele Dumnezeieşti; şi, apropiindu-ne noi, după alte oarecare vorbe de suflet folositoare, l-am întrebat pe dânsul despre ce se cuvine a face pentru mărturisirea gândurilor, zicând că acestea se fac pricină de ruşine şi de sfială vătămătoare de suflet: aceea adică că, de multe ori, oarecari din Părinţi, ascultând gândurile fraţilor, nu numai că nu i-au tămăduit pe dânşii, ci şi, osândindu-i, i-au adus în deznădăjduire, care lucru şi noi înşine am cunoscut că s-a întâmplat în părţile Siriei.

Că un frate oarecare i-a spus unuia din părinţii de acolo gândurile sale cu toată simplitatea şi adevărul, dezgolind fără ruşine cele ascunse ale inimii sale; iar el, îndată ce a auzit, a început să se mânie şi să se pornească asupra fratelui, prihănindu-l pe dânsul pentru nişte pomeniri rele ca acestea, încât dintru aceasta, mulţi auzind, se ruşinează a-şi vesti gândurile lor bătrânilor.

Iar Avva Moise, răspunzând, ne-a zis nouă: „Bine este, o fiilor, a nu ascunde gândurile de Părinţi, ci slobod şi curat a mărturisi, şi nu judecăţii proprii a urma, ci a ne supune fără de îndoială cercării acelora.

însă nu se cuvine a încredinţa cele ascunse ale inimii oricui s-ar întâmpla, ci bătrânilor celor duhovniceşti şi cu dreaptă-socoteală, şi de mulţi mărturisiţi [ca atare], nu celor cărunţi numai de vreme; că mulţi, către singură vârsta şi către chipul cel dinafară privind şi pe ale sale gânduri spunând, în loc de [a primi] tămăduire întru deznădăjduire au căzut.

Era un oarecare frate foarte sârguitor, care, cumplit fiind supărat de dracul curviei, a venit către un bătrân oarecare, căruia i-a vestit gândurile sale. Iar acela, cum a auzit, neiscusit fiind, s-a mâniat şi ticălos

109

îl numea pe fratele, judecându-l pe dânsul nevrednic de schima călugărească pentru că primeşte nişte gânduri ca acestea. Acestea auzind fratele, s-a deznădăjduit şi, părăsind locul său, s-a îndreptat spre lume; dar, prin Dumnezeiasca Pronie, l-a întâmpinat pe dânsul Avva Apollo, cel prea-iscusit între stareţi; şi, văzându-l pe dânsul tulburat şi posomorât foarte, îl întreba, zicând: «Care este pricina posomorârii tale?» Iar el, din multa scârbă a inimii, nu răspundea. Apoi, dacă bătrânul n-a încetat rugându-l pe dânsul a-i vesti lui pricina acestei scârbe prea mari, a povestit cele de sine, zicând: «Gândurile curviei mă supără; şi mergând eu, am vestit cutărui bătrân, iar după cuvântul lui, nu este mie nădejde de mântuire. Deci, deznădăjduindu-mă de mine, mă duc în lume».

Acestea auzind părintele Apollo, mult îl ruga şi-l sfătuia pe dânsul, zicând: «Nu te mira, fiule, nici nu te deznădăjdui, că eu, întru vârstă şi bătrâneţe ca aceasta, foarte mă supăr de nişte gânduri ca acestea. Deci nu te slăbănogi pentru o înfocare ca aceasta, care se tămăduieşte nu atât cu sârguinţa omenească, cât cu iubirea de oameni a lui Hristos; dăruieşte-mi mie numai ziua de astăzi şi în toarce-te la chilia ta». Şi fratele a făcut aşa; şi, aşezându-l pe dânsul Avva Apollo la chilia lui, s-a dus la acel bătrân ce l-a deznădăjduit pe fratele. Şi, stând în afara chiliei lui, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: «Doamne, cel ce toate le faci spre folos, şi ispitele le laşi a se aduce asupra noastră spre folosire, însuţi mă ascultă pe mine şi întoarce războiul fratelui spre acest bătrân, ca prin cercare să se înveţe la bătrâneţe ceea ce în lungă vreme nu s-a învăţat: că se cuvine a pătimi împreună cu cei luptaţi». Şi cum a sfârşit rugăciunea, a văzut un arap stând aproape de chilie şi slobozind săgeţi asupra bătrânului; iar bătrânul, sărind îndată ca dintr-o beţie, se întorcea ici şi acolo; şi neputând a aştepta mult, a ieşit din chilie pe aceeaşi cale pe care şi tânărul s-a dus spre lume. Iar văzându-l Avva Apollo pe dânsul aşa ducându-se şi pricepând ceea ce s-a făcut, prin altă cale întrecându-l pe dânsul, l-a întâmpinat, zicând: «Unde te duci? Care este pricina unei turburări ca aceasta ce te ţine pe tine?» Iar el, simţind că s-au cunoscut cele ale lui sfântului, de ruşine nu răspundea nimic.

Şi a zis Avva Apollo: «întoarce-te la chilia ta, iar de aici, cunoscând neputinţa ta, să te socoteşti pe tine sau necunoscut de Diavolul, sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el, că asupreala lui n-ai suferit-o nici o zi, iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină că, primind pe fratele cel luptat de vrăjmaşul de obşte, în loc să-l îndemni spre nevoinţă, l-ai adus în deznădăjduire, nesocotind acea înţeleaptă poruncă ce zice: Scapă pe cei târâţi la moarte, şi nu înceta să răscumperi pe cei duşi la junghiere (Prov. 24: 11), ba nici pilda Mântuitorului care zice: Trestia zdrobită să nu o frângi; şi inul fumegând nu-l stinge (Matei 12: 20). Căci nimeni n-ar putea suferi uneltirile vrăjmaşului, şi nici a stinge înfocata înfierbântare a firii, de n-ar întări harul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească. Deci, după ce s-a împlinit această iconomie mântuitoare pentru noi, cu rugăciuni de obşte să-l rugăm pe Dumnezeu ca să depărteze biciul cel lăsat asupra ta; căci El face durerea, şi iarăşi aşază, El răneşte şi mâinile Lui tămăduiesc, El smereşte şi El înalţă, omoară şi viază, pogoară în iad şi ridică (I împ. 2: 6-7)».

Acestea zicând şi rugându-se, îndată de război pe dânsul l-a izbăvit, îndemnându-l să ceară de la Dumnezeu a i se da lui limbă de învăţătură, ca să cunoască când se cuvine a zice cuvânt. Deci, din cele zise, ne învăţăm că nu se află vreo altă cale de mântuire mai temeinică fără decât a mărturisi fiecare gândurile sale la Părinţii cei ce au dreaptă-socoteală, şi de la aceia a se canonisi spre fapta bună, şi a nu urma voii şi socotelii158 sale; iar dacă cineva s-ar întâlni cu vreun bătrân mai simplu şi mai puţin iscusit, pentru aceasta nu se cuvine să nu-şi mărturisească gândurile [şi] Părinţilor mai iscusiţi, sau a ascunde gândurile şi a nu le mărturisi din pricina celor mai slabi şi mai

158 Kpixripici) = criteriilor, mai exact: propriului chip de a deosebi lucrurile.

110

neiscusiţi, agonisind astfel necredinţă şi de toţi deopotrivă fugind, ci, precum pe doftorii cei trupeşti, mai întâi a cerca pe cel ce învaţă, şi atunci a-i arăta ranele sufleteşti, şi a nu grăi împotriva tămăduirilor lui, ci a le primi pe acestea cu mulţumire, măcar că întru vremea de faţă aduc mâhnire şi suferinţă".

V.

Dintr-ale Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe stareţul, zicând:

„Pe cine se cuvine a întreba despre gânduri, şi oare se cuvine tot pentru aceleaşi [gânduri] a întreba şi pe altul?"

Şi a răspuns stareţul:

„Se cuvine a întreba pe cel spre care ai credinţă şi despre care ai aflat cum că poate purta gândurile, şi aşa se cuvine a crede lui ca lui Dumnezeu. Iar a întreba pe altul de acelaşi gând este necredinţă şi ispitire. Căci dacă crezi că Dumnezeu a grăit întru sfântul Lui, ce trebuinţă mai este a ispiti pe Dumnezeu de acelaşi şi a întreba pe altul?"159

2. Zis-a fratele:

„Dacă pentru gândul ce face necaz, răspunsul se va da şi necazul va stărui, ce se cuvine a socoti sau lucra?"

Răspuns-a bătrânul:

„De va stărui gândul, necăjind pe cel ce a întrebat după răspunsul acelui părinte, nu stăruie în zadar, ci arătat este cum că cel ce a auzit, nici curat, nici cu sârguinţă nu a făcut cea poruncită lui; drept care dator este a îndrepta greşeala şi a face ceea ce i s-a poruncit, că Dumnezeu, Cel ce grăieşte întru Sfinţii Săi, nu minte".

3. Zis-a fratele: „Oare pe acelaşi se cuvine a-l întreba pentru acelaşi, sau nu? Că ştiu, Părinte, că odinioară, întrebând eu pe un stareţ pentru un gând oarecare, mi s-a zis de dânsul să nu fac cutare lucru. Iar după aceasta, iarăşi l-am întrebat pe acelaşi

159 Iată pe scurt cum se alege un duhovnic!

pentru aceleaşi, şi mi-a zis să fac cutare lucru pe care mai-nainte mi-a poruncit să nu-l fac; şi cum este aceasta?"

Şi a răspuns stareţul:

„Judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult. însă cunoaşte că, după inima celui ce întreabă, Dumnezeu pune uneori în gura celui ce-i grăieşte lui [a celui ce întreabă]: sau spre ispitirea celui ce aude, sau pentru că inima lui s-a schimbat şi [pentru aceasta] s-a învrednicit a auzi în alt fel; adică unii se schimbă întru acelaşi lucru, iar Dumnezeu grăieşte într-alt fel întru sfântul Lui pentru dânşii; precum prin Isaia a grăit către împăratul Iezechia, că, după ce i-a zis lui: Rânduieşte cele pentru tine, că vei muri (Is. 38: 1), inima împăratului s-a schimbat şi s-a mâhnit. Şi iarăşi prin acelaşi Isaia i-a zis lui: Iată, a adăugat Dumnezeu la viaţa ta alţi cincisprezece ani (Is. 38: 5). Deci, dacă ar fi grăit printr-altul, lucrul ar fi avut sminteală, văzând că sfinţii grăiesc în chip felurit. Şi iarăşi, după inima Ninivitenilor, a grăit către Iona şi a zis: După trei zile voi nimici cetatea (Iona 3: 4). Iar când inima lor s-a schimbat spre pocăinţă, Dumnezeu a arătat marea Lui iubire de oameni şi a lăsat cetatea, căci s-a schimbat spre bine. Pentru aceasta dar nu trebuie ca cineva să schimbe pe sfântul cel întrebat, ci pe acelaşi iarăşi să-l întrebe, căci, dacă vreodată se iveşte trebuinţa ca Dumnezeu să schimbe răspunsul, pricină făcându-se, să o facă prin acelaşi, ca să nu se afle sminteală".

4. Zis-a fratele:

„Deci, dacă luând sfat de la părinte pentru vreun lucru, voi veni întru dânsul şi voi afla că nu mă potrivesc cu dânsul după răspunsul bătrânului, ce mi se cuvine a socoti sau a face într-o greutate ca aceasta?"

Răspuns-a stareţul:

„Acest răspuns se apropie de cel dintâi. Cum? Ascultă. Ai luat răspuns pentru vreun lucru: că adică fă cutare, şi ai aflat potrivnicie? întâi adică eşti dator a te cerca pe sine-ţi, de nu cumva inima ta s-a îndulcit în lucru, şi nu l-ai lăsat pe tot lui Dumnezeu, şi, pentru aceasta, Dumnezeu nu a îngăduit ca lucrul să se facă după răspunsul bătrânului; şi, de vei afla, cunoaşte că din tine este pricina, drept care nu trebuie să pui aceasta

111

pe seama răspunsului bătrânului, ci pe tine să te prihăneşti. Că Elisei, nădăjduindu-se, a trimis pe ucenicul său ca să scoale pe mort, şi acesta nu s-a sculat, iar pricina nu e de la cel ce l-a trimis, ci de la trimis, căci altminteri cum se face că el l-a sculat pe dânsul mai pe urmă? (cf. IV împ. 4: 29-35).

Deci dator eşti ca mai întâi să faci după puterea ta ca să te păzeşti a se face după răspuns; iar de se va întâmpla ca lucrul să nu se facă după sârguinţa ta, să ştii că s-a făcut schimbare într-una din părţi: sau tu îndulcindu-te de lucru, precum ţi-am zis mai-nainte, sau însuşi lucrul sau felul în care ai [priveşti] lucrul s-a schimbat; şi, pentru aceasta, şi Dumnezeu schimbă cele ale răspunsului, precum la Iezechia şi la Niniviteni. Deci atunci, de nu este aproape de trupul tău cel pe care l-ai întrebat ca iarăşi să-l întrebi pe dânsul, roagă-te lui Dumnezeu, numind pe acel stareţ şi zicând: «Dumnezeule al cutăruia, nu mă lăsa să mă rătăcesc din voia Ta şi din răspunsul robului tău, ci vesteşte-mi ce să fac». Şi ce te va vesti pe tine, aceea fă, crezând că Dumnezeu a grăit ţie prin sfântul şi te-a povăţuit, şi văzând că cu adevărat schimbare oarecare s-a făcut, şi pentru dânsa Dumnezeu a schimbat răspunsul".

5. Zis-a fratele:

„De câte ori se cuvine, stăpâne al meu, a mă ruga ca să se vestească gândul meu pentru aceasta?"

Răspuns-a bătrânul:

„Când nu poţi întreba pe bătrânul, de trei ori trebuie a te ruga pentru tot lucrul; iar după aceasta trebuie să priveşti unde se pleacă inima măcar şi până la un fir de păr şi apoi a face aceasta; că vestirea de la Dumnezeu este, şi, cu adevărat, se arată inimii".

6. Zis-a fratele:

„A mă ruga de trei ori se cuvine a o face în osebite vremi sau în acelaşi ceas? Că de multe ori se întâmplă ca lucrul să nu aibă zăbavă".

Răspuns-a stareţul:

„ De ai odihnă [slobozenie] de vreme, te poţi ruga în răstimp de trei zile, iar dacă te zoreşte, ca în ceasul vânzării Mântuitorului,

şi e greu de îndurat, ia-L pe Hristos ca chip, că El, mergând de trei ori, acelaşi cuvânt a zis rugându-Se (cf. Matei 26: 44), iar la vedere n-a fost ascultat, de vreme ce trebuia să împlinească iconomia; iar din aceasta ne învaţă ca să nu ne scârbim când ne rugăm, sau dacă nu suntem ascultaţi în acea vreme, că El, mai mult decât noi, ştie ce este de folos; numai noi să nu ne depărtăm de mulţumire şi aşa ne mântuim".

7. Zis-a fratele:

„Şi dacă după rugăciune va zăbovi a veni vestirea, ce trebuie să fac? Dacă încă şi dintru a mea pricină este, şi aceasta se ascunde de mine, de unde o voi cunoaşte?"

Răspuns-a stareţul:

„Dacă după a treia rugăciune nu-ţi va veni ţie vestire, cunoaşte că din tine este pricina; măcar că nu ţi se arată ţie greşeala, prihăneşte-te pe sine-ţi, şi aşa te va milui Dumnezeu".

8. Zis-a fratele:

„Dar întrebând cineva pe Părinţi, şi primind răspunsurile, oare pe toate în chip nestrămutat este dator a le săvârşi?"

Răspuns-a stareţul:

„Nu pe toate, ci pe cele date lui după poruncă; că adică sfătuirea este îndemnare afară de nevoie160, arătând omului calea cea dreaptă, iar porunca se pune ca un jug ce fără cârtire cere purtarea şi lucrarea lui".

9. Zis-a fratele:

„Mi-ai spus, Părinte, despre osebirea dintre poruncă şi sfătuirea cea după Dumnezeu; lămureşte-mi acum şi semnele deosebitoare ale fiecăreia, cum se cunosc şi care este puterea fiecăreia dintr-însele?"

Răspuns-a stareţul:

„Dacă tu te apropii de vreun Părinte duhovnicesc şi-l întrebi de vreun lucru, nu ca şi cum vrând a lua poruncă, ci a auzi răspuns după Dumnezeu, şi ţi se spune ce trebuie să faci, fără îndoială că eşti dator a o păzi şi pe aceasta; iar de vei voi să faci

160 Fragmentul e luat din răspunsul dat întrebării cu numărul 368, după numărul ei din Filocalie (Vol. XI). în varianta de acolo, expresia aceasta ceva mai greu de înţeles este redată aşa: „Sfatul este o îndrumare care nu obligă.

112

aceasta şi eşti încercat de un necaz, să nu te tulburi, că pentru folosul tău se face. Iar de nu vei voi să faci ceea ce ai auzit, să nu te arăţi ca unul ce ai călcat porunca, căci nu ai luat [sfătuirea] ca pe o poruncă, ci să socoteşti că ai trecut cu vederea ceea ce îţi era de folos, şi pentru aceasta să te osândeşti pe sine-ţi. Deci se cuvine să crezi că toate cele ce ies din gura sfinţilor sunt spre folosul celor ce le aud, de aceea, tot aşa trebuie să socoteşti şi atunci când, neîntrebând tu, stareţul îţi zice ceva de la sine-ţi, pornindu-se de gândul cel după Dumnezeu, precum s-a întâmplat şi odinioară: că oarecare din fraţi căuta să intre în cetate, iar un bătrân i-a zis lui de la sine-şi: «Dacă vei intra, vei cădea în curvie». Şi, neascultând el, a intrat şi a căzut. Iar de întrebi în chip deosebit despre un lucru, vrând a lua poruncă, dator eşti să pui metanie şi să rogi ca să ţi se dea poruncă; iar după ce ţi-a dat-o, iarăşi să faci metanie, ca cel ce ţi-a dat-o să te blagoslovească, zicându-i lui: «Blagosloveşte-mă, Părinte, pentru porunca ce mi-ai dat-o, şi roagă-te ca să o păzesc».

Şi cunoaşte, frate, că cel ce dă porunca nu face aceasta în deşert, ci te ajută cu cererea şi cu rugăciunile, ca să o poţi păzi. Iar dacă printr-o răpire161 nu-i vei face metanie, să nu socoteşti porunca deşartă (căci ea oricum este tare [vrednică spre a fi lucrată]), căci tu ai primit-o fără a o lucra şi împlini desăvârşit pe dânsa. Iar de vei putea, nu te lenevi ca să te întorci şi să pui metania şi să ceri blagoslovenia. Iar de nu poţi aceasta, socoteşte-te pe sine-ţi ca pe unul ce ai primit porunca cu o lipsă".

10. Zis-a fratele:

„Dacă eu întreb ca să primesc o poruncă, iar bătrânul nu are ca scop să-mi dea vreo poruncă, ci doar o sfătuire, sau dacă, dimpotrivă, eu nu cer, dar el îmi dă o poruncă, o voi socoti oare ca poruncă, pe care trebuie să o păzesc numaidecât? Şi, de vreme ce sunt şi canoane bisericeşti, şi graiuri ale Părinţilor ce se află în scris, oare cu adevărat şi pe acelea ca pe o poruncă trebuie să le păzim?"

161 E o uitare produsă de cel rău prin ispitirea cu alt gând în acel moment (cf. Filocalia XI, nota 526).

Răspuns-a stareţul:

„Dacă, întrebat fiind bătrânul, nu a avut ca scop să-ţi dea poruncă, nu ţi se va socoti ţie întru poruncă, chiar dacă tu ai cerut aceasta. Iar dacă el a socotit să-ţi dea ţie poruncă, deşi tu nu ai cerut aceasta, poruncă este, şi este trebuinţă de a o păzi. încă şi aceea se cuvine a o primi ca pe o poruncă: atunci când oarecari canoane dogmaticeşti162 hotărăsc ceva, sau răspunsuri ale Părinţilor care hotărăsc ceva, dar nu trebuie simplu a le primi, ci, prin întrebarea Părinţilor şi a bătrânilor, să te adevereşti în gândul tău; că nu poţi înţelege întotdeauna drept puterea graiurilor, şi, pentru aceasta, trebuie să întrebi pe bătrâni, şi a te pleca mai degrabă răspunsului lor şi a păzi în chip nestrămutat cele auzite, cu ajutorul Iubitorului de oameni Dumnezeu şi cu rugăciunile sfinţilor. Amin".

11. Zis-a fratele:

„Dar dacă, căzând în ispită, voi călca porunca, ce voi face?"

Răspuns-a stareţul:

„Dacă, luând poruncă de la cineva din sfinţi, o vei călca pe dânsa, să nu te tulburi, nici să te deznădăjduieşti întru a o strica pe dânsa, ci adu-ţi aminte de cel ce zice: Dreptul, de cade şi de şapte ori în zi, se ridică (Prov. 24: 16), şi de Domnul, Care a zis lui Petru: De şaptezeci de ori câte şapte să ierţi fratelui tău (Matei 18: 22). Deci dacă oamenilor li s-a poruncit a ierta aşa, cu atât mai vârtos însuşi va face aceasta, bogat fiind întru milă şi întru îndurări, Care pe toate le biruieşte cu covârşire; Care prin proorocul în toate zilele strigă: întoarceţi-vă către Mine, şi Mă voi întoarce către voi; că milosârd sunt, şi nu voiesc moartea păcătosului (Ioil 2:13; Zah. 1: 3) şi celelalte. Dar ia seama ca nu cumva, auzind că porunca se zădărniceşte [strică] prin călcare, dar şi că iarăşi se arată lucrătoare prin pocăinţă, să te trândăveşti şi să vii întru lenevire, că greu [împovărător] este lucrul acesta; dar nici spre lucrurile ce par mici să nu defaimi porunca, şi, chiar de se va face oarecare

162 E vorba de canoane ale osebitor Părinţi sau ale Sinoadelor.

113

lenevire [nesocotire] într-însele, sârguieşte-te a o îndrepta [împlini], ştiind că din nesocotirea celor mici se ajunge la mari greşeale".

12. Zis-a fratele:

„Mă sfătuieşte gândul a nu întreba pe sfinţi, ca nu cumva, primind răspuns şi defăimându-l pentru neputinţa mea, să greşesc".

Răspuns-a stareţul:

„Acest gând este prea cumplit şi pierzător, deci nu-l suferi pe dânsul; că dacă cineva, învăţându-l163, va greşi, se osândeşte cu totul pe sine-şi; iar dacă, neînvăţându-se, va păcătui, nu se osândeşte niciodată, dar patimile lui rămân netămăduite. Pentru aceasta pune Diavolul în gând unele ca acestea cuiva, spre a rămâne ele netămăduite. Deci tu, atunci când te va sfătui gândul că nu poţi împlini răspunsul [sfatul, porunca] bătrânului din pricina neputinţei, atunci întreabă aşa: «De vreme ce aceasta voiesc să fac, spune-mi, Părinte, ce-mi este de folos? Că adică, măcar de-mi vei spune, nu pot să fac şi să păzesc cea zisă [de tine], dar pentru aceasta voiesc să ştiu, ca să mă osândesc pe sine-mi că trec cu vederea folosul». Iar aceasta îţi va fi ţie smerenie. Domnul să lumineze inima ta a auzi şi a păzi, cu rugăciunile sfinţilor. Amin"164.

13. întrebat-a fratele:

163 ioc0cov. Adică: aflând despre el (ca sfat sau poruncă de la stareţ) şi primindu-l pentru a-l împlini.

164 Iată un răspuns deosebit de delicat şi plin de învăţăminte pentru mulţi care disperă din pricină că nu pot împlini sfătuirile şi poruncile Părinţilor. O traducere mai liberă, sau mai degrabă o parafrază, găsim în Filocalia citată: „Când deci gândul îţi şopteşte că nu poţi împlini răspunsul din slăbiciune, întreabă aşa: «Spune-mi, Părinte, ce-mi este de folos? Căci ştiu că, dacă-mi spui, nu pot să păzesc ceea ce-mi spui. Dar voiesc să întreb chiar şi numai pentru ca să mă dispreţuiesc pe mine că am trecut cu vederea ceea ce îmi este de folos». Iar prin aceasta câştigi măcar smerenia”.

La care răspuns găsim o frumoasă scolie la nota 530: „E mai bine să afli ce eşti dator să faci, chiar dacă ştii că nu vei putea face. Dar să-ţi fie neîmplinirea poruncii nu din dispreţuirea ei, ci din reala ta neputinţă. Căci însuşi chinul de a şti ce trebuie să faci, dar nu poţi face, e o continuă smerire şi întreţine în tine o luptă continuă de a te ridica încet-încet peste neputinţa ta. E mai bun chinul mustrării de sine pentru ce nu poţi face decât nepăsarea insensibilă. E şi acesta un mijloc de sensibilizare şi umanizare”.

„Spune-mi, Părinte, atunci când mă îngreunez de gânduri şi rog pe bătrâni a se ruga pentru mine şi ascult cele zise de dânşii, îndată se odihneşte sufletul meu. Cum să înţeleg aceasta?"

Răspuns-a stareţul:

„Atunci când se înviforeşte corabia de valuri, de are cârmaci, acesta, prin înţelepciunea cea dată lui de la Dumnezeu, mântuieşte corabia, şi cel din corabie [călătorul] se veseleşte, mântuindu-se corabia. încă şi pe bolnav, nu îl veseleşte atât pomenirea doftorului, cât mai vârtos iscusirea lui. Şi oare pe cel ce se primejduieşte pe cale de tâlharii cei ce vin asupra lui, nu-l întăreşte glasul paznicilor, şi mai vârtos venirea lor? Deci dacă acestea sunt aşa, câtă veselie şi întărire poate da răspunsul Părinţilor celui ce ascultă! Aceasta mai vârtos atunci când este amestecată cu întinsă rugăciune către Dumnezeu, Care a zis: Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi (Iac. 5: 16). Iar atunci când îşi fac ca a loruşi [însuşesc] patima165 mădularelor [fiilor] lor, vor striga către Iisus, către Stăpânul lor, zicând cu preadulci lacrimi: învăţătorule, mântuieşte-ne, că pierim! (Luca 8: 24).

Deci dacă mult poate rugăciunea dreptului care se face, precum este scris (cf. Iac. 5:16), să nu ne lenevim a ruga pe drepţi ca să se roage pentru noi; măcar că noi suntem nevrednici, Bunul Stăpân primeşte faţa robilor Săi (cf. şi Filip. 2: 6-8), precum, iată, de multe ori a şi făcut, şi ne miluieşte pe noi. Că zice: Voia celor ce se tem de El o va face (Ps. 144: 19) şi celelalte. De multe ori, frate, când tâlharii aud glasul celor mai tari, fug, tot aşa şi tâlharii cei gândiţi, când aud răspunsurile şi glasurile celor mai tari întru puterea Duhului a celor ce au auzit de la Stăpânul şi înainte-stătătorul lor Iisus îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea (Ioan 16:33), şi iarăşi, dau vouă putere ca să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma pe voi (Luca 10:19) -, fug cu cutremur, ruşinându-se. Deci să rugăm pe sfinţi166 ca să se roage pentru noi,

165 TTtxGog = suferinţa, nenorocirea etc. Aici se aplică 1 Cor. 12: 26.

166 Am văzut şi mai-nainte că duhovnicii sunt numiţi

114

şi aşa ne facem pe înşine ai lor [familiari], că mare folos este dintru aceasta".

VI.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Pimen: „Către cel spre care inima nu se încredinţează deplin167, nu încredinţa lui conştiinţa ta".

2. Un frate, căzând în păcate mari, a mers la Avva Lot, şi, strâmtorându-se, se tulbura: intrând şi ieşind, nu putea să şadă. Şi i-a zis lui bătrânul: „Ce ai, frate?" Iar el a zis: „Am făcut păcat mare, şi nu pot să-l spun". Iar stareţul a zis către dânsul: „Mărturiseşte-l mie, şi eu îl iau asupra mea". Atunci fratele, punându-se pe sine la pământ, a zis: „Am căzut în curvie, şi am jertfit168 ca să dobândesc lucrul". Iar stareţul, dându-i lui mâna şi ridicându-l, a zis către dânsul: „îndrăzneşte, că este pocăinţă. Du-te de şezi în peşteră şi posteşte câte două zile, şi eu [iată] port cu tine jumătate de păcat". Şi ducându-se fratele şi făcând precum i-a poruncit lui stareţul, trecând trei săptămâni, bătrânul s-a înştiinţat că Dumnezeu a primit rugăciunea lui şi pocăinţa fratelui şi i-a iertat lui greşeala. Şi, chemându-l, i-a vestit lui mila lui Dumnezeu, şi a rămas fratele supunându-se bătrânului până la moartea lui.

3. Venit-a odinioară un frate la Avva Pimen şi i-a zis lui: „Ce voi face, Părinte, că mă necăjesc dinspre curvie? Şi, iată, m-am dus la Avva Ivistion şi mi-a zis: «Nu trebuie să o laşi pe dânsa să zăbovească întru tine»". Şi i-a răspuns lui Avva Pimen: „Faptele lui

167 (şi) sfinţi..

hl nĂrpo4iopflrai(de la TTÂT)po4»opf(j). Altfel spus: „spre care nu se împlineşte, nu are vestire că este de încredere”, Iată unul din criteriile alegerii unui duhovnic.

168 60uoa (de la 0u) sau: am ucis. în Patericul egiptean, la Avva Lot, 2, se redă prin „am jefuit”. Verbul e luat din terminologia liturgică în general iudaică, creştină şi păgână. Nu ştim în cazul nostru la ce se referă exact, dar putem presupune că fratele s-a dus fie la vreo capişte păgână, unde, în schimbul unei jertfe, a căzut în curvie cu oarecare preotese de acolo, precum, de pildă, erau riturile de la templele romane, fie a jefuit pe cineva.

Avva Ivistion sunt sus împreună cu îngerii, şi se ascunde de dânsul că eu şi tu suntem în curvie. Iar tu să ştii că, de va ţine călugărul pântecele, limba şi înstrăinarea, îndrăzneşte, că nu moare"169.

4. Un frate oarecare ce era supărat de curvie, a mers către un stareţ mare; şi, vestindu-i lui gândul său, îl ruga pe stareţ ca să se roage pentru el. Iar stareţul s-a rugat pentru el lui Dumnezeu. Şi, întorcându-se fratele, iarăşi a fost supărat, şi iarăşi a venit către stareţul. Şi, mărturisind aşijderea, îl ruga pe el ca să se roage pentru dânsul, iar el s-a făgăduit. Şi ruga pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, descoperă-mi mie aşezarea fratelui acestuia; şi de unde este lucrarea aceasta. Că Te-am rugat, şi el n-a aflat odihnă!" Şi a descoperit Dumnezeu cele despre fratele: şi l-a văzut pe dânsul şezând, şi duhul curviei aproape de dânsul; şi îngerul Domnului stătea [acolo], trimis fiind spre ajutor, care se şi mânia spre fratele: că nu se arunca pe sine-şi către Dumnezeu, adică că nu se nevoia prin rugăciune împotriva gândurilor, ci, îndulcindu-se cu gândurile, toată mintea sa o vindea lucrării aceleia. Deci a cunoscut stareţul că pricina este de la fratele. Şi i-a vestit lui, zicând: „Tu eşti pricina pentru care nu se depărtează războiul: că te învoieşti şi te îndulceşti cu gândurile". Apoi l-a învăţat pe dânsul cum că se cuvine a sta împotriva gândurilor, prin rugăciune izgonindu-le pe dânsele. Şi, trezvindu-se fratele prin rugăciunile şi învăţătura stareţului, a aflat odihnă.

5. Un frate, luptându-se spre curvie, a mers la un stareţ; şi l-a rugat pe el să se roage pentru dânsul ca să se uşureze războiul de la dânsul; iar el s-a făgăduit; şi s-a rugat stareţul pentru fratele şapte zile. Iar a şaptea zi a întrebat pe fratele, zicând: „Cum se află, frate, războiul?" Şi a răspuns acela: „Rău, n-am simţit nicio uşurare". Şi s-a mirat stareţul; şi a rugat pe Dumnezeu să-i descopere lui pentru care pricină nu s-a

169 Trad. lit. în Patericul egiptean: „Să îndrăzneşti că nu moare”. Altfel spus: „îndrăzneşte la Dumnezeu, căci, pentru că ai ţinut cele zise, El te va mântui, şi crede că un călugăr ca acesta nu va muri”.

115

uşurat fratele; şi s-a arătat lui Satana noaptea şi a zis: „Crede-mă, bătrâne, că, din ziua cea dintâi de când ai început a te ruga lui Dumnezeu, eu m-am depărtat de la dânsul, dar el are un osebit drac al său, şi osebit război din lăcomia gâtului şi a pântecelui lui; că eu nu am treabă la războiul lui, ci însuşi pe sine-şi se luptă mâncând şi bând şi dormind mult, adică până la săturare sau şi peste săturare"170.

6. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De-mi va veni necaz, şi nu voi avea pe cineva căruia să-i vestesc cu încredinţare, ce să fac?" Şi a răspuns stareţul: „Cred lui Dumnezeu că-ţi trimite harul Său şi-ţi ajută ţie dacă într-adevăr te vei ruga Lui". Că era în Schit un nevoitor oarecare, care, auzind de oarece lucruri şi primind gânduri, şi neputând să le vestească pe dânsele pentru

170 Apoftegma se află în Patericul egiptean (Despre curvie, 23). Deşi textul nu prezintă probleme de traducere, e de mirare cum se poate ca Satana (pesemne Diavolul însuşi, căpetenia celorlalţi draci), deşi la urmă zice că prin rugăciunea bătrânului el s-a depărtat de la fratele şi că acesta suferă numai din pricina lăcomiei sale, mai-nainte a zis că are un drac (6aipova) osebit al lui, sau propriu. Poate că âcupova e folosit aici cu unul din sensurile lui secundare: soartă (rea sau bună) sau destin propriu, sens cu care era folosit în filosofia păgână. Adică fratele şi-a ales lăcomia, socotind-o proprie sieşi, ca pe o soartă de care vrea să se îndulcească neîncetat. După unii Părinţi, se pare că omul poate păcătui într-o primă „etapă” şi fără „şoptirea” Satanei: însă dacă el este îngrădit sufleteşte de zidul smereniei lui Hristos, vrăjmaşul nu poate cunoaşte niciun fel de gând de-al său, nicio pricină şi chip de săvârşire a virtuţii; precum în iconomia mântuirii adusă de Hristos: în care pricină, de ar fi ştiut Satana gândurile Lui, sau iconomia ce avea să săvârşească cu omul, nu ar fi pus pe Iudei ca să-L ucidă. Pe măsură ce dăm loc Satanei a intra prin mândrie, slavă deşartă sau părerea noastră de sine prin spărtura pe care acestea le aduc în zidul cetăţii sufletului zidit prin smerenie, atunci se poate spune că suntem sub stăpânirea vrăjmaşului. Poate că curvia de care s-a scris nu a fost o urmare a mândriei sau părerii de sine, ci a akediei, care akedie e adusă, după Părinţi, de un drac osebit. Pe scurt, akedia aduce o stare de lehamite sau plictiseală în care sufletul se simte lipsit de orice poftă către vreo lucrare, păcatul fiind deocamdată în potenţă. Ea apare din lipsa grijirii de cele duhovniceşti sau dintr-o iconomie Dumnezeiască. Ea se poate face păcat printr-o lucrare iraţională, precum curvia. prin care sufletul încearcă să scape de această angoasă, dacă am putea-o numi aşa, sau „înghesuire”, cum ziceau cei vechi.

că nu avea încredinţare despre nimeni, şi-a gătit cojocul ca să plece. Şi, iată, s-a arătat harul lui Dumnezeu ca o fecioară care l-a mângâiat pe dânsul, zicând: „Nicăieri să nu te duci, ci şezi aici cu mine; şi să ştii că, din cele ce ai auzit, niciun rău nu s-a făcut". Iar el, supunându-se, a şezut; şi îndată s-a tămăduit inima lui.

VII.

A Sfântului Varsanufie

Un frate a întrebat pe un bătrân: „Oare pentru toate gândurile care răsar în inimă trebuie a întreba pe bătrâni?" Şi a răspuns bătrânul: „Nu trebuie a întreba pentru toate gândurile ce răsar, căci unele sunt trecătoare; ci pentru cele ce rămân şi bat război; că precum un om, de mulţi fiind ocărât, îi dispreţuieşte şi nu-i bagă în seamă, aşa se face fără de grijă, dar de se va porni cineva împotriva lui sau se va sfădi cu el, atunci se plânge dregătorului; adică, apropiindu-se de dregător, îl pârăşte pe cel ce s-a sfădit cu el; tot aşa este şi la gânduri: pe cele ce ne luptă sau se zăbovesc, se cuvine să le mărturisim la bătrâni". Zis-a fratele: „Dar de unde mi se întâmplă ca, după întrebare, să stărui a osândi pe alţii?" Şi a răspuns stareţul: „A osândi pe alţii şi după întrebare ţi se întâmplă ţie pentru aceea că îndreptăţirea n-a murit de la tine; osândeşte-te pe sine-ţi, şi osândirea altora se va duce de la tine".

116

PRICINA A Douăzeci şi doua

Că se cuvine a ne abate de la vorbirile oamenilor ce nu iau aminte şi de la gâlcevi, şi cum că celui ce voieşte a se mântui de nevoie îi este înstrăinarea cea dinspre mireni.

I.

A lui Palladie, către Laus Paharnicul171

Fugi pe cât îţi este în putere de vorbele bărbaţilor care nu au niciun folos, şi a celor ce-şi împodobesc în chip necuviincios pielea, chiar şi monahi de vor fi, necum mireni, a celor ce vatămă cu făţărnicia pe cei cu care se întâlnesc, măcar de se vor părea că sunt întru cărunteţea capului şi întru zbârciturile obrazului şi trăiesc mulţi ani, că, măcar că cu nimic nu te vei vătăma de la dânşii pentru nobilitatea năravurilor tale, aceea172 însă ce se pare [acum] prea mică te va vătăma pe tine; şi, slăbănogindu-te la cuget din pricina lor, te vei înălţa, luându-i în râs pe aceştia; care lucru îţi va fi ţie vătămare, întru mândrie căzând tu.

II.

A lui Grigorie Dialogul

Un diacon oarecare, locuind în părţile Nursiei, a venit către omul lui Dumnezeu Florentie pustnicul (care trăia retras în isihie), ca să se dea pe sine-şi rugăciunilor aceluia. Şi a aflat diaconul în afara chiliei aceluia o mulţime nenumărată de şerpi cuprinzând aproape tot locul acela. Şi, înspăimântându-se de aceasta, a strigat, zicând: „Roagă-te, robule al lui Dumnezeu!" Şi era atunci cer senin. Şi, ieşind Florentie, văzând mulţimea nenumărată de şerpi, ridicându-şi ochii şi mâinile la cer, se ruga lui Dumnezeu ca să ridice precum ştie pierzarea aceea. Şi, de îndată ce a

171 Despre Laus, a se vedea Pricina a douăzeci şi patra din Vol. II.

172 Vorba, sminteala etc.

început să se roage, cerul a tunat, iar tunetul a omorât toţi şerpii aceia. Iar Florentie, văzându-i pe toţi morţi, a zis: „Iată, Doamne, pe aceştia i-ai omorât, dar cine să-i ridice de aici?" Şi, îndată cu cuvântul lui, atât de multe păsări au venit, pe cât de mulţi şerpi erau, pe care, şi ridicându-i, i-au aruncat departe, iar locul l-au curăţit cu totul.

Petru

Câtă putere şi dreptate avea bărbatul acesta, încât Atotputernicul Dumnezeu să fie atât de aproape de cererea lui?

Grigorie

La Cel singur curat şi fără de răutate, mult poate, Petre, şi curăţia, şi nerăutatea inimii omeneşti; căci slugile Lui, din cele pământeşti fiind despărţite, nu ştiu să zică ceva deşert; căci nici minţii nu-i îngăduie a se risipi prin graiuri; drept aceea, şi gata pe Dumnezeu îl află ascultându-i pe dânşii mai mult decât pe alţii, pentru că se sârguiesc pe cât le este cu putinţă să se asemene Lui la curăţie şi la nerăutate; iar noi, cu tulburările poporului fiind amestecaţi, adeseori cuvinte deşarte grăim, încă de multe şi vătămătoare, şi, cu cât apropiem gura noastră de lume, cu atât o depărtăm pe ea de Atotputernicul Dumnezeu. Deci mult ne ducem în jos, căci cu lesnire în vorbă cu mirenii ne împreunăm; care lucru bine l-a zis şi Isaia după ce L-a văzut pe împăratul şi Domnul Savaoth, pe sine-şi ticăloşindu-se: O, ticălosul de mine, căci m-am străpuns de durere, că necurat sunt, şi necurate buze am (Is. 6: 3).

Iar de unde are buzele necurate, arată adăugând: Locuiesc în mijloc de popor ce are buze necurate; că îl durea de necurăţia buzelor sale, iar de unde i se trage aceasta a arătat atunci când a mărturisit că locuieşte

117

în mijlocul unui popor ce are buze necurate; căci cu neputinţă este ca din limba mirenilor mintea să nu se întineze; căci, cu cât ne pogorâm cu dânşii cumva întru oarecare vorbe, pe atât ne obişnuim a vorbi cu ei vorbă care nouă ne este necuviincioasă. Şi, de aici, cu dulceaţă pe aceasta ţinând-o, nu mai voim să ne întoarcem dintr-însa, căci ne biruieşte pe noi cu sila obiceiului. De aici se şi întâmplă ca din cele deşarte să ajungem la cele vătămătoare, şi din graiurile cele uşoare în cele grele. Iar din această pricină, gura, pe cât se întină de deşarta vorbire, nu se mai aude la Dumnezeu întru cerere, precum este scris: Cel ce întoarce urechea sa a nu asculta legea, rugăciunea lui este lepădată (Pilde 28: 9).

Şi de ce să ne mirăm dacă, cerând ceva de la Domnul, suntem auziţi mai târziu, când şi noi din partea noastră întârziem a asculta porunca Domnului sau nu-i dăm nicio atenţie? Deci nu e de mirare dacă Florentie a fost auzit degrab în rugăciunea lui, ca unul care la rândul lui degrab a ascultat poruncile Domnului.

III.

Din viaţa Sfântului Antonie173

Sfântul Antonie iubea foarte petrecerea cea din munte. Odată, pătimind silă de la cei ce aveau trebuinţă şi stratilatul174 prin mulţi poftindu-l pe dânsul a se pogorî, venind el şi vorbind puţine, dar îndestulate spre mântuire şi pentru cei ce aveau trebuinţă, s-a sârguit apoi spre munte. Iar strategul, poftindu-l pe dânsul ca să zăbovească, zicea cum că nu poate să se zăbovească cu dânşii, dar l-a plecat, zicând o pildă frumoasă ca aceasta: „Precum peştii, zăbovind la uscat, mor, tot aşa şi călugării, zăbovind cu voi, şi la voi petrecând, se slăbănogesc. Deci trebuie ca, precum peştele în mare, tot aşa şi noi în munte să ne sârguim, ca nu cumva, zăbovind, să uităm de păzirea cea dinăuntru".

173 Viaţa lui a fost scrisă, precum se ştie, de Sfântul Atanasie cel Mare.

174 Comandantul de oşti, generalul.

IV.

Din Pateric

1. Un frate, sârguindu-se spre cetate, cerea de la un stareţ blagoslovenie; iar stareţul a zis către dânsul: „Nu te sârgui spre cetate, ci sârguieşte-te a fugi de cetate, şi te vei mântui".

2. Auzit-a Avva Ioan Colovul, la seceră fiind, pe un frate grăind aproapelui cu mânie: „O, şi tu!" Şi, lăsând secerişul, a fugit.

3. Povestit-au ucenicii lui Avva Evloghie: „Atunci când ne trimitea pe noi stareţul în Alexandria spre a vinde lucrul mâinilor, ne dădea nouă poruncă ca să nu zăbovim mai mult de trei zile. «Iar dacă veţi zăbovi mai mult de trei zile, zicea, nevinovat sunt eu de păcatul vostru». Iar noi îl întrebam pe dânsul: «Dar cum călugării, în cetăţi şi în sate cu mirenii ziua şi noaptea petrecând, nu se vatămă?» Iar el a zis: «Credeţi-mă, fiilor, că eu, de când m-am făcut monah, am făcut [până acum] treizeci şi opt de ani fără a ieşi din Schit; iar după aceasta m-am dus în Alexandria, la Papa [Episcopul] Eusebie, împreună cu Avva Daniil pentru oarecare trebuinţă, şi intrând noi în cetate, am văzut mulţi monahi. Şi vedeam pe unii dintr-înşii de corbi loviţi peste obraz, iar pe alţii femei goale îmbrăţişându-i pe ei şi la urechea lor vorbind, iar pe alţii, goi fiind ei, de copiii de parte bărbătească scoşi fiind, erau mânjiţi cu baligă de om, iar pe oarecari i-am văzut ţinând cuţite şi trupuri de oameni tăind şi dând monahilor de mâncare. Şi aşa am cunoscut că fiecare monah, în orice patimă greşea, acest fel de draci avea care ca roiul îi urma şi-i vorbea în cuget. Deci, pentru aceasta, fraţilor, nu voiesc ca voi să zăboviţi vreodată în cetate, ca nu de nişte gânduri ca acestea... ba mai vârtos de draci să fiţi supăraţi»".

118

V.

A Sfântului Efrem

Fraţilor, cunoaşte-ţi că, venind la mănăstire, de lume ne-am lepădat şi de toate împătimirile ei; deci, de aici, ce este nouă, celor ce am murit lumii şi lucrurilor vieţii şi tulburărilor ei, că iar întru acestea ne tragem? Despre hrană e cuvântul, nu pentru răsfăţare; mâinile ne ajung spre slujirea trupului, căci Domnul ne ajută nouă. Să fugim dar de lume şi de cele ce sunt în lume, şi nici a ne apropia de dânsa să nu suferim, ca nu cumva de făgăduinţă să ne lepădăm, că zice: Nimeni, ostaş fiind, nu se amestecă cu lucrurile vieţii, ca să fie plăcut voievodului (II Tim. 2: 4). Şi iarăşi zice: Noaptea şi ziua lucrând, spre a nu îngreuia pe cineva (II Tes. 3: 8).

Că dacă şezând şi liniştindu-ne în chilie, nu putem a sta vitejeşte împotriva gândurilor patimilor şi împotriva umbrei lucrurilor, cum oare mai vârtos nu vom fi lesne războiţi, dacă pe noi înşine ne vom arunca în tabăra celor de alt chip? Iar dacă, după porunca egumenului, de cetate sau de sat te vei apropia, de se va face cea poruncită ţie cu frica lui Dumnezeu, nevinovat eşti. Căci sunt unii care, cu pricina ascultării, vor a săvârşi şi poftele lor cele după omul cel vechi; dar tu vezi ca un înţelept: nu, în loc de aur şi de argint, să aduci tină sau noroi, în loc de ascultare, să lucrezi neascultare.

Că ce s-au folosit cei ce împreună cu Iisus fiul lui Navi şi Haleb, trimişi fiind a iscodi pământul, n-au păzit adevărul, întorcându-se adică şi spunând minciuni, şi aşa întorcând inimile fiilor lui Israil de la Domnul? Că şi aceştia nu ascultare, ci mai vârtos neascultare au lucrat; pentru aceasta au pierit şi ei împreună cu poporul. Deci şi tu, trimiţându-te în slujbă, cu frica lui Dumnezeu fă ceea ce ţi s-a poruncit, având în cuget că Dumnezeu priveşte lucrurile tale, şi să nu adaugi sau să scazi, şi să faci ceva după voia ta, ci lucrează-le pe toate privind la scopul şi voia celui ce a poruncit, şi atunci vei avea mare şi covârşitoare plată pentru slujbă. Şi să ştii, frate, că cel ce iubeşte vorbirile mirenilor, lumea încă nu o a urât. Că, precum cel ce zădărăşte focul ridică văpaie, tot aşa şi vorbirile mirenilor deşteaptă patimile în inima monahului.

VI.

A lui Antioh Pandectul175

Bun lucru cu adevărat este, frate, a ne abate dinspre vorbirile cele deşarte ale mirenilor şi de vătămarea cea de la dânşii departe pe sinene a ne duce. Căci [ei] grăiesc pe cele ale veacului acestuia, iar pe acestea primindu-le mintea la sine-şi, se slăbănogeşte şi se strică din lucrarea cea duhovnicească şi slăbeşte către întinderea [măsura] nevoinţei. Iar după ce ei se duc, ea se îngreuiază pentru rămăşiţa canonului. Şi pentru aceasta căutau cei nevoitori pustietăţile, ca, afară de acestea [cele ale veacului acestuia] făcându-se, fără de opreală să vorbească cu Dumnezeu. Că, precum o fecioară ce este păzită înăuntru e dorită de cei de afară, iar dacă va ieşi, nu place tuturor, ba şi de mulţi se prihăneşte, tot aşa şi monahul, departe de oameni fiind, luişi şi lui Dumnezeu se va îndeletnici şi neieşit va fi la popor; acesta va fi cinstit la Dumnezeu şi la îngeri, ba mai vârtos şi la oameni. Iar de se va pogorî din înalta vedere şi petrecere şi se va împletici cu lucrurile şi vorbele vieţii, neplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor lesne defăimat se va face.

Deci, de folos ne este nouă a ne depărta noi de mireni, şi a ne depărta cu totul

175 Despre Antioh Pandectul se ştiu foarte puţine. Monah învăţat trăitor la Mănăstirea Sfântului Sava, în vremea când Stareţul Tonta conducea mănăstirea. Scrierile lui (Pandecte scripturae divinitus inspiratae, păstrate în PG 89, 1415-1850 şi în alte ediţii ulterioare), Pandectele [rezumate, culegeri, digeste, enciclopedii sau comentarii, cum au fost numite de unii şi de alţii], cum au fost numite pe scurt, în număr de 130, reflectă spiritualitatea Lavrei Sfântului Sava, ce era pe atunci un mare centru cultural de scriere şi copiere de manuscrise. Ele au fost scrise pe la anul 620, la cererea monahului Eustatie, refugiat în Ancira [astăzi Ankara] Galatiei din pricina invaziei persane din Ţara Sfântă în anul 614. Acesta ceruse de fapt o copie a Bibliei într-un format mic, ca să o poată purta mai uşor dintr-un loc într-altul. Scrierile lui au fost foarte răspândite în mediul monahal.

119

de vorbele lor cele de suflet vătămătoare, şi a ne încuia în chilie, şi aşa a ne mântui ca o căprioară [izbăvită] din cursă şi ca o pasăre din laţ; căci, cu adevărat, ca nişte curse şi laţuri sunt celor ce vor să se mântuiască vorbirile celor din lume, şi nefolositoare, şi mult-cuvântătoare176, care lipsesc mintea, depărtând-o de îndeletnicirea cu voia şi vorba cea dulce a lui Dumnezeu, făcând-o a se îndeletnici întru deşertăciunea lor.

Deci, ce împărtăşire este nouă celor din afara lumii şi a lucrurilor celor ce sunt în lume, încât şi pentru dânsele să voim a ne înştiinţa? Căci călugărul care s-a lepădat de lume şi a pus grumazul său sub jugul cel dulce al Domnului, de aici nu el este cel ce se mai stăpâneşte pe sine-şi, ci se sârguieşte a tăia pururea fără întoarcere brazdele cele ce înmulţesc dumnezeiescul grâu în văile smeritei cugetări, cele îmbătate din ploaia cerescului şi de viaţă dătătorului Duh, cu ale Cărui picături, odată ce răsar înţelegerile, sufletul se veseleşte. Deci cel ce voieşte a vieţui cu linişte şi de-a pururea cu nerisipită minte a vorbi cu Dumnezeu, dator este ca nici cu mulţi a vorbi, nici ieşiri dese a face.

Iar de se va face vreodată trebuinţă şi de vorbire cu Părinţi duhovniceşti sau cu fraţi împreună-nevoitori sau cu alţi călugări ce au trebuinţă de folos, cu cuviinţă [îngăduit] este lui a vorbi; căci o vorbire ca aceasta se socoteşte teologhisire, şi, cu adevărat, ori va folosi, ori se va folosi. Iar dacă vreodată vor veni la noi şi mireni pentru folosul sufletului, prin puţine cuvinte cu sare dumnezeiască să facem către dânşii vorbă şi apoi să le dăm drumul; căci mai mult se vor zidi într-o cuvântare scurtă şi duhovnicească, decât într-o mirenească lungă-cuvântare. încă mai vârtos şi prin rugăciune să le ajutăm lor şi cu lucrul să-i învăţăm fapta bună: că bun lucru este şi prin cuvinte a-i folosi pe cei ce întreabă, dar cu mult mai bine este prin fapta bună [virtute] şi prin rugăciune a ajuta lor.

VII

A lui Avva Isaia

Zis-a Avva Isaia: „De-ţi va spune ţie cineva cuvinte nefolositoare, să nu voieşti să le asculţi pe ele, ca să nu ucizi sufletul tău; dar să nu ruşinezi faţa celui ce ţi-a spus, spre a nu-l scârbi pe dânsul, zicând: «Nu le primesc în inimă». Să nu spui aceasta, că nu eşti mai presus de cel întâi zidit, pe care Dumnezeu l-a zidit cu mâna Sa, pe care nu l-a folosit vorba cea rea. Deci fugi, şi să nu voieşti să auzi; dar vezi ca nu cumva, deşi fugind cu trupul, să voieşti a cunoaşte cele grăite. Căci dacă auzi chiar şi un cuvinţel, dracii nu vor lăsa pe cea pe care o ai auzit, ci vor omorî sufletul tău. Fugi, fugi cu totul!"

VIII.

A Sfântului Marcu

Să nu voieşti a auzi răutăţile străine; că într-o voie ca aceasta se scriu şi chipurile [trăsăturile] vicleşugurilor. De-ţi intră în ureche cuvintele relelor, asupra ta te mânie, şi nu asupra celui ce a grăit; că a auzului celui rău, rău este şi solul177.

IX.

A lui Avva Isaac

Fugi de cei iubitori de agoniseală, ca şi de a agonisi; depărtează-te pe sine-ţi de cei ce se răsfaţă, ca şi de răsfăţare. Fugi de cei neastâmpăraţi, ca şi de neastâmpărare. Iar dacă simpla pomenire a celor zise tulbură cugetul, cu mult mai vârtos tulbură vederea şi petrecerea cea împreună cu dânşii. Apropie-te de cei drepţi, şi printr-înşii te vei apropia de Dumnezeu. Petrece împreună cu cei ce au smerenie, şi te vei deprinde cu purtarea lor. Că dacă singură vederea celor

176 Izvorâtoare de poliloghii deşarte.

177 Trad. lit. în Filocalie (Despre legea duhovnicească, 153) avem aşa: „Căci dacă urechea e rea, rău e şi cel care o poartă”.

120

pomeniţi este folositoare, cu atât mai vârtos învăţătura gurii lor.

X.

Din Pateric

1. Venit-au odinioară şapte fraţi din Alexandria către Avva Macarie ca să-l ispitească pe dânsul, şi au zis: „Spune-ne nouă, Părinte, cum să ne mântuim?" Iar stareţul, suspinând, a zis: „O fraţilor, fiecare din noi ştie cum să se mântuiască, dar nu voim să ne mântuim". Iar ei au zis către dânsul: „Foarte mult voim să ne mântuim, dar nu ne lasă gândurile cele rele. Deci ce să facem?" Iar bătrânul le-a răspuns lor: „Dacă sunteţi monahi, ce căutaţi cu mirenii? Sau de ce vă apropiaţi de locul unde sunt mirenii? Cei ce s-au lepădat de lume şi poartă sfânta schimă, trăind în mijlocul mirenilor, se înşală. Că deşartă este toată osteneala lor şi departe sunt de frica lui Dumnezeu. Căci de la mireni nu câştigă nimic altceva decât odihnă trupească. Iar unde este odihnă trupească, acolo nu poate locui frica lui Dumnezeu, şi mai vârtos în monah.

Că monahul pentru aceea se numeşte monah: pentru că ziua şi noaptea vorbeşte cu Dumnezeu, şi numai pe ale Lui şi le închipuie, neavând nimic pe pământ. Iar monahul cel ce petrece cu mirenii, sau care petrece cu dânşii mai mult de o zi, sau cel mult două, şi aceasta pentru trebuinţa cea de nevoie, şi pentru că nu poate trăi altfel adică pentru a vinde rucodelia sa şi a cumpăra cele de trebuinţa sa -, trebuie să se întoarcă cu sârguinţă [degrab], iar apoi să se pocăiască curat lui Dumnezeu pentru acea zi sau acele două zile pe care le-a petrecut în lume pentru nevoia firii.

Deci cel ce nu face aşa, ci merge adesea la mireni nesilindu-l vreo nevoie, sau zăboveşte în zadar cu ei -, nu este cu adevărat monah, nici nu se va folosi vreodată, ci din petrecerea cea cu mirenii mai vârtos va câştiga necazuri ca acestea: la început, când se apropie de ei, îşi înfrânează limba, posteşte şi se smereşte pe sine-şi până se va face cunoscut, şi aşa va ieşi veste despre el cum că cutare călugăr este robul lui Dumnezeu; şi îndată pune Satana în gândul mirenilor ca să-i aducă lui toată trebuinţa: şi de vin, şi de untdelemn, şi de aur, şi de tot felul, zicând despre dânsul: «Sfântul, Sfântul». Iar el, auzind aceea sfântul, smeritul! -, se îngâmfă şi începe a şedea cu dânşii mâncând şi bând şi odihnindu-se, şi, la cântarea de psalmi sculându-se, înalţă glasul său, ca să zică mirenii că cutare călugăr cântă şi priveghează, ca să-l laude pe el, şi aşa din laude mai mult se ridică şi se înalţă, iar atunci desăvârşit se duce de la dânsul smerenia.

Iar de atunci, de-i va zice cineva lui vreun cuvânt aspru, el răspunde şi mai aspru, şi astfel, mânia ajutorându-se de slava deşartă, creşte întru el. încă şi pofta mai cu tărie se aprinde întru el: văzând adeseori femeiuşti şi copii şi auzind cuvinte femeieşti; pentru aceasta şi preacurveşte în toate zilele şi nu simte că se zice: Tot cel ce caută spre femeie şi pofteşte, iată, a preacurvit cu dânsa în inima lui (Matei 5: 28).

Apoi se apucă să strângă cele de trebuinţă pentru un an pentru sine-şi şi pentru cei ce vin; apoi le îndoieşte pe acestea, ca spre mai multă odihnă a celor ce vin; şi, de aici, adună aur şi argint şi înainte nu mai încetează a adăuga la răutăţile lui, până când dracii desăvârşit îşi vor râde de dânsul: depărtându-l pe el de la Dumnezeu şi întru pierzarea iubirii de argint prăpăstuindu-l; că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint, precum a zis Apostolul (cf. II Tim. 6:10); şi, pe cât este de departe cerul de pământ, atât este de departe călugărul cel iubitor de argint de slava lui Dumnezeu; şi nu este vreo răutate mai presus de răutatea călugărului iubitor de argint.

Călugărul ce vorbeşte vorbe mireneşti are cu adevărat trebuinţă de multe rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi, măcar puţin de vor putea să-l folosească, că cel ce pe sine-şi se vâră în moarte, cine-l va ajuta? Să-l auzim pe Apostolul Ioan, zicând: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume! De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea lui Dumnezeu într-însul (I Ioan 2:15), şi pe Iacov, fratele lui Dumnezeu, zicând: Oricare vrea să fie prieten al lumii se face

121

vrăjmaş al lui Dumnezeu, căci prietenia lumii e vrăjmăşie spre Dumnezeu (Iac. 4: 4).

Deci, să fugim, fraţilor, de lume, precum fuge cineva de şarpe; că cel muşcat de şarpe, sau moare, sau abia se însănătoşează; mai folositor este nouă a avea un singur război, şi nu multe şi nenumărate. Spuneţi-mi, fraţilor, Părinţii noştri unde au câştigat faptele bune? în lume, sau în pustie? E limpede că în pustia cea necălcată de mireni. Iar noi, dacă suntem în lume, cum vom câştiga fapta bună? Că de nu vom flămânzi, de nu vom însetoşa, de nu vom tremura, de nu ne vom face departe de materiile lumii şi de nu vom muri tuturor voilor trupului, cum oare vom trăi cu sufletul? Cum vom dobândi împărăţia cerurilor? Căci, dacă ostaşul nu va bate război şi nu va birui, nu se învredniceşte de cinste; iar noi, mâncând şi bând, şi în mijlocul mirenilor aflându-ne, între care eram şi mai-nainte, cum dar ne vom învrednici împărăţiei cerurilor?

Călugărul ce are aur sau argint sau alte materii nu va crede că Dumnezeu îl poate hrăni pe el cel ce şi fiarele şi chiţii cei din mare îi hrăneşte; şi dacă [socotim că] pâine nu ne poate da, nici împărăţia cerurilor [socotim că] nu poate să ne-o dea. Drept care, la ce să ne mai ostenim? Spuneţi-mi, fraţilor? Oare îngerii din cer grămădesc aur şi argint, sau slava lui Dumnezeu? Dar noi, pentru ce ne-am depărtat de lume, ca bani şi materii iarăşi să adunăm? Sau ca îngeri să ne facem? Sau nu ştiţi că ceata cea căzută din cer din călugări se împlineşte? Căci aceasta o arată şi schima noastră, de toţi îngerească numindu-se".

2. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ce voi face cu nefolositoarele mele prieteşuguri pe care le am?" Şi a răspuns stareţul: „Este vreun om horăind [trăgând] să moară care să ia aminte la prieteşugurile lumii acesteia? [Deci] nu te apropia, nici nu te atinge de dânsele, şi de la sine-şi se vor înstrăina".

3. Zis-a un stareţ: „Cel ce a greşit lui Dumnezeu, dator este să se despartă pe sine-şi de tot prieteşugul omenesc, până când se va încredinţa că s-a făcut prieten al lui Dumnezeu. Căci dragostea oamenilor ne opreşte pe noi de la dragostea lui Dumnezeu".

4. Zis-a un stareţ: „Precum cineva, după ce a murit într-o cetate, nu mai aude nici glasul celor de acolo, nici cele ce se fac acolo nu le mai simte, ci se mută într-alt loc unde glasurile şi strigările cetăţii nu mai ajung, tot aşa şi călugărul, de se va lepăda de lume şi către viaţa monahicească se va muta pe sine-şi, dator este să se facă mort dinspre toată împătimirea lumii şi departe să se facă de grija şi truda deşartei şi de suflet stricătoarei vieţi. Iar dacă, şi după ce s-a lepădat, nu va ieşi din patria sa, ci stă în mijlocul tulburărilor celor mai dinainte, unul ca acesta se aseamănă unui mort ce zace în casă şi s-a împuţit, de care fug toţi cei ce-l miros".

5. Acelaşi a zis: „Precum cărnurile nesărate, pentru aceea că nu au sare, putrezesc şi se fac împuţite încât toţi cei de aproape îşi întorc feţele lor înapoi din pricina putorii şi a viermilor care se nasc şi se încuibează, târându-se şi mâncând într-însele -, de se va pune însă în ele sare, iar viermii se prăpădesc şi putoarea încetează căci pierzătoare către amândouă este firea sării -, tot aşa şi călugărul cel ce se dă pe sine-şi la grijile cele pământeşti şi la risipirile cele dinafară, care nu se linişteşte în mănăstirea sa şi nu se întăreşte în frica lui Dumnezeu pentru a nu se slăbănogi cu lenevirea, care nu se aspreşte pe sine-şi cu cugetarea la moarte şi la muncile cele de acolo şi inima sa nu o întăreşte cu rugăciunea şi cu privegherea prin care se face sare duhovnicească, unul ca acesta putrezeşte, umplându-se de multa împuţiciune a necuratelor şi viclenelor gânduri, încât se întoarce de la el faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, a celor ce urăsc necurăţia unui suflet ca acesta, care astfel se fac departe de dânsul; şi, de aici, se încuibează într-însul gândiţii viermi, adică puterile întunericului cele ce pururea se îndulcesc în nişte putori ca acestea, şi care umblă şi se pasc întru dânsul, făcându-şi lor mâncare din împuţiciunea necuratelor gânduri şi a faptelor, prin care ticălosul suflet se strică şi intră în pierzare.

Iar dacă călugărul va simţi o vătămare ca aceasta, iar gândurile cele din afară le va lepăda, şi lui Dumnezeu cu totul I se

122

va pune înainte şi întru Dânsul desăvârşit va nădăjdui, şi toată grija şi îndeletnicirea sa o va întoarce spre plăcerea Lui, atunci, nu după multă vreme, Dumnezeu îi va trimite lui sarea cea duhovnicească, adică pe Bunul şi Iubitorul de oameni Duh, Care şi venind, toate patimile şi dracii cei dintru dânsele care printr-însele lucrează îndată se prăpădesc şi ca fumul pier".

XI.

A Sfântului Efrem

Frate, nu te sui pe tina noroiului, iar de la bărbaţii care umblă întru nefrică depărtează-te pe sine-ţi; pasăre pe păsări cheamă întru închisoare [colivie]; iar cel ce este cuprins de păcate, pe mulţi alţii îi îndeamnă întru adâncurile răutăţilor. Leapădă-te, frate, de cei ce nu iubesc lucrul şi nu vor să se liniştească. Fugi de cei ce iubesc ospeţele şi zic: „Eu voi face astăzi şi tu, mâine". Că de te vei învoi cu cuvintele acestea, nu vei săvârşi viaţă îmbunătăţită, ci te vei face locaş a toată patima; urmează pe cei ce trăiesc cu duhul şi umblă în calea cea strâmtă şi necăjicioasă, ca să ajungi în viaţa cea veşnică.

123

Pricina a douăzeci şi treia

Că se cuvine a ne depărta de toţi cei ce ne vatămă, măcar de vor fi prieteni sau vom avea oarece nevoie de ei.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Agathon: „De-mi va fi cineva prea foarte iubit, şi mă pogoară în lucru de stricăciune178, îl tai pe el de la mine".

2. Zis-a un stareţ: „Trebuie să fugim de toţi cei ce lucrează fărădelegea, fie ei prieteni ori rudenii, măcar de vor avea şi dregătoria împăraţilor sau a preoţilor. Căci fuga de cei ce lucrează fărădelegea ne dăruieşte nouă iubirea179 şi îndrăzneala faţă de Dumnezeu".

3. Acelaşi a zis: „Nu e de folos a ne lipi de cei fără de lege, nici în biserică, nici în târg, nici în sfat, nici în alt lucru oarecare, ci se cuvine ca desăvârşit să ne depărtăm de împărtăşirea lor. Că tot călcătorul de lege este vrednic de îngreţoşare [din partea celorlalţi], şi de a fi părtaş al muncii celei veşnice".

4. Zis-a un stareţ: „Să nu locuieşti în locul unde vezi că cineva are pizmă asupra ta, iar de nu [vei face aşa], nu vei spori".

5. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De mă va sminti vreun frate, voieşti să-i fac lui metanie?" Şi a răspuns stareţul: „Fă-i metanie şi apoi taie-te pe sine-ţi de la acela. Căci aveam zicând pe Avva Arsenie: «Cu toţi să ai dragoste, dar de toţi te depărtează»".

178 Lit.: „în micşorime”, adică „mă pogoară în jos, făcându-mă mic şi neputincios cu sufletul” sau „mă pogoară în jos, abătându-mă de la lucrarea mea”.

179 (juAia = apropierea, prietenia, familiaritatea.

II.

A Sfântului Efrem

1. Fraţilor, se cuvine a lua aminte la sfătuirea cea rea; că precum doi oarecari luminat împodobiţi [îmbrăcaţi], de vor merge înainte prin târg, iar unul dintr-înşii, neluând aminte, se va poticni şi va cădea în tină şi aşa desăvârşit va netrebnici luminata podoabă iar de aici, mişcat fiind de pizmă, se sârguieşte ca şi pe aproapele să-l surpe în noroi, ca nu numai el singur să fie urât tot aşa şi acum cu cei mulţi, din fapta bună căzând, se nevoiesc să împiedice şi pe alţii, ca să nu fie ei singuri întru urâciune. Iar pentru aceasta grăiesc smerit şi răspund dulce, ca, câte puţin smulgându-i din curăţie pe cei ce-i ascultă pe ei, întru aceeaşi groapă să-i pogoare; şi nu se ruşinează făcând cele rele, ci şi pe aproapele îl îndeamnă, zicând: „Pentru ce te îngreţoşezi de noi, că [doar] suntem păcătoşi? Nu ştii că lucrul acesta este căzut şi sculat?"180

Acestea, şi ca acestea grăind, nu se ruşinează. Pentru ce? Pentru că ei adică, căzând, nu vor să se scoale, precum am zis, ci sunt [trăiesc] spre sminteala celor mulţi, spre căderea şi stricarea lor, şi sunt ca o râmă în undiţa Diavolului, ce încă se sârguiesc a înşela sufletele cele neîntărite şi întru aceeaşi pierzare a le trage. Pentru aceasta, iubitule, păzeşte-te dinspre unii ca aceştia, ca să nu te tragă cu cuvintele lor cele moi şi focului celui veşnic împreună cu dânşii să te trimită.

2. Odinioară, un frate îl sfătuia pe alt frate după Dumnezeu; şi trecând altul [pe acolo], a zis cel ce sfătuia către cel ce

180 Trad. lit. Pare a fi o expresie idiomatică. Traducerea neogreacă încearcă o parafrază sau o interpretare: „Nu ştii că viaţa este cu susul în jos [ireof-otţKU)]?” Aceeaşi filosofie a căderii e valabilă şi pentru demoni.

124

trecea: „Iată, rog pe fratele, şi nu vrea să mă asculte". Iar el a răspuns: „Este dator să te asculte. Iartă-mă, dar de la tine şi ceva rău de ar auzi cineva şi ar face, pricină de bucurie este". Iar el a zis: „Nu e aşa; ci de nu va cunoaşte că este după Dumnezeu, să nu mă asculte, şi nu numai pe mine, ci pe niciun prooroc, dacă cumva va sfătui afară de voia lui Dumnezeu. Că zice Apostolul: Măcar noi, sau îngerul din cer de va vesti vouă altceva în afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie! (Gal. 1: 8-9). Că cine erau cei ce s-au sculat asupra Suzanei în Babilon? Nu bătrânii? Şi nu numai bătrânii, ci şi povăţuitorii şi judecătorii poporului. Dar pentru că nu luau aminte de sine, sub ce fel de sfârşit au căzut? Iar dregătoria lor nu i-a folosit pe ei".

Trezveşte-te, frate181, şi ia aminte de sine-şi, că multe sunt meşteşugirile vrăjmaşului. Că de va vedea potrivnicul pe un frate osârduitor întru lucrul lui Dumnezeu, ridică pe alt frate din cei leneşi asupra lui, ca să-l surpe pe dânsul fără dreptate şi dobitoceşte, ca doar-doar în mânie şi în pomenirea de rău să-l bage pe fratele cel nevoitor, şi aşa să-i împiedice lui drumul faptei bune şi să-l facă a cădea în răutate. Iar de-l va vedea pe dânsul cu îndelungă-răbdare răbdând supărarea şi rugându-se pentru cel ce-i face strâmbă ta te, se ispiteşte ca prin alt chip să-l surpe pe acesta. Şi se apucă să-l facă a se împrieteni cu cineva din cei neluători-aminte şi leneşi, ca printr-un prieteşug ca acesta, făcând tulbure gândul lui, să toarne întru dânsul dulce-pătimirea, şi aşa câte puţin să-l bage întru nebăgare de seamă182; dar cel ce se teme de Dumnezeu nu va iubi niciodată nimic, fără numai înţelepciunea cea de sus, că scris este: înţelepciunea cea de sus, întâi este curată, apoi împăciuitoare (Iac. 3: 17) şi celelalte.

181 Iarăşi pare a fi cuvântul autorului.

182 aâiacjKjpia = apatie, răceală, indiferenţă, nepăsare.

III.

A lui Avva Isaia

Zis-a Avva Isaia: „De voieşti a urma Domnului nostru Iisus Hristos, şi pe omul tău cel vechi a-l spânzura [răstigni] împreună cu dânsul, trebuie să tai de la sine-ţi pe cei ce te trag pe tine de la cruce şi a te găti pe sine-şi spre a suferi defăimare şi spre a odihni inima celor ce te-au întărâtat".

IV.

A lui Avva Isaac

Prietenul nebun şi nepriceput este vistierie a pagubei, iar vorba celor pricepuţi este izvor dulce; şederea cu cei nepricepuţi este sfărâmare a inimii; mai bine este a locui cu fiarele decât cu cei ce petrec rău; mai bine şezi cu vulturii decât cu lacomul şi nesăţiosul; fă-te mai bine prieten ucigaşului decât iubitorului de pricire; grăieşte mai bine cu porcul decât cu îndrăcitul cu pântecele; mai bună este troaca porcilor decât gura mincinoasă şi nesăţioasă; şezi mai bine între buboşi decât între mândri.

125

Pricina a douăzeci şi patra

Se cuvine ca cel ce s-a lepădat de lume să nu se amestece nicidecum cu iconomiile lumeşti, chiar de se vor părea că au ceva binecuvântat, ci să dea loc Dumnezeieştii Pronii şi în unele ca acestea.

I.

Din viaţa Sfântului Arsenie

Venit-au odinioară la Schit oarecari din boierii cei mari din Roma, aducând diata uneia din rudeniile lui Arsenie. Pe aceasta luând-o bătrânul în mâini, voia să o rupă; şi ar fi rupt-o, de n-ar fi căzut boierul la picioarele lui pentru a-i opri vrerea, zicându-i că aceasta [ruperea] s-ar face primejdie pentru cel ce a adus-o. Şi, dând Arsenie diata înapoi, a zis: „Eu mai-nainte de aceea am murit, şi nu mai sunt cu cei vii".

II.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „Deşi aici s-au ostenit sfinţii, iată, au luat o parte din odihnă". Iar aceasta o zicea pentru aceea că ei erau slobozi de grijile lumii.

2. Zis-a Avva Alonie: „De nu va zice omul în inima sa «numai eu singur şi Dumnezeu suntem în lumea aceasta», nu va avea odihnă".

3. Zis-a un stareţ: „Călugărul care, după ce s-a lepădat de lume, iarăşi se dă pe sine în ticăloasa grijă a lumii acesteia, şi întru a da şi a lua, este asemenea săracului ce nu are de niciunele, care e lipsit până şi de hrana cea de nevoie, şi care, neaflând cum să se hrănească şi cum să se îmbrace, din multa trândăvie se dă somnului, iar în vis se vede pe sine bogat, dezbrăcat de hainele cele ponosite şi îmbrăcat cu haine luminate, iar deşteptându-se, află sărăcia cea dintâi. Tot aşa şi călugărul cel ce nu se trezveşte şi care cheltuieşte în griji zilele sale, batjocorindu-se de gânduri şi mistuit 183 de dracii cei ce îşi bat joc de dânsul şi care îi pun în gând că grija şi truda lui este pentru Dumnezeu, şi pentru aceasta va avea plată. Iar în ceasul despărţirii sufletului de trup se va afla pe sine-şi neavut şi sărac şi lipsit de toată bunătatea; şi atunci va pricepe de câte bunătăţi dătătoare este trezvia şi luarea-aminte la sine şi de câte munci solitoare este grija vieţii".

4. Prins-a odinioară dregătorul oraşului pe oarecine din satul lui Avva Pimen; şi au venit toţi rugându-l pe bătrânul să meargă şi să-l scoată pe el. Iar el a zis: „Lăsaţi-mă trei zile, şi după acestea voi veni". Deci s-a rugat bătrânul către Domnul, zicând: „Doamne, nu-mi da harul acesta, de vreme ce după aceasta nu mă vor lăsa să şed cu pace în locul acesta". Iar după trei zile a venit către boier, şi-l ruga pe dânsul pentru acel om. Iar boierul a zis către dânsul: „Pentru un tâlhar te rogi, Avva?" Iar bătrânul s-a bucurat, că nu i-a făcut hatârul acesta184.

III.

A lui Avva Isaia

Frate, cunoaşte că omul nu poate spori după Dumnezeu dacă nu se va face fără de grijă dinspre toate ale veacului acestuia; că două materii sunt care cuprind sufletul: una adică din afară care se grijeşte de lucrarea lumii acesteia pentru odihna trupului; iar alta dinlăuntru, a patimilor care opreşte faptele bune. Dar sufletul nu va vedea pe cea dinlăuntru, adică pe cea a patimilor, de nu se va izbăvi de cea dinafară. Pentru aceasta

183 Lit.: cheltuit; fig. mistuit, nimicit (de la vb. 6aiTavau)).

184 Lit.: „că n-a primit har de la dânsul”.

126

auzi-L pe Dumnezeu: Tot cel ce nu se leapădă de toată voia sa nu poate fi ucenicul Meu (Luca 14: 33). Deci materia cea dinafară din voinţă bate război, iar cea dinlăuntru, din cea dinafară. Deci, ştiind Stăpânul nostru cum că voinţa este ceea ce le stăpâneşte pe amândouă, a poruncit ca aceasta să fie tăiată, de vreme ce, atâta vreme cât sufletul se sârguieşte către cele dinafară, mintea se omoară, şi, de aici, patimile cele dinăuntru lucrează fără opreală lucrurile lor.

Deci, dacă sufletul va tăia toate voile sale, va urî toată lucrarea şi grija lumii acesteia; iar atunci mintea se ridică şi stă până va lepăda patimile din casa sa, luând aminte fără încetare la sufletul ei, pe care-l păzeşte a nu se întoarce înapoi spre cei ce-l nedreptăţesc pe el. Căci sufletul este asemenea femeii tinere ce are bărbat, care, atunci când bărbatul ei se duce în străinătate, fără frică şi fără ruşine se face, nepurtând de grijă cu sârguinţă de cele din casa ei; iar dacă bărbatul va veni la casa lui, îndată temându-se, se depărtează de cele ce le făcea, sârguindu-se a face cele după voinţa bărbatului; dar încă şi el, odată întors în casa lui, poartă de grijă de toate câte are trebuinţă, iar sufletul îl păzeşte fără încetare, până când va naşte cu dânsul şi-i va creşte pe fiii lui.

Iar de aici, amândoi se fac o inimă, şi sufletul se supune minţii185, şi mintea se face cap al lui, precum este scris în Apostol: Bărbatul este cap femeii (I Cor. 11: 3). Deci cuvântul acesta este pentru cei ce s-au învrednicit să se facă una în Domnul, ce nu

185 Precum femeia se supune sau trebuie să se supună bărbatului, tot aşa şi sufletul (care în gr. e de gen feminin) minţii (care în gr e de gen masculin), dar unei minţi condusă de raţiune sau raţionale ce cugetă întru Raţiunea sau Cuvântul lui Dumnezeu, căci numai cugetând raţional întru înfrânarea afectelor şi/sau a patimilor putem supune sufletul cu toate lucrările lui, văzute şi nevăzute, inteligibile şi sensibile, lucrări guvernate deci de voinţă gnomică sau minte (ca parte socotitoare, sau însăşi socotinţa, cum e numită de Părinţi), ce nu poate hotărî decât prin raţiune şi afectivitate (cf. adică tendinţelor generale ale omului) dar numai printr-o raţiune pătrunsă sau ordonată de raţiunile (Xoyoi) lui Hristos şi înrâurirea Duhului Sfânt, cu ajutorul Cărora ne putem înfrâna de obşte prin nevoinţă tendinţele iraţionale ale sufletului şi trupului.

au încă dezbinare între ei, precum a învăţat şi Domnul în Evanghelie, zicând: Dacă doi dintre voi se vor tocmi pentru vreun lucru, orice vor cere li se va face lor (Matei 18:19).

Deci Domnul îi voieşte pe ai Săi a fi sănătoşi [întru slobozirea] dinspre materia cea văzută, şi despre cea ascunsă în suflet, şi dinspre toate cele pe care El, întrupându-se, le-a stricat în trupul Lui, precum şi însuşi a zis: Petreceţi întru Mine, şi Eu întru voi (Ioan 15: 4). Că întâi ne voieşte a petrece într-însul prin faptă, în care pricină El petrece întru noi prin curăţie, adică prin vedere. Deci cu neputinţă este ca sufletul să intre întru odihna lui Dumnezeu, neavând icoana împăratului [întipărită întru sine]; că nici cumpănitorul186 nu cumpăneşte lucruri fără folos, nici împăratul nu pune astfel de lucruri în vistieria sa. Tot aşa este şi sufletul: de nu va avea icoana Marelui împărat Iisus, îngerii nu se vor bucura împreună cu el, ci va fi lepădat, Domnul, zicându-i aşa: „Cum ai intrat aici neavând icoana Mea, adică dragostea, precum am zis?" Căci este cu neputinţă ca, împărţindu-se sufletul, dragostea să fie cu noi: căutând adică pe Dumnezeu şi iubind cele ale lumii; că, precum pasărea nu poate zbura cu o aripă, nici atunci când are ceva spânzurat de ea, tot aşa şi sufletul nu poate spori după Dumnezeu, legat fiind întru ceva dintr-ale lumii.

Deci, cei ce iubesc pe Dumnezeu din toată inima, nimic din cele ale lumii nu-i poate despărţi de dragostea Lui, după cuvântul Apostolului ce zice: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, strâmtorarea, prigoana, sau foamea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia? Căci încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici puterile cele de acum, nici cele viitoare, nici altă zidire oarecare nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Hristos (Rom. 8: 35-39).

2. Zis-a acelaşi: „Nu voiesc a cere sfat sau cuvânt al vremii acesteia, nici să încredinţezi celui ce te întreabă pe tine; ci să ai adesea auzurile tale către cei ce grăiesc întru tine, adică către gânduri, şi roagă pe

86 Bijutierul sau alt lucrător al metalelor.

127

Dumnezeu ca să-ţi dea ţie a cunoaşte de care dintr-însele trebuie să asculţi; că cei ce se îndeletnicesc în cele deşarte uită de lupta cea împotriva Diavolului".

IV.

A lui Avva Marcu

Nimeni, zice, ostaş fiind, nu se amestecă cu lucrurile vieţii (II Tim. 2: 4); căci cel ce cu amestecare voieşte a birui patimile este asemenea cu cel ce stinge pârjolul cu paie. Când va afla Diavolul pe om îndeletnicindu-se întru cele trupeşti afară de nevoie, mai întâi răpeşte de la dânsul dobânzile cunoştinţei, apoi ca pe un cap îi taie şi nădejdea cea întru Dumnezeu.

V.

A Sfântului Diadoh

Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile cele mireneşti, nici pe Dumnezeu nu va iubi curat, nici de Diavolul nu se va îngreţoşa precum se cuvine; căci are grija vieţii drept acoperământ împovărător. Drept aceea, mintea nu poate cunoaşte într-unele ca acestea judeţul187 ei, ca astfel de la sine-şi să cerce hotărârile judecăţii; deci prin toate e bună depărtarea de lume. Foarte puţini pot cunoaşte cu de-amănuntul greşealele lor, şi numai cei cărora mintea nu li se răpeşte niciodată de la pomenirea lui Dumnezeu. Că în ce chip ochii noştri cei trupeşti, atunci când su nt sănătoşi, pe toate le pot vedea, până şi pe ţânţari sau altceva de felul ţânţarilor ce zboară în văzduh, când sunt acoperiţi cu albeaţă sau cu urdori, chiar de ar trece prin faţa lor ceva mare, nu-l văd decât

187 OLKaairipioi = lit. curtea judecătorească;. judecata sau puterea ei de judecată. în Filocalie (Vol. 1, Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 18) avem redat mai liber: „Mintea nu-şi poate cunoaşte dreptul de judecată asupra acestor fel de lucruri”. Frumoasă şi plină de adevăr metaforă pentru minte, privită, cum am mai zis, de Părinţi ca parte socotitoare sau hotărâtoare a sufletului.

umbros, iar dacă e ceva mic, nu-l pot vedea deloc cu vederea, tot aşa şi cu sufletul, de va simţi prin rugăciune orbirea ceea ce i se întâmplă lui din iubirea lumii, şi pe greşealele lui cele foarte mici ca pe nişte foarte mari socotindu-le, neîncetat lacrimi peste lacrimi va vărsa întru multă mulţumire. Căci drepţii, zice, se vor mărturisi numelui Tău (Ps. 140:14), iar de va rămâne în aşezarea lumii, chiar de ar săvârşi vreo ucidere sau altă faptă vrednică de muncă, o priveşte liniştit, fără supărare, iar de vor fi alte greşeli, nu numai că nu le dă vreo însemnătate, ci, de multe ori, pe oarecari dintr-însele le socoteşte ca pe nişte îndreptări [isprăvi]. Pentru aceasta ticălosul nu se va ruşina nici să le apere cu fierbinţeală, nici să se laude întru ele, fără a simţi astfel [mustrare în cuget].

VI.

Dintr-ale Sfântului Varsanufie

Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „De voi auzi despre cineva că este într-o luptă mare sau în boală, şi simt ca şi cum aş pătimi împreună cu dânsul, spune-mi, Părinte, împreună-pătimirea aceasta este bună, sau este de la draci, care vor să nu mă îndeletnicesc cu grija păcatelor mele? Apoi, sunt oare dator a-l pomeni în rugăciunile mele? Şi cum îl pot eu ajuta, care mă aflu în păcate şi primejdii mai mari decât el? Şi ce să fac dacă fratele mă va ruga pentru aceasta? Sau dacă îmi va cere să-i spun unuia din Părinţi? Oare rugăciunea pentru aproapele nu-l deprinde întru dragoste şi pe cel pătimaş?"

Răspuns-a stareţul:

„Nimeni nu trebuie să-şi lase mortul său şi să meargă să-l plângă pe altul, precum au zis Părinţii celor mai tineri; căci a pătimi împreună cu aproapele este numai a celor desăvârşiţi; iar a pătimi cel tânăr împreună cu aproapele este amăgire a dracilor, căci fără pricepere judecă oamenii şi lucrurile, şi nu cu negreşită dreaptă-socoteală188,

188 Prin urmare, lucru de căpetenie a celor desăvârşiţi (în context: părintele duhovnicesc) este a pătimi împreună cu aproapele (cel ce i se mărturiseşte sau cel în nevoie, în general). Am putea spune de aici că părintele duhovnicesc, dacă nu arată împreună-pătimire cu fiul său duhovnicesc (adică dovada desăvârşirii sale) sau cu aproapele în general, nu se poate îndreptăţi arătându-se ca un sfătuitor şi duhovnic adevărat, cu un cuvânt greu în faţa creştinului, ci ca unul care mijloceşte mai mult sau mai puţin personal o Taină a Bisericii sau a lui Dumnezeu, adică o Taină pe care nu o trăieşte plenar.

128

pentru care fapt, de multe ori, şi cele bune şi folositoare se arată acestuia ca rele şi nefolositoare. Deci de folos îi este lui a fi fără de grijă dinspre toate cele dinafară; şi, de se va face cumva pomenire inimii lui de cel ce este bolnav sau care pătimeşte ceva de întristare, sau de la alţii va auzi despre el, să zică: «Dumnezeu să ne miluiască şi pe mine, şi pe dânsul». Iar de la sine-şi să nu zică cuiva dintre Părinţi să se roage pentru dânsul, că aceasta este una cu a se folosi de stăpânirea sa 189.

Iar de voieşte, să aducă doar aminte [să pomenească simplu], zicând bătrânului: «Cutare se necăjeşte». Iar auzind bătrânul, se va ruga pentru cel neputincios cu duhul. Iar de-ţi va zice ţie cineva să zici pentru dânsul stareţului, spune-i cuvântul poruncii ce ţi s-a zis, adică: «Roagă-te, Părinte, pentru cutare». Iar de-ţi va zice cineva să te rogi pentru dânsul, aşijderea pentru cuvântul poruncii, rugându-te, zi aşa: «Doamne, iartă-ne pe noi», sau: «Dumnezeu să ne acopere pe noi în lucrul acesta»190. Iar a pătimi împreună cu cineva ca pentru dragostea lui Dumnezeu, e ceva pe care nu l-ai atins, adică nu ai venit în măsura aceasta. Iar când te va supăra gândul pentru ceva, atunci întreabă, şi te învaţă ce ţi se cuvine să faci".

189 cţouoîa = autoritatea, puterea (de judecată, de a hotărî etc.).

190 La aceste delicate îndemnuri, în textul echivalent din Filocalie (Vol. cit. nota 497) se dă următoarea scolie: „Nu te ruga numai pentru celălalt, ca şi când ai fi într-o poziţie superioară şi n-ai avea şi tu nevoie de rugăciune, ci roagă-te şi pentru el, şi pentru tine, socotindu-te împreună păcătos cu el. Aceasta nu e o grijă egoistă de tine, ci o eliberare de slavă deşartă”.

VII.

Din Pateric

1. Un frate a zis către Avva Cronie: „Spune-mi, Părinte, un grai: cum să mă mântuiesc?" Şi a răspuns stareţul: „Când a venit Elisei către sunamiteanca (cf. IV împ. 4), o a aflat pe dânsa neavând lucru cu cineva; şi, pentru aceasta, a zămislit prin venirea lui Elisei". Zis-a fratele: „Ce este graiul acesta?" Zis-a stareţul: „Sufletul, de se va trezvi şi se va strânge pe sine-şi din griji, şi va părăsi voile sale, atunci vine Duhul lui Dumnezeu, iar de aici poate să nască, de vreme ce este sterp".

2. Venit-a dregătorul oraşului ca să vadă pe Avva Pimen, iar stareţul n-a primit să-l vadă; iar el [pentru a-l face să-l primească] a prins pe fiul surorii sale cu pricină de tâlhărie şi l-a pus în temniţă, zicând: „De va veni stareţul ca să se roage pentru dânsul, eu îl voi slobozi pe el". Şi a venit sora lui la uşă, iar el nu i-a deschis, şi nici răspuns nu i-a dat. Iar ea îl ocăra pe dânsul, zicând: „Inimă de aramă, miluieşte-mă, că unul-născut îmi este". Iar el, trimiţând, a zis ei: „Pimen n-a născut niciodată fii". Şi aşa, nimic isprăvind femeia, s-a dus. Şi auzind dregătorul, a trimis către bătrânul, zicând: „Măcar cu cuvântul porunceşte, şi-l voi slobozi pe el". Iar stareţul a trimis înapoi acestea: „Cercetează cele despre dânsul după lege, şi, de este vrednic de moarte, să moară, iar de nu este, fă precum voieşti".

VIII.

A Sfântului Efrem

1. Monahul care se împleticeşte cu lucrurile vieţii, şi întoarce gândul său întru grija celor din lume, este asemenea cu cel ce se taie pe sine.

2. Monahul care, după ce s-a lepădat şi s-a făcut monah, caută moştenirea părinţilor celor după trup va cădea în ispite; iar cel ce caută pe Domnul se va mântui. Să nu zici: „Dacă voi îmbătrâni, de unde mă voi hrăni?" Căci nouă nu ni s-a îngăduit a ne

129

îngriji pentru ziua de mâine, iar tu te îngrijeşti de bătrâneţe încă de pe acum? Să căutăm împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea, şi acestea toate se vor adăuga nouă (cf. Matei 16: 15-34), că nemincinos este Cel ce S-a făgăduit [că ni le va da]. Iar dacă nu le vom căuta mai întâi pe acestea, e limpede că nu pentru acestea ne nevoim. Deci aruncă spre Domnul grija ta, şi El te va hrăni (Ps. 54: 23). Iar dacă va spori ceva în mâinile tale, poartă de grijă de acel lucru, căci vei da seama Celui ce a făcut sporirea.

IX.

Din cele ale Aei Varsanufie

Un frate ce se liniştea în obşte a întrebat pe stareţul, zicând: „O văduvă ce a suferit strâmbătate a trimis către mine, rugându-se să scriu judecătorului ca să-i ajute ei. Pentru aceasta am două gânduri: unul îmi zice că am venit aici ca să mor lumii, iar altul îmi zice că, de nu vei scrie aceluia, calci porunca care porunceşte a ajuta celor ce au trebuinţă; spune-mi, Părinte, ce să fac?"

Şi a răspuns stareţul: „De ai fi fost mort şi ar fi venit văduva ce are strâmbătate, i-ai fi ajutat ei? Nicidecum! Şi altfel: dacă-i vei ajuta acesteia, va veni iarăşi alta, şi pentru aceasta vei călca porunca: căci mortul nu se îngrijeşte de ceva dintr-unele ca acestea. Şi măcar de vor cârti asupra ta, aceasta nu te va vătăma întru nimic".

130

PRICINA A Douăzeci şi cincea

Că răutatea este [se face] cu lesnire, şi mulţi sunt cei ce o aleg pe aceasta, mai vârtos acum; şi că bunătatea este ostenicioasă, şi puţini sunt cei ce o urmează pe aceasta; pe care şi trebuie a-i râvni, iar la cei mulţi a nu lua aminte.

I.

Din Pateric

1. Venit-a odinioară oarecine din fraţi către Avva Teodor al Fermei şi i-a zis lui: „Iată, cutare frate s-a întors în lume". Şi a răspuns bătrânul: „Te miri de aceasta? Nu te mira, ci mai vârtos te minunează de vei auzi de cineva care a putut scăpa din gura vrăjmaşului".

2. Zis-a un stareţ: „Mai bine este a locui cu trei care se tem de Domnul, decât cu milioane care nu au frica lui Dumnezeu. Că în zilele cele de pe urmă, dintr-o sută ce vor locui în obşti [mănăstireşti], foarte puţini vor fi care se mântuiesc; şi nu ştiu dacă se vor afla măcar cincizeci, căci toţi se vor schimba, iubind mesele şi îmbuibarea pântecelui şi iubirea de stăpânire şi iubirea de arginţi; deci mulţi sunt cei chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 22:14)"191.

191 Dacă vom socoti că această proorocire s-a împlinit (şi se tot împlineşte) în vremurile mai noi, atunci am putea îndrăzni să respingem aşa zisul „aspect dinamic” al tradiţiei aşa cum îl propovăduiesc astăzi unii clerici sau teologi, care resping foarte multe învăţături şi practici mai vechi ale Bisericii, afirmând că astăzi trebuie să continuăm mai mult duhul (oare la ce se referă când zic „duhul”?) vechilor Părinţi şi mai puţin sau deloc forma, ca una care e nepotrivită în bună măsură zilelor noastre. E adevărat că Duhul Sfânt, în lucrarea Sa duhovnicească prin Hristos în duhul credincioşilor în iconomia Sfintei Treimi (sau, pe scurt, duhul Sfintei Tradiţii), lucrează desigur după măsura şi chipul fiecărei epoci, precum şi oamenii, cele ale lor, dar virtuţile nu se dobândesc după mintea fiecăruia sau cu meşteşuguri izvodite de oricine şi oricum, ci dobândirea lor necesită o cale sau metodă ce nu se schimbă niciodată în elementele ei de bază. De pildă, smerenia, sau iubirea aproapelui sau postul, sau rugăciunea au trăsăturile lor specifice, definite foarte clar în Scripturi şi la Părinţi, precum vedem cu prisosinţă şi în Everghetinos. De exemplu: postul, după Părinţi, nu e post dacă nu se mănâncă pe nesăturate; mărturisirea presupune dreaptă-socoteală din partea duhovnicului şi mai puţin împlinirea unei rânduieli, smerenia nu e smerenie dacă cel ce o doreşte nu se socoteşte mai jos decât toţi, rugăciunea nu e rugăciune dacă nu e din inimă zdrobită, nu e rugăciune dacă e alcătuită doar din vocabular şi frazeologie a minţii, rugăciunea nu e rugăciune dacă nu cuprinde toate lucrările vieţii, transformându-le în lucrări spre slava lui Dumnezeu, dogma nu se poate face cunoscută ca atare ca lucru dumnezeiesc dacă nu e trăită în lucrare de cel ce o afirmă, altminteri cel ce o propovăduieşte e un mincinos, căruia i se pare doar că crede dogmele adevărului, drept care nu se poate numi ortodox sau drept-slăvitor, ci rău şi pseudo-slăvitor; toate acestea şi altele ca acestea alcătuiesc sau sunt parte a vieţii în Hristos, care viaţă cere a iubi pe aproapele până în sfârşit (Ioan 13: 1), adică a face toate cele în putinţă pentru folosul şi mântuirea lui, împărtăşindu-i şi lui sfinţenia lui Hristos, şi mai puţin „frazeologie biblică şi patristică”. Totuşi separarea între vremurile vechi, „mai bune”, şi cele noi, de lepădare (precum zice Avva Macarie la punctul 4 sau Avva Ioan la punctul 5), e cumva umbrită sau relativizată de perspectiva eschatologică sau de modul duhovnicesc personal de privire a vieţii, dar care separare, dintr-o perspectivă mai realistă sau istorică (precum arată Avva Ishirion mai jos), nu e totuşi anulată. Cine citeşte să înţeleagă!

3. Acelaşi a zis: „De vei şedea într-un loc şi vei vedea pe oarecari având mângâiere [trupească], nu lua aminte la dânşii, iar de este altul sărac, care nici pâine nu are, la dânsul ia aminte, şi te vei odihni".

4. Rugat-a Avva Pimen pe Avva Macarie cu multe lacrimi, zicând: „Spune-mi un grai: cum să mă mântuiesc?" Şi, răspunzând stareţul, i-a zis lui: „Lucrul pe care îl cauţi acum s-a dus de la călugări".

5. Povestit-a Avva Ioan că s-a făcut oarecare din stareţi în uimire şi a văzut: „Şi, iată, erau trei monahi ce stăteau de cealaltă parte a mării, şi s-a făcut glas dinspre cealaltă parte a mării, zicând: «Luaţi aripi de foc şi veniţi către mine». Iar doi dintre ei au luat şi au zburat în cealaltă parte, iar unul a rămas, şi plângea foarte şi striga; iar mai pe urmă i s-a dat şi lui aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase, cu care, iată, deşi căzuse

131

adesea, cufundându-se şi sculându-se, a venit de cealaltă parte. Tot aşa şi neamul acesta, deşi ia aripi, nu sunt de foc, ci cu totul slabe şi neputincioase".

6. Sfinţii Părinţi au proorocit despre neamul cel de pe urmă şi au zis, nedumerindu-se unii către alţii: „Ce am lucrat noi?" Şi, răspunzând unul dintr-înşii, Avva Ishirion, care era mare, a zis: „Noi poruncile Domnului am făcut". Iar ei au zis: „Dar cei de după noi ce vor face?" Iar bătrânul a zis: „Vor veni întru jumătate din lucrul nostru". Şi iar au întrebat Părinţii: „Dar cei de după dânşii oare ce vor lucra?" Iar el a zis: „Cei ai neamului aceluia nu vor avea nicicum de lucru: căci le vor veni lor ispite şi, cei ce se vor afla iscusiţi, aceia mai mari decât noi şi decât Părinţii noştri vor fi"192.

II.

A Sfântului Efrem

Iubitule, când pe cei mai vechi în schimă îi vei vedea lenevindu-se, ia aminte şi te întăreşte pe sine-ţi, ca nu cumva, pe aceştia râvnindu-i, pe aceeaşi cale cu dânşii să umbli şi tu, şi împreună cu dânşii să moşteneşti veşnica muncă; sau, iarăşi, înfrânător făcându-te, să nu te înalţi deasupra lor şi să cazi în înalta cugetare, căci aşa te vei face sub mâna vrăjmaşului; ci ia aminte de sine-ţi şi păzeşte sufletul tău foarte, că nici noi nu ne îndreptăm sau ne osândim din lucrurile altora, ci, atunci când ne vom aduce goi şi

192 Deşi zice că nu vor avea nicidecum de lucru, zice totuşi că le vor veni ispite, care ispite oare n-ar putea fi tot atâtea pricini de lucru? Dar „lucrul” la care se referă socotim că este „facerea” sau lucrarea poruncilor Domnului, de care a zis mai sus că le-au împlinit ei. Prin urmare, cei de pe urmă nu vor avea deloc de lucru, adică nu poruncile Domnului vor fi temelia vieţii creştine acestea fiind relativizate sau socotite neobligatorii de către unii din cei ce le răspândesc sau socotesc că le împlinesc -, în care porunci e ascuns Domnul, precum zicea Sfântul Maxim Mărturisitorul. însă pentru cei ce vor dori să le împlinească, săvârşirea lor va fi pesemne condiţionată de biruirea unor ispite sau de scăparea de ele. Despre felul acestor ispite însă, au vorbit alţi Părinţi din Everghetinos (a se vedea de pildă Pricina a unsprezecea din Vol. II şi alte locuri).

împilaţi [legaţi] înaintea Judecătorului, fiecare va da seama pentru sine-şi şi sarcina sa o va purta. Pentru aceasta, bine este a lua aminte de sine de-a pururea, şi a urma pe cei ce după Dumnezeu au petrecut, şi a privi către aceia, şi a te asemăna pe sine-ţi lor.

Iar celor ce defaimă mântuirea lor şi iau aminte doar la schima lor cea dinafară, nu râvni, ca să nu te asemeni ostaşului celui prins de potrivnici care adică are pecetea împăratului, dar slujeşte vrăjmaşilor acestuia; că nemincinos este Cel ce a zis: Amin zic vouă: Tot cel ce face păcatul este rob păcatului (Ioan 8: 34). Că schima se aseamănă cu frunzele, iar lucrul cu rodul. Deci nu lua aminte la schima cea dinafară şi să-i râvneşti pe dânşii, zicând întru sine-ţi că nu eşti mai rău decât unii ca aceştia ce cad în patimi, ci ia aminte la cea zisă: Că în casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele adică sunt de cinste, iar altele de necinste (II Tim. 2: 20). Deci, dacă nu vei asculta de Domnul, săvârşind lucrurile păcatului, vei fi vas de necinste, iar de vei face lucrurile Domnului, vei fi vas ales, cinstit, sfinţit, de bună treabă Stăpânului, gătit spre tot lucrul bun.

Iubeşte sobornicia [însoţirea] cea bună, iar de sobornicia cea rea te depărtează, căci nici vrăjitorii, nici tâlharii, nici săpătorii de morminte nu s-au născut aşa, ci au învăţat acestea de la oamenii cei stricaţi la minte de Satana. Că Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte. Să nu te veselească băile, băuturile, adunările din piaţă şi răsfăţarea [luxul], ca să nu cazi în primejdii de nesuferit. Adu-ţi aminte de strânsorile [chinurile] păcătoşilor, temându-te ca nu cumva, nu după mult timp, să fii şi tu socotit împreună cu aceia. N-ai intrat niciodată în casa plângerii, şi, văzând tânguirea şi plânsul, nu te-ai silit să ieşi afară din casă? Deci de aici, din cele vremelnice, se cuvine a asemăna pe cele veşnice. Că zice: Dă pricină înţeleptului, şi mai înţelept va fi (Pilde 9: 9). Să ai nerăutatea în primirea poruncilor lui Dumnezeu, iar vicleşugul, în gonirea măiestriilor Diavolului şi spre a tăia vorbele cele vătămătoare, ca omul tău cel dinăuntru să se liniştească.

132

Nu petrece împreună cu îngânătorii şi cu făcătorii de râsuri193, ca să nu strice înţelegerile tale, căci, pe cei ce îi ascultă, cuvintele lor îi vatămă mai mult decât otrava aspidelor; pe cei bătrâni îi găteşte a face cele ale tinerilor, iar pe cei tineri îi trag întru lucrarea fărădelegii. Iar dacă eşti în obşte şi vezi pe oarecari fraţi umblând fără de rânduială şi grăind cele ce nu plac lui Dumnezeu, tu nu lua aminte la dânşii sau la cuvintele lor, ci să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor, după cea scrisă: Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin (Ps. 15: 8), şi să nu-ţi pui înaintea ta vicleşugul şi să zici în inima ta: „Dacă bătrânii aceştia, şi zăbovind de atâta timp în mănăstire şi nevoindu-se, răupetrec, ce va fi cu mine, tânăr fiind?", ci ascultă pe Domnul, zicând: Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 22: 14), şi iarăşi: Oare puţini sunt cei ce se mântuiesc? (Luca 13: 23).

Deci fii şi tu dintre cei aleşi şi puţini, şi nu din cei mulţi şi pieritori. Că cei ce fac vicleşugul, sau în obşte sau în alt loc, aceia sunt fiii vicleşugului, care se aseamănă cu neghinele ce sunt în mijlocul grâului. Deci tu fă-te grâu, ca să te aduni în jitniţele Domnului şi să nu fii ars ca o neghină cu focul nestins. încă socoteşte că dreptul Lot locuia în Sodoma, dar nu s-a tras cu iubirea de dulceaţă a acelora şi cu neastâmpărarea, şi pentru aceasta s-a şi mântuit, precum este scris: Căci cu vederea şi cu auzul locuind dreptul între dânşii, din zi în zi sufletul cel drept se muncea de nelegiuitele lucruri (II Pt. 2: 8). Apoi adaugă: Ştie Domnul cum să izbăvească din ispite pe cei binecredincioşi, iar pe cei nedrepţi îi păstrează spre munci în ziua judecăţii (II Pt. 2: 9) şi celelalte.

Deci acesta, lucrând cu unii ca aceştia, n-a pierit împreună cu dânşii. Iar Ghiezi slujea Proorocului Elisei, dar a păcătuit. Aşijderea şi Samuil, petrecea lângă Eli şi cu fiii lui vieţuia, dar pierind aceia, acesta s-a mântuit (I împ. IV: 1-22), că iubea pe Domnul întru adevăr şi nu urma căile celor fără de lege. Iar Iuda, deşi urma Domnului şi umbla împreună cu Ucenicii, L-a dat pe

193 Mimii şi comedianţii.

Dânsul în mâinile celor fără de lege.

Aşadar, trebuie ca fiecare dintre noi a lua aminte de sine. Iar dacă locuim împreună cu drepţii, privind la dânşii, să vieţuim şi noi drept, având aproape pildele faptelor bune; iar dacă locuim cu păcătoşii, să ne sârguim a nu râvni lucrurilor acelora, ci mai vârtos a le da lor pricini de mântuire prin buna noastră petrecere. Iar de va zice cineva: „Sunt neputincios şi împuţinat, şi de oamenii cei neluători-aminte cu lesnire spre cele rele mă trag în jos", acesta să ia aminte la Dumnezeieştile Scripturi şi să râvnească viaţa Sfinţilor Părinţi, şi aşa va fi bine-iscusit şi la Dumnezeu şi la oameni. încă să meargă şi la oamenii cei temători de Dumnezeu care mângâie sufletele, şi să primească cu dorire toate cele zise de aceia, şi aşa să le arate întru lucruri, şi apoi degrab va rodi. Că zice Scriptura: întreabă pe tatăl tău, şi-ţi va vesti ţie; şi pe cei mai bătrâni decât tine, şi-ţi vor spune ţie ce se cuvine să ştii (Deut. 32: 7).

Că cel ce este în obşte şi se leneveşte de mântuirea sa şi face lucrurile cele potrivnice va avea parte de muncă mai grea, nu numai pentru sine-şi, ci şi pentru sufletele cele ce pier printr-însul, făcându-se lor chip de lenevire şi de răutate. Şi iarăşi: cel ce se sârguieşte la fapte bune şi poartă grijă de mântuirea sa, de mare slavă se va învrednici în ceruri; căci s-a dat pe sine fraţilor săi chip de viaţă îmbunătăţită şi a ridicat osârdia celor mai lenevoşi spre lucrarea poruncilor prin a sa sârguinţă. Că, precum întru lovirea războiului, cel ce se nevoieşte în linia întâi şi taie în două oastea potrivnicilor, mai mult decât alţii se cinsteşte, tot aşa şi la Dumnezeu, mai mult se va slăvi cel ce se trezveşte întru lucrul Domnului, dând multora pildă de folos.

III.

A lui Antioh Pandectul

Precum viespea mănâncă ostenelile albinelor, tot aşa şi fratele lenevos netrebniceşte averea cea îmbunătăţită a soborului [frăţimii]; şi, precum ostaşul fricos slăbeşte mâinile războinicilor, tot aşa şi monahul lenevos slăbănogeşte osârdia fraţilor, şi pentru aceasta şi

133

mare muncă de la Dumnezeu va lua. Deci mai bine este, iubiţilor, a locui cu puţini ce plac lui Dumnezeu, decât cu mulţi care defaimă poruncile lui Dumnezeu. Că, unde este frica lui Dumnezeu, acolo este şi dragostea şi unirea, şi Dumnezeu locuieşte în mijlocul lor; iar unde nu este frica lui Dumnezeu, acolo este cearta şi pizma, şi unde este pizma, acolo se făleşte şi vicleanul.

Deci lucru de căpetenie este a petrece mai bine cu cei puţini şi buni, decât cu mulţime de netrebnici, precum ne-au învăţat pe noi Dumnezeieştile Scripturi, că zice scriitorul de Paremii [Pilde]: Nu pofti mulţime de netrebnici, de nu este frica lui Dumnezeu cu dânşii (Sirah. 16:1: 2). Că mai bun este un drept decât o mie de păcătoşi, căci în adunarea păcătoşilor se va aprinde foc (Sirah 16: 6). Zice încă şi altul: Nu pofti mulţime netrebnică, iar de se vor înmulţi, nu te veseli cu dânşii. De nu este frica Domnului cu ei, să nu te încredinţezi vieţii lor, că vei suspina cu plângere fără vreme. Că mai bun este un drept făcând voia Domnului decât a avea fii necuraţi; căci dintr-unul priceput se va alcătui (umple) o cetate (Sirah 16:1-4).

IV.

A lui Avva Marcu

Când vei vedea pe doi răi având dragoste unul către altul, cunoaşte că unul altuia ajută întru voie194. Cel înalt cu cugetul şi cel plin de slavă deşartă cu plăcere se tocmesc unul pe altul; că cel dintâi adică, ca o slugă plecându-se, laudă pe cel plin de slavă deşartă, iar celălalt măreşte pe cel înalt cu cugetul, de care te depărtează cât mai departe, ca să nu te împărtăşeşti de vătămarea lor.

V.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De voi vedea pe cineva din cei din jurul meu întorcându-se în lume, cum să fac să nu mă smintesc?" Şi a răspuns bătrânul: „Cugetă la câinii care vânează iepuri: că, precum acolo, dacă unul dintre câini va vedea pe iepure, îl goneşte, neoprindu-se până când îl va ajunge, iar ceilalţi, nu pe iepure, ci numai pe câinele ce îl gonesc văzându-l, aleargă şi ei până la un loc; iar mai pe urmă, luând aminte, se întorc înapoi, cel ce a văzut iepurele şi l-a gonit nu se opreşte din drum până când nu-l va ajunge; iar privind la cei ce s-au întors, nu-i pasă nici de prăpăstii, nici de desişuri, nici nu se teme că se va împiedica de ceva dintr-însele, ci se ţine pururea numai de scopul drumului, privind numai spre cel gonit de dânsul; tot aşa şi cel ce-L caută pe Stăpânul Iisus şi se sileşte să îl ajungă, la cruce neîncetat luând aminte, le trece cu vederea pe toate, şi aşa trece peste smintelile ce-l întâmpină, până când îl va ajunge pe Cel Răstignit, pe Cel Viu Care rămâne în veci.

VI.

A Sfântului Efrem

Pe fraţii mai lenevoşi, vrăjmaşul se sileşte a-i întrarma împotriva celor mai sârguitori; dar, de vor lua aminte, cei mai sârguitori prin cei mai lenevoşi vor afla câştig, purtând neputinţele lor pentru Domnul. Cel ce face milă aproapelui va afla milă de la Domnul; căci nemilostivă e judecata celui ce n-a făcut milă. Să nu intri cu fratele tău la păcat, ci, de vei putea, sârguieşte-te a-l izbăvi şi pe el dintr-însul, ca sufletul nostru să trăiască în Domnul. Fie frica lui Dumnezeu înaintea ochilor tăi totdeauna, şi păcatul nu te va stăpâni.

194 Adică întru voia lor cea rea.

134

PRICINA a douăzeci şi şasea

Că pe cei ce se apropie de viaţa călugărească se cuvine a-i primi cu multă cercare; căci, de cele mai multe ori, cei primiţi cu cercare, aceia se fac şi iscusiţi; şi despre ce se cuvine a porunci lor.

I.

Din viaţa Sfântului Pahomie

încă tânăr fiind Sfântul Pahomie, şi cu dragostea lui Dumnezeu înfocându-se la inimă, avea râvnă a se face călugăr; vestindu-se lui despre un sihastru pe nume Palamon ce locuia deosebi [singur], a venit către dânsul, vrând a locui împreună cu el; ajungând la chilia lui care era aproape de pustie, a început să bată în uşă, iar acela, deschizând puţin, a zis către dânsul: „Ce voieşti, şi pe cine cauţi?" (Că bătrânul, pentru că se nevoia de multă vreme, se făcuse foarte aspru.) Şi, răspunzând Pahomie, a zis lui: „Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă faci monah". Zis-a lui bătrânul: „Nu poţi să te faci monah; că nu mic este lucrul monahului. Pentru aceasta, şi mulţi venind aici, obosind, n-au răbdat". Zis-a lui Pahomie: „Nu toate socotelile oamenilor sunt deopotrivă. Primeşte-mă, şi vremea îţi va vesti ţie". Zis-a către el bătrânul: „Ţi-am spus că nu poţi. Du-te în altă parte şi te nevoieşte câtăva vreme, apoi vino şi te voi primi. Că eu, petrecând aici, aspră nevoinţă am, şi de nimic altceva prin harul lui Dumnezeu nu mă împărtăşesc fără numai de pâine şi sare, iar de vin şi de untdelemn mă îndepărtez cu totul, şi priveghez jumătate de noapte petrecând în rugăciuni şi în citirea cuvintelor lui Dumnezeu; iar uneori şi toată noaptea".

Acestea auzindu-le Pahomie şi ruşinându-se de asprimea cuvintelor, a pus în suflet ca pe toată osteneala vitejeşte a o răbda. Zis-a către dânsul: „Cred Domnului că-mi va da putere şi răbdare atâta cât să mă învrednicesc prin cuvioasele tale rugăciuni aici a mă desăvârşi". Atunci, cu ochii văzători înţelegând Sfântul Palamon credinţa şi osârdia lui Pahomie pentru a se mântui, deschizând uşa, l-a primit pe dânsul în schima călugărească. Şi de atunci înainte petreceau împreună, nevoindu-se şi îndeletnicindu-se în rugăciuni. Iar lucrul lor era a împleti funii şi a ţese saci. Şi, lucrând, se osteneau după Apostolul: nu pentru odihnă, nici pentru adunarea banilor, ci spre hrănirea săracilor. Şi, văzând Palamon ascultarea lui Pahomie întru toate şi sporirea nevoinţei, se bucura foarte şi slăvea pe Dumnezeu.

II.

Din aceeaşi viaţă

Adeseori, rugăciunea lui Pahomie era pentru ca să se facă spre dânsul voia lui Dumnezeu; şi iată că, după câtăva vreme, tot aceeaşi rugându-se el, s-a arătat lui îngerul Domnului, zicând: „Voia lui Dumnezeu este aceea a sluji Lui şi a împăca neamul omenesc cu Dumnezeu". Şi, zicând aceasta de trei ori, s-a dus de la dânsul. Deci, mulţumind Pahomie şi încredinţându-se de vedenia ce s-a făcut iarăşi cu dânsul, a început să primească pe cei ce din pocăinţă se apropiau de Dumnezeu; iar schima călugărească cu multă ispitire le-o dădea lor, oprindu-i pe ei de la [împătimirea de] cele din viaţă, sporindu-i astfel puţin câte puţin întru nevoinţă.

III.

Din viaţa Cuvioasei Teodora

Preafericita între femei Teodora, judecând să se lepede de lume şi de cele din lume, şi cu prea înţelepte izvodiri a amăgi pe înşelătorul [Diavolul], s-a îmbrăcat cu port bărbătesc ca astfel să nu fie aflată de bărbatul său, ce sigur va voi apoi să o caute pe dânsa cu sârguinţă şi a venit la o obşte

135

de bărbaţi, ce era la optsprezece semne195 de Alexandria. Şi încă în afara porţii fiind ea, se ruga să fie primită şi să se facă din numărul celor ce se nevoiesc. Iar ei au zis că nu o vor primi măcar că nu o socoteau femeie, ci bărbat de nu mai întâi va petrece toată noaptea fără acoperământ deasupra capului şi aşa să dea fraţilor [o dovadă de] cercare [a] răbdării. Iar ea nu numai că a primit cu plăcere cea zisă deşi ştia că noaptea năpădesc fiare multe, din pricina pustietăţii şi multei sălbăticii a locului -, ci şi cu lucrul a adus la împlinire cea poruncită. Şi aşa a petrecut noaptea, aşteptând la poartă. Pentru aceasta şi Cel ce a îmblânzit lui Daniil oarecând cruzimea leilor, Acelaşi, văzând pe cuvioasa în ce fel de înălţime a faptei bune se va sui, a păzit-o neprinsă de fiare, care lucru şi călugării cu iscusul aflându-l, au socotit lucru iubit de Dumnezeu [ca ea] să fie cu aceştia.

Şi fiind primită înlăuntru cu bucurie de proestosul mănăstirii, vorbea cu dânsa deosebi, întrebând-o cine este şi pentru care pricină a venit către călugărie. Şi-i zicea: „Nu cumva ai venit îngreuiată de împrumuturi de bani, sau de uciderea cuiva, sau pentru a nu hrăni copiii lipsiţi de hrană, şi pentru aceasta ai lepădat portul mirenesc?" Teodora a zis: „Pentru nimic dintre acestea, o Părinte, ci numai pentru a mă linişti de tulburarea mirenească şi a-mi plânge păcatele". Şi a întrebat-o Marele: „Cum te cheamă?" Iar viteaza: „Teodor îmi este numele". Iar el a zis: „Să nu socoteşti, frate Teodore, că petrecerea de aici îţi va fi în afara ostenelilor; iar de voieşti a intra sub jugul ascultării, să ştii că vei sluji trebuinţelor tuturor fraţilor, şi nu numai celor din mănăstire adică sârguindu-te la saduri şi la verdeţuri, şi la cărarea apei slujind şi fără lenevire adăpând -, ci încă slujind şi la cele din afara mănăstirii. Iar când treaba ar chema şi mergerea spre cetate, să nu cârteşti şi să zici că aceasta îţi va fi pricină de împuţinare către ostenelile cele pustniceşti, ci aşa mai vârtos în post şi rugăciune fără încetare ţi se cuvine a stărui:

195 Nu se ştie exact cât măsura un semn, dar se socoteşte că era o măsură relativ echivalentă kilometrului de azi.

a cânta după obicei, în toate zilele, şi slavoslovia de dimineaţă [Utrenia], şi cea de seară [Vecernia]; pe lângă acestea, şi din cele ce se cheamă Ceasuri să nu laşi pe niciunul; a te osteni încă şi la plecarea genunchilor, şi aşa a trudi [chinui] trupul, pentru a te împotrivi pândirilor196 celor de acolo ale războinicilor [draci]".

Deci, pe acestea punându-le Fericita în urechi şi socotindu-le ca pe o răsfăţare a sufletului, s-a făgăduit cu multă râvnă a face acestea. Şi aşa s-a făcut împreună rânduită în buna ceată a călugărilor. Şi, de vreme ce toate făgăduinţele cele călugăreşti voia să le ţină în chip nemincinos, de la toate cugetele cele trupeşti luându-şi ziua bună, îndată s-a dat pe sine-şi către osteneli, nepunând înaintea slujbei nicio trândăvire sau pricinuire197.

196 I eiupouAct; = comploturilor, planurilor de distrugere. Pentru chipul cum dracii luptă pe om prin trup, a se vedea şi Pricina a cincisprezecea, 111, şi nota 108 din Volumul II. Omul nu are alte arme împotriva vrăjmaşului decât trupul său, sau pe el însuşi, trup şi suflet, pe care trebuie să le lucreze conştient că prin puterea sau harul lui Dumnezeu va birui şi nu datorită îndemânării, puterii sau priceperii proprii. Prin urmare, după cuvântul de mai sus, el trebuie să izgonească pândirile dracilor şi lucrarea pusă la cale de aici în trupul omului. îndulcirea trupească şi sufletească din cele ale lumii [cu măsură sau fără măsură] se face automat pricină de punere în lucrare a „pândirilor” drăceşti, care, văzând că omul încă e nedesăvârşit în slava şi cunoaşterea lui Dumnezeu, îl face să încline din mândrie şi lenevire spre cele lumeşti şi trupeşti (ca oarecând spre rodul pomului cunoaşterii, care era plăcut ochilor la vedere şi frumos spre a fi cunoscut [KaiavoTjoai, adică de a fi cercat, cântărit, gustat sau obţinut în ciuda sau spre sfidarea poruncii lui Dumnezeu; Fac. 3: 6]). Printr-o asemenea îndulcire, omul poate lesne nesocoti că toate (inclusiv el) sunt ale lui Dumnezeu şi că orice ar face în afara voii Sale e una cu a face altceva, adică a face jocul planurilor sau pândirilor vrăjmaşului. Omul desăvârşit prin Hristos, superior primului om, nu mai este ispitit sau chinuit ca odinioară de şoptirile şarpelui decât dacă va lăsa jugul sau plugul lui Hristos care e smerenia (cf. Luca 9: 62; Matei 11: 29-30) şi va privi înapoi sau în jos, spre gândurile care zic că poţi face şi gândi ceva (şi) fără Dumnezeu. Dar slăbiciunea adusă de păcat sau stricăciunea ce o pricinuieşte în trup şi suflet, ce se lucrează atât de profund în lume, a făcut ca acest har al smereniei să nu poată fi ţinut fără încetare de nimeni în viaţa aceasta, drept care toate virtuţile Duhului (sau dobândite prin Acesta) ni se pot face, după Apostolul Pavel (cf. Ef. 1: 14) numai arvună sau pârgă spre moştenirea vieţii veşnice, spre lauda slavei Sale.

197 Pretext spre evitarea ascultărilor sau a ostenelilor cerute de slujbă.

136

Şi aşa a răbdat opt ani la adăparea sadurilor şi a verdeţurilor, la cele ce dădeau trebuinţa celor din mănăstire, în toate zilele măcinând grâul, frământând coca, nelipsind niciodată a face pâine şi a fierbe verdeţurile, de la care lucru şi cei ce se sârguiau a omorî trupul se dădeau adesea înapoi. Niciodată n-a lipsit de la săvârşirea pravilei din biserică, ea mai vârtos în aceasta arătându-şi în sufletul ei iubirea lui Dumnezeu198.

Dar având o astfel de povară şi alegând o viaţă atât de ostenicioasă, gândul greşealelor ce o apucaseră mai înaintevreme nu o slăbea pe dânsa nicidecum ca să se liniştească: după căderea nopţii după slujbele de toată ziua, când de somn şi de măsurata odihnă trebuia să se împărtăşească -, ea îşi bătea pieptul şi sufletul şi-l mişca spre lacrimi, zicând: „Iartă-mi, Doamne, păcatul care a pierdut podoaba curăţiei mele". încă de cele mai multe ori şi cumpărarea şi aducerea cu mâinile a untdelemnului, a grâului şi a altor [lucruri] de nevoie pentru mănăstire, tot această cuvioasă le făcea, şi, pe scurt a zice, nu era vreo slujbă cu osteneală întru care Teodora să nu se arate mai cu osârdie decât toţi ceilalţi.

IV.

Din viaţa Sfintei Melania Romana199

În Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, Sfânta Melania a aşezat o viaţă de obşte ce număra peste nouăzeci de fecioare, peste care a pus o povăţuitoare ce pe toate celelalte le întrecea cu cuvântul şi cu năravul. Aceasta le era fecioarelor ca o slujnică, iubindu-le pe acestea ca o maică, cu multă smerită cugetare sfătuindu-le pe acestea [cu] cele de mântuire. Şi zicea către dânsele despre ascultare şi despre schimbarea vechilor obiceiuri cu cele noi: cum că în cele lumeşti aceasta [ascultarea] mai vârtos este ceea ce le ţine pe

198 E uimitor cum, În ciuda atâtor ascultări, avea timp şi de pravila din biserică, lucru extrem de rar astăzi în multe obşti călugăreşti.

199 Prăznuirea ei se face de Biserică la 31 decembrie.

toate în rânduială, iar pe împărat adică împărat îl arată, iar pe poporul cel ascultător îl arată ascultător; iar dacă s-ar strica aceasta, s-ar strica şi rânduiala şi, împreună cu numirile200, s-ar tulbura şi lucrurile. încă adăuga şi o pildă ca aceasta:

„Odinioară, cineva a venit la un stareţ mare, sârguindu-se a se face ucenic al aceluia, iar acela, arătându-i înainte de toate în ce fel se cuvine să fie ucenicul, i-a poruncit ca să se ducă la un idol ce se afla pe acolo prin apropiere şi să-l lovească pe acela cu piciorul cât va putea de mult. Iar pentru că tânărul a ascultat, bătrânul l-a întrebat dacă idolul, aşa bătut fiind lovit cu piciorul, a zis ceva împotrivă sau dacă a arătat vreo scârbă. Iar el, zicând că nimic de acest fel nu s-a făcut, bătrânul i-a poruncit să-l bată iarăşi şi să-i adauge şi ocări. Iar dacă aceasta s-a făcut de trei ori, iar idolul era tot idol neînsufleţit şi fără glas, bătrânul a zis aşa: «Dacă şi tu poţi suferi acestea fără a zice ceva împotrivă, precum acest idol care prin toate a fost ocărât, îndrăzneşte şi intră, şi de învăţătura cea de la noi împărtăşeşte-te, iar de nu, nu te apuca de petrecerea cea cu noi»".

V.

A lui Palladie

Povestitu-mi-a mie Cronie, ucenicul Marelui Antonie, despre Pavel, cel zis „cel simplu", despre covârşitoarea lui nerău ta te şi simplitate a năravului său, şi mi-a spus mie, zicând:

„Un oarecare pe nume Pavel, om mojic [ţăran] şi lucrător de pământ, şi-a luat o femeie frumoasă, dar cu nărav rău la socoteală, şi care, stricându-se de altul, de multă vreme se tăinuia de el, iar, acesta, pentru simplitatea vieţii lui şi pentru nebănuirea răului201, n-a băgat seamă de lucru. Deci odată, întorcându-se Pavel de la ţarină şi intrând

200 Aici: ierarhia, numirile ce le au fiecare în cetate: împărat, slugi etc.

201 Pentru necercetarea unui posibil rău al celor din jur.

137

fără de veste în casă, o află pe aceasta preacurvind. Şi, zâmbind spre a râde, a zis către dânşii: «Bine, bine; chiar nu-mi pasă. Pe Iisus, că eu nu voi mai trăi cu dânsa. Du-te, ţine-o pe dânsa şi pe copiii ei, iar eu mă duc şi mă fac călugăr». Şi, nezicând nimic nimănui, a trecut de cele opt mănăstiri202 şi s-a dus către Fericitul Antonie şi a bătut la uşă.

Ieşind Marele, l-a întrebat pe dânsul: «Ce voieşti?» Şi i-a zis lui Pavel: «Voiesc să mă fac monah». Şi a răspuns lui Antonie: «Un om bătrân de şaizeci de ani nu se poate face monah aici; mai bine du-te şi lucrează în sat şi trăieşte viaţa lucrând şi mulţumind lui Dumnezeu, că nu poţi să rabzi necazurile pustiei». Zis-a bătrânul: «Orice mă vei învăţa să fac, aici voi face». Zis-a Antonie: «Ţi-am zis că eşti bătrân şi nu poţi să te faci călugăr. Dacă voieşti să te faci monah, du-te într-o obşte cu mai mulţi fraţi, care pot ajuta neputinţei tale. Că eu şed aici mâncând o dată la cinci zile, şi aceasta încă rămânând flămând şi nesăturându-mă». Cu acestea şi alte graiuri ca acestea îl izgonea el pe Pavel, iar dacă el nu suferea, Antonie a intrat în peşteră şi, închizând uşa, n-a ieşit pentru dânsul de acolo vreme de trei zile; iar el, lângă uşă şezând, aştepta.

Iar a patra zi, de oarecare trebuinţă fiind silit Antonie, deschizând uşa, a ieşit. Şi, văzându-l pe dânsul, i-a zis: «Du-te de aici, bătrânule, de ce mă superi? Nu poţi să rămâi aici». Zis-a lui Pavel: «Cu neputinţă este să mă duc într-altă parte ca să mor, decât aici». Şi, uitându-se Antonie împrejurul lui şi văzând că nu are cele de hrană, nici pâine, nici apă, nici altceva, şi, iată, are patru zile de când aşteaptă, şi temându-se ca nu cumva să moară şi astfel să-şi întineze sufletul pentru nemilostivirea faţă de bătrân, l-a primit pe dânsul. Şi udând smicele de finic, i-a zis lui: «împleteşte şir [funii], precum mă vezi pe mine că fac».

Şi a împletit bătrânul până la ceasul al nouălea cu multă osteneală

202 iiovag. Unii editori ai Lavsaiconului lui Paladie, de unde e luat fragmentul, zic că aici nu e vorba de mănăstiri, ci de anumite popasuri sau locuri de odihnă.

cincisprezece stânjeni. Şi văzând Antonie împletitura, nu i-a plăcut. Şi, apropiindu-se de dânsul, i-a zis: „Rău ai împletit, despleteşte-o şi împleteşte-o din nou". (Iar aceasta i-a zis-o lui după ce, şi bătrân fiind, postise până în a patra zi, precum am zis, ispitind răbdarea lui.) Iar el a despletit şi iarăşi a împletit cu anevoie aceleaşi smicele, căci se făcuseră zbârcite [şubrede] după prima împletire. Şi văzând Antonie că bătrânul nu a cârtit împuţinându-se cu sufletul, şi câtuşi de puţin nu s-a schimbat, şi nici faţa lui nu şi-a întors, s-a umilit spre dânsul. Şi, apunând soarele, a zis către dânsul: «Părinţele203, vrei să mănânci o bucată de pâine?» Zis-a lui Pavel: «Precum ţi se pare, Avva». Iar aceasta a plecat şi mai mult pe Antonie spre milostivire, că adică nu s-a grăbit a alerga spre vestirea hranei, ci a lăsa lui stăpânirea [puterea de a hotărî]. Deci a zis către dânsul: «Pune masa». Iar el a ascultat. Apoi Antonie a adus către dânsul patru posmagi de câte şase unghii204 fiecare, iar luişi şi-a udat unul, iar aceluia câte trei. După aceasta a citit un psalm pe care-l ştia Antonie, pe care, cântându-l de douăsprezece ori, tot de atâtea ori s-a şi rugat, ca şi întru aceasta să-l ispitească pe Pavel. Iar el cu osârdie împreună cu acesta se ruga. Iar după rugăciune, făcându-se seara târziu, s-a aşezat să mănânce,

Şi, mâncând Marele Antonie un posmag, nu s-a mai atins de altul; iar bătrânul, mâncând încetişor, încă mai avea din posmagul pe care-l începuse, iar Antonie îl aştepta ca să sfârşească. Iar după ce a isprăvit, i-a zis lui: «Mănâncă, părinţele, şi alt posmag». Iar Pavel i-a zis lui: «Dacă tu vei mânca, voi mânca şi eu; iar dacă tu nu vei mânca, nici eu nu mănânc». Zis-a Antonie: «Mie mi-ajunge, căci sunt călugăr». Apoi s-au sculat şi, făcând Antonie douăsprezece rugăciuni şi doisprezece psalmi, s-a rugat

203 tt(xtttti(x, diminutiv de la iraTmaţ (părinte). Deşi e folosit şi pentru a numi pe Patriarhul Alexandriei, el se poate folosi şi la episcopul Romei, precum aflăm şi din unele apoftegme din Pateric (nota trad neogr.). Atunci când e folosit cu un singur tt deşi nu întotdeauna -, el se referă la episcopul Romei,

204 O unghie avea 32 de grame.

138

şi el împreună. Apoi a dormit puţin până la miezul nopţii. Şi, sculându-se, au început a cânta până la ziuă. Iar dacă a văzut Antonie că bătrânul cu osârdie îi urma lui întru toate, i-a zis lui: «Iată, frate, de poţi trăi aşa în toate zilele, rămâi cu mine». Iar Pavel a zis: «De ai şi altceva ca să-mi arăţi, nu ştiu, însă acestea pe care le-am văzut că le faci, le fac şi eu cu lesnire». Deci, încredinţându-se Marele spre dânsul că întru toate este un suflet foarte desăvârşit, neprefăcut fiind şi simplu, după câteva luni, ajutând harul lui Dumnezeu, Antonie i-a făcut chilie ca la trei sau patru semne depărtare de chilia lui. Şi i-a zis lui: «Iată, puterea lui Dumnezeu lucrând cu tine, te făcuşi monah, deci, de aici înainte petrece singur aici, ca şi ispitire de la draci să ai». Deci, locuind Pavel cel Simplu un an, s-a învrednicit de darul izgonirii dracilor şi a tot felul de boli, îndreptând desăvârşit virtutea nevoinţei.

Într-o zi, s-a adus Marelui Antonie un tânăr oarecare ce avea un drac începătoresc205, care hulea până şi cerul. Luând aminte Antonie la tânăr, a zis celor ce l-au adus: «Nu este al meu lucrul acesta, că încă nu m-am învrednicit de darul izgonirii unei astfel de tagme drăceşti; darul acesta este al lui Pavel cel Simplu». Şi, ducându-se Antonie la acela împreună cu aceia, i-a zis lui: «Aă Pavel, scoate pe dracul din om, ca sănătos să se ducă întru ale sale şi să slăvească pe Domnul». Zis-a lui Pavel: «Dar de ce nu o faci tu?» Răspuns-a Antonie: «Nu mă îndeletnicesc cu aceasta, am alt lucru». Şi, lăsând Antonie acolo pe fecior, s-a întors la chilia sa.

Deci, sculându-se Pavel şi rugându-se, a strigat pe dracul şi a zis: «Avva Antonie a zis ieşi din om, ca acesta să slăvească pe Domnul». Iar dracul cu hulă a strigat: «Nu ies, bătrâne mâncăcios şi bârfi tor». Şi, luând Pavel cojocul lui, îl bătea pe dânsul peste spate, zicând: «Ieşi, a zis Avva Antonie». Iar dracul ocăra şi pe Antonie şi pe Pavel,

205 Un drac ce stăpâneşte peste alţi ciraci, precum avem împărţite şi cetele îngerilor lui Dumnezeu: începătorii, Stăpânii şi celelalte.

zicând: «Mult-mâncăcioşilor, împietriţilor, nesăţioşilor, cei ce niciodată nu vă îndestulaţi cu cele ale voastre, ce împărtăşire aveţi cu noi? De ce ne tiranisiţi?» într-un sfârşit, Pavel a zis către el: «Nu ieşi? Iată, mă duc de te spun lui Hristos, şi vai de tine pentru ce-ţi va face!» Sălbaticul diavol l-a grăit de rău chiar şi pe Domnul, strigând: «Nu ies!»

Spre aceasta mâniindu-se simplul Pavel, a ieşit din chilia sa, deşi era la amiază târziu (iar zăduful cel din Egipt, mai vârtos cel din acele locuri, se aseamănă poate numai cu cuptorul Babilonului). Deci, stând pe o piatră ca un stâlp, se ruga aşa, zicând: «Tu vezi, Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai răstignit în zilele lui Pilat din Pont, că nu mă voi pogorî de pe piatra aceasta, nici nu voi mânca, nici nu voi bea până ce nu voi muri, de nu mă vei asculta şi nu vei scoate pe drac din om, făcându-l slobod pe dânsul de acest duh necurat!»

Şi încă grăind el aceste cuvinte, a strigat dracul de jos, dinaintea chiliei: «Mă duc, mă duc, ies. Cu silă şi tiranisire mă izgonesc. Mă depărtez de om, şi nu mă mai apropii. Iar unde mă voi duce, nu ştiu». Şi îndată a ieşit necuratul drac. Şi, prefăcându-se într-un balaur mare ca de şaptezeci de coţi206, s-a dus târându-se spre Marea Roşie".

Acesta este lucrul smeritului şi simplului Pavel, prin care Dumnezeu a arătat de ce fel de cinste şi slavă se învrednicesc cei neprefăcuţi şi smeriţi; că, pe dracul pe care nici Marele Antonie nu l-a putut scoate, Pavel în puţină vreme pe acesta prin simplitate şi prin cuget măsurat l-a izgonit; iar aceasta numai după un an de nevoinţă, în care s-a împlinit cea zisă de Sfântul Duh: Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără decât numai spre cel smerit şi liniştit şi care se cutremură de cuvintele Mele? (Is. 66: 2). Este obişnuit ca pe acele duhuri mai de jos ale vicleşugului să le scoată oamenii mai începători cu credinţa, iar pe cele mai începătoreşti [stăpânitoare] să fie izgonite de bărbaţii mai smeriţi.

206 Un cot avea 53 de cm.

139

VI.

A lui Palladie

Rugăciunea cea deasă a Sfântului Pahomie era ca să se facă voia lui Dumnezeu spre dânsul; şi iată că, după câtăva vreme, priveghind el şi aceeaşi rugăciune rugându-se, i s-a arătat lui îngerul Domnului, zicând: „Voia lui Dumnezeu este a sluji Lui şi a împăca neamul omenesc cu Dumnezeu. Deci, de aici înainte, primeşte cu tine pe cei ce se apropie de Dumnezeu cu pocăinţă, şi, după regula pe care ţi-o dau, aşa legiuieşte lor". Şi, zicând acestea, i-a dat lui o tablă de aramă întru care erau scrise acestea: „Să îngădui fiecărui monah să mănânce şi să bea după putere; şi să nu opreşti nici postul, nici mâncarea. Sarcinile cele grele încredinţează-le celor mai tari şi care mănâncă, iar cele mai uşoare, celor mai postitori şi mai slabi. Fă şi chilii de multe feluri în aceeaşi mănăstire; iar într-o chilie să petreacă trei. Iar mâncarea tuturor să fie într-o singură casă. Iar de dormit să nu doarmă culcaţi, ci să-şi facă jilţuri puţin întinse [înclinate puţin pe spate], şi, punându-şi într-însele aşternuturile lor, aşa să doarmă. Iar de vor veni străini dintr-o altă mănăstire cu alt obicei, să nu mănânce împreună cu aceştia, nici să bea, nici să intre în mănăstire împreună cu aceştia, afară dacă nu va fi găsit afară pe cale. Iar pe cel ce va veni să petreacă împreună cu dânşii, de nu va fi împlinit trei ani în nevoinţă, să nu-l primeşti, ci, lucrurile cele mai grele făcând în trei ani, aşa să intre în stadion [arenă]. Şi să poarte camilafcă207, nu păroasă, precum copiii, şi să se pecetluiască cu cruci roşii; iar atunci când vor mânca, să-şi acopere capul cu ele, ca nu frate pe frate să vadă mestecând. Nu este slobod a grăi mâncând, nici afară de strachină şi de masă sau într-alt loc să ia aminte cu ochiul".

încă le-a mai rânduit să facă douăsprezece rugăciuni peste zi, seara, asemenea, douăsprezece şi în privegheri, douăsprezece, iar la ceasul al nouălea, trei, iar la fiecare

207 Sau culion. Un fel de glugă, am zice noi.

rugăciune să cânte un psalm.

însă împotrivăgrăind Pahomie îngerului şi, zicând că rugăciunile sunt puţine, îngerul a zis către dânsul: „Am rânduit aceste rugăciuni astfel încât să ajungă tuturor, iar cei mai mici să nu se scârbească [îngreuieze]; însă cei desăvârşiţi nu au trebuinţă de vreo dare a legii, că, de sine-şi în chilii fiind, şi-au închinat toată viaţa lor vederii lui Dumnezeu, iar acestora [celor mai mici] le-am dat lege ca unora ce nu au mintea binecunoscătoare, ca, măcar ca nişte slugi ce nu iau aminte cu frica Stăpânului, împlinindu-şi pravila în chilii, să se afle cu îndrăzneală208".

Acestea rânduindu-le îngerul, şi plinindu-şi slujba, s-a dus. Tipicul acesta e ţinut de şapte mănăstiri, ce numără şapte mii de bărbaţi care lucrează felurite meşteşuguri; dintr-acestea se chivernisesc ei şi mănăstirea de femei de cea parte a Nilului, unde trăiesc patru sute de surori; de multe ori, din prisosinţă dau şi săracilor, şi celor din închisori.

VII.

A Sfântului Efrem

Frate, de voieşti a te face monah, întâi socoteşte în gândul tău că de acum te-ai mutat din viaţa aceasta, iar lumea aceasta şi slava ei socoteşte-o ca pe o colibă părăsită; că dacă nu te vei găti astfel pe sine-ţi, nu poţi să vieţuieşti precum se cuvine călugărilor şi să biruieşti patimile şi poftele cele lumeşti, care pogoară pe oameni întru pierzare. Că nemincinos e Cel ce zice: Că oricine voieşte să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine-şi, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine. Că cel ce voieşte să-şi afle sufletul său îl va pierde pe el; iar cel ce îl va pierde pentru mine, afla-l-va pe el (Matei 16: 24-25). Şi să mai ştii că cel ce se apropie de Domnul, acestuia i se vor întâmpla unele ca acestea: ispite, necazuri, osteneală, mâhniciune, golătate, strâmtorare,

208 TTapprjoia. în trad neogr. termenul e tradus prin SiaGeoiv (aşezare, dispoziţie, stare). Orice fel de nevoinţă, fie a celor desăvârşiţi, fie a celor mici, are îndrăzneala sau aşezarea/starea ei prin care poate avea trecere într-un fel sau altul la Dumnezeu.

140

defăimare şi cele ce sunt ca acestea; că întru acestea se cearcă răbdarea omului şi se arată dorul ce-l are către Dumnezeu. Deci cel ce se dă pe sine-şi cu toată inima ocârmuirii stareţului după Dumnezeu biruieşte întru toate acestea; căci numai sloboda şi desăvârşita alegere a voinţei209 o cere Dumnezeu de la noi, şi numai El ne dă nouă vârtute şi ne dăruieşte biruinţă, precum este scris: Apărător este tuturor celor ce nădăjduiesc spre Dânsul (Ps. 17: 31).

Deci ţi-am spus acestea de mai-nainte, ca nu cumva, intrând [în viaţa călugărească] şi peste acestea dând, căindu-te, să zici: „N-am ştiut că mi se vor întâmpla unele ca acestea". Căci, iată, cele ce ţi se vor întâmpla se făcură ţie cunoscute de mai-nainte, ca şi tu de mai-nainte să-ţi găteşti gândul. Căci a pune temelie nu este osteneală, ci a săvârşi zidirea; căci, pe cât de mult se înalţă zidirea, pe atât de multă osteneală dă celui ce o zideşte, până la săvârşirea lucrului. Ascultă ce zice mântuitorul glas: Este oare cineva dintre voi care, voind să zidească turn, să nu şadă mai-nainte şi să numere cheltuiala ce o va face spre săvârşirea lui? Ca nu cumva, punând el temelia şi neputând a săvârşi, toţi cei ce-l vor vedea să înceapă a-l batjocori pe el, zicând: Acest om a început a zidi şi n-a putut să săvârşească (Luca 14: 28-30). Războiul ostaşilor este scurt, iar al călugărului, până la ducerea lui către Domnul.

Din această pricină se cuvine a începe lucrul cu toată sârguinţa şi răbdarea şi trezvirea. Că de te vei apuca, iubitule, să junghii un leu, apucă-l vârtos, ca nu cumva să sfărâme oasele tale ca pe un vas de lut; iar de te vei arunca pe sine-ţi în mare, să nu te împuţinezi până ce nu vei ieşi la uscat, ca să nu te pogori în adânc ca o piatră. Deci, înaintea uşilor fiind şi primind întrebare, să nu zici: „Toate voi răbda", iar mâine să te lepezi cu lucrurile. Că îngerii lui Dumnezeu stau împrejur şi aud toate cele ce ies din buzele tale. Vezi, iubitule, că nimeni nu te sileşte, ci de voie şi adevărat te făgăduieşti, iar de aici înainte să nu tăgăduieşti făgăduinţele tale cele către Dumnezeu, că El va pierde pe toţi cei ce grăiesc minciuna (Ps. 5: 7).

Iubitule, dacă vei pune început bun, şi bătrâneţile tale le vei sfârşi cu plăcere, vei fi ca un luminător, luminând pe toţi pe calea Domnului. Deci pune temelie tare, ca lucrul să se suie la înălţime. Iar dacă de la părerile înalte210 ale deşertăciunii vieţii din lume ai venit la călugărie, păzeşte-te pe sine-ţi de dracul înaltei cugetări, ca să nu te stăpâneşti de dânsul şi să te pogori în pierzare. Dar de vei avea supunere în Domnul şi cu mâinile tale lucrezi cele bune, aceasta nu-ţi va fi ţie pricină de ruşine; că această puţină strâmtorare şi necaz pe care le rabzi pentru Domnul se vor face ţie solitor spre viaţă veşnică. Şi ce încă să mai zic? Că, precum cel ce schimbă o drahmă pentru zece mii de talanţi de aur, aşa este toată strâmtorarea vieţii călugăreşti către slava ceea ce se va descoperi celor ce se nevoiesc şi ostenesc. Deci mici [lucruri] dai, şi mari primeşti înapoi.

Iar de te vei da de stareţul vreunui frate ca să fii sub mâna lui, să nu zici în cugetul tău: „Eu sunt fecior de mari şi luminaţi părinţi, iar acesta este din părinţi neştiuţi, proşti şi cerşetori, sau poate se trage din robie, acesta nu ştie filosofia cea din lume, eu ştiind-o pe aceasta, şi deci, dar, cum mă pot eu supune acestuia? Că ocară îmi este de voi face aceasta". Nu gândi unele ca acestea, iubitule, că nu cu pricepere ai socotit pentru aceasta; că cel ce socoteşte unele ca acestea, încă nu s-a dezbrăcat de omul cel vechi, de cel ce se strică după poftele înşelăciunii. Iar noi, iubitule, ca unii ce suntem daţi de Dumnezeu fraţilor celor de un suflet întru slujire, să răbdăm, ca să ne învrednicim slobozeniei drepţilor, gândind la Stăpânul tuturor, Care, bogat fiind, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Aceluia (cf. II Cor. 8: 9); El a fost numit Samarinean şi îndrăcit ca să îndrepteze nebunia noastră. Deci pune cerbicea fără ruşine sub jugul cel bun al Acestuia, ca să afli odihnă sufletului tău; iar pentru aceasta, ascultă o pildă:

209 0€A.eiai? TTpoGeaiv.

210 m6Xrijea)a = prejudecăţile, pripelile, bănuielile.

141

Doi atleţi au venit ca să se lupte cu cei împotrivă-luptători [adversarii lor], dintre care unul era îmbrăcat cu podoabă luminată, iar celălalt cu una săracă; şi, dezbrăcând amândoi cele ce le purtau, au intrat goi în stadion. Deci, cel ce a dezbrăcat haina cea luminată o va putea oare aduce pe aceasta în vremea nevoinţei spre ajutor împotriva potrivnicului, sau, mai vârtos, pe aceea lepădând-o, ca pe una ce nu ajută întru nimic spre nevoinţă, pe bărbăţie şi pe meşteşug împreună cu vârtutea le va arăta împotriva atletului? Tot aşa şi tu, nu socoti cele ce le-ai lăsat că fiecare a lăsat cele ce avea, şi de omul cel vechi s-a dezbrăcat, ca cu omul cel nou să se îmbrace -, ci te apucă de smerita cugetare, ştiind că gol întru nevoinţă ai intrat, precum şi ceilalţi împreună-nevoitori [atleţi], că scris este: Cele înalte la oameni urâciune sunt la Dumnezeu (Luca 16: 15); şi nici pentru lumeasca înţelepciune să nu te înalţi, că zice: înţelepciunea lumii nebunie este la Dumnezeu (I Cor. 3: 19). Şi iarăşi: Cel dintre voi ce voieşte să fie înţelept în veacul acesta să se facă nebun, ca [aşa] să fie înţelept (I Cor. 3:18).

Deci uită petrecerea cea de mai-nainte, ca şi iertarea păcatelor celor dinainte cu îndrăzneală să o ceri de la Dumnezeu. Iar după ce te-ai lepădat de cele vechi şi ţi-ai smerit gândul, adună bogăţie prin slujirea şi aducerea de roadă către fraţi. Şi, de vei curăţa curţile de gunoi, sârguieşte-te a curăţa şi poftele cele lumeşti de la omul cel dinăuntru; iar de cureţi cenuşa bucătăriei, adu-ţi aminte de proorocul care zice: Cenuşă ca pe pâine am mâncat, şi băutura mea cu plângere o am amestecat (Ps. 101:10).

Văzând focul acesta stricăcios, socoteşte şi văpaia cea veşnică, pe ceea ce va să mănânce pe păcătoşi, şi lăcrimează pentru cele ce ai păcătuit; şi orice faci, cu smerită cugetare şi cu bună socoteală fă şi prea mare folos vei avea, şi harul lui Dumnezeu îl vei trage spre sine-ţi. Că zice: Domnul le stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har (Pilde 3: 34). Iar de te osteneşti mult, socoteşte pe cei din surghiun, în ocne şi în amară robie, şi te supune stareţului tău în Domnul, că nu după om este slujirea pe care o rabzi pentru Domnul. Cine dar, necinstit fiind sau ostenindu-se pentru împăratul, au nu socoteşte ocara cinste şi osteneala odihnă? Iar dacă nu alegem de voia noastră necinste şi osteneală a răbda pentru Domnul, pentru ce am mai ieşit din lume?

Iubitule, cine e vrednic şi fericit să pătimească pentru El? Deci, orice rabzi pentru Domnul, să ştii că mici faci, şi mari iei înapoi. De răbdare dar avem trebuinţă, ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândim făgăduinţa. Că zice: Cel ce va răbda până în sfârşit, acesta se va mântui (Matei 24:13).

Iar dacă cel ce le-a lăsat pe cele luminate astfel trebuie a cugeta smerit, cu atât mai vârtos cei ce au venit dintr-o viaţă ticăloasă şi ostenicioasă la viaţa călugărească se cuvine a se micşora pe eişi şi niciodată a cugeta înalt: măcar de se vor cinsti mai mult decât alţii, ei să arate toată blândeţea şi smerita cugetare, pomenind şi socotind de-a pururea facerile de bine ale Domnului, adică din care strâmtorare a veacului acestuia i-a smuls pe dânşii, ca să nu se risipească cu mintea şi, uitând necinstea lor cea de mai-nainte, să se îngâmfe şi să audă, ca nişte nemulţumitori către Făcătorul de bine, cea zisă în Psalmi: Omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor necuvântătoare şi s-a asemănat lor (Ps. 48: 20).

De aceea, iubiţilor, să slujim Domnului cu multă smerită cugetare în toate zilele noastre, Celui ce scoală de la pământ pe cel sărac şi din gunoi ridică pe cel lipsit, ca şi după sfârşit să ne învrednicească pe noi slavei celor blânzi şi smeriţi. Pentru că scris este: Domnul va răsplăti cu prisosinţă celor ce fac mândrie (Ps. 30: 24).

VIII.

A lui Avva Cassian

în toate obştile cele din Egipt şi din tot Răsăritul se păzesc aceste tipice [rânduieli] canonice: cel ce vine la obşte şi voieşte să se facă călugăr nu se va primi înlăuntru în mănăstire de nu va arăta oarecare dovadă şi cercare de dorul cel către Dumnezeu, de smerenie, de stăruinţă şi de îndelungă-răbdare. Deci, odată ispitit prin acestea, se va

142

face primit la fraţi, de unde se învaţă că nu trebuie să aibă nimic învistierit din averea lui. Aşadar, fiecare se goleşte de avuţia lui cea dintâi până într-acolo încât nu i se îngăduie a mai purta nici îmbrăcămintea cu care a venit la mănăstire, ci, toţi fraţii, adunaţi fiind, iar el fiind adus în mijloc, se dezbracă de hainele sale, iar prin mâinile stareţului se îmbracă cu hainele mănăstirii, astfel încât prin această rânduială să cunoască că de toate lucrurile cele lumeşti, de fală şi de îngâmfare dezgolindu-se, s-a îmbrăcat în sărăcia lui Hristos şi că fără de ruşine se poate număra şi potrivi pe sine-şi împreună cu trupul frăţimii.

Iar hainele pe care le-a dezbrăcat, luându-le iconomul mănăstirii, le păstrează vreme îndelungată, punându-le deosebi, până când podoaba sporirii, a petrecerii şi a răbdării o va arăta prin multe ispite. Iar dacă îl vor afla pe dânsul putincios întru răbdarea acestora, întru sârguinţă şi întru înfocata fierbinţeală întru care a început a petrece, îl vor număra împreună cu ceilalţi; iar dacă vor afla într-însul oareşice neajungere de cârteală sau greşeală cât de mică de neascultare, dezbrăcându-l pe acesta de cele ale mănăstirii cu care a fost îmbrăcat, îmbrăcându-l cu hainele mireneşti, îl gonesc din obşte. Această rânduială a acriviei [stricteţe] nu e pentru cel ce simplu se gândeşte la depărtarea de mănăstire, ci pentru cel ce nu petrece după toate cele ce le-a făgăduit în mărturisirea sa, pe acesta deci îl îmbracă în haină mirenească şi îl sloboade din mănăstire.

Iar când cel primit întru aceasta despre care am zis că va fi ispitit cu multă cercare se va arăta fără prihană, acestuia nu i se va îngădui să se amestece degrab cu soborul fraţilor, ci va fi dat celui rânduit a avea grija străinilor, poruncindu-i-se a face slujba sa cu toată sârguinţa. Iar după ce fără de prihană va sluji un an întreg străinilor, alcătuindu-se [învoindu-se] prin aceasta către smerenie şi îndelungă-răbdare, de aici se va număra împreună cu soborul fraţilor. Iar cel rânduit pentru această grijă îl învaţă pe dânsul, pe cel ce s-a făcut astfel ucenic, pe care cale, începând, va putea să ajungă la desăvârşirea faptei bune. întâi îl învaţă să-şi biruie plăcerile sale, poruncindu-i a face cele împotriva voilor lui. Căci altfel, zic Părinţii, nu poate cineva a-şi înfrâna plăcerile sale sau mânia a birui, sau scârba, sau a câştiga smerenia, sau simplu împreună cu frăţimea a se desăvârşi în viaţa de obşte de nu mai întâi prin ascultare îşi va omorî voile sale.

Sporind cu aceste reguli şi învăţături pe cel ce s-a făcut ucenic, iarăşi, pe rând, îl învaţă să nu-şi ascundă gândurile sale, ci, de îndată ce-i vor veni, să le descopere pe acestea părintelui său şi cu niciun chip să nu-şi creadă inimii sale în judecarea211 acestora, ci, aceea de a cunoaşte de sunt bune sau rele să o încredinţeze judecării părintelui său. Aşadar, atâta supunere se păzeşte la dânşii, încât nimeni nu îndrăzneşte ceva în afara voii stareţului, nici măcar a ieşi din chilia unde şade. Şi aşa, pe cele poruncite, se sârguiesc a le săvârşi ca şi cum le-ar primi de la Dumnezeu.

Şi, şezând în chilii, iau aminte cu toată sârguinţa la lucru, la citiri şi la rugăciuni, iar de ar auzi pe cineva bătând în uşa chiliei lor, chemându-i afară la slujbă sau la alt lucru, de îndată le lasă pe toate şi spre cea poruncită pornesc cu toată sârguinţa, râvnind la virtutea ascultării, pe care o cinstesc ca pe un lucru mai mântuitor decât celelalte, adică şi decât citirea, şi decât liniştirea în chilie, şi decât toate celelalte fapte bune, pe care le socotesc mai prejos decât aceea. Pe lângă acestea, este de prisos a zice că nimeni dintre dânşii nu are altceva afară de mantie [tunică], de dulamă [pelerină], de încălţăminte, de cojoc şi de rogojină, socotindu-se o ruşine să se zică la dânşii „cartea mea" sau „condeiul meu", „tăbliţa mea [de scris]" şi altele ca acestea.

Şi fiecare dintre ei, atâta cât câştigă într-o zi din sudoarea lucrului său, pe toate le adună mănăstirii, atâta cât le ajunge nu numai lor, ci şi pentru slujirea străinilor şi spre ajutorarea săracilor. Şi, aşa ostenindu-se, nu se îngâmfă, nu se mândresc şi nici nu se află cineva dintre ei care să ceară de pe urma lucrului şi sudorii sale mai multă odihnă decât

211 Lit.: discernerea.

143

îi este de trebuinţă; nici nu-şi opreşte vreo avere din vreun lucru oarecare, ci se are pe sine nemernic [călător] şi străin de toată lumea; chiar de are o oarecare stăpânire asupra unui lucru pământesc, se socoteşte slujitor şi rob al fraţilor. Iar de va sfărâma cineva vreun vas sau va pierde vreun lucru, acela mărturiseşte stareţului greşeala lenevirii sale şi, aşa pocăindu-se, ia iertăciune.

Tot cel ce este chemat la vreun lucru sau la pravila bisericii, de va ajunge cu zăbavă [întârziere], sau răspunde cu asprime ori cu obrăznicie, sau face ascultarea cea poruncită cu cârtire ori mai cu lenevire, sau cinsteşte citirea din cărţi mai mult decât lucrul şi ascultarea, şi astfel cele poruncite lui le va săvârşi mai cu zăbavă, sau, slobozindu-se pravila bisericii212, nu va alerga degrab spre lucrul său, sau va vorbi cu cineva afară de trebuinţa cea de nevoie, sau va apuca mâna altuia cu îndrăzneală,-sau ceva din cele asemenea acestora va greşi, se va supune unei certări ca acestea: adunându-se fraţii la pravila bisericii, aruncându-se pe sine-şi la pământ, cere iertăciune pentru greşeala sa. Iar de se va afla cineva făcând greşeale mai groase [grave], precum dispreţul, împotrivăgrăirea cu mândrie, ieşirea din mănăstire fără blagoslovenia stareţului, vorbirea cu femeile sau cu cineva din afara obştii, mânia, cearta, vrăjmăşia, pomenirea de rău, iubirea de argint care este lepra sufletului -, dobândirea vreunui lucru afară de ceea ce dă stareţul, hrănirea fără blagoslovenie, ce se face adică ca un furtişag, şi cele asemenea acestora, nu se vor pune sub certarea [epitimia] de care s-a zis, ci sub una mai grea şi mai mare, iar de nu se va îndrepta, se scoate din mănăstire. Şi slujba213 o săvârşesc cu atâta smerită cugetare şi sârguinţă, încât

212 Lit.: sinaxa, adunarea, „bisericii” fiind adăugat. Astăzi, în mănăstirile greceşti, prin sinaxă se înţelege şi adunarea fraţilor într-un loc deosebi de biserică pentru osebite scopuri, în special de ordin duhovnicesc. în cazul de faţă, e posibil ca Sfântul Ioan Cassian să se refere la locurile de adunare de pe lângă biserică, sau la pravila din biserică.

213 Lit.: diaconia, adică, precum se pare, orice fel de lucrare din mănăstire: în biserică sau în afara ei.

o astfel de ascultare nici chiar celui mai aspru stăpân nu-i arată vreunul din robii săi.

IX.

Din Canoanele Apostolilor214

Cei ce se apropie pentru prima dată de Taina Creştinătăţii215 să se aducă de diaconi către episcop sau către preoţi şi să cerceteze pricinile pentru care s-au apropiat de cuvântul Domnului; iar cei ce i-au adus să-i cerce cu de-amănuntul şi să mărturisească cele despre dânşii. încă şi năravul şi viaţa lor, şi de sunt robi ori slobozi; şi, de va fi cineva rob, să fie întrebat stăpânul său, ca să-l mărturisească pe el216, iar de nu, să se lepede [să nu fie primit], până se va arăta pe sine-şi vrednic de stăpânul217 său.

214 Acestea sunt numite astăzi şi Constituţiile apostolice. O notă a editorilor greci zice aici că, deşi textul se referă la primirea idolatrilor la Creştinism, acesta se referă implicit şi la monahul care intră în chinovie.

215 euaepdac; = evlaviei, cucerniciei, buneicinstiri.

216 Pesemne legat de vrednicia sau caracterul lui.

217 Trad. neogr. înţelege prin stăpân (SeoiTOTT)) pe episcop.

144

pricina a douăzeci şi şaptea

Că şi lepădările de lume cele primejdioase218 nu sunt de lepădat cu totul; şi cum că pe tot cel ce vine la obşte şi cere cu fierbinţeală a locui împreună cu fraţii, nu se cuvine ca de îndată să-l izgonim, mai-nainte adică de a cunoaşte cu deadinsul cele despre el şi a-l cerca şi ispiti după cele scrise; iar de va stărui în voinţa sa şi după ispitire, se cuvine a-l primi, dar numai dacă lucrului acesta [cercării şi primirii] nu-i va urma ceva oprit de dumnezeieştile legi.

218 TTepioTaTiKoci, mai exact, cele făcute în anumite circumstanţe, care pot sau nu pune în primejdie pe cel ce se leapădă sau pe alţii.

I.

A lui Palladie

Un tânăr oarecare pe nume Macarie, ca de optsprezece ani, jucându-se cu cei de o vârstă cu el, a săvârşit fără de voie o ucidere; şi, temându-se, a fugit în pustie; şi într-atâta frică de Dumnezeu şi de oameni a ajuns, încât a petrecut trei ani întregi în pustie fără acoperământ, fără a simţi [asprimea acestei petreceri]; iar pământul acela de acolo este cu desăvârşire uscat219. Iar după aceasta, şi-a zidit în pustia aceasta o chilie; şi, trăind într-însa alţi douăzeci şi cinci de ani, s-a învrednicit de darul de a trăi în singurătate şi de a scuipa desăvârşit asupra dracilor220.

Deci eu cu acesta multă vreme fiind, am aflat de la dânsul cele despre el, precum şi pricina depărtării de lume. într-o zi i-am cerut să-mi spună cum se află gândul lui despre păcatul uciderii. Iar el a zis că atât de departe este de întristarea pentru dânsul, încât şi mulţumeşte pentru pricina uciderii. „Că mi se făcu mie, zicea, uciderea cea fără de voie pricină de mântuire". Şi aducea şi mărturie din Scriptură, zicând despre Moise: „Că şi acela, de n-ar fi fost frica pentru uciderea cea din Egipt prin care a scăpat de

219 E vorba de Egiptul de sus, unde plouă foarte rar, dar şi când plouă, pământul n-are parte de apă suficientă. Conform unor observaţii contemporane, a fost o perioadă când n-a căzut nici măcar o picătură timp de şaptesprezece ani (nota trad. neogr.).

220 koc7ttij(iv, adică de a-i dispreţui şi alunga.

Faraon fugind la Madianiţi şi la Muntele Sinai, nu s-ar fi învrednicit stăpâneştii vederi a lui Dumnezeu, şi de atâtea daruri, şi de descoperirea cuvintelor Duhului". Deci arătat este dintr-aceasta cum că se întâmplă ca uneori cineva, şi cu gând fără de voie apropiindu-se de bunătate, să se învrednicească de prea mare sporire spre dânsa.

II.

A Sfântului Efrem

De va veni vreun frate în obşte dintr-o primejdie221, să se păzească pe sine-şi, ca nu cumva, dintr-o binecuvântată arătare222, să fie stăpânit de vrăjmaşul; căci îi pune lui în gând şi-i zice: „De ce voieşti să te osteneşti întru faptele bune şi să te ticăloşeşti, nefiind pentru tine nicio răsplătire? Ce, au doar din a ta hotărâre ai venit în călugărie? Că de nu ţi s-ar fi întâmplat ţie acel lucru, şi din pricina nevoii te-ai făcut călugăr, nu ai fi voit a face aceasta de la sine-ţi. Deci, de ce să te nevoieşti acum în zadar, că Dumnezeu nu-ţi mulţumeşte pentru aceasta?" Aşadar, acestea şi altele ca acestea pune vrăjmaşul în gândul fratelui, vrând a-l surpa pe dânsul întru deznădăjduire; dar, de nu se va trezi fratele, socotind facerea de bine a Domnului,

221 Vezi nota de la titlul Pricinii. Ca o continuare: „...şi nu dintr-o hotărâre anterioară de a se face monah”.

222 Din gânduri sau prilejuri ce în aparenţă sunt promiţătoare.

145

şi de nu va sta vârtos întru credinţă, se dă pe sine-şi deznădăjduirii, orbindu-se la minte, şi aşa începe a petrece în lenevire, fără de frică şi în toată nepăsarea, ajungând întru cea desăvârşită pierzare.

Deci nu se cuvine să se supună vrăjmaşului celui ce pune în gând unele ca acestea, ci mai vârtos se cuvine să se ostenească întru faptele bune, aducându-şi aminte de facerile de bine ale Domnului, şi a zice către sine: „Suflete, mulţi prin multe postiri şi milostenii s-au învrednicit a veni într-o petrecere ca aceasta, iar eu, întru lenevire petrecând toată vremea vieţii mele, m-am învrednicit prin bunătatea lui Dumnezeu a veni într-o astfel de rânduială, a unei vieţi cinstite şi fără de grijă, nesocotindu-mi mie Iubitorul de oameni Stăpân multele şi nenumăratele mele păcate. Deci şi noi, suflete, să ne sârguim a face lucruri vrednice de pocăinţă, ca nu îndoit să fim munciţi: ca unii adică ce şi de harul lui Dumnezeu ne-am lepădat, şi făgăduinţa călugărească nu o am păzit". Şi-ţi voi povesti ţie, suflete, o pildă pentru aceasta, ca mai multă osârdie să ai şi să nu se îndoiască gândul tău.

Un bogat oarecare era într-un oraş; acesta şi-a cumpărat luişi moşie de cealaltă parte a râului, şi îndată s-a dus; dar înainte să plece, chemând pe robii săi, le-a împărţit lor moşia şi le-a zis: „Fiecare dintre voi să se ducă în partea lui şi să lucreze într-însa, până când, venind, voi vedea lucrul fiecăruia dintre voi". Iar unii dintre ei, aflându-se recunoscători şi iubitori faţă de stăpân, au ascultat de cele ce le-a rânduit stăpânul lor şi s-au dus să lucreze, iar alţii, neascultători fiind şi grei la cerbice, au răspuns împotrivă stăpânului lor, zicând: „Noi nu vom asculta glasul tău, şi nu vom trece râul, şi în moşia ta nu ne vom osteni". Cu toate acestea, domnul lor nu s-a mâniat, ci a poruncit slugilor sale să gătească băutură; şi, îmbătând pe robii cei neascultători, a poruncit altor slugi să-i ridice pe dânşii şi să-i treacă râul şi să pună pe fiecare în partea ce i se dăduse de la dânsul, iar ei au făcut precum li s-a poruncit şi au adus pe robi în părţile lor.

Iar unul dintr-înşii, trezindu-se din beţie şi aflându-se pe sine zăcând de cealaltă parte a râului în partea pe care i-o dăduse domnul lui, s-a minunat de aceasta şi a zis întru sine-şi: „Dacă aşa de mult m-a iubit pe mine stăpânul meu, şi, chiar nesupunându-mă eu, el nu s-a mâniat, ci a suferit cu îndelungă-răbdare, şi acest mare şi silnic [iute] râu m-a trecut ca prin vis fără osteneală şi în partea mea m-a pus, şi eu, dar, mă voi osteni cu sârguinţă în moşia lui, pomenind răbdarea şi bunătatea lui şi facerile de bine ce le-a făcut cu mine". Şi a început robul acesta să lucreze cu aşa sârguinţă, că i-a întrecut şi pe ceilalţi robi care au început mai-nainte.

Apoi, deşteptându-se şi al doilea rob, aflându-se pe sine zăcând de cealaltă parte a râului în moşia domnului său, viclean fiind şi leneş, a zis întru sine: „Iată, acest râu mare şi silnic m-a trecut ca prin vis, iar eu voi lăsa înţelenită ţarina lui, şi apoi voi vedea ce va face". Şi iarăşi culcându-se, a adormit; şi, dormind el, s-au suit mărăcinii şi buruienile sălbatice şi l-au acoperit pe el.

Iar după multă vreme, a venit domnul robilor acelora ca să cerceteze lucrul fiecăruia; şi, văzând lucrul celor ce au început de mai-nainte, i-a blagoslovit pe dânşii. Şi venind şi către robul pe care el l-a trecut râul ca prin vis, văzând lucrarea lui cea bună, s-a veselit cu dânsul şi l-a blagoslovit pe el. Apoi a venit şi către robul cel leneş ca să vadă lucrul lui; şi l-a aflat domnul pe el acoperit peste tot cu mărăcini; şi, strigându-l pe dânsul cu îngrozire, i-a zis lui: „Robule viclean şi leneş, pentru ce ai lăsat ţarina mea înţelenită, au nu ştii că te-am trecut râul ca prin vis şi te-am pus în partea pe care ţi-am împărţit-o ţie, şi nu te-am pomenit de rău pentru nesupunerea ta cea de mai-nainte? Nu ţi se cuvenea şi ţie să urmezi celui împreună-rob cu tine, pe care ca şi pe tine l-am trecut râul?" Iar el a tăcut şi niciun răspuns n-a aflat. Atunci domnul lor a făcut după fapta fiecăruia.

Deci cunoaşte cum că bogatul este Hristos, iar credinţa, moşia, iar îmbătarea,

146

acesteia şi amăgirea ei; iar robii cei osârdnici sunt cei ce pentru dragostea lui Dumnezeu s-au lepădat de viaţă; iar cel trezit din beţie este bărbatul cel iubitor de plăcere, care, făcându-i-se şi lui primejdie, a venit la viaţa călugărească şi a lucrat voia lui Dumnezeu; iar omul cel leneş este cel care şi el, din primejdie şi nevoie la călugărie a venit, dar s-a lepădat de darul Domnului şi s-a lenevit de a sa mântuire. Pe lângă acestea, socoteşte şi pe Saul, care, luând cărţi de la arhierei, mergea în Damasc ca să lege pe cei ce cred în Domnul; dar cel ce a ieşit a răsturna credinţa, acelaşi s-a aflat propovăduitor al ei; că multe sunt îndurările Domnului spre toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr.

III.

Din Pateric

Un tânăr oarecare, vrând să se lepede de lume, s-a dus în pustie; şi, văzând un turn, adică o chilie zidită în chipul turnului, a zis întru sine-şi: „Pe cel pe care-l voi afla în turn, aceluia îi voi sluji până la moarte. Şi, ajungând acolo, a bătut la uşă, şi, ieşind un călugăr bătrân, i-a zis lui: „Ce voieşti?" „Pentru blagoslovenie am venit". Şi, primindu-l pe dânsul bătrânul şi odihnindu-l, i-a zis lui: „Nu ai treabă nicăieri?" Iar el i-a zis lui: „Nu, ci voiesc să petrec aici". Şi, auzind acela, l-a lăsat pe el. Şi era bătrânul căzând în curvie, şi avea pe femeia lui cu el. Iar fratele a zis: „De ai femeie, ori soră, nu ştiu, însă eu voi sluji vouă până la moarte".

Apoi, trecând vreme din destul, şi fără de judecare întru toate slujind fratele, aceia au zis întru eişi: „Nu ne ajunge nouă greutatea [păcatului] pe care o purtăm, oare să mai dăm seama şi pentru acest suflet? Să

223 unde se pomeneşte de acelaşi termen (TTeptotaoiy). De luat aminte asemănarea credinţei cu moşia (de fapt, lumea întreagă). Cu alte cuvinte, lumea, cu toate „primejdiile” ei, a fost şi este făcută de Dumnezeu ca pricină de credinţă pentru oameni, ca ei să lucreze cu nădejdea primirii platei de la Dumnezeu, sau, dimpotrivă, lumea poate fi „refăcută” de oameni ca pricină de beţie şi „odihnă” şi scăldare în râul ei cel silnic, ce se arată cu valurile bogăţiei şi amăgirii, care uită, cum se zice, că „nu sunt pe moşia lor”, măcar că nici nu au vreuna a lor.

ne ducem dar din cele de aici şi să lăsăm lui chilia". Apoi, luând câte ceva din cele ce aveau, au zis fratelui: „Noi ne ducem la rugăciune, tu păzeşte chilia". Iar dacă s-au îndepărtat puţin, fratele a cunoscut sfatul lor şi s-a dus fuga către dânşii, iar ei, văzându-l pe dânsul, s-au tulburat şi au zis: „Până când ne vei osândi pe noi? Ia chilia, şezi şi ia aminte de sine-ţi". Iar el a zis: „Eu n-am venit pentru chilie, ci ca să slujesc vouă". Şi, auzind ei, s-au umilit şi au început a se pocăi lui Dumnezeu: şi femeia s-a dus într-o mănăstire, iar bătrânul s-a întors în chilia sa; şi aşa, prin răbdarea fratelui, s-au mântuit amândoi.

Vezi cum bătrânul, duhovnicesc fiind224, nu cunoştea legea Duhului, măcar deşi pătimea alunecare ca un om? Pentru aceasta şi pe fratele ce s-a apropiat nu l-a gonit desăvârşit: măcar că nu voia să primească a locui împreună cu altul, după ce l-a lepădat puţin, dacă l-a văzut pe dânsul că nu suferea să se depărteze, chiar nevrând, l-a primit, ca pe unul ce de la Dumnezeu era pornit spre aceasta, temându-se să nu greşească spre Dumnezeu, Cel ce l-a pornit pe acesta, Care a şi zis: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6: 37). Aşijderea şi răbdând fratele vreme din destul şi slujindu-i lui fără a aduce pricini, pentru aceasta nu îndrăznea a aduce vreo pricină de a-l izgoni, alegând mai vârtos să se ridice din chilie decât a-l goni fără dreptate pe cel ce din Dumnezeiasca Pronie a venit spre a petrece, Care şi încredinţare a făcut întru dânsul [spre aceasta]. Să se păzească dar şi la noi această lege fără schimbare.

IV.

A Sfântului Efrem

Nu defăima pe bătrâni, de vor voi să vină în osteneala vieţii călugăreşti; căci Domnul, pe cei din al unsprezecelea ceas nu i-a lepădat (cf. Matei 20:6); că nu ştii dacă nu cumva cutare bătrân va fi vas ales.

224 Trad. lit. Trad. neogr. redă în schimb prin „care nu gândea drept”. De aici se pare că începe cuvântul lui Pavel Monahul.

147

Pricina a douăzeci şi opta

Despre cum se cuvine a începe nevoinţa (călugărească), şi că cei ce încep au trebuinţă de răbdare şi de silă225, pentru că fapta bună la început pare a fi aspră, din pricina patimilor şi a deprinderilor, iar mai pe urmă se află netedă226; şi cum că începutul temeinic prea mult foloseşte; şi cum că cu neputinţă este a urma lui Hristos şi a îndrepta vreo faptă bună cel ce mai-nainte nu s-a gătit pe sine-şi spre moarte.

225 Pia forţă, tărie cu care nevoitorii (piaotal, sau cei ce se silesc) se silesc (6iapiâfoiai) spre împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 11: 12; Luca 16: 16).

226 Uşor de dobândit.

I.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zice Fericita Singlitichia: „Că multă este nevoinţa celor ce se apropie de Dumnezeu: întâi e osteneală, apoi e bucurie nepovestită. Că aşa cum cei ce vor să aprindă foc, mai întâi adică se afumă şi lăcrimează, iar după aceasta împlinesc ceea ce urmăreau, tot aşa şi noi, de voim a ne aprinde nouă dumnezeiescul foc, cu lacrimi şi cu osteneală să ne ispitim a face aceasta. Că zice Domnul: Foc am venit să arunc pe pământ, şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins pe pământ? (Luca 12: 49); unii adică, din pricina împuţinării, s-au ostenit puţin suferind fumul, iar focul nu l-au aprins, şi s-au îndepărtat degrab, n-au stăruit îndelung şi n-au răbdat până în sfârşit.

II.

Din Pateric

1. întrebat a fost un stareţ: „Pentru ce adeseori mă împuţinez?" Şi a răspuns: „Pentru că încă n-ai văzut soarele întru sine-ţi".

2. Zis-a un stareţ: „A se sili cineva pe sine întru toate, aceasta este calea lui Dumnezeu".

3. Acelaşi a zis: „Cel ce se sileşte pe sine-şi pentru Dumnezeu este asemenea omului ce mărturiseşte (credinţa) [mărturisitorul]".

4. întrebat-au fraţii pe oarecine din Părinţi, zicând: „Cum de nu aleargă sufletul întru făgăduinţele lui Dumnezeu pe care le-a făgăduit în Scripturi, ci se abate la cele necurate?" Şi a răspuns bătrânul: „Eu zic că din pricină că nu a gustat din cele de sus, şi pentru aceasta spre cele necurate pofteşte".

5. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Trupul meu a slăbit, dar patimile mele n-au slăbit"227. Şi a răspuns bătrânul: „Rădăcini de spini sunt patimile. Şi precum cel ce caută a smulge unele ca acestea îşi răneşte mâinile, tot aşa şi celui ce voieşte a dezrădăcina patimile, îi trebuie multe sudori şi osteneală".

6. Zis-a Avva Iosif lui Avva Lot: „Nu poţi să te faci călugăr de nu te faci tot ca un foc învăpăiat, de nu defaimi cinstea şi odihna şi nu tai voile inimii, şi aşa să te sârguieşti a păzi toate poruncile lui Dumnezeu".

III.

A lui Avva Isaia

Frate, să nu te leneveşti în vreo osteneală, ca să nu răsară întru tine lucrările vrăjmaşului; că aşa cum o casă din afara cetăţii se face loc puturos, tot aşa şi sufletul unui nou-începător leneş i se face acestuia locuinţă a toată patima necinstită.

227 Avem aici o întrebare în chip de afirmaţie.

148

IV.

A lui Avva Marcu

Tot cel botezat pravoslavniceşte [ortodox] a luat în chip tainic tot harul; dar de aici, el îl adevereşte prin lucrarea poruncilor228. Porunca lui Hristos, împlinindu-se după conştiinţă, adică după scop, dăruieşte mângâierea, după măsura durerilor inimii229.

V.

A Sfântului Diadoh

Calea faptei bune li se arată celor ce încep a îndrăgi cinstirea de Dumnezeu aspră foarte şi cu totul posomorâtă, nu pentru că aceea ar fi astfel, ci pentru că, încă din pântece, firea omenească petrece împreună cu lărgimea dulceţilor, iar celor ce au putut să treacă de mijlocul ei li se arată dulce foarte şi desfătată; căci,astfel, obiceiul cel rău, fiind supus celui bun prin împreună-lucrarea bunătăţii, piere împreună cu pomenirea dobitoceştilor plăceri. Drept aceea, de aici, sufletul umblă cu dulceaţă pe toate cărările faptelor bune. Pentru aceasta, Domnul, aducându-ne pe noi pe calea mântuirii, zice: Strâmtă şi necăjicioasă este calea ce duce în împărăţie şi puţini sunt cei ce intră printr-însa (Matei 7: 14). Iar celor ce cu multă osârdie vor să se apropie de păzirea sfintelor Sale porunci, El le zice: Jugul Meu este bun, şi povara Mea este uşoară (Matei 11: 30).

Deci,la începutul nevoinţei,se cuvine să lucrăm sfintele Lui porunci cu oarecare voie silită, ca,văzând bunul Dumnezeu scopul şi osteneala noastră şi cum că cu plăcere foarte alegem a sluji slăvitelor Lui voi, gata spre ajutor să ne trimită sfânta Lui voie. Şi de atunci dar este gătită voia noastră de Domnul,încât cu multă bucurie să lucrăm

228 în Filocalie (Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, cap. 67 ) e tradus mai liber: „...dar el (harul) lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor”.

229 Trad. neogr. extinde puţin: după măsura durerilor pe care inima le cheltuieşte în împlinirea poruncilor.

noi neîncetat binele; căci atunci cu adevărat vom simţi că Dumnezeu este Cel care lucrează întru noi şi pe a voi,şi pe a lucra pentru buna-voinţă.

VI.

A lui Avva Isaac

Fericiţi cei ce-şi încing mijlocul lor cu răbdarea şi cu nădejdea,şi se aruncă pe eişi în marea necazurilor în simplitate şi în chip necercător pentru dragostea cea către Dumnezeu, şi care nu se tem de valurile ce se ridică într-însa, nespăimântându-se nici de învăluirea ei, nici de tulburarea ei, căci degrab scapă către limanul împărăţiei, şi se odihnesc în lăcaşurile celor ce bine s-au nevoit, şi se bucură întru veselia nădejdii lor. Cei ce aleargă cu nădejde nu privesc către strâmbătura şi asprimea căii şi nici nu se întorc de la ea, nici nu petrec cercând şi întrebându-se pentru aceasta; ci, atunci când vor fi trecut calea săvârşind-o cu bine, socotind atunci întru dânşii întortocherile şi asprimile cele dintr-însa, aduc mulţumită lui Dumnezeu pentru cum, neştiind ei, i-a izbăvit pe ei dintr-atât de multe şi mari lucruri cumplite.

Iar cei ce cugetă multe gânduri şi voiesc a fi înţelepţi foarte întru eişi, dându-se pe sine-şi gândurilor întortocheate, şi care mai întâi s-au cuprins amăgindu-se cu temere, şi care voiesc a vedea de mai-nainte pricinile cele vătămătoare, cei mai mulţi dintr-aceştia rămân totdeauna şezând înaintea uşilor caselor lor. Şi adevărat zice Scriptura despre unii ca aceştia: Leneşul, trimiţându-se pe cale, va zice: Leu este în cale, şi ucigaş pe drumuri (Pilde 22: 13). Precum au zis şi aceia: Am văzut fii de uriaşi, şi erau înaintea lor ca şi lăcustele (Num. 13: 33). Aceştia sunt cei ce în vremea sfârşitului lor se află neroditori, cei ce pururea voiesc a fi înţelepţi, dar a pune început nu voiesc cu niciun chip.

Ia seama să nu ţi se facă ţie multa înţelepciune alunecare şi cursă înaintea feţei tale, ci,spre Dumnezeu îndrăznind, apucă întru cea dintâi fierbinţeală şi aşa pune început căii celei stropite de sânge, nefăcând

149

nicidecum grijă de trup, şi nu te marghioli cu multe, ca să nu te afli gol de cunoştinţa lui Dumnezeu; că şi plugarul care se teme şi aşteaptă vânturile nu va semăna niciodată (cf. Eccl 11:4); mai bună este moartea pentru Dumnezeu decât viaţa cu ruşine şi cu lenevire.

Deci când voieşti a pune început în lucrul lui Dumnezeu, întâi fă tocmeală230 între tine şi între Dumnezeu cum că nu vei mai trăi întru această viaţă şi cum mai întâi te-ai gătit spre moarte şi că te-ai deznădăjduit cu totul de viaţa aceasta de aici; aceasta dar să o ai în cugetul tău, şi aşa vei putea, cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu, să te nevoieşti şi să biruieşti. Căci nădejdea vieţii acesteia slăbănogeşte cugetul şi nu lasă pe om să sporească întru ceva bun; iar tu nu întru îndoire de suflet, adică întru slăbănogire, să te apropii de lucrarea lucrului celui bun, ca să nu se facă zadarnică osteneala ta şi grea lucrarea plugăriei tale; ci în bărbăţie şi întru credinţă neîndoită începe binele, ştiind că milostiv este Domnul, şi celor ce-L caută pe Dânsul ajutător gata Se află şi dătător de plată multdăruitor se face, dând harul Lui nu după lucrarea noastră, ci după râvna şi credinţa sufletelor noastre. Căci El este Cel ce zice: Precum ai crezut, fie ţie (Matei 8:13).

Deci cel ce voieşte a veni pe urma Lui, să se lepede de sine-şi, după cuvântul Lui (Matei 16: 24), şi aşa, luându-şi crucea, va putea să-I urmeze; că Crucea aceea arată: a fi gata adică spre tot necazul şi reaua-pătimire şi chiar spre moarte. Că precum cel gătit a se răstigni ia în gândul lui grija morţii, şi aşa iese ca un om ce nu-şi mai aduce aminte că are parte de viaţă în veacul acesta, tot aşa şi cel ce voieşte a împlini cea zisă: „Că cel ce voieşte, zice Domnul, a trăi în lumea aceasta se va pierde pe sine-şi din viaţa cea adevărată, iar cel ce pierde sufletul său în cugetul său pentru dorul Meu231, acesta fără prihană şi nevătămat îl păzeşte spre viaţa veşnică".

230 Aşezământ, făgăduinţă, legământ (6ia0fKTv).

231 Trad. neogr. parafrazează astfel: „...cel ce socoteşte, din dorul pentru Mine, a-şi jertfi sufletul său...”.

Deci de aici găteşte sufletul tău spre stingerea desăvârşită din această viaţă, şi-ţi voi da ţie, zice Domnul, viaţă veşnică, precum M-am făgăduit ţie, şi întru această viaţă îţi voi arăta cu lucrul făgăduinţa Mea şi adeverirea bunătăţilor ce vor să fie, că arvunele acestora de aici le vei lua. Deci, dacă nu vei defăima mai întâi viaţa cea de acum, nu vei afla viaţa cea veşnică; iar când vei intra în nevoinţă cu această gătire, atunci toate cele ce se păreau dureroase şi necăjicioase întru nimic le vei socoti. Şi într-alt fel: nu poate cineva să rabde necazurile de nu va urî mai întâi viaţa aceasta pentru dorirea vieţii ce va să fie.

întrebare

Cel ce a lepădat de la sine toată grija cea dinafară, aşa gătindu-se a intra în nevoinţă, de unde trebuie să înceapă lupta împotriva păcatului?

Răspuns

Temelia a toată fapta bună este postul şi privegherea; că acestea, cu dreaptă socoteală făcându-se, lucrează împreună cu omul spre tot binele; iar începutul tuturor celor rele este odihna pântecelui şi moleşeala somnului, care aprind pofta curviei şi tâmpesc mintea, şi groasă de-a pururea şi întunecată o arată; precum ochilor sănătoşi le urmează poftirea luminii, tot aşa poftirea rugăciunii urmează postului ce se face cu dreaptă-socoteală; căci atunci când cineva începe să poftească, dintru aceasta mintea se deşteaptă spre poftirea vorbirii lui Dumnezeu; încă şi trupul cel postit şi neîngreuiat cu saţiul nu va suferi a dormi toată noaptea în aşternutul său, ci cu osârdie se scoală la slujba lui Dumnezeu.

Deci, întrucât pecetea postului se pune pe trupul omului, gândul lui cugetă întru umilinţă [străpungere], iar inima lui izvorăşte rugăciune, şi posomorârea zace pe faţa lui, iar gândurile cele urâte se fac departe de dânsul, şi aşa se face vrăjmaş poftelor celor rele şi vorbelor celor deşarte. Cale mare spre tot binele este postul, iar cel ce se leneveşte dinspre dânsul, toate faptele bune le scurtează; pentru aceasta a şi fost pusă firii

150

noastre spre păzire porunca cea dintru început, iar de acolo a căzut începutul plăsmuirii noastre.

Deci, de unde dintru început s-a făcut căderea, de acolo iarăşi nevoitorii prin păzirea legii înfrânării se nevoiesc să se scoale întru frica lui Dumnezeu spre a face toate poruncile; încă şi Izbăvitorul neamului omenesc lupta cea către Diavolul de aici o a început. Căci după Botez L-a scos pe El Duhul în pustie şi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.

Aşijderea şi toţi cei ce ies a merge pe urmele Lui, pe această temelie trebuie să pună început zidirii lor celei după Dumnezeu. Că dacă Cel ce a pus Legea mântuirii posteşte, cine din cei ce voiesc a păzi Legea nu are trebuinţă de post? Că până atunci neamul omenesc n-a cunoscut biruinţa, nici Diavolul n-a gustat vreodată biruirea sa dinspre firea noastră, ci întru această armă i-a slăbit puterea cea dintâi.

Iar Domnul nostru, începătorul biruinţei celei asupra lui, a pus prima cunună a biruinţei pe capul firii noastre [omului]. Iar de atunci, ori de câte ori potrivnicul va vedea această armă asupra cuiva dintre oameni, îndată se teme, venind întru pomenirea biruinţei Sale, a celei prin care de Mântuitorul s-a biruit în pustie, iar cu această armă dată nouă de Povăţuitorul mântuirii noastre, puterea lui slăbeşte; care şi prea tare este împotriva săgeţilor trimise de vrăjmaşul; încă şi îndrăznire nu puţină înlăuntru ne dă nouă întru nevoinţă; căci pe cât se trudeşte trupul şi pătimeşte în vremea când pe om îl înconjoară pâlcul dracilor, pe atât se umple inima lui de îndrăznire şi de bună-cutezare, dintru care pricină şi mai vitejeşte stă împotriva celor ce se oştesc împotrivă, şi mai bărbăteşte şi mai cu îndrăzneală se luptă cu dânşii, cu râvna cea împotriva lor neîncetat înfocându-se; şi nu încetează, nici a se linişti nu suferă, până când până în sfârşit de la sine-şi nu-i va izgoni şi pierde pe dânşii prin ajutorul cel de sus şi prin lucrarea celorlalte porunci.

încă râvnitorul Ilie, când a râvnit pentru Legea lui Dumnezeu, întru acest lucru al postului petrecea: că acesta face pomenire [aminteşte] celui ce îl ţine de poruncile Duhului, el este mijlocitor între Legea cea veche şi harul dat nouă de Hristos232; iar cel ce se leneveşte întru acesta şi întru celelalte lucruri ale nevoinţelor este slab şi neputincios, şi aşa arată vrăjmaşului semn vădit al slăbănogirii sale celei sufleteşti: căci, în vremea când se leneveşte despre post, vădeşte şi că gol intră întru nevoinţă, pentru aceasta şi cu îndrăzneală năpădeşte războinicul asupra lui, şi fără de nicio osteneală, ca pe unul ce este gol şi fricos, îl biruieşte pe dânsul şi degrab îl ucide, toate mădularele omului de-a gata primind săgeţile cele slobozite de potrivnicul, tocmai pentru că nu s-au îngrădit cu această armă tare a postului, pe care de la Stăpânul nostru o am luat.

VII.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Zosima că harul lui Dumnezeu urmează totdeauna înaintevoirii noastre233, iar prin har ni se îndreptează nouă tot binele; însă noi nu căutăm a pune început spre ce este bun, nici nu arătăm o înaintevoire mare şi sârguincioasă pentru a trage spre ajutor harul lui Dumnezeu, iar de ni se va părea vreodată că arătăm voinţă, tâmpă şi proastă o arătăm pe aceasta, nevrednică fiind spre a dobândi ceva de la Dumnezeu. Au nu ştim că toate ale noastre se află ca şi la sămânţă şi la rodire? Că precum plugarul seamănă pământul său şi aşteaptă mila lui Dumnezeu, iar de aici Dumnezeu trimite harul său prin ploaie la bună-vreme şi vânturi îndemânatice [favorabile] răsărind, crescând şi săvârşind seminţele cele aruncate de

232 „Moise a primit tablele legii, scrise în muntele Sinai, postind, iar Mântuitorul tuturor a început să binevestească Legea Harului după postul de patruzeci de zile în pustie. De aceea, postul este mijlocitorul Legii Vechi şi al harului. Căci fiecare din acestea ni s-a dat, premergând şi mijlocind postul. Postul subţiază firea cărnii şi întăreşte duhul în om şi prin aceasta omul intră în legătură cu Dumnezeu, Care este Duh. Sau postul face străveziu pe om pentru lumea Duhului şi bun mijlocitor” (cf. nota 545 din Filocalie, Vol. X, Sfântul Isaac Sirul, p. 434).

233 Pentru înţelesul termenului TTpoaLpeou;, să se vadă nota de la Pricina a doua, XI, 1, din Volumul II.

151

lucrătorul de pământ, şi din puţine, multe a dobândi îl găteşte pe dânsul -, tot aşa şi noi, dacă vom semăna bogată înaintevoire şi mărime de suflet spre cele bune, după măsura şi harul lui Dumnezeu ce le vom afla, vom putea de aici fără silă şi osteneală a îndrepta toate bunătăţile; căci şi la meşteşuguri vedem făcându-se aceasta: că cel ce se apropie de oarecare meşteşug ca să-l înveţe, la început se osteneşte, se poticneşte şi de multe ori îl şi strică, însă nu se supără, nici nu se deznădăjduieşte, ci iarăşi se apucă. Şi de câte ori strică ceva, de atâtea ori caută îndreptare, arătând meşterului voirea sa. Căci dacă se supără şi se dă în lături nu va învăţa nimic, iar greşind, şi de multe ori îndreptându-se de meşter, şi aşa stăruind, şi întru osteneală şi întru răbdare lucrând, încet-încet se face întru deprinderea meşteşugului, iar de aici înainte cu odihnă săvârşeşte lucrurile sale, ca astfel să şi trăiască din ele.

Aşa trebuie să fie şi cel ce vrea să se apuce de vreo faptă bună: încă dintru început se cuvine să arate vitejie şi mare înaintevoire, apoi, întru răbdare să se ţină de lucrarea [lucrului] celui bun şi să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor şi apărare, neîmpuţinându-se întru căderi sau deznădăjduindu-se şi depărtându-se, că aşa nu va putea niciodată să îndrepte ceva bun, ci să se ridice pe sine ori de câte ori se întâmplă să cadă şi să aştepte mila lui Dumnezeu.

Aceasta e şi ceea ce a zis Avva Moise: „Puterea celor ce voiesc să câştige faptele bune aceasta este: că, de va cădea, să nu se împuţineze cu sufletul, ci iarăşi să se îngrijească. Deci şi noi, făcând puterea noastră întru lucrarea faptelor bune şi pe Domnul aşteptându-L, arătându-I lui înaintevoire cu mărime de suflet şi de la Dânsul cerând ajutor; şi aşa, cu adevărat, va face cu noi mila Sa şi ne va da nouă din belşug din harul Său prin care cu lesnire şi fără osteneală vom fi îndreptând tot binele".

2. Era un oarecare călugăr tânăr pe care, cum începea să-şi facă pravila, îl apuca tremurarea şi frigurile, iar capul îl supăra cu durere iute. Iar el zicea către sine-şi: „Iată, sunt bolnav, şi poate voi muri după puţin, deci să fac pravila, până nu mor". Şi cu gândul acesta se silea pe sine şi îşi făcea slujba sa; iar după ce înceta rugăciunea, încetau şi frigurile şi durerea de cap. Şi iarăşi venea ceasul pravilei; iar el, la scopul cel zis luând aminte, se silea să facă slujba sa; şi aşa, nu după multă vreme, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de război.

3. Mers-a oarecine din bătrâni la Avva Achila; şi l-a văzut pe dânsul lepădând sânge din gura lui, şi l-a întrebat pe dânsul: „Ce este aceasta?" Şi a răspuns: „Este un cuvânt al unui frate ce m-a mâhnit, şi m-am nevoit să nu-l spun; şi am rugat pe Dumnezeu să se ridice de la mine234, şi cuvântul s-a făcut sânge în gura mea, şi l-am scuipat pe el şi m-am odihnit, şi aşa am uitat de mâhnire".

4. Flămânzit-a oarecine din fraţi de dimineaţă; şi bătea război cu gândul ca să nu mănânce până nu se va face ceasul al treilea235; şi, stând de faţă ceasul al treilea, iarăşi s-a nevoit a nu mânca până la ceasul al şaselea. Iar dacă a ajuns la ceasul al şaselea, a udat posmag şi a zis gândului: „Să aşteptăm până la ceasul al nouălea". Şi, făcându-se ceasul al nouălea, a început să facă rugăciune şi a văzut lucrarea dracului ca un fum din rucodelie ieşind; şi, suindu-se în văzduh, îndată a încetat foamea de la dânsul.

5. Nevoitu-s-a un stareţ ca să nu bea apă până la patruzeci de zile; iar dacă se făcea zăduf şi se supăra foarte de sete, spăla cofa, o umplea de apă şi o punea înaintea lui. Şi, întrebat fiind de un frate oarecare pentru ce face aceasta, a răspuns: „Ca prin aceasta eu mai mult să mă ostenesc: văzând apa şi negustând din ea, mai multă plată să iau de la Dumnezeu".

6. Zis-a un stareţ: „Pentru aceasta nu sporim, nici nu ştim măsurile noastre, pentru că nu avem răbdare în lucrul pe care-l începem, ci vrem fără osteneală a câştiga fapta bună; pentru aceasta suntem şi

234 Trad. neogr. adaugă aici „războiul”. Fratele pare să fi fost muncit de cuvântul aspru al unui frate, care cuvânt, rămânând într-însul, îl chinuia ca să-l judece sau să-l mustre pe fratele ce l-a mâhnit.

235 Ora 9 dimineaţa. De aici s-ar înţelege că la ora nouă îşi termina slujba de dimineaţă fie de la chilie, fie de la biserică.

152

schimbăcioşi şi spulberaţi236, din loc în loc mutându-ne cu lesnire, socotind că vom afla un loc unde nu este diavol".

7. Acelaşi a zis: „Călugărul, dacă în puţine zile se osteneşte, iar apoi se slăbănogeşte, şi iarăşi se osteneşte, şi iarăşi se leneveşte, unul ca acesta nici nu face, nici nu câştigă răbdare".

VIII.

A Sfântului Efrem

Iubite, din tinereţile tale alege învăţătura şi până la bătrâneţe vei afla pricepere (Sirah 6:19); din tinereţe seamănă ţarina ta şi poartă grijă de dânsa, ca nu cumva să răsară mărăcinii şi să crească într-însa; fă rod bun întru tine, şi dă slavă celui ce îţi dă ţie vârtute.

IX.

A lui Avva Isaac

1. Temelia tuturor bunătăţilor şi întoarcerea sufletului din robia vrăjmaşului şi calea care duce spre viaţă stau în acestea două: să te aduni pe tine într-un loc şi să posteşti neîncetat, adică a te canonisi pe tine înţelepţeşte şi cu pricepere într-un loc liniştit întru înfrânarea pântecelui, având ca necurmată îndeletnicire cugetarea la Dumnezeu. Cel ce le va ţine pe acestea două, întru [nevoinţă, sfinţenie] mare va spori, iar de aici va îndrepta toate faptele bune.

2. Omul fricos arată că boleşte de două boli: de împuţinarea credinţei şi de iubirea de trup; iar cel ce le dispreţuieşte pe acestea arătat este că lui Dumnezeu crede din tot sufletul şi pe cele viitoare le aşteaptă, îndrăzneala inimii şi dispreţuirea primejdiilor se face dintr-una din acestea două: sau din asprimea [învârtoşarea] inimii, sau din multa credinţă în Dumnezeu; asprimii inimii îi urmează mândria, iar credinţei, smerenia inimii237.

236 Lesne bătuţi de vânturile patimilor.

237 Altfel spus: Inima poate îndrăzni la Dumnezeu din multă credinţă şi smerenie şi aşa se poate întări întru dispreţuirea primejdiilor prin desăvârşita nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. îndrăzneala inimii însă poate fi pricinuită şi de învârtoşarea acesteia, care poate dispreţui primejdiile nu din multa credinţă urmată sau însoţită de smerenia inimii, ci din multa mândrie, din credinţa în propriile puteri.

153

pricina a douăzeci şi noua

Că, celui ce se nevoieşte, şi dracii cu tărie i se împotrivesc şi-i dau război; iar de cei ce se lenevesc, ca de unii ce sunt în mâna lor, nu le pasă; şi cum că cei ce voiesc binele, ajutor află pe Dumnezeu, Cel ce şi războaiele le sloboade spre folos.

I.

Din Pateric

1. Povestit-a oarecine din Părinţi despre un călugăr iubitor de osteneală care, deşi lua aminte de sine-şi, s-a întâmplat a se lenevi puţin; iar în vremea când se lenevea, osândindu-se pe sine-şi, a zis: „Suflete, până când te leneveşti de mântuirea ta şi nu te temi de judecata lui Dumnezeu, care, de te va apuca întru lenevirea aceasta, te va da veşnicelor munci?" Acestea zicând, se deştepta pe sine-şi întru lucrul lui Dumnezeu. într-o zi, făcându-şi pravila sa, au venit dracii şi-l tulburau pe el, iar el a zis către ei: „Până când mă tot necăjiţi? Nu v-ajunge vremea lenevirii celei trecute?" Zis-au lui dracii: „Când erai întru lenevire, şi noi eram întru lenevire de tine. Iar dacă te-ai sculat asupra noastră, şi noi ne-am sculat asupra ta". Acestea auzindu-le, se deştepta pe sine întru lucrul lui Dumnezeu şi sporea cu darul lui Hristos.

2. Povestit-a oarecine din stareţi că un frate, petrecând odinioară în Egipt, mergea pe cale şi, apucându-l seara, din pricina frigului a intrat într-un mormânt ca să doarmă, şi a trezit doi draci. Şi au zis unul către altul: „Vezi ce fel de îndrăzneală are călugărul acesta, că şi în mormânt doarme? Haidem dar să-l scuturăm pe el". Şi a răspuns celălalt: „De ce să-l scuturăm pe el? Acesta e al nostru, făcând voile noastre: mâncând şi bând şi clevetind, şi de pravilă lenevindu-se. Mai bine să-i dăm pace acestuia şi să mergem să necăjim pe cei ce ne necăjesc pe noi prin rugăciune şi prin cealaltă nevoinţă călugărească, bătând război cu noi ziua şi noaptea".

3. Zis-a un stareţ: „De vei voi, o omule, a trăi în Legea lui Dumnezeu, vei afla sprijinitor pe Dătătorul de Lege; iar de nu vei vrea să asculţi poruncile, vei afla pe Diavolul ajutându-ţi ţie la cădere". Zis-a iarăşi: „Dă voire şi iei putere".

II.

A Sfântului Efrem

Cuvine-se ca fratele pururea a se îngriji să-şi păzească inima sa şi simţirile; căci în mare război suntem întru această viaţă şi vrăjmaşul mai vârtos se turbează asupra celor ce se nevoiesc, şi înconjură, după cea scrisă, căutând pe cine să înghită (I Pt. 5: 8); împotriva căruia se cuvine a sta vârtos, chemând pe Cel de Sus în ajutor. Iar cel ce este în pace cu patimile cum va bate război cu dânsele, rob pe sine vânzându-se dulceţilor şi cu toată dragostea biruri împlinind tiranului? Pentru că, unde este vrajbă, acolo este şi război şi, unde este război, acolo este şi nevoinţă şi, unde este nevoinţă, acolo sunt şi cununile.

Deci, de voieşte cineva a se izbăvi de amara robie, să ridice război împotriva vrăjmaşului; că aşa şi sfinţii, biruindu-l pe dânsul, bunătăţilor celor cereşti s-au învrednicit. Dar cineva poate zice: „Deci, dacă acolo unde este vrajba asupra patimilor, acolo războiul are fire să se facă, precum ai zis, cum de vedem pe iubitorii de plăceri, care, deşi sunt luptaţi foarte de patimile de necinste, nu sunt în stare să se pocăiască?" Către unul ca acesta aş zice aşa: „Nu mi se pare, iubitule, că războiul acesta este după fapta bună şi după starea împotriva vrăjmaşului, ci mai vârtos patimă a pătimaşei robii şi a iubirii de plăceri. Pentru aceasta, unii ca aceştia nici cu voirea [hotărârea] nu s-au pus împotriva vrăjmaşului. Pentru că cei ce bat război nu au nicio învoire unii cu alţii; iar cei ce s-au dat pe sine-şi voilor vrăjmaşului şi s-au vândut plăcerilor, cum oare se poate pomeni de

154

război în pricina lor? Iar deşi sunt şi luptaţi, nu sunt aşa ca şi cum ar fi întăriţi în fapta bună şi pe vrăjmaş necăjindu-l, ci din strâmtorarea238 pricinuită de cel ce-i îndeamnă spre fărădelege, şi ca ei să-şi împlinească obişnuitele biruri, şi ca să nu răsufle câtuşi de puţin din lucrarea cărămidăriei celor prea de ruşine pofte, cărora cu a loruşi voire s-au dat pe sine-şi, că zice: Cel căruia cineva i se pleacă, aceluia i se dă şi rob (II Pt. 2: 19 239). Căci unii ca aceştia nu numai că nu sunt duşi cu sila, nevrând ei, ci şi plăţi dau, pentru ca voia celui ce i-a rătăcit pe ei să o săvârşească; pentru aceasta, şi răutatea împlinind-o, nu arată nicio căinţă sau înfrânare, nicio întărire240 pentru a nu cădea iarăşi.

Iar celor ce se nevoiesc, războiul nu este aşa: pentru că, luptaţi fiind, împotrivă se luptă; atunci când se ard [spre împlinirea unei patimi], se înfrânează; necăjiţi fiind, rabdă; şi însăşi materia fiind de faţă, se întorc dinspre dânsa pentru frica Domnului; iar dacă cineva dintre ei se împiedică, îndată se scoală. Căci cei prinşi de barbari şi care s-au făcut sub mână tirănească, câţi întru năravurile celor ce i-au robit pe dânşii se bucură, aceştia şi fără legături şi păzire lângă vrăjmaşi petrec bucuroşi, şi bat război pentru dânşii, şi iscoade împotriva celor de un neam cu ei se fac.

Iar câţi se mâhnesc pentru robia în care au căzut şi întru obiceiurile barbarilor nu se amestecă, nici în nelegiuita lor petrecere, ci se silesc a fugi de la dânşii, pândind vreme întru care să fugă către ai lor, aceştia vor dobândi pe cea dintâi slobozenie a lor,

238 dropia = greutatea, dificultatea (unei persoane, a unui drum, probleme etc.); lipsa. Pe lângă prilejuirea plăcerilor pătimaşe, vrăjmaşul pricinuieşte în fel şi chip şi oarecari strâmtorări şi/sau lipsuri pentru ca cel odată căzut în acestea să se întoarcă iarăşi şi să caute plăcerile sau dulceţile (cum le numeau cei vechi) spre scăparea de suferinţa adusă de strâmtorări. Pentru cei ce se prind într-un astfel de hău sau cerc vicios, chinul „dureros” al plăcerilor nu va avea sfârşit: adâncul plăcerii îi va arunca pe aceştia în adâncul durerii, şi invers, căci, după Psalmist, adânc pe adânc cheamă (Ps. 42: 7).

239 După altă variantă (Biblia 1688): Pentru că oricine, de ce s-a biruit, spre aceasta s-a şi robit.

240 ao4)aA.€ia = aici: precauţie, măsură.

chemând în ajutor şi pe cei de-un neam cu ei, aceştia dar, odată scăpaţi de la vrăjmaşi, îndată se află potrivnici ai lor bătând război pentru cei de-un neam cu ei, şi îndată împreună cu aceştia îi biruiesc. Deci, câţi voiesc a se izbăvi de amara robie a vrăjmaşului datori sunt a se împotrivi voilor lui şi a ridica război vădit asupra acestuia, zicând către dânsul cu aşezarea inimii graiurile tinerilor: Cunoscut să-ţi fie ţie, diavole, că noi glasul tău nu-l vom mai asculta, nici dulceţilor tale nu vom sluji (Dan. 3:18).

Dar întru nevoinţă trebuie să chemăm şi dumnezeiescul ajutor, zicând împreună cu cei trei tineri: Doamne, pe Tine Te urmăm acum cu toată inima şi de Tine ne temem, Doamne, şi căutăm faţa Ta; să nu ne ruşinezi pe noi, ci fă cu noi după blândeţile Tale, şi după mulţimea milei Tale scoate-ne pe noi după minunile Tale; şi dă slavă numelui Tău, Doamne; şi să se ruşineze toţi cei ce arată robilor Tăi rele; şi să se ruşineze de toată puterea Ta, şi tăria lor să se sfărâme, şi să cunoască că Tu eşti Domnul, singurul Dumnezeu, şi slăvit peste toată lumea (Cântarea celor trei tineri 17-21). Şi măcar prea turbat de s-ar face tiranul şi ar arde cuptorul dulceţilor de şapte ori sau îndoit, cei ce nădăjduiesc spre Domnul să îndrăznească, căci cuptorul în rouă se va preface, iar tiranul de care odinioară se temeau, de aici înainte se va cutremura şi de umbra lor, pentru ajutorul ce se face de sus.

III.

A lui Avva Isaac Sirul

Când vei voi să faci început lucrării celei bune, întâi găteşte-te către ispitele ce vor să vină spre tine; căci este în obiceiul vrăjmaşului ca, atunci când vede pe cineva ce cu fierbinte credinţă începe viaţa cea bună, să-l întâmpine pe el cu înfricoşate feluri de ispite, ca, de aici speriindu-se, din cea bună înaintevoire să se depărteze. Dar Dumnezeu îngăduie să fii ispitit astfel ca prin stăruinţă să baţi la uşa Lui, şi prin frica celor necăjicioase să se semene pomenirea Lui în cugetul tău; şi aşa apropiindu-te de El prin rugăciuni, inima ta să se sfinţească cu cea de-a pururea pomenire a Lui; şi, rugându-te Tu, El va

155

auzi, şi vei înţelege că Dumnezeu este Cel ce te scoate pe tine; şi vei simţi pe Cel ce te-a plăsmuit pe tine că te întăreşte şi te păzeşte. Că acoperământul şi Pronia lui Dumnezeu înconjoară pe toţi oamenii, dar nu se vede decât de cei ce s-au curăţit pe eişi de păcat şi fără curmare întru Dumnezeu au cugetarea; iar Pronia şi ajutorul lui Dumnezeu se arată mai vârtos acestora atunci când vor intra în ispită mare pentru adevăr; şi atunci lucrător foarte îl vor simţi pe acesta [ajutorul] cu simţirea minţii.

Oarecari însă l-au văzut pe acesta şi cu ochi trupeşti, cunoscându-l după măsura ispitelor; şi, cunoscând ajutorul, de aici s-au sculat întru bărbăţie, precum ne învăţăm de la Iacov, de la Iisus al lui Navi, de la cei trei tineri, de la Petru Apostolul şi de la ceilalţi sfinţi care s-au nevoit pentru Hristos: cărora în vederea ochilor li se arăta nu chip omenesc, îndrăzneţi făcându-i şi gătindu-i către blagocestie. încă [ne învăţăm] şi de la Părinţii care au locuit pustia şi pe draci i-au gonit dintr-însa şi sălăşluire a îngerilor au săvârşit-o, care adeseori erau cercetaţi de sfinţii îngeri, care în multe feluri îi sprijineau pe dânşii, ajutându-le şi întărindu-i întru toate, care şi din ispite îi izbăveau, din cele ce le veneau asupră-le de la sălbăticia dracilor. Dar încă nici până acum nu se depărtează de oameni ajutorul lui Dumnezeu: de la cei adică ce cu totul s-au dat pe sine-şi spre plăcerea Lui, ci aproape este de toţi cei ce-L cheamă pe Dânsul.

IV.

A Sfântului Maxim

Pentru cinci pricini zice-se că suntem sloboziţi de Domnul a fi luptaţi de draci: prima pricină, zice-se, este ca, războindu-ne de ei şi împotrivărăzboindu-i, să venim întru dreapta-socoteală a virtuţii şi a răutăţii241, iar a doua, ca, prin război şi osteneală câştigând virtutea, întărită şi necăzută să o avem, iar a treia, ca, sporind întru virtute, să nu cugetăm înalt, ci să ne învăţăm a cugeta

241 Să putem face adică deosebire clară între ele.

smerit, iar a patra, ca, după ce am gustat din răutate, cu ură desăvârşită să o urâm, iar a cincea, cea mai presus de toate, făcându-ne nepătimaşi, să nu uităm de neputinţa noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat.

V.

Din Pateric

1. Un frate, bântuindu-se de dracul, s-a dus către un stareţ oarecare şi i-a vestit lui ispitele pe care le răbda; şi i-a zis lui stareţul: „Frate, să nu te spăimânteze ispitele cele ce ţi se întâmplă ţie; că, pe cât văd vrăjmaşii sufletului suindu-se şi atingând pe Dumnezeu, pe atâta se fac mai cumpliţi, topindu-se de pizmă; dar cu neputinţă este ca Dumnezeu să nu fie de faţă, şi îngerii Lui în vremea când se ispiteşte omul, şi să nu-i întindă mână de ajutor. Deci tu să nu încetezi pururea către Dânsul a ridica ochii şi cu smerenie a-L chema pe Dânsul spre ajutor, încă şi împreună luând în cuget întru ispită nebiruita Lui putere, neputinţa noastră şi cruzimea vrăjmaşului, şi aşa degrab câştigi ajutorul lui Dumnezeu.

2. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum trăitorii din lume, de post lenevindu-se şi de rugăciune nepurtând grijă, de privegheri depărtându-se, de toată hrana săturându-se, după toate poftele lor făcând întru a da şi a lua [negustorie], mâncându-se unii pe alţii, cheltuind mare parte din zi cu făgăduinţe [jurăminte] mincinoase, cum se face dar că aceştia nu cad, nici nu zic «am greşit», nici nu se osebesc pe sine-şi242 de la Sfânta împărtăşire? Iar noi, călugării, la posturi, la privegheri şi la culcări pe jos şi la uscate mâncări de-a pururea fiind pironiţi, şi de toată odihna trupească lipsiţi, plângem şi ne tânguim şi zicem «am greşit» şi «suntem vinovaţi Gheenei»?"

Iar bătrânul, după ce a oftat puţin, a zis: „Bine ai zis, frate, cum că mirenii nu cad; căci, o dată căzând cu cădere vestită şi cumplită, nu se mai pot scula; dar ei nici nu au de unde să cadă, petrecând, din multa

242 Sau „nu se dau înapoi de la...”

156

necunoştinţă, întru cea dintâi cădere, neştiind nici măcar că au căzut. Dar ce grijă este Diavolului să se lupte cu cei ce zac jos? Iar călugării, arătat oştindu-se împotriva vrăjmaşului, de-a pururea se luptă cu dânsul; iar pentru aceasta uneori biruiesc, iar alteori se biruiesc; şi nu încetează căzând şi sculându-se: necăjind şi necăjindu-se, lovind şi lovindu-se, până când îl vor birui pe dânsul cu harul lui Dumnezeu şi neputernic pe el întru dânşii şi slab îl vor face. Căci, atunci când în chip desăvârşit se vor fi împăciuit cu Dumnezeu, îndulcindu-se de-a pururea înlăuntru de blândeţea Lui şi de bucurie, atunci dar se vor odihni".

3. Zis-a Avva Pimen către Avva Ioan Colovul că a rugat pe Dumnezeu şi s-au ridicat patimile de la el, şi s-a făcut fără de grijă; şi, ducându-se, a spus unui stareţ, zicând: „Mă văd pe sine-şi odihnit şi niciun război având". Şi i-a zis lui stareţul: „Du-te şi roagă pe Dumnezeu ca să-ţi vină ţie război, căci sufletul prin războaie sporeşte". Şi s-a rugat, şi i-a venit lui război, şi nu s-a mai rugat ca să-l ridice pe el de la dânsul, ci zicea: „Doamne, dă-mi răbdare întru războaie".

4. Zis-a Avva Coprie: „Fericit cel ce rabdă osteneala cu mulţumită". Acelaşi, bolnav fiind de multă vreme, zăcea pe pat, şi aşa mulţumea şi-şi tăia voia sa.

5. Zis-a un stareţ: „Un frate se bântuia de nouă ani de un gând, şi, din evlavie, se judeca pe sine, zicând «am pierdut sufletul meu», socotindu-se pe sine-şi pricină a bântuielii. Iar mai pe urmă, îngreuindu-se şi deznădăjduindu-se ca şi cum nu s-a folosit pentru mântuirea sa, a zis: «De vreme ce am pierit, mă duc în lume». Şi pe când se pornea să se ducă, i-a venit lui glas pe cale, zicând: «Cei nouă ani întru care ai fost bântuit ţi-au gătit (solit) ţie cunună; pentru aceea, întoarce-te la locul tău şi te voi uşura de gânduri». Şi, întorcându-se fratele, a aflat odihnă. De unde ne învăţăm că războaiele ne solesc cununi".

6. Zis-a un stareţ: „La începutul lepădării călugărilor, diavolii nu sunt sloboziţi a bântui silniceşte pe om, ca nu, speriindu-se şi spăimântându-se de lucru, îndată să se întoarcă în lume; iar când prin vreme şi lucru va spori călugărul, atunci sunt lăsate asupra lui războaiele trupeştilor pofte şi ale celorlalte îndulciri, încă poate şi ale mâniei şi ale urii şi ale altor patimi. Iar atunci nevoie are omul de a se smeri şi a plânge: pe sine însuşi osândindu-se şi prihănindu-se, şi aşa prin ispite se învaţă îndelunga-răbdare, iscusinţa şi dreapta-socoteală, iar de aici aleargă către Dumnezeu cu lacrimi. Iar unii, tulburându-se din pricina lucrului şi de nesuferită mâhniciune îngreuindu-se cu totul, s-au pogorât întru adâncul deznădăjduirii, şi cu inima iarăşi în lume s-au întors, iar alţii şi cu trupul. Iar noi, fraţilor, niciodată să nu ne deznădăjduim sau să ne împuţinăm, ci vitejeşte şi cu îndelungă-răbdare să răbdăm ispitele, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate cele ce ni se întâmplă nouă. Căci mulţumirea cea către Dumnezeu dezleagă toate măiestriile vrăjmaşului.

Că aşa cum cel ce are mâinile unse cu smoală (de corăbii) nu le poate curăţa altfel decât prin untdelemn (de măsline), tot aşa şi noi, întinându-ne de păcat, prin mila şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos iarăşi ne curăţim. Deci, către Dânsul întru toată ispita să ne apropiem şi ajutorul cel de la Dânsul cu întindere să-l cerem, mulţumind pentru toate; şi aşa vom vedea pe vrăjmaşul biruit cu lesnire şi slab şi neputernic făcut către noi".

7. Zis-a un stareţ: „Dacă rele făcând noi, Dumnezeu ne iartă îndelung, răbdând faţă de noi, nu cu mult mai vârtos ne va ajuta de vom vrea să facem cele bune?"

VI.

A Sfântului Efrem

Cel ce voieşte să placă lui Dumnezeu şi prin credinţă să se facă moştenitor al Lui şi fiu al lui Dumnezeu născut din Duhul Sfânt să se numească, înainte de toate, să se apuce de răbdare şi de îndelungă-răbdare, şi aşa nevoile şi necazurile cele ce-l întâmpină, vitejeşte şi cu mulţumire să le sufere, fie ele boale trupeşti, patimi, ocări, defăimări de la oameni sau felurite războaie nevăzute aduse asupra sufletului de duhurile vicleşugului, de la cele adică ce voiesc a-l aduce pe acesta la

157

slăbănogire şi la împuţinare şi a nu-l lăsa să intre în viaţă [cu Hristoscălugărească], însă Dumnezeu lasă cu iconomisire ca fiecare să se lămurească în felurite ispite, ca cei ce din tot sufletul îl iubesc pe El arătaţi să se facă, dacă pe toate cele aduse asupră-le de la vicleanul vitejeşte şi cu mulţumite le rabdă, şi de nădejdea cea către Dânsul şi de credinţă nu se depărtează, ci totdeauna pe izbăvirea de cele mâhnicioase prin har întru credinţă şi întru răbdare multă o aşteaptă. Astfel, prin aceasta vor putea suferi toată ispita şi dobândi făgăduinţa, vrednici împărăţiei făcându-se şi ei, ca cei ce au mers pe urmele sfinţilor celor din veac şi a Domnului însuşi, şi care cu dânşii s-au făcut părtaşi nu numai pătimirilor Lui ci şi slavei.

Că socoteşte şi vezi cum din început Părinţii, adică Patriarhii, Proorocii, Apostolii şi Mucenicii, prin calea necazurilor şi a ispitelor trecând, şi pe toate cele anevoie cu stăruinţă şi cu bucurie răbdându-le pentru nădejdea cea aşteptată a dării de plată, aşa au putut plăcea lui Dumnezeu, precum zice şi Scriptura: Fiule, dacăte-ai apropiat să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, îndreptează-ţi inima ta şi stăruie, adică priveşte spre Dumnezeu şi cu nădejdea cea întru Dânsul întăreşte-ţi vinele (Sirah 2: 1-2). încă şi Apostolul: Dar de sunteţi fără de certare, căreia toţi s-au făcut părtaşi, iată dar că sunteţi feciori din curvie, şi nu fii (Evr. 12: 8). Iar în altă parte zice: „Pe toate cele aduse asupra ta, pe toate ca pe nişte bune primeşte-le, ştiind că nimic nu se face fără Dumnezeu"243. Iar Domnul fericeşte pe cei ce se nevoiesc pentru Dânsul şi cumplite foarte pătimesc: sau în chip arătat de la oameni, sau într-ascuns de la duhurile răutăţii, cele ce împotrivă se nevoiesc, precum s-a zis, către sufletul cel ce iubeşte pe Dumnezeu, care felurite necazuri aduc asupră-i spre a-i opri acestuia intrarea în viaţă, a celui ce alunecă în împuţinare şi în deznădejde. Deci ispitele osebesc sufletele cele ce iubesc pe Dumnezeu de cele ce nu iubesc, arătând care suflete sunt vrednice şi care nevrednice de Dânsul.

Deci, mai-nainte de toate, tot sufletul ce voieşte să se facă plăcut înaintea lui

243 Referinţă neidentificată.

Dumnezeu trebuie să ţină vitejeşte răbdarea şi nădejdea; şi aşa va putea răbda şi trece de toată ridicarea asupră şi bântuiala vicleanului. Că Dumnezeu nu va lăsa pe sufletul ce nădăjduieşte într-însul şi-L aşteaptă, să fie astfel ispitit până într-acolo încât, îngreuindu-se peste ceea ce poate, să vină întru deznădăjduire. Nici, iarăşi, vicleanul nu bântuie şi necăjeşte sufletul pe cât voieşte, ci, atâta cât îi este îngăduit lui de Dumnezeu că ştie Plăsmuitorul nostru cât trebuie a intra sufletul nostru în ispitire şi în lămurire -, pe atâta îl sloboade.

Că dacă olarul care plăsmuieşte vasele ştie cât trebuie să le lase în foc că, de nu vor trece prin foc, nu se vor face trebuincioase oamenilor şi nu le lasă în cuptor mai multă vreme decât trebuie, ca nu cumva, arzându-se foarte, să se strice, nici iarăşi, în lipsă fiind, să le scoată, ca nu asemenea lesne-sfărâmate şi netrebnice să fie; încă şi celor de sub jug, nu tuturor deopotrivă, ci după puterea fiecărui dobitoc punem sarcina; iarăşi, corabia are oarecari semne prin care arată până unde, primind povara, fără vătămare va putea naviga.

Deci, dacă întru cele arătate şi stricăcioase Dumnezeu a dat oamenilor atâta cunoştinţă şi socoteală, ca fără de greşeală să le ocârmuiască [lucreze] pe ele, nu cu mult mai vârtos Dătătorul înţelepciunii şi al priceperii ştie de câte şi de ce fel de ispitiri au trebuinţă sufletele cele ce voiesc a-I plăcea Lui, ca binetrebuincioase şi îndemânatice către împărăţia cerurilor să se facă? Că precum în felul cânepii nu este de bună-treabă a se face dintr-însa într-alt chip porturi [haine] subţiri, de nu mult se va meliţa244, şi pe cât se căzneşte şi se aspreşte, pe atâta mai curată şi mai îndemânatică [spre porturi] se face, tot aşa şi sufletul cel iubitor de Dumnezeu, întru multe ispite şi necazuri fiind cerc[et]at, răbdând vitejeşte, se subţiază şi mai curat şi mai de treabă se face întru lucrarea cea duhovnicească, iar la sfârşit, după ce a intrat cu bucurie în împărăţia cerurilor, va fi moştenitor al chemării celei cereşti a bunătăţilor în vecii cei netrecuţi.

244 Meliţa este o unealtă primitivă din lemn, numită şi frângător sau zdrobitor, prevăzută cu cuţite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru. Cu ea se zdrobesc tulpinile de in şi cânepă pentru a se alege fuiorul.

158

PRICINA pricina a treizecea

Că nu se cuvine a da vina pe draci în toate cele ce greşim, ci pe noi înşine, pentru că pe cei ce iau aminte, mare fiind ajutorul cel de la Dumnezeu, dracii nu-i pot vătăma; şi cum că Dumnezeu sloboade războaie după puterea oamenilor.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Antonie: „Dumnezeu nu lasă războaiele asupra neamului acestuia ca asupra celor de demult, că ştie că neputincios este şi nu suferă"245.

2. întrebat-a Avraam, ucenicul lui Avva Agathon, pe Avva Pimen, zicând: „Ce să fac, că foarte mă luptă dracii?" Şi a răspuns stareţul: „Pe tine te luptă dracii? Atâta vreme cât facem voile noastre, ei nu se luptă cu noi, că voile noastre s-au făcut draci, şi acestea sunt cele ce ne necăjesc pe noi, ca să le împlinim pe ele. Iar de voieşti a şti cu cine s-au luptat dracii, află că cu Moise şi cu cei asemenea".

3. Un frate a întrebat pe Avva Pamvo: „Pentru ce mă opresc pe mine dracii a face bine aproapelui?" Şi i-a răspuns stareţul: „Nu zice aşa, iar de nu, faci mincinos pe Dumnezeu, ci mai vârtos zi: «Nicidecum nu voiesc să fac milă». Că, înainte-apucând, a zis Dumnezeu: Datu-v-am vouă putere a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10:19)246 ".

245 Din alte apoftegme aflăm că, uneori, lipsa războiului duhovnicesc îngăduit de Dumnezeu pentru sporirea nevoitorului era pricină de încetare a sporirii acestuia, astfel că unii monahi cereau de la Dumnezeu să nu ia războiul de la ei sau să-l aducă înapoi. O îndepărtare desăvârşită a războiului duhovnicesc din viaţa creştinilor în general precum se întâmplă adesea azi e una cu părăsirea noastră de Dumnezeu şi lăsarea la mâna Satanei, care, precum se zicea undeva mai-nainte, şi el la rândul lui renunţă la războiul cel asupra noastră, socotindu-ne deja pierduţi în prăpastia lenevirii, akediei şi a altor patimi subţiri ca acestea, prin care ne mişcăm ca un ceas mecanic întors periodic de acesta, ori de câte ori este nevoie.

246 Fratele pare, deci, să fi fost oprit de la a face bine aproapelui de lipsa milei, de inima împietrită de patimi.

Avva Pamvo zice încă că Dumnezeu, din mila Lui faţă de oameni a dat şi acestora din puterea Sa pentru a călca peste lucrarea vrăjmaşului, făcând prin aceasta şi bine aproapelui, iar aceea că, chipurile, nu putem face bine aproapelui nu e (sau e mai puţin) de la draci, ci de la necredinţa în puterea dată de Dumnezeu, în neluarea-aminte faţă de darul Lui.

4. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe: „Ce voi face pentru patimi şi pentru draci?" Şi a zis stareţul: „Fiecare din noi se ispiteşte de pofta sa".

5. Zis-a Sfânta Singlitichia: „Pe cât sporesc nevoitorii, pe atât mai tari se fac cei cu care se luptă".

6. Odinioară, luptat foarte a fost Avva Moise spre curvie; şi, nemaiputând şedea în chilie, s-a dus şi a vestit lui Avva Isidor; iar bătrânul l-a rugat să se întoarcă în chilia sa, iar el n-a primit, zicând: „Nu mai pot, Avva". Şi, luându-l pe dânsul cu sine, l-a suit pe casă şi i-a zis lui: „Ia aminte spre apus!" Şi, luând aminte, a văzut mulţime de draci, şi erau tulburaţi, gâlcevindu-se ca să dea război. Şi i-a zis lui iarăşi Avva Isidor: „Priveşte şi către răsărit". Şi, căutând, a văzut nenumărate mulţimi de sfinţi îngeri slăviţi. Şi i-a zis lui bătrânul: „Iată, aceştia sunt trimişi sfinţilor de Domnul spre ajutor, iar cei de la apus sunt cei ce bat război cu dânşii, şi vezi dar că cei ai noştri sunt mai mulţi; pentru aceasta, smereşte-te şi nu te mai teme". Şi aşa, mulţumind Avva Moise lui Dumnezeu, a luat îndrăzneală şi s-a întors în chilia sa.

7. Zis-a un stareţ: „La începutul lepădării călugărului diavolii nu sunt sloboziţi a bântui silniceşte pe om, ca nu speriindu-se şi înspăimântându-se spre aceasta, îndată să se întoarcă în lume. Iar când prin vreme şi lucru va spori, atunci se ating de dânsul războaiele trupeştilor pofte şi dulceţi, iar scârbindu-se, nevoie are a se smeri şi a plânge, şi pe sine-şi a se osândi şi a se prihăni pentru cele ce a greşit şi greşeşte. Şi aşa, prin

159

ispitele acestea se învaţă răbdarea, iscusinţa şi dreapta socoteală. Şi de aici aleargă către Dumnezeu cu lacrimi, iar El va dezlega toate măiestriile vrăjmaşului, şi puţin câte puţin îl aduce pe el întru odihnă. Unii însă, împuţinându-se, fie s-au omorât pe eişi, fie s-au întors în lume, fiind înghiţiţi de mâhniciune.

II.

A lui Avva Cassian

Zis-a Avva Serin că nu toţi dracii pun deodată toate patimile în gândul oamenilor, ci fiecare dintre patimi are osebite şi hotărâte duhuri care le pun pe acestea în gând. Unele duhuri întru necurăţie şi întru întinăciunile dulceţilor şi întru împuţiciuni se veselesc, altele, întru huliri, altele se bucură întru iuţime şi turbare [nebunie], altele, întru slava deşartă, iar altele, întru mândrie, şi fiecare din aceste duhuri adeseori iubeşte a pune gând ceea ce vede că primeşte şi sufletul cu dulceaţă.

Şi nu pe toţi deopotrivă îi supără, nici tuturor în acelaşi fel le seamănă răutatea lor, ci în chip schimbat, după îndemânările vremilor247, a feţelor şi a locurilor, şi aşa se ajută unii pe alţii, sau dau loc altora, nepăzind prea mult potriveala şi rânduiala între ei că zice: Căuta-vei la cei răi pricepere şi nu vei găsi; că vrăjmaşii noştri sunt neînţelegători (Is. 56:11; Deut. 32:31). însă spre războiul cel împotriva noastră puţină îngăduială tot dau unii altora, dând loc şi vremilor şi locurilor, precum s-a zis. Că nimeni nu poate deodată să fie batjocorit de slava deşartă şi de pofta curviei a se înfoca, nici de mândrie a se umfla, nici de îmbuibarea pântecelui a se smeri248, nici cu râsurile şi hohotele pruncilor a se desfăta, şi aşa, deodată, a se zădărî cu boldurile iuţimii; ci denevoie este ca fiecare dintre duhuri să-şi păzească rânduiala sa şi aşa să-l biruiască pe om, iar când acesta se va face biruit, altui duh, mai cumplit, îi lasă luptarea.

247 Circumstanţial, după prilejurile oferite de vremi.

248 Aici în sensul negativ al termenului, adică a ajunge într-o oarecare stare de jos, bolnăvicioasă, precară, în urma îmbuibării.

încă trebuie să ştim şi aceasta: că nu toţi dracii au aceeaşi sălbăticie sau aceeaşi vârtute, ci osebită le este lor, împreună cu lucrarea, şi puterea, şi osebirea poftirii. Căci, cu nevoitorii lui Hristos cei ce încep fapta bună dar încă sunt slabi, şi duhurile ce-i luptă sunt mai slabe, dar când acestea din urmă se biruiesc, după treaptă de-a pururea mai mari luptători le urmează acestora. Căci, dacă nu s-ar fi făcut nevoia luptei după măsura puterii omeneşti, nimeni dintre nevoitori n-ar fi putut răbda cumplita sălbăticie a atât de multor războinici ca aceştia, şi nici pândirilor celor cu vicleşug nu ar fi putut omul a le sta împotrivă de n-ar fi şezut înaintea nevoinţei acestora Iubitorul de oameni, Mijlocitorul şi Dătătorul de nevoinţă249 şi Judecătorul Hristos, potrivind luptările cu puterea noastră, şi oprind pornirile cele covârşitoare ale vrăjmaşului, şi înapoi întorcându-le, şi nelăsându-ne pe noi, după cea scrisă a fi ispitiţi peste puterea noastră (I Cor. 10:13) -, ci punând împreună cu ispita şi margine, ca să putem suferi.

Această luptă şi înşişi dracii nu fără de osteneală şi durere credem că o săvârşesc, căci şi aceştia au oarecare grijă şi mâhnire, mai vârtos când se lovesc în luptă cu oarecari bărbaţi mari şi răbdători. La acestea mărturiseşte şi Apostolul, zicând: Nu ne este nouă lupta către sânge şi către trup, ci către începătoriile, către Stăpâniile (Ef. 6: 12) şi celelalte. Şi iarăşi: Aşa lovesc, nu ca bătând văzduhul (I Cor. 9: 26). Şi în alt loc: Nevoinţa cea bună m-am nevoit (II Tim. 4: 7). Iar unde este nevoinţă şi luptă şi ceartă, de nevoie este să se facă în amândouă părţile şi grijă, şi osteneală, şi durere. Şi, precum noi ne bucurăm atunci când îi biruim pe dânşii, iar biruindu-ne, ne mâhnim, tot aşa pătimesc250 şi aceia. Iar spre cele ce, mult trudindu-se, nu vor putea asupra noastră, ci biruiţi vor fi, ruşinea biruirii care ne aştepta pe noi se întoarce la dânşii, ca să se plinească cea scrisă: Întoarce-se-va durerea lui pe patul lui

249 Pentru sensul exact al acestei numiri, vezi nota de la Pricina a şasea 11,1.

250 Sau: „tot aşa experiază şi aceia”. La Sfinţii Părinţi, şi bucuria, şi mâhniciunea sunt pătimiri, dar fiecare e experiată (pătimită) în felul ei.

160

(Ps. 7:16) şi iarăşi: Cursa pe care a ascuns-o să-l prindă pe el (Ps. 34: 8).

Pe acestea toate ştiindu-le şi Proorocul David, şi nevăzutul război cu ochii cei dinăuntru privindu-l, şi ştiind că vrăjmaşii se bucură pentru căderea noastră, zice către Dumnezeu: Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu «întăritu-m-am asupra lui». Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clătina (Ps. 12: 3-4). Şi iarăşi: Să nu se bucure de mine cei ce mă vrăjmăşesc pe mine cu nedreptate; nici să zică în inimile lor: bine, bine e sufletului nostru! Nici să zică: înghiţitu-l-am pe dânsul (Ps. 34: 22, 28). încă şi de ruşinea lor de care, atunci când sunt biruiţi, se ruşinează, vorbind către Dumnezeu, cânta: Să se ruşineze şi să se înfrunte cei ce caută cele rele mie (Ps. 34: 6). încă şi Ieremia: O, de s-ar ruşina vrăjmaşii mei, iar eu să nu mă ruşinez. Adu peste dânşii urgia mâniei Tale, şi îndată cu sfărâmare sfărâmă-i pe ei (Ier. 17:18); şi, cu adevărat, atunci când vor fi biruiţi de noi, dracii îndoit se vor sfărâma. O dată adică pentru că oamenii, după ce odată au avut sfinţenie, au pierdut-o, iar a doua pentru aceea că, deşi sunt duhuri, de cei trupeşti şi pământeşti se biruiesc.

III.

A Sfântului Maxim

Unii zic că răul n-ar fi fost [dintru-nceput] întru cele ce sunt, de n-ar fi fost altă putere oarecare care să ne tragă pe noi spre dânsul; iar aceasta nu este alta decât lenevirea251 lucrărilor celor după fire ale minţii. Pentru aceasta, cei ce au sârguinţă întru acestea pururea fac cele bune, iar pe cele rele niciodată. Deci, de voieşti, dă brânci lenevirii şi izgoneşte răutatea, care e o greşită socotire a

251 âpiteia = negrija, neglijarea. Se întăreşte aceea că omul poate cădea în ispită şi fără şoptirea vrăjmaşului. Lenevirea, zice apoi, slobozeşte răutatea, în general, care e o socotire greşită a noimelor sau a raţiunilor/sensurilor lăsate de Dumnezeu omului şi făpturii de obşte, căreia îi urmează, ca o consecinţă, reaua-întrebuinţare a lucrurilor. S-ar putea cugeta că drumul de la lenevire la răutate e asfaltat şi împodobit cu felurite înlesniri de către vrăjmaş, care ne rătăceşte pe acesta precum voieşte.

noimelor, căreia îi urmează reaua-întrebuinţare a lucrurilor. Lucrarea firească a părţii celei cuvântătoare [raţionale] din noi este aceea ca ea să se supună raţiunii Dumnezeieşti, şi aşa să fie stăpânind asupra părţii iraţionale cei dintru noi. Să se păzească dar în toate această rânduială, şi aşa nici răul nu va fi în cele ce sunt, nici vreo putere care să-l tragă spre rău nu va fi.

IV.

Din Pateric

1. Se zicea despre Avva Isaia că a luat odată un sac şi s-a dus la arie şi a zis lucrătorului de pământ: „Dă-mi grâu". Iar el i-a zis lui: „Seceraşi şi tu ceva, Avva?" Zis-a bătrânul: „Ba". Zis-a plugarul: „Dar cum vrei tu să iei grâu fără să fi secerat?" Răspuns-a stareţul: „Deci, dacă cineva nu seceră, nu va lua plată?" Zis-a plugarul: „Nu". Şi aşa s-a dus stareţul; iar fraţii, văzând ce a făcut, i-au făcut lui metanii, rugându-l să le spună pentru ce a făcut aceasta. Şi le-a răspuns lor bătrânul: „Spre pildă am făcut aceasta: că, dacă cineva nu va lucra, nu ia plată de la Dumnezeu".

2. Un bătrân oarecare şedea în pustie; acesta avea chilia la douăsprezece mile depărtare de apă. Şi, ducându-se într-o zi ca să ia apă, s-a împuţinat şi a zis: „Ce trebuinţă este de atâta osteneală? Voi veni şi voi petrece aproape de apă". Şi, zicând aceasta întru sine-şi, a simţit pe oarecine urmându-i; şi, întorcându-se, a văzut pe cel ce-i urma numărând paşii lui. Şi l-a întrebat pe el bătrânul, zicând: „Cine eşti?" Iar el i-a zis: „Sunt îngerul Domnului, şi am fost trimis să număr paşii tăi şi a-ţi da ţie plata". Şi, auzind bătrânul aceasta, bine-însufleţindu-se, se făcu mai osârdnic şi, de aici, se retrase încă cinci mile mai înlăuntrul pustiei, fiind acum la şaptesprezece mile depărtare de apă".

3. Se spunea despre Avva Herimon cel din Schit că peştera lui era la patruzeci de mile depărtare de biserică, iar apa şi lunca de unde afla smicele era la douăsprezece. Dar, dintru atâta osteneală pentru aflarea rucodeliei sale şi a apei, stareţul nu s-a împuţinat, şi nici spre a veni duminica la biserică, precum este obiceiul.

161

pricina a treizeci şi una

Se cuvine ca cel ce se apropie de nevoinţa călugărească, după ce din destul se va iscusi spre faptele bune, atunci să se îmbrace cu hainele călugăreşti; şi că schima cinstită este, de suflet-folositoare şi de mântuire.

I.

Din viaţa Sfântului Ioanichie

Când Minunatul Ioanichie se afla în cel de-al doisprezecelea an al locuirii sale în pustie, i s-a descoperit lui de sus ca să se depărteze de acolo şi să vină şi să se sălăşluiască în mănăstioara [schitul] ce se cheamă Eristi, şi încă să se îmbrace cu hainele călugăreşti (că deşi se dăduse şi mai-nainte nevoinţelor celor mari ale călugăreştii schime, cu toate acestea, ele erau numai [simple] deprinderi252). Şi, venind vara, a mers la mănăstioara de care s-a zis, unde cele descoperite lui le-a încredinţat lui Ştefan, egumenul călugărilor celor dintr-însa. Iar a doua zi, fără a se îngriji de altceva, îi citeşte acestuia moliftele cele obişnuite şi sfintele grăiri253, după care îl îmbracă în rasa călugărească. Deci cel ce călugăreşte trăia şi mai-nainte de schimă, îmbrăcându-se cu o astfel de schimă a călugărilor, de la nevoinţele cele dinainte s-a gătit pe sine-şi către unele mai mari, dându-se pe sine într-o petrecere şi mai aspră.

II.

Din viaţa Cuviosului Alipie

Vestea despre Marele Alipie l-a făcut pe acesta atât de cunoscut pretutindenea, încât, pentru aceasta, multe suflete a chemat la pocăinţă, nu numai de bărbaţi ci şi de femei. Iar de vreme ce aceştia nu se puteau lesne număra, a ridicat două case aflate la o oarecare depărtare una de alta, întru care erau

252 Lit. exerciţii, nevoinţe pregătitoare.

253 LfpoXoyîaa. Vorbeşte poate de ierurgii, osebite rugăciuni sau sfaturi duhovniceşti. Trad. neogr. redă prin „rânduielile tunderii”.

despărţite trupurile amânduror firilor (deşi nu se poate zice că şi duhurile), dând canon şi poruncă cuvioaselor ca să nu se arate niciodată feţelor bărbăteşti, nici să le privească vreodată. Iar ele atât de mult s-au îngrijit de porunca aceasta, încât, chiar de multe ori şi dându-se voie de cuviosul după oareşicare întâmplare sau deznădăjduire de viaţă254 ca să se arate celor ce le-au născut după trup, ele n-au primit, vrând astfel să arate că porunca cea părintească [a cuviosului] este mai mare decât cea firească [dorul pentru părinţii lor].

Cu acestea se sălăşluia şi maica cuviosului; aceasta urma acelaşi canon cu celelalte, iar de împărtăşirea de schimă nu se pleca, măcar că era minunată după fapta bună, precum în altele [alte scrieri] a arătat cuvântul; şi, deşi feciorul ei de multe ori o ruga, ea era neascultătoare, zicând că în mănăstire slujirea e tot una cu călugăria. Dar un oarecare vis dumnezeiesc de îndată o a făcut pe aceasta plecată, încât de aici a făcut şi rugăciune fierbinte către fecior.

Că i s-a părut că aude în somn o viersuire oarecare a acestor sfinte femei ce cântau; apoi a simţit cu duhul că voieşte a alerga în casa unde aceste femei cântau ca într-o horă, voind şi ea să se facă una dintre ele. Dar cel căruia i se încredinţase poarta nu i-a îngăduit să intre, zicându-i că ei, care nu se împărtăşise de aceeaşi schimă cu ele, nu-i este cu putinţă să se alăture slujitoarelor lui Dumnezeu. Ruşinându-se ea de acelea şi tulburându-se, somnul i s-a risipit; şi, îndată apropiindu-se de sfântul, i-a povestit lui vedenia, şi tare se ruga să dobândească lucrul pe care mai-nainte cu

254 Trad. neogr. redă această expresie (diroyviooii;) prin „moarte”.

162

multă împotrivire îl oprea; iar de aici înainte se făcu şi ea părtaşă schimei celorlalte, cu care de mult se asemăna în chipul vieţii şi al nevoinţei; aceasta şi multe seminţe ale dreptăţii semănând, acum din roadele cele nestricăcioase se îndulceşte.

III.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „Credeţi-mi mie, fraţilor, celui ce grăiesc, că pe cât de mare laudă şi slavă este unui împărat ce se leapădă de lume şi se face monah, pe atât de mare ruşine este unui monah care-şi leapădă schima şi se face împărat; pentru că cele gândite sunt mai cinstite decât cele simţite".

2. Un stareţ mare s-a făcut mare văzător cu duhul [cu multă dreaptă-socoteală] şi a adeverit aşa: „Puterea pe care o am văzut stând la Luminare [Botez], pe aceeaşi am văzut-o şi la îmbrăcarea monahului care-şi lua schima".

IV.

A Sfântului Efrem

Frate, nu te împuţina în vremea în care petreci până vei lua schima; că unora vrăjmaşul le pune poftă necuvântătoare de a se învrednici de schimă afară de vreme; dar tu, iubitule, ca cel ce te sârguieşti a plăcea lui Dumnezeu, îndelung-rabdă şi ascultă pe Apostolul grăind: Deşi poţi să fii slobod, mai mult te supune (I Cor. 7: 21). Priveşte încă şi la neamurile cele de demult, că toţi sfinţii prin îndelungă-răbdare şi stăruinţă au dobândit făgăduinţele, şi aşa mângâie-te pe sine-ţi în fiecare zi, ca împreună-moştenitor cu dânşii să te afli în împărăţia cerurilor.

Socoteşte dar şi pe Patriarhul Iacov: au n-a slujit el paisprezece ani lui Laban Sirianul pentru Rahila în Mesopotamia, suferind arşiţa zilei şi gerul nopţii? Aşijderea şi Iosif cel iubit: au n-a slujit destui ani în pământ străin? Că scris este: Şi era Iosif de şaptesprezece ani păscând oile cu fraţii săi (Fac. 37: 1). Apoi zice: Şi era Iosif de treizeci de ani când a stătut înaintea lui Faraon (Fac. 41: 46). Şi Moise, robul lui Dumnezeu, patruzeci de ani a nemernicit în pământul lui Madiam, iar fiii lui Israil după patruzeci de ani au intrat în Pământul Făgăduinţei; şi, mainainte de aceştia, vezi-l pe Avraam şi socoteşte după câţi ani a câştigat făgăduinţa; încă şi toţi sfinţii, îndelung-răbdând, au câştigat făgăduinţele. Deci şi tu aşteaptă întru smerenie pe Domnul, şi la vreme bine-primită te va înălţa, şi va scoate ca lumina dreptatea ta, şi judecata ta ca amiază-zi.

Iar de te-ai învrednicit sfântului veşmânt călugăresc, nu te înălţa deasupra celor ce rămân pentru anul viitor, căci fapta bună este aceea a nu i se părea cuiva că este cel dintâi [înaintea altora], ci a răbda până în sfârşit. Deci, luând schima, să nu zici întru sine-ţi „acum m-am izbăvit de păcate", ci mai vârtos mai mult te osteneşte întru faptele bune, ca nu cumva să te păgubeşti mult pe sine-ţi. Că până acum, de multe ori, din dorirea schimei celei mari, nu te-ai lenevit de mântuirea ta; până acum în bolta cea mai dinafară ai fost, iar acum ai intrat în bolta cea mai dinlăuntru.

De acum se va arăta cu de-amănuntul de care cale doreşti: de cea largă, care duce la pierzare, sau de cea strâmtă şi necăjicioasă, ce duce în viaţa veşnică. Deci nu te lenevi de sine-ţi, ca să nu pierzi şi cele pentru care te-ai ostenit; niciodată să nu voieşti a ieşi din chilie fără mantie, măcar de-ar fi şi un lucru ce te-ar pune pe mare grabă, ci, pe aceasta punând-o în jurul tău, aşa să ieşi, că podoabă îţi dă ţie; căci ruşine este călugărului a umbla ca un tânăr oarecare cu dulama goală şi cu tunica, că scris este: încinge-te şi pune încălţămintea ta, şi îmbracă haina ta, şi vino după mine (Fapte 12: 8).

V.

A lui Avva Isaia

Până ce Domnul nostru Iisus Hristos n-a tămăduit toate patimile omului pentru care a venit, nu S-a suit pe Cruce; căci, până să vină Domnul în trup, omul era orb şi mut, slăbănog, surd, lepros şi şchiop şi omorât

163

întrude toate cele din afara firii. Iar când a făcut milă şi a venit pentru noi, a ridicat pe cel mort şi a făcut pe cel şchiop să umble, pe cel orb a vedea, pe cel mut a grăi şi pe surd a auzi, şi aşa a sculat pe om nou, slobod de toată neputinţa; şi atunci S-a suit pe Cruce. Şi a spânzurat cu sine doi tâlhari: cel de-a dreapta îl slăvea pe Dânsul şi-L ruga, zicând: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca 23: 42), iar cel de-a stânga îl hulea pe Dânsul, cuvântul [Scripturii] arătând că, până ce se va trezvi el din lenevire255, vrăjmăşia este cu el.

Iar dacă Domnul nostru Iisus Hristos îl va fi ridicat din lenevirea lui şi îi va fi dat lui a vedea şi drept a socoti toate, atunci ar fi putut să se suie pe Cruce256; dar vrăjmăşia petrece hulind cu graiuri grele, nădăjduind ca mintea să se slăbănogească şi să lepede osteneala şi, astfel, să se întoarcă iarăşi în lenevire. Aceasta este dar tâlcuirea despre cei doi tâlhari pe care Domnul i-a despărţit din prietenia unuia faţă de altul, din care unul îl ocăra pe Dânsul, aşteptând să vadă, precum am zis, dacă-L va putea depărta de nădejde, iar altul a petrecut rugându-l până ce a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai, mâncând din pomul vieţii".

VI.

Din Pateric

Zis-a Avva Dioscor: „Fraţilor, cu harul lui Dumnezeu am luat sfânta schimă şi, iată, de atâta vreme o purtăm; deci să ne sârguim a ne afla cu îmbrăcăminte de nuntă şi la ceasul de nevoie. Că, dacă vom purta îmbrăcămintea noastră cea cerească, nu ne vom arăta goi; iar de ne vom arăta nepurtând-o pe dânsa, ce vom face, fraţilor? Cu adevărat, vom auzi şi noi acel glas, zicând: Scoateţi-i pe aceştia întru întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25: 30).

255 Despre lenevire, vezi nota de la Pricina a treizecea, III.

256 Trad. neogr. dezvoltă ideea, redând prin „crucea făgăduirii jertfirii de sine (auiaiTapvriofcao)”.

Vai pentru căinţa ce ni se va face acolo, vai pentru ruşinea şi nesuferita scârbă ce ne va fi nouă când vom vedea pe Părinţii noştri răpiţi întru împărăţia cerurilor, iar pe înşine scoşi de îngerii cei muncitori întru întunericul cel mai dinafară şi în focul cel veşnic".

164

pricina a treizeci şi doua

Se cuvine ca cel credincios să arate viaţă cuviincioasă schimei sale; iar cel ce nu petrece după schimă nu este credincios; şi că nu din vreme, ci din nărav se însuşesc cărunteţele cele după Dumnezeu.

I.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zice Sfânta Singlitichia:

„Vindecarea sufletului trebuie făcută nu numai pe deasupra, ci acesta trebuie împodobit peste tot, luând mai vârtos aminte de adânc. Am tuns perii capului? Să tundem împreună cu dânşii şi boldurile cele din capul cel gândit, adică din suflet; că părul nostru era podoaba din viaţa lumească, cinstele, slavele, agoniselile de avuţii, hainele cele luminate, mergerile la baie, săturările de pântece şi celelalte închipuiri ale lumii şi îndulciri; iar noi ne-am hotărât ca pe acestea să le lepădăm prin tunderea părului.

Deci să nu mai facem ceva dintr-însele, ca nu cumva şi celor ce ne văd să ne facem pricini de sminteală; că, atâta vreme cât în curţile lucrurilor mireneşti fiarele acestea sălbatice se acopereau, li se părea că se pot ascunde, dar acum, că au rămas deşarte, sunt arătate tuturor spre vedere. Pentru aceasta, acum, în călugăr sau în călugăriţă pot fi vădite şi cele mai mici greşeale. Că precum într-o casă curată jivina ce intră, măcar că prea mică este, se vădeşte limpede tuturor, tot aşa şi la noi, şi cea mai mică greşeală se face cunoscută tuturor. Iar la mireni, ca în nişte peşteri necurăţite, şi cele mari din cele veninoase, încuibându-se, se ascund, acoperindu-se sub materia cea multă.

Deci şi noi de-a pururea trebuie să curăţim casa sufletului nostru, şi să pândim împrejur, ca nu cumva din jivinele cele stricătoare de suflet să intre pe alături în cămările cele gânditoare, în care se cuvine a tămâia cu tămâie sfântă, adică cu rugăciune. Că precum jigăniile cele veninoase se izgonesc de mirosul doftoriilor celor iuţi, tot aşa rugăciunea şi postul izgonesc gândul cel spurcat afară de fire. Ne-am dat pe noi surghiunului, adică ne-am făcut afară de hotarul mirenilor. Deci, de la cei de unde ne-am scos, pe cele ale lor să nu le mai căutăm: acolo aveam slavă, aici, ocările; acolo, îndestulare de hrană; aici, până şi lipsă de pâine; în lume, cei ce greşesc, şi nevrând, sunt băgaţi în temniţă, iar noi înşine, pentru păcatele noastre, să ne închidem257, ca hotărârea cea de bună voie a socotelii noastre să ne izbăvească pe noi de munca ce va să fie.

II.

Din Pateric

1. întrebat a fost un stareţ: „Cum se cuvine a fi călugărul?" Şi a zis: „Dacă, după socotinţa mea, singur către Singur, adică de va privi către singur Dumnezeu".

2. Tot acelaşi, întrebat fiind: „Ce se cuvine a face călugărul?" A răspuns: „Lucrarea a tot binele, depărtarea de tot răul".

3. Acelaşi a zis că este ruşinos ca un călugăr, odată ce s-a lepădat de toate lucrurile şi s-a înstrăinat de lume pentru Dumnezeu, după toate acestea să se ducă în iad.

III.

A Sfântului Efrem

Pe călugăr nu-l alcătuieşte [face] tunderea şi îmbrăcămintea, ci dorul cel ceresc şi petrecerea cea cerească; că întru acestea se cunoaşte călugărul. Aşijderea şi pe bărbatul mirean, nu părul şi haina îl arată, ci năravul, şi a căsca gura către poftele cele

257 în pocăinţă.

165

mireneşti şi materialnice; că întru acestea se aşază sufletul necurat. Dacă te-ai lepădat de lume, sârguieşte-te la lucrul tău, ca pe mărgăritarul cel căutat să-l afli; căci mulţi s-au lepădat de lume şi s-au depărtat de ea; unii au părăsit ostăşia, alţii au risipit bogăţiile, iar pe urmă, purtându-se după voile lor, au căzut; că nu este lucru mai cumplit decât ca cineva să fie prins în voia sa, şi aşa să umble întru a sa pricepere.

Deci acestora li s-a părut că s-au dat în lături din lucrurile vieţii, [intrând] prin poarta cea împărătească sau din faţă, dar prin fereastră ei se află înlăuntrul [lumii]; căci şi fiii lui Israil, după ce au ieşit din cuptorul cel de fier, adică din Egipt, şi după ce s-au mântuit prin Marea Roşie şi s-au săturat de atât de multe şi mari daruri de la Dumnezeu, purtându-se cu voia lor, s-au înecat pe uscat. Şi dintr-atâta mulţime a celor număraţi, adică din şase sute de mii258, numai doi s-au mântuit în pământul făgăduinţei: Caleb şi Iisus al lui Navi, cei ce n-au amărât cuvântul Domnului şi sfatul Celui Preaînalt cu cuviinţă l-au păzit. Precum nu este cu putinţă a dobândi cu bani învăţătura cărţii, sau a cumpăra vreun meşteşug fără osteneală, tot aşa nu este cu putinţă a se face cineva călugăr fără de sârguinţă şi întinsă răbdare.

Deci trezveşte-te, frate, ca un bun ostaş şi nu te lenevi de darul cel dat ţie, ca nu cumva pentru două să fii muncit: ca cel ce şi pe oameni ai scârbit, adică pe părinţii cei trupeşti, şi lui Dumnezeu nu I-ai plăcut; ci nevoieşte-te ca şi cei ce te văd să slăvească pe Dumnezeu pentru buna ta petrecere. Că scris este: Cei ce se tem de Tine mă vor vedea şi se vor bucura (Ps. 118: 74), şi iarăşi: Pace multă este celor ce iubesc Legea Ta şi nu este lor sminteală (Ps. 118:165). Că, dacă ai părăsit lumea, şi părinţii cei trupeşti, şi rudeniile, şi prietenii, şi ţara, şi bogăţia, pentru Domnul, ce folos îţi este ţie dacă şi aici, venind să te mântuieşti, pe cele potrivnice le faci? Astfel dar păcătuieşti înaintea Domnului, şi în

258 Israilitenii au părăsit Egiptul în 60 de grupuri a câte zece mii fiecare, fără a se pune la socoteală şi femeile şi copiii (nota trad. neogr.).

zadar porţi cu tine numele de călugăr, iar oamenii ce te fericesc, cei cunoscuţi ai tăi de odinioară, îţi vor zice: „Fericit este cutare, că a urât lumea aceasta, slava şi amăgirea ei, şi nu se mai îngrijeşte de ceva pământesc, că s-a dus şi s-a făcut călugăr". Şi, iată, tu, aici, necălugăreşte petreci.

Să socotim dar ce fel de ruşine ne va cuprinde pe noi dacă cei ce ne fericesc pe noi acum vor merge înaintea noastră în împărăţia cerurilor şi dacă cei ce se închină nouă acum şi zic „rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii, robi ai lui Hristos", aceia se vor afla întru lărgime, iar noi în strâmtorări pentru greşealele noastre; că nu vom fi judecaţi deopotrivă cu aceia. Că zice: Celui ce i s-a încredinţat mult, mult i se va cere, şi cel ce ştie voia Domnului său şi nu o va face se va bate mult (Luca 12: 47-48).

Pentru aceasta, iubitule, să ne trezvim, rogu-te, până când avem vreme, că, iată, stadionul s-a deschis tuturor, iar Dătătorul de nevoinţă zice prin Apostolul: Aşa alergaţi, ca să apucaţi darul; şi tot cel ce se nevoieşte se înfrânează în toate (I Cor. 9: 24-25), şi iarăşi: Nimeni, ostaş fiind, nu se amestecă cu lucrurile vieţii, ca să fie plăcut voievodului. Şi, de se va lupta cineva, nu se încununează de nu se va lupta după lege (II Tim. 2:4-5). Cunoaşte, frate, că cel ce voieşte să se facă călugăr, şi nu suferă ocară, defăimare şi pagubă, nu poate să se facă călugăr.

Iubite frate, dacă, lepădându-te de lume, te vei face călugăr, trezveşte-te, că multe sunt meşteşugirile vrăjmaşului; ca nu cumva, aflând loc întru tine prin lenevire, să-ţi pună în gând unele ca acestea şi să te abată din calea cea dreaptă, zicând: „Iată, te-ai despărţit pe sine-ţi de oameni şi ai şezut în chilie. Ce, dar? Au nu şi fiarele se liniştesc în vizuinile lor?" Dar tu ceartă-l pe el şi-i zi: „Să te strice pe tine Domnul, diavole, că pe omul pe care l-a făcut după chipul Său şi spre asemănare tu l-ai asemănat cu fiarele cele necuvântătoare. Şi oare până când nu încetezi, vrăjmaşule al adevărului şi potrivnice al neamului nostru, răsturnând căile Domnului cele drepte?"

Ascultă dar, urâtorule de bine, deosebirea călugărilor de mireni: cel ce voieşte

166

să se facă călugăr, întâi se leapădă de lume, apoi şi de voile sale, şi îşi ia crucea sa şi-I urmează Mântuitorului nostru Hristos; nu se priceşte, nu blestemă, nu se jură, nu grăieşte de rău, nu cugetă cuvinte mincinoase prin bârfelnica filosofie; se înfrânează, nu benchetuieşte, are prieteni pe cei ce slujesc asemenea cu dânsul lui Dumnezeu, iar ca vrăjmaş nu are pe niciunul din oameni, ci numai pe tine singur, diavole; nu necăjeşte pe nimeni, nu face strâmbătate, ci, mai vârtos făcându-i-se strâmbătate, suferă cu mulţumită şi întru nerăutate sporeşte. Nu se turbează spre a aduna bogăţie: căci cum e cu putinţă ca cel ce a risipit şi ceea ce avea, şi sărăcia de bună voie o a ales, să fie covârşit de aceasta, mai vârtos când acum pe aceasta [sărăcia] o are ca laudă şi slavă? Nu neguţătoreşte, nu poartă grijă de casă sau de cum va plăcea femeii; nu se îngrijeşte de cum va băga la oştire pe fiii săi, sau de fiică, cum o va da la bărbat; nu este legat cu risipirile minţii259, ci se îndeletniceşte cu slobozenie de mântuirea sa.

Nu caută slavă de la oameni, nu se îngâmfă, ci mai vârtos smerit cugetă, şi bun şi blând este către toţi oamenii; cântă cântări bisericeşti260, şi nu lumeşti; se roagă, dar nu se risipeşte cu mintea; în loc de fluiere şi de timpane şi de muzici, se foloseşte de rugăciune şi de cântarea de psalmi; în loc de a râde, plânge şi lăcrimează, întru cea mai dinlăuntru cămară a casei, şi sufletului cerând iertare pentru păcate, şi se roagă nu numai pentru sine-şi, ci şi pentru toată lumea. Nu merge la privelişti deşarte, ci la bărbaţi sfinţi. Mâinile nu le întinde la table261, la ceea ce [adică] pustieşte casele şi sufletele celor ce se bucură de unele ca acestea, ci în lucrul cel după Dumnezeu şi întru citirea Dumnezeieştilor Scripturi. Fără de grijă este dinspre părinţii cei trupeşti şi dinspre rudenii şi toate lucrurile cele lumeşti. Pururea pomeneşte de judecata ce va să fie şi de făgăduinţele Mântuitorului, şi întru pomenirea aceasta se

259 Sau distracţiile, adică cele ce-l distrag de la scop.

260 Parafrază pentru i (psalmodiază).

261 TâpXriv; un fel de joc cu zaruri sau cu alte piese.

înfierbântă262 cea dinlăuntru, şi aşa face de fuge scârba şi mâhnirea [akedia]; de vine boală trupească, se bucură, căci aproape este cununa.

Socotind amărăciunea veşnicilor munci ce aşteaptă pe cei pătimaşi, stă împotriva tuturor dulceţilor trupeşti; ocărât fiind, grăieşte de bine; hulit, mângâie; pârât, îndelung-rabdă; chinuit, suferă, aducându-şi aminte de patimile Mântuitorului. Acestea şi mai multe şi mai mari decât acestea sunt lucrurile adevăratului călugăr; şi cum tu, urâtorule de oameni şi urâtorule de bine, asemeni o viaţă ca aceasta cu cea mirenească?

Deci, depărtează-te de la mine, vicleanule; Domnul îţi porunceşte prin mine, păcătosul, ca eu să cerc poruncile Dumnezeului meu.

Aşa, iubitule, te împotriveşte celui ce-ţi pune ţie în gând unele ca acestea, şi va fugi de la tine cu împreună-lucrarea harului.

IV.

A lui Avva Isaia

Amar nouă, că trupului nostru celui spurcat întru necurăţii, cei iubitori de Hristos dintre oameni i se închină şi îl sărută, iar noi suntem mormânturi văruite, puţind cu purtătorul de moarte păcat. Amar nouă, că nebuni suntem şi nepricepuţi, că laudele sfinţilor şi nu lucrurile lor le iubim şi le răpim; şi, întinând pururea sufletele noastre cu gânduri spurcate, vrem să fim socotiţi sfinţi şi cu numirile acelora să fim cinstiţi.

V.

A lui Avva Marcu

Să ştii, frate, că cel ce nu s-a dat pe sine-şi desăvârşit crucii în cuget de smerenie şi de defăimare, şi nu s-a aruncat pe sine-şi spre a se călca, defăima, lua în râs, batjocori

262 Trad. neogr. plineşte aici adăugând „lumea lui”. Poate mai degrabă ar fi „omul lui cel dinlăuntru”, precum avem şi la Ef. 3:16.

167

şi nedreptăţi de toţi, şi pe acestea toate nu cu bucurie le-a răbdat pentru Domnul, neîndreptăţindu-se nicidecum pentru cele omeneşti: pentru slavă, cinste, laudă sau dulceaţă a hranei, sau a băuturii, sau a îmbrăcămintei, acesta nu se poate face călugăr adevărat.

Deci, nişte nevoinţe, plăţi şi cununi ca acestea zăcându-ne înainte, până când ne vom lăsa batjocoriţi de făţarnica evlavie, slujind Domnului cu prefăcătorie, într-un fel părând oamenilor şi în alt fel arătându-ne Celui ce cunoaşte cele ascunse? Că sfinţi socotindu-ne de mulţi, încă ne aflăm sălbatici cu obiceiul, având închipuire [formă] de adevărată pravoslavie [bună-cinstire], înaintea lui Dumnezeu nu avem puterea ei (cf. II Tim. 3: 5); astfel întărindu-ne întru cea părută dreptate a omului din afară şi întru isteţimile cele văzute vrând a plăcea oamenilor, vânăm cinstele şi laudele cele de la dânşii, iar petrecerea cea după conştiinţă cu totul necunoscând-o. Feciorelnici şi curaţi fiind socotiţi de mulţi, iar lângă Cel ce ia aminte cele ascunse, întru necurăţiile gândurilor celor curveşti dinlăuntru suntem întinaţi şi cu lucrările patimilor suntem înnoroiţi. Aşadar, pentru făţărnicita noastră nevoinţă, încă şi pentru laudele oamenilor cădem cu faţa în sus263 şi ne orbim la minte.

Dar veni-va cu adevărat Cel ce descoperă cele ascunse ale întunericului, Judecătorul Cel neamăgit, Care va vădi sfătuirile inimii (cf. I Cor. 4: 5), Care va ridica forma cea dinafară, iar pe adevărul cel dinlăuntru arătat îl va face; Care pe cei ce aşa cu făţărnicie trăiesc înaintea adunării celei de sus a sfinţilor şi a toată oştirea îngerească îi va vădi şi, tare ruşinându-i, întru întunericul cel mai dinafară îi va trimite, ca şi pe cele cinci fecioare nebune (căci ele, deşi au păzit fecioria cea dinafară a trupului, n-au fost pentru aceasta nicidecum învinuite: deşi aveau puţin untdelemn în vase adică erau împărtăşite din oarecari fapte bune şi îndreptări din cele dinafară -, făcliile lor au fost aprinse doar până la o vreme), care,

263 M utttiou(j.(-iol = cădem pe spate, ne răsturnăm, ajun

gem în negrijă, leneşi, ne „relaxăm”.

pentru lenevire, necunoştinţă şi trândăvire, grijă n-au făcut şi pâlcul patimilor cel ascuns înlăuntru nu l-au curăţit, iar înţelegerile lor se stricau de lucrările cele potrivnice, încât se învoiau cu ele prin gânduri; pentru aceea au ajuns şi la un sfârşit ca acesta, adică la a se lipsi de bucuria Mirelui şi a se încuia afară de cămara cea cerească.

Deci acestea socotindu-le, cercându-le şi ispitindu-le, să cunoaştem în ce suntem, ca, atâta cât avem vreme de pocăinţă, să ne îndreptăm pe sinene, ca lucrurile noastre cele bune, curat fiind săvârşite şi cu cuget trupesc neamestecate, cerescului Arhiereu Hristos bine-primite să se facă, şi nu lepădate ca o jertfă cu prihană.

VI.

A lui Avva Cassian

Din sfătuirea Cuviosului Părinte Pinufrie,

pe care o a făcut către un oarecare slujitor

Frate, cunoscut-ai oare câtă vreme ai făcut înaintea porţilor până ce ai fost primit abia astăzi? Cunoaşte, dar, că pentru aceasta am zăbovit a te primi pe tine: nu pentru că nu dorim mântuirea ta şi celor ce se întorc spre Hristos, ci ca nu cumva, obrăzniceşte264 şi la întâmplare [fără luare-aminte] primindu-te, să suferim de la Dumnezeu judecată pentru uşurimea şi lesniciunea cu care te primim, iar pe tine să te facem vinovat de şi mai grea muncă: căci dacă acum vei fi fost primit obrăzniceşte, iar tu nu te vei fi învăţat cu greul şi acrivia făgăduinţei (călugăreşti), după acestea te-ai fi arătat trândav şi molatic. Că precum celor ce slujesc cu credinţă Stăpânului, slavă şi cinste li s-a pregătit pentru viitor, tot aşa prea grele chinuiri se gătesc celor ce cu încropire şi cu trândăvie se apropie de această vieţuire. Că, după Scriptură, mai bine este a nu făgădui, decât a făgădui şi a nu da, şi iarăşi este zis: Blestemat e cel ce face lucrul Domnului cu lenevire (Ier. 31: 10). Pentru aceasta, înainte de

264 Cu nonşalanţă, fără o pregătire sau ceremonie.

168

toate, dator eşti a te învăţa pricina lepădării, că, dacă pe aceasta o vei înţelege, vei putea cunoaşte şi ce se cuvine să faci.

Deci cunoaşte că din ziua de astăzi dator eşti a muri şi a te răstigni lumii, şi lumea ţie, după Apostolul (cf. Gal. 6: 14); şi învaţă-te cu deamănuntul care este puterea răstignirii, de vreme ce de aici înainte tu nu mai trăieşti, ci Acela trăieşte, Care S-a răstignit pentru tine. Deci într-acest chip şi formă întru care S-a răstignit pentru noi, aşijderea de nevoie este ca şi noi să petrecem astfel în viaţa aceasta, precum se roagă fericitul David, cu frica lui Dumnezeu rugându-se a se pătrunde cărnurile lui (Ps. 118:120).

Că precum cel ce are trupul pironit pe lemn, nemişcat este către orice lucrare pe care o ar voi, tot aşa şi cel ce are cugetul său pironit pe frica cea dumnezeiască este nemişcat către orice voie trupească265; şi precum cel ce este pironit pe cruce nu mai gândeşte cele de aici, nici cu voile sale nu se alcătuieşte [consimte], acela nu se tulbură cu pofta, nici cu pofta câştigului nu se chinuieşte, nici cu mândria nu se îngâmfă, nici cu iubirea de pricire, nici cu pizma nu se aprinde, nu-l doare pentru necinstirile de faţă, ocările cele trecute nu le mai socoteşte (căci aşteaptă ca, nu după mult timp, să se depărteze de lume prin cruce), aşa deci, cel ce curat [sincer] se leapădă de lume, şi pe Dumnezeiasca frică ca pe cruce este pironit, şi mutarea cea din viaţa aceasta în fiecare zi o aşteaptă, nemişcate şi nelucrătoare are toate poftirile şi aşezările trupeşti266.

265 Lit. carnală. Despre acest fel de voie am mai scris şi în altă parte. Deci lepădarea monahului stă în pironirea pe cruce a voilor dobitoceşti sau iraţionale ale cărnii, şi nu a celor ale trupului. Care e deosebirea dintre ele? Pe scurt, omul ce cugetă raţional, ce urmează rânduiala firească lăsată de Dumnezeu în făpturi, e omul cu trup firesc, adică precum l-a făcut Dumnezeu să fie, iar cel ce cugetă iraţional, adică împotriva rânduielii raţionale lăsate de Dumnezeu în făpturi, urmând mişcărilor oarbe, iraţionale, legilor inflexibile ale naturii care îl duc spre nebunie, slăbiciuni, boli şi moarte, acela e numai carne ce nu gândeşte la ceva superior lui, ci numai la ceva inferior, la lucruri ce-şi au finalitatea numai pe pământ.

266 Acelaşi termen ca şi în nota anterioară.

Deci păzeşte-te, ca nu cândva dintru acestea să pofteşti, din cele de care te-ai lepădat depărtându-te de lume; că, după cuvântul Stăpânului, cel ce pune mâna pe plug şi se întoarce înapoi nu este bine-potrivit pentru împărăţia cerurilor (Luca 9: 62); şi cel ce din înalta petrecere se pogoară către lucrurile cele proaste şi pământeşti ale lumii acesteia, iarăşi se face potrivnic poruncii lui Hristos, făcându-se ca unul care se pogoară din pod încercând să ia ceva din casă.

Păzeşte-te, dar, ca nu cumva mândria pe care acum începi a o călca prin fierbinţeala smereniei să o ridici iarăşi asupră-ţi - [ca, de pildă, atunci] când, învăţând Psaltirea sau ceva dintr-ale Scripturii, să te arăţi, după glasul Apostolului, că pe cele ce le-ai surpat iarăşi le zideşti, făcându-te pe sine-ţi călcător de lege (cf. Gal. 2: 18) -, ci mai vârtos, precum ai început şi ai mărturisit smerenia înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor, aşa până în sfârşit păzeşte-o.

Aşijderea şi răbdarea pe care o ai arătat ca să fii primit în mănăstire în multe zile înaintea porţilor aşteptând şi cu lacrimi rugându-te, sârguieşte-te şi pe aceasta a o spori, căci, cu adevărat, ticălos lucru este acela ca, dator fiind tu în fiecare zi a adăuga lângă căldura cea dintâi şi spre desăvârşire a te sui, să te împuţinezi de dânsa şi către cele de jos iarăşi să te întorci. Căci nu cel ce începe [lucrul] cel bun este fericit, ci cel ce până în sfârşit petrece întru acesta; pentru că şarpele ce se târăşte pe pământ, călcâiul nostru de-a pururea îl păzeşte, adică ieşirea noastră din viaţă pururea cu vicleşug o pândeşte; şi până la sfârşitul vieţii noastre Stăruie ca să ne împiedice pe noi; şi, pentru aceasta, a începe bine nu va folosi la nimic, nici începutul lepădării şi fierbinţeala, de nu se va face aşijderea şi sfârşitul deopotrivă cu începutul; încă şi smerenia lui Hristos, pe care acum înaintea Lui o ai făgăduit, nu într-alt fel va fi adeverită, de nu o vei arăta pe aceasta până în sfârşit.

Deci, după Scriptură, dacă te-ai apropiat de slujirea lui Dumnezeu, găteşte inima ta nu către răsuflări [odihne] şi veselii, ci către ispite şi necazuri, că prin multe necazuri se cuvine nouă a intra în împărăţia

169

cerurilor; că strâmtă şi necăjicioasă este calea care duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe dânsa (cf. Matei 7: 14). Deci ia aminte la cei puţini şi buni, şi din pilda lor canoniseşte-ţi [rânduieşte-ţi] viaţa ta; să nu iei aminte la cei trândavi şi nebăgători de seamă, măcar şi mulţi de vor fi. Că zice: Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 22: 14), şi mică este turma căreia Tatăl a binevoit a-i da împărăţia (Luca 12: 32); nu socoti a fi păcat mic tăgăduirea desăvârşirii, iar apoi urmarea celor trândavi şi leneşi.

VII

A lui Avva Isaac

Călugăr este cel ce şade afară de lume, pururea rugându-se lui Dumnezeu a dobândi bunătăţile cele viitoare; bogăţia călugărului este mângâierea ceea ce se face din plâns şi bucuria cea din credinţă ce străluceşte în cămara sufletului; plângător este cel ce în toate zilele vieţii sale petrece în foame şi în sete pentru nădejdea bunătăţilor celor învistierite; pentru că cel ce pentru Dumnezeu flămânzeşte, pe acesta Dumnezeu îl îmbată cu mângâierea Sa; şi cel ce pentru Dânsul gol petrece, El îl îmbracă cu podoaba nestricăciunii şi a slavei.

în toate lucrurile, înfăţişările şi mişcările sale, călugărul se cuvine a fi pildă de folos tuturor celor ce-l văd pe dânsul; căci, mai-nainte de toate, se cuvine a dispreţui toate cele văzute, a avea desăvârşită neagonisire, negrijă de trup, postire înaltă [aspră] şi îndelungată, întreagă-feciorie267, petrecere în linişte, bunărânduială şi păzire în simţiri, înstrăinare de toată pricirea şi mânia, scurtime în cuvinte, necunoştinţă de pomenirea de rău, simplitate cu dreaptă-socoteală, dispreţuirea vieţii acesteia de aici, dorirea de cea viitoare, fuga de lume şi de cei din lume, ba mai vârtos de toţi cei din afară [din afara mănăstirii], şi a nu voi să fii cunoscut de dânşii, nici a te lega pe sine-ţi în prieteşugul

267 o(d(ţ)poaubrV.

şi însoţirea vreunuia din aceştia, nici a cerca sau a primi cumva a auzi despre lucrurile lor; a nu iubi cinstea, nici a te bucura de daruri, ci a avea liniştit locul locuinţei şi necunoscut celor mulţi, şi neîncetat a stărui în rugăciuni, a griji de-a pururea şi a cugeta despre latura cea adevărată şi fericită; a avea faţa posomorâtă şi încreţită268 şi a lăcrima de-a pururea noaptea şi ziua.

Acestea sunt faptele bune ale călugărului sau, pe scurt fie zis, cele ce-i mărturisesc lui murirea cea desăvârşită faţă de lume şi apropierea de Dumnezeu. Deci cel ce se sârguieşte pentru viaţa sa, să cerce cu deamănuntul de nu cumva îi lipseşte lui ceva din cele enumerate; iar de se va afla pe sine sărac de vreuna din acestea, să ştie că numele de călugăr încă nu desăvârşit i se cuvine lui. Iar când pe toate cele zise le va câştiga, atunci i se va da lui şi cunoştinţa celorlalte de care încă n-am pomenit; şi aşa, când celorlalţi oameni le va fi pricină de slavoslovia cea spre Dumnezeu, atunci, mai-nainte până ce va ieşi din această viaţă, îşi va fi gătit [deja] loc de odihnă sufletului său.

VIII.

A Sfântului Maxim

1. Lume numeşte Scriptura lucrurile cele materialnice; iar lumeşti (mireni) sunt cei ce-şi îndeletnicesc mintea întru acestea, către care şi zice mai cu înfruntare: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume, căci tot ce-i în lume, pofta cărnii, amăgirea ochilor şi fudulia [trufia] vieţii nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt din lume (I Ioan 2:15-16) şi celelalte.

2. Călugăr este cel ce şi-a despărţit mintea de lucrurile cele lumeşti şi de materii, iar prin înfrânare, dragoste, cântarea de psalmi şi rugăciune stăruie lângă Dumnezeu.

3. Nimeni să nu te amăgească pe tine, călugăre, zicând că este cu putinţă să te mântuieşti slujind [în acelaşi timp] dulceţii şi slavei deşarte.

268 Brăzdată adică de semnele mâhniciunii.

170

4. Sporirile mirenilor sunt căderile călugărilor, iar sporirile călugărilor sunt căderile mirenilor. Adică sporirile mirenilor sunt bogăţia şi slava, stăpânirea şi odihna şi încămoşarea trupului, belşugul de fii şi cele următoare acestora, întru care, venind călugărul, piere de îndată. Iar sporirile călugărului sunt neagoniseala, lipsa slavei, lipsa puterii, înfrânarea, reaua-pătimire şi cele următoare acestora, întru care, fără voia lui de ar veni iubitorul de lume [mireanul], socoteşte a fi cădere mare, iar de aici se primejduieşte, de multe ori cugetând a-şi face şi spânzurare, precum unii au şi făcut.

5. Cel ce s-a lepădat de lucruri, adică de femeie, de bani şi de celelalte, pe omul cel dinafară l-a făcut călugăr, însă nu încă şi pe cel dinlăuntru; iar cel ce s-a lepădat de cugetele cele pătimaşe faţă de acestea, zidind pe omul cel dinlăuntru, care este mintea, şi pe omul cel dinafară, cu lesnire îl va face călugăr.

6. Oare cine este cel din neamul acesta care să se fi izbăvit de cugetele pătimaşe şi care de-a pururea s-a învrednicit de curata şi nematerialnica rugăciune? Acesta este semnul călugărului celui dinlăuntru.

7. Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre, dar ele se vădesc atunci când se ivesc lucrurile.

IX.

Din Pateric

1. Zicea Avva Ioan Chilix, egumenul Raithului269, fraţilor celor de sub dânsul: „Fiilor, precum am fugit de lume, să fugim şi de poftele trupului, că cel ce fuge de acestea, acela este cu adevărat călugăr.

Deci, să privim la Părinţii noştri cei

269 Sau: Ioan Cilicianul. Raith este locul în care, precum scrie în cartea Ieşirii, erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptesprezece palmieri. în perioada Bizantină, locul se chema Elana, iar astăzi Turcii îl numesc Raith sau Arabi-El-Tor. Este partea stâncoasă a Arabiei, ce se învecinează cu cea bogată, situată la circa 95 km de Muntele Sinai. Precum se ştie, în Raith au fost ucişi mulţi călugări isihaşti de către Vlemi (nota trad. neogr.).

de demult, la ce fel de petrecere aspră şi linişte au şezut aici, şi să le urmăm lor, şi să nu spurcăm locul acesta pe care aceia l-au curăţat de draci şi l-au sfinţit. Să ne învăţăm că locul acesta al nevoitorilor270 este, şi nu al negustorilor, şi aşa, cu vrednicie, să ne sârguim a petrece.

încă şi aceasta să cunoaşteţi: că, dacă veţi voi să urmaţi Părinţilor şi să păziţi poruncile lui Dumnezeu, El va trimite harul Său şi va păzi locul acesta; căci şi noi, poruncile Domnului şi poruncile Părinţilor păzindu-le, am stătut în locul acesta, părându-ni-se că ei sunt cu noi şi după ducerea lor din viaţă, privind toate cele ale noastre. Faceţi dar şi voi aşa, şi vă veţi mântui de toate relele.

2. Spunea oarecine din stareţi, theban de neam: „Eu am fost fiu de popă elinesc; şi, copil fiind, dacă am văzut pe tatăl meu intrând după obicei în idolie (biserica idolească) ca să se săvârşească jertfa, am

270 Lit.: asceţilor. Tălmăcitorul a redat aoKrixoc; (ascet, practicant a ceva, exersat, deprins în ceva; dar şi: împodobit, înfrumuseţat) peste tot prin „postnic”, termen prost înţeles astăzi de mulţi, care îl redau prin „pustnic” sau „postitor”. El este întrucâtva sinonim cu dycovioTric; (nevoitor) de unde şi dya)bd(o[ioa (a se nevoi, lupta etc. pentru a câştiga un premiu sau pe Dumnezeu). Mai nuanţat: ascetul este şi nevoitor în măsura în care e deprins şi pregătit pentru luptă sau nevoinţă, şi, invers, nevoitorul este şi ascet în măsura în care în virtutea pregătirii lui sau a ascezei poate lupta în „stadionul virtuţilor”, cum, de pildă, numeşte o cântare nevoinţa Postului Mare. Un alt termen sinonim cu doKrjToc; este yupyaoiLKOc;, de la yu(ivd(cj (a se antrena osteni încu exerciţii sportive sau de altă factură, a practica un meşteşug etc.), folosit şi de Apostolul Pavel (cf. I Tim. 4: 7; Evr. 5: 14; 12: 11); în sfârşit, dGTynV; (atlet, concurent, cel ce luptă pentru un premiu) e folosit în Scriptură pentru a arăta mucenicia (cf. IV Macab. 6: 10; 17: 15, 16), iar mai târziu atât pentru mucenicie cât şi pentru nevoinţă monahală. Acest antrenament al atletului sau nevoitorului, dar şi lupta propriu-zisă, presupunea cel mai adesea goliciunea trupului, lipsa hainelor. Această practică îi dădea luptătorului mai multă lesnire în luptă şi mai multe şanse de biruinţă. Hainele nevoitorului au fost tâlcuite de Părinţii din Filocalie ca „cele ale lumii”, de care călugărul, odată intrat în stadionul virtuţilor, trebuie să se lepede, altminteri împătimirea de acestea îi făcea împiedicare în luptă şi implicit îi aducea biruinţă din partea vrăjmaşului (vezi de pildă în Filocalie, Vol. 1, Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, cap 64, şi studiul introductiv la scrierile lui).

171

intrat după dânsul şi am văzut pe Satana şezând şi toată oastea lui şezând împrejurul lui; şi, iată, unul din boierii lui, trecând în mijloc, i s-a închinat lui, iar el a zis către dânsul: «Tu de unde vii?» Iar acela a răspuns: «Am fost în cutare oraş şi am ridicat sfade şi multă vărsare de sânge am făcut, şi am venit ca să-ţi vestesc». Şi a zis Diavolul: «În câtă vreme ai făcut aceasta?» Iar el a zis: «În treizeci de zile». Şi, auzind Satana, a poruncit să fie bătut, zicând: «în toată această vreme numai atâta ai făcut?» Aşijderea şi altul, trecând, a zis: «Eu am fost pe mare, şi am ridicat vânturi, şi am răsturnat corăbii şi pe mulţi oameni am ucis, şi am venit ca să-ţi spun ţie». Şi l-a întrebat şi pe acela în câtă vreme a făcut aceasta, şi, aflând că în douăzeci de zile, aşijderea ca şi pe cel de dinainte a poruncit a fi bătut, căci într-atâta vreme n-a mai făcut şi altceva. Apoi s-a apropiat altul care, zicând despre o nuntă ce s-a făcut într-o cetate, a povestit cum a făcut gâlceavă între cei de acolo, lucrând multă vărsare de sânge, şi chiar mirelui şi miresei le-a gătit moartea; şi zise că un lucru ca acesta l-a săvârşit în zece zile. Şi găsindu-i, precum celor dintâi, şi acestuia pricină cum că a zăbovit, l-a dat spre bătaie. Iar după aceştia a trecut altul în mijloc, şi l-a întrebat Diavolul: «De unde vii şi tu?»

Iar el a zis: «Am fost în pustie, iată, de patruzeci de ani bat război cu un călugăr, şi în noaptea aceasta l-am surpat în curvie». Iar acela, cum a auzit aceasta, îndată sculându-se, l-a sărutat pe el, şi, luând cununa pe care o purta, a pus-o pe capul lui; apoi i-au adus jilţul, pe care l-au pus aproape de dânsul, şi, făcându-l să şadă, i-a mulţumit şi i-a zis: « Făcând aceasta, mare lucru ai săvârşit!»

Şi văzând eu, zice stareţul, ceea ce se făcuse, şi văzând cât de mare este tagma călugărilor şi cât de înfricoşată cea a dracilor, am ieşit, cu bunăvoirea lui Dumnezeu [din idolie], şi m-am făcut călugăr".

X.

A Sfântului Efrem

Fraţilor, vremea pe care o am petrecut în viaţa călugărească o numărăm, dar lenevirea pe care o am făcut, necunoscând-o, ne îngâmfăm; lauda bărbatului nu este numai vremea, ci sporirea cea după Dumnezeu, iar sporirea nu e [una cu] cărunteţele, ci a câştiga viaţă îmbunătăţită.

Apucă-te, călugăre, de viaţa cea veşnică, întru care te-ai şi chemat şi ai mărturisit mărturisirea cea bună înaintea a multe mărturii, adică înaintea a toată zidirea cea de sus şi cea de jos; că încă puţin mai este, şi cel ce este să vină va veni, şi nu va zăbovi (cf. Is. 26: 20; Avacum 2: 3). Dar ce este călugărul, şi cu cine se aseamănă? Călugărul este asemenea bărbatului ce cade din înălţime, care, aflând o funie spânzurată la înălţime, se prinde de ea şi stă agăţat, şi strigă către Domnul ca să-i ajute, ştiind că, dacă va slăbi şi va slobozi amândouă mâinile, va cădea şi se va omorî.

Iubiţi fraţi, purtând schimă îngerească, să nu ne întrecem cu Diavolul271, ci, pe cât este cu putinţă, să râvnim viaţa îngerească; căci cu datorie este ca năravul şi faptele [bune] să urmeze schimei; căci, fără de fapte, schima nu este nimic. Deci, oare îngerii din cer petrec în ceartă şi-n pizmuire, precum vedem făcându-se acum între noi, călugării?

Să ne sârguim, fraţilor, a nu ne face poticnire şi sminteală celor dinafară; să nu fie hulită din pricina noastră schima cea bună, ci mai vârtos de bine să se vestească. Oare ce vom răspunde Judecătorului întru înfricoşatul ceas al cercetării, dacă aşa ne lenevim de a noastră mântuire? Că ce trebuia El să ne facă nouă şi nu ne-a făcut? Ce-I vom răspunde? Cum că n-am văzut pe însuşi Dumnezeu-Cuvântul smerit în chip de rob (Filip. 2: 7), ca şi noi smeriţi să ne facem? Sau cum că n-am văzut faţa Lui cea necuprinsă cu mintea scuipată, ca şi noi, ocărându-ne sau loviţi fiind, să nu ne slăbănogim? Sau

271 Trad. neogr.: „Să nu luptăm de partea lui”.

172

cum că n-am văzut sfintele Lui spate date spre bătăi, ca şi noi să ne supunem după toate egumenilor noştri şi tuturor călugărilor?

Sau cum că n-am văzut faţa Lui ceea ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură (Ps. 103: 32) pălmuită, ca şi noi, defăimaţi fiind, să suferim şi să nu ne facem ca fiarele? Sau cum că nu L-am auzit pe Dânsul zicând că Eu de la Mine nimic nu fac, şi iarăşi, n-am venit ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis (Ioan 5:30-31), ca şi noi să nu fim obraznici şi de-sine-stăpânitori? Şi iarăşi: Nu L-am auzit pe Dânsul oarecum zicând „Eu nu sunt nesupus, nici nu Mă împotrivesc", şi n-am venit să Mi se slujească, ci ca Eu să slujesc (Marcu 10: 45), şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11: 29), şi multe altele ca acestea zicând, ca şi noi să ne nevoim să fim astfel? Că nu este cu putinţă a spori şi a ne mântui într-alt fel, fără decât a urma Domnului întru toate. Deci, rogu-vă pe voi, fraţilor, turma cea aleasă a lui Hristos, să ne trezvim până când avem vreme şi după cum ne este schima să vieţuim, ca mai pe urmă să dobândim şi vrednicia îngerească.

173

pricina a treizeci şi treia

Că se cuvine ca cel credincios, pe cele de la părintele lui duhovnicesc, a le primi cu osârdie, ca pe unele ce sunt de folos, măcar de vor fi întristăcioase şi dureroase; căci pentru scopul lui se dau şi mila lui Dumnezeu, şi necazurile.

I.

A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Cel ce, după Sfântul Onorat, a luat stăpânirea mănăstirii, într-o zi, asupra robului lui Dumnezeu Libertin, cu prea grea mânie s-a aprins, încât şi-a pus şi mâinile pe dânsul; dar, neaflând băţ cu care să-l bată, luând un scaun, l-a bătut cu acesta peste faţă şi peste cap şi tot negru şi umflat l-a făcut. Deci foarte tare fiind bătut Libertin, ducându-se pe patul său, se liniştea. Pentru ziua care urma însă, i se dăduse să facă un lucru oarecare la mănăstire. A doua zi, plinindu-se laudele cele de dimineaţă, Libertin s-a dus la patul egumenului căruia cu toată smerenia i-a cerut blagoslovenie.

Deşi egumenul cunoştea că pentru covârşirea bunătăţilor lui, Libertin se cinstea şi se iubea de toţi, a socotit că pentru ocara ce i se adusese asupră-i, acum va voi să se despartă de mănăstire; pentru aceasta l-a şi întrebat unde voieşte să se ducă. Şi, răspunzând, el a zis: „Este un lucru al mănăstirii, părinte, pe care nu-l pot lăsa, că ieri am hotărât cum că astăzi mă voi afla acolo [la lucru]". Atunci, înţelegând egumenul asprimea vieţuirii sale, smerita cugetare şi blândeţea lui Libertin, a suspinat dintru adâncul inimii şi, sculându-se din pat, a apucat picioarele lui Libertin şi aşa s-a mărturisit pe sine-şi greşit că unui bărbat mare ca acesta a cutezat a-i aduce o aşa de prea crudă chinuire; dar împotrivă şi Libertin pe pământ aşternându-se şi la picioarele aceluia tăvălindu-se, zicea că ceea ce se făcuse nu era din greşeala [vina] aceluia, ci a lui, socotind că pătimirile sale erau vrednice de greşeala sa. Iar dintru aceasta egumenul s-a întors către prea mare blândeţe, şi aşa smerita cugetare a ucenicului se făcu părintelui povăţuitoare către fapta bună.

După ce a fost slobozit, s-a dus la lucrul cel rânduit, iar mulţi din cunoscuţii lui, bărbaţi de neam bun şi cinstiţi, văzându-l pe dânsul aşa aflându-se cu faţa neagră şi umflată -, îl întrebau de unde i s-a întâmplat lui aceasta. Către care el răspundea: „Ieri, spre seară, din pricina păcatelor mele, poticnindu-mă de un scaun, am pătimit aceasta". Şi, aşa, dreptul acesta nici mânia părintelui nu o a vădit, nici sub păcatul minciunii nu a căzut.

Deci, pe această putere a răbdării, Petre, o cred a fi cu mult mai mare decât minunile şi semnele pe care le-a făcut acest mare bărbat.

II.

Din viaţa Sfântului Pahomie

Marele Pahomie, încă tânăr fiind, şi supunându-se Sfântului Palamon, întru toate asculta de dascălul său, fără de îndoire şi cu osârdie, şi îi urma lui cu smerită inimă întru acele mari şi peste fire petreceri aspre. Pe lângă alte rele-pătimiri la care se supunea, adesea el era trimis desculţ să aducă lemne din munte; iar pentru că mergea desculţ, picioarele îl dureau foarte şi ghimpii îl înţepau, dar el răbda, bucurându-se, aducându-şi aminte de piroanele cele din mâinile şi picioarele Mântuitorului nostru, cele ce s-au înfipt într-însul pe Cruce.

174

III.

Din viaţa Sfântului Antonie cel Nou, cel din vremea luptătorilor împotriva icoanelor [iconomahilor]

Acest Cuvios Părinte Antonie, din dregătorie boierească apropiindu-se de vieţuirea cea călugărească, şi nevoindu-se întru linişte cu nevoinţe peste fire vreme îndelungată, s-a apucat odinioară a citi dumnezeiasca scară a faptelor bune272; la sfârşitul cuvântului despre ascultare află pe dascăl zicând aşa: „Cel ce, şezând în linişte, a cunoscut neputinţa sa, iar apoi s-a vândut pe sine-şi ascultării mutându-se într-alt loc, acesta, după ce mai-nainte a fost orb, de acum fără osteneală priveşte către Hristos". Deci acest grai întorcându-l în cuget, zicea întru sine-şi: „După atâtea osteneli şi trude ale nevoinţei, oare încă sunt orb? Şi oare când ne vom sârgui să vedem?" Şi lăsând de aici singurătatea şi viaţa cea depărtată de lume, se dădu pe sine-şi stadionului vieţii de obşte.

Pentru aceasta, se duse în vestita obşte din Chios, în eparhia273 Bitiniei, unde a petrecut câteva zile în primitoarea de străini274 ca unul din săraci, nezicând nimănui nimic; iar fiindcă în fiecare zi se hrănea cu săracii, nesuferind a mânca pâinea în dar, se suia în muntele din apropiere, de unde aduna o sarcină cu lemne de foc, pe care, ducând-o pe umerii săi, o punea lângă poartă; pe acest lucru văzându-l cel rânduit la grija străinilor, i-a zis lui: „Ce faci, Avva? Mănăstirea nu are trebuinţă de osteneala ta. Cei ce vin aici mănâncă la agapă, mulţumind lui Dumnezeu". Zis-a Antonie către dânsul: „Şi eu am cunoscut aceasta, dar, de vreme ce nu sufăr a şedea în zadar, fac de voia mea aceasta şi mă odihnesc". Iar petrecând el la poartă în acest chip şi nimic zicând, primitorul de străini a zis egumenului cele despre

272 Cunoscuta Scară a Raiului, a Sfântului Ioan Sinaitul sau Scărarul.

273 Districtul, provincia.

274 Trad. lit. Un fel de arhondaric, precum îi zicem astăzi.

dânsul. Iar acesta era vestitul Ignatie, care şi mănăstirea cu ale sale osteneli o a zidit întru Domnul.

Şi a zis egumenul către primitorul de străini: „Întreabă-l pe dânsul ce caută aşteptând la poartă". Şi, întrebat fiind Antonie de fratele, a zis: „Străin sunt în acestea de aici, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, voiesc să locuiesc cu voi pentru folos". De acestea înştiinţându-se egumenul, a poruncit să intre şi, cunoscându-l pe dânsul cine era (căci auzise de vieţuirea lui cea înaltă), i-a zis lui: „De ce te-ai ostenit către noi, Avva?" Zis-a lui Antonie: „Ca să mă fac ca unul din voi în fapta bună, cu lipsă spre aceasta aflându-mă până acum".

Zis-a către dânsul proestosul: „Vieţuind de atâţia ani pentru sine-ţi şi lui Dumnezeu, nu poţi să te faci ucenic275; că mulţi, întărindu-se întru a lor voie, de orice faptă s-au apucat, o au şi îndreptat zic adică: postul, înfrânarea, necâştigarea, reaua-pătimire a trupului -, dar, pentru lipsa smeritei cugetări, legea cea obştească276 cercându-i de multe ori, i-a arătat nelămuriţi chiar şi în bunătăţile cele în care li se păreau a fi". Zis-a Antonie: „Aceasta învăţându-mă şi eu din învăţătura cea de Dumnezeu insuflată a Părinţilor, cum că nu mai sunt adică pe calea faptei bune, aducându-mă pe sine, mă dădui vouă spre slujire, ca prin voi să pun început în Hristos de viaţa cea cu meşteşug bine-îndreptată la voi".

După ce a zis acestea, primit fiind Antonie, i s-a poruncit de egumenul ca mai întâi să facă slujirea bisericii, ca una ce era prea grea şi de toţi socotită o povară. Şi, rămânând câtăva vreme în slujba aceasta şi neîndestulându-se de truda ce i se făcea lui de aici, apropiindu-se, i-a zis proestosului: „Eu pentru osteneală mai multă am venit aici, iar slujba pe care o ai rânduit pentru mine este uşoară".

Acestea auzindu-le egumenul, l-a dat pe dânsul monahului ce era întâi la lucrul viilor, ca să le taie împreună cu ceilalţi

275 uiroTotKTiKOO = lit. ascultător, supus.

276 Rânduiala chinoviilor.

175

fraţi. Dar, neiscusit fiind către o lucrare ca aceasta, în multe locuri îşi vătăma degetele, de unde greu îi era către meşteşugul acesta. însă, petrecând toată vremea tăiatului, cu osârdie prea tare ostenindu-se, îşi continua lucrul şi în vremea săpatului. Şi, iată, roadele pârguindu-se, i s-a încredinţat lui păzirea acestora.

Venind odată oarecari din fraţi, ori pentru că erau mai leneşi, ori pentru a-l cerca, cereau să ia struguri, către care el zicea: „Iertaţi-mă, fraţilor, că nu mi s-a dat voie să fac aceasta. Iată, viile înaintea voastră sunt, şi, de voiţi, luaţi-vă singuri, iar de veţi lua, nevoie îmi zace asupră-mă ca să vestesc egumenului (căci Avva Antonie, ca şi toţi ceilalţi, obişnuia a-şi vesti gândurile proestosului)".

Acestea auzindu-le fraţii, s-au depărtat deşerţi. Iată încă şi în ce fel erau cele ce le grăia către sine: că, şezând la amiază în colibă şi adunând păduchii de pe haină, zicea gândurilor sale: „Pe când eram eu la linişte [în pustie], voi îmi ziceaţi: «Cu nimic nu te foloseşti trudindu-te aici», fără de plată socotind petrecerea mea din singurătate. Acum m-aţi adus aici şi, vrând să mă depărtaţi de viaţa fraţilor, îmi fericiţi ostenelile de dinainte». Acestea cu lacrimi întru durerile inimii gândindu-le de multe ori şi către sine-şi zicându-le, a fost înţeles de oarecare bătrân duhovnicesc, de care se şi mângâia cu cuvinte ale iubirii de frăţie, şi aşa suferea Antonie ispitele pentru darea de plată ce va să fie.

Iar după ce a trecut vremea culesului, l-au dat a sluji la trapezărie, unde şi aici se întâmpla să se ostenească mai mult: că până la al treilea ceas din noapte277 era covârşit întru primirea celor ce intrau şi ieşeau, de la care adesea era spălat cu necinstiri, lucru care aici nu de puţine ori se întâmpla. Şi nevoindu-se el vreme din destul în nişte slujiri ca acestea, hainele şi încălţămintea lui s-au sfărâmat. Acestea i se dăduseră lui să le poarte la rugămintea Episcopului Pavel, căci, mai-nainte de aceasta, în toată vremea

277 După ora bizantină, al treilea ceas din noapte era cel socotit la trei ceasuri după apusul soarelui.

nevoinţei celei pustniceşti era cu picioarele goale.

Deci, precum am zis, sfărâmându-se acestea, şi iarna stând de faţă, îngheţa din pricina gerului, egumenul încă zăbovind cu ispitire a-i da lui cea de nevoie acoperire a trupului, [aceasta făcându-se] pentru folosul celor nerăbdători şi pentru a lua el mai multă plată. De aici şi picioarele lui, pentru multa mergere pe marmură, umflare şi rupere suferind, nu puţină durere îi făcea lui. Iar văzând fraţii multa lui silă şi nevoie, unii îi aruncau piei de oaie, iar alţii îi dădeau încălţăminte, dintru care nimic primind nevoitorul, privea la judecata proestosului, zicând fraţilor: „Părintele nostru cunoaşte cele ce-mi trebuiesc pentru lipsa mea, lui dar îi voi lăsa purtarea de grijă cea pentru mine, până când Dumnezeu îl va înştiinţa pe dânsul pentru smerenia mea".

întru acestea trecând şi iarna, iar primăvara fiind urmată de vară, el încă a rămas a se chinui fără purtare de grijă; şi, biruindu-se de înconjurarea gândurilor celor dinlăuntru şi de lipsa celor din afară, se apropie de îndemnătorul de nevoinţă278, căruia îi zise: „Stăpâne, dacă mănăstirea nu-i îndestulată ca să-mi dea cele de trebuinţă, dă-mi voie ca prin prieteni să-mi fac trebuinţa mea". Iar acel dumnezeiesc păstor, prinzându-l pe Antonie întru ceea ce voia, zise către dânsul: „Toată casa [regiunea] e hrănită în Hristos, şi pe tine nu te poate îmbrăca şi încălţa? Auzit-am de demult despre tine că eşti nevoitor şi răbdător în primejdiile cele trupeşti; iar acum, nimic din cele ce am auzit n-am văzut întru tine; toate avuţiile tale cele din lume le-ai lăsat pentru Dumnezeu şi întru osteneli şi sărăcie te dăduşi, bine-liniştindu-te în pustie vreme de mulţi ani şi nevoile trupului răbdându-le. Iar dacă acum ai venit către noi, oare nu te-ai făcut împuţinat cu sufletul şi nerăbdător în aceste mici nevoinţe, căutând odihne, ca unul din cei mai leneşi, şi neprivind cu adevărat la darea de plată cea mare a lui Hristos?" Şi, aşa umilindu-l, fără

278 Fuiiiaorf) = instructorul, cel iscusit întru îndemnarea altora.

176

de răspuns l-a lăsat a se duce.

Deci nişte arsuri ca acestea primind atletul lui Hristos Antonie, a rămas răbdând întru cele după Dumnezeu necăjicioase, în toate zilele cu lacrimi pe sineşi peste tot udându-se şi cu înfrânarea trupului în multe feluri curăţindu-se; căci i se îngăduise lui de păstor a se nevoi precum voia, ca astfel să nu i se pară că a venit înapoi din petrecerea lui cea din linişte. Drept care, nici pe pat n-a primit a se culca, ci, întins puţin pe spate pe un scaun pe care şi-l făcuse, se împărtăşea de somn, iar mai-nainte de ceasul tocii, iarăşi sculându-se, se ruga şi stihuri cuvânta, şi aşa întru cele bune ale sufletului se răsfăţa pe sine-şi.

Iar de vreme ce, pentru multa lui răbdare, Antonie s-a judecat ca iscusit (cercat) de Părinte şi de fraţi, cei dintre fraţi care erau lucrători de pământ îl luau cu ei şi, dându-i cazmaua în mână, îi porunceau a dezrădăcina şi a tăia desişurile şi mărăcinii, şi, aşa, asudat, cu osteneala şi tăiat tot făcându-se, cu cele ascunse buze ale inimii zicea către Dumnezeu: Vezi, Doamne, smerenia mea şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele (Ps. 24: 18). Odată, într-o noapte, vede în somn un bărbat oarecare slăvit ţinând o cumpănă; în partea dreaptă părea că ţine păcatele lui cele din tinereţe, iar în cea stângă, cazmaua ostenelilor lui cele după Dumnezeu, care, şi lovind cu greutatea ei, a risipit toate chipurile greşealelor lui. Şi, răspunzând acel bărbat, a zis lui Antonie: „Iată, Domnul Dumnezeu a primit ostenelile tale şi a iertat păcatele tale".

După toate acestea, văzând proestosul răbdarea lui cea de atâta vreme, şi cum că cu îndestulare s-a înfocat cu nevoinţele cele înfocate ale supunerii, şi cum că de aici a pus gândul său spre a răbda pentru Dumnezeu cu mărime de suflet orice i s-ar fi adus asupră-i, chemându-l deosebi, i-a zis lui: „Dumnezeu să-ţi dea ţie plată, părinte, pentru sufletele cele folosite întru venirea ta către noi şi întru vieţuirea ta cea după Dumnezeu, că niciodată nu s-au făcut aşa de buni fraţii cei de sub mine precum întru venirea ta cea de Dumnezeu trimisă şi desăvârşită ascultare. Şi, scoţând, îi dărui lui haină şi încălţăminte şi altele asemenea acestora. Şi, de atunci, era ca şi ceilalţi dintre fraţi, având cele trebuincioase trupului, şi orice vedea egumenul că-i lipseşte, pe ascuns îi punea în patul lui, pe care, întorcându-se Antonie, găsea lucrul acolo.

IV.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Arsenie către Avva Alexandru: „Când vei fi despicat smicelele tale, vino să guşti cu mine ceva; iar de vor veni străini, mănâncă cu dânşii". Iar Avva Alexandru lucra încet şi moale; şi, venind vremea, el încă mai avea smicele. Şi, văzând Arsenie că a zăbovit, a mâncat, socotind că negreşit are străini; iar dacă s-a făcut seară, a venit Avva Alexandru şi, văzându-l bătrânul, a zis: „Ai avut străini?" Răspuns-a acela: „Ba". Şi bătrânul l-a întrebat iarăşi: „Cum de n-ai venit la vreme?" Iar el a zis: „Fiindcă mi-ai zis «când vei fi despicat smicelele tale, atunci vino», păzind cuvântul tău, n-am venit [la vreme], că [abia] acum am plinit". Şi auzind bătrânul de subţirătatea279 lui, a zis către el: „Mai degrabă fă dezlegare, ca şi pravila să-ţi faci, şi din apă să te împărtăşeşti, iar de nu, trupul tău degrab se va bolnăvi".

2. Mers-a Avva Avraam la Avva Ari şi, şezând ei, a venit un frate către stareţ şi i-a zis lui: „Spune-mi, ce să fac ca să mă mântuiesc?" Iar el i-a zis lui: „Du-te de fă anul acesta280, mâncând numai seara pâine şi sare, iar după aceasta, vino iarăşi şi-ţi voi grăi". Şi, ducându-se, a făcut întocmai; şi, împlinindu-se anul, a venit fratele iarăşi către bătrânul, şi s-a întâmplat ca iarăşi să fie Avva Avraam acolo. Şi iar a zis stareţul fratelui: „Du-te de posteşte şi în acest an, mâncând la două zile". Şi, dacă s-a dus fratele, a zis Avva Avraam lui Avva Ari: „Pentru ce, atunci când vorbeşti cu ceilalţi fraţi, le pui un jug uşor, iar fratelui acestuia îi pui o sarcină grea?" Răspuns-a bătrânul: „Fraţii, precum vin căutând, aşa le zic, iar acesta este

279 acrivia.

280 Trad. neogr.: „Du-te de şezi un an în chilie”

177

lucrător şi pentru Dumnezeu vine să audă, şi orice voi zice lui, el cu sârguinţă face. Pentru aceasta şi eu [la rândul meu] îi grăiesc lui cuvântul lui Dumnezeu"281.

3. Povestitu-s-a despre Avva Ioan Colovul că, ducându-se el la un bătrân theban din Schit282, a şezut cu el în pustie; şi, luând stareţul lui un lemn uscat, l-a sădit şi i-a zis lui: „ Adapă-l pe acesta în fiecare zi cu o cană de apă, până când va face rod". Iar apa era departe de dânşii, încât cineva, ca să o aducă la timp, trebuia să pornească de cu seară, ca apoi să o aducă de dimineaţă. Iar după trei ani, lemnul a răsărit şi a dat rod de nuci. Şi, luând bătrânul rodul acestuia, l-a dus în biserică, zicând fraţilor: „Luaţi de mâncaţi rodul ascultării".

4. Venit-a oarecine din Thebani la Avva Sisoe, vrând a se face călugăr; şi l-a întrebat bătrânul pe dânsul dacă are pe cineva în lume, iar el a zis: „Am un fiu". Şi i-a zis lui bătrânul: „Du-te de-l aruncă în râu, şi atunci te vei face călugăr". Deci, dacă s-a dus să-l arunce, bătrânul a trimis pe un frate dinapoia lui, ca, de se va porni a face aceasta, să-l oprească. Deci cum s-a pornit a arunca pe fiul său, l-a oprit fratele, alergând spre dânsul; iar el zicea către fratele: „Lasă-mă! Că Avva mi-a zis să-l arunc". Iar fratele a zis: „Dar el iarăşi a zis «nu-l arunca»". Şi, lăsându-l, a venit la bătrânul, şi aşa se făcu călugăr iscusit. Asemenea este şi povestirea lui Patermuthie, pe care o a povestit Sfântul Cassian.

5. Povestit-a oarecine din Părinţi despre un scolastic din Theopolis283 care stăruia la un zăvorât284, pe care-l ruga să-l primească şi să-l facă călugăr. Şi i-a zis bătrânul:

281 Indirect, apoftegma e o minunată tâlcuire a Psalmului 20: 4 (19: 5 în Septuaginta): Dea ţie Domnul după inima ta şi sfatul (hotărârea, planul) tău să-l plinească.

282 Adică la un bătrân ce locuia în Thebaida Egiptului de Sus (nota trad. neogr.).

283 „Cetatea lui Dumnezeu”. Alt nume al Antiohiei, numit aşa după reconstrucţia cetăţii de către Justinian. Aceasta a fost devastată de perşi în 540 nota trad. neogr).

284 Zăvorâţii erau acei monahi care se închideau în chiliile lor, de unde nu mai ieşeau niciodată. Aceştia primeau hrană printr-o ferestruică (nota trad. neogr.).

„Du-te de vinde averile tale şi le dă săracilor, după porunca lui Dumnezeu, şi atunci, venind, te voi primi". Iar acela, ducându-se şi făcând precum i s-a poruncit, s-a întors; şi iarăşi i-a zis lui bătrânul: „Şi această poruncă ai a o păzi: să nu grăieşti". Iar el s-a făgăduit. Şi aşa a făcut cinci ani şi n-a grăit. Iar cei ce-l cunoşteau au început să-l slăvească. Şi, aflând bătrânul de aceasta, i-a zis lui: „Aici nu te foloseşti, drept aceea te voi trimite în viaţa de obşte în Egipt". Şi l-a trimis. Iar ducându-se el, nu i-a spus să grăiască sau să nu grăiască; iar el, păzind porunca, a petrecut negrăind. Iar stareţul care l-a primit pe dânsul, vrând a-l ispiti prin cercare de este cu adevărat mut, l-a trimis pe dânsul cu o sarcină întru puhoirea285 râului, ca astfel, întorcându-se, să se vadă silit să zică că n-a putut trece. Iar el, ducându-se la râu, a plecat genunchii şi, iată, a venit un crocodil, şi l-a purtat pe el, şi l-a dus de ceea parte. Iar stareţul a trimis un frate în urma lui ca să vadă ce face, care, văzând ceea ce s-a făcut, întorcându-se, a zis stareţului şi fraţilor; şi, auzind toţi, s-au spăimântat. Iar după câtăva vreme, s-a întâmplat ca el să treacă din viaţă; şi trimiţând stareţul către zăvorâtul care-l trimisese, i-a zis lui: „Deşi cel pe care l-ai trimis era mut, el era înger al lui Dumnezeu". Dar mai pe urmă zăvorâtul i-a răspuns: „Nu era mut din fire, ci, păzind porunca pe care din început i-am dat-o lui, pentru aceasta a petrecut mut". Şi, auzind, s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu.

6. Un stareţ avea un ucenic pe care-l cumpărase de undeva, care avea desăvârşită ascultare. într-o zi, i-a zis lui stareţul: „Du-te de aprinde bine cuptorul şi, luând cartea cea de citit în adunare286, aruncă-o în cuptor". Iar el, ducându-se, a făcut fără să se îndoiască; şi, aruncată fiind cartea, cuptorul s-a stins.

7. Ziceau stareţii: „Dacă va avea

285 în acea vreme, Nilul căci despre el e vorba era pe cale să se reverse (nota trad. neogr.).

286 Sinaxă. Precum am mai zis, sinaxa este locul de adunare al călugărilor pentru osebite pricini, cu deosebire cele duhovniceşti. Astăzi, aceste întâlniri, dacă încă mai au loc, se concentrează mai mult pe cele ale iconomiei mănăstireşti, sau pe „cele lumeşti”, excepţie făcând Sfântul Munte şi alte locuri cu tradiţie mai veche.

178

cineva credinţă către cineva şi se va da pe sine spre supunerea faţă de el, nu va avea trebuinţă a lua aminte la poruncile lui Dumnezeu, ci voile sale le va lăsa părintelui său, şi vină nu va avea la Dumnezeu; că nimic altceva nu caută Dumnezeu de la nou-începători ca supărarea287 cea prin ascultare.

8. Un frate, ducându-se din Schit la seceriş, a mers la un stareţ mare şi i-a zis lui: „Acum, că mă duc la seceriş, ce să fac?" Zis-a lui stareţul: „Şi de-ţi voi spune, te vei pleca?" Răspuns-a fratele: „Da, te voi asculta". Zis-a lui stareţul: „Dacă te pleci mie, lasă-te de secerişul acesta şi, întorcându-te, intră în chilia ta, şi, făcând cincizeci de zile, seara mănâncă pâine uscată cu sare, iar după aceasta, vino şi-ţi voi vesti ce trebuie să faci".

Iar fratele, ducându-se şi făcând precum i s-a poruncit, după cincizeci de zile a venit iarăşi la stareţul. Iar acesta, văzând că este lucrător, i-a spus lui cum se cuvine să şadă în chilie. Şi s-a pus pe sine cu faţa la pământ trei zile plângând înaintea lui Dumnezeu. Apoi îi ziceau lui gândurile: „înălţatu-te-ai, mare te făcuşi!" Iar el aducea înainte-i greşealele sale, zicând: „Şi unde sunt toate greşealele mele?" Şi apoi le număra pe ele. Şi îi ziceau lui iarăşi gândurile altfel: „Multe păcate ai făcut, şi nu poţi să te mântuieşti!" Dar împotrivă aducea şi el, zicând: „Dar [totuşi] fac mici slujbe la Dumnezeu, şi cred întru negrăita Lui bunătate că va face milă cu mine". Şi aşa, în multă vreme fiind el luptat, luptând el, mai pe urmă au fost biruite şi duhurile, care, simţitoreşte stând de faţă, i-au zis lui: „Tulburatu-ne-am de tine" „De ce?", le-a zis el lor. „Dacă te înălţăm pe tine, alergi la smerenie, iar dacă te smerim, te aduci la înălţime". Şi, certate fiind de dânsul, se făcură nevăzute.

9. Un om trăitor în lume, având trei copii, lăsându-i pe ei în cetate, s-a dus la mănăstire; şi, petrecând trei ani în mănăstire, a început a se supăra de gânduri, care băgau într-însul pomenire şi dor de copiii lui, şi se mâhnea foarte pentru dânşii; iar egumenului nu-i vestise de la început că are fii. Deci

287 OKuXi.cSv, dar şi „osteneala”.

văzându-l pe el Avva posomorât, i-a zis lui: „Ce ai, că eşti posomorât?" Şi a povestit Avvei: „Am trei copii în cetate, şi voiesc să-i aduc pe ei în mănăstire". Şi părintele i-a dat voie.

Şi, ducându-se fratele, a aflat că doi dintre ei au răposat, iar unul încă trăia. Şi, luându-l pe dânsul, s-a întors la mănăstire, şi, căutând pe egumen, l-a aflat în pitărie, şi l-a adus la dânsul pe copil; iar Avva, luând copilul, îl îmbrăţişa şi-l săruta. Şi i-a zis tatălui lui: „îl iubeşti?" Răspuns-a: „Da". Şi a zis Avva: „Ia-l, dar, şi-l bagă în cuptorul care arde". Şi, îndată luând acela pe copil cu mâinile sale, l-a aruncat în cuptor, şi îndată văpaia s-a făcut ca rouă, şi n-a ars copilul; iar tatăl lui a dobândit o slavă precum cea a Patriarhului Avraam.

10. Zis-a un stareţ: „Drept început al învăţăturilor Sale, Mântuitorul a avut necazul şi strâmtorarea; iar cel ce fuge de început a fugit de cunoştinţa lui Dumnezeu; că, precum buchile288 dau început învăţăturii copiilor pentru a şti [apoi] filosofia, tot aşa şi călugărul, întru osteneli şi necazuri având ascultare, se face împreună-moştenitor lui Dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu".

11. Auzind Avva Pimen despre Avva Nistero cum că, tânăr fiind, şedea în obşte, a poftit să-l vadă, şi a arătat stareţului lui dorinţa sa, rugându-l să-l trimită pe el acolo. Şi, venind el cu iconomul mănăstirii, l-a întrebat pe el bătrânul: „Avvo Nistero, de unde ai câştigat bunătatea aceasta? Căci de se întâmplă vreodată necaz în obşte, tu nu grăieşti nimic, nici nu mijloceşti?" Şi, mult fiind silit fratele de bătrânul, a zis: „Iartă-mă, Avva, dar când am intrat întâia oară în obşte, am zis gândului meu: «Tu şi măgarul una sunteţi». Deci precum măgarul este bătut şi nu grăieşte, este ocărât şi nu răspunde nimic, tot aşa şi tu; precum zice şi Psalmistul: Dobitoc m-am făcut la Tine, şi eu pururea cu Tine (Ps. 72: 22)".

12. Zis-a Avva Pimen: „Omul, lucrând cu aproapele, trebuie să fie ca un stâlp de piatră: ocărându-se, să nu se mânie,

288 Gramaticile, abecedarele.

179

slăvindu-se, să nu se înalţe".

13. Se spunea despre Avva Ioan cel Mic Thebeul, ucenicul Avvei Amoi, că, doisprezece ani slujind stareţului, care era bolnav, a şezut într-o râpă, iar bătrânul îl dosădea adesea. Şi, mult ostenindu-se Ioan cu dânsul, acesta nu i-a zis niciodată „Mântuieşte-te!" Iar când stareţul avea să se săvârşească, şezând bătrânii, l-a apucat de mână şi i-a zis lui: „Mântuieşte-te! Mântuieşte-te! Mântuieşte-te!" Şi l-a dat pe dânsul bătrânilor, zicând: „Acesta înger este, şi nu om".

14. Oarecine din Părinţi a rugat pe Dumnezeu ca să-l încredinţeze în ce măsură a ajuns; şi i-a descoperit lui Dumnezeu: „în cutare obşte este un frate mai bun decât tine". Şi, sculându-se bătrânul, s-a dus în obşte; şi auzind egumenul, l-a întâmpinat cu bucurie, că era mare şi vestit. Şi le-a zis lor bătrânul: „Vreau să văd pe toţi fraţii şi să-i întâlnesc". Şi, poruncind egumenul, au venit toţi fraţii. Iar cel pentru care bătrânul s-a încredinţat nu venise. Şi le-a zis: „Mai este vreun frate?" Iar ei au zis: „Da, dar este prostănac289 şi se îndeletniceşte în grădină". Zis-a bătrânul: „Chemaţi-l". Şi ei l-au chemat.

Şi a fost că, cum l-a văzut pe el bătrânul, sculându-se, l-a întâmpinat; şi, luându-l deosebi, l-a întrebat: „Care este lucrarea ta? Vesteşte-mi!" Iar el, răspunzând, a zis: „Prostănac sunt". Şi, mult fiind rugat de bătrân, a zis către el: „Egumenul a băgat în chilia mea boul de la moară, şi în toate zilele îmi rupe sforile rogojinii la care lucrez. Şi, iată, de treizeci de ani rabd aceasta, şi niciodată n-am lăsat gândul meu să aibă ceva asupra stareţului meu, nici pe bou nu l-am bătut vreodată, ci, îndelung-răbdând, iarăşi împleteam sforile, mulţumind lui Dumnezeu". Şi, auzind stareţul, s-a minunat, că dintr-aceasta a cunoscut şi cealaltă lucrare a lui.

289 Este ca unul care se clatină, instabil”.

v.

A Sfântului Efrem

De vei şedea, frate, întru supunerea Părinţilor, întru aceasta se va arăta neclătinarea credinţei: nu întru a te mângâia pe tine şi a auzi tu cuvinte îmbietoare şi blânde, ci atunci când, dosădit fiind şi bătut, vei răbda; căci şi fiara, momindu-se, se domesticeşte şi se îmblânzeşte. De cumva şi vas al alegerii voieşti să te faci, nu te amărî către cel ce te pedepseşte, ci întru toate te supune cu blândeţe învăţătorului tău, precum însuşi Domnul, întrupându-Se, întru smerenie Se supunea: întâi Maicii, şi apoi celui socotit tată, precum ne învaţă Evanghelistul, zicând: Şi era supunându-se lor (Luca 2: 51). Iar adevăratului Părinte ceresc ascultător S-a făcut până la moarte, şi chiar moarte pe Cruce (Filip. 2: 8), după glasul Apostolului.

Deci primeşte cu mulţumită necazurile ce-ţi vin asupră şi pedepsirile cele de la proestos, că zice: Cine este fiul acela pe care să nu-l pedepsească tatăl său? Iar dacă fără de pedeapsă sunteţi, căreia i s-au făcut părtaşi toţi sfinţii, sunteţi feciori din curvie, şi nu fii (Evr. 12: 8). Ai fost bătut? Bucură-te întru aceasta şi îndreptează-ţi greşeala. Ai fost bătut pe nedrept? Mai mare este plata. Că şi Apostolii, vestind mântuirea lumii, în fiecare cetate erau bătuţi ca nişte tâlhari; şi nu se mâniau, nici nu se supărau, ci se bucurau că s-au învrednicit a se necinsti pentru numele lui Hristos.

Dar poate va zice cineva din cei mai leneşi: „După atâtea osteneli câte m-am ostenit în mănăstire, mă mâhnesc pentru că mi s-a întâmplat aceasta". Către care aş zice: „Aceasta te mâhneşte, robule al Domnului? Cunoaşte de aici că, după atâţia ani şi multe osteneli de care zici, încă n-ai biruit patimile". Că, dacă i se pare cuiva că este ceva, nimic fiind, pe sine se amăgeşte. Că, precum cârmaciul, în vremea viforului, se vădeşte în ce fel este la meşteşug, tot aşa şi călugărul, în vremea necinstirii şi a îmboldirii, fie se arată că le suferă pe acestea cu bucurie, ca şi cum ar dobândi prea mult, ori se necăjeşte şi se mâhneşte pentru dânsele [ca de unele ce nu i se cuvin]. Că cel ce se laudă şi zice „am

180

atâţia ani în viaţa călugărească", iar lucrarea făgăduinţei nu o arată, nici că a îndreptat năravurile cinstitei vieţi, acesta poartă uneltele meşteşugului pe care nu l-a învăţat.

Îmbătrânit-ai în schimă? Ca un iscusit într-o viaţă ca aceasta fă-te pildă celor tineri şi neiscusiţi; miră-se astfel şi ceilalţi de răbdarea şi nerăutatea ta. Bucură-Se şi Duhul Sfânt Cel ce locuieşte întru tine, pentru stăruinţa ta cea mare. Dar mai vârtos a mulţumi se cuvine ţie, că toate le pătimeşti spre folosul tău.

Că socotesc cum că cel ce a primit asupră-şi starea înaintea [povăţuirea] ta nu se bucură spre prihana [nedesăvârşirea] ta, ca unul care va da seamă pentru tine la Domnul, ci bucuria lui este dacă te va pune desăvârşit înaintea Domnului; pentru aceea, dator eşti cu mulţumită a răbda toate cele de la dânsul, măcar dureroase vor fi, ca cel ce te doftoriceşti şi nu te munceşti. Iar dacă mic necaz şi ispită nu suferi pentru Domnul, cum o vei suferi pe cea mare? Şi dacă ocară sau palmă sau rană nu primeşti, cum vei purta crucea pe care te-ai făgăduit a o purta de la început? Şi dacă crucea nu o porţi, cum te vei face moştenitor al slavei cereşti împreună cu cei ce zic: Acestea toate au venit peste noi, şi nu Te-am uitat, şi n-am făcut nedreptate întru aşezământul Tău (Ps. 43: 19). Şi iarăşi, pentru Tine ne omoram toată ziua. Socotitu-ne-am ca nişte oi spre junghiere (Ps. 43: 24).

Iubite frate, am uitat oare cele ce le-a pătimit pentru noi Stăpânul nostru al tuturor? Ocărâtu-S-a, defăimatu-S-a, auzit-a drac ai, şi nu S-a mâniat, pălmuitu-s-a, lovitu-s-a cu pumnii, batjocoritu-s-a, pe Cruce s-a pironit, oţet cu fiere a gustat, cu suliţa în coastă S-a împuns, acestea toate le-a răbdat pentru a noastră mântuire, şi noi pentru Dânsul nu suferim nici puţină ocară? Cum dar ne vom întâlni cu Dânsul în Ziua Judecăţii? Şi ce fel de răspuns vom afla când, pe lângă alte faceri de bine care a făcut cu noi, ne va aduce nouă înainte şi acestea, şi oareşicare greutate în cumpănă va cere? Deci să ne trezvim, iubitule, dintr-atâta slăbănogire (moliciune) şi, luând inimă vitează şi vârtoasă, să zicem şi noi cu Apostolul că nu numai a ne lega sau a ne bate pentru Hristos suntem gata, ci şi a muri gata suntem (cf. Fapte 21:13), că dacă împreună-pătimim, negreşit că şi împreună ne vom proslăvi şi împreună-moştenitori cu Dânsul vom fi în împărăţie (cf. Rom. 8:17).

181

PRICINA a Treizeci şi patra

Că se cuvine ca până la moarte a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi a-i iubi pe dânşii, şi a ne teme de ei.

I.

A lui Grigorie Dialogul

Odinioară, liniştindu-se Sfântul Benedict în chilia sa, Plachid, ucenicul lui, s-a dus la gârla ce se numeşte Lacos, precum e numită de cei de loc, ca să ia apă. însă vasul cu care voia să scoată apă, căzând din mâna sa, se trăgea de curgerea [curentul] apei; vrând el să apuce vasul din apă, a alunecat şi a căzut în apă, iar pornirea cea iute a apei l-a tras până la o aruncătură de arc. însă omul lui Dumnezeu, liniştindu-se, precum s-a zis, în chilia sa, a cunoscut întâmplarea, şi, chemând pe ucenicul său Mavru, a zis către dânsul: „Du-te, Mavre, grăbeşte-te, că fratele Plachid a căzut în gârlă, iar curgerea apelor l-a târât departe".

Deci auzind Mavru porunca Părintelui, alergând, s-a dus şi, ajungând la locul cu pricina, a văzut pe Plachid dus departe de locul cu pricina.

Cu toate acestea, cu neîndoită credinţă îndrăznind întru rugăciunile Părintelui, s-a suit pe apă, pe care mergea alergând ca pe uscat, până ce l-a ajuns pe Plachid ce era dus de apă; şi, apucându-l de părul capului, l-a tras din apă, aşijderea umblând până când a ajuns la uscat. Iar atunci, venindu-şi Mavru întru sine, şi cunoscând cum că pe deasupra apei a alergat, şi cum că negreşit cu neputinţă îi era lui aceasta de nu l-ar fi întărit pe el rugăciunile purtătorului de semne290 Părinte, minunându-se, s-a cutremurat de ceea ce s-a făcut şi, întorcându-se către Părintele său, i-a vestit lui dumnezeiasca minune ce s-a săvârşit.

290 Altă numire pentru cel ce face cele ale lui Hristos; făcător de minuni sau arătător de semnele lui Hristos în viaţa sa (cf. şi Ioan 2: 18; 4: 48).

Iar sfântul nu asupra sa, ci asupra ascultării aceluia o a scris [atribuit]; iar Mavru zicea că porunca sfântului a făcut aceasta; că zicea că puterea întru care era când s-a suit pe apă nu era a lui. Şi, luând aminte monahul Plachid la cea dedumnezeu-următoare smerenie a acestora şi la prea iubita lor pricire291, a zis: „Eu, atunci când mă trăgeam din adâncul apei, vedeam deasupra capului meu cojocul stareţului meu, de unde am înţeles că dânsul este cel ce mă scotea din apă".

II.

Din viaţa Sfântului Teodosie Chinoviarhul

Ştiind Marele Teodosie cum că celor ce după Dumnezeu au ales a vieţui, nimic altceva nu le-ar putea ajuta la câştigarea faptei bune precum pomenirea morţii, ce a făcut? A poruncit ucenicilor lui ca să-i gătească mormânt292, ca împreună cu aceasta adică să li se facă pomenire şi de sfârşitul lor, căci şi acesta se cheamă mormânt, şi aşa mai vârtos înspăimântaţi să-i facă pe ei şi să-i îndemne ca mai ostenicios să lucreze fapta bună; încă şi murind, să nu-i primească pe ei mormântul înainte de a vedea şi ceva din cele viitoare în chip tainic vestindu-li-se lor de mai-nainte. Iar dacă s-a gătit mormântul, el se aşeză deasupra lui, iar ucenicii împrejurul lui. Iar el, cu ochiul cel iute al cugetului văzând

291 La prieteneasca lor dispută.

292 To«j6a (lil. mormânt) înseamnă şi memorial, rit funerar, pomenire, aducere-aminte; de aici asemănarea lui cu ivrielov, care înseamnă literal pomenire, amintire (nota ed. gr.). Sfântul pare că profită de jocul de cuvinte şi dă o lecţie ucenicilor: pomenirea morţii e una cu viaţa înţeleasă ca mormânt prin care murim cu Hristos întru învierea cea de obşte.

182

ceea ce va să se facă, glumind oareşicum, zicea uitându-se la dânşii: „Iată, mormântul este gata, dar oare cine este din voi care să-l înnoiască293?"

Astfel a amestecat Teodosie hazul cuvântului cu dulceaţa a ceea ce urma să vadă. Iar oarecare Vasilie, preot cu vrednicia, iar cu râvna către cele bune luminat păzind părinteştile însuşiri, iar celui ce l-a născut duhovniceşte precum părinţii cei trupeşti celor născuţi dintr-înşii cu nimic mai prejos arătându-se întru asemănarea cea din fapta bună, ştiind şi că nu în zadar s-a zis de dascăl cuvântul, apucând întâi între toţi cuvântul, gata şi osârdnic pentru alegerea morţii s-a făcut, ca şi cum înainte-i ar zăcea un lucru nu vrednic de lepădat, ci plin de câştig şi folositor. Deci îndată în genunchi plecându-se şi faţa de pământ răzimând-o, zicea: „Blagosloveşte-mă, Părinte, şi eu voi fi cel dintâi înnoitor al acestui mormânt".

Deci unul adică a cerut, iar celălalt a dat, iar mormântul l-a luat pe dânsul: căci a poruncit egumenul să se facă toate pentru dânsul, precum este legea la morţi: de trei zile, de nouă şi, la rând, de patruzeci de zile. Şi, iată, luând sfârşit şi cele patruzeci de zile, Vasilie nu s-a prins nici de fierbinţeală, nici capul sau altceva din părţile trupului nu l-a durut, ci, adormind cu un oarecare somn moale şi prea dulce, s-a dus către Domnul, astfel luând el plata ascultării şi a osârdiei de a se muta către cele de acolo, pe aceea adică ca să fie cel dintâi dintre fraţi care să se arate la Dumnezeu şi a se încununa (care plată este semn sigur al celor ce nu cu dulceaţă se află către cele de aici).

Deci trecând patruzeci de zile, la cântările cele de seară, între ceata ucenicilor se vedea stând şi cântând şi acest dumnezeiesc Vasilie, auzindu-se şi văzându-se numai de Marele Teodosie, dintre ceilalţi nimeni auzindu-i glasul, nici chipul văzându-i-l, numai un oarecare Aetie şi el bărbat păşind pe urma dascălului său şi ucenic al lui Teodosie, ca unul care nu numai ştia a povesti cele ale aceluia, ci mai vârtos

293 Inaugureze.

voia să le şi urmeze -, care însă doar glasul i-l auzea, fără a-i vedea şi chipul. Şi l-a întrebat pe învăţător de aude cumva glasul celui săvârşit, iar el a zis că-l aude şi-l vede şi că, de ar voi, i l-ar arăta şi lui în vremea în care s-ar arăta.

Iar pe când sosea noaptea, iar pravila încă se făcea, omul lui Dumnezeu iarăşi îl vedea cu deadinsul pe Vasilie, care cu cei ce stăteau şi cântau împreună stătea şi cânta, arătându-l cu degetul lui Aetie, în aceeaşi vreme rostind şi o rugăciune către Dumnezeu: „Deschide, Doamne, şi ochii acestuia, ca să vadă această mare minune a lucrurilor Tale celor mari!" Iar el, îndată văzând şi cunoscându-l, şi din dragoste alergând spre a-l cuprinde, Vasilie nu numai că s-a făcut neprins, ci îndată s-a făcut nevăzut de ochii lui, zicând însă întru auz: „Mântuiţi-vă, o, Părinţilor şi fraţilor, mântuiţi-vă; iar pe mine de acum înainte nu mă veţi mai vedea". Astfel că cea zisă de Hristos în Evanghelie: Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu (Ioan 11: 25) s-a arătat prea credincioasă şi adevărată.

III.

Din viaţa Cuvioasei Teodora

Aproape de mănăstirea în care se nevoia Fericita Teodora era un iezer; încuibându-se într-acest iezer un crocodil, pe oricine pe care l-ar fi întâlnit mergând pe lângă iezer, fie om sau dobitoc, mai mic sau mai mare, pe acela îl mânca. Deci aşa de înfricoşătoare stătea celor de loc răutatea, încât Grigorie, eparhul294 cetăţii Alexandria, a pus ostaşi în locul acela ca să oprească pe cei ce călătoreau pe acea cale.

Ştiind egumenul mănăstirii în ce fel era viaţa Teodorei, căreia puţin îi mai lipsea ca să se întreacă şi cu înşişi îngerii, şi cum că nu e cu putinţă să nu fie împărtăşită şi de dumnezeiescul har, a chemat-o pe dânsa şi i-a zis: „Fiule (căci sfânta petrecea în mănăstire ca un bărbat), ia vasul de apă şi du-te de

294 Dregător, prefect.

183

ne adu apă din iezerul cel de aici". Iar ea, ştiind îndemnul apostolesc ca să ne supunem mai marilor noştri (cf. Evr. 13: 17), a pornit a împlini cea poruncită. Deşi mulţi au sfătuit-o să nu se apropie de locul acela pentru a nu fi omorâtă de fiară, aceea a îndrăznit credinţei celei întru Dumnezeu şi, lucrul ascultării isprăvindu-l, care mai vârtos viaţă pricinuia, şi nu moarte, scăpând îndată de toţi cei ce o opreau, s-a dus la iezer. Şi o, preaslăvite lucrurile Tale, Doamne! se vedea purtată deasupra fiarei, şi, scoţând apă şi vasul umplându-l, iarăşi se vedea de toţi purtându-se de fiară şi dându-se uscatului. Şi aşa, aceea a scăpat la pământ fără a pătimi ceva, iar fiara, fiind certată de dânsa, şi-a luat judecata pentru cele ce a cutezat a face până atunci: care şi de îndată căzând, pe loc a murit.

Iar lucrul s-a făcut degrabă cunoscut şi altora, că cei ce au văzut aceasta cu ochii lor au voit să o dăruiască şi altora, şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru minunea care s-a făcut prin Sfânta Teodora.

IV.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Isidor: „Se cuvine ca cei uceniciţi pe adevăraţii învăţători să-i iubească ca pe nişte părinţi şi să se teamă de ei ca de nişte dregători şi nici pentru dragoste a dezlega frica, nici pentru frică a înnegri dragostea".

2. Se spunea despre Avva Ioan, ucenicul Avvei Pavel, că avea mare ascultare; şi erau într-un loc nişte mormânturi, iar acolo locuia o hienă; iar stareţul a văzut în locul acela cepe sălbatice, şi i-a zis lui Ioan să meargă şi să le aducă pe ele. Iar el a zis: „Şi ce voi face, Avva, cu hiena?" Iar stareţul, cu haz grăind, a zis: „De va veni asupra ta, leag-o şi o adu încoace".

Deci s-a dus fratele seara acolo; şi, iată, a venit hiena asupra lui; iar el, după cuvântul bătrânului, s-a repezit să o apuce, iar hiena a fugit, iar Ioan, gonind-o, zicea: „Stareţul meu mi-a zis să te leg". Şi, apucând-o pe dânsa, o a legat. Iar bătrânul stătea necăjindu-se şi aşteptându-l pe dânsul. Şi iată, a venit având hiena legată; şi, văzând stareţul, s-a minunat; şi, vrând a-l smeri pe dânsul, l-a lovit, zicând: „Nebunule, câine nebun295 mi-ai adus aici?" Şi, dezlegând-o bătrânul, o a lăsat să se ducă.

3. Fericitul Serid, având obşte în Thanata, avea un prieten oarecare egiptean ce locuia în Ascalon, care avea un ucenic. Odinioară, iarnă fiind, bătrânul a trimis pe ucenicul său la Avva Serid cu scrisori ca să-i aducă lui piele pentru hârtii296; şi, venind ucenicul la obşte, s-a întâmplat să se facă ploaie multă, încât şi râul Thiathon297 a crescut în toată puhoirea lui [inundând peste tot]. După ce tânărul a dat scrisorile, a cerut hârtiile ca să se ducă, iar Avva i-a zis lui: „Vezi ploaia? Unde vrei să te duci acum?" Răspuns-a tânărul: „Poruncă am, şi nu pot să rămân". Iar dacă el stăruia supărându-l, i-a dat hârtiile; şi, luând blagoslovenie de la Avva, s-a dus. Şi a zis Avva către noi: „Duceţi-vă pe urma lui şi vedeţi ce face la râu".

Şi noi l-am urmat; şi era împreună cu noi şi Avva Dorothei298; şi am văzut că, de îndată ce a ajuns la râu, şi-a dezbrăcat hainele sale, şi-a învelit hârtiile într-însele şi, legându-le deasupra pe capul său, s-a întors către noi şi a zis: „Rugaţi-vă pentru mine". Şi s-a aruncat pe sine în râul acela întru care abia ne puteam uita. Noi, aşteptând ca negreşit să se primejduiască, el petrecea luptându-se şi împotrivindu-se curgerii apei; şi departe oareunde târât fiind, a trecut de cea parte a râului; şi, îmbrăcând hainele sale şi făcându-ne de acolo metanie, se ducea alergând către stareţul său.

295 Mai exact, „corcitură”. Pare a fi o ironie dublată de un joc de cuvinte.

296 oKuxaXr). De fapt, un cilindru dintr-un material oarecare pe care se înfăşură pergamentul sau papirusul.

297 Un râu mic din Palestina (nota ed. neogr).

298 Despre Avva Dorothei, să se vadă Filocalia, Vol. 9.

184

PRICINA A TREIZECI ŞI CINCEA

Că se cuvine întru simplitate a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi judecăţile lor ca de la Dumnezeu fără iscodire a le primi, şi a nu le cerceta pe ele sau a le îndrepta, chiar dacă uneori nu par a fi folositoare.

I.

A lui Grigorie Dialogul

Preacucernicul episcop Fortunat l-a izbăvit prin rugăciunea sa pe un om oarecare de muncirea dracului. Iar duhul viclean cel izgonit din om iată, de aici ziua fiind spre seară închipuindu-se întru străin, înconjura cetatea, strigând aşa şi zicând: „O, ce făcu Fortunat Episcopul? Iată, om străin a scos din chilia sa. Caut dar un loc unde să mă odihnesc, iar în cetatea lui nu aflu loc".

Acest glas auzindu-l un bărbat ce şedea la foc cu femeia şi copilul său, l-a chemat pe dânsul şi, întrebându-l ce i-a făcut lui episcopul, l-a primit pe el în casa sa, poruncindu-i a şedea lângă foc împreună cu dânşii. Deci şezând şi vorbind unii cu alţii, intrând duhul viclean în copilul său, l-a aruncat în foc şi îndată l-a omorât. Iar atunci a cunoscut nenorocitul acela pe cine adică a scos episcopul, şi pe cine a primit el, şi din lucruri s-a învăţat a nu se socoti pe sine-şi mai bun decât episcopul şi mai iubitor de oameni.

II.

Din viaţa Sfântului Eftimie

În Lavra Cuviosului Părintelui nostru Eftimie era un frate oarecare de neam asiatic pe nume Auxentie, aflându-se iscusit la slujba catârilor. îndemnat fiind acesta de Dometian, iconomul mănăstirii, să intre sub slujba aceasta, se zăbovea şi nu asculta. Iar lucrul fiind de nevoie şi de trebuinţă, luând iconomul cu sine-şi pe Ioan şi pe Chirion preoţii, iarăşi poftea pe Auxentie să intre sub slujbă; iar de vreme ce şi aşa era neascultător, iată, venind sâmbăta, când se putea întâlni cu Marele, iconomul a adus aminte Sfântului toate cele despre Auxentie, iar acela, îndată trimiţând, a chemat îndată pe fratele, pe care l-a sfătuit a asculta şi a nu fi nesupus şi neplecat, purtându-se întru singură voia sa, şi să nu lepede slujba cea trebuitoare de obşte fraţilor.

Iar el, nici de rugăminte, nici de o faţă ca aceasta sfiindu-se, lepădându-se la arătare, găsea felurite pricini pentru a-şi arăta stăpână voia sa: o dată, cum că este străin de loc şi limba acestuia nu o pricepe; a doua, din pricina bântuielilor trupului şi a feluritelor meşteşugiri ale vicleanului, „ca nu cumva, zicea, afară de ochii voştri aflându-mă, să mă împiedice şi lucru al răutăţii sale să mă arate; iar pe lângă acestea, ca nu cumva cu griji şi tulburări obişnuindu-mă, să rămân de aici înainte neînduplecat şi nepotrivit către linişte [isihie] şi liniştirea sufletului. Unele ca acestea zicând şi vătămarea sufletului ca pe una ce părea îndestulată spre milostivirea Sfântului punând-o înainte, Marele Eftimie zise iarăşi: „Dar ne vom ruga lui Dumnezeu, fiule, ca să nu te arăţi robit în niciuna din cele vătămătoare ascultării; căci al lui Dumnezeu este glasul Care zice: N-am venit ca să Mi se slujească, ci ca să slujesc (Matei 20: 28) şi nu fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis, a Tatălui (Ioan 5: 30).

Către acestea însă, mai vârtos învârtoşându-se Auxentie, şi nicidecum supunându-se, cu mai multă asprime purtându-se şi dumnezeiescul Eftimie cu el, i-a zis: „O fiule, ceea ce nouă şi ţie însuţi ni se părea a fi de folos, noi te-am sfătuit, iar tu, petrecând tot întru aceeaşi nesupunere, numaidecât vei cunoaşte care este rodul nesupunerii". încă nu luaseră sfârşit cele spuse de Marele, că ticălosul Auxentie, începând să tremure, nu ştiu de unde, în tot trupul, a căzut pe pământ, făcându-se astfel pentru

185

nenorocirea sa ca un vrednic de plâns. Iar cei de faţă dintre fraţi, rupându-şi sufletele pentru dânsul, aşa nemiluit aflându-se el, se rugau lui Eftimie şi se cucereau ca să-i ajute celui ce zăcea, care pentru neascultare a păţit o amară cădere ca aceasta. Iar el, către cel aşa neplecat şi neascultător gata era a asculta; pe care şi apucându-l de mâini, a sculat pe Auxentie încă tremurând el care mai prin toate mădularele suferea munciri -, apoi, ca pe o doftorie însemnând peste el semnul crucii, dezlegă omului pătimirea şi sănătos îndată arătându-l pe dânsul.

Îndreptându-se Auxentie şi venind întru pomenirea neascultării, încă pricepând şi patima cea căzută peste dânsul, şi nu necunoscând că lucrul era singur al neascultării, încă mai mare judecată i se cerea de la conştiinţă, căinţă oarecare intrând întrînsul cumplită; de aici a şi căzut la Eftimie, cerând atât iertăciune pentru cele făcute până atunci, cât şi întărire pentru cele viitoare. Iar el îndată i-a iertat lui (că cum ar putea sufletul ce abia s-a abătut spre iuţime să nu voiască a alerga spre milostivire?), şi pe cea299 viitoare prin rugăciune întărindu-i-o, acela cu dulceaţă şi cu osârdie a luat asupră-şi slujba catârilor. Şi aşa pedeapsa Domnului, ca să zicem după Dumnezeiasca Scriptură, deschide urechile şi mintea cu deadinsul o adaugă (sporeşte); şi cel ce, mai-nainte de a se smeri, prin nesupunere a greşit, după smerenia cea din pedeapsă, gata către ascultare s-a cunoscut.

III.

Din povestirea călătoriilor Sfântului Apostol Petru, cea istorisită de Sfântul Clement

Petru, verhovnicul Apostolilor, iată, când voind să lipsească din viaţă, într-o zi, strângându-se toţi fraţii în Roma, apucându-mă de mână pe mine, Clement, şi stând în mijlocul bisericii, a zis: „Ascultaţi-mă, fiilor şi fraţilor,

299 Viaţa, nevoinţa.

sfârşitul drumului meu este aproape, iar pe acest Clement vi-l hirotonisesc vouă astăzi episcop, căruia îi încredinţez şi scaunul propovăduirii mele, şi din stăpânirea mea îi dau a lega şi a dezlega; că va lega ceea ce se cuvine a lega şi va dezlega cu adevărat ceea ce se cuvine a dezlega, ca unul ce ştie bine canoanele Bisericii.

Deci pe dânsul să-l ascultaţi, ştiind că cel ce pe şezătorul înainte al adevărului [episcopul] îl întristează, lui Hristos greşeşte, şi pe Dumnezeu, Părintele a toate îl întărâtă, pentru care pricină acela nu va trăi. Iar voi, cinstea şi supunerea datorată părintelui vostru niciodată să nu lipsiţi a o da; că aşa şi voi, păscându-vă, bine vă veţi afla, iar acesta păstor adevărat va fi, şi nu năimit, purtând turmei de grijă; iar ceea ce am zis voi zice iarăşi: că cel ce pe păstorul şi dascălul îl va mâhni întru cele după Dumnezeu, pe Duhul lui Dumnezeu îl întristează, al Cărui scaun şi loc îl ţine acesta; iar cel ce se leapădă de cuvintele lui, de Hristos se leapădă, şi călcător de lege se află.

IV.

Din Pateric

1. Povestit-a oarecine din bătrâni cum Sfântul Vasilie, venind la o obşte, după cuvenita învăţătură, a zis egumenului: „Ai aici vreun frate având ascultare?" Iar el a zis lui: „Toţi sunt slugile tale şi se sârguiesc a se mântui, stăpâne". Iarăşi a zis Sfântul: „Ai oare pe cineva într-adevăr având ascultare?" Iar el i-a adus lui un frate, pe care Sfântul Vasile l-a rânduit slujitor la prânz. Iar după ce au mâncat, fratele a dat Sfântului să se spele. Şi, spălându-se, i-a zis lui Sfântul: „Vino, că şi eu îţi voi da ţie să te speli". Iar el a primit sfatul, Sfântul turnându-i apa. Apoi iar i-a zis lui Sfântul Vasilie: „Când voi intra în altar, adu-mi aminte ca să te hirotonisesc diacon". Iar el, fără de îndoială, a ascultat şi întru aceasta. Şi hirotonisindu-l Sfântul pe dânsul preot, pentru ascultarea lui, l-a luat cu sine şi în episcopie.

2. Se spunea despre Avva Siluan că avea un ucenic pe nume Marcu; şi era având

186

ascultare mare; iar acesta era scriitor300; iar stareţul îl iubea foarte pentru ascultarea lui; şi avea şi alţi unsprezece ucenici, care se necăjeau pentru că pe acela îl iubea mai mult decât pe dânşii. Iar ei au spus despre aceasta stareţilor. Iar într-o zi, stareţii au vestit aceasta către Avva Siluan, iar pentru cuvântul ucenicilor săi aceştia i-au băgat vină; iar el, luându-i pe dânşii, au ieşit; şi, trecând pe la chiliile fraţilor, bătea la fiecare uşă, zicând: „Frate cutare, vino că îmi trebuieşti". Şi niciunul dintr-înşii n-a urmat lui de îndată.

Şi, mergând ei, cum au ajuns la chilia lui Marcu, a bătut şi acolo asemenea, zicând: „Marcu...". Iar el, auzind glasul stareţului său, îndată a sărit afară. Şi trimiţându-l pe dânsul la slujbă, a zis stareţilor: „Unde sunt fraţii, Părinţilor?" Şi venind în chilia lui Marcu, şi pipăind rucodelia lui, a aflat că el apucase să scrie „to", dar cum l-a strigat pe dânsul stareţul, n-a mai întors trestia ca să săvârşească, ci a lăsat-o pe jumătate; şi, scoţând-o, a arătat-o stareţilor. Iar ei i-au zis lui: „Cu adevărat, pe cel pe care tu îl iubeşti, Avva, şi noi îl iubim, că şi Dumnezeu îl iubeşte pe dânsul".

3. Se zicea iarăşi despre Avva Siluan că odată, pe când umbla cu bătrânii în Schit, vrând a arăta el ascultarea ucenicului său, pentru care îl şi iubea pe dânsul, văzând un porc sălbatic [mistreţ] mic, i-a zis lui: „Fiule, vezi acel bivolaş?" Răspuns-a lui fratele: „Da, Părinte". Şi iarăşi bătrânul: „Vezi şi de câte palme sunt coarnele lui?" Şi a zis: „Da, Părinte". Şi s-au minunat stareţii de răspunsul lui, şi s-au folosit întru ascultarea lui.

4. Se spunea despre Avva Moi că avea ucenic pe Avva Sain, căruia dacă-i zicea lui stareţul, ispitindu-l, „du-te şi fură", pentru ascultare, mergea şi fura de la fraţi, mulţumind Domnului spre toate; iar stareţul, luându-le pe acelea, iarăşi le dădea pe ascuns fraţilor.

5. Povestit-a un stareţ, zicând: „M-am dus la Avva Sisoe, care locuia în Clisma; şi l-am rugat să-mi spună cuvânt.

300 Lit.: caligraf.

Iar el a zis: «Iartă-mă, om mojic sunt»301. Dar m-am dus la Avva Or şi la Avva Athre; şi Avva Or era în boală de optsprezece ani; şi le-am făcut lor metanie ca să-mi spună cuvânt. Şi a zis Avva Or: «Ce să-ţi spun? Du-te, şi ceea ce vezi [de cuviinţă], aceea fă; Dumnezeu este [Dumnezeu] numai al celui ce se sileşte pe sine întru toate». Avva Or şi Avva Athre nu erau din acelaşi hotar, dar pace multă s-a făcut întru dânşii, până au ieşit din trup; că mare era ascultarea lui Avva Athre şi smerită cugetarea lui Avva Or. Şi am făcut puţine zile acolo, pândind petrecerea lor; şi, printre multele lucruri minunate pe care le-am văzut, voi povesti-o şi pe aceasta.

Le-a adus lor oarecine un peştişor şi a voit Avva Athre să-l facă pe el bătrânului; iar pe când îl tăia cu cuţitul, l-a chemat pe el Avva Or. Iar el a lăsat cuţitul în mijlocul peştelui fără a tăia şi cealaltă parte. Şi m-am minunat de marea lui ascultare, că n-a zis „aşteaptă până ce voi tăia peştişorul". Şi i-am zis lui: „Avva Athre, unde ai învăţat această ascultare?" Şi mi-a zis: „Nu este a mea, ci a stareţului; iar de voieşti, vino de vezi ascultarea lui". După ce a fiert peştişorul, l-a netrebnicit pe el în chip voit şi l-a pus înaintea stareţului, care l-a mâncat fără a grăi ceva. Şi i-a zis Avva Athre: „Bun este, Avva?" Şi a răspuns: „Bun este foarte". Apoi i-a adus lui alt peştişor, foarte bine gătit. Şi, mâncând bătrânul, a zis: „L-am netrebnicit pe dânsul, Părinte". „Da, l-ai netrebnicit puţin", răspunse Avva Or. Iar după aceasta mi-a zis mie Avva Athre: „Văzuşi dar că ascultarea a stareţului este?" Şi am ieşit de la dânşii, şi orice am văzut, am păzit după putere.

V.

A Sfântului Efrem

Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Stareţul m-a rânduit să merg la pitărie să fac pâine fraţilor; iar argaţii, deşi sunt mireni, grăiesc cele ce nu trebuie, iar eu nu

301 Om simplu, ţăran, neînvăţat.

187

mă folosesc auzind acestea; ce să fac?" Iar el i-a răspuns lui, zicând: „Ai văzut mulţimea copiilor ce învaţă carte unii lângă alţii, şi fiecare citeşte din tabla sa, şi nu din a altuia, ştiind că aceea o va da dascălului său, şi nu pe a altuia? Deci şi tu, ia aminte de sine-ţi şi de cugetarea inimii tale. Iar de te biruieşti de patimi, vesteşte stareţului, şi ce-ţi va zice, aceea fă; că el mai mult decât tine ştie folosul tău".

VI.

A lui Avva Isaia

De te vei trimite de stareţul între străini pentru vreun lucru, zi-i lui: „Unde voieşti să merg? De ce ai trebuinţă?" Şi orice-ţi va zice, aceea fă, nimic adăugând sau scăzând. Să nu faci lucru făcător de bine săracului, de nu-l vei fi întrebat mai întâi pe stareţul; iar de vei face fără dânsul, într-ascuns, vei greşi.

VII

De la Sfântul Varsanufie

Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Se cuvine ca numai în cele bune, sau şi întru cele de mijloc, a ne tăia voia, sau numai întru cele ce se par a ajunge călcare de porunca lui Dumnezeu? Iar dacă porunca [de la stareţ] e peste aşezarea mea, oare trebuie să mă lepăd, ca nu cumva mai târziu să-mi aducă scârbă şi tulburare?"

Şi a răspuns stareţul: „Frate, cel ce voieşte a fi călugăr nu trebuie să aibă voie în vreun lucru. Iar aceasta învăţând-o Domnul, a zis: Am venit în lume nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis (Ioan 6: 38). Căci cel ce voieşte să facă aceasta, iar aceea să n-o facă, sau se arată pe sine-şi mai priceput decât cel ce-i porunceşte, acela e batjocorit de draci. Dar amândouă sunt rele şi drăceşti, căci întru toate eşti dator să asculţi: că stareţul tău care porunceşte, acesta ridică judecata asupra sa, ca celui ce i se va cere seama pentru tine; iar dacă cea poruncită ţi se va părea grea, întreabă-l pe dânsul şi lasă lucrul la socoteala lui.

Iar dacă cei ce poruncesc vor fi fraţii, şi vezi sau socoteşti că lucrul are vătămare sau este peste puterea ta, întreabă iarăşi pe stareţul, şi cele ce-ţi va zice, acelea le fă. Iar dacă vei voi ca nu numai lucrurile, ci şi pe oameni să-i deosebeşti, necazuri îţi tragi asupră-ţi. Iar unde ţi se pare că lucrul este bun, acolo arată ascultare fraţilor. Iar unde gândul se îndoieşte, sau este peste puterea ta, sau unde este vătămare, spune stareţului tău, şi ce va socoti, aceea fă; că el ştie ce face şi cum să se îngrijească de sufletul tău, şi aşa odihneşte-te, crezând că orice-ţi zice ţie este după Dumnezeu, iar tot ce este după Dumnezeu este folositor, şi scârbă şi tulburare nu aduce; că din bunătatea inimii nu iese răul; că tot pomul bun roade bune face (Matei 17: 7)".

Zis-a fratele: „Ce este a tăia voia?"

Răspuns-a stareţul: „A tăia voia este sporire după Dumnezeu; iar aceasta înseamnă să-ţi tai voia întru cele ce se par bune, şi să o faci pe cea a sfinţilor, iar de cele rele, de la sine-ţi să fugi, ca de cele ce sunt fără de cale".

188

pricina a treizeci şi şasea

Care este osânda neascultării şi a cârtirii către cei întru Domnul învăţători; şi că se cade ca creştinul nicidecum a grăi împotrivă sau în cuvânt a se îndreptăţi, ci întru toate a sta împotriva voii sale, şi aşa a iubi mustrarea şi a nu o urî.

I.

A lui Antioh Pandectul

Fraţilor, nu se cuvine să cârtim în lucru binecuvântat, sau chiar părut nebinecuvântat, ci bine-plecaţi a fi după toate şi mulţumitori către Dumnezeu, şi către cei ce ne poruncesc nouă după Dumnezeu; iar de cârtim întru ceva, ne vom face asemenea cu pierzătorii şi cu nemulţumitorii jidovi, care au cârtit asupra slugii lui Dumnezeu, precum este scris: Şi era poporul cârtind spre Moise. Şi a zis Moise: nu asupra noastră este cârtirea voastră, ci asupra lui Dumnezeu (ieş. 16: 2, 8), care pentru cârtirea lor au şi căzut în pustie.

încă şi nepoţii lor, părinteasca nemulţumire şi ne-plecare cu deadinsul păzind-o, s-au pornit uneori şi asupra ucenicilor Domnului, zicând: Pentru ce mâncaţi şi beţi împreună cu păcătoşii? (Luca 5: 30), iar alteori au cârtit şi asupra Mântuitorului, pentru că a zis: Eu sunt Pâinea Care se pogoară din cer (Ioan 6:51), către carii a zis Domnul: Nimeni nu poate veni către Mine, de nu-l va trage pe el Domnul, Care M-a trimis pe Mine (Ioan 6: 44) atunci adică când află pe unul ca acesta lesne plecat şi recunoscător, şi nu cârtitor. Aşijderea au zis şi lucrătorii cei dintâi ce cârteau asupra Stăpânului din pricina celor de pe urmă ce au fost chemaţi în al nouălea ceas: „întocmai cu noi i-ai făcut" şi celelalte, către carii Domnul a răspuns: Prietene, nu-ţifac strâmbătate; nu cu un dinar te-ai tocmit cu mine? Ia-ţi dar ce e al tău şi du-te în calea ta (Matei 20:1-15). Unde îl trimite pe dânsul? E limpede că acolo unde sunt cei ai părţii celei de-a stânga, în focul cel veşnic, cel gătit Diavolului şi îngerilor lui (cf. Matei 25: 41). Aceasta e arătată şi de pricina cea din urmă, prin care-i numeşte vicleni şi pizmăreţi pentru cele ce zic: Ochiul tău este rău, pentru că eu sunt bun? (Matei 20:15).

II.

A lui Avva Marcu

Cel ce în ascuns amestecă întru poruncă voia sa, preacurvar este, precum s-a arătat la înţelepciunea lui Solomon (cf. Pilde 6: 32), iar pentru lipsă de minte, dureri şi necinstiri suferă.

Precum potrivnică este adunarea la un loc a apei şi a focului, aşa se împotriveşte smereniei îndreptăţirea în cuvinte.

De voieşti a te mântui, iubeşte cuvânt adevărat, şi niciodată prosteşte (ca un mojic) să te întorci dinspre măsură. Cuvânt adevărat a schimbat pui de năpârci, cărora le-a arătat cum să fugă de mânia ce va să vină.

Cel ce primeşte cuvintele adevărului primeşte pe Dumnezeu-Cuvântul. Că zice Domnul: Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte (Matei 10: 40).

Slăbănog slobozit prin pod (acoperiş) este păcătosul cel mustrat de cei credincioşi după Dumnezeu (cf. şi Marcu 2: 4 ş.u.), care pentru credinţa acelora a luat iertare. Cel ce urăşte mustrarea este arătat că cu toată aşezarea zace în patimă; iar cel ce o iubeşte este purtat după deprindere302.

Precum cei ce înoată pe mare, cu dulceaţă rabdă arşiţa soarelui, tot aşa şi cei ce urăsc răutatea iubesc mustrarea; căci

302 Rata TTpoAiiiju, trad. lit, sau „după ceea ce a ales, dobândit sau prins”. Sensul pare a fi acela că cel ce iubeşte mustrarea se va purta cu ea întru deprinderea credinţei în iertarea Domnului de care s-a zis mai-nainte, respectiv în puterea de a suferi mustrarea altora şi cea de sine cu nădejde în Dumnezeu. Trad. neogr.: „...cel ce iubeşte mustrarea vieţuieşte raţional”. În Filocalie (Vol. 1, Despre Legea duhovnicească, cap 151): „...iar cel ce o iubeşte [mustrarea adică] va lupta şi cu obişnuinţa”.

189

precum soarele e potrivnic vânturilor, tot aşa şi mustrarea e potrivnică patimilor.

Cel ce nu se pedepseşte cu sfătuirile şi poruncile Scripturii va fi mânat de biciul calului şi boldul asinului (cf. Pilde 26: 3); iar dacă şi pe acestea le va lepăda, cu frâu şi cu zăbală i se va strânge fălcile (cf. Ps. 31: 9)303.

III.

A Sfântului Maxim

Precum păcatul este lucrare a neascultării, tot aşa lucrare a ascultării este virtutea; şi precum neascultării îi urmează călcarea poruncilor şi despărţirea de Cel ce a poruncit, tot aşa ascultării îi urmează păzirea poruncilor şi unirea cea nedespărţită prin dragoste cu Cel ce a poruncit. Iar cel ce a călcat prin neascultare porunca şi a lucrat păcatul s-a despărţit pe sine-şi de unirea prin dragoste cu Cel ce a poruncit.

303 Prin frâu şi zăbală Sfinţii Părinţi au înţeles pedepsele şi ispitele cu care se frământă omul, prin care creşte şi se apropie de Dumnezeu; acestea se dau oamenilor ce se aseamănă cu dobitoacele, care, ca şi acelea, au nevoie de frâu şi zăbală, adică de pedagogia dumnezeiască arătată în osebite rele-pătimiri prin care trece omul. Acestea, comparativ cu părăsirea de către Dumnezeu, sunt totuşi şi o binecuvântare pentru om. Prin fălci însă, ca sinecdocă, Părinţii au înţeles omul întreg, adică prin parte, întregul.

190

Pricina a treizeci şi şaptea

Că nu se cade a osândi pe învăţător, măcar de ar face lucruri potrivnice celor pe care le învaţă; căci mulţi ucenici, la dascăli lenevoşi încredinţându-se, neosândindu-i pe dânşii, ci întru Domnul supunându-se, s-au mântuit, iar de multe ori şi pricină de mântuire se făcură învăţătorilor lor.

I.

Din Pateric

1. Era un sihastru oarecare cu multă dreaptă-socoteală; şi voia să rămână la Chilii, dar încă nu aflase una; iar alt bătrân, aflând despre sihastru şi având mai departe o chilie deşartă, l-a rugat să şadă în chilia aceea până se va afla alta; iar el, ducându-se, a şezut într-însa. Iar unii din cei ai locului veneau la dânsul ca la un străin, aducând ce putea fiecare, iar el, primindu-i, îi mângâia pe dânşii. Iar bătrânul care îi dăduse chilia a început a-l pizmui, a-l grăi de rău şi a zice:

„Eu am atâţia ani de când cu multă nevoinţă stau aici, şi nimeni nu vine la mine, iar această lipitură304, puţine zile are, şi iată câţi vin la dânsul!" Şi i-a zis ucenicului său: „Du-te şi zi-i lui «du-te de aici, că am trebuinţă de chilie»".

Iar ucenicul, venind la dânsul, i-a zis: „Stareţul meu te întreabă cum te afli?" Iar el a zis: „Să se roage pentru mine, că se îngreuiază stomacul meu". Şi, întorcându-se către cel ce l-a trimis, a zis: „Bătrânul zice: «Iată, văd altă chilie, şi mă voi duce la ea»". Iar după două zile îi zice iarăşi ucenicului: „Du-te de-i zi lui: «Dacă nu te vei duce, voi veni cu băţul şi te voi scoate»". Iar fratele, ducându-se iar, a zis sihastrului: „Stareţul meu a auzit că eşti bolnav şi s-a întristat, şi m-a trimis ca să te cercetez". Răspuns-a acela: „Zi-i lui: «Prin rugăciunile tale, bine-mi este»". Deci a venit la stareţul său şi i-a zis: „Până duminică ies, cu vrerea lui Dumnezeu".

304 Acest impostor.

Iar dacă a venit duminica şi sihastrul n-a ieşit din chilie, luând bătrânul băţul, s-a dus să-l bată şi să-l gonească. Mergând el, i-a zis lui ucenicul lui: „Să merg eu înainte, ca nu cumva să se afle cineva acolo şi să se smintească", iar el i-a dat voie. Şi, mergând fratele înainte, i-a zis sihastrului: „Stareţul meu vine să te mângâie şi să te ia în chilie". Iar acela, cum a auzit dragostea bătrânului, a ieşit întru întâmpinarea lui şi i-a făcut lui metanie de departe, zicând: „Eu vin la sfinţia ta, nu te osteni, părinte!"

Iar văzând Dumnezeu lucrarea mai bună a tânărului, a umilit pe stareţul lui, care, lepădând toiagul, alerga spre sărutarea lui. Şi l-a sărutat pe dânsul şi l-a dus în chilie, ca şi cum n-auzise nimic din cele ce zisese el. Şi i-a zis ucenicului: „Nu i-ai zis nimic din cele ce ţi-am zis ţie?" Iar el a zis: „Nu". Şi aceasta auzind bătrânul, foarte s-a bucurat şi a cunoscut că a vrăjmaşului era pizma; şi atunci a odihnit pe sihastru. Iar după aceasta, a căzut la ucenicul lui, zicând: „Tu să-mi fii mie acum părinte, iar eu ucenicul tău; căci prin lucrarea ta sufletele amândurora s-au mântuit"305.

2. Povestit-a oarecine din stareţi că era un bătrân oarecare beţiv, şi lucra câte o rogojină pe zi pe care o vindea în sat, după care bea preţul ei. Iar mai pe urmă a venit un frate la dânsul care a petrecut cu dânsul, şi lucra şi el o rogojină în toată ziua, pe care şi pe aceea o lua bătrânul şi bea preţul amândurora, iar fratelui îi aduce seara puţină pâine. Şi, făcând el aceasta timp de trei ani, fratele nu

305 Iată cum neascultarea poate uneori da naştere la odihnă şi înţelegere între fraţi! Precum s-a mai zis de atâtea ori în Everghetinos, ascultarea e în cele din urmă după Dumnezeu, şi mai puţin după om.

191

i-a grăit nimic. Iar după aceasta a zis şi fratele întru sine-şi: „Iată, gol sunt, şi pâinea mea cu lipsă o mănânc; deci, sculându-mă, mă voi duce de aici". Şi iarăşi gândea întru sine-şi, zicând: „Unde să mă duc? Voi şedea iarăşi; că eu de obşte lui Dumnezeu şed". Şi îndată s-a arătat lui îngerul, zicând: „Nicidecum să nu te duci, că vin mâine la tine".

Iar a doua zi a rugat fratele pe bătrânul, zicând: „Părinte, nicidecum să nu te duci astăzi undeva, că acum îmi vin cei ce mă vor lua". Iar dacă a venit ceasul în care bătrânul trebuia să se ducă, a zis lui: „Au zăbovit, fiule, nu mai vin astăzi". Iar el a zis: „Nu, părinte, negreşit vin". Şi, încă grăind cu bătrânul, a adormit. Şi, văzând bătrânul, a început a plânge, zicând: „Vai mie, fiule, că în mulţi ani sunt de când trăiesc în lenevire, iar tu în puţină vreme sufletul ţi l-ai mântuit întru răbdare". Şi de atunci s-a înţelepţit şi el, şi iscusit s-a făcut.

II.

A Sfântului Efrem

Fraţilor, se cuvine ca cei ce sunt ucenici să nu fie nicidecum neascultători sau împotrivăgrăitori către cei întru Domnul învăţători, ci toată smerita cugetare a o arăta înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Iar de se va întâmpla ca învăţătorul cu cuvântul să propovăduiască fapta bună, iar de lucrare a se cam lenevi, să nu dăm, din această pricină, încăpere Satanei spre surparea sufletului nostru, ci să ne aducem aminte de Cel ce a zis: Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii; deci toate câte vă vor zice vouă a face, faceţi, iar după lucrurile lor să nu faceţi, că ei zic şi nu fac (Matei 23: 2-3).

încă şi Apostolul Petru porunceşte, zicând: Nu numai celor buni şi blânzi să ne supunem ci şi celor aspri, că aceasta este har [plăcut] la Dumnezeu: dacă pentru ştiinţa lui Dumnezeu rabdă cineva scârbă, pătimind fără dreptate. Că ce laudă este dacă, greşind şi pedepsindu-vă, veţi răbda? Dar dacă bine făcând şi pătimind veţi răbda, aceasta este har înaintea lui Dumnezeu. Că spre aceasta v-aţi chemat, pentru că şi Hristos a pătimit pentru noi, nouă lăsându-ne pildă, ca să urmaţi urmelor Lui, Care păcat nu a făcut, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui, Care ocărându-Se, împotrivă nu au ocărât, pătimind, nu a îngrozit, ci Se lăsa Celui ce judecă cu dreptate (I Pt. 2: 18-23). Să aveţi, fraţilor, şi pilda smeritei cugetări a Proorocului Samuil, că nu s-a înălţat cu inima asupra lui Eli preotul: măcar că atâtea şi atâtea a auzit de la Dumnezeu despre el, se smerea sub mâna lui (cf. I împ. 3:1-21).

Deci să ne facem [vrednici] ai mântuirii noastre, iubiţilor, gata fiind spre metanie pentru tot lucrul pe care-l auzim, mai vârtos de la stătătorul-înainte cel întru Domnul. Că precum apa stinge focul, tot aşa metania [plecăciunea, pocăinţa] curată stinge mânia şi iuţimea o întoarce. Să te plece pe tine căpetenia celor cincizeci din vremea lui Ilie, care, prin smerita cugetare îmblânzind pe proorocul, s-a izbăvit de mânie alături de cei ai lui (IV împ. 9:15). Aveţi dar, iubiţilor, ascultare în toate după Domnul către înainte-stătătorul, şi păziţi cuvintele lui până în sfârşit, şi să nu treceţi vreodată cu vederea graiul gurii lui, şi va fi cu voi Cel ce a zis: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18: 20). Iubiţilor, de se vor face egumenii noştri aspri către noi care, o, să nu fie! -, noi întru bună conştiinţă să le slujim lor ca Domnului, şi nu ca oamenilor, ştiind că de la Domnul vom lua plata.

III.

Din Pateric

Era un bătrân oarecare locuind în chiliile ce se zic „pustniceşti" din afara Alexandriei; şi era bătrânul foarte ţâfnos şi puţin cu sufletul. Şi auzind despre dânsul un frate mai tânăr, aşază legământ cu Dumnezeu, zicând: „Doamne, pentru toate cele lumeşti pe care le-am făcut, mă duc ca să petrec cu bătrânul, şi-i voi sluji şi-l voi odihni pe dânsul". Şi îl ocăra bătrânul ca pe un câine în toate zilele. Iar văzând Dumnezeu smerenia şi ascultarea fratelui, i-a arătat lui după şase ani de supunere sub bătrânul, în somn, pe oarecine ţinând o hârtie mare, a cărui jumătate era ştearsă, iar cealaltă

192

era scrisă. Şi arătând fratelui hârtia, îi zicea: „Iată, jumătate din datoria ta o a şters Stăpânul Dumnezeu, nevoieşte-te şi pentru celelalte".

Şi era alt stareţ duhovnicesc locuind aproape de dânsul, care cunoştea cele despre fratele; şi negreşit auzea cum se mânia şi cum îl necăjea bătrânul pe fratele fără dreptate, şi cum fratele îi făcea metanie, iar bătrânul nu făcea pace cu dânsul. Iar când acest duhovnicesc stareţ se întâlnea cu fratele, îl întreba pe el: „Ce este, fiule? Cum ai trecut ziua? Oare am câştigat ceva? Oare am şters ceva de pe hârtie?" Iar dacă se întâmpla să treacă vreo zi fără să fie ocărât, sau bătut, sau gonit de bătrânul, se ducea către stareţul, vecinul său, seara, şi zicea plângând: „Vai mie, Avva, că rea îmi fuse ziua de astăzi, că n-am câştigat nimic, ci întru odihnă am trecut!" Iar după alţi şase ani, a răposat fratele. Şi adeverea acest duhovnicesc stareţ: „L-am văzut pe dânsul cu mucenicii fiind, şi cu îndrăznire multă pentru stareţul său rugând pe Dumnezeu şi zicând: «Doamne, precum pe mine m-ai miluit prin acela, miluieşte-l şi pe el pentru îndurările Tale cele multe, pentru [prin] mine, robul Tău!»" Iar după patruzeci de zile l-a luat către sine-şi şi pe stareţul său în locul odihnei. Iată dar ce îndrăzneală dobândesc cei ce pentru Dumnezeu rabdă necazuri.

193

pricina a treizeci şi opta

Pentru că cei ce iau aminte de sine-şi şi la Pronia lui Dumnezeu, harul de multe ori şi prin mojici şi necunoscători îi învaţă cele cuviincioase, şi cum că cei smerit cugetători nu se leapădă a învăţa nici de la oricine peste care se întâmplă a da.

I.

Din viaţa Sfântului Efrem

Marele Efrem, de-a pururea îndeletnicindu-se întru Dumnezeieştile vedenii, şi cu mintea Ziua Judecăţii neîncetat privind-o şi plângând neîncetat, se depărta şi el, precum Psalmistul (Ps. 54: 8), fugind de toată tulburarea vieţii, şi de toată furtuna şi valul dându-se în lături; şi prin pustie sălăşluindu-se, şi loc după loc schimbând, pentru zidirea şi folosul sufletelor ca cel ce şi de Dumnezeiescul Duh se mişca a lăsat odinioară pământul care l-a născut după cum dumnezeiescul Avraam, şi acestuia poruncindu-i-se şi s-a dus în cetatea Edessei306, o dată adică ca să ajungă a se închina la Sfintele Moaşte şi la locurile cele dintru dânsa, iar a doua pentru vorbirea cu vreun bărbat din cei cuvântăreţi [învăţaţi], ca din rodul cunoştinţei lui să se împărtăşească, care lucru îl şi cerea de la Dumnezeu, zicând aşa: „Iisuse Hristoase, Stăpâne şi Doamne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrând în cetatea Edessa, cu un bărbat ca acesta să mă întâlnesc, care să fie îndestulat a-mi vorbi mie cele spre zidirea şi folosul sufletului".

Aşa rugându-se, de vreme ce era lângă intrările cetăţii şi pe poartă intra, era îngrijat şi luător-aminte, pândind şi îngrijindu-se de cum s-ar putea apropia de un bărbat ca acesta, ce să-l întrebe pe dânsul şi de ce fel de folos să se îndulcească. Aşadar, cu îngrijarea păşind, deodată l-a întâmpinat

306 Edessa era o cetate a Mesopotamiei, în care Sfântul Efrem a întemeiat o şcoală teologică în anul 353. Această cetate a fost condusă anterior de împăratul Avgar, cel ce a cerut şi a primit Icoana nefăcută de mână a Domnului (Sfântul „Mandilion” [Sfânta Mahramă]) (nota trad neogreacă.)

o femeie, iar aceea era curvă; iar lucrul acesta era negreşit al lui Dumnezeu al Celui ce, de multe ori, tainic şi negrăit prin cele potrivnice cele de folos le iconomiseşte. Deci aşa Sfinţitul Efrem, afară de toată nădejdea [în chip neaşteptat] întâlnindu-se cu curva, stătea uimit şi întins [cu ochii aţintiţi] către dânsa uitându-se, slăbind şi pătimind întru sine la suflet cum că nu după rugăciune, ci mai vârtos cu totul împotrivă s-a întâmplat cererea. Iar ea, aşa uitându-se şi privindu-l, mai iute iarăşi pe dânsul punea ochiul.

Iar de vreme ce aşa până la aproape un ceas unul la altul se uitau, vrând Marele pe dânsa a o înfrunta şi întru sfiala cea cuviincioasă femeilor a o aduce, a zis: „Dar ce? Au nu te ruşinezi, femeie, aşa cu ochi înfipţi uitându-te la noi?" Iar aceia a zis: „Dar mie aşa îmi este cu cuviinţă a privi către tine, căci din tine şi dintr-a ta coastă sunt luată, iar tu nu către noi [femeile, curvele], ci mai vârtos către pământ se cuvine a te uita, dintru care te-ai şi luat". Acestea afară de toată nădejdea [aşteptarea] auzindu-le Efrem, mult îi mulţumea femeii pentru folosul adus, şi lui Dumnezeu fierbinte îi înălţa mulţumiri, Celui ce de multe ori mai mult folos poate să aducă prin cele afară de nădejde decât prin nădejde.

II.

Din viaţa Cuviosului Pahomie

1. înţelegând Marele Pahomie priceperea întru toate a lui Teodor, ucenicul său care, deşi tânăr era, nu precum cei tineri avea cugetarea, şi pe alţii mai slabi în nevoinţă îi îndemna -, foarte se bucura de dânsul.

Toţi cei ai mănăstirii aveau obiceiul ca în fiecare seară, într-un loc anume al mănăstirii adunându-se, să asculte învăţătura Marelui;

194

iar strângându-se odată toţi spre aceasta, a poruncit lui Teodor tânăr fiind el, precum s-a zis, şi trecând încă de douăzeci de ani să grăiască fraţilor cuvântul lui Dumnezeu307; iar el, îndată şi fără de nicio grăire-împotrivă sau neascultare, deschizându-şi gura sa, le-a grăit lor multe [cuvinte] îndemnătoare spre folos.

Iar unii din bătrânii cei mai vechi, văzând ceea ce se făcu, n-au voit să-l asculte pe dânsul, zicând unii către alţii: „De vreme ce nou-începătorul acesta ne învaţă pe noi, nu-l vom asculta". Şi, părăsind adunarea, s-au dus fiecare la chilia sa. Iar după ce s-a plinit învăţătura, trimiţând Marele, i-a chemat pe dânşii. Şi, venind ei către dânsul, i-a întrebat, zicând: „Pentru care pricină, lăsând auzirea, v-aţi dus în chiliile voastre?" Iar ei au zis: „Dar [cum se face că] pe un copil l-ai pus învăţător la atâţia bătrâni care de multă vreme trăiesc în mănăstire?"

Acestea auzind Marele, a oftat tare şi, mult posomorându-se, a zis către dânşii: „Ştiţi de unde a intrat începătura răutăţilor din lume?" Au zis ei: „De unde?" Zis-a lor: „Din mândrie, prin care şi luceafărul cel ce răsărea de dimineaţă a căzut din cer şi s-a sfărâmat pe pământ; aşijderea prin aceasta a căzut şi Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care apoi a locuit împreună cu fiarele. Sau n-aţi auzit cea scrisă: Că urâciune este la Dumnezeu tot cel înalt cu inima (Pilde 16: 5) şi că cel ce pe sine se înalţă, acela se va smeri, iar cel ce se smereşte, acela se va înălţa (Matei 23: 12)? Deci, necunoscând acestea, v-aţi prădat de Diavolul, toată bunătatea voastră pierzând-o. Că maică şi începere a tuturor răutăţilor este mândria; căci nu pe Teodor lăsându-l v-aţi dus, ci, de cuvântul lui Dumnezeu fugind, de Duhul Sfânt v-aţi despărţit, iar acum cu adevărat de toată

307 Precum am mai zis într-o altă notă, călugării din vechime (iar astăzi, numai în unele mănăstiri, cu deosebire în cele din Grecia) se adunau într-un loc, sau făceau sinaxă, pentru a grăi cele duhovniceşti, dar şi alte lucruri. Lucru de mare plâns este că aceasta nu se mai întâmplă şi astăzi în toate mănăstirile.

jalea sunteţi vrednici! Cum n-aţi priceput că Satana era cel ce vă ajuta vouă a veni întru aceasta?

O, mare minune! Dumnezeu S-a smerit pe Sine-şi făcându-Se ascultător până la moarte pentru noi (Filip. 2: 8), iar noi, smeriţi308 fiind după fire, ne îngâmfăm; Cel din fire înalt şi mare foarte prin smerenie lumea o a ocrotit309, putând şi numai cu vederea pe toate a le arde, iar noi, cei ce pământ suntem şi cenuşă, şi orice altceva mai de nimic decât acestea, ne îngâmfăm, necunoscând că dintru aceasta ne trimitem pe înşine întru cele mai de jos ale pământului. Au nu m-aţi văzut pe mine cu multă luare-aminte ascultând? Că zic vouă că eu m-am folosit foarte ascultându-l pe dânsul; căci nu ca ispitindu-vă pe voi i-am poruncit lui a grăi vouă, ci aşteptând ca şi însumi să mă folosesc.

Dar cu mult mai vârtos vouă vi se cuvine a asculta cu smerită cugetare de dânsul! întru adevăr zic că eu, cel în Domnul părintele vostru, ca neştiindu-mi dreapta sau stânga, aşa îl ascultam pe dânsul. Deci înaintea lui Dumnezeu vă zic vouă: că de nu prea mare pocăinţă pentru greşeala aceasta veţi arăta pentru a vi se ierta vouă greşeala, întru pierzare veţi fi, iar din pricina acestei prea rele începeri ce s-a făcut întru voi, nu veţi înceta până când nu veţi ajunge întru cea mai de pe urmă hotărâre a osândirii".

Cu aceste cuvinte din destul strepezind [cauterizând] rana mândriei -, cu măsură îi mângâia, tămăduindu-le boala, căci era şi aspru când trebuia, şi bun când vremea o cerea, mustrând şi pornind spre bunătate pe cei ce greşesc.

2. Altădată, intrând Cuviosul, a şezut la locul ţesătorilor de rogojini; şi, venind un copil rânduit spre slujba săptămânii, a văzut pe Marele lucrând şi i-a zis lui: „Nu suci aşa fâşia; rău lucrezi. Avva Teodor ţese într-alt chip". Iar el, sculându-se, i-a zis lui: „Dar învaţă-mă, fiule, meşteşugul". Şi, învăţându-l iarăşi, a şezut cu bucurie multă, scârbind şi

308 în sensul de „ca unii de jos”, „mici”, „precari”.

309 7Tfpi6TTOiroaTO = dobândit, păstrat, ţinut în neprimejduire.

195

întru aceasta duhul mândriei. Căci de ar fi avut cuget trupesc, nu s-ar fi plecat, ci l-ar fi certat ca pe unul ce grăia peste măsura sa.

III.

Din viaţa Sfântului Arsenie

1. Marele Arsenie, deşi mare era la cunoştinţă şi la cea dinafară zic, şi la cea a noastră [creştinească] şi pe toţi, precum se zicea, cei de atunci cu învăţătura şi cu fapta bună îi covârşea pentru care şi înaintea multora s-a cinstit pentru a învăţa pe copiii împăratului Teodosie, pe Onorie şi pe Arcadie -, însă, chiar într-acest fel fiind, şi în schit multă vreme nevoindu-se, şi prin bogăţia smereniei Dumnezeiasca cunoştinţă mai mult la sine-şi luând-o, nici pe cei mai mojicoşi [puţin învăţaţi], nu se ruşina a-i întreba şi fiecare folos cu putinţă de la dânşii a-l dobândi. Odată, văzându-l pe dânsul oarecine întrebând pe un călugăr egiptean pentru gânduri, şi răspunsuri de la dânsul luând, întru minune hotărând ceea ce a văzut, îl întrebă de pricină, iar el [Arsenie] a răspuns: „Din învăţătură adică din destul m-am împărtăşit, nu tăgăduiesc, însă mărturisesc că alfavita [abecedarul] acestui mojic încă nu l-am învăţat", prin acest răspuns însemnând pe cea după Dumnezeu faptă şi cunoştinţă.

2. Altădată, aproape de râu venind minunatul Arsenie şi vrând a trece cu luntrea, o femeie arăpoaică s-a apucat de cojocul lui, iar el, cumplit şi iute certând-o pe dânsa, aceea a zis: „Dacă monah eşti, Arsenie, du-te în munte". Care grai nu fără de folos i s-a părut a fi lui Arsenie.

IV.

Din Pateric

1. Odinioară, Avva Antonie a primit scrisoare de la împăratul Constantin ca să vină la Ţarigrad [Constantinopol], şi socotea ce va face. Şi a zis către ucenicul său Pavel: „Datori suntem să mergem". Iar el i-a zis lui:

„De vei merge, Antonie te vei chema, iar de nu vei merge, Avva Antonie". Şi l-a ascultat pe dânsul şi nu s-a dus.

2. Un frate l-a întrebat odată pe un monah mic, adică de vârstă mică, despre folosul vorbirii. Iar el a răspuns: „Dacă cuvintele vorbirii sunt pălăvrăgeală, fereşte-te de ele, dacă sunt de folos, foloseşte-te de pricină şi vorbeşte; dar oricât de folositoare ar fi, nu vorbi multă vreme, ci fii iute şi rupe vorbirea, şi aşa vei avea odihnă".

3. Zis-a Avva Olimpie: „S-a pogorât odată un popă elin în Schit şi a venit în chilia mea şi a dormit; şi, văzând petrecerea călugărească, mi-a zis mie: „Aşa petrecând, nimic nu vedeţi de la Dumnezeul vostru?" Şi i-am zis: „Nu". „Noi, zis-a acela, când slujim dumnezeului nostru, nimic nu ascunde de noi, ci ne descoperă nouă tainele sale, şi voi, atâtea privegheri făcând, liniştiri şi postiri,

zici că nimic nu vedeţi? Dar aceea că nimic nu vedeţi, e negreşit pentru că aveţi gânduri rele în inimile voastre, şi acelea vă despart pe voi de Dumnezeul vostru, şi pentru aceasta nu vă descoperă vouă tainele Sale". După aceasta, m-am dus şi am vestit bătrânilor graiurile popii celui elin. Iar ei s-au minunat şi au zis: „Aşa este; că gândurile cele necurate despart pe om de Dumnezeu".

4. Zicea Avva Macarie: „Când eram mai tânăr, foarte mâhnindu-mă în chilie310, am ieşit în pustie, zicând gândului meu: «Pe oricine voi întâlni, voi întreba pentru folos». Şi am aflat pe un copil păscând vacile, şi i-am zis lui: «Ce să fac, copile, că mi-e foame?» Răspunsu-mi-a acela: «Dar mănâncă!» Şi i-am zis: «Am mâncat, dar iar mi-e foame». Zisu-mi-a mie copilaşul: «Dar mănâncă iar!» Iar eu i-am zis lui: «De multe ori am mâncat, şi iar mi-e foame». Iar atunci mi-a zis: «Avva, doar nu eşti asin, nu? Că [văd că] totdeauna vrei să mănânci!» Şi, folosindu-mă, m-am dus".

5. Zis-a un bătrân: „Mai mult voiesc a mă învăţa decât a învăţa".

6. Zis-a Avva Macarie către Avva Zaharia: „Spune-mi, ce este lucrul

310 Lit.: „cuprins foarte de akedie eram”.

196

călugărului?" Răspuns-a lui Zaharia: „Pe mine mă întrebi, Părinte?" Zis-a Avva Macarie: „Mă vestesc spre tine, fiule Zaharie, că este cineva îmboldindu-mă pe mine a te întreba pe tine". Zis-a lui Zaharia: „După mine, Părinte, pe sine a se sili întru toate, acesta este lucrul călugărului"311.

311 Acest îndemn, pe care-l găsim şi în alte locuri din Pateric, e unul care ar putea alunga presupusele deosebiri, chipurile foarte însemnate, dintre monahi şi mireni. Silirea întru toate e poruncă (cf. şi Matei 11: 12) pentru toţi. Căci dacă Dumnezeu ne-a îmbogăţit deplin întru toate, în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa (1 Cor. 1: 5), şi noi trebuie să ne silim întru toate cu toată puterea dată de Dumnezeu cu care noi suntem datori să ne silim indiferent de măsura sau lucrarea deosebită a unuia sau altuia la ce este bine, spre zidire (Rom. 15: 2).

197

PRICINA A TREIZECI ŞI NOUA

Se cuvine credinciosul să nu se bizuie pe sine, ci a crede că prin duhovnicescul său părinte se mântuieşte şi se împuterniceşte spre toată bunătatea, şi aşa a se sârgui la rugăciunile sale, că mult pot.

I.

A lui Grigorie Dialogul

Libertin, ucenicul dreptului Onorat, despre care şi într-alte capete s-a scris, care şi egumenia lui Onorat o a moştenit, după porunca egumenului său a plecat din mănăstire pentru o treabă oarecare; iar pentru dorul ce-l avea pentru cel întru sfinţi Onorat, oriunde Libertin se ducea vreodată, s-a obişnuit să poarte în sânul său papucul învăţătorului său. Ducându-se el în Ravenna312, s-a întâmplat să dea peste o femeie ce ducea trupul fiului ei cel săvârşit; văzându-l aceasta pe Libertin, şi crezând că este rob al lui Dumnezeu, cu dorul fiului ei al celui ce se sfârşise îmbătându-se, a apucat de frâu calul lui şi cu jurăminte zicea că nicidecum nu-l va lăsa să se ducă de nu va învia pe fiul ei. Iar acela, iscus neavând pentru o minune ca aceasta, s-a mirat de jurământul cererii ei. Pentru aceasta, pentru covârşirea smeritei cugetări, voia să se abată de la femeie; dar pentru că femeia nu-l slăbea, s-a biruit de milostivire. Pogorându-se de pe cal şi plecând genunchii, şi mâinile la cer întinzându-le, şi scoţând din sânul său papucul pe care-l ducea, l-a pus pe pieptul copilului celui mort. Şi, rugându-se el, sufletul copilului s-a întors în trup şi îndată a înviat. Şi apucându-l de mână, l-a dat mamei care îl plângea; iar după aceasta s-a dus în calea lui.

312 Ravenna este un oraş în Italia cu deschidere la Marea Adriatică, care în vremea lui Onorie a devenit capitala Imperiului Roman de Apus. În 539, împăratul Justinian a ocupat-o prin Velisarie, generalul său, iar de atunci, aici s-au construit importante edificii bizantine (nota trad. Neogreacă).

Petru

Deci ce zicem că este aceasta? Sfinţenia lui Onorat a făcut cu putinţă o minune ca aceasta, sau cererea lui Libertin?

Grigorie

Întru arătarea unei minuni ca aceasta, împreună cu credinţa femeii s-a arătat şi puterea amândurora, şi pentru aceasta mi se pare mie că a putut Libertin să facă aceasta; căci nu atât cu puterea dascălului, cât mai vârtos cu puterea sa a crezut că o va face, dar cu papucul dascălului pe care l-a pus pe pieptul mortului, socotind adică că aceasta va putea împlini ceea ce el a cerut; că şi Elisei, ducând cojocul dascălului său şi venind la Iordan, a lovit cu el o dată, dar apa nicidecum nu s-a despărţit, dar de îndată ce a zis „unde este Dumnezeul lui Ilie?" şi iarăşi râul lovindu-l cu cojocul dascălului, atunci a făcut drum prin mijlocul apelor (cf. IV împ. 2:14). Pricepi, Petre, cât poate smerita cugetare întru puterile [minunile] care se fac? Căci atunci a putut să facă o putere la fel ca şi dascălul său, când a scăpat [alergat cu gândul] către acela, şi numele aceluia cu credinţă l-a chemat.

II.

Din viaţa Sfântului Grigorie Făcătorul de Minuni

Odinioară, Marele Grigorie, cu cei ce erau împreună cu dânsul după obicei lui Dumnezeu rugându-se în munte313, de

313 Atunci când era prigonit de idolatri, dumnezeiescul Grigorie, împreună cu ucenicul şi diaconul său pomenit aici, se refugia pe acest munte aflat în apropierea Neocezareei; aceasta era o cetate din Capadocia, Asia Mică, pe ţărmul Mării Negre (nota trad. neogr.).

198

năprasnă, de frică şi tulburare cu totul umplându-se, arătat era celor de faţă cum că el se minuna şi se spăimânta prin oarecare vedenie, iar cu auzul lua aminte ca şi cum un sunet ar fi trecut către dânsul; şi, trecând vreme nu puţină, în care el petrecu în mijloc nemişcat şi neplecat, apoi, ca şi cum spre bine părând că se preface vedenia care zăcea înainte, s-a întors iarăşi întru cea [petrecerea] obişnuită, şi a lăudat pe Dumnezeu cu luminat glas, grăind cuvânt de mulţumire şi de biruinţă: Binecuvântat este Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi spre mâncare dinţilor lor (Ps. 123: 6).

Iar cei dimprejurul lor, întru minune [minunare] aflându-se şi poftindu-l a-i înştiinţa ce fel de minune ar fi aceasta ce se făcu în ochii lui, Sfântul, precum se zice, le-a spus acestea: „Am văzut cum cu mare cădere a căzut Satana lovit de un tânăr, Troadie cu numele, care, adus fiind de muncitori la necredinciosul dregător, după multe chinuri cu cununa muceniciei s-a încununat".

Spăimântându-se de auzire, ucenicul care era împreună cu Sfântul pe care, de curând crezând, acesta l-a aşezat diacon al Dumnezeieştilor Taine nicidecum cutezând a nu da crezare celor spuse, socotea deopotrivă că e mai presus de puterea omenească ca pe cele ce erau departe, în cetate (niciun om vestindu-i deosebi), ca şi cum ar fi de faţă, lângă lucruri, să le spună celor de faţă, cele ce adică se fac acolo; pentru aceasta rugător se făcu dascălului său a i se da voie ca cu ochii să vadă cele lucrate, şi a nu se opri de dânsul a ajunge la locurile acelea unde se făcuse minunea314.

Iar el zicând că înfricoşat lucru este a merge în mijlocul ucigaşilor şi primejdios întru a pătimi ceva din ispita potrivnicului, diaconul zicea că îndrăzneşte la ajutorul rugăciunilor lui, grăind acest glas către dânsul: „Tu pune-mă înaintea lui Dumnezeu, şi aşa nicio frică dinspre vrăjmaş nu se va atinge

314 Cu alte cuvinte: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele (Marcu 9: 24).

de mine". Iar el, ca pe un împreună-călător pe ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune trimiţându-l, diaconul, nădăjduit fiind, a pornit pe cale, neîntorcându-se către niciunul dintre ei.

Seara, ajungând înlăuntrul cetăţii şi ostenit fiind de călătorie, a socotit lucru de nevoie ca prin baie să tămăduiască osteneala. Locul acela era stăpânit de un drac oarecare ucigaş de oameni ce se încuiba în baie, a cărui putere făcătoare de stricăciune se făcea lucrătoare întru întuneric asupra celor ce se apropiau. Pentru aceasta, nepăşită şi nelucrătoare [închisă] era baia aceea după apusurile soarelui; lângă aceasta stând diaconul, poftea pe rândaş [îngrijitor] să-i deschidă intrarea şi a nu-l lipsi de mângâierea cea din baie.

Acela însă a mărturisit că nimeni din cei ce îndrăznesc asupra apei în acea vreme nu iese pe picioarele sale, ci pe toţi, după ce se înserează, îi stăpâneşte dracul, şi că nu puţini din necunoştinţă au pătimit [răni] netămăduite, carii, în loc de cea nădăjduită răsuflare, le-au urmat plânsuri, tânguiri şi mormânturi. Acestea şi unele ca acestea povestind, acela cu nimic mai vârtos nu slăbea din poftire, ci sta în tot chipul silindu-l pe dânsul ca să fie primit înlăuntru. Iar el, ca să nu se primejduiască cu necunoştinţa străinului, a luat ceva câştig de la dânsul, căruia şi dându-i cheia, s-a dus în calea lui.

Dezgolindu-se diaconul şi intrând înlăuntru, năpădiri în multe chipuri de frici şi spaime se făceau de la drac, arătându-se tot felul de năluciri înfocate şi fumegoase cu firea; acestea se făceau în formă de oameni şi de fiare înaintea ochilor, în auzuri sunându-i, la năduf apropiindu-se şi împrejurul trupului vărsându-se, iar el, însemnarea înainte punând-o (însemnare cu sfânta cruce) şi numele lui Hristos chemându-L, a trecut de cea dintâi încăpere fără a pătimi ceva.

Iar intrând în cea mai dinlăuntru încăpere, cu mai înfricoşate vedenii se întâlnea, dracul făcându-şi lucrarea mult mai înfricoşată; deodată, i se păru că încăperea se clătina de un cutremur, faţa [podeaua] încăperii părea că se rupe de jos, iar o văpaie

199

de foc se arăta zvârlind din apă scântei. Iar el iarăşi, cu aceeaşi armă şi însemnare, cu al lui Hristos nume şi cu ajutorul rugăciunilor dascălului său, pe cele înfricoşate din cele arătate şi făcute lui de îndată le-a risipit. Iar îmbăindu-se el şi grăbindu-se către ieşire, dracul i se punea iarăşi în cale-i, ţinându-i acum uşa; dar el şi pe aceasta o oprise a se dezlega [distruge] tot prin aceeaşi putere uşa dând loc însemnării. Iar de vreme ce de la mintea lui se dădură toate în lături, dracul a strigat către dânsul cu glas omenesc [zicându-i] că nu luişi să-şi socotească puterea aceea prin care a scăpat de pierzare; căci glasul celui ce l-a pus pe dânsul înaintea Păzitorului, acela i-a dăruit nepătimirea [biruirea înfricoşărilor]315.

Deci astfel mântuindu-se, precum s-a zis, spaimă mare a dat păzitorilor locului, cum unul adică din cei ce au îndrăznit a intra în apă după ceasul acela să se arate printre cei vii. Iar după ce a povestit acestora cele despre sine şi în ce chip şi-a făcut cunoscute vitejiile mucenicilor celor din cetate în ce chip le-a povestit Marele petrecând în pustie adăugând şi minunile cele despre dânsul prin cele ce a văzut, prin cele ce a auzit şi prin cele ce prin iscusul său a

315 La acest pasaj din urmă, mai dificil, trad. neogr. parafrazează astfel: „Căci acest glas este cel ce în vârtutea căruia a putut scăpa de nenorociri, glasul celui ce-l încredinţase pe el păzirii Celui care numai El poate cu adevărat să ne păzească (adică al lui Dumnezeu)”. Despre un drac care locuia într-o baie se scrie şi în Vol. 11, în care baie cel care-l biruieşte pe drac este Sfântul Apostol Ioan. Astăzi dracii nu trebuie să se mai ostenească să-şi găsească locuri înspăimântătoare, acestea fiind orchestrate în chip fidel de ucenicii lor creatorii de „media” -, care ostenitori nu par să mai înfricoşeze pe aşa de mulţi precum dracul în vremea Sfântului Grigorie, căci „nălucirile” şi „vedeniile” lucrate de ei s-au făcut acum şi pricină de îndulcire multor doritori împătimiţi de „băi” mentale (şi nu numai) de „imagini”. Atunci unii mureau de frică sau se îmbolnăveau, acum moartea sufletului a devenit distracţie şi boala o însuşire firească. Unde oare vom găsi un „munte” de scăpare precum Sfântul Grigorie, unde un dascăl ca acesta, cu rugăciunile căruia să izbândim prin toate înfricoşările „mediei”? Tu eşti scăparea mea şi izbăvitorul meu, de cine mă voi teme, de cine mă voi înfricoşa? Tu eşti scăparea mea din necazul ce mă cuprinde, bucuria mea; izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat, zicea şi încă zice prin gurile unora dumnezeiescul Psalmist.

cunoscut puterea credinţei Marelui pe care dracul o a mărturisit a alergat iarăşi către dascălul său, lăsând celor din vremea sa şi celor de după aceştia păzire de obşte316 prin care cineva prin cei sfinţiţi se poate pune înaintea lui Dumnezeu; iar acum este317 la toată Biserica, dar mai vârtos un glas ca acesta este pomenire a ajutorului cel făcut atunci bărbatului de către Grigorie.

III.

Din Pateric

1. Zicea Avva Daniil: „M-a chemat Avva Arsenie şi mi-a zis: «Odihneşte pe aproapele tău, ca, atunci când se va duce către Domnul, să se roage ţie şi bine ţie ţi se va face»".

2. Un frate a venit de la Schit la Avva Ammun şi i-a zis lui: „Mă trimite părintele meu spre slujire [undeva departe], şi mă tem de curvie". Zis-a lui bătrânul: „în orice ceas îţi va veni ţie ispita, zi aşa: «Dumnezeul puterilor, cu rugăciunile părintelui meu, izbăveşte-mă!»" Deci într-una din zile, o fecioară a încuiat uşa în urma lui318, iar el a zis cu glas mare: „Dumnezeule, cu rugăciunile părintelui meu, izbăveşte-mă!" Şi o, minune! îndată s-a aflat pe calea Schitului.

3. Un stareţ avea un slujitor locuind în sat. Şi s-a întâmplat odată ca slujitorul să zăbovească şi să nu vină după obicei, stareţului lipsindu-i cele de trebuinţă. Şi încă mai zăbovind el, trebuinţele i-au lipsit cu totul, mai ales rucodelia pe care o lucra în chilie. Şi aşa se strâmtora, neavând nici ce lucra, nici cele de hrană. Şi a zis ucenicului său: „Vrei să te duci în sat?" Iar el a zis: „Precum voieşti, aşa voi face". Căci şi fratele se temea de sat, din pricina smintelii. Iar ca să nu se facă neascultător de părintele său, a primit să se

316 )uXaKTfpiov = sau: mijloace de pază, pentru ferirea de primejdii. Zice poate de osebite cuvinte sau sfaturi de întărire, ce s-au statornicit pentru viitor.

317 Trad. neogr. adaugă: „Iar această tradiţie este...”, deşi mai departe se zice că e vorba de un „glas”. Prin urmare, aici se vorbeşte de „glasul tradiţiei”.

318 L-a sechestrat cumva.

200

ducă. Şi i-a zis lui stareţul: „Du-te, şi cred în Dumnezeul Părinţilor mei că te va acoperi de toată ispita". Şi, făcând rugăciune, l-a trimis.

Şi venind fratele în sat, şi aflând casa slujitorului, stând lângă uşă, a bătut; şi s-a întâmplat ca atunci slujitorul şi toţi cei din casa lui să fie duşi la o pomenire afară din sat, rămânând numai o fiică a sa, care, cum a bătut fratele, i-a deschis. Şi văzându-l pe dânsul şi aflând ce voieşte, îl îndemna şi-l trăgea ca să intre înlăuntru, iar el nu primea, iar ea, mult silindu-se, a biruit, şi aşa l-a tras pe dânsul către sine-şi. Iar el, dacă s-a cunoscut pe sine-şi cuprins de gânduri, suspinând dintru adânc, a zis către Dumnezeu: „Doamne, pentru rugăciunile Părintelui meu, mântuieşte-mă în ceasul acesta!" Şi, zicând aceasta, s-a aflat îndată la râu mergând în munte, şi aşa s-a dus înapoi nevătămat către Părintele său.

4. Bântuitu-s-a odinioară de un demon Avraam, ucenicul Avvei Sisoe;

iar stareţul său a văzut că a căzut; şi, sculându-se, a întins mâinile sale la cer şi s-a rugat către Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cel ce nu voieşti moartea păcătosului, până când se va întoarce ca să trăiască, mântuieşte pe robul tău, Avraam, şi-l izbăveşte pe dânsul de ispita demonului!", şi îndată s-a tămăduit.

5. Trimis-a oarecine din bătrâni pe ucenicul său ca să scoată apă; şi era puţul departe de chilia lor; şi el uitase să ia funie; şi, venind la puţ, a cunoscut că nu a adus funie; şi, făcând rugăciune către Dumnezeu o, minune! -, îndată apa a suit; şi, umplând fratele vasul, apa s-a aşezat iarăşi la locul său.

IV.

De la Sfântul Varsanufie

Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „Când am voie slobodă319 de la sfinţi

319 TTccpaGeou;. în acea perioadă, termenul avea printre monahi sensul pe care-l au euXoyia (binecuvântare) sau kvxor (poruncă), sau încuviinţare, aşa cum sunt înţelese acestea de monahii de azi. După ce monahul primeşte o binecuvântare sau poruncă pentru a face ceva, i se face semnul crucii pe cap, el sărută mâna stareţului său, şi după caz precum aici - stareţul face o rugăciune pentru el pentru ca lucrul încredinţat lui să fie săvârşit cum se cuvine, iar el să fie ferit de osebite piedici sau primejdii (nota trad. neogr.). Termenul e tradus în manuscris literal prin „punere înainte”, variantă prin care a fost tradus şi apoGcoig; el ca atare, după un prim sens, înseamnă „juxtapunere”, „alăturare”; în cele ale lumii a fost folosit însă pentru „punerea înainte" a cinei sau a farfuriei, deci oferirea de hrană, dar şi pentru oferirea, darea, punerea-înainte a unui sfat, a unei sugestii. Noi am ales o variantă de mijloc, „voie slobodă”, încercând să îmbinăm atât sensul teologic cât şi cel practic, căci atât binecuvântarea stareţului cât şi urmarea acesteia de către ucenic se face prin alegere liberă prin robia faţă de adevărul dumnezeiesc al acestei lucrări, după pilda ascultării lui Hristos ce face din cel ce ascultă un om slobozit de patimi şi ascultător slobod după Dumnezeu al voii sau poruncii stareţului. După caz însă, din raţiuni stilistice, am redat şi prin binecuvântare, poruncă sau ascultare.

şi mi se întâmplă a merge pe drum tâlhăresc pentru oarecare trebuinţă de nevoie sau blagocestivă, cum trebuie, Părinte, a trece drumul? Oare fără cercetare îndrăznind în voia cea slobodă, sau în ce chip? Iar de mă voi întâlni în chip neaşteptat cu tâlharii, cum trebuie să mă aflu cu gândul pentru sine şi pentru lucrurile ce sunt cu mine? Şi de mi se va întâmpla mie a nu zice [mai-nainte] Avvei despre tâlhari, oare trebuie să mă întorc şi să-i zic lui?"

Răspuns-a stareţul: „Dacă vom ajunge a lua voie slobodă de la cineva dintre sfinţi, datori suntem a îndrăzni, căci, cu adevărat, avem ajutorul lui Dumnezeu. Căci, precum în cele ale lumii, de va da cineva casa sa unuia din cei mari, nu puţin se îngrijeşte de ea, pentru cinstea celui ce i-a dat-o, cu atât mai vârtos la Dumnezeu se săvârşeşte porunca sfinţilor ca să păzească pe cel pus înaintea Lui de dânşii. Că zice Scriptura despre Dumnezeu: Voia celor ce se tem de El o va face, şi rugăciunea acelora o ascultă, şi îi mântuieşte pe dânşii (Ps. 144:19).

Deci întru tot chipul şi lucrul datori suntem a avea desăvârşit voia slobodă a sfinţilor spre ajutorul şi mântuirea sufletului. Iar dacă o luăm pe aceasta şi aflăm trudă şi necaz, şi în cale sau în lucruri după îngăduinţa lui Dumnezeu vom cădea în ispită, să nu ne împuţinăm, nici să socotim neputincioşi pe

201

cei ce ne-au pus pe noi înainte şi aşa să ne smintim întru dânşii, căci astfel porunca ce am primit-o ni se va face nouă pierzare sufletului, ba şi rană trupului. Dar să ne aducem aminte că şi dumnezeiescul Apostol, puternic fiind şi cu desăvârşire sfânt, a căzut în multe [lucruri] întristăcioase, dar întru toate acestea se lăuda, zicând: Multe primejdii am răbdat, şi din toate acestea m-a izbăvit Domnul (cf. II Cor. 11: 24-33), şi multe sunt necazurile drepţilor, dar din toate acestea îi va izbăvi pe ei Domnul (Ps. 33:19), şi prin multe scârbe se cuvine nouă a intra întru împărăţia cerurilor (Fapte 14: 22; cf. II Cor. 6: 1-10). Şi iarăşi: Bărbatul neispitit, neiscusit şi nelămurit este (Iac. 1:12). Şi să avem în minte că tot lucrul bun, fără de necaz nu se săvârşeşte, căci are potrivnică pizma Diavolului.

Iar de se va întâmpla a trece noi fără de necaz, să nu cugetăm înalt, socotind că, vrednici fiind, ne-am mântuit de necaz, ci să socotim că, ştiind Dumnezeu neputinţa noastră cum că neputincioşi ne aflăm a suferi necaz -, prin ascultarea cea dată de sfinţi ne-a acoperit pe noi de necaz; iar pentru cei ce rabdă în necaz sau în ispită, scris este: Fericit cel ce va răbda ispită, că iscusit se face şi celelalte (Iac. 1:12).

Dar ia seama, ca nu cumva, având voia cea slobodă a sfinţilor, cu lenevire să se facă drumul tău; că dator eşti ca, de vei auzi ceva în cale, sau pentru vreun lucru potrivnic, să te păzeşti pe sine-ţi şi să faci tot ce-ţi stă în putinţă să nu cazi în primejdia lucrului, şi, rugându-te lui Dumnezeu şi pomenind binecuvântarea sfinţilor, sârguieşte fie cu alţii să treci acea cale primejdioasă, fie să întrebi în ce fel poţi fără primejdie a trece pe aceeaşi cale sau pe alta. Iar dacă chiar având pricină de lucru blagocestiv sau voieşti să mergi către Sfinţi Părinţi, vei auzi de tâlhari sau de alte primejdii în cale, nu ca îndrăznind numai blagocestivului tău scop să te bagi pe sine-ţi a trece acea cale, ci şi cu păzire320, cu care, pe cât poţi, păzeşte-te pe sine-ţi, ca şi întru aceasta să scapi de primejdia înalteicugetări; că nu se cuvine ca cineva să se

320 Oarecari precauţii.

bage de voie pe sine-şi în ispită, ci, pe ceea ce vine după îngăduinţa lui Dumnezeu, [e destul ca] prin mulţumire a o răbda. Căci, iată, aflăm şi de oarecari din Sfinţii Părinţi care, vrând a se duce spre cercetarea altor Sfinţi ce locuiau întru cele mai dinlăuntru ale pustiului, auzind de tâlhari şi de alte necazuri, au mai zăbovit [pentru o vreme] a se duce; iar aceasta spre smerenie ne este nouă.

Dacă ştii sau ai auzit mai-nainte despre un drum cum că are necaz, întreabă pe stareţul «ce socoteşti să fac?», şi ce-ţi va zice, aceea fă. Iar dacă din pricina uitării nu-i vei zice lui, ci, luând voie slobodă, te vei duce, şi-ţi vei aduce aminte pe drum că a urmat uitare şi nu i-ai zis lui, nu trebuie să te mai întorci, ci te roagă lui Dumnezeu, zicând: «Stăpâne, iartă mie şi lenevirii mele; dar pentru voia slobodă a Sfântului Tău, şi pentru bunătatea îndurării Tale, povăţuieşte-mă după voia Ta şi mă mântuieşte, şi mă păzeşte de tot răul şi lucrul viclean»".

V.

Din Pateric

1. Un ucenic al unui mare stareţ, luptat fiind de curvie, s-a dus în lume şi s-a logodit; iar stareţul, mâhnindu-se, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, nu lăsa pe robul Tău să se spurce". Deci, dacă s-a culcat fratele cu femeia, şi-a dat duhul nespurcându-se.

2. Un stareţ oarecare era în Thebaida şezând într-o peşteră şi avea un ucenic iscusit; şi avea stareţul obicei ca în fiecare seară să-l sfătuiască pe dânsul cele de folos, iar după sfătuire făcea rugăciune şi-l slobozea să doarmă. Şi s-a întâmplat odată că oarecari mireni evlavioşi, ştiind de multa nevoinţă a stareţului, au venit la dânsul pentru a-i face mângâiere. Iar după ce s-au dus ei, iarăşi după obicei a şezut stareţul seara învăţându-l pe fratele; şi vorbind cu el, bătrânul s-a adâncit în somn; iar fratele petrecea aproape, până se va fi deşteptat stareţul şi-i va face lui rugăciune.

Deci mult şezând el şi stareţul nedeşteptându-se, s-a supărat de gânduri,

202

dar tot nu s-a dus; şi aşijderea până la şapte ori supărându-se, stând împotrivă, nu s-a dus. Şi, iată, noaptea adâncindu-se, s-a deşteptat stareţul şi, văzându-l pe dânsul şezând, a zis: „Nu te-ai dus până acum?" Şi a zis: „Nu; că nu m-ai slobozit, Avva". Şi a zis stareţul: „Pentru ce nu m-ai deşteptat?" Răspuns-a fratele: „N-am cutezat a te îmboldi, ca să nu tresalţi". Deci, sculându-se, au făcut Utrenia, iar după Utrenie a slobozit stareţul pe fratele, şi stareţul a şezut de sine-şi. Şi s-a făcut întru uimire: şi iată oarecine îi arăta lui un loc slăvit, şi un jilţ preastrălucit într-însul, iar deasupra jilţului, şapte cununi strălucind. Iar el a întrebat pe cel ce-i arăta lui, zicând: „Ale cui sunt acestea?" Şi i-a răspuns lui acela: „Ale ucenicului tău, şi locul adică şi jilţul i le-a dăruit lui Dumnezeu pentru ascultarea lui; iar acele şapte cununi le-a luat în noaptea aceasta".

Deci, venindu-şi în sine stareţul, a chemat pe fratele şi i-a zis lui: „Spune-mi, ce ai făcut în noaptea aceasta?" Iar el a zis: „Iartă-mă, Avva, nimic n-am făcut". Iar bătrânul, socotind că, smerit cugetând el, nu mărturiseşte, i-a zis lui: „Nu te voi lăsa de nu-mi vei spune ce ai făcut sau ce ai gândit în noaptea aceasta". Iar fratele, neştiind că ar fi făcut ceva, se nedumerea ce să spună. Şi a zis către părintele său: „Avva, nimic n-am făcut, fără decât numai aceasta: că, supărat fiind de şapte ori ca să mă duc fără slobozirea ta, nu m-am dus". Iar stareţul, aceasta auzind, a înţeles că de câte ori s-a luptat împotriva gândului, de atâtea ori s-a încununat de Dumnezeu; iar fratelui nu i-a grăit nimic din cele ce le-a văzut. Iar pentru folos, a povestit acestea la bărbaţi duhovniceşti, ca să ne învăţăm că, pentru mici osteneli, cununi luminate ne dăruieşte Dumnezeu; încă ca să ne învăţăm cu sârguinţă a căuta rugăciunile Părinţilor şi a nu cuteza a face ceva, sau a ne despărţi cumva de dânşii fără de a lor blagoslovenie321 şi voie slobodă.

321 fuĂoyîa. Aici se face totuşi o deosebire între blagoslovenie şi voia slobodă (punerea-înainte), de care am scris în nota anterioară. Voia slobodă pare a fi deci, în comparaţie cu binecuvântarea, încuviinţarea sau ascultarea ce o dă stareţul cuiva pentru a o împlini, iar binecuvântarea ar fi scurta rugăciune şi semnul crucii pe care le face asupra ucenicului, de care am zis în nota de dinainte.

VI.

A Sfântului Efrem

Cu toată puterea ta cinsteşte pe părintele tău, şi nu zadarnice să faci rânduielile aceluia ce întru Domnul te-a născut; căci cu un chip ca acesta viclenii draci niciodată nu vor putea asupra ta, că scris este: Cel ce cinsteşte pe tatăl său, veseli-se-va de fii, şi în ziua rugăciunii lui auzit va fi. Cel ce slăveşte pe tatăl său, îndelungate-şi va face zilele, şi în ziua sfârşitului său va afla har. în cuvânt şi în lucru cinsteşte pe părintele tău, ca să-ţi vină ţie blagoslovenie de la dânsul. Nu te slăvi întru necinstea părintelui tău, căci slava ta nu e necinstea părintelui tău; căci slava omului este din cinstea tatălui său (Sirah 3: 3-12).

De vei şedea cu un stareţ mare, nu povesti numai faptele lui bune, ci şi viaţa lui o urmează; că aceasta îţi este ţie de folos; şi nu numai din cuvinte, ci şi din lucruri arată apropierea ta către dânsul.

203

PRICINA A PATRUZECEA

Că nu se cuvine cu lesnire să se mute cineva, sau a se duce din mănăstirea în care a făgăduit lui Dumnezeu a se sfârşi; căci Părinţii nici din chilie nu se mutau cu lesnire, întru care pricină nu puţin folos au aflat.

I.

A lui Palladie

1. Un oarecare Nathanail era în Muntele Nitriei; acesta, atâta răbdare a avut în chilie, încât nu s-a mişcat din aşezarea pe care o a pus întru sine-şi pentru pricina în care a fost batjocorit mai-nainte de dracul. Căci în chilie şezând el mai-nainte vreme, s-a simţit cuprins de mâhniciune [akedie]; şi, ducându-se de acolo, altă chilie a zidit, ducându-se mai aproape de sat. Şi, pe când locuia într-însa, după trei sau patru luni, a auzit sunete venind de afară, din noapte, de la oarecine ce ţinea o dobă din piele de bou, precum aveau lucrătorii322; iar acela avea chip de ostaş zdrenţăros. Şi, făcând acela zgomot din destul, îndrăznind fericitul Nathanail, i-a zis: „Cine eşti tu, care faci unele ca acestea în chilia mea?" Iar el a răspuns: „Eu sunt cel ce te-am gonit din chilia ta cea dinainte, şi acum am venit să te izgonesc şi din aceasta".

Deci, cunoscând fericitul că s-a batjocorit de dracul, s-a întors iarăşi în chilia cea dintâi; şi, plinind întru dânsa treizeci şi şapte de ani, n-a păşit peste hotar, aşa împotrivindu-se dracului care atâtea i-a arătat lui ca să-l silească a ieşi din chilie câte nu se pot povesti; iar el a stătut într-însa până la sfârşit şi într-însa a adormit323.

2. Supărat-au odată pe Marele Macarie Alexandrinul gândurile slavei deşarte, ispitindu-se a-l scoate pe acesta din chilie; acestea-l sfătuiau, [chipurile] pentru

322 Trad. lit. Precum aveau adică cei ce băteau la oarecari sărbători.

323 Din „cele câte nu se pot povesti”, câteva care s-au păstrat sunt povestite în Istoria Lausiacă (EIBMBOR,

Bucureşti, 1993, cap. 16).

iconomia harului, să meargă la Roma pentru pricina facerii de bine a celor bolnavi de acolo; căci harul Domnului lucra desăvârşit într-însul asupra duhurilor. Şi dacă în multe supărându-l, el n-a ascultat, mai cu iuţime s-au apropiat de dânsul ca să-l gonească. Deci, căzând sfântul pe pragul chiliei sale şi picioarele întinzându-le, le-a lăsat afară, zicând aşa către dracii slavei deşarte: „De puteţi, trageţi-mă târâş, dracilor, că eu cu picioarele în altă parte nu mă duc. Deci, de veţi putea să mă duceţi aşa, unde ziceţi voi, acolo voi merge". Jurându-se lor că aşa voi fi, zicea, până seara: de nu mă veţi mişca, nu vă voi asculta şi petrecând nemişcat, s-a sculat, seara fiind de acum adâncă.

Şi, făcându-se noapte, iarăşi mai cumplit îl supărau. Şi, sculându-se sfântul şi luând o coşniţă ca de două obroace324, a umplut-o pe aceasta cu nisip, pe care punând-o pe umărul său, se mişca prin pustie. Pe drum, cu acesta s-a întâlnit Theosevie, domnul [guvernatorul] Antiohiei, care i-a zis lui: „Ce duci, Avva, lasă-mi mie sarcina, şi nu te trudi singur". Iar el a zis: „Trudesc pe cel ce mă trudeşte pe mine, că, odihnit fiind, acela mă sfătuieşte spre călătorie". Şi, mult umblând, după ce aproape şi-a zdrobit trupul, a intrat în chilie.

2. întru mâhnire [akedie] foarte petrecând, m-am apropiat odată de Sfântul Marcu şi i-am zis lui: „Ce să fac, că mă necăjesc gândurile, zicând «nimic nu faci, du-te de aici»?" Răspunsu-mi-a mie Preasfântul Marcu325: „Zi-le şi tu lor: «Păzesc pereţii pentru Hristos»".

324 poSioţ, măsură pentru lichide (sau chiar fructe uscate sau cereale) egală cu 8,75 litri.

325 în Istoria Lausiacă (op. cit. 17), deşi întâlnirea de faţă nu e relatată, aflăm că e vorba de Sfântul Marcu Ascetul, autorul unor capete din Filocalie.

204

II.

Din viaţa Sfântului Eftimie

în lavra Marelui Eftimie, doi fraţi oarecari, Maron şi Climatie, obosind din pricina hranei şi a asprei petreceri celei din lavră, au pus făgăduinţă unul către altul ca să fugă pe ascuns de acolo în vreme de noapte. Acestea dar vorbeau ei între ei şi le meşteşugeau; dar Cel ce descoperă cele adânci celor care s-au afierosit Lui, Care prin Isaia grăieşte: Nu-ţi va fi ţie soarele spre lumină de zi, nici răsăritul lunii nu-ţi va fi ţie lumină de noapte, ci Domnul va fi ţie lumină veşnică (Is. 60: 19), Acesta arătată şi pe aceasta o face plăcutului Său, şi o face într-acest fel:

Că, liniştindu-se odată acest mare şi minunat Eftimie, i se descoperi lui că lui Maron şi Climatie cel viclean le puse frâu326 pe care el îi vedea ca şi cum ar fi fost înaintea ochilor sfântului şi într-o cursă prea cumplită îi trăgea. Iar el, pricepând îndată reaua pândire, chemă îndată pe fraţi, pe Maron şi pe Climatie, îndemnându-i, sfătuindu-i, rugându-i şi învăţându-i pe dânşii, vorbindu-le, lungi cuvinte despre răbdare întinzându-le şi că în tot lucrul trebuinţă este întotdeauna de multă păzire şi îngrădire; apoi şi pe Adam aducându-le lor spre pildă, pe Adam, dar şi pe Iov: pe unul adică care a lepădat porunca în Rai, iar pe celălalt în gunoi arătând tot chipul faptei bune; nelăsând de-o parte niciunele ca acestea: că adică călugărului i se cuvine a fi neprimitor de gândurile vicleanului fie că acela ar băga scârbă, ori urâciune, ori mâhnire [akedie], ori mutare într-altă parte -, cu deosebire la începerile acestora, care slăbesc cugetul, ci a le izgoni pe ele şi brânci a le da cu toată mâna [puterea], ca nu cumva, pe ascuns împiedicându-ne pe noi327, cădere vrednică de lacrimi să ne pricinuiască.

326 îi luase în stăpânire.

327 Adică atunci când avem cugetul slăbit, fără trezvie, sau când am primit începăturile gândurilor, sau simpla iscodire, sau curiozitate faţă de ele.

Iar dacă cineva ar voi [de] aici a îndrepta fapta bună şi nu va putea, să nu socotească că, dacă se va muta într-altă parte, mai lesne va îndrepta pe cea sârguită, căci nu de la firea locului, ci de la a noastră voie slobodă este lucrarea celor bune. Aşadar, mutarea este cu totul potrivnică călugărilor, neîncordaţi [slăbănogiţi] şi neroditori de bunătăţi putând a-i face pe dânşii, de vreme ce nici pe sad, de l-am mutat adesea dintr-un loc într-altul, nu e cu putinţă a-l face să rodească; iar pentru mai multa încredinţare a celor zise, le-a povestit lor şi vieţile unora din stareţii din Egipt.

Şi zicea că era un frate oarecare Egiptean şezând într-o viaţă de obşte, care, adeseori întru mânie surpându-se, se sălbăticea şi se tulbura, iar gura lui de amărăciune şi de iuţime se umplea. într-o zi, apucându-l pe dânsul oareşicare căinţă, socotea că, din pricina mâniei şi pentru lesnirea cu care se iuţea, el bătea astfel război cu sine-şi, iar dacă ajungea vreodată să facă ceva bun, se primejduia imediat spre a-l pierde, drept care s-a încredinţat că e mai bine să părăsească obştea şi singur, adică de sine-şi, cu linişte să trăiască, gândind că mult i-ar ajuta astfel pustia pentru alinare şi netulburare; căci socotea că, dacă nu va fi nimeni către care să se mânie şi asupra căruia să-şi verse iuţimea, negreşit că acel cumplit foc prea iute şi învăpăiat al iuţimii se va stinge încetişor, iar de aici înainte blând îşi va fi şi plin de toată alinarea şi liniştirea.

Acestea socotindu-le acela, se povesteşte că, sculându-se în aceeaşi zi din obşte, singur de sine-şi în linişte s-a dus să petreacă. Odată, pentru o trebuinţă oarecare umplând paharul cu apă şi vrând a-l pune puţin jos, prin meşteşugul vicleanului, acesta s-a răsturnat şi nu o dată, nici de două ori, ci trei ori la rând s-a făcut aceasta -, iar fratele s-a mâniat şi, de covârşirea iuţimii umplându-se, a luat paharul (ce era de lut) şi l-a trântit jos, sfărmându-l în bucăţi, stârnind vrăjmaşului un râs mai înfocat ca niciodată.

Către acestea a râs şi Climatie, înfocându-se de hazul povestirii; iar luând aminte dumnezeiescul Eftimie, a zis: „Cu adevărat, frate, de un drac viclean ca acestea

205

te-ai biruit şi tu; mai vârtos pentru că râzi fără de ruşine şi cu multă obrăznicie, în loc de a te tângui şi a te durea aşteptând pe cea de acolo [de la Dumnezeu] mângâiere. Căci adevărat este Cel ce ne va judeca atunci, fericiţi numindu-i pe cei ce acum fierbinte plâng, că aceia, zice, se vor mângâia (Matei 5: 4), şi ticăloşi pe cei ce râd şi nu iau aminte de eişi. Şi altfel încă, pedepsire arătată este şi pentru acel monah care grăieşte fără măsură şi care se porneşte [aţâţă] din orice s-ar întâmpla, sau încă a şi îndrăzni; căci Părinţii numesc îndrăzneala maică a tuturor patimilor". Aşadar, cu acestea certându-l el pe Climatie, a intrat în cea mai dinlăuntru chilie, iar pe acela, judecata îndată l-a ajuns, că, în brânci pe pământ căzând, cu cutremur se clătina şi cu înfiorare era cuprins.

Iar văzând Dometian aşa zăcând pe Climatie, şi deopotrivă de blândeţea şi de asprimea lui Eftimie minunându-se cum prea bine amestecate erau ele la dânsul -, împreună încă şi de pătimirea lui Climatie îndurerându-se, adună pe oarecari dintre Părinţi, împreună cu care făcu rugăminte către sfântul pentru Climatie, iar împreună cu aceştia îl aduse către Eftimie şi pe Maron. Iar el, de la sine-şi [de fel] blând fiind, şi de solia acelora nefiind străin, merse împreună cu dânşii către Climatie care încă zăcea; şi cu semnul crucii îi stinse înfiorarea, oprind îndată şi cutremurul, astfel că Climatie primi desăvârşit izbăvirea de pătimire, căruia i-a şi zis: „Ia aminte de sine-ţi de aici înainte şi nu defăima învăţătura Părinţilor, nici sfătuirea, ci fă-te cu totul ochi, în felul în care auzim şi despre Heruvimi, de pretutindeni [din fiecare unghi] cercându-te pe sine-ţi, ca cel ce în mijlocul curselor de-a pururea păşeşti". Cu unele ca acestea sfătuind şi îndemnând pe Climatie, şi cu pilda cea despre dânsul îngrădindu-i [întărindu-i] pe ceilalţi, slobozi pe bărbat în pace.

III.

din viaţa Sfintei Singlitichia

Zice Fericita Singlitichia: „în obşte fiind, să nu schimbi locul, că te vei vătăma foarte. Că precum pasărea, sculându-se de pe ouă, le săvârşeşte pe acestea reci şi neroditoare, tot aşa şi monahia sau monahul, de se vor muta din loc în loc, se răcesc dinspre credinţă şi se omoară".

IV.

Din viaţa Sfintei Teodora

Mănăstirea întru care se nevoia Sfânta Teodora arătându-se ca un [cu înfăţişare de] bărbat, aflându-se odinioară întru lipsa grâului, i se porunceşte fericitei de către egumenul ca, luând cămilele, să se ducă în cetate, de unde să le cumpere grâu; şi i s-a mai poruncit ei şi aceasta: de s-ar întâmpla să nu fie cu putinţă a se întoarce înainte de înserare, să găzduiască în mănăstirea lui Enat, loc în care să odihnească şi cămilele. Deci, întorcându-se ea din cetate, de vreme ce, iată, vedea soarele lângă apus, după poruncă s-a dus la Mănăstirea lui Enat, unde a cerut ca să i se dea loc ei şi cămilelor spre odihnă; şi, făcându-se lucrul, s-a odihnit şi ea lângă picioarele cămilelor.

De aici, vicleanul, zădărând-o pe o tânără fecioară oarecare ce zăbovea acolo cu pricina rudeniei cu oarecari dintre monahi cu stârnirea neastâmpărării care, din cele ce le vedea, pe fericita o socotea de bărbat -, chemând-o să doarmă cu ea, lepădă astfel toată ruşinea feţei şi a sufletului; iar dacă o vedea că aceasta nu ascultă, alegând mai vârtos culcarea pe pământ gol lângă cămile, aceea, neputând stinge strechea [nebunia poftei], se dădu pe sine-şi unuia din cei ce dormeau pe acolo, călător fiind şi acela, ce era în trecere pe la mănăstire şi găzduia peste noapte.

Acolo deci lucrând acela fărădelegea [cu tânăra], a plecat îndată dis de dimineaţă de la mănăstire, aşijderea şi cuvioasa ducându-se către mănăstirea ei. Trecând oarecare vreme, iată se vădi cum pântecele fetei se îngroşa; iar cercetată fiind ea de rudenii ca să spună de unde îi este, aceasta a zis aşa: „Călugărul Teodor, al mănăstirii Octokedekatului, acela s-a stricat împreună cu dânsa". Călugării crezură îndată cele zise

206

de ea căci vrăjmaşul care gătea ispite fericitei, acelaşi o a învăţat şi pe fata aceasta să zică unele ca acestea, iar pe aceia să creadă.

După toate acestea, venind aceştia în mănăstirea în care sfânta se nevoia, ziceau cu strigare şi cu tulburare: „Teodor, cel făcut de voi călugăr, nu s-a înfiorat ca să nu facă o urâciune ca aceasta!" Deci întru întrebare de la egumenul venind sfânta de a făcut o faptă urâtă ca aceasta -, ea a zis către dânsul că nu are vreun lucru vrednic de vină. Aceia s-au întors apoi către mănăstirea lor. Iar după ce s-a născut şi pruncul ieşind la lumină, luându-l pe acesta şi ducându-l în mijlocul mănăstirii unde petrecea sfânta, l-au lepădat acolo.

Ce s-a întâmplat însă de aici înainte? Se credea de obşte că Teodora este tatăl pruncului, iar ea primi cu tăcere hotărârea lor cea spre osândă; drept care a fost surghiunită afară din mănăstire împreună cu pruncul. Şi aşa, silită fiind să hrănească un prunc ca acesta, se făcu doica lui: pe acesta îl hrănea cu lapte de la oi, iar cerând lână de la păstori, îi făcea acestuia cele de îmbrăcare. Dar care suflet ar fi putut primi o atât de grea năpăstuire ca aceasta? Şi care, chiar maică fiind, nu s-ar fi supărat din pricina unei osândiri grele ca aceasta?

Iată, trecură şapte ani de când firea unei viteze ca aceasta se ticăloşea o, ochii lui Dumnezeu, care pe toate le vedeţi! -, minţindu-se despre ea cu clevetire deşartă, şi afară din mănăstire fiind lepădată, petrecea ca şi cum lucrul cel urât l-a făcut de voia ei, şi că iarăşi cu ruşine voia să-l acopere pe acesta. Dar, alături de altele [necazuri etc.], cu ce fel de hrană se hrănea! Căci hrana îi erau buruienile sălbatice din câmp, iar băutura era din iezer, pe care o scotea precum putea, de nu mai vârtos cea a lacrimilor, care de-a pururea curgeau din ochii ei, încât întru dânsa se împlineau cele ale psalmului: Şi băutura mea cu plângere o am amestecat (Ps. 101: 10).

Deci aşa fiind trupul ei şi negrijit aflându-se, unghiile îi erau lungi, asemănându-se ghearelor celor mai sălbatice dintre vieţuitoare; părul îi era mârşav şi aspru, asemenea desişurilor sălbatice; iar faţa, cu lovirea cea nemijlocită a soarelui lovindu-se, cu totul arzându-se, iată, se înnegrise ca a unui arap; genele i s-au schimbat328 din cea întinsă nevoie a privegherii. însă chiar şi cu o povară ca aceasta ducând război, era lovită nu numai cu zăpezile cele din văzduh, ci şi cu ispitele cele din acesta, nesuferind chiar şi aşa a se depărta câtuşi de puţin de mănăstire, ci a petrecut aşa mai departe, făcându-şi o colibă în apropierea porţii, stăruind, după proorocul, mai vârtos a şedea lepădată în afara ei (cf. Ps. 83:11). Dar cine ar putea spune cu de-amănuntul câte alte ispite i-a adus ei vrăjmaşul acolo, măcar că pe dânsa n-au putut-o birui?

Odinioară, întru bărbatul ei prefăcându-se vicleanul, a înconjurat-o pe dânsa cu momeli în chipul cuvintelor drăgăstoase, rugând-o să se întoarcă la casa sa, iar aceea cu semnul crucii şi rugăciunea nevăzut l-a făcut. Altădată îi nălucea toate fiarele pustiei venind asupra sa şi, iarăşi aceea rugându-se, ca fumul se risipeau.

Altădată i-a adus asupră-i în chip părelnic şi gloată de bărbaţi, lovituri cumplite dându-i prin aceia, încât din pricina rănilor se făcu pe jumătate moartă. Iar uneori îi arăta ei şi vedenii de multe feluri: nălucire de mult aur şi de mâncare, dar întru niciuna n-a putut muia învârtoşarea ei, ci, văzând din acestea neluptarea şi nebiruirea ei329, Cel ce era lăudat a pierde pământul şi marea (cf. Fac. 7: 4, 23) a socotit să depărteze războiul de la dânsa.

Că, trecând cei şapte ani, călugării Lavrei Enat se făcură rugători egumenului mănăstirii pentru a primi iarăşi pe sfânta şi a o număra pe ea cu cealaltă ceată a călugărilor, „căci, ziceau ei, stăruind şapte ani pe lângă poarta mănăstirii, destulă răsplătire îşi luase". Adăugau însă că şi din dumnezeiască arătare li s-a descoperit cum că, iată, i s-a iertat păcatul lui Teodor. La rugămintea acestora, egumenul a dezlegat-o pe aceasta din nedreapta osândire, poruncind ca aceasta

328 Contorsionat.

329 Aceea că nu se putea lupta cu ea fără a fi biruit.

207

să petreacă neieşind în cea mai dinlăuntru chilie şi nicio slujire de la mănăstire să i se dea.

Doi ani au trecut după aceea, aşa petrecând întru mai mare înfrânare şi întru mai întinse rugăciuni, se făcu o secetă cumplită, încât în puţurile din obşte nu se putea vedea nicio urmă de umezeală; astfel că egumenul, din cele ce auzise şi văzuse adeverindu-se că fericita se învrednicise de darul tămăduirilor, trimise să o cheme pe aceasta, poruncindu-i a pogorî vasul în puţ pentru a scoate apă. Iar ea, deprinsă fiind a se pleca cuvintelor părintelui ei, nimic iscodind, deloc zăbovind, făcu cea poruncită şi îndată plin de apă a adus vasul de lut, dintru care pricină şi toate celelalte puţuri se vedeau pline de apă.

După trecerea a câteva zile, luând copilul şi încuindu-se pe sine-şi după înserare, începu vreme de toată noaptea să-l înveţe pe acesta cele prea-desăvârşite, iar întru nişte sfaturi ca acestea cu dulceaţă duhul în mâinile lui Dumnezeu şi-a pus. Cei ce se întâmplau a trece pe aproape, aflând de ceea ce se făcuse, au vestit egumenului, care, după ce a auzit acestea, a spus călugărilor celor de sub dânsul visul pe care îl văzuse.

„Mi se părea, zicea, că văd doi bărbaţi ridicându-mă sus la o înălţime peste putinţă de măsurat; şi, iată, eram văzut de îngeri, şi glas în auzurile mele îmi răsuna, «vezi, zicea, ce fel de bunătăţi se gătiră miresei Mele, Teodora». încă mi se arăta şi un pat străjuit de un înger, şi o cămară cu o frumuseţe nepovestită; şi mult silindu-mi priceperea a afla ce este cu acea cămară, şi cine este cea căreia i se gătiră acestea, şi, pentru aceasta, pe cei care mă duceau întrebându-i, îndată horă de prooroci, de apostoli, de mucenici şi de alţi drepţi se vedea, iar hora avea în mijloc o femeie înflorit îmbrăcată şi plină de Dumnezeiască slavă, care, după ce a intrat în cămară, se vedea cum se aşază pe pat.

Iar cei ce mă duceau au zis că aceasta este Avva Teodor, asupra căruia s-a minţit cu vina curviei, care mai vârtos a suferit a se ticăloşi lepădată vreme de şapte ani din mănăstire, şi aşa a se socoti tată a copilului cel străin, şi hrana aceluia şi creşterea asupră-i a o primi, decât a se face cunoscută pe sine cine este cu adevărat [că este adică femeie], ca astfel să se izbăvească pe sine de ruşine şi de reaua-pătimire. «Pentru aceasta şi de o lumină ca aceasta pe care o vezi s-a învrednicit». Acestea văzându-le, somnul m-a lăsat şi spre tânguirea păcatelor mele m-am pornit".

Acestea povestindu-le, îndată, precum se afla, a ajuns la chilia cuviosului împreună cu călugării; şi, intrând, pe cea cu adevărat vie o văd moartă; şi aproape stând, acopereau cu lacrimi sfinţitul trup. Iar egumenul, trimiţând, a chemat şi pe călugării Enatului, cărora le puse înainte unele părţi ale sfinţitului trup: „Vedeţi, le zicea lor, această prea nouă vedere, ce fel de fire [femeiască adică] cu ce fel de amăgire l-a înşelat pe boierul întunericului!" Cum era şi firesc, priveliştea îi uimi pe toţi; apoi şi frică multă îi cuprinse pe dânşii, socotind ce fel de osteneli sunt datori să facă cei ce sunt ţinuţi cu patimi trupeşti; iar frica a fost urmată de lacrimi. Către seară, când abia izbutiseră să înceteze din tânguiri, cu psalmi şi cu laude pe acel mult-pătimitor şi sfinţit trup încuviinţându-l, l-au îngropat.

V.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „în locul în care este cineva, de va cerca a face ceva bun şi nu va putea, să nu socotească că-l poate face pe el într-altă parte".

2. Zis-a Maica [Amma] Teodora: „Era un oarecare monah, care, de mulţimea ispitelor, a zis către sine-şi «du-te de aici»; şi, cum şi-a pus sandalele, vede un om care-şi pune şi el sandalele lui şi zicând lui: «Au nu pentru mine ieşi? Iată, eu înaintea ta merg oriunde vei merge!» Iar aceasta era demonul care-l bântuia pe dânsul".

VI.

A Sfântului Efrem

1. Voiesc să vă fac vouă pomenire, fraţilor, de cei ce se apucă de cele peste

208

măsură şi cad în primejdii nescăpate, care nu iau aminte la Scriptura care zice: Să nu cugeţi afară de ceea ce se cuvine a cugeta, ci a cugeta spre a fi cu mintea întreagă (Rom. 12: 3). Şi iarăşi într-alt loc: Nu fi drept peste măsură, şi nu te arăta prea înţelept, ca nu cândva să te uimeşti (Eccl. 7:17).

Căci s-a întâmplat în zilele acestea ca oarecari fraţi, părăsindu-şi chiliile lor, să se dea pe eişi în pământ neumblat, neroditor şi fără de apă; care, şi mult fiind sfătuiţi de părinţi şi de fraţi, nu s-au plecat şi au zis: „Ne ducem să ne facem păstori330". Iar dacă au ajuns în prea uscata pustietate, atunci, îngrădindu-se de pământul cel neumblat şi nicio mângâiere aflând, au început a se îngreuia foarte; şi, încercând să se întoarcă în pământurile cele locuite, n-au putut ajunge, că, de sete, de foame şi de arşiţă stingându-se, zăceau abia răsuflând şi pe ale lor suflete jeluindu-le; însă prin oarecare iconomie dumnezeiască, călătorind oarecari prin pustie, i-au aflat pe unii dintr-înşii aşa trăgând să moară, care, şi punându-i pe dobitoacele lor, i-au dus în pământ locuit, de unde au început din destul să se bolnăvească, abia acum prin cercare învăţându-se că nu trebuie să umble în voile lor; iar ceilalţi care n-au fost aflaţi au murit zăcând acolo, trupurile lor făcându-se hrană păsărilor şi fiarelor.

încă şi mulţi alţii, cu obrăznicia gândurilor purtându-se, cumplite primejdii şi-au atras în juru-le, aşijderea ducându-se în pământ neroditor şi fără de apă; ba şi cei care se ridică din lume, ce nu vor să se supună [celor mai mari], nici suferind a sluji celor de un suflet cu ei, aşijderea în aceeaşi primejdie cad; alţii încă nealegând să lucreze cu mâinile lor, alţii cu semeţia gândurilor, ca şi cum pentru dorul liniştii şi al desăvârşirii în fapte bune, măsurile deloc nu le cunosc; alţii cu slava deşartă îngâmfându-se şi laudele cele de la oameni vânându-le ca unii care deja se închipuiesc sihaştri -, iar ostenelile cele următoare nesocotindu-le, şi aceştia toţi, gândurilor lor crezând, cumplit s-au

330 în trad. neogr. avem „ne ducem să trăim ca şi oile”.

primejduit.

Deci nu trebuie, fraţilor, să fim duşi de voile noastre, ci mai vârtos să ne smerim aproapelui întru dragostea lui Dumnezeu, aşa fiecare cunoscându-şi măsurile sale. Dar poate că, trecând cineva, va zice: „Dar cum găsim nişte Părinţi care lucrează această faptă bună?" Să ia aminte la aceasta: Părinţii nu făceau nimic fără cercare-împrejur şi la întâmplare; deci, prin pilda lor, fiecare să cugete înţelept.

2. Se istoriseşte despre Avva Macarie că zicea aşa: „Şezând eu, zicea, în chilia mea cea din Schit, m-au supărat gândurile, zicând: «Du-te înlăuntrul pustiei şi vezi ce vei putea acolo». Şi aşa am petrecut cinci ani bătând război cu gândul, zicând «nu cumva de la draci este?»" Vezi priceperea Cuviosului bărbat? Nu cumva tras a fost îndată? Nu cumva a alergat? Nu cumva a primit gândurile? Nu, ci a petrecut cercând, postind, priveghind şi rugându-se, ca nu cumva de la draci să fie. Iar nouă, de ne vine gând, neţinuţi suntem şi ne sălbăticim; şi nu numai că nu cercăm dureros331 rugându-ne, ci nici de alţii fiind sfătuiţi nu ne înduplecăm, drept aceea ne şi înrobim de cel împotrivitor [Diavolul],

„Apoi, zice, dacă gândul a stăruit, am ieşit în pustie, unde am aflat iezer de apă şi ostrov în mijlocul lui, şi au venit dobitoacele pustiului ca să bea apă din el; şi am văzut în mijlocul lor doi oameni goi; apoi, după ce am grăit câte ceva cu ei, am zis către dânşii: „Cum pot să mă fac monah?" „Dacă nu se va lepăda cineva de toate ale lumii, nu poate să se facă călugăr", au zis ei. Iar eu am zis către ei: „Eu neputincios sunt, şi nu pot ca voi". Şi mi-au zis aceia: „Dacă nu poţi ca noi, şezi în chiliuţă şi plângi păcatele tale".

O, smerenie a dumnezeiescului bărbat, o, înţelepciune a îmbunătăţitului suflet! Cel ce într-atât de multe şi într-atât de mari vitejii a sporit nu s-a judecat pe sine vrednic lucrului, iar noi, nimic fiind, şi poate că a ne osteni putem, cu semeţia şi cu plăcerea

331 iiroiog.

209

de sine-şi332 purtaţi fiind, ne apucăm de cele peste măsură, astfel ispitind pe Dumnezeu, care lucru înfricoşat este. Şi vai de omul care se nădăjduieşte spre a sa putere, nevoinţă sau pricepere, şi nu spre Dumnezeu; că de la Dânsul singur vine stăpânirea şi puterea.

3. Să citim şi din viaţa Avvei Antonie şi-l vom afla şi pe dânsul numai din dumnezeiasca descoperire pe toate făcându-le. Au oare nu şi el şedea în mănăstire? Au nu se folosea de îmbrăcăminte? Au nu mânca pâine? Au nu cu ale sale mâini lucra? Au nu avea şi ucenici, care şi după moarte trupul lui l-au învelit şi l-au îngropat? Dar toţi Părinţii, afară numai de puţini, o petrecere ca aceasta au urmat, a căror viaţă să o râvnim şi noi, şi în calea cea împărătească şi de mijloc să umblăm, neabătându-ne nici întru cele de-a dreapta, nici întru cele de-a stânga.

4. Se cuvine deci ca fiecare să săvârşească lucrul pe care l-a început a-l face cu toată smerita cugetare şi răbdarea; iar aceea a fi nestatornic, nu numai cu obiceiurile, ci şi cu gândurile, şi a umbla încoace şi-ncolo, din loc în loc şi din lucru în lucru cu socotinţa, face ca roadele să fie necoapte, dacă, într-adevăr, va putea rodi cineva unele ca acestea. Căci vicleanul nu aceleaşi asupreli aduce la fiecare, ci, pe cel pe care-l vede îndemânatic [gata] spre a fi luptat întru ceva333, întru acela îi şi pune gânduri prin îndreptăţiri334. Iar celui ce şade în obşte îi năluceşte spre a se găti către pustie mare fiind locul de petrecere în acele locuri uscate -, sfătuind a fugi din aceasta către pustie, ca de o secetoasă şi lipsită de mângâiere, ce nu are câtuşi de puţină pogorâre către cei mai neputincioşi. Acestea dar le mişcă în mintea nevoitorului, ca fără încetare să-l facă a începe zidirea turnului, iar apoi, trândăvindu-se335, să zică: „Mai vârtos voi zidi un foişor!" Apoi, puţin lucrând, să zică iarăşi: „Mai bine

332 aurapeoicela = suficienţa de sine, independenţa.

333 în punctul lui slab.

334 OLKaiojpaxcoy; prin osebite lucrări ale virtuţilor sau poruncilor pentru îndreptăţirea de sine. Trad. neogr. redă aşa: „...ca o chezăşie, chipurile, a unei vieţi mai desăvârşite”.

335 lit.: „căzând în akedie”.

ar fi să zidesc chilie". Şi, înjumătăţindu-se lucrul, să se îngreuieze şi către aceea şi să o lase pe jumătate zidită. Cu adevărat fără niciun folos se osteneşte şi de nicio treabă. Tot aşa şi călugărul, nerăbdând într-un loc, nu poate da roadă desăvârşită întru pricepere duhovnicească.

5. încă şi alte gânduri le bagă vrăjmaşul celor din obşte, zicând către fiecare: „Ce faci aici mai mult decât oarecând în lume? Căci şi acolo lucrai şi mişcai dobitoacele cele necuvântătoare. Şi ce dreptate este în336 a lucra şi a mânca? Iată că prin mâncare se ridică asupră-ţi şi războiul curviei". Şi iarăşi: „Dacă vei mânca, cum vei putea să suferi osteneala? Ci mai vârtos vino întru cea mai dinlăuntru pustie şi te mântuieşte; că al Domnului este pământul şi plinirea lui (Ps. 23:1); numai un cuţitaş mic ia cu tine, cu care să smulgi buruienile şi să mănânci, precum fugeau şi călugării cei de demult, care au şi plăcut lui Dumnezeu. Că ce trebuinţă ai să şezi aici, unde sunt sminteli şi clevetiri şi alte lucruri pe care nu trebuie a le mai spune? Deci, dacă vei ieşi, de acestea toate te vei izbăvi; şi, de nu voieşti a te duce întru cea mai dinlăuntru pustie, du-te într-alt loc, unde nu sunt sminteli; că doar nu-ţi lipseşte ţie loc, că pe cine a părăsit Dumnezeu vreodată, ca şi pe tine să te părăsească, şi mai vârtos pe unul căutând bunătatea? Şi acolo alt meşteşug vei afla, dintru care vei lua plată cu prisosinţă, ca şi săracului să dai din ostenelile tale".

Gânduri ca acestea, din cele de-a dreapta, bagă dar vicleanul fratelui, ca, părându-i-se lui că într-o mai mare sporire se va trage, să se învoiască cu ele; şi aşa, despărţindu-se de obşte şi de acoperământul şi păzirea stareţului, ca mieluşel rătăcit din turmă să se facă lupului mâncare gata. Iar dacă se va duce întru cea mai dinlăuntru pustie, întâi îl va necăji foamea, apoi şi dracii mai mult îl tulbură cu frica, lucruri înfricoşate şi închipuiri multe în cuget arătându-i lui. Atunci va începe fratele a se căi şi a zice întru sine-şi: „Bine şedeam cu fraţii mei. Care demon m-a amăgit ca să ies în această înfricoşată pustie

336 Ce virtuţi poţi lua din...

210

unde locuiesc fiare multe şi cumplite? Dar ce voi face ticălosul de mine, de voi cădea şi în mâna barbarilor? Nu cumva voi cădea şi între tâlhari, nu cumva mă va întâlni vreo fiară? Dar şi demoni mulţi se află în locurile acestea, că pustia este locul lor; şi oare cum voi putea singur a locui în pustia aceasta, unde duhurile necurate se mişcă fără încetare, mai ales că de fel m-am obişnuit a locui cu mai mulţi fraţi? Căci, cu adevărat, de nu se va trezvi cel ce locuieşte deosebi în pustie, poate şi minţile să şi le piardă, precum şi mulţi oarecari au şi pătimit aceasta. Dar ce dreptate [folos] este dacă şi de moarte rea voi muri în pustia aceasta?"

Aşadar, luptându-se fratele cu nişte gânduri ca acestea, dacă este cu adevărat priceput, se întoarce în obştea sa, trecând cu vederea toată ruşinea pe care dracii i-o pun lui în gând, zicând: „De te vei întoarce între fraţi, aceia te vor socoti ca pe un netrebnic, care nimic nu poate răbda, ca pe un ostaş ce fuge din război". Dar fratele nu trebuie să se plece unora ca aceştia, ci mai vârtos împotrivă să zică lor: „Nu va fi aşa, dracilor vicleni, ci mai vârtos mă vor primi ca pe un nevoitor iscusit şi ca pe unul ce am plinit cea zisă de Apostol: Pe toate ispitindu-le, zice, ţineţi ce e bun (I Tesal. 5: 21). Şi, iată, amândouă cercându-le, am aflat că bine este a locui fraţii împreună (Ps. 132:1), precum este scris: Frate pe frate ajutându-se, este ca o cetate tare şi înaltă (Pilde 18:19), şi aşa, întorcându-se el, îl primesc pe el proestosul şi fraţii cu bucurie, pe temeiul celui ce a zis: Sprijiniţi pe cei neputincioşi (I Tesal. 5:14).

Iar dacă, ruşinându-se, nu se va întoarce în obştea sa, în lume poate că se va întoarce, plecându-se dracilor celor ce zic: „Şi acolo, de vei voi să te temi de Dumnezeu, te mântuieşti. Ce, ţi se pare că numai cei din pustie se mântuiesc?" Acestea i le bagă vrăjmaşul, vrând a-l întoarce spre a sa borâtură (cf. II Pt. 2: 22).

Acestea dar se petrec celor ce li se întâmplă să se despartă de obşte ca să se ducă în pustie; iar dacă mergând, şi-ar lua chilie aproape de bătrâni, bătrânii îi vor ajuta lui întru Domnul, aducând lui pe cât poate mâna lor. Iar el, şezând în chilie, zice de aici

întru sine-şi: „Datori suntem a lucra, ca să aflăm hrană".

Apoi, ca unul care voieşte să rămână deosebi, începe să se frământe pentru felurite lucruri: că, precum celui ce s-a obişnuit a locui deosebi, obştea i se pare a fi ceva cu anevoie de suferit, tot aşa şi celui obişnuit în obşte singurătatea îi face multă şi nesuferită scârbă. Şi de ispite şi frământări fiind înghesuit, începe a se căi şi a zice: „Iată, pururea mă risipesc cu mintea şi nici pentru puţina mea pravilă nu aflu vreme ca să o fac de atâtea griji şi de gândurile cele dintrînsele, iar cu lucrul [de mână] de-a pururea bat război; iar când eram în obşte, de acestea toate slobod eram, iar toată grija îmi era la pravilă şi la puţina rucodelie. Deci, acum, ce voi face eu, ticălosul? Că pentru păcatele mele mi s-au întâmplat acestea; că, de aş fi ascultat sfatul părintelui, nu aş fi căzut într-atât de multe şi mari necazuri care acum mă strâmtorează. Cu adevărat, nimic nu e mai de pierzare precum neascultarea; că aceasta e şi cea care l-a scos pe Adam din Rai şi pe mine din obşte".

Şi aşa căindu-se fratele, sau în obşte se va întoarce, sau, întorcându-se în lume, va pieri acolo.

Iar dacă, întorcându-se în obşte şi primit fiind, iarăşi va fi luptat de gând din pricina smintelilor şi clevetirilor, să zică întru sine-şi: Pune, Doamne, uşă gurii mele (Ps. 140: 3) şi întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea (Ps. 118: 37). Cu acestea vei birui pe amândouă: clevetirea adică prin tăcere, iar sminteala prin păzirea ochilor. Că dacă nu le vom birui pe acestea, oriunde vom merge, ducem întru sinene pe cei ce ne războiesc pe noi.

6. Altui frate vicleanul alt gând îi vâră, vrând a-l răpi pe dânsul din mănăstire, căruia îi zice: „Iată, netovărăşia şi lenevirea s-a cunoscut tuturor fraţilor, de aceea nu mai poţi locui în locul acesta; că, măcar deşi doreşti bunătatea, oamenii cu care locuieşti sunt tot aceiaşi care te ştiu în ce fel erai şi mai-înainte; deci du-te în altă parte, unde nu eşti cunoscut, şi pune început acolo, şi aşa vei plăcea şi lui Dumnezeu şi oamenilor.

211

Ascultă dar, iubite, pentru ocara oamenilor fugi tu de părintele şi de fraţii cu care te-ai tocmit [făcând făgăduinţă] înaintea lui Dumnezeu? De ce nu-ţi aduci aminte de proorocul, care zice: Ocară a aşteptat sufletul meu şi ticăloşie, şi pentru Tine am răbdat ocară, şi ruşinea a acoperit obrazul meu (Ps. 68: 20), că vei suferi şi tu cu bucurie necinstirea şi defăimarea? Că fericiţi, zice, veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi celelalte (Matei 5: 11). Că ocara cea pentru Domnul foarte ajută spre curăţirea păcatelor. Şi să te încredinţeze pe tine şi proorocul, care zice: Că întru smerenia noastră ne-a pomenit pe noi Domnul, şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri (Ps. 135: 23-24).

Şi altfel: tu fă bine, şi vei vedea că Domnul tămăduieşte [întoarce] conştiinţa fraţilor tăi spre tine. Petrece deci acolo unde te apucă potrivnicul şi, acolo sculându-te, războieşte-l pe dânsul, ca celor ce li s-au cunoscut neajunsurile tale, aceloraşi să se arate şi isprăvile tale, şi întru aceasta vei dobândi slavă mare de la Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a zis: Şi vor fi cei dintâi pe urmă, şi cei de pe urmă dintâi (Matei 19: 30). Că după ce haina cea murdară se va spăla, nu se va mai pune alături de cele murdare; iar dacă cineva din zavistie sau dintr-o râvnă nesocotită va numi pe cea curată murdară, nu va fi crezut, că vederea [înfăţişarea] hainei îl va vădi pe dânsul, că zice: Spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi (Ps. 50: 7).

7. Iar de multe ori şi celui ce a îmbătrânit în obşte îi pune vrăjmaşul gând de depărtare, zicând: „Iată, atâţia ani ai în mănăstire slujind lui Hristos, iar acum îmbătrâneşti şi nu mai poţi suferi canoanele obştii, şi nici putere de a mai face ceva nu mai ai, că trupul s-a făcut slab, iar de aici înainte vei fi defăimat şi de cei mici, şi de cei mari; de aceea, pentru bătrâneţe, ai nevoie de odihnă.

Deci ieşi de aici şi, şezând într-un loc, linişteşte-te, şi Dumnezeu va trimite hrana Sa din dragoste337 sau prin alte mijloace. Căci care nevoie îţi zace asupră, ca, şi ticăloşindu-te, să fii ocărât pentru mâncarea ta? Şi ce este

337 Prin pomană de la osebiţi creştini.

şi cu mâncarea ta, că aşa în fiecare zi te ticăloşeşti ca un rob rău (cf. Matei 24:48) şi suferi a te supune celor mai mici decât tine?"

Acestea şi altele ca acestea îi bagă vicleanul bătrânului şi nerăbdător îl arată la bătrâneţile lui. Iar dacă bătrânul este uşor cu gândul, se va răsturna îndată, şi e mişcat de dânsul ca gătejul [din foc] de vânt, iar dacă bătrânul este desăvârşit cu gândul, îl biruieşte pe dânsul, zicând: „Nu-mi vei batjocori bătrâneţile, Diavole; că, dacă în tinereţile mele am suferit ostenelile mele cu răbdare, cu mult mai vârtos acum le voi suferi, că vremea dezlegării mele a sosit ca să fiu eu împreună cu Hristos; că cel ce a îmbătrânit nu mai aşteaptă nimic altceva decât să se dezlege din viaţă; dar încă şi celor mai tineri nu mă voi face pildă de lenevire, ci mai vârtos de răbdare. Căci dacă blagocestivul bătrân Eleazar, cu nişte munci ca acestea fiind înconjurat şi la mădulare ars peste tot, nu şi-a schimbat gândul, ci pildă de răbdare se făcu celor tineri carii şi către acela uitându-se, vitejeşte şi ei au dispreţuit muncile tiranilor -, cu mult mai vârtos eu, cel ce niciuna dintre acestea nu pătimesc, pentru mica osteneală şi prea mica defăimare, nu voiesc a fi celor mai tineri începătură de depărtare, ci mai vârtos de răbdare şi de suferire; căci eu mă socotesc pe sine-mi că sunt rob al celui pe care Domnul l-a pus proestos al mănăstirii întru care şi locuiesc, înaintea căruia m-a pus Domnul şi pe mine, şi sunt de sine stăpânitor pentru a putea să mă depărtez. Dar pentru ce şi pentru puţina mea rucodelie mă necăjiţi [gânduri ale vicleanului]? Că dacă mirenii, pentru cele stricăcioase, nu numai zilele, ci şi nopţile cu iubire de osteneală lucrează şi sunt împresuraţi de grija femeilor şi a fiilor, a casei şi a chiriei, şi rabdă, cu mult mai vârtos eu în această puţină osteneală cu bucurie voi suferi, ca cel ce m-am izbăvit de toate acelea cu harul lui Hristos; că jugul Lui e bun, şi sarcina uşoară este (cf. Matei 11:30); pentru aceasta abateţi-vă de la mine, şi voi cerca poruncile Dumnezeului meu (Ps. 118:115)". Şi aşa, cu împreună-lucrarea harului petrecând întru a sa socotinţă şi săvârşindu-se într-acel loc în care a îmbătrânit, dobândeşte neveştejită cunună.

212

VII

A Sfântului Maxim

1. Cel fără de minte, care se robeşte de patimi, când de mânie mişcându-se se tulbură, se grăbeşte ca fără de socoteală să fugă de fraţi; şi iarăşi, când de poftă se înfierbântă338, căindu-se, iarăşi alergând merge spre întâmpinarea lor; iar cel priceput împotriva amândurora se pune: căci adică în pricina mâniei, tăind pricinile tulburării, se izbăveşte pe sine-şi de scârba cea către fraţi, iar pentru pricina poftei, de iuţimea cea necuvântătoare şi de întâlnirile fără folos se înfrânează.

2. în vremea ispitelor, nu părăsi mănăstirea ta, ci suferă vitejeşte valurile gândurilor, şi mai vârtos ale scârbei şi ale mâhniciunii [akediei]; căci astfel, prin iconomia lui Dumnezeu prin necazuri lămurindu-te, vei avea tare nădejdea cea întru Dumnezeu; iar de o vei lăsa (mănăstirea adică), neiscusit şi fără bărbăţie şi nestatornic te vei afla.

încă nu are dragoste desăvârşită, nici cunoştinţa Dumnezeieştii Pronii întru adânc, cel ce în vreme de ispită nu rabdăîndelung pentru cele ce se întâmplă în mănăstire, ci se taie pe sine-şi de la dragostea fraţilor celor duhovniceşti.

Scopul Dumnezeieştii Pronii este aceea adică ca pe cei ce de răutate în multe feluri sunt dezbinaţi, prin dreapta-credinţă şi prin duhovniceasca dragoste, să-i facă una, căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi să-i adune întru una (cf. şi Ioan 11: 52).

3. Deci cel ce nu cunoaşte nici nu poartă cele ale supărării, nici nu suferă pe cele de întristare, nici nu rabdă cele dureroase, afară de Dumnezeiasca dragoste şi de Pronie umblă. Dacă dragostea îndelungrabdă şi este făcătoare de bine (cf. şi I Cor. 13: 4), cel ce se împuţinează cu sufletul pentru cele de întristare ce i se întâmplă, şi pentru aceasta face vicleşug împotriva celor ce

338 Trad. neogr. adaugă „de pofta de a se întoarce la fraţi”.

l-au scârbit, şi din dragostea cea către dânşii pe sine-şi se taie, cum oare să nu cadă de la scopul Dumnezeieştii Pronii?

4. întâmplatu-ţi-s-a ţie ispită de la fratele şi scârba întru urâciune [ură] te-a adus? Nu te birui de urâciune, ci biruieşte urâciunea întru dragoste, pe care o vei birui într-un chip ca acesta: rugându-te pentru dânsul curat lui Dumnezeu şi primind răspunsul [apologia] lui, sau şi însuşi prin aceasta pe dânsul tămăduindu-l, şi pe sine-şi pricinuitor [al scârbei etc.] socotindu-te şi îndelung răbdând, până va trece norul, îndelung-răbdător este cel ce aşteaptă sfârşitul ispitei şi lauda339 inimii aşteaptă.

5. Bărbatul îndelung-răbdător mare este întru pricepere (Pilde 14: 29); că pe toate cele ce i se întâmplă către sfârşit [împlinire] le aduce, şi pe acela aşteptându-l, suferă cele de întristare, iar sfârşitul este viaţa veşnică, după Apostolul: Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să Te cunoască pe Tine Unul Adevăratul Dumnezeu şi pe Cel pe Care L-ai trimis, pe Domnul Iisus Hristos (Ioan 17: 3). Pe fratele ce-l socoteai ieri duhovnicesc şi îmbunătăţit, nu-l judeca azi de rău şi viclean pentru urâciunea care se face astăzi întru tine din meşteşugirea celui viclean, ci, prin îndelungrăbdătoarea dragoste, socotind bunătăţile cele de ieri, urâciunea cea de astăzi leapăd-o din suflet.

6. Pe cel pe care ieri îl lăudai ca pe un bun şi îl propovăduiai ca pe un îmbunătăţit, nu-l grăi astăzi de rău, ca pe un rău şi viclean, pentru a ta prefacere dintru dragoste în urâciune, făcând din defăimarea fratelui pricină de îndreptăţire a viclenei urâciuni celei dintru tine, ci rămâi întru aceleaşi laude, măcar deşi încă eşti ţinut de scârbă, şi aşa lesne te vei întoarce la mântuitoarea dragoste. Nu pe cea obişnuită laudă a fratelui, pentru scârba cea ascunsă întru tine către dânsul, întru întâlnirea cu ceilalţi fraţi să o spurci, împreună-amestecând în cuvinte pe furiş şi defăimarea, ci curat foloseşte lauda întru întâlniri, şi curat pentru dânsul ca pentru sine-ţi roagă-te, şi aşa de

338 KauxTUiâ = sau: slava, bucuria.

213

pierzătoarea urâciune prea degrab te vei izbăvi; măcar fratele, poate ispitindu-se, petrece grăindu-te de rău, dar încai tu să nu te scoţi afară din aşezământul [starea] dragostei, pe acelaşi drac suferindu-l să te supere în gând;...şi, aşa, nu vei ieşi dintru aceasta: dacă, ocărându-te, vei binecuvânta, dacă, pândit cu gânduri rele, vei fi de-bine-voitor; aceasta este calea filosofiei celei după Hristos, şi cel ce nu călătoreşte pe aceasta nu se va sălăşlui împreună cu Dânsul.

7. Să nu îmboldeşti pe fratele prin cuvinte cu ghicituri, ca nu, pe cele asemenea de la dânsul împotrivă-primindu-le, aşezământul dragostei de la amândoi să-l izgoneşti, ci, cu îndrăzneală, prieteneşte mergi şi mustră-l pe dânsul, ca, pe pricinile scârbei dezlegându-le, de tulburare şi de scârbă pe amândoi să izbăveşti.

Să nu zici „urăsc pe fratele" în vreme ce dinspre pomenirea lui te întorci, ci ascultă pe Moise, care zice: Să nu urăşti pe fratele tău în gândul tău; cu mustrare să mustri pe fratele tău, şi nu vei lua pentru dânsul păcat (Lev. 19: 17).

Nu pomeni în vreme de pace cele ce în vremea scârbei s-au grăit de fratele, ori de faţă de se vor fi grăit cele întristăcioase, ori către altul despre tine, iar după aceasta le-ai auzit şi tu, ca nu cumva, stăruind în cugetele pomenirii de rău, la pierzătoare ură a fratelui tău să te întorci.

8. Nu poate sufletul cuvântător [raţional], către om nutrind urâciune, cu Dumnezeu, Dătătorul poruncilor, să se împace. Că zice: De nu veţi lăsa oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va lăsa vouă greşealele voastre (Matei 6: 15); iar dacă acela nu voieşte să se împace, încai tu păzeşte-te pe sine-ţi de urâciune, rugându-te pentru dânsul curat şi negrăindu-l de rău către cineva.

9. Pacea Sfinţilor îngeri cu aceste două aşezământuri [stări] este ţinută: cu cea către Dumnezeu şi cu cea unii către alţii dragoste; asemenea şi tuturor celor din veac sfinţi. Şi preafrumos s-a zis de Mântuitorul nostru: Că întru aceste două porunci atârnă toată Legea şi proorocii (Matei 22: 40).

Nu socoti ca pe nişte voitori de bine pe cei ce-ţi aduc ţie cuvinte care lucrează întru tine scârbă şi urâciune către fratele, măcar de s-ar părea că şi adeverează, ci ca dinspre nişte omorâtori, dinspre unii ca aceştia întoarce-te, ca şi pe aceia de la grăirea de rău să-i opreşti şi pe al tău suflet de răutate să-l izbăveşti.

Cearcă conştiinţa cu tot de-amănuntul, ca nu cumva din pricina ta să nu se împace fratele, şi nu o amăgi pe aceasta, căci cunoaşte cele ascunse ale tale şi te va pârî în vremea ieşirii, încă şi în vremea rugăciunii îţi face ţie pomenire.

10. Nu fi lesnicios spre lepădarea dragostei duhovniceşti, pentru că altă cale a mântuirii nu s-a lăsat oamenilor.

Ia aminte ca nu cumva răutatea care te desparte pe tine de fratele, nu întru fratele, ci întru tine să se afle; şi sârguieşte-te a te împăca cu dânsul, ca nu din porunca dragostei să cazi. Nu defăima porunca dragostei, că printr-însa te faci fiu al lui Dumnezeu, pe care, lepădând-o, fiu al Gheenei te vei afla.

11. Nu te face plăcut sieţi340, şi nu vei fi urâtor de frate; nu fi iubitor de sine-ţi, şi vei fi iubitor de Dumnezeu. După ce ai ales a vieţui împreună cu fraţii cei duhovniceşti, înaintea uşilor de voile tale să te lepezi, pentru că nu într-alt chip vei putea trăi în pace nici cu Dumnezeu, nici cu cei cu care vieţuieşti împreună.

12. Al celui ce încă iubeşte slava deşartă, sau la ceva din lucrurile cele materialnice este dat cu împătimire, însuşire de căpetenie este să se mâhnească pe oameni pentru cele vremelnice, sau a-i pomeni de rău341, sau a avea ură către dânşii, sau gândurilor celor de ruşine a robi; însă sufletului celui iubitor de Dumnezeu acestea toate îi sunt străine.

340 Pentru termenul de faţă, vezi Pricina de faţă, nota 3 de la VI, 2.

341 A avea resentimente.

214

VIII.

Din Pateric

1. Un frate oarecare, într-o viaţă de obşte şezând, se supăra de gândurile mutării. într-o zi, luând hârtie şi şezând, a scris pe hârtie toate pricinile pentru care i-au zis lui gândurile să se mute din obşte; iar după ce le-a enumerat pe toate, a scris mai pe urmă, întrebându-se pe sine-şi: „Le poţi răbda pe toate?" Apoi, ca şi cum aducea împotrivă şi răspundea, a scris; „Da, întru numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, voi răbda!" Şi, învăluind hârtia, o a legat la brâul său.

Deci, când se pornea vreuna din acele pricini pentru care se lupta şi mai-nainte când năvăleau spre dânsul gândurile mutării, acela, alergând deosebi, lua hârtia şi o citea şi, aflând aceea, adică „întru numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, voi răbda", zicea către sine-şi: „Vezi, ticăloase, că nu omului, ci lui Dumnezeu te-ai făgăduit", şi îndată se odihnea. Şi aşa pururea făcând fratele, ori de câte ori se întâmpla vreo tulburare dintr-o pricină sau alta, netulburat petrecea.

Deci ceilalţi fraţi, înţelegând ceea ce făcea fratele, cum, citind hârtia, aşa petrecea, de multe ori şi ei, tulburându-se prin meşteşugirea vicleanului, spre zavistia şi ura fratelui s-au pornit; şi, venind la egumenul, ziceau că fratele este fermecător, iar în brâul lui este fermecătoria lui, şi pentru aceasta nu puteau petrece cu dânsul: „Deci, ziceau ei, sau pe dânsul, sau pe noi, slobozeşte-ne de aici". Iar el, nefiind străin de pândirea vrăjmaşului că ştia smerenia şi evlavia fratelui -, le-a zis lor: „Duceţi-vă de vă rugaţi, şi mă rog şi eu, şi după trei zile voi zice vouă răspunsul". Noaptea dormind fratele, venind egumenul încetişor, a dezlegat brâul lui şi, citind hârtia, l-a încins iarăşi pe dânsul şi s-a dus. Iar cele trei zile trecând, s-au apropiat şi fraţii şi Avva ca să se înştiinţeze de răspuns. Iar el, chemând pe fratele, a zis: „Pentru ce sminteşti pe fraţi?" Iar el, îndată jos punându-se pe sine-şi, a zis: „Greşit-am, iartă-mă, şi vă rugaţi pentru mine". Şi a zis Avva către fraţi: „Ce-aţi zis despre fratele acesta?"

Şi, răspunzând, au zis: „Că fermecător este, şi fermecătoria lui în brâul lui este". Şi zice egumenul: „Scoateţi dar fermecătoria lui". Iar ei s-au repezit să dezlege brâul lui, dar fratele nu-i lăsa. Şi a zis egumenul: „Tăiaţi-l!" Şi l-au tăiat; şi au aflat într-însul hârtia, şi egumenul o a dat unuia dintre diaconi, poruncind să stea la loc înalt şi să o citească, ca şi vicleanul mai mult să se ruşineze, cel ce a semănat o diavolie ca aceasta.

Iar cum s-a citit hârtia, iar mai pe urmă că „...întru numele lui Hristos voi răbda", auzind fraţii, de ruşine nu mai ştiau ce să facă; şi au făcut egumenului metanie, zicând: „Greşit-am!" Iar el a zis lor: „Nu mie să-mi faceţi metanie, ci lui Dumnezeu şi fratelui asupra căruia aţi minţit, ca să vă ierte". Iar ei au făcut aşa. Şi a zis lui egumenul: „Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să-i ierte pe dânşii". Şi s-au rugat pentru ei.

2. Zis-a un stareţ: „Cei ce de demult nu degrab se mutau din locul lor de nu se va fi întâmplat lor ceva din aceste trei lucruri: adică dacă cineva va fi avut vecin scârbit asupra lui din zavistie, adică cu pomenire de rău, şi, deşi toate făcând către mângâierea lui, n-ar fi putut să-l schimbe pe dânsul, sau dacă, venind mulţi la dânsul, i-ar fi oferit felurite lucruri, pe care, trebuind el să le primească, l-ar fi slăvit pe dânsul cu prisosinţă, sau de se va fi întâmplat să cadă în ispită de curvie, aproape locuind femei. Deci, dacă s-ar fi întâmplat unul din aceste lucruri, şi el s-ar fi mutat, mutarea n-ar fi fost lipsită de socoteală.

3. Ziceau Părinţii: „De ţi se va întâmpla ţie ispită în locul în care locuieşti, nu părăsi locul în vremea ispitei, iar de nu, oriunde te vei duce, vei afla înaintea ta pe cea de care fugi; rabdă dar până ce trece ispita, ca nu cumva depărtarea ta să se facă pricină de sminteală. Şi mai vârtos nu în vremea păcii, ca nu cumva despărţirea ta să pricinuiască necaz celor ce locuiesc locul".

4. Zis-a un stareţ: „Precum pomul, adeseori sădindu-se, a rodi nu poate, tot aşa şi călugărul, mutându-se din loc în loc, nu poate săvârşi bunătatea".

5. Un frate şezând într-o obşte, supărându-se de gândurile mutării, a

215

povestit stareţului. Iar el a zis către dânsul: „Du-te de şezi în chilia ta, dând trupul tău drept zălog peretelui chiliei tale, şi să nu ieşi cu trupul de acolo, iar gândul lasă-l să gândească ce voieşte".

6. Zis-a un stareţ: „Chilia călugărului este cuptorul Babilonului, unde cei trei coconi [tineri] l-au aflat pe Fiul lui Dumnezeu; este şi stâlpul de nor de unde Dumnezeu a grăit lui Moise"342.

7. Un frate a petrecut nouă ani luptat fiind a ieşi din obşte şi în fiecare zi îşi gătea cojocul său ca să iasă. Iar dacă se făcea seară, zicea întru sine: „Mâine mă duc de aici". Iar dimineaţa zicea gândului: „Să ne silim pe înşine a răbda şi astăzi pentru Domnul". Şi, dacă s-a luptat nouă ani aşa făcând, a uşurat Dumnezeu toată ispita de la dânsul.

IX.

A Sfântului Efrem

Să nu zici, călugăre: „Aici e strâmtorare şi război, iar mai încolo odihnă şi negrijă". Spune, de ştii, cine este cel ce ne luptă? Au nu vrăjmaşul nostru, Diavolul? Auzi dar ce zice la Iov că a zis Domnul Diavolului: De unde vii tu? Şi a zis Diavolul înaintea Domnului: Străbătând cea de sub cer şi umblând peste tot, iată, de faţă sunt (Iov 2: 2). Deci cunoaşte că, oriunde vei merge, cerul este mai înalt decât tine; şi nu este loc întru toată lumea cea de sub cer necălcat de vrăjmaşul cel de obşte; deci rămâi în locul întru care te-ai chemat, şi stai împotriva Diavolului, şi va fugi de la tine, şi apropie-te de Dumnezeu, şi El Se va apropia de tine. Vai sufletului întru care va intra necredinţa, netemerea, necunoştinţa, nebunia şi neruşinarea, că parte a vulpii va fi (cf. Ps. 62:10).

Fericit e sufletul întru care locuieşte frica şi evlavia. Celui ce nu-i place a sluji unui stăpân, va fi slujitorul multora; şi cel ce nu suferă a se supune unui egumen se va

342 Aşadar adevărata chilie îl aşază pe călugăr între tirania ispitelor (dintru sine-şi şi din afară de sine-şi) şi norul ocrotitor al lui Dumnezeu.

supune multora, în felurite locuri. Scris este: Pricină caută bărbatul care voieşte să se despartă de prieteni, şi în toată vremea ocărât va fi (Pilde 18: 1). Tot aşa şi călugărul, despărţindu-se de mănăstire, pune drept pricină pe egumen şi pe fraţi, dar de ocara cea de la Dumnezeu şi de la oamenii pricepuţi niciodată nu va scăpa.

Pentru unul ca acesta iarăşi zice Scriptura: Este o cale care oamenilor li se pare dreaptă, dar sfârşiturile merg în fundul iadului (Pilde 14:12). Şi iarăşi zice: De căi ca aceasta se va sătura cel învârtoşat cu inima (Pilde 14:14). De se va întâmpla ca mănăstirea întru care locuieşti să se strâmtoreze întru trebuinţele trupului, să nu părăseşti locul, căci atunci vei afla dobândă multă într-însul. Necuvioşilor nu le va plăcea de egumenul cuvios, nici dreptului tot ce e nedrept.

216

pricina a patruzeci şi una

Că celor nedeprinşi a fi singuri, a locui singuri e lucru primejdios

I.

Din Pateric

1. Un frate, depărtându-se de lume şi luând schima, s-a încuiat pe sine-şi, zicând: „Sihastru sunt". Şi auzind bătrânii, au venit de l-au scos pe dânsul şi l-au făcut să înconjoare chiliile călugărilor, să facă metanie şi să zică: „Iertaţi-mă, că nu sunt sihastru, ci nouîncepător".

2. întrebat a fost un stareţ: „Cum poate omul a locui deosebi?" Şi a răspuns: „Atletul, de nu-şi va obişnui mâinile cu mulţi343, nu poate învăţa meşteşugul biruinţei, ca astfel să poată lupta singur cu cel potrivnic lui. Iar călugărul, de nu se va pedepsi împreună cu fraţii ca să se înveţe meşteşugul gândurilor, nu poate locui în singurătate, nici a sta împotriva gândurilor".

3. Zis-a Avva Teodor: „Mulţi în vremea aceasta au ales odihna, înainte de a le-o da lor Dumnezeu".

II.

A lui Avva Isaia

Zis-a Avva Isaia: „De va voi mintea a se sui pe cruce mai-nainte până nu va fi încetat slăbănogirea simţirilor, mânia lui Dumnezeu va veni peste dânsa pentru că a încercat lucru peste măsura sa, netămăduind adică simţirile sale. Că de n-ar fi tămăduit de mai-nainte Domnul nostru Iisus Hristos toate patimile omului pentru care a venit, nu S-ar fi suit pe Cruce. Că zice mainainte de a Se răstigni: Ducându-vă, vestiţi lui Ioan cele ce aţi văzut: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, morţii se scoală şi săracilor li se binevesteşte; şi fericit este care nu se va sminti

343 De nu se va antrena de mai-nainte cu unul şi altul.

locui singuri e lucru primejdios.

întru Mine (Matei 11: 4-6). Iar aceea că Ioan a botezat pe Domnul nostru Iisus Hristos arată că cel ce se apropie să slujească lui Dumnezeu trebuie ca mai întâi să-şi mărturisească faptele sale. Că zice: Se botezau de Ioan, mărturisindu-şi păcatele lor (Marcu 1: 5). Multe alte semne a făcut Domnul Iisus, dar prin cele arătate aici ne învăţăm acestea:

Orbii iarăşi văd: cel ce ia aminte la nădejdea lumii acesteia orb este; iar dacă, părăsind-o pe dânsa, iarăşi va privi către nădejdea cea aşteptată, unul ca acesta va vedea iarăşi. Iar că şchiopii umblă, aceasta arată că cel ce pofteşte pe Dumnezeu, dar iubeşte şi cugetele inimii celei de carne, şchiop este; iar de le va părăsi pe dânsele şi va iubi pe Dumnezeu din toată inima sa, acela umblă. Iar prin aceea că surzii aud ne învăţăm că cel ce este întru risipirea minţii surd este, prin robime şi uitare; iar dacă se va îndeletnici întru cunoştinţă, acela a auzit. Iar aceea că leproşii se curăţesc, aceasta înseamnă că precum este scris în Legea lui Moise: Necuratul să nu intre în casa Domnului (Deut. 23:1-3) lepros este tot cel ce are vrăjmăşie către aproapele, sau ură, sau râvnă [pizmă, invidie], sau clevetire; iar de le va părăsi pe acestea, acela s-a curăţit.

Deci, dacă iarăşi va vedea orbul, şchiopul va umbla, surdul va auzi şi leprosul se va curăţi, omul care a murit prin acestea în vremea lenevirii344, acum, înviază, se înnoieşte şi de aici binevesteşte simţirilor sale celor ce au sărăcit de sfinţitele bunătăţi [virtuţi] că iarăşi au văzut, iarăşi au umblat, iarăşi au auzit şi s-au curăţit. Aceasta dar e mărturisirea pe care o ai dat stareţului tău: întru toată reaua-pătimire şi smerita cugetare a vieţui. Că scris este despre Ioan: îmbrăcămintea lui era de păr de cămilă şi

344 ApeXeiao = negrijii, ignoranţei (precum am întărit şi în altă parte).

217

celelalte (Matei 3: 4), prin care se arăta reaua-pătimire care e cea dintâi care curăţeşte pe om, de atunci putându-se el îndeletnici spre a veni spre cruce.

Căci crucea este semn al nemuririi ce va să fie, ca una care înainte de toate închide gurile Fariseilor şi Saducheilor; că fariseul este tip al vicleşugului, al făţărniciei şi al slavei deşarte, iar saducheul, al necredinţei şi al lipsei de nădejde, ale căror guri au fost astupate, după cea scrisă: Iar din ceasul acela nimeni nu mai cuteza a-L întreba. Apoi a trimis pe Petru şi pe Ioan ca să gătească Paştile (Luca 20: 40; 22: 8), cuvântul arătând că, de se vedea mintea pe sine-şi nestăpânită de ceva, atunci se găteşte spre nemurire, aducându-şi simţirile sale întru una şi făcându-le pe dânsele un trup, hrănindu-le pe dânsele şi împărtăşindu-se ele dintr-însa fără de saţiu.

Apoi, Scriptura zice că Iisus S-a rugat, zicând: De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta în ceasul acesta (Matei 26: 39): al nostru este cuvântul că, de va voi mintea a se sui pe cruce, de multă rugăciune are trebuinţă şi de multe lacrimi, şi a se supune în tot ceasul înaintea lui Dumnezeu, cerând ajutor de la bunătatea lui Dumnezeu, ca să fie întărind-o şi păzind-o pe dânsa întru viaţă nouă, sfântă şi nebiruită. Pentru că mare primejdie este în ceasul crucii: căci, rugându-se cineva, are trebuinţă de Petru, de Iacov şi de Ioan, adică de credinţă sănătoasă [Petru], de nădejde bărbătească [Iacov] şi de dragoste desăvârşită [Ioan], ca printr-acestea să tragă asupră-şi harul cel de sus şi aşa să se poată sui pe cruce. Acestea toate Se făcură Stăpânului nostru Hristos, Care chip nouă Se făcu întru toate, precum a zis Apostolul (I Pt. 2: 21), ca noi să cunoaştem puterea învierii Lui şi împărtăşirea de pătimirile Lui, doar cumva închipuindu-ne cu moartea Lui, să ajungem întru a doua înviere din morţi. Iar fierea pe care o a gustat pentru noi ne este nouă închipuire [tip] spre pierderea cu totul a poftei celei rele ce este întru noi, spre a îngrădi gurile noastre şi a nu lăsa poftele să iasă din trup şi a se împlini; iar prin oţetul pe care l-a gustat pentru noi ne învăţăm să stingem toată obrăznicia şi tulburarea deşartă, iar prin scuiparea cu care a fost scuipat ne învăţăm a şterge toată plăcerea omenească şi toată slava lumii acesteia; iar prin cununa de spini ne învăţăm învinuirea şi batjocura ce ni se aduce în tot ceasul, răbdând ocările fără tulburare.

Trestia cu care băteau capul lui pentru mântuirea noastră este o pildă pentru noi, ca totdeauna având coiful smeritei cugetări să umbrim toată mândria vrăjmaşului. Iar aceea de a fi bătut cu vine înainte de a Se răstigni ne este nouă chip pentru a nu băga de seamă toată ocara omenească şi dispreţul; iar prin împărţirea hainelor Lui şi a petrece El netulburat, ne învăţăm să trecem cu vederea cele ale lumii acesteia spre a ne sui pe cruce; iar aceea că era al şaselea ceas când El S-a răstignit, ne este nouă chip spre a ne împuternici împotriva a toată trândăvia [akedia] şi împuţinarea de suflet, până când va muri păcatul, după cea scrisă: Că prin Cruce a omorât întru Sine-şi vrăjmăşia (Ef. 2:16).

Iar aceea când în ceasul al nouălea Iisus a strigat cu glas mare şi a zis Eli, Eli Lama Sabahtani ne învaţă pe noi ca după răbdarea necazului pentru patimi până când se vor stinge să îndrăznim de aici întru smerita cugetare şi să strigăm către Dumnezeu. Iar din aceea adică a-Şi da duhul întru apusul soarelui ne învăţăm că, de se va izbăvi mintea din toată nădejdea celor văzute ale lumii acesteia, va fi semn că a murit păcatul în om; atunci se despică şi catapeteasma; adică după izbăvirea minţii, ceea ce stă345 între ea şi Dumnezeu piere. De aici, pietrele se despică şi mormânturile se deschid, cuvântul arătând că, dacă se va face întru noi acea moarte, toată greutatea şi orbirea şi cele ce zac peste suflet vor pieri, şi simţirile cele moarte şi roditoare de moarte se însănătoşesc şi viază nebiruite. Iar a-L înveli pe Dânsul în giulgiu curat şi a-L unge cu aromate arată sfinţenia minţii, care după moartea aceea o învăluie pe aceasta şi arată nemurirea care o odihneşte pe dânsa. Iar aceea adică că L-a pus pe Dânsul în mormânt nou, întru care nimeni n-a fost pus, şi au prăvălit o piatră mare peste uşă arată că, de se va izbăvi

345 Intervalul, piedica.

218

mintea de toate acestea şi se va sâmbetiza346, este într-un veac nou, cugetând la cele noi şi nestricăcioase. De aici înainte, unde e stârvul, acolo se adună şi vulturii (Matei 24: 28). încă se scrie că a înviat întru slava Tatălui Său şi S-a suit în ceruri, şi a stătut de-a dreapta slavei întru cele de sus (Evr. 1: 3), pe care chip, dându-l şi nouă Apostolul, zice: Dacă v-aţi scidat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, unde Hristos este şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi deci cele de sus, şi nu cele de jos, căci aţi murit (Col. 3: 1-3). Şi puternic este numele Lui cel sfânt a ajuta neputinţei noastre, astfel ca, după măsura sărăciei noastre [duhovniceşti], să părăsim păcatele noastre şi să aflăm milă cu cei vrednici de El. Amin.

III.

A lui Avva Marcu

Este o lucrare a harului necunoscută pruncului [începătorului] şi este alta a răutăţii ce se aseamănă adevărului. Şi bine este a nu cugeta unele ca acestea, din pricina înşelăciunii; nici, iarăşi, a le anatematisi, din pricina adevărului347, ci pe toate prin nădejde a le aduce lui Dumnezeu, că El ştie folosul amândurora348.

346 Sabatiza sau odihni.

347 Trad. neogr.: „din pricina necunoaşterii adevărului".

348 Deşi scurt, acest text este plin de bogăţie duhovnicească. S-ar putea spune că aici se cere, pe de o parte, multă credinţă şi nădejde în cuvântul lui Dumnezeu cel arătat prin ascultarea faţă de un părinte, iar pe de alta în lucrarea duhovnicească pe care o urmează începătorul din ascultare faţă de părintele său sau de alţi părinţi care l-au sfătuit sau îl pot sfătui. Primejdia de care trebuie să se ferească este înşelarea şi răutatea; acestea cuprind pe începător fie din cugetarea discursivă, iscoditoare, lipsită de credinţă faţă de cele ce le lucrează sau chiar faţă de Dumnezeu şi părintele său duhovnicesc. Avva Marcu cere apoi ca toate (ispitele adică) să fie aduse cu nădejde la Dumnezeu, pentru a rândui El folosul sau vrednicia amândurora. Acestea două sunt cugetarea îndrăzneaţă la lucrarea cea necunoscută sau tainică a harului şi cugetarea plină de bănuială la o posibilă lucrare a răutăţii ce voieşte să se asemene adevărului. Ambele sunt ispite pe care puţini dintre începători le pot înţelege şi birui, drept pentru care Avva Marcu propune aducerea lor la Dumnezeu cu nădejde, adică prin rugăciune, prin căutarea voii Sale şi a altor părinţi mai sporiţi, şi prin toate celelalte osteneli.

IV.

A lui Avva Cassian

Cei ce sunt împreună cu fraţii, pentru că nu pot răbda războiul cel din patimi, aceştia caută pustia şi singurătatea, socotind că acolo, nefiind niciunul mişcându-le pe dânsele şi zădărându-le, acestea se vor birui cu lesnire; aceştia dar să cunoască că se batjocoresc de draci, sau şi de mândrie foarte sunt ţinuţi; căci, pentru a nu voi să se osândească pe sine-şi şi a-şi atribui asupră-le pricinile patimilor, dau vina pe fraţi şi fără socoteală voiesc a fugi de dânşii, şi pentru aceea nenumăratele lor boale şi le păstrează netămăduite. Căci atâtea patimi netămăduite câte vor duce în pustie, pe acestea prin singurătate numai le acoperă, însă nu le şterg; căci, pentru cei ce nu s-au izbăvit de patimi, depărtarea nu numai că păstrează nedescoperite neajunsurile, ci ştie să le şi acopere pe dânsele, ca aşa cei ce le au pe dânsele să ajungă nici să nu le mai simtă, nici a cunoaşte de aici înainte de ce patimi se biruiesc.

Ba mai mult, [gândurile cele rele] le pun lor în gând nălucire a faptei bune şi cum că ei au îndreptat îndelunga-răbdare şi smerenia şi celelalte fapte bune, dar numai până când nu este de faţă cel ce le-ar putea întărâta. Iar de se va întâmpla vreodată vreo pricină mişcându-i pe aceştia şi zădărându-i, îndată patimile cele învistierite într-înşii şi mai-nainte ascunse, ca nişte cai fără de frâie sărind de pe locurile lor, iute foarte şi în chip sălbatic pe călugăraşul lor spre pierzare îl târăsc, ca unele ce din lunga liniştire şi îndeletnicire sunt hrănite şi îngrăşate. Pentru că patimile cele dintru noi mai mult se sălbăticesc de vor fi odihnite dinspre [slobozite de] petrecerea cea cu oamenii; ba chiar şi acea mică împuţinare a [sălbăticiei] lor, pe care din împreună-petrecerea cea cu fraţii o au împuţinat, este de asemenea pierdută în singurătate, iar atunci când cel ce îi întărâtă pe dânşii este de faţă, ele mai mult se întăresc şi se împuternicesc asupra noastră decât

219

mai-nainte349.

Că precum fiarele cele veninoase, în pustie şi întru ale lor culcuşuri liniştindu-se, atunci îşi arată turbarea lor când apucă adică pe cineva care se apropie tot aşa şi oamenii cei pătimaşi, cei ce nu cu aşezământul bunătăţii ci cu sila pustietăţii se liniştesc, atunci borăsc veninul sufletului când apucă pe cineva din cei ce se apropie.

V.

De la Sfântul Varsanufie

Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „Gândul îmi zice că «liniştea este mai de nevoie decât toate şi este de mare folos sufletului tău»; oare bine zice?"

Răspuns-a stareţul: „Liniştea nu este altceva decât a aduna inima dinspre dare şi luare şi dinspre plăcerea cea spre oameni şi dinspre celelalte lucrări asemenea. Deci şi tu, nu da nici nu lua cu cineva din cei din afară, şi aşa, înstrăinându-i de la tine, te linişteşti. Că zis-a Domnul: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9: 13). Deci odată ce ştii că mila este mai mult decât jertfa, spre milă pleacă inima ta; căci pricinuirea [pretextul] liniştii poate aduce pe cineva întru înalta cugetare înainte ca acesta să se câştige pe sine-şi, adică

349 Această nevoinţă făţarnică e prezentă şi în viaţa mirenilor, căci şi aceştia obişnuiesc să-şi acopere patimile (cu deosebire tristeţile, necazurile, frustrările şi cele ce vin de aici: mânia, viclenia, curvia şi altele): refugiindu-se în „singurătatea” sau „pustia” amăgirii comunicării şi a distracţiei prin mijloacele „media”, aruncându-se pe eişi în hăul fără de sfârşit al imaginii virtuale întru „isihia” adormirii patimilor sau a conştiinţei, şi a indiferenţei ce le lucrează pe acestea, iar de aici, odată sporite şi îngrăşate întru amăgirea vindecării lor, odată ce sunt frustraţi de lucrarea acestora sau împărtăşirea de roadele lor, devin mult mai sălbatici ca mai-nainte. O a doua formă de fugă în „pustie” spre „liniştire” e cea a unora care, dobândind niscai mângâieri prin oarecari osteneli duhovniceşti, devin refractari până şi la cele mai fireşti relaţii dintre oameni, tremurând de frica ispitelor ce i-ar putea munci prin aceştia, ajungând să se despartă de lume ca de o împărăţie a Diavolului, şi nu ca de o pricină de sporire în credinţă, precum zicea Sfântul Efrem mai-nainte. Bine îndeamnă şi Domnul, nu zicând „îndepărtează ispitele de la noi”, ci şi nu ne duce pe noi [nu ne lăsa să cădem] În ispită.

înainte să se facă fără prihană. Căci atunci când cineva poartă crucea, atunci se poate linişti. Deci, dacă te vei milostivi, vei afla ajutor, iar dacă te vei întinde peste măsura ta, cunoaşte că vei pierde şi ceea ce ai câştigat. Deci nici în afară, nici înlăuntru350, ci pe mijloc mergi, pricepând voia lui Dumnezeu, că zilele rele sunt (Ef. 5:16)".

Zis-a fratele: „Lămureşte-mi, Părinte, ce este ceea ce ai zis, «nici afară, nici înlăuntru a merge, ci pe mijloc»? Oare nu ar trebui ca şi pe oarecari zile să le osebesc liniştii, iar pe altele oarecari, grijilor?"

Zis-a bătrânul: „A nu îndrăzni întru linişte, nici a dispreţui cele ce ne răspândesc, aceasta este calea cea de mijloc care nu cade; dar întru linişte se cuvine a avea smerenia, iar întru răspândire, trezvirea, iar pentru a ne aduna gândurile nu este hotar, nici ceasuri, şi cu atât mai vârtos zile, ci se cuvine a face după cele ce ne vin asupră-ne. încă se cuvine a pătimi împreună cu cei din obşte, căci cel ce face aceasta, porunca Apostolului o împlineşte; adică, dacă cineva se necăjeşte (cf. Rom. 8:17; I Cor. 12: 26), să se necăjească şi el împreună cu dânsul, ca să-l mângâie şi să-l îmbuneze; că aceasta este împreunăpătimirea. Şi bine este a pătimi împreună cu cei neputincioşi şi a ajuta slujbelor lor. Că, dacă doftorul care se îngrijeşte de neputincios are plată, cu atât mai vârtos cel ce întru toate pătimeşte împreună cu alţii după puterea sa. Iar dacă cineva nu întru toate ci numai întru unele pătimeşte cu aproapele, iar întru altele nu, chiar şi întru acelea întru care pătimeşte, el îşi împlineşte voia sa [şi nu pe a lui Dumnezeu]351. Şi mai cunoaşte şi aceasta:

350 Evită extremele.

351 La această zicere aflăm în Filocalie (Vol. 11, nota 472) o frumoasă scolie: „La cel ce n-a lepădat în toate egoismul, acesta îi e prezent într-o anumită măsură în toate celelalte. Chiar şi în ceea ce pare că a lepădat egoismul, cine ştie ce interes îl face să sufere cu altul într-un anumit caz, sau moment? Poate se gândeşte că va suferi şi el de ceea ce suferă acela. în mila suferitoare pentru altul e o depăşire palpitantă de sine. Se trece iarăşi de graniţa proprie, de graniţa în care suntem închişi, în Dumnezeu cel transcendent care nu e închis în Sine, ci e plin de o iubire desăvârşită pentru creaturile Sale. Acela nu mai e reţinut de niciun egoism, de nicio limită”.

220

că, pe cât se pogoară omul întru smerenie, pe atâta sporeşte. Deci a petrece tu acum în chilie, nelucrător te face pe tine [lucrul, şederea], că te faci pe tine ferit de necazuri; iar întru a fi tu fără de grijă mai-nainte de vreme, vrăjmaşul cel de obşte îţi găteşte ţie tulburare înaintea odihnei, ca să te facă să zici «o, de nu m-aş fi născut!»".

Zis-a fratele: „Dar gândul îmi zice mie că, de mă voi duce undeva şi mă voi linişti, vin întru linişte desăvârşită; că dator [vinovat] sunt cu multe păcate, şi voiesc să mă izbăvesc de ele; iar pentru că sunt cu oamenii, şi nu pot veni în plângere şi umilinţă, gândul îmi zice că, atâta cât sunt cu oamenii, nu le pot câştiga pe acestea. Deci fă milă cu neputinţa mea, Părinte, şi spune-mi cum să mă mântuiesc de aceste gânduri rele!"

Răspuns-a stareţul: „Frate, omul cel dator, de nu va da mai întâi datoria înapoi, măcar de se va duce în cetate, ori în sat, dator este, şi nu are slobozenie a şedea în odihnă. Iar de se va osteni, mai întâi trebuie să treacă prin ruşinea oamenilor, şi atunci, de oriunde va putea, plăteşte datoria şi se izbăveşte. Iar izbăvindu-se, atunci cu încredere şi multă îndrăzneală poate umbla printre oameni şi a şedea unde voieşte.

Deci, de se va osteni omul după puterea sa a suferi ocări, sudalme, necinstiri şi pagube pentru păcatele cele făcute de dânsul, smerenie şi osteneală se învaţă, şi aşa se vor ierta lui păcatele, după cea scrisă: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele (Ps. 24:18). Şi sileşte-te să înţelegi câte ocări şi defăimări a răbdat Stăpânul nostru Hristos mai-nainte de Cruce, şi numai după acestea s-a suit pe Cruce352! Tot aşa nimeni nu poate veni în linişte desăvârşită şi roditoare şi întru sfânta odihnă a desăvârşirii, de nu mai-nainte va pătimi cu Hristos şi va suferi toate pătimirile Lui, aducându-şi aminte de Apostolul ce zice: Să pătimim împreună cu Dânsul, ca şi împreună cu Dânsul să ne preaslăvim (Rom. 8:17).

Deci să nu te rătăceşti, că, afară de aceasta, altă cale de mântuire nu este. Iar

352 Şi odihnă.

pentru plâns: de nu te vei nevoi, cu oamenii fiind, a nu lua către cineva dintr-înşii îndrăzneală, plânsul şi străpungerea nu vin. Dacă pentru aceste îndreptări vei fugi de fraţi, cunoaşte că de nevoinţă şi de stadie fugi. Deci nevoieşte-te împreună cu oamenii a birui îndrăzneala cea către dânşii, căci într-alt fel nu vei putea birui îndrăzneala cea către dânşii şi nu vei putea câştiga plânsul sau străpungerea, că zice Apostolul: Că, dacă va pătimi cineva, de nu va fi muncit după Lege, nu se va încununa (II Tim. 2: 5). Fă după puterea ta, frate, şi îţi ajută ţie Dumnezeu, şi să nu uiţi, precum am zis, întru toate a păzi smerenia şi ascultarea şi supunerea, şi te vei mântui întru Domnul.

VI.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „E cu putinţă ca omul, chiar şi o sută de ani şezând în chilie, să nu se înveţe cum trebuie să şadă în chilie".

2. Un stareţ a avut un ucenic, nu puţini ani bine împlinind ascultarea; acesta, nefiind încă desăvârşit, poftea să se liniştească. într-o zi, apropiindu-se de stareţ, i-a făcut lui metanie, zicând: „Fă-mă, Părinte, ca să fiu singuratic, adică a locui deosebi". Şi a zis stareţul: „Caută loc potrivit, şi să facem chilie". Iar el, ducându-se cale ca de o milă, a aflat loc şi, venind, a vestit stareţului; şi au făcut chilie. Şi a zis stareţul fratelui: „Iată ceea ce ai cerut; şezi dar în chilie; şi, când vei avea trebuinţă: mănâncă, bea, dormi, numai din chilia ta să nu ieşi până sâmbătă, iar atunci vino la mine", şi, acestea poruncindu-i lui, s-a dus.

Iar fratele a făcut după poruncă două zile, iar a treia zi, mâhnindu-se [cuprins de akedie], a zis către sine-şi: „Ce e aceasta ce mi-a făcut mie stareţul?" Şi, sculându-se, a cântat mulţi psalmi şi a mâncat după apusul soarelui; şi, rugându-se, s-a dus să doarmă pe rogojina sa. Şi a văzut un arap [etiopian] zăcând şi scrâşnind cu dinţii asupra lui, şi de îndată a fugit părăsind chilia şi ducându-se la stareţul lui, şi, bătând în uşă,

221

a zis: „Avva, miluieşte-mă şi îmi deschide". Iar stareţul nu i-a deschis lui până dimineaţă. Iar dimineaţă l-a aflat pe dânsul rugându-se şi zicând cu lacrimi: „Miluieşte-mă, rogu-mă ţie, şi primeşte-mă să petrec aproape de tine, că arap sălbatic scrâşnind asupra mea cu dinţii am văzut zăcând pe rogojina mea când m-am dus să dorm, şi nu mai pot să locuiesc acolo". Iar stareţul, milostivindu-se, l-a băgat pe dânsul înlăuntru şi i-a pus lui tipic după putere pentru urmarea vieţii celei singuratice [adică monahiceşti]; şi, puţin câte puţin, s-a făcut monah iscusit.

3. Un frate oarecare, şezând în chilie, se tulbura de singurătate; şi, ducându-se la Avva Teodor al Fermei, i-a vestit lui cele ce a pătimit. Şi a zis stareţul: „Du-te, smereşte-ţi gândul tău şi petrece împreună cu alţii". Iar el a făcut aşa. Şi după puţin, întorcându-se la stareţul, a zis: „Nici cu oamenii nu mă odihnesc". Şi i-a zis lui stareţul: „Dacă nici singur nu te odihneşti, nici cu oameni petrecând, pentru ce ai ieşit să te faci călugăr? Au nu ca să suferi necazuri? Spune-mi, dar, câţi ani ai în călugărie?" Şi a răspuns: „Opt". Zis-a stareţul: „Cu adevărat, frate, eu am şaptezeci de ani de călugărie şi niciodată n-am aflat desăvârşit odihnă, în nicio zi, şi tu în opt ani voieşti odihnă desăvârşită?" Şi întărindu-se fratele de stareţul, s-a dus.

4. Se spunea despre Avva Teodor şi despre Avva Luchie, ai mănăstirii Enatului din Alexandria353, că, supărându-se de gândurile mutării vreme de cincizeci de ani, le amăgeau pe ele, zicând: „După iarna aceasta ne vom muta de aici". Atunci iarăşi, venind vara, ziceau: „După vara aceasta ne ducem". Şi aşa, cu zăbovirile înşelând gândurile, au petrecut pe loc până la sfârşit.

353 Enat era numele unei mănăstiri din Egipt, care a primit acest nume din pricina distanţei la care se afla de Alexandria nouă semne. Despre această mănăstire s-a vorbit şi mai-nainte, în viaţa Sfintei Teodora (nota trad.

neogr.).

VII.

A lui Avva Isaac

Frate, nimeni nu poate birui patimile fără fapte bune simţite, adică trupeşti şi văzute; aşijderea şi răspândirea minţii nu este cu putinţă să o biruim într-alt fel fără decât prin îndeletnicirea de cunoştinţa cea duhovnicească sau a altei griji după Dumnezeu; căci mintea noastră uşoară este, şi, de nu se va lega în oareşicare cugetare354, nu va înceta din răspândire. Că, dacă nu va birui mai-nainte pe vrăjmaşi, cum va fi în pace? Şi, dacă pacea nu va împărăţi întru dânsul, cum poate să afle şi să priceapă cele învistierite înlăuntrul păcii? Căci patimile sunt perete pentru cele ascunse ale sufletului; iar dacă acestea nu vor fi cele ce vor cădea mai întâi prin fapte arătate355, cele dinlăuntru ale lor nu se vor vădi. Că cine ar putea, în afara zidului fiind, să petreacă cu cei dincolo de acesta? De asemenea, nimeni nu poate vedea soarele prin pâclă, nici virtuţile sufletului, încă zăcând deasupra ceaţa patimilor.

Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi de ţie a simţi dorirea şi poftirea duhului; iar când îţi va veni ţie această simţire, atunci, cu adevărat, poţi să te depărtezi de lume şi lumea se va depărta de tine, adică de împătimirea de cele materialnice. însă întru sudoare a binevoit Domnul Cel înţelept a căuta şi afla pâinea aceasta; şi aceasta cu folos: ca nu mai-nainte de vreme, împărtăşindu-ne dintr-însa, să ni se facă nouă nemistuire356 şi să murim. Deci faptele bune unele din altele se nasc; iar dacă, grăbindu-te, nu te vei apuca a câştiga mai întâi maicile, şi te vei sili a lua pe fiice, acestea, de nu le vei lepăda îndată de la tine, se vor face sufletului tău ca nişte năpârci.

354 6iaAoYiaţioi;.

355 Practice, exterioare.

356 Indigestie.

222

VIII.

A lui Avva Varsanufie

Un frate oarecare, şezând în linişte şi citind în Paterice că „dator este cel ce cu adevărat voieşte a se mântui mai întâi cu oamenii a suferi ocări, defăimări şi necinstiri, şi, simplu, mai întâi simţirile sale a le îndrepta, şi aşa a se izbăvi de războiul cel printr-însele, şi abia atunci a veni spre liniştea cea desăvârşită precum şi Domnul nostru Iisus Hristos a făcut: necinstindu-Se mai întâi şi defăimându-Se şi aşa să vină spre Cruce, care este murire a cărnii şi a patimilor şi odihnă desăvârşită şi sfântă", a zis către sine-şi: „Eu, ticălosul, n-am făcut niciuna din acestea, ci, din neputinţa mea smintind pe toţi, m-am depărtat de oameni. Deci oare dator sunt ca iarăşi să vin în mijlocul oamenilor, şi, ajutând Dumnezeu, precum au zis şi Părinţii, voi intra în linişte, ca nu cumva zadarnică să se facă osteneala mea?" Şi le-a vestit pe acestea bătrânului.

Iar el i-a răspuns lui aşa: „Bine au zis Părinţii, şi într-alt fel nu este, ci, de vreme ce se fac multe pricinuiri [pretexte] întru care omul socoteşte că face bine, şi încă altele prin care socoteşte că se poate vătăma, trebuie să se păzească bine pe sine-şi. Iar de ai ajuns a şedea singur, şi vei veni în mijlocul oamenilor, îţi vei naşte ţie slava deşartă; dar poate că nu-ţi este potrivit în lume a şedea, căci, de vei stărui cu gândul acolo, se fac două rele. Dar dacă te vei prihăni pe sine-şi, ca cel ce nu ai făcut cea cu datorie pentru drumul crucii, zicând «întru necunoştinţă am şezut deosebi», ştie prihănirea aceasta, prin ocara şi necinstea ce ţi le aduce, să aducă pe cel ce o primeşte pe ea cu adevărat la măsura crucii".

223

PRICINA a Patruzeci şi doua

Că nu se cuvine a grăi împotrivă cu pricire, nici întru cele ce par a fi bune, ci a ne supune aproapelui, pentru Dumnezeu, în toate.

I.

Din viaţa Cuviosului Simeon Stâlpnicul

Atunci când Simeon şi-a izvodit cu mintea petrecerea lui cea nouă pe stâlp, iar vestea despre dânsul se răspândi pretutindeni, de acest nou-arătat şi străin lucru, dumnezeieştii Părinţi ce locuiau în pustie spăimântându-se, au trimis pe oarecari către dânsul; acestora ei le-au poruncit să-l certe pe dânsul pentru această străină izvodire şi să-l înveţe să umble pe cărarea cea bătută şi obişnuită sfinţilor, şi să nu o dispreţuiască, pe care o ceată atât de mare de fericiţi călătorind, către ceruri s-au suit şi în corturile cele veşnice au intrat. Apoi, temându-se ca nu cumva izvodirea să fie plăcută lui Dumnezeu, iar ei să socotească lucrul omeneşte, au poruncit celor trimişi şi aceasta: cum că, de ar vedea pe bărbat părăsind voia sa şi depărtându-se de pe stâlp şi pogorându-se de acolo pentru ascultarea de ei, să-l oprească de îndată şi să-i poruncească să rămână statornic în scopul ce şi l-a ales.

Căci aşa s-ar fi convins că acolo se arată Dumnezeiasca iconomie şi că nu trebuiau să se îndoiască pentru cele viitoare: cum că cu bunsfârşit va împlini un început ca acesta; iar dacă greu arătându-se ar fi fost şi nici puţin n-ar fi suferit sfătuirea şi aşa, simplu şi fără socoteală urmează voilor sale -, arătat e cum că departe de smerita cugetare este, în care pricină cine ar fi zis că nu vicleanul era cel ce i-a băgat lui nişte gânduri ca acestea? Pentru aceasta le-a poruncit ca, de s-ar afla aşa, şi jos să-l tragă pe dânsul şi chiar fără de voie să-l pogoare de pe stâlp.

Dar solii l-au aflat pe Simeon ca pe un părinte al ascultării şi al smeritei cugetări, aceştia adică, chiar din însăşi vederea lui şi de întâia grăire, de sfială către dânsul s-au umilit, încât nici a mai privi nu puteau; însă, pentru porunca Părinţilor celor ce i-au trimis şi pentru însăşi această bunătate a slujirii [ce li s-a încredinţat], i-au spus aceluia cu de-amănuntul toate cele zise de aceia. Iar el, blândul cu adevărat şi smeritul cu inima, certarea suferind-o, n-a grăit împotrivă, nu s-a mâniat, n-a luat în batjocură această certare, nimic, nici mic, nici mare n-a grăit, ci, cu foarte lină şi de jos căutare, lui Dumnezeu dând mulţumire şi Părinţilor, pentru grija cea pentru dânsul mărturisind har357, nelenevindu-se de nimic, s-a apucat a se pogorî de pe stâlp. Iar ei, oprindu-l îndată, i-au descoperit socoteala Părinţilor, rugându-l să rămână statornic în starea cea de pe stâlp; şi, urându-i lui Simeon sfârşit bun şi odihnă adevărată pentru desele lui osteneli, s-au dus.

II.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Pimen: „Voia omului este zid de aramă între dânsul şi Dumnezeu şi piatră ce loveşte împotrivă. Deci, de o va părăsi omul pe aceasta, va zice şi el: întru Dumnezeul meu voi trece zidul (Ps. 17:29). Dar, dacă cu voia se va amesteca şi îndreptăţirea [de sine], mult se va osteni358 omul".

2. Zis-a un stareţ: „Pricirea vinde pe om iuţimii, iar iuţimea îl vinde pe dânsul orbirii, iar orbirea îl face pe el să lucreze tot răul".

3. întrebat a fost Avva Ammona: „Care este calea cea strâmtă şi necăjicioasă?" Şi, răspunzând, a zis: „Calea cea strâmtă şi

357 Recunoscător arătându-se.

358 Sau: „De multe rele-pătimiri va avea parte”.

224

necăjicioasă este a sili omul gândurile sale şi a tăia pentru Dumnezeu voile sale. Şi este şi aceasta: Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie (Matei 19: 27)".

4. Povestit-a Avva Ioan că Avva Anuv şi Avva Pimen, împreună cu alţi cinci, erau fraţi după trup şi au locuit întâi în Schit; apoi, dacă Schitul s-a pustiit de Mazichi359, întâi s-au dus într-un loc ce se chema Teremuthin, întru care era o capişte, întru care au locuit puţin, până s-au socotit unde trebuie să se ducă. Şi a zis Avva Anuv, care era cel dintâi dintre ceilalţi, către Avva Pimen: „Fă dragoste tu şi fraţii tăi, şi fiecare dintre noi să se liniştească de sine-şi, şi să nu ne întâlnim unii cu alţii în săptămâna aceasta". Răspuns-a Avva Pimen: „Precum voieşti, aşa vom face". Şi au făcut aşa.

Şi era acolo un idol de piatră, şi în fiecare dimineaţă Avva Anuv împroşca cu pietre faţa idolului, iar seara îi zicea lui „iartă-mă". Şi a făcut aşa toată săptămâna. Iar sâmbătă s-au întâlnit unii cu alţii. Şi a zis Avva Pimen lui Avva Anuv: „Te-am văzut pe tine, Avva, în această săptămână împroşcând cu pietre faţa idolului, iar după aceasta făcând lui metanie. Spune-mi, aşa face un credincios?" Răspuns-a bătrânul: „Aceasta pentru voi o am făcut: că pe când m-aţi văzut pe mine împroşcând faţa idolului, aţi văzut cumva dacă a grăitsau s-a mâniat?" Răspuns-a Avva Pimen: „Nu". „Şi iarăşi, când i-am făcut lui metanie, au oare s-a tulburat şi a zis «nu te iert»?" Zis-a acela: „Nu". Şi a zis stareţul: „Deci şi voi, fraţilor, de voiţi ca să petrecem unii cu alţii, să ne facem ca idolul acesta, care, de se va ocărî sau se va slăvi, nu se tulbură; iar de nu voiţi să se facă aşa, iată, la această capişte sunt patru porţi, fiecare din voi, unde voieşte, acolo să se ducă". Şi cum au auzit fraţii, s-au aruncat pe sine-şi jos, zicând lui: „Precum voieşti,

359 Mazichii erau un popor barbar care locuia la vest de Râul Triton în Libia. Unii socotesc, urmându-l pe Herodot, că aceştia sunt unii şi aceiaşi cu Mezii. Aceştia îşi lăsau partea dreaptă a capului netunsă, iar pe cea stângă o rădeau, iar trupurile şi le vopseau. Pretindeau că sunt urmaşii Troienilor, care s-au risipit după ocuparea cetăţii Troia de către Greci (nota trad. neogr.).

Părinte, vom face, şi vom asculta precum ne zici nouă".

Zis-a Avva Pimen: „Am petrecut unii alături de alţii toată vremea noastră, lucrând după cuvântul bătrânului pe care ni l-a zis nouă; şi pe unul l-a făcut iconom, şi, orice ne punea înainte, mâncam, şi cu neputinţă era a zice cineva din noi «adu-ne nouă altceva», sau «nu voim a mânca aceasta», şi aşa toată vremea noastră o treceam în odihnă şi pace".

5. Zis-a Avva Alonie: „De nu m-aş fi răsturnat cu totul, nu m-aş fi putut zidi pe sine-mi, adică de nu aş fi părăsit tot ce mi se părea mie bun [venind] din a mea voie, nu aş fi putut câştiga faptele bune".

6. întrebat a fost Avva Pimen de un frate: „Cum sunt dator a fi în locul în care locuiesc?" Şi a răspuns: „Să ai cuget de nemernic [străin]: oriunde vei merge, să nu cauţi a avea cuvântul tău înainte, şi te vei odihni".

7. Zis-a iarăşi: „Nu împlini voia ta; de nevoie este mai vârtos a te smeri înaintea fratelui tău".

8. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce să fac?" Răspuns-a lui stareţul: „Du-te şi te apropie de cel ce zice «ce voiesc eu?» Şi vei avea odihnă, adică urmează pe cel ce nu voieşte voia sa, şi zice «eu nu voiesc nimic», şi te odihneşti".

9. Zis-a oarecine din Părinţi o pildă pentru smerita cugetare, că au zis cedrii către trestii: „Cum voi, slabe fiind şi neputincioase, iarna nu vă frângeţi, iar noi, atât de mari fiind, ne zdrobim, iar uneori ne şi dezrădăcinăm?" Şi au răspuns trestiile, zicând: „Noi, atunci când vine iarna şi suflă vânturile, ne plecăm cu vânturile încoace şi-ncolo, şi pentru aceasta nu ne frângem, iar voi, stând împotriva vânturilor, vă primejduiţi". Şi zicea stareţul: „Se cuvine ca să ne dăm la o parte atunci când se face cuvânt de ocară, şi a da loc iuţimii [până va trece], şi a nu ne împotrivi, ca [nu cumva] să cădem în gânduri, în cuvinte şi în lucruri fără de cale".

10. Doi bătrâni erau de ani mulţi şezând unul cu altul şi niciodată n-au făcut vreo ceartă; şi a zis unul către celălalt: „Să facem şi noi o ceartă precum oamenii". Iar

225

celălalt, răspunzând, a zis: „Nu ştiu cum se face cearta". Zis-a acela: „Iată, voi pune o cărămijoară în mijloc şi voi zice că este a mea, iar tu să zici că nu, că este a mea, iar de aici se face începutul". Deci a pus în mijloc cărămijoara şi a zis celuilalt: „A mea este". Iar celălalt a zis: „Ba nu, ci a mea este". Şi zice celălalt: „Dacă este a ta, ia-o şi te du". Şi s-au despărţit, neputând a se prici unul cu celălalt.

III.

A Sfântului Efrem

De vei locui cu fraţi: să nu voieşti a porunci lor, ci mai vârtos [voieşte] a fi chip lor întru cele bune, ascultându-i pe dânşii întru cele ce-ţi zic ţie. Iar dacă, trebuinţă fiind, vei grăi, zi ce vrei să zici, ca unul care sfătuieşte cu smerenie. Iar dacă alt frate va zice ceva împotriva celor grăite de tine, să nu te porneşti cu mintea, ci lasă voia ta pentru dragoste şi pace, şi, cu blândeţe, zi-i aşa celui ce-ţi zice ţie împotrivă: „Eu, blagoslovitule, ca un mojic am grăit şi eu, socotind aşa, deci mă iartă, că necunoscând am grăit; şi fie precum ziseşi tu". Şi întru aceasta diavolul cel ce alcătuieşte tulburări se va întoarce înapoi deşert şi ruşinat. Deci aceea a te prici şi a-ţi impune voia ta ridică tulburări şi mânie anevoie vindecată; iar mânia, zice, în sânurile necredincioşilor se odihneşte (Eccl. 7: 10). Şi iarăşi zice: Pornirea mâniei lui, [se face] căderea lui (Sirah 1: 22). Pentru aceea şi Apostolul porunceşte, zicând: Şi robului Domnului nu i se cade să se sfădească (II Tim. 2: 24).

IV.

A lui Antioh Pandectul

Omul gâlcevitor nu numai cu ai săi nu se împăciuieşte vreodată, ci nici cu cei străini. Că vrând pe gâlcevitorul său gând a-l adeveri [cu vorba sau cu lucrul], de-a pururea izvodeşte vicleşuguri, şi adeseori se întărâtă şi pe alţii îi tulbură, şi posomorât se află tuturor. Că scris este la Facere: Că a luat Isav femei de la cei de alt neam, şi erau gâlcevitoare cu Isaac şi cu Rebeca. Şi a zis Rebeca lui Isaac: Mi-am urât viaţa mea pentru fiicele fiilor lui Het (Fac. 24: 34-35; 27-46), cuvântul arătând că a se gâlcevi se potriveşte celor fără de Dumnezeu, şi nu credincioşilor şi blagocestivilor. Că cei cu adevărat Creştini şi Ucenici ai lui Hristos pe al loruşi Stăpân şi învăţător îl urmează, despre Care scris este: Nu Se va prici, nici nu va striga, nici nu va auzi cineva în uliţe glasul Său (Is. 42: 2). Unii ca aceştia nu se ispitesc a dezlega niciun lucru cu gâlceavă şi cu pricire, ci prin răbdare, rugăciune şi prin ascultare şi nădejdea cea de o socoteală360; niciodată nu pun cuvântul lor ca să stea înainte sau îndrăznind întru voia lor, precum şi Domnul a zis: Am venit nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine, a Tatălui (Ioan 6: 38-39).

V.

A lui Avva Isaia

De vei locui cu frate, şi vei voi să se facă lucru, iar fratele cu care locuieşti nu voieşte a se face acela, sloboade lui voia ta, ca să nu se facă pricire şi să se scârbească. Şi fii către fratele ca un nemernic; să nu-i porunceşti în vreun lucru şi să nu voieşti a-i fi lui cap. De-ţi va rândui ţie un lucru pe care nu-l voieşti, luptă-te cu voia ta până când vei face cea rânduită, ca să nu-l necăjeşti pe dânsul şi să nu pierzi neîndrăzneala şi pacea împreună-locuirii cu el. Deci, de-ţi va zice ţie „fierbe-mi ceva", zi-i lui „ce voieşti să fac?", şi dacă te va face întru stăpânire [a lucrului de făcut], zi-i lui „orice voieşti", şi ceea ce se află fă cu frica lui Dumnezeu.

Dacă [întrebare despre un] cuvânt al Scripturii va veni în mijlocul vostru, cel ce cunoaşte cuvântul [şi-i ştie înţelesul] să lase voia lui în urma fratelui său şi să odihnească pe fratele întru bucurie; căci cuvântul ce i se cere acesta este: a te smeri pe sine-ţi fratelui tău361. Deci cel ce ia aminte la judecata

360 Ce se îndreaptă adică numai spre Dumnezeu.

361 La această zicere plină de adâncime, în Filocalie (Vol. 12, nota 93) găsim o frumoasă scolie: „Dacă cunoşti înţelesul unui cuvânt din Scriptură, de care se vorbeşte, dar îl cunoaşte şi altul, lasă-l pe el să-l spună. Căci cuvântul cel mai bun pe care îl poţi spune cu această ocazie este smerenia ta. Din smerenie se arată cel mai bine că ai înţeles toate cuvintele Scripturii”.

226

divanului înaintea căruia va sta, face tot ce-i stă în putere ca în acel înfricoşat ceas să nu i se astupe atunci gura lui [de către Judecător mustrarea cugetului], neaflând niciun răspuns de zis362.

De veţi vrea să ieşiţi la vreun lucru mic, să bage de seamă unul de altul, şi să nu lase singur pe fratele pătimind cu conştiinţa în chilie, ci să zică cu dragoste: „Vrei să mergem?" Şi de va vedea pe fratele său neodihnit în ceasul acela, sau cu trupul neputincios, să nu se pricească, zicând că „acum trebuie să ieşim", ci să amâne lucrul şi să se ducă în chilia sa pentru dragostea ce o are către el; păziţi-vă dar a nu sta împotriva fratelui întru ceva, ca să nu-l necăjiţi pe dânsul.

De veţi locui unii cu alţii şi lucraţi vreo rucodelie ori înăuntru, ori în afară -, iar fratele tău te va chema, să nu zici „îngăduie, ca să isprăvesc acest puţin lucru ce-l mai am", ci îndată ascultă. De vei locui cu cineva sau vei nemernici, şi vei lua de la dânsul poruncă, păzeşte-te, pentru Dumnezeu, a nu fi nebăgător de seamă [dispreţuitor], şi nici într-ascuns, nici la arătare nu dezlega porunca.

De vei locui cu părintele tău sau cu fratele tău, să nu te afli având prieteşug cu cineva într-ascuns, nevrând să ştie şi fraţii ce sunt cu tine, pentru că şi pe tine te pierzi, şi pe acela. în ce chip se supune dobitocul omului, tot aşa de dator este şi omul să se supună aproapelui, pentru Dumnezeu; şi precum dobitocul nu are o voie a sa nici cunoştinţă, tot aşa şi eu sunt dator a face nu numai cu cel ce este cu mine, ci şi cu cel potrivnic mie, slobozind cunoştinţa mea celui necunoscător şi voia mea celui nepriceput, şi atunci mă

362 în Filocalie avem aşa: „Cel ce gîndeşte la judecata dinaintea Scaunului dumnezeiesc, în faţa căruia va să se înfăţişeze, să facă tot ce poate ca să nu greşească gura lui, căci altfel nu va afla răspuns bun în acel înfricoşător ceas” (Filocalia, Vol. 12, Cuvântul V, 2 ).

voi cunoaşte pe sine-mi şi voi pricepe ce mă vatămă pe mine. Iar cel ce se nădăjduieşte spre dreptatea sa şi se ţine de voia sa nu poate scăpa de vrăjmaşi, nici a se odihni, nici a vedea de ce se silniceşte; iar dacă va ieşi din trup, mult se va osteni pentru a afla milă.

Deci şi tu, frate, nu fi certăreţ, ca să nu locuiască vreun rău întru tine, nici nu te socoti pe tine priceput, ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi. Obişnuieşte-ţi limba ta a zice „iartă-mă", şi smerenia va veni spre tine. A slobozi voia ta aproapelui e semn că mintea vede virtuţile; iar dacă impui voia ta aproapelui, e semn ce arată necunoştinţa.

Deci îngrijeşte-te, iubitule, a slobozi voia ta aproapelui întru toate, căci a-ţi impune voia ta e pierzare a tuturor bunătăţilor. Iar cel ce are gânduri întinse întru dreptate, acela îşi taie voia sa întru blândeţe, temându-se de iubirea de sfadă ca de un balaur; căci aceasta surpă toată zidirea şi face sufletul a se întuneca şi a nu vedea ceva din lumina bunătăţilor. Această patimă blestemată se amestecă pe sine cu bunătăţile, până când le va pierde pe acestea.

Domnul nostru Iisus, arătându-ne nouă că, de nu va tăia omul această patimă de necinste, nu va spori după Dumnezeu, nu S-a suit pe Cruce până ce mai întâi nu a lepădat pe Iuda din mijlocul Ucenicilor; acesteia îi urmează toate răutăţile; şi toate câte le urăşte Dumnezeu locuiesc în sufletul iubitorului de sfadă. Deci a tăia voia ta e una cu împăcarea bunătăţilor unele cu altele, făcând netulburată partea stăpânitoare (mintea). Aceasta caută Dumnezeu de la om mai mult decât toate bunătăţile, a ne smeri pe sinene şi a ne supune aproapelui întru toate. Iar cele ce nasc sfada sunt acestea: multa cuvântare, a preface cuvintele după plăcerea fiecăruia, îndrăzneala, îndoirea limbii [duplicitatea], impunerea propriului cuvânt; acestea dar nasc pricirea, iar sufletul ce le are pe acestea este locuinţă a tuturor patimilor.

VI.

A lui Avva Marcu

227

Nu ispiti a dezlega lucru sucit, sau vreo întrebare din Scriptură prin sfadă, ci prin cele ce porunceşte legea duhovnicească: prin răbdare şi prin rugăciune şi prin nădejdea cea de un cuget363.

VII.

Din Pateric

1. Se zicea despre Avva Pimen că, chemat fiind spre a mânca afară de voia lui, se ducea lăcrimând, ca să nu se facă neascultător de fratele său şi să-l scârbească. Iar frate zic pe cel ce locuia cu dânsul, adică Avva Anuv sau altcineva din ceilalţi cu care locuia împreună.

2. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Cum trebuie să fie cei din obşte?" Şi a răspuns stareţul: „Cel ce şade în obşte dator este pe toţi ca pe unul să-i privească şi a-şi păzi gura şi ochii săi, şi aşa se odihneşte".

363 Pentru hoioA.oyiotou (ĂTu5oq, în Filocalie (Vol. 1, Despre legea duhovnicească, 12) avem: „Nădejdea care numai la un lucru se gândeşte”

228

pricina a 43-a

Toate cele ce se fac, cu dreptatea lui Dumnezeu se fac; pentru aceea se cuvine ca credinciosul să urmeze Proniei, şi a nu căuta voia sa, ci pe cea a lui Dumnezeu; că cel ce aşa pe toate le face şi le primeşte, acela se odihneşte.

I.

Din Pateric

1. De te vei bolnăvi, şi vei cere un lucru de la cineva spre trebuinţa ta, şi nu-ţi va da ţie, nu te necăji asupra lui, ci zi că, „de aş fi fost vrednic a lua, ar fi vestit Dumnezeu fratelui pentru a-mi da mie dragoste (pomană)".

2. Zis-a iarăşi: „Dacă vei fi oprit la dragoste364 şi te vor pune în locul cel mai de jos, să nu cârtească gândul tău, ci zi că «nici aici nu eram vrednic»; şi cunoaşte aceasta: că niciun necaz nu vine omului fără decât numai [îngăduit] de sus de la Dumnezeu, spre cercare sau pentru păcatele tale, iar cel ce nu crede aşa nu crede că Dumnezeu este Judecător drept".

3. Povestit-a un stareţ oarecare că odinioară, adunându-se Părinţii pentru folos, sculându-se unul dintr-înşii şi luând pernuţa ce era pe scaunul său, o a pus deasupra, pe umerii săi; şi, ţinând-o cu amândouă mâinile, a stătut în mijlocul tuturor, căutând spre răsărit. Şi s-a rugat, zicând: „Dumnezeule, miluieşte-mă!" Şi-şi răspundea luişi, zicând: „De voieşti să te miluiesc, pune jos ceea ce ţii, şi aşa te voi milui. Zis-am ţie: pune jos ceea ce ţii, şi te voi milui", şi aceasta de multe ori făcând, a şezut. Şi i-au zis lui Părinţii: „Spune-ne nouă, ce este ceea ce ai făcut?" Şi a răspuns lor: „Pernuţa pe care o ţineam pe umerii mei este voia mea; şi rugam pe Dumnezeu ca împreună cu dânsa să

364 M ayaTniv. sau agapă; adică tot ceea ce presupune primirea unui oaspete masă, loc de odihnă etc. Agape erau numite şi întâlnirile primilor Creştini, la care se punea o masă simplă, pentru toţi (nota trad. neogr.). Precum s-a văzut, traducătorul a adăugat mai sus o paranteză, dând şi varianta „pomană”.

mă miluiască. Şi mi-a zis mie: «Lasă ceea ce porţi, şi te voi milui»". „Deci şi noi, zicea, de voim să fim miluiţi de Dumnezeu, să lăsăm voile noastre şi să dobândim milă".

II.

A lui Avva Isaia

Frate, de ţi se va întâmpla ţie vreun lucru, ori în cuvânt, ori în cuget, nu căuta cu niciun chip a ta voie, nici a ta odihnă, ci sârguieşte-te a cerca voia lui Dumnezeu cu de-amănuntul şi desăvârşit a o face pe aceasta, chiar de se pare că ar avea osteneală, crezând din toată inima că aceasta este ceea ce foloseşte mai mult decât toată priceperea omenească; căci porunca Lui viaţă veşnică este şi cei ce o caută pe dânsa nu se vor lipsi de tot binele.

III.

A lui Avva Marcu

Unii numesc pricepuţi365 pe cei ce cunosc lucrurile cele simţite; însă pricepuţi sunt cei ce pot stăpâni voile lor.

Cel ce nu împacă366 cu Dumnezeu

365 AiaKpiiiKoiia =.: cei ce sunt pricepuţi în a face deosebiri corecte între lucruri, care au dreaptă-socoteală. Prin urmare, priceperea în alte lucruri sau domenii, cunoaşterea lor, e o pseudo-pricepere, care de sine nu foloseşte în final la nimic.

366 Verbul ouvaAAaooa) e ceva mai bogat. Altfel spus: „Cel ce nu-şi asociază/nunteşte/nu-şi leagă/nu-şi supune voia sa cu [voia lui] Dumnezeu...”. Vedem dar că comuniunea dintre om şi Dumnezeu, între voia noastră şi voia Lui, e (şi) o nuntă, iar nunta e însoţită de învoire, de înţelegere, de supunere în primul rând faţă de Mire. Alţi Sfinţi Părinţi adaugă la aceasta că uneori, prin faptele noastre bune, noi îl „obligăm” cumva pe Dumnezeu să ne arate mila Sa, să ne iubească, şi nu în virtutea unui contract, ci prin mişcarea Lui, pe care o săvârşim prin faptele noastre bune sau

de iubire în general, aşa cum şi Dumnezeu a fost Cel dintâi Care ne-a mişcat şi ne-a iubit pe noi (cf. 1 Ioan 4: 10 ş.u.).

229

voia lui se împiedică în izvodirile sale şi sub mâna potrivnicilor se face.

Când voieşti să dezlegi lucru împleticit, caută pentru dânsul ceea ce place lui Dumnezeu, şi dezlegarea lui o vei afla folositoare.

Întru lucrurile în care binevoieşte Dumnezeu, într-acestea şi toată făptura slujeşte; iar întru cele dinspre care El Se întoarce înapoi, aşijderea şi făptura se împotriveşte.

Cel ce se împotriveşte întâmplărilor celor întristăcioase367 nu ştie că se ceartă cu cele poruncite de Dumnezeu, iar cel ce le primeşte pe ele în cunoştinţă adevărată, acesta, după Scriptură, aşteaptă pe [rabdă pentru] Domnul (cf. Ps. 39:1).

Ispită venind, nu căuta pricina sau prin cine a venit, ci cum pe dânsa cu mulţumită şi fără pomenire de rău o vei răbda.

IV.

A Sfântului Diadoh

Toţi oamenii după icoana [chipul] lui Dumnezeu sunt, iar după asemănarea Lui sunt numai aceia ce prin multă dragoste pe a loruşi slobozenie o au robit lui Dumnezeu; căci atunci când nu suntem ai noştri înşine, atunci suntem cu Cel ce, Luişi, pe noi cu El prin dragoste ne-a împăcat.

V.

Din Pateric

Zis-a Avva Isidor: „Priceperea sfinţilor aceasta este: a cunoaşte voia lui Dumnezeu, că pe toate le biruieşte omul întru ascultarea adevărului, că icoană şi asemănare a lui Dumnezeu este. Decât toate patimile, mai cumplită este aceea de a urma cineva inimii sale, adică a se pleca voii sale şi nu Legii lui Dumnezeu. Această patimă se arată

367 Sau „circumstanţelor/condiţiilor nefavorabile".

la început omului părând a avea o odihnă oarecare, iar mai pe urmă i se preface lui spre plângere, ca unuia ce nu a cunoscut368 taina Dumnezeieştii Iconomii şi care n-a aflat calea lui Dumnezeu ca să umble într-însa369.

368 ayvorioavTi, sau „care a nesocotit/ignorat...".

369 Urmarea voilor proprii ne duce în final spre necazuri, suferinţe şi plângere, căci astfel ne depărtăm de acoperământul lui Dumnezeu. Cea mai mare plângere va fi la sfârşitul acestui veac, ca o „împlinire" a tuturor plângerilor, când toate răutăţile izvorâte din urmarea voilor noastre vor ajunge într-o fundătură a dezamăgirii, nonsensului, iar plângerea aceasta va continua întru toţi vecii, întru întunericul cel mai dinafară (cf. Matei 8: 12).

230

pricina a patruzeci şi patra

Că smerita cugetare cu totul neprădată de draci este, şi care este naşterea smeritei cugetări şi puterea ei; şi cum că mai presus decât toate faptele bune este smerenia, şi singură degrab poate mântui pe om.

I.

Din viaţa Sfântului Pahomie

Un oarecare bărbat pe nume Silvan, venind dintre măscărici [actori], s-a apropiat de mănăstirea Sfântului Pahomie, voind a se lepăda de lume; şi, vestindu-se despre dânsul cuviosului, chemându-l, a zis către dânsul: „Vezi, frate, că de osteneală este trebuinţă, de suflet trezvitor şi de gând curat pentru a putea, cu harul lui Dumnezeu, a sta împotriva celui ce te necăjeşte, mai vârtos pentru obiceiul cel de mai-nainte care te împinge spre rău". Şi, făgăduindu-se a le face pe toate după învăţătura lui, Marele Pahomie l-a primit. Acest Silvan, în multă vreme nevoindu-se, a început iarăşi a se lenevi de mântuirea sa şi a se trage spre răsfăţare şi a fi tras de glumiri; încă a început cu toată slobozenia a cânta printre fraţi şi graiuri precum cele din priveliştile cele necinstite370. Pe acesta chemându-l sfântul, după al douăzecilea an al călugăriei, a poruncit a fi dezbrăcat înaintea fraţilor de schima călugărească şi, luându-şi hainele mireneşti, să fie scos din mănăstire.

Iar el, căzând la picioarele Sfântului Stareţ, îl ruga, zicând: „încă o dată iartă-mă, Părinte, şi cred întru Stăpânul Cel ce mântuieşte pe cei neputincioşi cum că mă vei avea pocăindu-mă pentru cele ce în lenevire le-am petrecut, şi vei simţi schimbarea sufletului meu, şi vei mulţumi lui Dumnezeu". Iar Marele, răspunzând, a zis către dânsul: „Ştii bine cu câte te-am suferit, cum de multe ori am fost silit a-ţi da şi bătăi, ceea ce niciodată

370 Guţif âlko, din cele ce se cântau În teatrele de atunci, ce nu erau lipsite şi de felurite pricini de alunecare în curvie sau în alte îndulciri.

către niciun alt om nu am arătat, ci numai spre tine am fost silit a o face, durându-mă la suflet mai mult decât pe tine la trup, pentru pătimirea cea pentru tine371; că pentru nimic altceva n-am făcut aceasta, ci numai pentru mântuirea ta, ca măcar aşa să te pot îndrepta din greşeale.

Deci, dacă atâtea sfătuiri ai primit, iar a veni spre mai bine n-ai voit şi, nici cu bătăi fiind căznit, n-ai ales ce e de folos, cum pot eu a lăsa un mădular bolnav să se sălăşluiască împreună cu turma lui Hristos, ca nu cumva râia unuia, la toţi întinzându-se (lăţindu-se), nu mică parte a frăţimii să vatăme?" Deci aşa socotind Părintele, acela mai mult rugămintea întinzând-o şi adeverind cum că de aici înainte se va îndrepta pe sine-şi, Pahomie cerea de la dânsul chezăşuiri, ca astfel să nu rămână el iarăşi întru acelea.

Iar Petronie, bărbat sfânt şi minunat, învoindu-se a-l primi asupră-şi pe dânsul pentru cele ce se făgăduia, l-a iertat pe dânsul fericitul; şi, făcând rugăciune, l-a dat lui Petronie. Iar el, dobândind iertare, aşa de mult s-a smerit, încât a ajuns să se facă chip multora, şi mai vârtos la toată frăţimea, după fapta bună a blagocestiei, şi mai ales întru cele după Dumnezeu lacrimi, încât de multe ori mânca şi din curgerea lacrimilor, care ca un râu se revărsau, încât el nici nu se mai putea opri, acestea amestecându-se şi cu însăşi cea de nevoie hrană, aşa împlinindu-se spre dânsul acel cuvinţel davidicesc: Cenuşă ca pâinea am mâncat şi băutura mea cu plângere o am amestecat (Ps. 101: 9).

Şi, zicându-i lui fraţii „nu face aceasta înaintea străinilor sau a altora", el adeverea, zicând: „De multe ori, vrând a mă opri,

371 ouiiTa0euia; mai exact: „pentru cele ce am pătimit sufleteşte împreună cu tine”.

231

mai vârtos pentru această pricină, nicidecum n-am putut". Iar ei iarăşi zicând că plângerea să o facă atunci când stă singur deosebi, din străpungere, iar la masă, mâncând, să se oprească, „că, ziceau ei, sufletul poate şi fără cele dinafară lacrimi totdeauna întru umilinţă a fi".

Şi, silindu-se ei a afla pentru ce se udă aşa cu lacrimi pentru aceasta şi încercând să-l oprească precum puteau din ele, „că mulţi dintre noi, ziceau, se ruşinează căutând la tine şi nici să mănânce nu pot", acela zicea către dânşii: „Nu voiţi, fraţilor, ca să plâng, văzând pe sfinţi slujindu-mi mie, cărora şi praful picioarelor [la] mare [preţ] îmi este mie, şi de care eu nicidecum nu sunt vrednic? Deci nu sunt oare dator a plânge, spuneţi-mi?

Sunt eu, un măscărici, vrednic să fiu slujit de bărbaţi sfinţi ca aceştia? Plâng dar, fraţilor, temându-mă în toate zilele, ca nu cumva, ca Dathan şi ca Abiron cei spurcaţi, să fiu înghiţit, cei ce s-au apucat cu viclene voiri şi cu necurate mâini a tămâia în cele sfinte, că, şi atâta cunoştinţă primind eu, mă lenevesc de mântuirea sufletului. Pentru aceea nu mă ruşinez de aceasta, căci ştiu păcatele mele cele multe; pentru aceea, şi însuşi sufletul de l-aş da, nimic străin socotesc că aş face".

Aşadar, acesta, aşa bine-nevoindu-se în multă vreme, mărturisea pentru dânsul Marele înaintea tuturor, zicând: „Iată, fraţilor, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că, de când s-a făcut obştea aceasta, dintre toţi fraţii care locuiesc împreună cu mine, pe niciunul nu-l ştiu să-mi fi urmat, afară de unul". Iar auzind aceasta fraţii, unii socoteau că acesta este Teodor, iar alţii Petronie, iar alţii Orsision. Deci întrebând Teodor pentru cine zice, Marele nu voia să spună. Iar el, iarăşi mai vârtos întrebându-l, şi alţi mari fraţi de asemenea rugându-se a se înştiinţa cine ar putea fi acesta, Marele a răspuns, zicând: „De aş fi ştiut că cel despre care vreau să spun s-ar mândri de ar fi lăudat vreodată, nu l-aş fi făcut cunoscut pe unul ca acesta; dar, de vreme ce cu harul lui Hristos ştiu că, lăudat fiind, mai vârtos se smereşte pe sine-şi, pentru aceasta, ca să urmaţi şi voi năravului acestuia, fără de frică înaintea voastră a tuturor îl voi ferici pe dânsul.

Pentru că tu, o Teodore, şi câţi sunt ca tine în mănăstire nevoindu-se legând pe Diavolul, ca pe o vrabie sub picioarele voastre l-aţi pus şi în toate zilele prin harul lui Hristos îl călcaţi ca pe nişte ţărână, voi, dar, de vă veţi lenevi pe înşivă, sculându-se Diavolul de sub picioarele voastre de unde zace, se va ridica asupra voastră.

Iar fratele Silvan, cel ce cu puţină vreme înainte era să se scoată de noi din mănăstire pentru lenevirea lui, acesta, acum, desăvârşit l-a robit (răpus) pe vrăjmaşul, pe care l-a stins cu covârşirea smeritei cugetării sale până într-acolo încât a nu se mai arăta acesta la dânsul, desăvârşit biruindu-l pe el; dar şi voi, ca cei ce aveţi lucrările dreptăţii, îndrăzniţi spre cele ce, iată, aţi făcut până acum, iar acesta, pe cât se nevoia, pe atâta pe sine-şi se arăta mai necercat [începător], din tot sufletul său netrebnic pe sine-şi socotindu-se a fi; pentru aceasta, şi Lăcrimarea lesnicioasă o are, dintru aceea cu lesnire putând a se defăima pe sine-şi şi a socoti ca nimic îndreptările cele făcute de dânsul; căci nimic nu taie aşa de bine vinele Diavolului ca smerita cugetare, ceea ce se face din tot sufletul cu putere lucrătoare".

Deci, aşa nevoindu-se încă opt ani, pe lângă cei douăzeci de mai-nainte, drumul şi l-a săvârşit, mărturisit fiind de Cuviosul, care şi despre ieşirea lui spunea că a văzut mulţime mare de îngeri care, sufletul lui luându-l şi către cer alergând, pe acesta ca pe o jertfă aleasă l-au adus lui Hristos.

II.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea Fericita Singlitichia că aşa este de mare smerita cugetare, încât Diavolul, deşi mai pe toate virtuţile le poate urma372, despre aceasta nu ştie nicidecum ce este. Pentru aceasta, şi Apostolul Pavel, ştiind întărirea şi necăderea ce o aduce aceasta, ne

372 Sau, mai degrabă, „făţărind a le urma".

232

porunceşte nouă să ne împodobim pe dinlăuntru cu aceasta, ca una care nu poate fi smulsă, ca printr-însa să putem cuprinde şi strânge toate celelalte virtuţi şi fapte bune. Că precum cu neputinţă este ca o corabie să fie făcută fără de piroane, tot aşa cu neputinţă este ca un om să se mântuiască fără smerita cugetare. Vezi cuvântarea de laudă a celor trei tineri? Cum de alte fapte bune nu au pomenit foarte, iar pe cei smeriţi împreună cu cei ce laudă i-a numărat, nezicând ceva de cei feciorelnici sau de cei neagonisitori? încă şi Domnul, iconomia cea către noi plinind-o, întru aceasta S-a îmbrăcat, că zice: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11: 29). Deci început şi sfârşit al bunătăţilor tale să-ţi fie ţie smerita cugetare.

III.

Din Pateric

1. Povestit-a oarecine dintre Părinţi că era un bătrân ostenitor la Chilii purtând rogojină. Acesta a mers odată la Avva Ammona; iar văzându-l pe el stareţul purtând rogojină, a zis: „Aceasta cu nimic nu te foloseşte". Şi a întrebat acela pe stareţul: „Părinte, mă supără trei gânduri: unul, adică, ca într-un noian să mă duc în pustii, sau să mă duc în pământ străin, unde nu mă cunoaşte nimeni, sau să mă închid pe sine-mi în chilie şi cu nimeni niciodată să mă întâlnesc şi la două zile să mănânc. Deci pe care dintr-însele să-l urmez?" Răspuns-a Avva Ammona: „Niciunul din cele trei nu te foloseşte să-l faci, ci mai vârtos, de mă asculţi, şezi în chilia ta şi mănâncă câte puţin în fiecare zi, şi să ai de-a pururea cuvântul vameşului în inima ta373, şi poţi să te mântuieşti".

373 Cf. Luca 18: 13. Cuvântul acesta alături de multe altele a ajuns (s-a concretizat, zicem noi) mai târziu, într-o formă mai adevărată, adică în lumina Noului Legământ, vestita rugăciune a lui Iisus. Vameşul a dobândit îndreptarea prin milă, care „îndreptare” odinioară venea mai mult prin Lege, care era una exterioară, lucrând doar prin trupul cel vândut păcatului, cum zice Apostolul, neputând îndrepta pe nimeni cu adevărat, pentru învârtoşarea Iudeilor (cf. Gal. 2: 16); cu Mântuitorul Hristos însă îndreptarea vine prin milă, şi nu din împlinirea unei legi oarecare, din credinţa lucrătoare prin iubire, şi nu din eforturile împlinirii unor prescripţii.

2. Un frate a mers în Muntele Fermei, la un stareţ mare, şi i-a zis lui: „Avva, ce voi face, că piere sufletul meu?"

Zis-a lui stareţul: „Pentru ce, fiule?"

Răspuns-a fratele: „Când eram în lume, cu adevărat mult posteam şi privegheam, şi multă străpungere şi fierbinţeală era întru mine, iar acum nicidecum ceva bun nu văd întru mine".

Zis-a lui stareţul: „Crede-mă, fiule, că atâtea câte ai făcut când erai în lume spre slava deşartă şi lauda oamenilor osârdnic făcându-te le făceai, şi neprimite erau înaintea lui Dumnezeu; şi, pentru aceasta, nici Satana nu te lupta pe tine, că nu-i păsa lui a tăia osârdia ta, de vreme ce niciun folos nu aveai din aceasta. Iar acum, văzându-te că te-ai făcut ostaş al lui Hristos şi ai ieşit asupra lui, de aici s-a întrarmat şi el asupra ta. însă un psalm pe care-l zici acum cu umilinţă e mult mai plăcut lui Dumnezeu decât acei mii pe care-i ziceai în lume. Iar acum mai cu plăcere primeşte Dumnezeu puţina postire decât săptămânile pe care le posteai în lume".

Zis-a lui fratele: „Dar acum nu postesc deloc, şi toate bunătăţile pe care le aveam în lume acum s-au ridicat de la mine".

La care stareţul a zis: „Frate, îţi ajung ţie acestea pe care le ai, numai rabdă, şi vei fi bun".

Dar fratele, stăruind şi zicând „Avva, piere sufletul meu!", a zis lui stareţul: „Crede-mă, frate, că nu voiam să-ţi spun, ca să nu se vatăme gândul tău, însă văzându-te pe tine adus de Satana în trândăvie, zic ţie că însăşi aceasta a te socoti pe tine că atunci când erai în lume bine erai şi petreceai mândrie este; căci şi fariseul, socotindu-le, a pierdut toate bunătăţile câte făcea; iar acum, iarăşi, a te socoti pe tine că nimica bun nu faci, îţi ajunge ţie, frate, spre mântuire, că smerenie este. Aşa s-a îndreptat pe sine-şi vameşul, nimic bun făcând; căci lui Dumnezeu mai vârtos îi place omul păcătos şi lenevos, cu zdrobită inimă şi cu smerenie, decât cel ce face multe bunătăţi şi crede sieşi

233

că face ceva bun".

Şi, folosindu-se mult fratele, a făcut metanie stareţului, zicând: „Avva, astăzi s-a mântuit374 sufletul meu prin tine".

3. ZiceaAvvaEpifanie:„Canaaneanca strigă şi a fost auzită (cf. Matei 15: 22). Cea căreia îi curgea sânge tace şi se fericeşte (cf. Marcu 5: 25-33). Vameşul nu deschide gura şi este auzit. Fariseul strigă şi se osândeşte (cf. Luca 18)".

4. întrebat a fost Avva Longhin: „Care bunătate este mai mare decât toate celelalte?" Şi a zis: „Socotesc că precum mânia este mai mare decât toate patimile, încât şi din cer a putut lepăda pe oarecari, tot aşa şi smerita cugetare este mai mare decât toate bunătăţile, căci chiar şi din adâncuri poate scoate pe om, măcar că este ca dracul de păcătos. Pentru aceea şi Domnul mai-nainte de toate fericeşte pe cei săraci cu duhul (cf. Matei 5: 3)".

5. Zis-a Avva Sarmatie: „Mai mult îl voiesc pe omul care a greşit, dacă ştie că a greşit şi se pocăieşte, decât pe omul care nu a greşit şi se închipuie pe sine ca şi cum ar face dreptate375".

6. Era un episcop oarecare într-o cetate, şi, după lucrarea Satanei, a căzut în curvie; apoi, făcându-se adunare în biserică şi nimeni cunoscând ceva despre păcatul lui, de sine-şi a mărturisit înaintea poporului, zicând: „Eu am căzut în cur vie". Şi a pus omoforul său pe jertfelnic, zicând: „Nu mai pot să vă fiu vouă episcop". Şi a strigat tot poporul cu plângere, zicând: „Păcatul acesta asupra noastră, numai să rămâi în episcopie". Iar el a zis: „De voiţi ca eu să petrec în episcopie, ceea ce voi zice vouă, aceea faceţi". Şi, poruncind a se închide uşile bisericii, s-a aruncat pe sine-şi la o uşă cu faţa în jos şi a zis: „Nu are parte cu Dumnezeu cel care, ieşind, nu mă va călca". Şi au făcut după cuvântul lui; şi, călcându-l pe dânsul, ieşeau; şi ieşind cel de pe urmă, se făcu glas din ceruri, 375

374 eo0r. Iată cum adevărata cunoştinţă, gândul, sfatul cel bun al altuia e lucrător în sufletul care ascultă de acesta!

375 Că este adică îmbunătăţit cu virtuţi.

zicând: „Pentru multa lui smerenie, i-am iertat lui păcatul".

7. Zis-a un bătrân: „Voiesc [mai degrabă] biruire cu smerită cugetare decât biruinţă cu mândrie".

8. Zis-a un bătrân: „Smerenia de multe ori şi fără osteneală a mântuit pe mulţi; şi pe aceasta o mărturiseşte vameşul şi fiul cel curvar [risipitor], numai mici graiuri zicând şi s-au mântuit".

9. Zicea un bătrân că Părinţii au intrat înlăuntrul [împărăţiei] cu asprimea, iar noi, de vom putea prin bunătate, vom intra prin smerita cugetare.

10. Zis-a Avva Isaia: „Mai-nainte de toate, trebuinţă este de a avea smerita cugetare, gata fiind de-a pururea la orice fel de cuvânt pe care-l auzim sau lucru să zicem «iartă-mă»; că prin smerita cugetare se surpă toate cele ale potrivnicului".

234

PRICINA A PATRUZECI ŞI CINCEA

Că osebit lucru al celui ce cugetă-smerit este a se prihăni pe sine-şi, şi a se defăima, şi a socoti ca nimic bunătăţile cele făcute de sine; şi care sunt însuşirile smeritei cugetări şi care sunt roadele.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Antonie: „Am văzut toate mrejele Diavolului întinse pe pământ şi, suspinând, am zis: «Oare cine le poate trece pe acestea?» Şi am auzit un glas, zicându-mi: „Smerita cugetare".

2. Acelaşi a zis lui Avva Pimen: „Aceasta este lucrarea omului: ca greşeala sa să o pună înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispită până la cea de pe urmă răsuflare".

3. Ridicatu-s-au odinioară asupra lui Arsenie demonii în chilie, necăjindu-l pe el; iar venind cei ce-i slujeau lui şi stând în afara chiliei, l-au auzit pe el strigând către Dumnezeu şi zicând: „Dumnezeule, nu mă părăsi, că nimic bun n-am făcut înaintea ta, ci dă-mi după bunătatea Ta să pun început".

4. Un frate a mers la Avva Ammona şi i-a zis lui: „Avva, spune-mi un cuvânt". Şi, petrecând la dânsul şapte zile, n-a auzit nimic de la stareţul. Apoi, pe când se ducea, petrecându-l pe el stareţul, a zis: „Păcatele mele se făcură până acum perete între mine şi Dumnezeu".

5. Zis-a Avva Daniil că era în Babilon o fiică a unui boier ce avea drac; şi avea tatăl ei un călugăr prieten, pe care l-a şi chemat spre ajutorul fiicei sale. Iar acela a zis: „Nimeni nu poate tămădui pe fiica ta, fără numai sihaştrii pe care îi ştiu; iar de-i voi ruga pe dânşii, nu vor suferi a face aceasta, pentru smerita cugetare. Dar mai vârtos aceasta să facem: când vor veni în târg ca să-şi vândă lucrurile lor, prefaceţi-vă ca şi cum aţi vrea să cumpăraţi ceva din ele şi chemaţi-i ca să-şi ia preţul lor; şi, venind ei, rugaţi-i ca să facă rugăciune. Şi cred că se va tămădui fiica ta".

Deci, ieşind în târg, au aflat pe un ucenic al unui bătrân care îşi vindea lucrurile lui; şi, luându-l pe dânsul împreună cu coşniţele, l-au dus în casa boierului, ca să ia preţul lor. Şi, cum a intrat monahul în casă, l-a întâmpinat pe dânsul îndrăcita şi i-a dat o palmă, iar el îndată a întors şi celălalt obraz, după porunca Domnului (cf. Matei 5: 39). Şi, muncit fiind dracul, a strigat, zicând: „O, silă, porunca lui Iisus mă scoate", şi îndată a ieşit din femeie. Şi era aceea sănătoasă şi întreagă la minte. Şi s-a vestit aceasta la bătrâni, şi au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: „Nimic nu surpă aşa de mult mândria Diavolului precum smerenia poruncii lui Hristos".

6. Zis-a Avva Carion: „Multe osteneli am făcut, mai mult decât fiul meu, Zaharia, dar n-am ajuns la măsura lui, pentru smerenia şi tăcerea lui".

7. Odinioară, şezând acest Avvă Zaharia în Schit, a venit întru vedenie; şi, sculându-se, o a vestit stareţului său, lui Carion; iar bătrânul, lucrător376 fiind, nu avea cunoştinţă de acestea [de vedenii]. Şi, sculându-se, l-a bătut, zicând: „De la draci este". Iar stăruind vedenia, sculându-se Avva Zaharia în noapte, s-a dus la Avva Pimen şi i-a vestit lui lucrul, şi cum ard cele dinlăuntru ale lui. Şi, cunoscând stareţul că de la Dumnezeu este, i-a zis lui: „Du-te la cutare bătrân, şi, ce-ţi va zice ţie, ţine". Deci s-a dus la acel bătrân. Iar el, mai-nainte să apuce a-l întreba ceva, a apucat şi i-a spus lui toate, şi cum că vedenia aceasta de la Dumnezeu este, şi „du-te, zice, de te supune Tatălui tău".

8. Către acest Zaharia a zis odată

376 TtpaKTiKOţ = în context; lucrător al virtuţilor trupeşti sau din afară.

235

Avva Moise: „Spune-mi, ce să fac?" Şi, auzind acela, s-a aruncat pe sine la picioarele lui, zicând: „Tu mă întrebi, Părinte?" Zis-a lui stareţul: „Crede-mă, fiule Zaharia, că am văzut pe Duhul Sfânt pogorând spre tine, şi dintru aceasta silit sunt a te întreba pe tine". Şi, luând Zaharia culionul din capul său, l-a pus sub picioare şi, călcându-l, a zis: „De nu se va zdrobi aşa omul, nu poate să fie călugăr".

9. Povestit-a Avva Pimen: „Pe când era Avva Zaharia a se săvârşi, l-a întrebat Avva Moise: «Ce vezi?» Iar el a zis: «Nu-i mai bine a tăcea, Părinte?» Şi a zis: «Da, fiule, taci». Şi în ceasul morţii lui era şi Avva Isidor, care, căutând la cer, a zis: «Veseleşte-te, fiul meu, Zaharia, că s-au deschis ţie porţile împărăţiei cerurilor»".

10. Zis-a Avva Evagrie: „începutul mântuirii omului este a se osândi pe sine-şi".

11. Aflat-a Avva Teodor vreme îndemânatică cu fraţii, şi, pe când mâncau ei, au luat paharele în tăcere, şi nu ziceau „iartă-mă"377; şi a zis Avva Teodor: „Au pierdut călugării bunul lor neam378 prin a nu zice «iartă-mă»".

12. Pe acelaşi l-a întrebat un frate, zicând: „Voiesc a împlini poruncile". Răspuns-a lui stareţul: „Odinioară a zis şi Avva Theona «voiesc a împlini gândul meu cu Dumnezeu»; şi, ducându-se în pitărie, a făcut pâini; şi, cerând săracii, le-a dat pâinile. Şi iarăşi, cerând alţii, a dat coşniţele şi haina cea de pe dedesubt pe care o purta; şi a intrat în chilie încingându-şi haina cea de deasupra (mantia). Şi iarăşi se mustra pe sine-şi, zicând: «N-am plinit porunca lui Dumnezeu»".

13. Un frate a zis lui Avva Teodor: „Spune-mi mie un grai, că pier". Şi cu osteneală i-a răspuns lui: „Eu mă primejduiesc [de moarte]; [aşa că] ce am să-ţi spun ţie?"

14. Fericitul Teofil Arhiepiscopul a mers odată în Muntele Nitriei; şi a venit stareţul muntelui la dânsul, şi i-a zis lui

377 Este ceea ce astăzi monahii înţeleg prin „binecuvântaţi!”

378 fuyfvf ia.

Arhiepiscopul: „Ce-ai aflat mai mult în calea aceasta, Părinte?" Şi a răspuns stareţul: „A se prihăni şi a se mustra omul pe sine totdeauna". Zis-a Arhiepiscopul: „Altă cale nu este decât aceasta".

15. Acelaşi Arhiepiscop, venind odată în Schit, s-au adunat fraţii, şi a zis către Avva Pamvo: „Zi un cuvânt către Papa379, ca să se folosească". Şi a răspuns bătrânul: „Dacă nu se foloseşte întru tăcerea mea, nici în cuvântul meu nu se va folosi".

16. Zicea Maica Teodora: „Nici nevoinţa, nici reaua-pătimire, nici felurite alte osteneli nu mântuiesc, fără decât numai adevărata smerită cugetare. Iată, era un sihastru ce izgonea draci şi i-a cercetat pe dânşii, întrebând: «Pentru care pricină ieşiţi? Pentru postire?» Şi ei ziceau: «Noi nici nu mâncăm, nici nu bem». «întru priveghere?» Şi ei ziceau: «Noi nicidecum nu dormim». «întru sihăstrie?» Şi au răspuns: «Noi în pustie petrecem». Şi, stăruind bătrânul în întrebări, le-a zis: «Dar întru ce ieşiţi?» Iar ei au mărturisit, zicând: «Nimic altceva nu ne biruieşte pe noi fără numai smerita cugetare»".

17. Zis-a Avva Ioan Colovul: „Smerita cugetare şi frica lui Dumnezeu sunt mai presus de toate bunătăţile".

18. Zis-a iarăşi: „Cine a vândut pe Iosif?" Şi a răspuns un frate, zicând: „Fraţii lui". Zis-a lor stareţul: „Ba nu, ci smerenia lui l-a vândut pe el; că putea, atunci când îl vindeau, să zică că «frate al lor sunt» şi să se împotrivească, ci, tăcând, cu smerenie pe sine-şi s-a vândut; şi smerenia l-a aşezat pe dânsul povăţuitor în Egipt".

19. Zis-a iarăşi: „Pe sarcina cea uşoară lăsând-o, adică pe sinene a ne prihăni, pe cea grea o am ridicat, anume a ne îndreptăţi pe sinene".

20. Zis-a oarecine din Părinţi despre dânsul: „Avva Ioan, prin smerenia lui, a atârnat tot Schitul de degetul cel mic al lui".

21. Zis-a Avva Ioan Thebeul: „Dator este călugărul mai-nainte de toate a

379 După toate probabilităţile se referă la Teofil, Patriarhul Alexandriei, care a păstorit între 385-412. Despre apelativul „papa”, am scris într-o notă la Pricina XVI, 5.

236

îndrepta [câştiga] smerita cugetare. Că aceasta este întâia poruncă a Mântuitorului, Care zice: Fericiţi cei săraci cu duhul că acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5: 3)".

22. Zis-a Avva Pimen despre Avva Isidor că împletea un snop de smicele în fiecare noapte. Şi îl rugau pe dânsul fraţii, zicând: „Odihneşte-te pe sine-ţi puţin, că, iată, ai îmbătrânit". Iar el răspundea lor: „De vor şi arde pe Isidor, şi cenuşa lui în văzduh să o risipească, niciun har [odihnă, mulţumire] nu-mi este mie; că Fiul lui Dumnezeu pentru noi a venit în lume".

23. Acelaşi aşijderea a zis despre Avva Isidor: „Atunci când îi ziceau lui gândurile «mare om eşti», zicea către dânsele: «Au doară sunt precum Avva Antonie?» Sau: «M-am făcut cu totul ca Avva Pamvo, sau ca ceilalţi Părinţi ce au plăcut lui Dumnezeu?» Acestea zicând, se odihnea, acelea dându-se în lături. Când iarăşi vrăjmaşii îl făceau pe dânsul a se împuţina cu sufletul, zicându-i «după toate acestea vei fi aruncat în muncă», el zicea acelora «măcar în muncă de voi fi aruncat, pe voi vă voi afla dedesubtul acelora»".

24. Zice Avva Longhin: „Precum mortul nu simte ceva, nici nu judecă pe cineva, tot aşa şi cel smerit cugetător nu poate judeca vreun om, măcar de l-ar vedea pe el închinându-se idolilor".

25. Zis-a Avva Matoi: „Pe cât de mult se apropie omul de Dumnezeu, pe atâta se vede pe sine mai păcătos. Căci şi Proorocul Isaia, atunci când L-a văzut pe Dumnezeu, ticălos şi necurat s-a numit pe sine-şi (cf. Is. 6: 5)".

26. Acelaşi zicea: „Când eram mai tânăr, gândeam despre mine că poate lucrez ceva bun; iar acum, dacă am îmbătrânit, văd că n-am niciun lucru bun".

27. întrebat-a pe acesta un oarecare frate, zicând: „Cum se făcea că cei din Schit făceau mai mult decât [zice] porunca, iubind pe vrăjmaşii lor mai mult decât pe sine?" Şi a zis stareţul: „Eu până acum nici pe cel ce mă iubeşte pe mine nu-l iubesc ca pe sine-mi".

28. Zis-a Avva Iacov: „M-am dus la Avva Matoi; şi, ajungând, i-am zis lui: «Voiesc să mă duc la Chilii». Şi mi-a zis mie bătrânul: «închină-te, de la mine, lui Avva Ioan380». Am mers deci la Avva Ioan şi i-am zis: «Se închină ţie Avva Matoi». Şi a zis stareţul: «Iată, Avva Matoi e cu adevărat bărbat Ierusalimitean întru care vicleşug nu este (cf. Ioan 1: 47)». Şi, împlinindu-se anul, m-am dus iarăşi la Avva Matoi şi i-am spus lui închinăciunea lui Avva Ioan. Iar bătrânul a zis: «Dar eu nu sunt vrednic de închinăciunea stareţului; însă să ştii aceasta: când vei auzi pe un bătrân lăudând pe aproapele mai mult decât pe sine, acela în mare măsură a ajuns; că aceasta este desăvârşirea: ca cineva pe aproapele său să-l slăvească mai mult decât pe sine-şi»".

29. întrebat-a un frate pe Avva Matoi, zicând: „Spune-mi un grai". Iar el a zis: „Du-te, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi dea ţie plângere în inima ta şi smerenie; şi ia aminte totdeauna la păcatele tale; şi nu judeca pe alţii, ci fii dedesubtul tuturor; şi taie îndrăzneala de la sine-ţi; şi ţine-ţi limba şi pântecele tău. Şi dacă cineva va grăi pentru vreun lucru sau altul, să nu te priceşti cu dânsul: dacă bine zice, zi-i «da», iar dacă rău, zi-i «tu ştii cum grăieşti», şi nu te prici cu dânsul pentru cele ce a grăit; şi aceasta este smerenia".

30. Zis-a Avva Xantie: „Câinele mai presus decât mine este; pentru că şi dragoste are, iar la judecată nu va merge".

31. Un frate a întrebat pe Avva Alonie, zicând: „Ce este defăimarea de sine?" Şi a zis bătrânul: „Aceea a fi dedesubtul celor necuvântătoare şi a şti [recunoaşte] că neosândite sunt [pentru ceea ce fac]".

32. Zis-a Avva Pimen: „De se va prihăni omul pe sine, rabdă pretutindenea".

33. Acelaşi a zis: „De va ajunge omul întru graiul Apostolului ce zice că toate sunt curate celor curaţi (Tit 1:15), se vede pe sine-şi mai jos decât toată făptura". Şi i-a zis lui un frate: „Cum pot să mă socotesc pe sine-mi mai jos decât tot ucigaşul?" Zis-a stareţul: „De va ajunge omul întru graiul acesta şi va vedea om ucigând, va zice că acesta numai acest păcat a făcut, dar eu ucid în toate zilele".

380 Salută-l din partea mea pe Avva Ioan.

237

34. întrebat-a acelaşi frate pentru acelaşi grai pe Avva Anuv, spunând şi ce a zis Avva Pimen; şi i-a zis lui Avva Anuv: „Bine a zis, aşa este: că, de va ajunge omul la graiul acesta şi va vedea lipsurile fratelui său, face dreptatea sa a le înghiţi pe dânsele". Zis-a fratele: „Care este dreptatea sa?" Şi a răspuns stareţul: „A se prihăni pe sine-şi, că cel ce se prihăneşte pe sine-şi, drept face pe aproapele, iar această dreptate ascunde neajunsurile aproapelui"381.

35. Se spunea despre Avva Pimen că niciodată nu voia să pună cuvântul său

381 Adâncimea acestei ziceri pare ceva mai luminată prin parafraza traducerii neogreceşti: „Dacă va ajunge cineva la măsura acestui grai [al Apostolului], pe măsură ce află curăţia şi vede păcatele fratelui, ajunge, prin tăria virtuţii sale, să le înghită pe acestea (adică să le treacă cu vederea). (...) Că cel ce se prihăneşte pe sine-şi îl îndreptează pe aproapele său, iar această dreptate ascunde lipsurile aproapelui”. „Drept face pe aproapele” este redat aici prin „îl îndreptează pe aproapele său”. De luat aminte că în greceşte „face pe” sau „îndreptează” nu există, ele fiind adăugate de traducător; literal s-ar traduce prin „drept aproapele”. într-adevăr, cel drept poate ajunge să-l îndrepteze pe aproapele său prin prihănirea de sine şi curăţia sa, dar ideea cuviosului pare a fi aici alta: acest aparent laconism ar putea fi dezlegat astfel: „Cel ce se prihăneşte pe sine-şi îl priveşte pe aproapele său ca pe un drept, îl vede aflat în lumina dreptăţii sale”. Dacă totuşi „realmente”, cum se zice, aproapele este păcătos prin faptele lui vădite multora, covârşitoarea păcătoşenie şi/sau neputinţă cunoscută de om îl face pe acesta incapabil de a mai socoti şi păcatele altora, lumina dreptăţii lui Dumnezeu pe care el o cunoaşte din/prin nimicnicia sa covârşeşte orice fel de întuneric din afară, astfel că, precum zice şi Avva la urmă, aceasta „ascunde” neajunsurile aproapelui, le acoperă. în întuneric putem zări uneori, undeva în depărtare, o lumină, dar, în lumină aflaţi, nu mai putem vedea undeva vreun întuneric, totul fiind luminat. Cunoaşterea nimicniciei proprii în faţa lui Dumnezeu, sau în cumpănă cu dreptatea Acestuia, îl face pe om să-şi dea seama că toate cele ce le face şi crede prin el însuşi sunt nimic, şi că toate sunt ale lui Dumnezeu, şi că datorită Lui şi prin puterea Lui se întâmplă toate; de aici, omul, prin conştientizarea nevredniciei sau nimicniciei sale, le vede pe toate în lumina lui Dumnezeu, ca ale Lui, şi deci ca sfinte şi drepte, ca daruri de la El pentru care el n-a făcut nimic, iar dacă a făcut ceva, aceasta nu şi-o poate atribui sieşi, căci toate au fost şi sunt în cele din urmă făcute cu putinţă prin puterea lui Dumnezeu, şi că noi suntem doar iconomi ai tainelor Lui. Este exact ca în fragmentul de mai-nainte, din viaţa Sfântului Pahomie: fratele Silvan îi vedea pe toţi ca sfinţi care-i slujeau şi de aceea el nu putea decât să plângă fără nicio ruşine sau teamă.

peste cuvântul altui bătrân, ci mai vârtos întru toate îl lăuda pe acesta. Şi spunea că, dacă veneau oarecari la el, întâi îi trimitea la Avva Anuv, că acela era mai mare cu anii. Iar Avva Anuv le zicea la rândul lui: „Duceţi-vă la fratele meu, Pimen, că el are darul cuvântului". Iar de se întâmpla vreodată să şadă Avva Anuv cu Avva Pimen, nicidecum nu grăia Avva Pimen de faţă fiind el.

36. Zis-a Avva Pimen că a zis Fericitul Avvă Antonie: „Silnicia cea mare a omului este să pună asupra sa greşeala sa înaintea Domnului şi să aştepte ispite până la răsuflarea cea mai de pe urmă".

37. Zis-a iarăşi: „Cu suspine au intrat toate faptele bune în casa aceasta, fără numai una, iar afară de aceasta, cu osteneală va sta omul". Şi l-au întrebat pe dânsul: „Care este aceasta?" Şi a zis: „Ca omul să se prihănească pe sine".

38. Zis-a iarăşi: „Deşi va păzi omul rânduiala, nu se tulbură; că pentru aceasta cădem mulţi în ispite: că nu păzim rânduiala şi numele nostru; am auzit din Scriptură despre Abigail că a zis lui David întru mine este păcatul, şi el o a auzit şi o a iubit pe dânsa (cf. I împ. 25: 24). Deci Abigail stă pentru [simbolizează] faţa sufletului, iar David pe cea a Dumnezeirii. Deci, dacă sufletul se va prihăni pe sine-şi înaintea Domnului, îl iubeşte pe dânsul Domnul".

39. Zis-a Avva Pimen: „Eu zic că în locul unde se va pune Satana, acolo voi fi pus şi eu".

40. Zis-a iarăşi: „Omul de-a pururea are trebuinţă de smerita cugetare şi de frica lui Dumnezeu precum de suflarea care iese din nara lui".

41. Zis-a iarăşi: „A se arunca omul înaintea lui Dumnezeu, şi a nu se număra pe sine-şi, şi a pune înapoia sa voia sa, acestea sunt unelte ale sufletului".

42. Un frate a întrebat pe dânsul, zicând: „Avva, la ce trebuie să iau aminte şezând în chilie?" Zis-a lui stareţul: „Eu până acum sunt în adâncul noroiului până la grumaji şi, povară ţinând în jurul gâtului, către Dumnezeu strig: «Miluieşte-mă»".

43. Zis-a iarăşi: „De va veni la mine vreun frate şi te vei vedea pe sine-ţi nimic

238

folosindu-te întru intrarea lui, cearcă în cugetul tău şi află în ce fel era gândul pe care îl aveai mai-nainte de intrarea lui; şi atunci vei cunoaşte pricina nefolosirii, şi cum tu eşti cel ce ai dat-o [izvodit-o] pe aceasta. Şi, dacă vei face aceasta cu smerită cugetare, neprihănit vei fi dinspre aproapele, adică nu pe acela, ci pe sine-ţi te vei prihăni şi aşa îţi vei purta neajunsurile tale. Căci dacă cu evlavie îşi va face omul şederea sa, nu va greşi, că Dumnezeu înaintea lui este. Şi, precum văd eu, dintru această şedere câştigă omul frica lui Dumnezeu".

44. Zis-a iarăşi: „Şezând bătrânii odinioară şi mâncând, la slujire stătea Avva Alonie; şi l-au lăudat bătrânii pe dânsul, iar el nicidecum n-a răspuns. Şi i-a zis lui oarecine deosebi: «Pentru ce n-ai răspuns bătrânilor ce te lăudau?» Iar el a zis: «De aş fi răspuns lor, mă aflam primind lauda»".

45. Zis-a iarăşi: „Pământul în care ne-a poruncit Dumnezeu a face jertfă, acesta este smerenia".

46. Zis-a Avva Sisoe: „Cel ce ţine [suferă] nebăgarea în seamă întru cunoştinţă împlineşte toată Scriptura".

47. Mers-a un frate oarecare la Avva Sisoe, în muntele lui Avva Antonie; şi, vorbind ei, a zis fratele către stareţul: „Părinte, încă n-ai ajuns până acum la măsurile lui Avva Antonie?" Şi i-a răspuns stareţul: „De aş fi avut măcar unul din gândurile Avvei Antonie, mă făceam cu totul ca focul".

48. Un frate l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Avva, văd că pomenirea lui Dumnezeu petrece lângă mine". Zis-a stareţul: „Nu este lucru mare a petrece gândul tău cu Dumnezeu, ci mare este a te vedea pe sine dedesubtul a toată făptura; pentru aceasta dar şi osteneala trupească povăţuieşte spre smerita cugetare".

49. Zis-a Avva Sisoe către un frate oarecare: „Cum te afli?" Iar el a zis: „Zilele le cheltuiesc, Părinte". Şi a zis stareţul: „Dacă aş fi să cheltuiesc şi eu o zi, aş mulţumi, adică, de aş împlini o zi fără a adăuga la păcatele mele, aş mulţumi".

50. Trei bătrâni s-au dus la Avva Sisoe, după ce s-au vestit despre dânsul [că este mare etc.]. Şi i-a zis lui cel dintâi:

„Părinte, cum pot să mă mântuiesc de râul cel de foc?" Iar el nu a răspuns lui. Zis-a şi al doilea: „Părinte, cum pot să mă mântuiesc de scrâşnirea dinţilor şi de viermele cel neadormit?" Şi nici lui nu i-a răspuns. Zis-a şi al treilea: „Părinte, ce să fac, că pomenirea întunericului celui mai dinafară nu mă lasă să răsuflu?" Atunci a zis lor stareţul:

„Eu de niciuna din acestea nu fac pomenire, ci nădăjduiesc că, Iubitor de îndurare fiind Dumnezeu, face cu mine milă". Şi, auzind aceia, s-au mâhnit şi s-au pornit să se ducă; iar el, nevrând a-i slobozi pe dânşii mâhniţi, le-a zis lor: „Fericiţi sunteţi voi, fraţilor, că v-am râvnit vouă: că, dacă o aducere-aminte ca aceasta stăpâneşte mintea voastră pururea, cu neputinţă este a greşi voi. Dar eu, învârtoşatul la inimă, ce voi face, căci n-am fost nici măcar slobod a şti că este chin pentru oameni? Şi aşa, dintru aceasta, în tot ceasul păcătuiesc". Şi, făcându-i metanie toţi bătrânii, au zis: „Precum am auzit [despre el că este mare], aşa am şi văzut".

51. Zis-a Avva Sisoe: „Calea care duce către smerita cugetare este înfrânarea şi a se ruga omul pururea către Dumnezeu şi a se nevoi a fi dedesubtul a tot omul".

52. Zis-a iarăşi: „Scris este despre idoli: Gură au şi nu grăiesc, ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud (Ps. 113: 5-6). Deci aşa este dator a fi călugărul; şi, precum idolii sunt urâciune, tot aşa şi el să se socotească pe sine urâciune".

53. Un frate a întrebat pe Avva Cronie, zicând: „în ce chip vine omul întru smerita cugetare?" Răspuns-a lui stareţul: „Prin frica lui Dumnezeu". Zis-a fratele: „Şi prin care lucru vine în frica lui Dumnezeu?" Zis-a stareţul: „După ştiinţa mea, prin strângerea [retragerea] din tot lucrul şi prin darea pe sine-şi întru osteneală trupească şi, pe cât are putere, prin a-şi aduce aminte de ieşirea cea din trup şi de judecata lui Dumnezeu".

54. Trecând odinioară din luncă la chilia sa, Avva Macarie ducea smicele; şi, iată, l-a întâmpinat pe dânsul Diavolul pe cale cu o seceră. Şi cum a vrut să-l lovească pe el, dar n-a putut, i-a zis lui: „Multă silă am dinspre tine, Macarie, că nu pot asupra ta. Iată, orice faci, şi eu fac: tu posteşti, şi

239

eu postesc, tu priveghezi, eu nicidecum nu dorm; însă este una întru care mă biruieşti". Zis-a lui Avva Macarie: „Care este aceasta?" Iar el a zis: „Smerenia ta, şi pentru aceasta nu pot asupra ta".

55. Zis-a Avva Iperehie: „Pom de viaţă ridicat la înălţime este smerita cugetare".

56. Zis-a un bătrân: „Cel ce are smerenie, acela smereşte pe draci, iar cel ce n-are smerenie se batjocoreşte de aceştia".

57. Zis-a iarăşi: „Nu numai smerit cuvântă, ci şi smerit cugetă382; că a te înălţa întru lucrurile cele după Dumnezeu este cu neputinţă fără de smerita cugetare".

58. Unui mare sihastru care a zis „pentru ce mă lupţi, Satana?", acesta i-a răspuns, zicând: „Tu eşti cel care mă lupţi, prin smerita cugetare".

59. Ziceau bătrânii: „Cunună este călugărului smerita cugetare".

60. întrebat a fost un stareţ: „Când câştigă sufletul smerenie?" Şi a răspuns: „Când de ale sale răutăţi se îngrijeşte".

61. Zis-a un stareţ: „Precum pământul niciodată nu cade jos, tot aşa şi cel ce se smereşte pe sine".

62. Erau doi fraţi după trup care locuiau împreună; iar Diavolul s-a apucat să-i despartă. Aprinzând cel mai mic sfeşnicul, iată, din lucrarea diavolului, acesta s-a răsturnat; iar fratele cel mai mare l-a bătut pe acesta cu mânie. Iar el a făcut metanie, zicând: „Rabdă-îndelung, frate, şi-l voi aprinde din nou", şi îndată a ieşit puterea Domnului şi a prăpădit puterea dracului. Acesta s-a dus apoi la boierul său care locuia într-o capişte idolească şi i-a zis ceea ce s-a făcut.

Şi, dacă a auzit popa elinilor ce a povestit dracul acesta, osândindu-şi popa înşelăciunea în care se afla, s-a botezat şi s-a făcut călugăr. Şi a ţinut acesta smerenia încă de la început, zicând: „Smerenia risipeşte toată puterea vrăjmaşului, precum însumi de la acela am auzit, zicând că, «dacă fac tulburare între călugări, iar unul din aceia se întoarce şi face metanie, îndată toată puterea

382 Nu-ţi arăta smerenia numai în cuvinte, pe dinafară,

ci şi în cuget, adică lăuntric, prin trăire.

mea se strică»".

63. Zis-a un stareţ: „Smerenia nu se mânie, nici nu întărâtă pe cineva".

64. întrebat a fost un stareţ: „Pentru ce ne luptăm aşa de draci?" Şi a răspuns: „Pentru că lepădăm armele noastre, zic adică necinstea [suferirea necinstei] şi smerenia, neagoniseala şi răbdarea".

65. întrebat a fost un stareţ: „Ce este smerenia?" Şi a răspuns: „De va greşi fratele tău şi-i vei ierta lui mai-nainte de a se pocăi el ţie".

66. Se spunea despre Avva Sisoe că a slăbit383; şi, şezând bătrânii lângă dânsul şi întrebându-l „ce vezi?", le-a zis lor: „Văd pe oarecari venind spre mine şi îi rog pe dânşii ca să mă lase puţin să mă pocăiesc". Şi i-a zis lui unul din stareţi: „Şi, dacă te vor lăsa, poţi acum să fii de vreo treabă la pocăinţă?" Şi a zis stareţul: „Deşi nu pot să fac [pocăinţă], voi suspina însă puţin peste sufletul meu, şi îmi va ajunge mie".

67. Venit-au odinioară oarecari în Thebaida, către oarecare bătrân, aducând un îndrăcit, ca să-l tămăduiască pe dânsul; iar stareţul, mult fiind rugat, a zis dracului: „Ieşi din plăsmuirea lui Dumnezeu?" Răspuns-a demonul: „Ies; dar să întreb un grai: spune-mi care sunt caprele şi care sunt mieluşeii?" Zis-a stareţul: „Căpriţele sunt eu, iar pe mieluşei îi ştie Dumnezeu". Şi, auzind demonul, a strigat cu glas mare: „Iată, pentru smerenia ta ies", şi a ieşit întru acel ceas.

68. Ziceau bătrânii: „Când nu ne luptăm384, atunci se cuvine mai vârtos a ne smeri; că Dumnezeu, ştiind neputinţa noastră, ne acoperă pe noi; iar de ne vom lăuda, ridică de la noi acoperământul Său şi pierim".

69. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce este sporirea cea după Dumnezeu a omului?" Şi a răspuns stareţul: „Sporirea omului este smerenia; şi pe cât se pogoară cineva întru smerenie, pe atâta se suie întru sporire".

383 S-a făcut neputincios din pricina vreunei boale.

384 Sau „când nu suntem luptaţi de draci”.

240

70. Zis-a un stareţ: „De vei zice cândva «iartă-mă», smerindu-te pe sine-ţi, arzi pe draci".

71. De nu va pune plugarul acoperământ pe ochii dobitocului său, acesta se va întoarce şi va mânca plata sa (roadele sale). Tot aşa şi noi: după iconomia lui Dumnezeu luăm acoperământuri, ca aşa să nu vedem pe cele bune pe care le lucrăm şi să ne fericim pe înşine, şi pentru aceasta să pierdem plata noastră. Pentru aceea ne lăsăm [de Dumnezeu] a avea uneori gânduri [necurate] în minte şi numai pe ele le vedem, ca pe înşine să ne osândim; şi acestea ni se fac nouă acoperământuri întinate ale micii noastre bunătăţi; căci, atunci când se va prihăni omul pe sine-şi, nu-şi va pierde plata sa".

72. întrebat a fost un stareţ: „Ce este smerenia?" Şi, răspunzând, a zis: „Smerenia este lucru mare şi dumnezeiesc; iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti şi a se avea omul pe sine păcătos şi dedesubtul tuturor". Şi a zis fratele care a întrebat: „Ce este aceea adică dedesubtul tuturor?" Şi a zis stareţul: „A nu lua aminte la păcate străine, ci totdeauna la ale sale, şi a se ruga lui Dumnezeu fără încetare".

73. Un frate oarecare era într-o obşte, şi toate greutăţile fraţilor le purta asupra sa, şi ajungea să se învinuiască pe sine până şi de curvie, zicând „eu am făcut". Iar oarecare din fraţi, necunoscând fapta lui, a început a cârti asupra lui, zicând: „Vedeţi câte rele face acesta, şi nimic nu lucrează". Iar egumenul, cunoscând fapta lui, zicea fraţilor: „Voiesc mai degrabă o rogojină de-a lui făcută cu smerenie, decât toate ale voastre cu mândrie. Iar de voiţi, vă voi încredinţa pe voi [de adevăr] de la Dumnezeu". Deci a poruncit să se aprindă foc şi să se aducă câte trei rogojini ale lor şi una a fratelui şi să se arunce toate în foc. Iar după ce au fost aruncate, îndată toate acelea au ars, numai a fratelui a rămas. Şi, văzându-l pe el cei ce mai-nainte îl învinuiau, s-au temut şi i-au făcut metanie, şi de aici înainte l-au cinstit pe dânsul ca pe un Părinte.

74. Un călugăr, rană luând de la oarecine, i-a făcut metanie celui ce l-a rănit.

75. Povestit-a un stareţ că erau doi mireni; şi, învoindu-se ei, au ieşit şi s-au făcut monahi; şi, purtându-se cu râvnă, însă fără a avea cunoştinţă, s-au scopit pe eişi pentru împărăţia cerurilor, socotind că plinesc astfel acel glas evanghelicesc. Iar aflând Arhiepiscopul, i-a despărţit pe dânşii de Cuminecătură. Iar ei, părându-li-se că bine au făcut, s-au mâniat asupra lui. Şi s-au dus la Arhiepiscopul Ierusalimului şi i-au vestit ceea ce s-a făcut; dar şi acela i-a despărţit pe dânşii. Apoi, ducându-se către cel al Antiohiei, şi acela aşijderea. Apoi către Papa al Romei, ca cel ce covârşeşte 385, şi de la dânsul pe cele asemenea le-au auzit.

Deci, nedumerindu-se, au zis unul către altul: „Aceştia se învoiesc unii cu alţii în hotărâri, căci se adună în Soboare; dar să mergem la Sfântul lui Dumnezeu Epifanie, Episcopul Ciprului, şi acela ne va adeveri pe noi, că prooroc este, şi nu judecă după faţa omului". După ce au mers şi s-au apropiat de cetate, s-a descoperit sfântului cele despre dânşii; şi, trimiţând întru întâmpinarea lor, le-a zis: „nici să nu intraţi în cetatea aceasta". Atunci, venindu-şi întru sine, au zis: „Cu adevărat, noi am greşit; şi de-am socoti că aceştia fără dreptate ne-au despărţit, au doară şi acesta, care e prooroc? Iată, Dumnezeu i-a descoperit lui cele despre noi". Şi aşa s-au osândit foarte pe eişi. Iar văzând Dumnezeu că s-a smerit inima lor şi mărturisesc greşeala, i-a vestit Sfântului Epifanie despre aceasta, care, de sine-şi trimiţând, i-a chemat pe dânşii. Şi, mângâindu-i, i-a primit la împărtăşire, scriind şi Arhiepiscopului de Alexandria: „primeşte pe fiii tăi, căci s-au pocăit cu adevărat". De aici trăgea stareţul că aceasta este doftoria omului şi aceasta o voieşte Dumnezeu: ca să pună omul greşeala sa asupra sa înaintea lui Dumnezeu, şi aşa harul îi va vesti pe oameni despre aceasta.

385 În primele secole ale Creştinătăţii, Arhiepiscopul Romei era privit ca primul între egali, adică între ceilalţi Arhiepiscopi, ca unul ce era Arhiepiscopul Bisericii Romei, capitala Imperiului Roman, a unei Biserici întemeiate de Apostolul Petru. Doar mai târziu, prevalându-se de aceste prerogative, popii au dorit să devină seniori ori superiori ai celorlalţi Patriarhi şi astfel să câştige putere lumească asupra tuturor Bisericilor şi Creştinilor (nota trad. neogr ).

241

76. Era un frate la Chilii, care întru atâta smerenie a venit, încât se ruga aceasta totdeauna: „Doamne, trimite-mi un trăsnet, căci, sănătos fiind, nu ascult de Tine".

77. Zis-a un stareţ: „De se va osteni omul de-a pururea a mustra, a certa şi a defăima într-ascuns sufletul său, îl pleacă pe dânsul [să socotească] cum că mai necinstit decât câinii şi decât fiarele este; că acelea n-au întărâtat pe Cel ce le-a făcut pe dânsele, nici la Judecată nu vor merge. Deci, cu mult mai bine este a nu învia la Judecată, decât a învia şi veşnic a mă munci".

78. Un frate a mers la un stareţ şi l-a întrebat pe dânsul: „Cum te afli, Părinte?" Şi a răspuns stareţul: „Rău". Zis-a lui fratele: „Pentru ce, Avva?" Zis-a stareţul: „Iată, optsprezece ani am înaintea lui Dumnezeu stând şi în toate zilele blestemându-mă pe mine, zic blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale (Ps. 118: 21)". Şi, aceasta auzind fratele, a ieşit foarte folosindu-se întru smerenia bătrânului.

79. Zis-a un stareţ: „De şezi în pustie liniştindu-te, nu avea întru sine-ţi ca şi cum mare ceva faci, ci mai vârtos socoteşte-te pe sine-ţi ca un câine surghiunit din gloată şi legat, pentru că muşcă şi sare asupra oamenilor".

80. Zis-a un stareţ: „De vei locui în pustie, şi vei vedea că Dumnezeu poartă grijă de tine, să nu se înalţe inima ta, că astfel va lua Dumnezeu ajutorul de la tine, ci mai vârtos zi: «Pentru împuţinarea mea de suflet şi neputinţă face Dumnezeu milă cu mine, ca să rabd şi să nu mă mâhnesc [să nu fiu cuprins de akedie]".

81. Zis-a un stareţ: „De vei auzi petrecerile cele mari ale Sfinţilor Părinţi, şi, înfierbântându-te, vei voi a le urma, apucă-te şi tu chemând numele Domnului, ca să te întărească în lucrul pe care l-ai ales; şi, dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vei săvârşi, mulţumeşte Celui ce te-a ajutat, iar de nu vei putea săvârşi, cunoaşte-ţi neputerea şi neputinţa ta şi, osândindu-te pe sine-ţi, smereşte gândul tău până în ziua morţii, avându-te pe tine neîndestulat [nepriceput], sărac şi nerăbdător, şi mustrând pe al tău suflet totdeauna, ca cel ce a început şi n-a săvârşit, şi aşa te poţi mântui".

82. Venit-a oarecând Avva Macarie Egipteanul, de la Schit în Muntele Nitriei, la pomenirea lui Avva Pamvo, şi i-au zis lui bătrânii: „Zi un grai fraţilor, Părinte" Iar el a zis: „Eu încă nu sunt monah, dar am văzut monahi. Că, şezând eu odată în chilie la Schit, m-au supărat gândurile, zicând: «Du-te în pustie şi vezi ce vei putea acolo»; şi am petrecut luptându-mă cu gândul cinci ani, nedumerindu-mă de nu cumva de la draci este.

Dar fiindcă gândul a stăruit, m-am dus în pustie şi am aflat acolo heleşteu de apă, iar în mijlocul lui era un ostrov; şi au venit fiarele pustiei ca să bea dintr-însul; şi am văzut în mijlocul lor doi oameni goi, şi s-a înfiorat trupul meu, că am crezut că sunt duhuri; iar ei, dacă m-au văzut aşa înfiorat, au grăit către mine: «Nu te teme, şi noi suntem oameni». Şi am zis lor: «De unde sunteţi şi cum aţi venit în pustia aceasta?» Iar ei au zis: «Dintr-o obşte suntem, dar am făcut tocmeală şi am venit aici; şi, iată, sunt patruzeci de ani [de când am venit aici], şi unul din noi este Egiptean iar altul Libian; spune-ne, dar, cum se află lumea? Vine apa la vremea sa? Are lumea belşug îndestulat?» Iar eu am zis: «Da, însă spuneţi-mi, cum pot să mă fac monah?» Şi mi-au zis: «De nu se va lepăda cineva de toate ale lumii, nu poate să se facă monah». Şi am zis lor: «Eu neputincios sunt, şi nu pot să fiu ca voi». Şi aceia mi-au zis: «Dacă nu poţi ca noi, şezi în chilia ta şi plângi păcatele tale». Şi i-am întrebat pe dânşii: «Când se face iarnă, nu degeraţi? Şi iarăşi, întru arşiţă nu vă pârjoliţi trupurile voastre?» Şi ei au zis: «Dumnezeu ne ajută nouă şi ne-a făcut iconomia aceasta: nici iarna nu degerăm, nici arşiţa nu ne vatămă»386.

Pentru aceasta am zis vouă, continuă stareţul, că încă nu sunt monah, dar am văzut monahi. Iertaţi-mă, fraţilor".

386 E bine ştiut că în regiunile toride, în timpul lunilor de vară cu deosebire, căldura este atât de mare, încât în timpul zilei aproape totul este pârjolit, în schimb, în timpul nopţii, un frig cumplit cuprinde toată regiunea nota trad neogr.).

242

83. Rugându-se odată Avva Antonie în chilia sa, i-a venit lui glas, zicându-i: „Antonie, încă n-ai ajuns la măsura cutărui curelar din Alexandria". Deci, sculându-se bătrânul de dimineaţă şi luând toiagul cel de finic, s-a dus către dânsul. Şi, intrând şi heretisindu-l [dându-i bineţe], a şezut împreună cu dânsul şi i-a zis lui: „Spune-mi, frate, faptele tale". Iar el a zis: „Nu mă ştiu pe mine, Avva, că am făcut ceva bun, fără numai că, atunci când mă scol dimineaţa pentru a şedea la meşteşugul meu, zic întru sine-mi «că toată cetatea aceasta, de la mic până la mare, intră întru împărăţie pentru dreptăţile lor şi numai eu singur voi moşteni munca pentru păcatele mele; iar seara mai-nainte de a adormi zic acelaşi cuvânt". Şi, auzind bătrânul, a zis: „într-adevăr, ca un argintar şezând în casă cu odihnă, împărăţia ai moştenit, iar eu, fără de socoteală fiind, toată vremea mea în pustie locuind, nu am ajuns la măsura ta".

Ia aminte, cel ce citeşti387, nu fără de dreaptă-socoteală şi simplu să înţelegi povestirea aceasta şi, în loc de a te folosi, să te vatămi: pe o lucrare ca aceasta a mireanului care şi fără de osteneală era să o cinsteşti mai mult decât toată ostenicioasa vieţuire a povăţuitorului şi vârfului Părinţilor, a celui ce după a sa osteneală şi plăţile le-a luat, precum zice Apostolul (cf. I Cor. 3: 8), şi cel mai proslăvit la Dumnezeu decât toţi Părinţii, şi ridicat întru acelaşi loc în care este Dumnezeu, precum oarecăruia dintre sfinţi i s-a descoperit.

Căci dacă pentru singur acel blagocestiv gând trebuie mai mult pe curelar a cinsti decât pe stâlpul cel de foc ce luminează lumea precum despre dânsul a zis oarecine din sfinţi -, pentru ce nu s-a pus şi curelarul spre urmare înaintea tuturor? De ce nu mai vârtos să ne asemănăm aceluia, sârguindu-ne a-i urma ca unui mai ales, dacă, cu adevărat, lesnicioasă este şi urmarea? Şi pentru ce, lăsându-l pe acesta [pe curelar] de-o parte, noi, călugării, să nu

387 De aici începe cuvântul lui Pavel monahul.

privim, ca către un întâi-închipuit388, la viaţa minunatului Antonie, şi după dânsa să ne grăbim a ne închipui? Şi mai vârtos că, asemănarea după dânsa fiind aşa de ostenicioasă, de puţini cu desăvârşire este îndreptată? Dar mi se pare că nici de puţini.

Deci, arătat este că Dumnezeu, Cel ce pururea smereşte pe ai Săi şi-i primeşte, după cea scrisă (cf. Pilde 3: 12), Care şi lui Pavel i-a dat un bold trupului ca să nu se înalţe prin covârşirea descoperirilor, Acesta şi pe Marele Antonie, pe cel plin de îndreptări şi de darurile Duhului, pe cel ce a sa măsură căuta a cunoaşte, şi pe dânsul, zic, ca pe un om, cu smerenia întărindu-l Iubitorul de oameni Dumnezeu, a zis că n-a ajuns la măsura curelarului, nu minţind să nu fie! -, ci adeverind, şi ceea ce era adevărat grăind. Şi de care măsură zice? Aceasta adică a faptelor bune, pe care o a avut curelarul, nimic mare pentru sine-şi închipuindu-şi, ca unul ce ducea viaţă mojicească şi mirenească şi de conştiinţă de multe ori se osândea. Pentru aceasta şi priceput fiind omul, era de sine binecunoscător389, şi pe toţi întru simţirea inimii drepţi şi vrednici de împărăţie îi socotea a fi; neluând astfel aminte la răutăţi străine, numai pe sine-şi se osândea, socotindu-se moştenitor al veşnicelor munci.

Dar vrednic adică este bărbatul de laude şi de slăviri, că, mojic şi mirean fiind, o înţelepciune ca aceasta avea; pentru aceasta însă nu şi decât Marele Antonie mai înalt, ci numai întru aceasta îl întrecea pe dânsul: adică întru a se avea pe sine decât toţi oamenii mai păcătos. Că Marele Antonie, deşi smerit cugetător era şi, prin lucrarea Duhului Sfânt, nimic vrednic nu socotea că lucrează, avea însă conştiinţa sa făcându-i pomenire de îndreptările şi darurile ce le câştiga, pe care ştia că mulţi le lăsaseră în urmă; şi pentru aceasta nu se putea socoti pe sine-şi, precum curelarul, mai păcătos decât toţi oamenii, măcar că foarte a se osândi şi el

388 Lit.: arhetip.

389 Al celor rele cu deosebire, sau al măsurii la care era, precum o socotea el în smerenia sa.

243

pe sine-şi se sârguia. Deci cu aceasta îl biruia pe el curelarul. Pentru aceasta şi Dumnezeu i-a zis şi pe al Său fiu spre mai mare smerită cugetare l-a adus. Aceasta să-ţi fie ţie de dreaptă-socoteală şi altor sfinţi, la câţi într-acest fel li s-a descoperit sau li s-a grăit de la Dumnezeu.

II.

A Sfântului Efrem

1. începerea rodirii e în floare, iar începerea smeritei cugetări este în supunerea întru Domnul; cel ce o a câştigat pe aceasta, ascultător este, plecat, blând, dând cinste şi celor mici, şi celor mari şi crede că va lua de la Dumnezeu drept plată viaţa cea veşnică.

2. Un frate oarecare a zis: „Aceasta o am cerut de la Domnul: ca, atunci când fratele meu îmi va zice să fac un lucru, să zic gândului «acesta este Domnul tău, ascultă-L pe Dânsul». Iar dacă şi alt frate va zice şi el, «acesta este fratele Domnului tău, ascultă-l pe dânsul», şi, dacă şi un copil îmi va porunci ceva, să zic «ascultă pe fiul Domnului tău»". Şi, aşa împotrivindu-se gândurilor străine, face toate fără tulburare, ajutându-i lui harul, pentru că avea smerenie.

III.

A lui Avva Isaia

1. Cel ce are smerită cugetare, nu are limbă a grăi către cineva ce se leneveşte sau către altul nebăgător de seamă; nici nu are ochi spre a lua aminte la neajunsurile altora; nici urechi pentru a auzi cele ce nu folosesc sufletul lui; şi nu are cu nimeni vreun lucru, afară numai de păcatele sale, ci către toţi oamenii este împăciuitor, pentru porunca lui Dumnezeu şi pentru prieteşug. Că de ar posti cineva şase zile de-a rândul şi de s-ar da întru mari osteneli afară de calea aceasta, toate ostenelile lui deşarte sunt.

2. Frate, obişnuieşte-ţi limba ta a zice „iartă", şi smerenia va veni spre tine; iubeşte smerenia, şi ea te va acoperi de păcatele tale.

3. Nu te mâhni [lăsa cuprins de akedie] în vreo osteneală oarecare; că osteneala, sărăcia, străinătatea, reaua-pătimire şi tăcerea nasc pe smerenie, iar smerenia iartă tot păcatul. Şi mai cunoaşte aceasta: că, pre cât se leneveşte omul de sine, gândeşte în inima sa că este prieten al lui Dumnezeu; iar dacă se izbăveşte de patimi, se ruşinează a ridica ochii săi la cer înaintea lui Dumnezeu; că atunci adică se vede pe sine depărtat de Dumnezeu.

4. Un om avea doi robi; şi i-a trimis pe aceştia în ţarina sa ca să secere fiecare câte şapte prăjini pe zi390, în toate zilele; şi unul din ei şi-a cheltuit toată puterea lui pentru a împlini cea poruncită de domnul său, dar, pentru că lucrul era peste puterea lui, nu a ajuns a împlini; iar altul, trândăvindu-se [cuprins de akedie], a zis întru sine-şi: „Cine poate face atâta lucru în fiecare zi?" Şi, dispreţuind lucrul, nu s-a îngrijit, ci a adormit, dormind vreme de un ceas, iar un altul petrecându-l căscând şi întorcându-se ca uşa pe ţâţâna ei; şi aşa a cheltuit întru deşertăciune toată lungimea zilei. Iar ajungând amândoi seara, au mers către domnul lor; şi, cercetându-i acesta pe dânşii şi cunoscând lucrul celui sârguitor, deşi nu a împlinit cea poruncită, a primit totuşi sârguinţa lui şi l-a cinstit; iar pe cel lenevos ca pe un nebăgător de seamă l-a lepădat din casa sa. Deci şi noi să nu ne temem în nicio osteneală sau necaz, ci să ne ostenim din toată puterea noastră şi din tot sufletul lucrând întru smerenie, şi cred că aşa ne primeşte cu sfinţii Lui cei ce mult foarte s-au ostenit.

5. Aceea adică a nu vătăma conştiinţa aproapelui naşte smerita cugetare; smerenia naşte dreapta-socoteală, iar dreapta-socoteală strică toate patimile, despărţindu-le unele de altele. Deci cu neputinţă este ţie a veni întru dreapta-socoteală de nu mai întâi vei face plugăria ei. Pentru aceasta, de folos este mai întâi a afla liniştirea de cele străine, care naşte nevoinţa, iar aceasta naşte plângerea, plângerea naşte frica lui Dumnezeu,

390 Prăjina era odinioară o unitate de măsură egală cu 180-210 metri pătraţi.

244

frica naşte smerenia, smerenia naşte dreapta-socoteală, care naşte înaintevederea; iar înaintevederea naşte dragostea, iar dragostea face sufletul nebolnav şi nepătimaş. Aşadar, atunci cunoaşte omul că este departe de Dumnezeu, după acestea toate391.

6. Aceea adică a crede că lui Dumnezeu nu-I place osteneala ta găteşte ajutorul lui Dumnezeu spre a te păzi pe tine. Că cel ce şi-a dat inima sa în blagocestie şi adevăr nu poate cugeta că a plăcut lui Dumnezeu. Căci atâta vreme cât îl mustră conştiinţa pentru oarecare din cele afară de fire, străin este de slobozenie. Iar atâta vreme cât este cel ce mustră [conştiinţa], este şi cel ce pârăşte [păcatul]; şi atâta vreme cât este pâra, nu este slobozenie.

IV.

A lui Avva Marcu

Precum celui ce se pocăieşte străin îi este a cugeta înalt, tot aşa şi celui ce păcătuieşte îi este cu neputinţă a cugeta înalt.

Smerita cugetare nu este osândirea conştiinţei [proprii], ci har al lui Dumnezeu şi cunoştinţă a împreună-pătimirii [Lui cu oamenii]. Dacă de smerita cugetare ne-am fi grijit, n-am mai fi avut nevoie de pedeapsă.

Toate cele rele şi cumplite ce ni se întâmplă nouă, pentru înălţarea noastră se întâmplă; căci dacă şi Apostolului i s-a dat un înger al Satanei ca să-l bată peste obraz pentru a nu se înălţa (cf. II Cor. 12: 7-9), cu atât mai vârtos nouă, celor înălţaţi, însuşi Satana se va da nouă pentru a ne călca pe noi până când ne vom smeri.

Strămoşii noştri case stăpâneau, şi bogăţii ţineau, şi femei aveau, şi de fii purtau de grijă, şi cu Dumnezeu vorbeau, pentru nesăţioasa lor smerită cugetare; iar noi, de lume ne-am despărţit şi bogăţia o am defăimat şi casele le-am lăsat, şi ni se

391 Departe nu în sens de depărtat din pricina patimilor, ci departe ca unul care îşi vede neputinţa sa şi slava lui Dumnezeu.

pare că stăruim aproape [suntem legaţi] de Dumnezeu, dar de draci ne-am batjocorit, pentru înălţarea noastră. Cel ce se înalţă nu se cunoaşte pe sine, căci, de s-ar fi cunoscut pe sine, pe a sa nepricepere şi neputinţă, nu s-ar fi înălţat. Iar cel ce pe sine nu se cunoaşte, cum poate cunoaşte pe Dumnezeu? Că, dacă pe a sa nepricepere cu care trăieşte împreună, a o pricepe n-a putut, cum va putea pricepe înţelepciunea lui Dumnezeu, de care străin şi departe este?

Că cel ce cunoaşte pe Dumnezeu oglindeşte mărimea Lui şi se netrebniceşte pe sine, precum Fericitul Iov, şi zice: Până acum la auz Te-am auzit pe Tine, iar acum ochiul meu Te-a văzut pe Tine. Pentru aceea m-am netrebnicit pe sine-mi şi m-am topit; şi mă socot pe sine-mi pământ şi cenuşă (Iov 42: 5-6). Deci cei ce urmează lui Iov, aceştia văd pe Dumnezeu, şi cei ce îl văd, aceştia îl şi cunosc pe Dânsul. Deci şi noi, de voim a-L vedea pe Dânsul, să ne netrebnicim pe înşine şi smerit să cugetăm, ca nu numai din împotrivire pe Dânsul să-L vedem, ci şi avându-L întru noi locuind şi odihnindu-Se, să ne desfătăm de Dânsul. Căci, astfel, nebunia noastră întru înţelepciunea Lui se va înţelepţi, şi neputinţa noastră întru puterea Lui se va împuternici, întărindu-ne pe noi în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce ne-a învrednicit pe noi de darul acesta.

V.

A Sfântului Diadoh

Lucru anevoie de câştigat este smerita cugetare; că, pe cât de mare este, pe atât de multe sunt ostenelile prin care se îndreptează. La cei părtaşi sfintei cunoştinţe ea vine în două chipuri: când nevoitorul blagocestiei se află la mijlocul duhovnicescului iscus, acesta are un cuget oarecum mai smerit, fie din pricina neputinţei trupului, fie a celor ce fără de vreme vrăjmăşesc celor ce se îngrijesc de urmarea dreptăţii, fie a gândurilor viclene; apoi, când este întru simţire multă şi întru adeverire, mintea de la har se va lumina, atunci sufletul are smerita cugetare ca

245

pe o [însuşire] firească; iar umplându-se de dumnezeiescul har, nu mai se poate înălţa întru umflarea slavei-deşarte, măcar şi neîncetat de ar lucra poruncile Dumnezeieşti, ci mai smerit pe sine-şi mai vârtos prin împărtăşirea de Dumnezeiasca blândeţe392 se socoteşte.

Cea dintâi smerită cugetare are într-însa de multe ori întristare şi mâhnire, iar cea din urmă cuprinde în ea bucurie îndoită de o înţeleaptă sfială. Drept aceea, prima se află, precum bine am zis, la cei ce se află în mijlocul ne voinţelor393, iar a doua se trimite celor ce se apropie de desăvârşire. Cea dintâi se întristează atunci când este lipsită de bunele-întâmplări [fericirea lumească], iar a doua, măcar toate împărăţiile lumii de i le-ar aduce ei cineva, nici nu se miră, nici săgeţile prea cumplite ale păcatului nu le simte; căci, duhovnicească cu totul fiind, nu cunoaşte cu niciun chip trupeştile dări [slava lumii]. Pentru aceasta, nevoitorul printr-aceasta în tot chipul trebuie să treacă, şi apoi a veni către cealaltă. Căci de nu printr-aceea, cu aducerea-asupră a pedepsitoarelor pătimiri, pe de-sine-stăpânirea noastră harul înainte nu ar netezi-o prin ispite; adică, fără a ne sili, nu ne-ar dărui nouă bogăţia cea mare a acesteia [a smeritei cugetări].

VI.

A Sfântului Maxim

Smerita cugetare este rugăciunea deasă cu lacrimi şi cu osteneli; că aceasta, pe Dumnezeu de-a pururea întru ajutor chemându-L, nu-l lasă pe om a îndrăzni neînţelepţeşte întru a sa putere şi filosofie, nici asupra altuia a se înălţa, care acestea sunt boale cumplite ale patimii mândriei.

392 fiu ikc îao = bunătate, cinste, bunăvoinţă.

393 Mai exact: la mijlocul duhovnicescului iscus, precum a zis mai-nainte.

VII

A lui Avva Isaac

Omul, odată ajungând a cunoaşte măsura neputinţei sale, a ajuns a cunoaşte desăvârşirea smeritei cugetări şi a cunoştinţei lui Dumnezeu; pentru aceasta, şi către mulţumire pururea mişcându-se, se îmbogăţeşte totdeauna întru dumnezeieştile dăruiri. Gura totdeauna mulţumind, blagoslovenie primeşte de la Dumnezeu; iar inima, întru mulţumire petrecând, pururea primeşte o creştere a harului. înainte de har merge smerenia, precum şi înainte de ispită aleargă mândria.

246

PRICINA A Patruzeci şi şasea

Despre ce dobândă avem de pe urma prihănirii de sine.

I.

Din Pateric

1. Povestit-a Fericitul Zosima, zicând: „Oarecând am şezut puţin în Lavra Avvei Gherasim, şi aveam acolo un frate iubit. într-o zi, şezând noi şi vorbind pentru folos, a căzut pomenire pentru un grai al Avvei Pimen, anume că «cel ce se prihăneşte pe sine-şi află întru toate odihnă», aşijderea şi de graiul pe care l-a zis stareţul Muntelui Nitriei, că, întrebat fiind «ce altceva mai mult ai aflat în calea aceasta, Părinte?», a răspuns, zicând că «a se mustra omul pe sine şi a se prihăni pe sine-şi totdeauna», grai pe care l-a mărturisit [întărit] şi cel ce a întrebat, zicând «altă cale nu este, decât aceasta».

Deci, dacă ne-am adus aminte de acestea, ziceam unii către alţii, minunându-ne de câtă putere au cuvintele sfinţilor! Cu adevărat, orice grăiau, din iscus şi din adevăr grăiau, precum a zis şi Marele Antonie, şi pentru aceasta puternice sunt, de vreme ce din lucrarea lor s-au grăit, precum porunceşte şi un oarecare înţelept: «Fie ca cuvintele tale să se adeverească din viaţa ta».

Acestea dar împreună vorbindu-le noi unii către alţii, a zis acela [fratele cel iubit lui]: «Şi eu am avut iscus al acestor cuvinte şi al odihnei celei făcute din lucrarea lor».

Odinioară, am avut în această lavră un diacon ce-mi era prieten adevărat; acesta, nu ştiu de unde, a pus asupra mea o bănuială pentru un lucru ce-i aducea lui întristare. Şi, de aici, a început a se purta cu mine fără de cuviinţă. Şi-mi zicea mie că «cutare lucru ai făcut şi pentru aceasta mă scârbesc de tine». Iar eu, neştiindu-mă pe mine să fi făcut ceva de acest fel, că am făcut adică precum zicea el, îl adeveream pe dânsul, zicându-i că n-am nicio cunoştinţă despre acest lucru; iar acela nu se încredinţa, ci zicea: «Iartă-mă, dar nu mă pot încredinţa». Deci, ducându-mă eu în chilia mea, mă cercam pe sine-mi mai cu de-amănuntul de am făcut ceva de acest fel, şi nu aflam. După aceasta, îl văd pe dânsul ţinând sfântul potir şi dându-l fraţilor; am luat pricină de aici şi l-am încredinţat pe dânsul, zicând că «nu mă ştiu pe mine făcând ceea ce zici», şi nici aşa nu s-a încredinţat.

Şi iarăşi adunându-mă întru sine-mi, şi aducându-mi aminte de cuvintele acestea ale Sfinţilor Părinţi, şi crezând lor curat, am întors puţin gândul meu şi am zis către mine: «Diaconul curat mă iubeşte şi, din dragoste pornindu-se, mi-a îndrăznit mie cu ceea ce avea inima lui pentru mine, ca să mă trezvesc şi să nu mai fac de aici înainte. însă, ticăloase suflete, de vreme ce zici că nu ai făcut lucrul acesta, adu-ţi aminte de alte răutăţi pe care le-ai făcut, de care acum nu-ţi mai aduci aminte, şi încredinţează-te că, precum cele de ieri şi deunăzi făcute de tine nu ţi le aduci aminte, tot aşa şi aceasta făcând-o, o ai uitat». Deci, din gândul acesta am pus aşa în inima mea: cum că întru adevăr am făcut aceasta, dar am uitat, precum pe cele dinainte. Apoi am început a mulţumi lui Dumnezeu şi diaconului, că printr-însul m-am învrednicit a cunoaşte greşeala mea şi a mă pocăi pentru dânsa.

Deci, sculându-mă cu nişte gânduri ca acestea, m-am dus către chilia diaconului ca să-i fac lui metanie, să-i cer iertăciune şi să-i mulţumesc. Şi, stând lângă uşă, am bătut; iar el, deschizând şi văzându-mă, îndată el a fost cel dintâi care mi-a făcut metanie, zicându-mi: «Iartă-mă, că, punând asupra ta lucrul acela, de draci m-am batjocorit; că, cu adevărat, m-a încredinţat Dumnezeu că nu ai nimic cu acela, nici nu ştii ceva despre el». Şi cum am început şi eu a răspunde şi a-l adeveri pe dânsul, acela m-a tăiat [oprit] şi mi-a zis că nu este de trebuinţă.

247

Deci, de aici, socotea Fericitul Zosima şi zicea: „Iată aici adevărata smerenie, cum a plecat inima celui ce o dorea pe dânsa! Una adică, ca nu numai să nu se smintească întru diacon (pentru că l-a bănuit pe dânsul de ceea ce nu ştia şi s-a scârbit asupră-i fără vreun temei), iar alta, că n-a primit adeveririle cele de la dânsul, care erau în aşa fel încât putea pleca şi un vrăjmaş, necum şi pe un prieten adevărat. Aşadar, nu numai pentru acestea nu s-a smintit, precum am zis, ci şi asupra sa a pus greşeala pe care nu o a făcut, socotind mai credincios cuvântul aceluia decât al inimii sale; şi nu numai aceasta, ci şi a se pocăi lui s-a apucat, căruia îi mulţumea pentru că printr-însul s-a izbăvit de greşeala pe care cu desăvârşire nu o cunoştea.

Vezi ce poate smerenia, adică prihănirea de sine? Pe ce trepte ale sporirii suie pe cel ce o ţine? Deci, dacă şi noi am primi aşa să rânduim adică inima noastră întru gândurile smeritei cugetări -, nu ar mai afla vrăjmaşul putere a semăna întru noi seminţele cele rele; dar, de vreme ce ne află pe noi pustii de tot gândul cel bun, încă şi zădărându-ne pe înşine spre răutate, pentru aceasta, luând el pricină de la noi, adaugă şi de la el [seminţele] cele rele, prefăcându-ne din oameni în draci. Lucrul aceluia este a tulbura pe oameni, şi a-i tulbura totdeauna, precum dimpotrivă se întâmplă la fapta bună: că, de va vedea Domnul un suflet însetat de mântuire şi care se sârguieşte sau voieşte să se sârguiască a lucra gânduri bune, şi lăudată înaintevoire [alegere slobodă] arătând, îi dă lui harul cel de la Sine, prin care în puţină vreme întru prea mare sporire se va sui, precum este scris: Că, celor ce voiesc bunătatea, împreună-lucrează şi Dumnezeu bine (Rom. 8: 28)".

248

PRICINA A Patruzeci şi şaptea

Că nu se cuvine a căuta cinste şi a dori locurile dintâi394; că cele ce la oameni sunt cinstite, la Dumnezeu sunt nesuferite.

394 Privilegii.

I.

A Sfântului Efrem

Frate, de ce te amăgeşti lucrându-te de Diavolul a păşi peste trepte întru care nu te vei folosi, adunându-ţi ţie cinste împrejur? Ascultă pe Apostolul ce zice: Nu cel ce pe sine se laudă este iscusit, ci pe care Domnul îl laudă (II Cor. 10: 18). Iar Domnul zice: Cum puteţi crede, slavă de la oameni luând, iar pe slava cea de la Dumnezeu necăutând-o? (Ioan 5: 44). Vino-ţi dar întru sine, iubitule, şi socoteşte pentru care pricină te-ai lepădat de viaţa cea deşartă, de Diavolul şi de trufia lui, şi încetează a mai cugeta cele mireneşti! Nu ştii că, de vei defăima pe aproapele tău, lucrezi păcatul iubirii de sine şi al slavei deşarte? Socoteşte cum că, iată, te-ai cinstit mai vârtos decât fratele tău şi ai stătut înaintea lui prin sfadă şi iubire de sine, şi prin a nu voi a te smeri fratelui tău, oare această slavă-deşartă te va pune pe tine lângă Dumnezeu, şi mai cinstit te va face şi acolo [în cer]? Nicidecum, că însuşi a zis: Cel ce voieşte a fi mare întru voi, să fie slujitorul vostru; şi cel ce voieşte a fi cel dintâi dintre voi, să vă fie vouă slugă (Matei 20: 26-27).

Vezi dar, frate, nu cumva vrând să fii mai întâi decât fratele, acolo, în veacul cel viitor, mai mic să te afli şi să auzi ce a auzit bogatul acela trufaş, arzându-se în focul nestins: Adu-ţi aminte că ai luat bunătăţile tale în viaţa ta (Luca 16: 25). Că scris este: Cele înalte la oameni, urâciune sunt la Dumnezeu (Luca 16:15). Deci şi tu, frate, socoteşte că ai murit lumii, şi viaţa ta se va ascunde împreună cu Hristos întru Dumnezeu (cf. Col. 3: 3), atunci Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta întru slavă (Col. 3: 4). Iar acum, nu iubi slava oamenilor, că nu petrece cu tine în veac, după cel ce a zis: Tot trupul, iarbă; şi toată slava omului ca floarea ierbii (I Pt. V. 24).

Leapădă dar, iubitule, jugul vrăjmaşului şi trufia lui, şi supune ceafa ta sub dulcele jug al Stăpânului, că El a zis: Tot cel ce pe sine se smereşte, se va înălţa, iar cel ce pe sine se înalţă se va smeri (Luca 14:11). Şi într-alt loc: Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Pt. 5: 5).

Deci, să ne temem, iubitule, ca nu cândva şi pentru noi să zică că „ai iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu". Şi să ne smerim pe sine tuturor pentru Domnul, ca şi cea de aici odihnă şi cea de acolo să o dobândim, că El a zis: Învăţaţi-vă de la Mine, că blând sunt şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11: 29). încă şi aceasta cunoaşte-o, iubitule: că în viaţa mirenească cel binegrăitor este lăudat, iar în cea călugărească, cel ce iubeşte liniştea şi tăcerea, mare este la Dumnezeu. Iarăşi: în cea mirenească cel ce se îngrijeşte de (înfrumuseţează) trupul său şi se schimbă în haine, slavă omenească are, iar cel [aflat] întru făgăduinţa aceasta [călugărească], care nu bagă de seamă acestea, ci ia aminte numai la cea de trebuinţă nevoie a trupului după cel ce a zis: Având haine şi acoperământul, cu acestea ne vom îndestula (I Tim. 6: 8) -, unul ca acesta îşi agoniseşte slavă în ceruri. Iarăşi întru acea viaţă [mirenească], cel ce se făleşte întru puterea trupului sau spre bogăţie, mare se pare a fi la oameni, iar întru cea de la noi petrecere [călugărească], cel ce iubeşte smerenia şi alege pe cele proaste, în adevăr înalt este şi ales, precum este scris: Pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cei înţelepţi să-i ruşineze; şi pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca să ruşineze pe cele tari, şi pe cele nu de neam şi defăimate le-a ales Dumnezeu, şi pe cele ce nu sunt, ca pe cele ce sunt să le strice, ca să nu se laude tot trupul înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 1: 27-29). Deci şi

249

noi să iubim cele plăcute Domnului nostru, ca nişte slugi de treabă şi recunoscătoare, şi să nu ne sârguim a plăcea oamenilor, că zice: Dacă oamenilor aş fi plăcut, n-aş mai fi slugă a lui Hristos (Gal. 1: 10), căci toată lumea întru răutate zace, precum se zice într-alt loc (cf. I Ioan 5:19).

250

Pricina a patruzeci şi opta

Că smerit a cuvânta fără de vreme sau fără măsură nu e folositor, ba şi vătămător este; şi ce trebuie a face către cei ce ne laudă,şi că, pe cel ce ia aminte, laudele nu-l vatămă cu nimic.

I.

Din Pateric

1. Un frate a mers la Avva Serapion; şi îl îndemna stareţul pe dânsul a face rugăciune, după obicei; iar el nu s-a plecat, numindu-se pe sine păcătos şi nevrednic de schima călugărească; şi a voit stareţul ca să-i spele şi picioarele lui, dar fratele n-a suferit, stăruind în acele cuvinte; apoi, punând masă, l-a făcut pe acesta să şadă, şi, şezând şi stareţul, a început să mănânce împreună cu dânsul. în vreme ce mâncau, stareţul începu să-l sfătuiască, zicând: „Fiule, de voieşti să te foloseşti, aşteaptă [rabdă] în chilia ta şi ia aminte la tine şi la rucodelia ta; că nu-ţi aduce ţie atâta folos ieşirea cât îţi aduce şederea".

Iar el, auzind pe bătrânul zicând acestea, s-a amărât şi şi-a schimbat faţa, însă nu cât să nu se poată ascunde de bătrânul. Deci i-a zis lui bătrânul: „Până acum ziceai că «păcătos sunt» şi te grăiai de rău pe sine-ţi şi nevrednic de a trăi te judecai, iar eu, deşi cu dragoste ţi-am făcut pomenire395, cum se face că te-ai sălbăticit atâta? Deci, de voieşti a fi smerit, pe cele aduse de la alţii asupră-ţi învaţă-te vitejeşte a le suferi, şi nu stărui în graiuri deşarte". Acestea auzindu-le fratele, s-a pocăit [i-a făcut metanie] stareţului şi, foarte folosindu-se, s-a dus.

II.

De la Sfântul Varsanufie

Un frate a întrebat pe stareţul: „Ce să facă cel ce voieşte a se linişti pentru numele

395 Te-am sfătuit, ţi-am slujit.

ce i se face asupra lui396, ca nu cumva ceea ce se spune în afara lui să ajungă să-l vatăme?

Precum au zis Părinţii: Vai omului aceluia al cărui nume este mai mare decât lucrul lui". Şi a răspuns stareţul: „A avea cineva nume sau slavă mai mare decât lucrarea lui nu-l vatămă întru nimic pe cel ce nu se îndulceşte sau nu se învoieşte cu cele zise, precum şi la cel ce este clevetit pentru ucidere, care în adevăr nu a făcut nimic de acest fel. Dar unul ca acesta dator este să socotească: „Oamenii socotesc una şi alta despre mine397, pentru că nu mă ştiu cine sunt".

396 Pentru bârfele răspândite pe seama lui sau pentru faptele sale rele sau bune pentru care i s-a dus vestea peste tot.

397 u7ToXrijiu; în manuscris, pentru lipsa unui posibil echivalent, este redat chiar termenul grecesc. Cu alte cuvinte: oamenii au prejudecăţi, fac presupuneri, trag concluzii, se pripesc, zicând despre mine cuvinte de laudă sau de clevetire pentru că nu mă cunosc cu adevărat.

251

pricina a patruzeci şi noua

Despre cum se cuvine şi până unde trebuie a folosi cineva acoperământul trupului, şi de ce fel trebuie să fie aceasta; şi cum Părinţii şi întru îmbrăcăminte iubeau ticăloşirea398, pe care întru toate cel credincios se cuvine a urma.

398 cinjetaia. A alege adică cele socotite simple, proaste, nebune sau cele ce nu sunt, cum le numeşte Sfântul Pavel, citat de Sfântul Efrem mai sus. însă acestea sunt aşa în ochii celor lumeşti, nu însă şi ai celor ai lui Hristos, care le socotesc slavă a lor.

i.

Din viaţa Sfântului Ioan Milostivul

Cine ar putea spune cu de-amănuntul săraca petrecere a minunatului Ioan Patriarhul, puţinătatea hranei, prostimea şi măsurarea cea pentru haină şi aşternut? Căci, alături de altele, nici de această virtute nu se lenevea, [mergând] până într-acolo, încât nici dintru acestea nu avea mai mult decât locuitorii de rând ai cetăţii. Odată, unul dintre aceştia, cunoscut al sfântului, aflând de cum se afla acesta, a cumpărat un palton cu treizeci şi şase de galbeni, pe care l-a trimis fericitului, prea mult rugându-se lui a nu-l lepăda, ci cu acesta a se înveli.

Deci, pentru buna-credinţă a bărbatului şi pentru sârguinţa şi înfocarea doririi, sfântul s-a învoit la aceasta şi l-a primit. însă toată noaptea nu a încetat ticăloşindu-se pe sine precum au spus mai pe urmă cei apropiaţi ai lui -, zicând: „Şi cine nu ar osândi pe smeritul Ioan? Dacă mie îmi este cu putinţă a mă acoperi cu acoperământ de treizeci şi şase de galbeni, iar fraţii mei cei după Hristos, vai, sub cer stau îngheţând de ger şi ticăloşindu-se, neputând a dobândi nici măcar un petec mic şi ieftin, dintru care cei mai mulţi deşerţi cu pântecele şi necinaţi s-au culcat, care şi de firimiturile cele ce cad de la masa mea vai mie! au dorit, precum săracul Lazăr? Vai, vai, câţi străini şi nemernici au sosit acum în această cetate, care n-au unde să-şi plece capul, flămânzind, însetând, şi care zac în mijlocul târgului! Iar eu întru toate felurile de bunătăţi ale bunei-pătimiri [zac] şi, pe lângă alte răsfăţări, de acum mă acopăr şi cu acest acoperământ de mult preţ. Ce dar aştept să aud în acea Zi? Ce altceva decât că «ai luat bunătăţile tale în viaţa ta, iar săracii cele rele, pentru aceasta ei adică se mângâie, iar tu, după vrednicie, te chinuieşti» (cf. şi Luca 16: 25). Dar binecuvântat este Domnul, că smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu acest acoperământ, ci cu preţul acestuia se vor îmbrăca săracii!"

Deci, îndată ce s-a luminat, a trimis paltonul în târg ca să se vândă; pe care, văzându-l cel ce i-l adusese, iarăşi l-a cumpărat şi iarăşi i l-a adus. Iar el, deşi l-a primit, l-a trimis iarăşi în târg; şi dacă de două ori, ba şi de mai multe ori s-a făcut aceasta, Marele a trimis cuvânt celui ce îl aducea: „Să vedem, zicea, care din noi doi va obosi primul: eu pe dânsul vânzându-l, ori tu, cumpărându-l şi aducându-l?" Căci bărbatul era din cei foarte bogaţi, pentru care pricină Marele Ioan dinadins voia să câştige bani de la acela, ca de la el să curgă la săraci.

II.

Din viaţa Sfântului Arsenie

Marele Arsenie se lipsea aşa de mult de cele ale lumii, încât le socotea pe toate ca nimic, şi nici să le vadă nu suferea; ci, mai vârtos, împotrivă măsurând şi împotrivă punând cele luminoase ale vieţii lui celei dintâi de la palat, şi hainelor cu care el se îmbrăca acolo, folosea ca îmbrăcăminte haine foarte proaste, atâta cât cu nimic să nu

252

se deosebească de un ţăran sărac, care poartă haine rupte şi putrede; dar pe el aceste haine sărace şi lepădate mai mult îl veseleau, şi întru acestea se împodobea, ca unul ce voia să-şi păzească podoaba cea dinlăuntru şi nearătată, mai vârtos adică sufletul său a-l împodobi decât trupul.

III.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Bine este a avea două cămăşi?" „Păstrează două cămăşi, a răspuns bătrânul, dar nu să nu ai răutate care întină tot trupul şi sufletul, că sufletul nu are trebuinţă de răutate, iar trupul are trebuinţă de acoperământuri. Deci să avem cele trebuincioase, şi cu acestea să ne îndestulăm, precum este scris (cf. I Tim. 6: 8)".

IV.

A lui Avva Isaia

Vezi să nu laşi trupul tău urât la vedere şi neînfrumuseţat, şi aşa să te fure slava-deşartă; iar de eşti mai tânăr, lasă-l pe el întru toată neînfrumuseţarea, că de folos îţi este ţie. Văzând ceva de-al fratelui tău, să nu-l pofteşti, ori haină, ori brâu, ori culion, şi să nu-ţi împlineşti pofta ta făcându-ţi ţie după asemănarea lui; ba şi carte de-ţi vei face ţie, să nu o înfrumuseţezi sau să o împodobeşti, că patimă este aceasta. Podoaba trupului este prăpădire a sufletului; iar a purta grijă de trupuri, după frica lui Dumnezeu, bine este.

V.

A lui Avva Isaac

Dintre îmbrăcăminţile tale, iubeşte pe cele sărace, ca să defaimi pomenirile cele ce răsar întru tine, zic adică pe înalta cugetare; căci cel ce iubeşte scliviseala399 nu poate câştiga pomeniri smerite; că inima cu chipurile cele din afară se închipuieşte.

VI.

Din Pateric

1. Zicea Avva Isaac către fraţi:

„Părinţii noştri şi Avva Pamvo purtau numai vechituri mult cârpite; iar acum voi purtaţi haine de mult preţ..., duceţi-vă de aici, că aţi pustiit cele de aici!" Iar când voia să se ducă la seceriş, le zicea lor: „Nu vă mai dau porunci, că nu le păziţi".

2. Acelaşi a zis: „Zicea Avva Pamvo că o haină ca aceasta este dator a purta monahul, una adică pe care, lepădând-o în afara chiliei şi lăsând-o trei zile, nu o va lua nimeni, pentru netrebnicia ei".

VII.

A Sfântului Efrem

Cel ce împodobeşte hainele sale vatămă sufletul său; că marele preţ al hainelor prihănit face sufletul monahului, mândrie făcând într-însul; iar micul preţ al hainelor, folos şi laudă a monahului este. Sârguieşte-te, călugăre, de lucrarea cea dinlăuntru şi nu împodobi pereţii, că nu e de folos; că frumuseţea chiliei monahului răbdare nu dă. Cele de trebuinţă să căutăm, că cele prisositoare şi cele ce ne aduc risipirea minţii sunt vătămătoare şi pierzătoare.

399 Eleganţa, hainele luxoase etc.

253

PRICINA A CINCIZECEA

Că nu se cuvine către veselie400 sau dintr-o râvnă pătimaşă a face ceva.

400 rep;u = plăcere, distracţie.

I.

Din viaţa Sfântului Pahomie

Marele Pahomie, într-una din mănăstirile cele de sub dânsul zidind case de rugăciune401 şi făcând şi foişoare şi stâlpi de cărămidă frumoşi, s-a veselit de lucrul pe care bine l-a zidit; şi, socotind că nu se cuvine a se minuna de lucrul mâinilor şi de frumuseţea lucrărilor sale a se veseli, proaspăt încă fiind lucrul, luând funii şi legând stâlpii, a poruncit fraţilor a trage cu toată puterea, până ce stâlpii se vor strâmba şi se vor face neplăcuţi la vedere. Şi, aflând prilej, a început a zice: „Nici voi să nu vă întreceţi a împodobi mult lucrul mâinilor voastre, fraţilor, ci mai vârtos rugaţi-vă ca, cu harul lui Hristos şi cu darul Duhului Sfânt, nefurate să rămână lucrurile voastre, şi ca nu, prin lauda cea prin meşteşug alunecându-se mintea, vânare a Diavolului să se facă, că multe sunt meşteşugirile lui".

II.

A Sfântului Varsanufie

Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „De-mi va cădea în mână un lucru şi am trebuinţă de dânsul pentru slujba ce mi s-a încredinţat, şi văd că am împătimire spre dânsul, oare, de-l voi lua, nu-mi este mie patimă?"

Răspuns-a stareţul: „De ai trebuinţă de acel lucru, dar te luptă gândul împătimirii, zi-i gândului că «trebuinţă este de el, de ce dar mă lupţi cu poftă a-l lua pe acesta?»,

401 TraJ. Ta. Biserici sau paraclise, cum le zicem noi

şi, de va înceta patima de la tine, ia-l, iar de nu, de va fi cu putinţă a se face trebuinţa şi cu alt lucru, fă cu acela, şi chinuieşte-ţi patima, iar de nu se poate, ia lucrul prihănindu-te pe sine-ţi şi zicând «de n-ar fi fost trebuinţă, nu l-aş mai fi luat, pentru că mă biruiesc cu împătimirea»".

Zis-a fratele: „De-mi va da cineva un lucru şi am trebuinţă de dânsul, şi văd inima mea cum cu patimă voieşte a-l primi, ce voi face? Să-l iau pentru trebuinţă ori, din pricina împătimirii, să-l lepăd?"

Răspuns-a stareţul: „Precum pentru hrană, la fel şi pentru aceasta: ştii că avem trebuinţă de hrană în toate zilele, dar opriţi suntem a o lua pe aceasta cu dulceaţă, dar, dacă mulţumind lui Dumnezeu, Cel ce o a dat pe ea, şi osândindu-ne pe înşine că luăm ca nişte nevrednici, Dumnezeu o face pe ea spre sfinţire şi blagoslovenie. Deci, când ai trebuinţă de vreun lucru, şi te vei bine-noroci cu el, mulţumeşte lui Dumnezeu, Celui ce l-a sporit pentru tine, şi osândeşte-te pe sine-ţi ca pe un nevrednic, şi Dumnezeu va izgoni de la tine împătimirea, că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Iar de nu ai trebuinţă de lucru, nu-l lua pe el, de vreme ce lăcomie este.

Sfârşitul cărţii celei dintâi a lui Everghetinos, şi lui Dumnezeu slavă.

Amin.

ÎNCEPUTUL CĂRŢII A DOUA a everghetinosului

257

PRICINA ÎNTÂI

Că cei ce se smeresc pe sine-şi, cinstiţi sunt la Dumnezeu.

1 roGeou; = lit. ceea ce este pus subîn; subiect în discuţie, pretext.

I.

A lui Paladie

În Tavenia2 este o mănăstire de femei ca de patru sute, de cealaltă parte a râului fiind cea a bărbaţilor. Aici era o fecioară care făţărea nebunia pentru Hristos, cu numele Isidora, defăimându-se pe sine şi smerindu-se. Atât de mult se îngreţoşau surorile de aceasta, încât nici nu voiau să mănânce împreună cu dânsa. Iar ea cu bucurie primea aceasta. Iar în mănăstire fapta ei bună era foarte de folos, ca o roabă ascultând de toţi la toată trebuinţa lor. Şi cu toată blândeţea slujind lor, era ca o cârpă a surorilor, precum a zis Domnul că cel ce voieşte să fie mare să fie tuturor slugă (Matei 20: 27) şi, de i se pare cuiva a fi înţelept, nebun să se facă (I Cor. 3:18).

Portul tuturor celorlalte era tunderea, căci aveau culion pe cap, iar ea, cu o cârpă legându-şi capul, aşa făcea toată slujba. Şi nici una din cele patru sute nu a văzut-o vreodată mâncând, nici bucată de pâine luând, ci fărâmiturile meselor ştergându-le şi oalele curăţindu-le, cu acelea se îndestula; niciodată încălţându-se, nici nu a ocărât vreodată pe cineva. Nici n-a cârtit vreodată, nici n-a grăit mic sau mare grai, măcar că era ocărâtă şi pălmuită, şi blesteme primea şi de multe era nesuferită.

Pentru această preacuvioasă, Sfântului Pitirun, bătrân prea iscusit şi îmbunătăţit sihastru, i-a stătut înainte un înger şi i-a zis lui: „Pentru ce cugeţi înalt pentru îndreptările tale ca un cucernic, şezând într-un astfel de loc? Voieşti să vezi femeie mai cucernică decât tine? Du-te în

2 Tavenia este o insuliţă pe fluviul Nil, în Egiptul de sus, aproape de Desna.

mănăstirea de femei a Tavenisioţilor, şi vei afla acolo una, având cunună pe cap; aceea este mai bună decât tine. Pentru că, cu atâta norod bătând război şi în multe feluri slujind tuturor, niciodată nu şi-a lăsat mintea să se depărteze de la Dumnezeu, măcar că era nesuferită de toate. Iar tu, şezând aici, cetăţile în cuget le năluceşti, cel ce niciodată n-ai văzut lumea.

Şi sculându-se Marele Pitirun, a venit în Tavenia şi-i ruga pe dascăli să-l lase să treacă la mănăstirea de femei. Şi, ca unul ce era cinstit între Părinţi şi îmbătrânit întru nevoinţă, după ce au trecut râul, l-au băgat înăuntru cu îndrăzneală; şi, după ce s-au rugat, Marele a căutat să vadă la faţă toate fecioarele. Şi venind toate în mijloc, aceea nu se arăta. Zis-a lor Marele: „Aduceţi-le pe toate!". Iar ele zicând că de faţă sunt toate, le-a zis lor: „Lipseşte una, cea pe care mi-a arătat-o îngerul". Zis-au lui: „Avem pe una proastă în bucătărie". Zis-a Marele: „Aduceţi-o şi pe aceea, ca să o văd pe dânsa". Iar ea n-a ascultat, simţind pricina, că i se descoperise ei. Şi o târau cu de-a sila, zicându-i ei: „Sfântul Pitirun voieşte să te vadă" (căci el era cunoscut).

Şi adusă fiind, a văzut Marele faţa ei şi cârpa care era pe cap şi pe frunte. Şi căzând la picioarele ei, i-a zis: „Blagosloveşte-mă, maică!". Şi căzând şi ea la picioarele lui, zicea: „Tu mă blagosloveşte, domnul meu, părinte". Şi văzând aceasta toate, s-au uimit şi i-au zis lui: „Avva, nu-ţi face ocară, că nebună este". Zis-a Sfântul tuturor: „Voi sunteţi nebune, iar aceasta, şi decât voi, şi decât mine mai bună fiind, Ammă este, adică maică duhovnicească; şi mă rog ca vrednic împreună cu dânsa să mă aflu în Ziua Judecăţii. Acestea auzind ele, au căzut la dânsul toate plângând şi mărturisind cum, în fel şi fel

258

de chipuri, o necăjeau. Şi una zicea: „Eu pe dânsa pururea o luam în batjocură". Iar alta: „Eu de portul ei cel smerit râdeam". Şi alta: „Eu şi lăturile strachinei adeseori asupra ei le vărsam". Alta iarăşi: „Eu lovituri i-am dat". Alta: „Eu pumni i-am dat". Alta: „Eu nasul ei de multe ori l-am făcut să strănute"3. Şi, pe scurt, toate felurile de ocări au vestit că le-au făcut spre dânsa. Deci, primind Sfântul Pitirun mărturisirea lor, şi rugându-se pentru dânsele împreună cu ea, şi mult rugând pe cinstita lui Hristos roabă să se roage pentru dânsul, aşa a ieşit.

Iar după puţine zile, acea cinstită a lui Dumnezeu şi cuvioasă, de toate mult cinstindu-se şi mângâindu-se, şi nesuferind slava şi cinstea de la toată frăţimea, şi răspunsurile [laudele] fiecăreia, a ieşit din mănăstire. Şi unde s-a dus, sau unde s-a ascuns, sau unde s-a sfârşit, nimeni n-a cunoscut.

II.

A lui Grigorie Dialogul4

Sfântul Acutie, cel ce de mari daruri de la Dumnezeu s-a învrednicit, şi multe suflete la Domnul a adus prin învăţătura şi propovăduirea sa, care de la Dumnezeu i se încredinţaseră, acesta foarte proastă îmbrăcăminte îmbrăca, încât, cei ce nu-l cunoşteau pe dânsul, atunci când se înfăţişa lor, se îngreţoşau de el a i se închina. Iar când voia a

3 în Pateric, de unde e luată această istorisire, la acest pasaj, traducerea românească redă aşa: „Eu muştar de multe ori în nas i-am pus”.

4 Grigorie cel Mare (540-604), numit şi „Dialogul”, episcop al Romei. în Everghetinos sunt adunate multe fragmente din scrierea lui Dialogorum libri IV, De vita miraculis Patrum italicorum (Dialoguri despre viaţa şi minunile Părinţilor italieni). Cartea este concepută în patru cărţi, urmând modelul patericelor răsăritene. Dialogurile au fost traduse şi în greceşte, uneori sub numele de Patericul lui Grigorie Dialogul. Textul grecesc al Patericului său s-a publicat la Târgovişte pe la 1730, şi s-a tradus la scurtă vreme în româneşte la Căldăruşani, iar ulterior, unele fragmente. Dialogurile culese pentru Everghetinos sunt întocmite cu un anume Petru, căruia Sfântul Grigorie îi povesteşte din vieţile Părinţilor.

merge într-alt loc, obiceiul lui era a se sui pe calul cel mai prost [prăpădit] dintre toţi din mănăstire, şi în loc de căpăstru îi punea frâu, iar în loc de şa îşi aşeza piele de oaie, iar sfintele cărţi le purta în desagi de piele.

Şi oriunde se ducea, izvorul Scripturii deschizându-l, pământul îl adăpa de noime. Vestea despre dânsul a ajuns până la Roma, iar oareşicare, cu zavistie purtându-se, multe a grăit către Patriarh. Şi n-a încetat a-l pîrâ pe el până ce nu l-a înduplecat să-l trimită pe apărătorul5 Iulian ca să-l aducă pe Sfântul, care defensor, ajungând degrab la mănăstirea lui Acutie, a aflat pe cei mai aleşi dintre fraţi bine-petrecând, pe care i-a şi întrebat: „Unde e egumenul?". Iar ei, răspunzând, au zis: „De vale, seceră iarbă".

Dar el, fiind foarte semeţ şi mândru, a trimis pe o slugă de-a sa ca să-l aducă pe Sfântul; iar sluga, mergând către secerători, căuta să vadă cine este Sfântul. înţelegând îndată de la dânşii care dintre ei este bărbatul, cu frică nemăsurată cuprinzându-se, a început a tremura şi a slăbi6, abia mai putând păşi. Deci, venind către Sfântul, şi la picioarele lui căzând, i-a vestit că stăpânul său doreşte venirea sa; iar omul lui Dumnezeu, îmbărbătându-se şi legându-şi încălţămintea sa, pe umăr purtând secera, a venit.

Deci Iulian, înştiinţându-se de la slugă că acesta este Acutie, văzându-i portul, s-a îngreţoşat de dânsul, şi se gătea cum cu fudulie să vorbească cu dânsul. Iar apropiindu-se Sfântul, nesuferită frică l-a cuprins pe Iulian şi, tremurând, de-abia a putut a-i vesti pentru ce a venit. Şi aşa smerindu-se, a căzut la picioarele Sfântului şi cerea să facă rugăciune pentru dânsul. Iar el, sculându-se, a făcut rugăciune, şi îl ruga ca să meargă împreună cu dânsul pe calea ce ducea către Patriarh, căci zicea: „Dacă astăzi nu vom merge, atunci vom da de înţeles că ne este

5 Latinul defensor s-a păstrat în greacă în aceeaşi formă, care s-a tradus literal şi în româna veche (defensor). Acest latinism, ce cu greu şi-ar găsi un echivalent românesc sau grecesc, se referă la o funcţie din Biserica Romei. Defensorii erau un fel de avocaţi eclesiastici numiţi pentru a avea grijă de interesele bisericii.

6 I s-au înmuiat picioarele, zicem noi.

259

cu neputinţă a merge". Iar Iulian a zis: „Am obosit de cale, părinte, şi astăzi a ieşi nu pot". Deci, silit fiind de Iulian, în noaptea aceea a rămas în mănăstire împreună cu dânsul.

Iar a doua zi, pe când se lumina de ziuă, a ajuns la Iulian o slugă de la Patriarh care-i poruncea să nu cumva să îndrăznească să-l mişte pe robul lui Dumnezeu din mănăstirea sa, şi întrebând pricina, sluga a zis: „Noaptea trecută, Patriarhul, prin vedenie Dumnezeiască, îngrozit se făcu, pentru că a îndrăznit să trimită ca să aducă pe robul lui Dumnezeu". Şi îndată sculându-se Iulian, a zis către Acutie: „Se roagă Patriarhul, părintele nostru, ca să nu osteneşti". Iar el, foarte mâhnindu-se, a zis: „Au nu ţi-am spus ieri că, dacă nu vom merge degrabă, nicidecum nu vom mai putea să ne ducem?". Deci, pentru dragoste, l-a mai oprit încă puţin pe Iulian, iar pentru osteneală, oarecare plată dându-i lui, măcar că nu voia, l-a trimis cu pace.

Cunoaşte dar, Petre, în ce fel de slavă se află cei ce îşi aleg să fie mârşavi în viaţa aceasta; căci aceştia nu se numără împreună locuitori ai patriei cereşti. Iar câţi prin înalta cugetare se îndreptăţesc pe eişi înaintea oamenilor şi prin slava deşartă se îngâmfă, înaintea ochilor lui Dumnezeu aceştia zac jos. Pentru aceea, şi mustrându-i pe ei Hristos, zice: Voi sunteţi cei ce vă îndreptaţi pe voi înşivă, şi celelalte (Matei 23: 28).

III.

Din viaţa Sfântului Grigorie, Făcătorul de minuni7

Odinioară, cei din cetatea care se învecinează cu Comana8, venind cu toţii la minunatul Grigorie, l-au rugat să vină la dânşii, şi biserica dânşilor prin preoţie să o întemeieze, şi auzind Marele, a mers la dânşii. Şi socotelile tuturor celor de frunte le cerca, şi ale celor ce i se păreau a covârşi cu cuvântul şi cu neamul, dar şi ale celor ce păreau a fi

7 Episcop al Neocezareei Pontului (c. 213 c. 275).

8 Veche cetate din Asia Mică.

lipsiţi de acestea. Dar ei în multe părţi se risipeau cu hotărârile, unii voind pe unul, alţii pe altul.

Iar Marele aştepta ca numai de la Dumnezeu să-i vină sfătuire pentru lucrul ce-i stătea înainte; şi precum despre Samuil se pomeneşte că nu se minuna de frumuseţea şi de mărimea trupurilor pentru ungerea întru împărăţie, ci suflet împărătesc se sârguia să afle măcar în trup defăimat de s-ar întâmpla în acest chip să fie acela -, aşa sârguinţele fiecăruia dintre cei ce hotărau trecându-le cu vederea, către una numai privea: de poartă cineva sfinţirea în nărav9 prin sârguinţa vieţii şi de este vestit pentru faptele sale bune şi minunate.

în vreme ce aceia hotărau şi aduceau în mijloc prin laude pe cei hotărâţi, el îi îndemna să privească şi către cei mai simpli la viaţă, zicând: „Este cu putinţă ca şi între unii ca aceştia să se afle cineva cu suflet mai înalt decât aceia văzuţi numai pentru bogăţie.". Iar oarecine dintre cei ce stăteau de faţă, această judecată a Marelui o a socotit ocară adusă hotărârii sfatului lor şi batjocură, adică să nu primească spre sfinţire pe nici unul din cei mai aleşi şi cu cuvântul şi cu dregătoria, şi cu mărturia cea arătată a vieţii, îndreptându-şi privirea către unii din cei ce se hrănesc din lucrul mâinilor, şi pe unii ca aceştia să-i socotească mai vrednici către un dar ca acesta. Şi îndată glumind acesta către dânsul, a zis: „Dacă aceasta porunceşti, să-i trecem cu vederea pe cei numiţi de cetate şi să aducem spre starea înainte a preoţiei pe cineva din cei de rând. Haide dar să chemăm pe Alexandru cărbunarul la preoţie, şi, dacă socoteşti de cuviinţă, să-l alegem pe el, ca astfel toată cetatea să fie în unire cu noi". Acestea dar le zicea, prin această luătoare în râs hotărâre, socoteala lui prihănind-o şi judecarea lui pentru cele de mai-nainte defăimând-o. Iar prin cele zise se face pomenire nu numai de Marele, ci şi de Alexandru, fără a-l lăsa nevăzut întru pomenire celor hotărâţi a fi aleşi. Şi zicea: „Cine este acest Alexandru de care făcurăţi pomenire?"

260

Iar oarecine din cei ce stăteau de faţă, în râs aducându-l în mijloc pe cel pomenit, cu cârpituri sărăcăcioase îmbrăcat, şi nici măcar pe tot trupul, şi împreună arătând prin acea privelişte lucrarea sa: mânjit de cărbuni la mâini şi la faţă şi de cealaltă parte a trupului, celorlalţi adică, pricină de râs le era Alexandru, stând el în acest fel în mijloc. Iar ochiului acelui văzător multă uimire îi dădu a vedea acea privelişte: bărbat întru sărăcie şi negrijit la trup, către sine uitându-se, ca şi cum întru acestea şi-ar fi găsit bucuria, care lucru celor nepedepsiţi [neştiutori] le era prea de râs. Dar el nu de nevoia sărăciei venise spre o viaţă ca aceea, căci bărbatul era filosof10, precum după aceasta l-a făcut cunoscut viaţa, căci a ajuns chiar până la mucenicie, sfârşindu-şi drumul prin foc; iar aceea o meşteşugea pentru a se ascunde, el mai presus fiind decât toată buna-sporire cea sârguită de aceia, şi nimic socotind viaţa, şi de mai înalta şi adevărata viaţă având dorire, mai vârtos către fapta bună îşi îndrepta scopul, şi a se ascunde se măiestrea.

Fiind unul ca acesta sub cel mai necinstit dintre meşteşuguri, sub un obraz urât se ascundea; şi încă într-alt fel: că înflorind cu tinereţile, sminteală socotea scopului păstrarea curăţeniei, căci făcea arătată frumuseţea trupului; căci ştia că un lucru ca acesta s-a făcut multora pricinuire de cumplite căderi. Deci, ca să nu pătimească ceva din cele fără de voie, nici să se alcătuiască pricină de patimă ochilor celor străini, facerea de cărbuni şi-a arătat-o luişi împrejur pe un obraz urât, prin care şi trupul prin ostenelile către fapta bună îl iscusea, iar frumuseţea cu mânjirea cărbunelui o acoperea; încă şi câştigul ce i se făcea lui din osteneli, spre slujirea poruncilor îl iconomisea.

Deci mutându-l Sfântul pe dânsul din sobor, toate cele despre dânsul cu deamănuntul a întrebat, pe care l-a şi lăudat celor dimprejurul lui, poruncind cele ce trebuiau să se facă, după care iarăşi s-a întors în sobor, şi din cele de faţă pe cei adunaţi îi pedepsea (învăţa), punându-le înainte cuvintele cele despre preoţie. Iar prin acestea, zugrăvind viaţa cea după fapta bună, au petrecut întru cuvinte ca acestea, ţinând astfel lângă sine adunarea. Iar ei au stătut de faţă până când slujitorii au terminat de împlinit ceea ce s-a poruncit; lângă ei a stat apoi Alexandru, spălat cu baie de urâciunea funinginii şi îmbrăcat cu hainele Marelui, căci cu acestea le era lor poruncit a face sfinţirea.

Apoi toţi către Alexandru întorcându-se, şi cu minune către cea privelişte aflându-se, a zis către dânşii sfântul dascăl: „N-aţi pătimit nimic nou, căci, cu ochii amăgindu-vă, judecata binelui aţi slobozit-o numai prin simţire, căci, despre adevărul celor ce sunt, simţirea aduce judecată cu greşeală: intrarea către adâncul adevărului prin voi înşivă încuind-o afară, dar încă şi demonului, vrăjmaşul adevărului, aceasta negreşit îi era dragă, că a acoperit vasul alegerii cu necunoştinţa, ca pe acest bărbat să nu-l treacă în mijloc, ca pe unul ce urma să fie surpător al aceluia.

Acestea zicând, prin sfinţire a adus pe bărbat lui Dumnezeu, săvârşindu-l cu darul după rânduiala cea legiuită. Iar toţi priveau către tânărul preot, care, fiind îndemnat a face un oarecare cuvânt către adunare, încă dintru început a arătat nemincinoasă judecata lui Grigorie cea spre dânsul, anume că cuvântul lui era plin de înţelegere, deşi mai puţin împodobit cu floarea retoriei.

Drept aceea, un oarecine fudul dintre cei tineri, fiind venit la dânşii de la Atena, a râs de neîmpodobirea vorbirilor sale, zicând că nu era împodobit cu iscodirea cea aricească; dar acest bărbat, care din Dumnezeiască vedenie era înţelepţit, văzând un stol de porumbei strălucind cu nepovestită frumuseţe, auzi pe oarecine, zicând: „Ai lui Alexandru sunt aceşti porumbei, pe care nu i-a luat în râs.

10 Aici: cugetător la viaţa cea adevărată.

261

IV.

Din viaţa Cuviosului Marcel11

Dumnezeiescul Marcel, din Apamia12 trăgându-şi neamul, a venit în Mănăstirea ce se zice a Neadormiţilor13, pentru primenirea neîncetată şi slavosloviile cele către Dumnezeu ce se fac întru dânsa; şi fiind primit înăuntru, după o vreme oarecare, se îmbracă în hainele monahiceşti de Alexandru, egumenul mănăstirii. Şi era acolo de mai-nainte şi unul Iacov, tot de dânsul călugărit, care mai-nainte de călugărie fusese prieten al lui Marcel; şi făcându-se ucenic al lui Alexandru, era întâiul între ucenici. Dar netrecând multă vreme, Marcel, nu numai pe ceilalţi, ci şi pe Iacov cu nevoinţa şi cu bunătăţile îi întrecea; pentru aceasta, foarte plăcut era el lui Alexandru.

Apoi, mai-nainte cunoscând prin curăţia minţii sfârşitul povăţuitorului, aşijderea încă şi hotărârea ce era să cadă spre dânsul pentru începătorie14 mai-nainte cunoscând-o, şi temându-se ca nu cumva, tânăr cum era, să fie începător înaintea bătrânilor şi iubita supunere să o lepede (o piardă), cu care el foarte se bucura pentru covârşirea smeritei cugetări, s-a depărtat pe ascuns din mănăstire, nimeni ştiindu-l pe dânsul. Apoi, după puţină vreme mutându-se Sfântul Alexandru, Marcel s-a aflat de îndată în gurile tuturor, şi, pentru că nu era de faţă, foarte rău le părea. Deci, dacă hotărât fiind pentru egumenie, n-a fost aflat, s-a judecat ca cel ce va începători să fie Ioan, bărbat cărunt şi la păr şi la pricepere. Iar Marcel, sporind mai departe în bunătăţile lui, înştiinţându-se de acestea, s-a întors înapoi în mănăstire, şi cu Ioan se amesteca, făcându-se mâna lui cea dreaptă şi prea bine ajutându-l la începătorie.

11 Cuviosul Marcel (t 484) a fost egumen al Mănăstirii Neadormiţilor din Siria. Biserica îl prăznuieşte pe 29 decembrie.

12 Apamia, veche cetate a Siriei, aşezată la sud de Antiohia, pe râul Oronte.

13 Veche mănăstire din Bitinia, aşezată lângă strâmtoarea Bosfor, la gurile Mării Negre, datând din secolul IV.

14 Egumenie, conducere.

Odată, Marcel fiind dus, s-au făcut din pricina dânsului cuvinte oarecare către Ioan. Iar cei mai sârguitori dintre monahi erau minunându-se şi de alte [lucruri] ale bărbatului, anume cum s-a depărtat el de începătorie lipsindu-se de scaun cu atâta lesnire. Iar cei mai leneşi, necunoscând mărimea sufletului lui Marcel, ziceau că însăşi aceasta, adică a fugi de iubirea de mărire, s-a făcut deoarece, ştiind că Ioan va fi cinstit mai întâi decât dânsul, şi nevrând ca să se arate al doilea faţă de acela, pentru aceasta s-a dus din mănăstire. Aceasta auzind Ioan, şi vrând să-i plece pe călugări, ca nu cu lesnire să osândească, le arătă încă o dată în ce înălţime a smeritei cugetări a ajuns Marcel, zicându-le: „O, fiilor, judecata să o lăsăm pe seama lucrurilor". Şi nimic mai mult grăind, socotea cu mintea că, întorcându-se Marcel, o să-i dea în mână cea mai necinstită rânduială a slujirii, adică purtarea de grijă a măgarului.

Deci după ce s-a întors acela, iar povăţuitorul poruncea înaintea tuturor acea hotărâre de ocară, Marcel a arătat aici luminat covârşirea smeritei cugetări: că nu numai bucurându-se a primit cea poruncită, ci şi mai mare şi mai minunat s-a arătat. Spun că cu aşa de mare bucurie sub slujbă s-a supus, încât a socotit-o pe dânsa chiar ca o facere de bine, şi negreşit cu scrisoare cerea o a lua15, ca niciodată să nu-l depărteze pe el de aceasta. Şi nu a zis numai adică aşa, şi nu a făcut, nici a făcut adică dar în puţină vreme, ci mult mai fierbinte se vedea sârguindu-se spre lucruri. Şi într-atât de mult a întins slujba sa, încât aceştia, de toate ruşinându-se, mult rugându-se ei, rugători toţi i se făcură, ca pe dânşii adică să-i ierte, şi de la o robie ca aceasta cerându-i să se depărteze: că lucru fără de cale este ca un bărbat ca acesta care este vrednic a păstori şi turmă cuvântătoare, şi mult a-i folosi pe dânşii să se îndeletnicească întru acea proastă slujire, pe care ar fi putut-o săvârşi oricine s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo.

15 Cu acte în regulă, am zice noi.

262

V.

Din Pateric

1. Se povesteşte despre Avva Pamvo că trei ani a petrecut cerând de la Dumnezeu şi zicând: „Nu mă slăvi pe pământ!". Şi aşa de mult l-a slăvit Dumnezeu, încât, pentru slava pe care o avea, nimeni nu putea să caute spre faţa lui, aşa era de strălucit; iar acest dar îl avea şi Avva Sisoe şi Avva Siluan.

2. Zis-a Avva Ioan Colovul: „Un bătrân duhovnicesc s-a zăvorât pe sine-şi, şi era vestit în cetate, având multă slavă. Şi i s-a spus lui că oarecine dintre sfinţi va să se săvârşească: «Deci vino de-l sărută pe el, mainainte de a adormi», i se zicea lui. Şi zicea întru sine: «De voi ieşi ziua, vor alerga oamenii şi multă slavă mi se va face mie, şi nu mă voi odihni întru acestea; voi merge dar de cu seară, pe întuneric, şi mă voi ascunde de toţi». Şi ieşind seara din chilie, şi voind să se ascundă, iată, s-au trimis de la Dumnezeu doi îngeri cu făclii, luminându-i pe cale; şi văzând toată cetatea slava, au alergat înaintea lui, şi pe cât de mult a voit a fugi de slavă, pe atât de mult s-a slăvit, după cea scrisă: Tot acela ce se înalţă pe sine se va smeri (Matei 23:12)".

3. Zis-a Avva Isaac: „Când eram mai tânăr, şedeam cu Avva Cronie şi niciodată nu mi-a zis să fac vreun lucru, măcar că, bătrân fiind şi tremurând, însuşi se scula îndată şi-mi dădea vasul, şi tuturor asemenea făcea. Şi cu Avva Teodor al Fermei am şezut, şi nici el nu-mi zicea să fac ceva, ci şi masa singur o punea, şi zicea: «Frate, de voieşti, vino de mănâncă». Iar eu către dânsul ziceam: «Am venit la tine ca să mă folosesc, şi cum de nu-mi zici mie să fac ceva?». Iar bătrânul totdeauna tăcea. Şi m-am dus şi am vestit bătrânilor, şi venind aceia către dânsul, au zis: «Avva, a venit fratele la sfinţia ta ca să se folosească, de ce dar nu-i zici lui să facă ceva?». Şi a răspuns lor bătrânul: «Au doară începător de obşte (egumen) sunt eu, ca să poruncesc lui? Eu cu adevărat nimic nu-i zic lui, iar de voieşte, ceea ce mă vede pe mine făcând, să facă şi el». Deci de atunci, apucam mai-nainte şi făceam orice voia bătrânul să facă. Iar el, orice făcea, tăcând făcea. Şi aceasta m-a învăţat pe mine: să fac toată treaba tăcând".

4. PovesteaAvva Petru că întru atâta nerăutate trecea Avva Macarie către toţi fraţii, încât îi ziceau lui unii: „Pentru ce te faci pe sine-ţi aşa?". Iar el răspundea: „Doisprezece ani am slujit Hristosului meu ca să-mi dăruiască darul acesta, iar acum, voi mă sfătuiţi a-l lepăda pe dânsul?".

5. Zis-a Avva Pimen: „Dacă pe tine te vei prosti [defăima], vei avea odihnă în orice loc vei şedea".

6. Se spunea despre Avva Petru şi Avva Epimah că erau tovarăşi în Raith. Iar mâncând ei la biserică, i-au silit pe ei să intre la masa bătrânilor, şi, cu multă osteneală, a mers doar Avva Petru. Şi dacă s-a sculat, i-a zis lui Avva Epimah: „Cum ai cutezat a intra la masa bătrânilor?". Zis-a lui Avva Petru: „De aş fi şezut cu voi, fraţii voiau ca pe un bătrân a mă îndemna a blagoslovi întâi, şi ca un mai mare decât voi aveam a fi, iar acum, mergând aproape de Părinţi, şi mai mic decât toţi eram şi mai smerit cu cugetul".

7. Petru, preotul celor din locul ce se cheamă Dia, dacă cândva se ruga cu cineva, fiindcă pentru preoţie era silit a sta înainte cu smerita cugetare, dinapoia lor sta, mărturisindu-se, precum se scrie în viaţa lui Antonie. Şi aceasta o făcea, pe nimeni mâhnind.

8. Zis-a un stareţ: „Sau fugind, fugi de oameni, sau batjocorind, batjocoreşte lumea nebun pe tine în multe ori făcându-te".

VI.

A lui Avva Casian

1. Un tânăr din lume, fiind slăvit şi bogat, din părinţi slăviţi, încă şi întru cetirile cele dăscăleşti fiind iscusit, părăsind pe al său părinte şi toată slava cea multă lumească, către viaţa călugărească s-a pornit; iar spre cercarea credinţei şi ispitirea smereniei lui, i-a 16

16 Veche mănăstire din Peninsula Sinai.

263

poruncit lui stareţul ca, zece coşniţe luând la umăr, întru a sa cetate să le vândă, dar nu pe toate deodată, ci câte una să le vândă, pe care lucru acela cu toată răbdarea şi smerenia l-a împlinit. Punând pe umerele sale coşniţele, şi vânzându-le pe acestea câte una, nicidecum nu se ruşina de simplitatea lucrului şi strălucirea neamului sau de vânzarea părută de necinste; căci el se sârguia a se arăta pe sine următor smereniei lui Hristos.

2. Văzut-am încă şi pe un altul oarecare din Părinţi, adică pe Avva Pinufie, bărbat împodobit cu toate bunătăţile, care era stareţ al unei chinovii (obşti) mari ce se afla în Egipt, aproape de cetatea Panefo.

Acesta, văzându-se pe sine de toţi cinstit şi slăvit pentru cuvioasa lui petrecere, pentru bătrâneţe şi pentru egumenie, şi neputând a se iscusi pe sine la izvodirile smeritei cugetări, cu care dintru-nceput se nevoia pentru a lui multdorită supunere, pe ascuns fugind dintru a sa obşte, s-a depărtat singur întru cele mai depărtate părţi ale Tebaidei. Şi lepădând portul cel călugăresc, şi îmbrăcându-se cu hainele mireneşti socotind întru aceasta să se ascundă pe sine cine este, dar şi pentru mulţimea fraţilor şi pentru a se depărta mult de locul său cel de obşte s-a dus în obştea Tavenisioţilor.

Deci, în multe zile rugându-se a fi primit, pentru răbdarea şi îngăduinţa sa a fost mai pe urmă primit de stareţ, care i-a dat lui, ca unui bătrân ce era, împreună şi altui frate, grija şi lucrul grădinii, la nimic altceva nefiind de vreo treabă. Acestui frate supunându-se el, pe multdorita lui smerenie şi ascultare o săvârşea. Şi nu numai cu această slujbă se îndestula, ci câte lucruri altora li se păreau a fi grele, el cu osârdie le făcea.

Deci, petrecând el aşa ascuns vreme de trei ani, şi ucenicii lui căutându-l prin tot Egiptul, abia a fost cunoscut de un frate ce venea pe acolo; pe care văzându-l şi cunoscând chipul feţei lui, şi încă îndoindu-se, se ispitea ca şi glasul să-l audă. Căci nu se încredinţa numai din vedere, de vreme ce vedea pe un bărbat bătrân ca acesta sapa ştiind-o şi pământul lucrându-l, şi gunoi pe umerele sale ducând şi la rădăcinile verdeţurilor punând...

Şi sunetul glasului cu dinadinsul cercându-l, a putut să priceapă cu dinadinsul cine e, şi aruncându-se pe sine înaintea picioarelor lui, prea mare spaimă pricinuia celor de faţă, pentru că a făcut aceasta unui om care la dânşii era începător, şi ca unuia care nu de demult a părăsit lumea, şi cel mai de pe urmă se socotea. încă mai vârtos s-au spăimântat când au aflat numele acestuia, care mai-nainte de aceasta era cunoscut, mare la dânşii se auzea17, şi cereau iertăciune că, pe dânsul necunoscându-l, cu cei de pe urmă l-au rânduit. Şi rugând ei pe dânsul mult, întru a sa obşte l-au trimis, nevrând el. Şi mult s-a tânguit că nu i-a fost îngăduit a-şi isprăvi cea iubită a lui smerenie şi ascultare.

Deci petrecând puţină vreme întru a sa mănăstire, şi iarăşi înfocându-se cu dorul smereniei şi al supunerii, pândind vreme, noaptea a fugit, dar nu încă în Tebaida, ci în ţară străină şi nemernică [de pribegie]. Că, intrând în corabie, a venit în părţile Palestinei, nădăjduind că acolo se va ascunde desăvârşit. Şi venind în mănăstirea cea aproape de peştera unde Stăpânul Hristos S-a născut din Fecioară, a fost primit. întâmplându-se ca eu să petrec pe acolo (zice Casian), nici întru aceea n-a putut să se ascundă multă vreme, după stăpânescul glas ce zice: Nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stând (Matei 5:14).

Că venind fraţii din părţile Egiptului spre închinare la sfintele locuri, şi cunoscându-l pe dânsul, cu multe rugăminţi şi rugăciuni şi tânguiri plecându-l, l-au dus iarăşi întru a sa obşte. Cu acest sfânt bărbat am petrecut şi eu în Egipt puţină vreme.

VII

A lui Avva Isaac

Micşorează-te pe sine-ţi întru toate către tot omul, şi te vei înălţa deasupra stăpânitorilor veacului acestuia; defaimă-te pe sine-ţi, şi vei vedea slava lui Dumnezeu întru

17 Care nume, înaintevreme, când era pomenit pe buzele celorlalţi, cu multă cinste era grăit şi împodobit.

264

sine-ţi; că unde răsare smerenia, acolo izvorăşte slava lui Dumnezeu. Dacă întru arătare, defăimat te vei nevoi a fi, Dumnezeu te va face să fii slăvit de toţi oamenii; iar dacă întru inima ta vei avea smerenie, întru inima ta îţi va arăta Dumnezeu slava Lui. Fii ne defăimat întru dreptatea ta; sârguieşte-te a fi defăimat, şi de cinstea lui Dumnezeu te vei sătura; urăşte cinstea, ca să fii cinstit. Cel ce aleargă înaintea cinstei, fuge înaintea lui, iar cel ce fuge de dânsa, aceasta îl goneşte pe dânsul18 şi propovăduitoare a smereniei lui se face tuturor oamenilor. De te vei defăima pe sine-ţi, ca să te cinsteşti, Dumnezeu arătat te face; iar dacă pentru Dumnezeu întru adevăr pe sine-ţi te defaimi, Dumnezeu va porunci tuturor zidirilor Lui să te laude, şi vor deschide înaintea ta uşa slavei Ziditorului tău, şi te vor lăuda19; că tu, în adevăr, după

18 Cine umblă să câştige cinste de la oameni, aceasta va fugi neîncetat înaintea lui, el amăgindu-se ca doar-doar o va prinde cumva; iar cel ce fuge de dânsa este urmărit neîncetat de ea, care cinste îl poate uşor lipsi de cinstea lui Dumnezeu. Acest paradox îl vor înţelege deplin numai cei ce fug de cinstea lumească, căutând numai pe Dumnezeu. Dar zicerea aceasta nu e neapărat un îndemn de a lepăda orice vorbă bună pe care ne-ar spune-o cineva despre vreo ispravă a noastră. Deşi această vorbă bună sau laudă ne poate umple de cele mai multe ori de mândrie, ea poate fi totodată din rânduială Dumnezeiască şi o confirmare a calităţii faptei bune săvârşite, dar mai ales un îndemn de a săvârşi fapte tot mai bune, căci Dumnezeu voieşte ca niciodată să nu rămânem la vreo treaptă anume de desăvârşire (măcar că în desăvârşire treptele sunt nenumărate, în ciuda clasificărilor). Orice slăvire lumească e limitată; ea nu ne introduce în slava cea veşnică a lui Dumnezeu, ea o poate doar vădi pe aceasta. Toate sunt pline de slava Lui şi toate se fac pentru slava Lui, căci El le rânduieşte pe toate, şi deci din puterea Lui se fac toate; şi atunci, unde mai încape slava lumească? Slava sau lauda lumească e cel mult un îndemn de sporire în fapte bune. înainte de a-l lăuda pe cineva pentru ceva (ca îndemn la o sporire mai desăvârşită), este trebuinţă de o împreună-aducere de laudă lui Dumnezeu, căci cu slava şi pentru slava Lui s-au făcut şi se fac toate. Dacă primim sau aducem laudă cuiva, să socotim deci dacă laudele primite sau date au vreo finalitate în slăvirea lui Dumnezeu sau dacă sunt săvârşite spre slava lui Dumnezeu. Această idee este arătată de altfel mai departe. Sfântul Isaac arată toate acestea prin metafora fugii, folosită de câteva ori şi de Apostolul Pavel (cf. Filip. 3: 12; 1 Cor. 9: 24 etc.). După aceştia, toată viaţa ar fi astfel o „fugă” tensionată către împărăţia lui Dumnezeu.

19 Aceasta se arată cu prisosinţă în viaţa sfinţilor: în jurul acestora, toată „frunza şi iarba” şi toată suflarea se pleacă, cu nimic vătămându-i, ci dimpotrivă, cu voia lui Dumnezeu, oferă toate cele de trebuinţă, şi aşa, de nimic lipsindu-i pe robii lui Dumnezeu, aceştia toată stricăciunea şi moartea cea semănată în fire o risipesc cu slava cea de la Dumnezeu, încât nu mai au aşa de mare trebuinţă de cele fireşti, trebuincioase trupului.

icoana şi asemănarea Lui eşti. Dar om luminat cu bunătăţile, şi oamenilor simplu arătându-se, şi luminat adică cu viaţa, şi înţelept cu cunoştinţa, şi smerit cu cugetul, cine a văzut?

VIII.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Cum se poate face cineva nebun pentru Domnul?". Răspuns-a stareţul: „Un copil era într-o obşte, şi a fost dat unui bătrân nevoitor ca să-l crească bine şi să-l înveţe frica lui Dumnezeu. Şi zicea bătrânul copilului: «Fiule, când te va ocărî cineva, de bine grăieşte-l pe dânsul, şi când vei şedea la masă, mănâncă cele proaste, şi lasă cele bune; şi când ţi se pune înainte să alegi haină, las-o pe cea bună, şi ia-o pe cea proastă». Zisu-i-a lui copilul: «Oare nebun sunt eu, Avva, de îmi zici mie să fac acestea?». Zis-a bătrânul: «Fiule, pentru aceasta îţi zic ţie să faci acestea, ca să te faci nebun pentru Domnul, şi astfel te va înţelepţi pe tine Domnul»". Şi iată că a arătat bătrânul ce trebuie a face cineva pentru a fi nebun pentru Domnul.

2. Spunea Avva Daniil despre Avva Dula că întâi a şezut în Chinovie 40 de ani; apoi în Schit s-a liniştit, şi a fost socotit între Părinţii cei mari. Şi mai spunea acesta că: „în multe feluri ispitindu-mă, am aflat că în chinovii, mai mult decât cei ce se liniştesc în Schit, mai vârtos şi mai degrab sporesc în lucrarea bunătăţilor, dacă vor întrebuinţa supunerea din inimă adevărată.

Că un frate era în obşte, simplu la schimă şi defăimat mai mult decât toţi cei ce erau într-însa, iar cu mintea, mare şi cinstit. Acesta, de toţi ocărându-se şi batjocorindu-se, încă de multe ori şi

265

bătându-se fără dreptate, nici unuia neaducându-i vină. Iar un alt oarecare din fraţii cei de acolo, de diavolul fiind îndemnat, sfinţitele vase cele din biserică le-a furat pe ascuns de toţi.

Apoi, cercetare făcându-se pentru cele furate, toţi puneau vina asupra fratelui celui ce se defaimă pe sine; şi pe acela din prepus îl osândeau că a lucrat furarea. Iar acela zicând că nu ştie nicidecum despre lucrul acela, cu porunca proestosului, schima de pe dânsul i s-a luat; şi în fiare băgându-l, l-a dat iconomului lavrei spre cercetare; care şi cu vine de bou bătându-l din destul, şi la alte cazne dându-l, dacă a văzut că nimic n-a mărturisit, ci deopotrivă pe necunoştinţa lucrului celui făcut arătată înainte punând-o, l-a trimis pe acesta la dregătorul oraşului, ca mai mult De acesta să se pedepsească; iar el, toate felurile de cazne către dânsul arătând, şi cu foc cărnurile lui arzându-le, şi la flămânzire de multe zile, şi la temniţă întunecoasă şi sugrumăcioasă dându-l pe bărbat, dacă l-a aflat că de furarea de cele sfinte se lepăda, cu învoiala proestosului şi a fraţilor pe dânsul la moarte l-a osândit, după rânduiala legii. Căci pedeapsa pentru furarea de cele sfinte e moartea; deci îl duceau ca să i se taie capul.

Iar văzând fratele cel ce furase cele sfinte şi durându-l la suflet, apropiindu-se de Avva, a zis: „M-am înştiinţat că s-au furat sfinţitele vase, pentru aceea sârguieşte-te a nu se tăia capul fratelui". Iar el a vestit stăpânitorului, şi slobozindu-se fratele, a venit în obşte; şi trecând trei zile, s-a dus către Domnul, dându-şi sufletul întru rugăciune şi cădere în genunchi. Şi venind toţi cei ai mănăstirii, şi aflând trupul aşa zăcând în metanie [pocăinţă], l-au luat şi l-au adus în biserică, ca acolo să se aşeze. Şi lovind în toacă, s-a adunat toată Lavra; şi toţi alergau la trup, vrând fiecare a lua o parte din haine sau din păr pentru darul blagosloveniei.

Iar Avva, temându-se ca nu cumva şi trupul să-l rupă, în altar pe acesta băgându-l, l-a încuiat cu cheia înăuntru, aşteptând să vină Avva al Lavrei. Iar după puţină vreme venind şi acela, au aprins toţi lumânări; şi aprinzând tămâie, căuta a scoate trupul din altar, iar proestosul mănăstirii se silea degrab a deschide. Iar deschizând acela, şi intrând împreună cu mulţi alţii, hainele şi încălţămintele celui dus le-au aflat, dar trupul nu era nicăieri. Toţi au început a slăvi pe Dumnezeu şi a striga unii către alţii cu lacrimi şi a zice: „Vedeţi, fraţilor, ce ne soleşte nouă îndelunga-răbdare şi smerenia?"

Să ne nevoim dar şi noi a răbda ispită şi defăimare pentru Domnul, şi vom fi slăviţi şi cinstiţi, şi împreună cu Dânsul vom împărăţi în veci.

3. Pa vel, oarecine cu numele, vestit cu dregătoria, având femeie şi fii şi bogăţie multă, a voit a se face călugăr; şi chemând pe femeia sa şi pe fii, le-a spus lor scopul său; şi i-a aflat şi pe dânşii râvnitori spre aceasta, şi de viaţa călugărească dorind deopotrivă cu dânsul. Şi le-a zis lor: „Dacă cu adevărat voiţi a vă folosi, vă voi vinde în mănăstire ca pe nişte robi". Iar ei şi aceasta cu bucurie au primit.

Deci, luând pe femeia sa, cu port prost şi îmbrăcată cu haine de roabă, şi partea ceea ce i se cuvenea ei din lucruri, s-au dus împreună într-o mănăstire de femei şi o a dat pe dânsa egumenului pentru a fi roabă în mănăstire, dând împreună cu dânsa şi lucrurile. Aşijderea şi pe copiii săi ducându-i în altă mănăstire, i-a dat egumenului ca pe nişte robi, împreună şi lucrurile ce li se cădea lor. Iar mai pe urmă mergând şi el într-altă mănăstire, a făcut asemenea, şi ca pe un rob s-a vândut pe sine-şi. Apoi a zis egumenului: „De porunceşti, voiesc a intra singur în biserică". Iar el, dându-i voie, a intrat. Şi uşile fiind încuiate, ridicându-şi mâinile, a strigat, zicând: „Dumnezeule, tu cunoşti că din toată inima m-am apropiat de Tine". Şi i-a venit lui glas, zicând: „Şi Eu am cunoscut, şi cu toată inima te-am primit!". Şi petrecând în obşte vreme multă, şi ca un rob, toată proasta slujbă făcând, şi dedesubtul tuturor făcându-se, s-a înălţat de Dumnezeu pentru smerenia lui; şi după ce s-a sfârşit, mormântul lui a izvorât mir, şi multe minuni şi semne s-au făcut de la dânsul.

266

IX.

Despre Eufrosin Bucătarul20

Într-o obşte oarecare era un frate, tânăr cu vârsta, Eufrosin cu numele; şi slujea fraţilor la bucătărie, şi nu mulţi îl cunoşteau; cu cea deasă şi către cenuşă şi funingine petrecere, strălucirea bunătăţii sale acoperind-o. Pentru că de-a pururea era pârlit şi feştelit, râs şi jucărie era celor mai lenevoşi dintre fraţi, care şi cu imputări, şi cu ocări, şi cu batjocoriri totdeauna îl spălau, iar prostimea îmbrăcămintei şi blândeţea feţei lui, şi tăcerea, şi nerăutatea lui fără sfială le luau ca pricină de a-l lua pe dânsul în râs, chiar şi pentru a-l bate. Iar acela, unele ca acestea de la mulţi în fiecare ceas auzind şi pătimind, suferea vitejeşte, nimănui niciodată împotrivă grăind, sau băgând vină, sau posomorându-se pentru cele ce fără dreptate se ocăra sau se şi bătea.

Deci egumenul mănăstirii aceea, întru toate după Dumnezeu vieţuind, şi pentru aceea cu multă aprindere întru Dumnezeu îmbogăţindu-se, s-a supărat odată de un gând ca acesta: a dorit să cunoască cine din mănăstire şi din turma lui cu fapta bună întrecea pe ceilalţi fraţi şi este întru cele după Dumnezeu decât ceilalţi mai deosebit. Şi mult supărându-se de un gând ca acesta, s-a rugat lui Dumnezeu dorirea lui a se isprăvi cu lucrul şi a se descoperi lui acela ce între fraţi pe întâietăţile faptei bune le poartă21.

Deci rugându-se el noaptea deosebi, se făcu întru uimire22 şi se răpi întru oarecare loc, nepovestită veselie şi dulceaţă având locul; căci cu mireasmă minunată oareşicare era suflându-se, şi cu tot felul de pomi peste tot împodobiţi. Iar roadele acestora cu nici unul de la noi nu era asemenea, ci, cu frumuseţea şi cu mărimea, cu mult de acestea se deosebea, biruind toată povestirea omenească. Şi apă prealimpede pe sub copaci curgea,

20 Cuvios din Alexandria (Egipt), prăznuit de Biserică la 11 septembrie.

21 Pe cel ce este primul între cei ce-au adunat fapte bune, pe cel întâiulmai sporit în fapte bune.

22 Căzu în extaz, în vedenie duhovnicească.

şi cu totul limpede era, şi cu totul minunată era vederea şi frumuseţea locului.

Iar cel ce le vedea pe acestea mulţumea lui Dumnezeu, Pricinuitorul de bunătăţi, şi pe sine se fericea, ca cel ce s-a învrednicit de o cinste ca aceasta. Apoi poftind din acele minunate roade, s-a repezit a lua dintr-însele, la înălţime împreună cu ramurile ridicându-se ele. Iar dacă de multe ori aceasta înainte punând-o [adică pofta] şi apucându-se, asemenea cu mâinile deşarte sub copaci rămânea.

Şi a văzut pe acel tânăr frate, cu numele Eufrosin (adică al veseliei), întru acel preaveselitor rai, înaintea lui mergând, şi îndulcirea tuturor de acolo îndestulată având-o: plecându-se lui ramurile, şi împărtăşirea roadelor celor dintr-însele gata o dădea, din cele ce voia. înspăimântându-se dar de preaslăvita minune, a zis către dânsul: „Fiule Eufrosine, cine te-a adus aici, şi a petrece ţi-a dat voie?". Iar el, cu faţă zâmbită, a zis către dânsul: „O, părinte, îndulcirea şi stăpânirea bunătăţilor acestora ce le vezi, Iubitorul de oameni singur mie mi-a încredinţat". Iar părintele i-a zis: „Şi nu poţi să-mi dai măcar unul din acestea?". Zis-a acela: „Ia, părinte, câte voieşti!". Şi părintele iar: „Nu, fiule, zice, că de multe ori voind a face aceasta n-am putut". Iar Eufrosin apropiindu-se cu îndrăzneală de unul din pomii de acolo, şi din roadele cele dintr-însul luând cu mâna şi erau mere, minunate foarte, şi la vedere şi la mireasmă i-a dat stareţului trei dintr-acestea. Iar el, cu bucurie primindu-le, din vedenie întru sine îndată s-a întors.

Şi, întru adevăr, a aflat într-ale sale mâini acele trei mere. Şi înfiorându-se tot, şi cutremurat făcându-se, a poruncit ca îndată să se bată toaca, şi atunci împreună cu fraţii, laudele cele de dimineaţă de săvârşindu-le, s-a liniştit, nimănui nimic zicând din cele ce a văzut. Iar vremea Dumnezeieştii Liturghii stând de faţă, şi fraţii în biserică adunându-se, slujind el, şi împreună cu fraţii Dumnezeiasca Liturghie săvârşind, după împlinire, înaintea jertfelnicului stând, încă cu sfinţita podoabă fiind îmbrăcat, a poruncit a se chema fratele Eufrosin. Iar unii dintre fraţi, la bucătărie

267

alergând, l-au adus degrab şi înaintea proestosului l-au pus, peste tot fiind plin de cenuşa bucătăriei, şi de murdărie plin, şi hainele şi faţa. Şi a zis către dânsul părintele: „Unde petreci, Fiule, întru această noapte?". Iar el, în pământ căutând, nicidecum nimic n-a răspuns. Iar proestosul, mult întinzând întrebarea şi a răspunde silindu-l, lăcrămat făcându-se tânărul, cu blând şi sfiit glas către dânsul a răspuns: „Nu ştii, o, părinte, unde petrecem amândoi?". Atunci, cu înfiorarea fiind ţinut stareţul, acele trei mere îndată scoţându-le, a zis: „Le cunoşti pe acestea?". Iar el zice: „Da, părinte, că ştii doar că ţi le-am dat, de tine fiind poruncit". Şi a zis către dânsul părintele înaintea tuturor: „Fericit eşti, fiule Eufrosine, învrednicindu-te unor bunătăţi ca acestea; şi pentru aceea mă rog ca tu să fii înainte-stătător al ticălosului meu suflet"; şi a povestit fraţilor pe rând cele ce a văzut în vedenie. Iar după povestire, a căzut la picioarele lui Eufrosin, iar acela, scârbindu-se foarte pentru cea făcută, şi ca şi cum prea cumplit ar fi pătimit, aşa se mângâia pentru covârşirea cinstei, şi cu jeluiri pe sine se tulbura23. Iar după aceasta, proestosul, apucându-l pe dânsul de mână, în altar l-a băgat; şi bucăţind acele trei mere într-un vas sfinţit, tuturor fraţilor dintru acelea a dat; iar tânărul, nesuferind cinstitele cele de la toţi şi laudele, ieşind pe ascuns din mănăstire, nearătat s-a făcut; laudele cele de la oameni, ocări şi vătămări ale sufletului ştiindu-le, pentru aceasta departe de dânsele a dorit a fi, şi înţelepţeşte şi cu adevărat cele ale mântuirii le-a ales.

23 Se tulbura şi se scârbea de slava cea de la oameni.

268

PRICINA a doua

Că defăimarea pe smerenie, iar cinstea pe mândrie le pricinuieşte, pentru aceea şi cei smerit-cugetători, defăimaţi fiind, se bucură, iar cinstiţi fiind, se mâhnesc.

I.

A lui Grigorie Dialogul

Constantin, oarecine cu numele, bărbat preacucernic, aproape de cetatea Angonurilor24 locuind, slujea în biserica întâiului Mucenic Ştefan. Odată, lipsindu-i lui untuldelemn, neavând de unde să gătească candelele, cu apă pe dânsele umplându-le şi, după obicei, punând fitil în fiecare, s-a aprins foc. Şi aşa, apa s-a aprins în candele ca şi untuldelemn. Despre un bărbat ca acesta, ascultă şi ce fel de smerenie avea, că vestea despre dânsul alerga până în depărtări, pentru puterile (tămăduirile) pe care le lucra Dumnezeu printr-însul. Şi mulţi din felurite locuri alergau ca să-l vadă. Un ţăran de departe veni şi el ca pe dânsul să-l vadă.

S-a întâmplat atunci ca Sfântul, pe un scaun cu patru picioare stând, să gătească candelele; şi foarte mic era de stat, şi uscat la trup, şi urât la chip. Deci ţăranul, cerând a i se arăta lui cu dinadinsul cine e preacucernicul bărbat Constantin, cei de faţă au arătat ţăranului pe acela. Iar el, ca cel ce fapta bună din gătirea trupului o hotăra, văzându-l pe el aşa mic şi uscăţiv, socotea întru sine că acela nu era Constantin, pe care prin veste mare îl auzea a fi.

Iar dacă de la mulţi s-a înştiinţat că nu altul, ci acela este cu adevărat cucernicul Constantin, din port şi din chipul trupului de dânsul îngreţoşându-se şi în râs luându-l, a zis: „Eu, om aşteptam a vedea, iar acesta, dintr-ale omului nu are nimic". Deci aceasta auzind-o omul lui Dumnezeu, candelele lăsând, degrab spre sărutarea ţăranului a alergat, şi îmbrăţişându-l, a început a-l săruta pe acesta cu drag şi mult a-i

24 Mai exact, Ancona, veche provincie din Italia.

mulţumi, că pentru dânsul aşa a judecat; şi-i zicea lui: „Numai tu singur ai ochii deschişi spre mine".

Deci pricepe, Petre, câtă smerenie avea acel minunat bărbat, care pe lucrătorul de pământ, cel ce se îngreţoşa de dânsul, mai mult l-a iubit; pentru că aşezarea cea ascunsă înlăuntrul fiecăruia o cearcă ocara cea adusă dinafară. Că precum trufaşii întru cinstiri, aşa smeriţii întru necinstiri şi defăimări se bucură, şi mai vârtos se veselesc dacă înaintea ochilor multora necinstirile le pătimesc. Că, defăimaţi fiind, atunci pe a lor judecată, pe care întru sine-şi o aveau, adevărată a fi o cred: că în ce fel pe sine se aveau, într-acest fel şi la oameni s-au socotit.

II.

Din viaţa Cuviosului Efrem

Minunatul Efrem, lângă alte ale lui fapte bune, şi aceasta avea, adică către laude foarte cu sfială se afla, iar pe cei ce îl lăudau pe dânsul, nu numai că nu-i primea, ci şi se sârguia ca nici măcar să nu fie văzut de dânşii, precum altul se ruşinează de cei ce-l iau în râs şi îl batjocoresc şi la pământ caută, iar faţa în multe feluri o schimbă, şi cu sudoare subţire asudă, şi desăvârşit fără glas rămâne, căci glasul lui cu ruşinea i se opreşte.

III.

Din viaţa Cuvioasei Singlitichia

Zicea Fericita Singlitichia către cele ce veneau către dânsa: „Precum ceara se topeşte de la faţa focului, aşa sufletul de laude se varsă, şi pe a sa vârtute o leapădă. Şi dimpotrivă, precum răceala, pe ceara cea topită de fierbinţeală, închegată şi strânsă o

269

lucrează, aşa şi ocara şi defăimarea, împreună îl strânge pe suflet şi vârtos îl arată. Că bucuraţi-vă, zice, şi vă veseliţi, când vă vor ocărî pe voi şi vă vor goni şi celelalte (Matei 5:11). Şi într-alt loc: întru necaz m-ai desfătat (Ps. 4:1).

Şi nu numai aceasta, ci şi capul bunătăţilor, adică smerita cugetare, defăimarea prin fire [are putere] a o face mai vârtoasă în suflet. Căci cu adevărat, vine25 ale smeritei cugetări sunt sudălmile, ocările, loviturile, defăimările, adică ca să audă cineva [zicându-i-se] nebun, sărac, prost, slab, nepricopsit în lucruri, necuvântăreţ [iraţional] în grăire, necinstit în chip.

Acestea, şi unele ca acestea, fac tare smerenia. Că acestea şi Domnul nostru le-a auzit şi le-a pătimit: că samarinean pe Dânsul îl numeau zicea şi că are drac; şi chinuit a fost cu loviri şi pălmuit, şi făcător de rău şi înşelător a fost numit. Deci se cuvine şi noi a urma pe această lucrată smerenie; că sunt unii din schimele cele din afară26 care făţărnicesc smerenie, şi dintru aceasta vânează slavă, dar din roade se cunosc că, pe dinafară fiind ocărâţi, n-au suferit, ci, ca nişte şerpi, pe a lor otravă o au borât.

IV.

Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

Minunatul Ioan Patriarhul avea un nepot, Gheorghe cu numele; acesta, ocărât fiind de oarecine din cârciumarii cetăţii, tare a fost muşcat27, şi prea cumplite a suferit. Pricina acesteia era deosebirea de cinste dintre cei doi, în virtutea legăturii sale cu Patriarhul, dar şi cel ce l-a ocărât, care a îndrăznit una ca aceasta. Şi a venit tânărul la fericitul Ioan cu lacrimi şi cu înghesuiala inimii28, ocara plângând-o.

Iar el, văzându-l aşa biruit de patimă, vrând a-l mângâia pe dânsul, de l-ar

25 lit.: tendoane, muşchi; fig. puteri, energii.

26 Ce duc alte feluri de viaţă.

27 Calomniat, tulburat.

28 Cu inima posomorâtă, zdrobită.

întoarce cumva, a zis: „Dar cum a cugetat să deschidă gura asupra ta? Cum au cugetat a ocărî pe preaiubitul meu? Binecuvântat este Domnul, că lucru spre Dânsul voi face, încât toată Alexandria să se minuneze!". Iar dacă l-a văzut pe dânsul, pentru puţin cuvânt venit în fire din scârbă, a zis: „Fiul meu preadorit, dacă voieşti cu adevărurile, ca al meu nepot să fii şi să te numeşti, gândeşte-te că nu numai către ocări nu trebuie a zice ceva, ci, dacă pot spune ceva mai mult, a nu zice nimic nici către bătăi. Căci bunul neam, nu din sânge şi trup se închipuieşte, ci din bunătatea sufletului".

Deci degrab pe mai-marele cârciumarilor chemându-l, cu poruncă i-a poruncit ca de aici înainte de la cel ce l-a ocărât pe nepotul să nu se mai ia niciodată obişnuita dajdie sau altceva din cele date de obicei de dânsul bisericii; pentru care, mirându-se toţi de neasemuita nerăutate a bărbatului, au priceput că aceasta este pedeapsa de care se miră toată Alexandria.

V.

Din povestirea călătoriilor Sfântului Ioan Bogoslovul [Cuvântătorul de Dumnezeu]

Apostolul Ioan, izbăvindu-se din acea înfricoşată spargere de corabie, după patruzeci de zile, şi după ce marea l-a clocotit afară aproape de Efes, dacă m-a aflat şi pe mine, pe Prohor, stând pe ţărmurile acelea, precum mai-nainte de sfărâmarea corăbiei mi-a poruncit, îmbrăţişându-mă, a mulţumit lui Dumnezeu, apoi, luându-mă alături de el, am intrat în Efes şi am poposit în locul ce se cheamă al Artemidei, unde era şi o baie, a unui oarecare Dioscorid, fruntaş al cetăţii. Şi mi-a zis Ioan: „Fiule Prohore, ia aminte ca nimeni din cetatea aceasta să nu cunoască cine suntem şi pentru care pricină am venit aici, până când Domnul ne va descoperi pe noi şi vom avea îndrăzneală".

Grăind el acestea, a stătut de faţă Romana, femeia cea fudulă de sub

270

stăpânirea lui Dioscorid, care făcea purtare de grijă băii acestuia; de care femeie, pentru multa ei cruzime, toţi fugeau. Pe când aceasta purta de grijă de feredeu29, ne-a văzut pe noi. Şi socotind ea din prostimea portului că suntem lipsiţi de pâine, voind a ne face îndemânateci la baia aceea, şi că, pentru neavere, nici simbrie mare nu vom cere, îndată a zis către Ioan: „Omule, de unde sunteţi? Şi din ce lege?". Iar Ioan a zis: „Din pământ străin suntem, iudei de fel, creştini după dar, din înecarea corăbiei acum izbăvindu-ne". Iar ea a zis către dânsul: „Voieşti tu adică a-mi arde cuptorul feredeului, iar tovarăşul tău, lucrul cel dinăuntru a-l săvârşi?". Şi Ioan s-a făgăduit.

Deci ne-a băgat pe noi în feredeu, şi la acele lucruri ne-a rânduit; şi ne dădea nouă spre hrană trei litre de pâine şi 4 bănişori pe zi. Iar în a patra zi a petrecerii noastre acolo, aflându-se Ioan oarecum nemeşteşugos la lucrul cuptorului, a greşit măsura arderii. Iar venind Romana, şi pricepând aceasta, fără de ruşine cu mâna ei l-a bătut pe Ioan, şi de pământ trântindu-l, îl ocăra strigând: „Calicule, fugarule din cetate, rău norocitule, surghiunitule, de nici o treabă putând a fi, pentru ce ai intrat sub grija unui lucru ca acesta? Nătâng eşti, precum se vede. Eu voi vădi măiestriile tale, de acum Romanei să slujeşti, celei vestite până la Roma; de acum înainte, rob al meu eşti. Să nu ţi să pară că vei scăpa de mâinile doamnei tale, care cu lesnire te poate prinde; iar dacă vreodată vei cuteza a face aceasta şi rău a socoti, schimbă-ţi socoteala ta cea cu rău nărav. Şi precum la trebuinţa hranei cu dulceaţă iei aminte, aşa să faci şi la lucrul tău, ca nu cumva fără îndurări să fii stricat".

Iar Ioan a zis către dânsa: „Doamnă, lucrul l-am început de curând, neînvăţat fiind mai-nainte la acesta, iar vremea, încredinţând iscusinţa, îmi va dărui şi îndemânare". [Auzind] acestea, femeia s-a dus. Iar mie, foarte grea ceaţă a mâhnirii mi-a căzut pentru aceste înghesuiri şi obrăzniciri ce aşa de năprasnă le pătimi Ioan, mai vârtos

29 Loc public pentru îmbăiere.

pentru aceea că nici patru zile n-apucarăm a petrece noi în locul acela...

Dar cunoscând Ioan cu Duhul, a zis către mine: „Fiule Prohore, îndoindu-se gândul meu atunci când mi s-a însortit Asia, ştii în ce fel de înecare am căzut, şi nu numai noi, ci şi cei din corabie, ce nu erau vinovaţi de vreo pricină, căci din osânda mea s-au împărtăşit, spărgându-se corabia şi cu ei, măcar că deşi cu pronia lui Dumnezeu au scăpat; şi cum am făcut patruzeci de zile în mare, pedepsindu-mă a mă supune lui Dumnezeu mai vârtos decât gândurilor oamenilor, până când Dumnezeu, prin ale Sale milostiviri plecându-Se, m-a dat la uscat. Deci acestea ştiindu-le tu, nu a slăbi, ci trebuie a mulţumi pentru ispite. Dar nu trebuie a socoti ispită înfiorătoarele îngroziri ale unei femei; deci du-te la lucrul cel încredinţat ţie şi-l fă cu toată osârdia; că Domnul nostru Iisus Hristos, Făcătorul tuturor, nouă făcându-Se pildă şi chip, şi pe câştigul răbdării arătându-l, a zis: întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21:19).

Cu nişte cuvinte ca acestea, patima scârbei30 scoţând, m-a mângâiat. Iar a doua zi a venit Romana şi a zis lui Ioan: „Multe am asupra ta: se zice că la lucrul tău nu iei aminte, şi cum că cu rea voire îl faci pe acesta, ca să te slobozesc. Dar în zadar cugeţi acestea şi asupra capului tău meşteşugeşti31, că, dacă cu adevărat voi cunoaşte că acestea se vor afla aşa, nici unul din mădularele tale nu-l voi lăsa întreg, ci de îndată pe toate le voi sfărâma, şi desăvârşit le voi netrebnici".

La aceasta Ioan n-a răspuns. Iar ea, fricoasă mai vârtos, şi blândeţea şi liniştirea lui Ioan socotind-o mojicească, mai cu asprime către dânsul se purta, îngrozindu-l şi zicând: „Nu eşti tu al meu rob rău, îndărătnicule? Ce zici? Nu mărturiseşti pe a ta stare? Răspunde-mi!". Şi Ioan a zis: „Adevărat, robi suntem, eu şi cel împreună cu mine, Prohor". Iar ea, apucând aceste graiuri, îndată a intrat asupra noastră slobozenie şi, de un judecător apropiindu-se,

30 fl ct0uiLao = nehotărârii, lehamitei.

31 În zadar încerci să te îndreptăţeşti.

271

cele ale vicleşugului le grăia, zicând: „Doi robi, fiindu-mi lăsaţi de la părinţi, au fugit de mulţi ani, ale căror zapise de cumpărare iată, împreună cu vremea le-am pierdut, au venit acum la mine şi mărturisesc că sunt robi ai mei". Poţi oare a face alte zapise?" Iar Judecătorul a zis: „Dacă robi ai tăi de la moşi vor mărturisi a fi înainte, pot face aceasta".

Iar Ioan, cunoscând aceasta cu Duhul, a zis către mine: „Fiule Prohore, să ştii că femeia aceasta cere de la noi mărturisire în scris, robi ai ei a fi meşteşugind, şi cu mărturii vrând a întări aceasta înaintea judecătorului. Deci tu să nu ai scârbă în inima ta pentru aceasta, ci mai vârtos te bucură, că prin aceasta Se va proslăvi Dumnezeu, şi degrab va arăta ai Cui chip suntem".

Acestea grăind Ioan, iată, a intrat Romana şi, luând de mână pe Ioan, a început a-l pălmui şi a zice: „Robule rău, pentru ce atunci când intră doamna nu o întâmpini şi nu i te închini? Au ţi se pare că eşti slobod?". Şi îndată îl întreba îngrozind: „Nu sunteţi robii mei?". Zis-a ei Ioan: „Şi o dată, şi de două ori am spus ţie că robi suntem". Iar ea îndată către dânsul a zis: „Ai cui robi, rău nărăvealnicule?". Iar el a zis: „Ai cui lucru îl facem". Iar ea a zis: „Cu adevărat, de vreme ce şi lucrul este al nostru, şi voi sunteţi ai noştri". Iar Ioan a zis: „Şi în scris şi nescris mărturisim că suntem robi". Iar ea a zis: „în scris voiesc, înaintea martorilor". Iar el: „Iar de voieşti dar aşa, zice, să nu-ţi pese, ci fă ceea ce ţi se pare".

Atunci, luându-ne pe noi, ne-a dus aproape oareunde de capiştea Artemidei, în loc cu norod, şi înaintea martorilor a făcut înscris din tocmelile noastre. Apoi aşa ne-a adus iarăşi pe fiecare la cel încredinţat lucrului la baie, întru care dintru început un drac pândea pe oameni şi, din cei ce veneau a se spăla acolo, el sugruma câte trei oameni pe an.

Iar Domnos, fiul lui Dioscorid, îngrijindu-se pentru floarea trupului, într-o noapte, fără de vreme a intrat singur să se spele, iar dracul, năvălind fără veste, l-a sugrumat pe acesta. Şi intrând slugile lui şi aflându-l mort, au ieşit plângând şi zicând: „Amar nouă, că domnul nostru a murit! Ce vom face?". Iar Romana, auzind aceasta, rupându-şi învelitura patului şi părul smulgându-şi, plângea, şi tânguindu-se, striga: „Vai mie! Ce voi face? Sau ce voi răspunde domnului meu, Dioscorid, întrebându-mă el pentru aceasta? Poate cumva, căzând, îi va ieşi sufletul, nesuferind greutatea auzirii; că unul-născut era Domnos, domnul meu. Dar, o, mare Artemidă a Efesenilor, ajută!"

Acestea şi mai mult decât acestea zicând, îşi tăia braţele sale şi faţa îşi bătea; iar Ioan, de la al său lucru ieşind, a zis către mine: „Fiule, ce este ceea ce se vesteşte, şi ce a păţit femeia?". Iar Romana, dacă ne-a văzut pe noi vorbind unul cu altul, alergând a apucat pe Ioan, zicând: „Vrăjitorule, aflatu-s-au vrăjile tale pe care le făceai, că din ziua în care ai intrat aici, şi dumnezeoaia [zeiţa] noastră ne-a părăsit. Deci sau înviază pe fiul domnului meu, sau sufletul tău în ceasul acesta îl despart de la trupul tău". Zis-a ei Ioan: „Doamnă, care este scârba ta? Vesteşte-mi!". Iar ea, cu cea de pe urmă scârbă fiind cuprinsă, a ridicat mâna şi a pălmuit pe Ioan, zicând: „Robule, şi pentru aceea surghiunitule, toată cetatea Efesului, iată, a cunoscut ceea ce se făcu, iar tu întrebi ca şi cum n-ai fi ştiut? Fiul domnului meu, Dioscorid, a murit în baie".

Auzind Ioan acestea, vesel oareşicum mie deodată s-a văzut făcându-se; şi depărtându-se puţin spre rugăciune, a intrat în baie şi, pe necuratul drac gonindu-l de acolo, a băgat sufletul copilului înlăuntrul trupului, şi, luându-l de mână, l-a scos păşind afară. Şi a zis către Romana: „Ia pe fiul domnului tău, viu, şi nu fi cumplită". Iar ea, văzând ceea ce se făcu, s-a spăimântat şi, căzând la picioarele lui Ioan, se ruga lui ca să i se ierte cele cumplite ce spre dânsul a lucrat. Iar el a zis: „Femeie, crede în Domnul nostru Iisus Hristos, al Cărui ucenic şi Apostol sunt eu, şi acestea toate se vor ierta ţie". Iar ea a zis: „Cred, omule al lui Dumnezeu, de acum tuturor celor ce vor ieşi din gura ta".

Iar între acestea alergând oarecare din slugile lui Dioscorid, i-a vestit lui pentru moartea fiului său. Iar el, cu lucrul cel neaşteptat al primejdiei, ca cu o sabie fiind rănit, îndată căzând, i-a ieşit sufletul. Iar Ioan,

272

înştiinţându-se de aceasta, venind, l-a sculat şi pe dânsul, şi toţi pe dânşii crezând, i-a botezat; Mulţi încă şi din ceilalţi Efeseni dintru aceasta la credinţă s-au adăugat.

VI.

Din Pateric

1. Mers-au odată oarecari la Avva Agathon, văzând că are multă dreaptă-socoteală, şi, vrând a-l ispiti pe dânsul până la a-l mânia, i-au zis lui: „Tu eşti Agathon? Auzim despre tine că eşti mândru şi curvar". Iar el a zis: „Adevărat, aşa este". Zis-au lui iarăşi: „Tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul?". Iar el a zis: „Eu sunt". Iar ei iarăşi: „Tu eşti Agathon ereticul?". Şi a răspuns: „Nu sunt eretic". Şi l-au rugat pe dânsul, zicând: „Spune nouă, pentru ce atâtea ţi-am zis ţie, şi ai primit, iar acest cuvânt nu l-ai suferit?". Zis-a lor: „Cele dintâi asupra mea le-am însemnat, că folos este sufletului meu; iar a fi eretic, despărţire este de Dumnezeu". Iar ei, auzind socoteala lui, s-au minunat şi s-au dus folosindu-se.

2. Zis-a un stareţ: „Cel ce laudă pe călugăr îl vinde pe dânsul satanei".

3. Spuneau Părinţii că s-au dat odată în Schit puţine smochine uscate; şi, pentru că erau proaste [stricate], lui Avva Arsenie nu i-au trimis nici una, ca să nu socotească ocară; iar auzind bătrânul, n-a venit la biserică, zicând: „Despărţitu-m-aţi ca să nu-mi daţi mie din blagoslovenia pe care o a trimis Dumnezeu fraţilor, pe care nu eram vrednic a o lua". Şi auzind toţi, s-au folosit de smerenia bătrânului; şi ducându-se preotul, i-a adus lui smochinele, şi l-a adus pe dânsul în adunare cu bucurie.

4. Spuneau despre Avva Ammona că au venit unii să se judece la dânsul; iar bătrânul se făcea nebun. Şi iată, o femeie a stătut aproape de dânsul şi i-a zis: „Acest bătrân, nebunatic este". Şi a auzit-o pe dânsa bătrânul şi, strigând-o, i-a zis: „Câte osteneli m-am ostenit în pustie ca să câştig nebunia aceasta, şi pentru tine să o pierd astăzi? Nicidecum!"

5. Făcându-se odată sobor în chilii pentru un lucru, a grăit Avva Evagrie. Şi i-a zis lui preotul: „Ştim, Avva, că de-ai fi fost în oraşul tău, poate că şi episcop şi cap multora puteai ajunge, iar acum, ca un smerit şezi aici". Iar el, umilindu-se, nu s-a tulburat. Şi clătinând cu capul, i-a zis lui: „Adevărat este, părinte, însă o dată am grăit, iar a doua oară nu voi mai adăuga".

6. Zis-a Avva Ioan Colov: „Poartă a cerului este smerenia, şi Părinţii noştri, prin multe dosădiri bucurându-se, au intrat în cetatea lui Dumnezeu".

7. Acelaşi a zis fratelui său: „Deşi suntem foarte proşti înaintea oamenilor, totuşi să ne bucurăm întru aceasta, ca să ne cinstim înaintea lui Dumnezeu". Acesta era fierbinte cu Duhul. Şi venind oarecine la dânsul, a lăudat lucrul lui (şi era lucrând şirul32), iar el a tăcut. Şi iarăşi acela a pornit cuvânt de laudă pentru lucrul său; şi iarăşi acesta tăcea. Iar dacă şi a treia oară acela l-a lăudat, i-a zis lui Avva Ioan: „De când ai intrat aici, ai lepădat pe Dumnezeu de la mine".

8. Acest Avvă Ioan şedea odată în Schit, şi fraţii împrejurul lui întrebând gândurile sale. Şi i-a zis lui unul din stareţi: „Ioane, ca o curvă împodobindu-se pe sine, aşa eşti, care îşi înmulţeşte ibovnicii ei!". Şi îmbrăţişându-l pe dânsul Avva Ioan, a zis: „Adevăr grăieşti, părinte". Şi după aceasta l-a întrebat pe dânsul oarecare din ucenicii lui, zicând: „Oare nu te-ai tulburat înăuntru, Avvo?". Şi a zis lui: „Nu, ci precum sunt dinafară, aşa sunt şi dinlăuntru".

9. Zis-a Avva Iacov: „Cel lăudat trebuie să-şi socotească păcatele sale şi să se gândească că nu este vrednic de cele zise, şi aşa nu se va lăuda atâta de mult din laude".

10. Se povestea despre Avva Macarie că, dacă ar fi venit vreun frate la dânsul ca la un sfânt stareţ mare cu frica, nimic nu-i grăia lui. Iar dacă cineva din fraţi îi zicea lui, ca defăimându-l pe dânsul: „Avva, oare când erai cămilar şi furai săpun, nu te băteau păzitorii?". Deci, dacă acestea îi zicea lui cineva, îi grăia cu bucurie orice îl întreba".

11. Se spunea despre Avva Moisi că

32 Funia sau împletitura pentru coşniţe.

273

s-a făcut cleric, şi l-au îmbrăcat cu stihar (alb), şi i-a zis lui Arhiepiscopul: „Iată, te făcuşi cu totul alb, Avva Moisi". Iar el a răspuns: „Oare în cele dinafară, sau în cele dinlăuntru, chir Papa33?". Şi vrând Arhiepiscopul a-l ispiti, a zis clericilor: „Când va intra Avva Moisi în altar, goniţi-l pe dânsul, iar apoi urmaţi-l, ca să auziţi ce zice". Şi a intrat stareţul şi l-a gonit, zicând: „Du-te afară, arapule!". Iar el, ieşind, zicea către sine-şi: „Bine ţi-a făcut!". „Piele încenuşată, şi negrule, tu, nefiind om, ce ai cu oamenii?"

12. Zis-a un stareţ: „Cel ce este cinstit sau lăudat mai mult decât îi este vrednicia lui, mult se păgubeşte; iar cel ce nicidecum nu se cinsteşte de către oameni, de sus se va proslăvi".

13. întrebat-a un frate pe un stareţ, zicând: „Spune-mi mie un lucru, ca să-l păzesc şi să trăiesc printr-însul". Şi a zis stareţul: „De vei putea a fi ocărât şi a suferi, mare este aceasta peste toate bunătăţile".

14. Zis-a un stareţ: „Nu cel ce se face pe sine prost este şi smerit, ci cel ce primeşte cu bucurie ocările şi necinstirile cele de la aproapele".

15. Zis-a iarăşi: „De te va lăuda vreun om în faţa ta, socoteşte îndată păcatele tale, şi-l roagă pe dânsul, zicând: «Pentru Domnul, frate, încetează a mă lăuda, că ticălos sunt, că nu pot suferi». Iar dacă cel ce te laudă este un om mare, roagă-te lui Dumnezeu în inima ta, zicând: «Doamne, acoperă-mă de lauda şi grăirea de rău a oamenilor»".

16. Şezând odată Avva Ioan Colovul înaintea bisericii, l-au înconjurat pe dânsul fraţii, şi-şi cerca înainte-i gândurile sale. Iar văzând oarecine din bătrâni şi luptat fiind spre zavistie, i-a zis lui: „Paharul tău, Ioane, e plin de otravă". Răspuns-a lui Ioan: „Aşa este, Avva, şi prin aceasta ai zis că cele din afară vezi numai; iar de ai fi văzut cele dinlăuntru, ce aveai a zice?"

17. Făcutu-s-a odată sobor în Schit

33 lit. doamne, părinte; în context: Preasfinţite. Formă veche de adresare către un episcop sau un alt cleric, folosită şi azi în Biserica Greciei în evlavia populară.

şi, vrând Părinţii a ispiti pe Avva Moisi, l-au dosădit pe dânsul, zicând: „Ce vine arapul acesta în mijlocul nostru?". Iar el, auzind, a tăcut. Iar după ce s-au risipit ei, i-au zis lui: „Părinte, acum nu te-ai tulburat?". Iar el: „M-am tulburat, zice, dar n-am grăit".

18. Zis-a Avva Pimen: „Toată osteneala ce-ţi va veni asupră-ţi, biruirea ei aceasta este: tăcerea!"

19. Se spunea despre un stareţ căci, cu cât îl ocăra cineva sau părea că-l întărâtă, cu atât mai mult şi mai vârtos către acelaşi alerga, zicând: „Către unii ca aceştia, pricinuitori de sporiri (îndreptări) sunt, iar cei ce fericesc, amărăsc şi tulbură sufletul"; că scris este: „Cei ce fericesc, vă amăgesc pe voi".

VII

A Sfântului Isaia34

1. Dacă din împuţinare de suflet îţi va răspunde fratele tău cuvânt, suferă-l pe dânsul cu bucurie; iar de vei cerca gândul tău întru judecata lui Dumnezeu, te vei afla pe sine greşit.

2. A arunca sufletul înaintea lui Dumnezeu naşte a suferi ocara fără tulburare; şi lacrimile lui întregi sunt dinspre toate cele omeneşti. Iar aceea adică a nu se mustra pe sine aduce şi pe a nu suferi iuţimea altora.

3. Celui ce are smerenie, nu-i pasă de ocara oamenilor, căci ale sale păcate pomenindu-le, arme se fac lui şi-l păzesc pe dânsul de iuţime şi de răsplătire, şi [aşa] suferă cele ce îi vin asupră-i. Că ce fel de ocară se va atinge de dânsul, dacă el în felul acesta se are înaintea lui Dumnezeu, înaintea feţei sale fiind păcatele sale?

4. Cel ce poate suferi graiul aspru al celui aspru şi nepriceput pentru Dumnezeu şi pentru a fi în pace cu gândurile, acesta putincios este a câştiga pacea trupului, a sufletului şi a duhului. Şi dacă acestea trei se vor întocmi, şi vor înceta cei întrarmaţi asupra

34 Scrierile Cuviosului Isaia Pustnicul sunt publicate în Filocalia Vol. XII, Editura Harisma, 1991.

274

legii minţii, şi se va strica robia trupului, unul ca acesta se va chema fiul păcii, şi va locui întru dânsul Duhul Sfânt; că al Lui s-a făcut, şi nu se va despărţi de la dânsul.

5. Mare dobândă, frate, şi mântuire a sufletului tău să crezi a fi ocările şi necinstirile cele ce se fac pentru Domnul spre tine, dar să le suferi pe dânsele cu osârdie şi fără tulburare, socotind: „Vrednic sunt şi mai multe a pătimi pentru păcatele mele, şi că tot m-am învrednicit a pătimi ceva pentru Domnul. Prin multe necazuri şi necinstiri, măcar o clipeală oarecare următor să mă fac patimii lui Dumnezeu". Şi dacă deseori îţi vei aduce aminte de cei ce te-au necăjit, ca de cei ce mari câştiguri ţi-au solit, roagă-te dar pentru dânşii din suflet întru adevăr, necârtind nicidecum asupra lor.

6. Şi iarăşi, ca pe o moarte mare şi pierzare a sufletului tău şi muncă veşnică, îngreţoşează-te şi urăşte desăvârşit toată iubirea de începătorie, şi iubirea de mărire, şi pe a voi a fi cinstit şi lăudat de oameni.

7. Ia aminte la sine-ţi cu de-amănuntul, că de te va necăji pe tine cineva în orice fel de lucru, şi se va face întru tine scârbă sau mânie, să taci şi să nu grăieşti nimic în afară de cuviinţă, până când mai întâi cu rugăciunea se va domoli inima ta, şi aşa, pentru aceea, mângâie pe fratele.

VIII.

A Sfântului Marcu35

1. Batjocura oamenilor, necaz dă inimii, iar celui ce rabdă, pricină de curăţie se face. De voieşti fără osândă a lua laude de la

35 Oarecari scrieri ale Sfântului Cuvios Marcu Ascetul se găsesc şi în Filocalia, Vol. I, unde avem şi date despre viaţa şi scrierile sale. A murit pe la jumătatea veacului al cincilea, fiind egumen pentru mai mulţi ani al unei mănăstiri de lângă Ancyra, în Galatia. Sub numele lui s-au păstrat mai multe scrieri, din care o parte au fost traduse în Filocalie. în Everghetinos se găsesc fragmente şi din scrieri ce nu au fost incluse în Filocalie, precum din scrierile Despre Pocăinţă, Dialog cu un scolastic şi altele. Adeseori, pentru a exemplifica mai bine o pricină, autorul Everghetinosului amestecă bucăţi culese din două lucrări ale Cuviosului.

oameni, mai întâi iubeşte mustrarea pentru păcatele tale. Pe cât cineva pentru adevărul lui Hristos ar primi înfruntare, pe atât însutit de la mulţime se va proslăvi. Dar mai bine este ca toată bunătatea să se lucreze pentru cele viitoare. Când vei auzi gândul omenesc şoptindu-ţi ţie mărirea, cunoaşte de aici luminat că ruşine ţie îţi găteşte.

2. Rădăcină a poftei celei urâte e lauda omenească, precum şi a curăţiei mustrarea pentru răutate; şi nu când auzim, ci când le primim. Păgubit fiind, sau ocărât, sau gonit de cineva, nu socoti pe cea de faţă, ci pe cea viitoare o aşteaptă, şi vei afla că de multe bunătăţi ţi se vor face solitori, nu numai în veacul de acum, ci şi în cel viitor.

3. De vei vedea pe cineva după făţărnicie lăudându-te în osebită vreme, de la acela grăire de rău aşteaptă. Când necinste de la oameni vei pătimi, îndată cugetă pe aducerea asupră-ţi a măririi celei de la Dumnezeu, şi aşa, spre necinste, neîntristat şi netulburat vei fi, iar pentru mărirea ce va veni, credincios şi neosândit te vei afla.

4. Lăudat fiind de mulţime după bunăvoirea lui Dumnezeu, nimic semeţ să nu amesteci întru Dumnezeiasca iconomie, ca nu, iarăşi surpându-te, întru cea împotrivă stare iarăşi să cazi. Când vei vedea pe cineva întru multe necinstiri durându-l, cunoaşte că, de gândul măririi deşarte săturându-se, snopii seminţelor celor din inimă cu îngreţoşare îi seceră. Iubitorul de dulceaţă se mâhneşte întru grăiri de rău şi rele pătimiri, iar iubitorul de Dumnezeu, întru laude şi lăcomii.

IX.

A Sfântului Isaac

Rabdă defăimarea şi smerenie cu bunăvoire ca să ai îndrăzneală către Dumnezeu. Tot cuvântul aspru răbdându-l omul întru cunoştinţă, fără a săvârşi mai-nainte vreo greşeală spre cel ce a grăit, cunună de mărăcini adică pune atunci pe capul său, dar fericit, este că în vremea în care nu ştie, nestricăcios se va încununa. Săvârşirea smereniei este a săvârşi defăimare cu bucurie şi toată

275

pâra mincinoasă. Căci cel smerit cu cugetul, întru adevăr nedreptăţindu-se, nu se tulbură, nici răspundere [cu rău] nu face pentru acel lucru pentru care s-a nedreptăţit, ci primeşte năpăstuirea ca [pe un] adevăr, şi nu se îngrijeşte a încredinţa pe oameni că s-a năpăstuit, ci iertăciune cere. Că unii pe numele neastâmpărării asupra loruşi de bună voie şi-au tras, nefiind unii ca aceştia, alţii pe al preacurviei l-au răbdat, departe de aceasta fiind; şi rodirea păcatului pe care n-au lucrat-o prin lacrimi asupra loruşi o încărcau; şi iertăciune de păcatul ce n-au făcut cu plângere de la cei ce îi nedreptăţeau şi îi năpăstuiau cereau; cu toată curăţia şi neîntinarea fiind încununaţi la suflet. Iar alţii, ca să nu se slăvească întru îmbunătăţita lor aşezare ce era ascunsă într-înşii, în chipul nebunilor se arătau pe sine oamenilor, cu Dumnezeiasca sare dreşi fiind, şi întru cea dinlăuntru alinare, pentru desăvârşita lor săvârşire, Sfinţii îngeri propovăduiau vitejiile acestora. Iar tu, smerenie socotind că ai, nu suferi a fi prost şi rău grăit. Deci de voieşti a cunoaşte de eşti smerit-cugetător, ispiteşte-te întru cele zise.

X.

Din Pateric

Mers-a odată în Tebaida un frate iscusit din Schit, şi a rămas în obştea Tavenisioţilor; şi erau într-însa bărbaţi, mai toţi sfinţi şi cu de-amănuntul nevoitori. Deci fratele, după treizeci de zile apropiindu-se de arhimandrit, a zis: „Fă-mi rugăciunea, Avva, şi mă slobozeşte, că nu pot rămâne aici". Zis-a lui părintele: „Pentru ce, fiule?". Răspuns-a fratele: „Pentru că aici osteneală nu este, nici plată, că toţi Părinţii nevoitori sunt, iar eu sunt bărbat păcătos şi mă duc mai vârtos acolo unde voi afla a fi ocărât şi defăimat, că acestea sunt cele ce mântuiesc pe omul păcătos". Şi auzind stareţul, s-a minunat, căci, ştiind că este lucrător, l-a slobozit pe dânsul, zicând: „Mergi, fiule, îmbărbătează-te, şi să se întărească inima ta, şi aşteaptă pe Domnul".

XI.

A lui Avva Zosima

1. Zis-a Avva Zosima: „Osebite sunt pornirile înaintevoirilor36, dar o înaintevoire fierbinte, într-un ceas, poate aduce lui Dumnezeu cele ce nu poate aduce o altă înaintevoire, trândavă fiind, în cincizeci de ani. Adică de vor vedea dracii că cineva s-a ocărât, sau s-a necinstit, sau s-a păgubit, sau de altceva a pătimit, şi se necăjeşte nu pentru că a pătimit rău, ci că n-a suferit vitejeşte de o pornire ca aceasta, foarte se tem dracii de unul ca acesta; căci cunosc că s-a atins de calea adevărului şi voieşte a umbla după poruncile lui Dumnezeu.

2. Acelaşi zicea: „De-şi va aduce cineva aminte de cel ce l-a necăjit pe dânsul sau l-a batjocorit, sau l-a păgubit, sau altceva greu i-a făcut, dator e aşa a-şi aduce aminte de dânsul: ca de un doftor; şi din suflet pentru dânsul a se ruga, iar de împleteşte gânduri asupra lui, îşi vrăjmăşeşte sufletul ca şi dracii, şi mai vârtos lui însuşi drac şi luptător se face, nevoind a se izbăvi de răutate, ci mai vârtos a boli nevindecat; că de nu ar fi bolit, nu ar fi pătimit către cel ce l-a necăjit sau l-a ocărât pe dânsul, care ca un doftor s-a trimis lui de la Hristos, prin ocară sau pagubă arătând patima lui.

Deci, de doreşte cu adevărat a se vindeca, dator este a-l avea pe dânsul ca pe un făcător de bine, şi a primi cele de la dânsul ca pe nişte lucruri tămăduitoare trimise lui de la Iisus, şi a mulţumi pentru dânsele, măcar deşi acum durere vor avea. Că nici celui ce boleşte nu-i este cu dulceaţă [plăcut] a se tăia, sau a se arde, sau a avea curăţiri, ci şi cu îngreţoşare pomeneşte de unele ca acestea, însă, fiind încredinţat că nu este cu putinţă a se izbăvi de boli fără de acestea, se dă pe sine-şi de aici înainte doftorului, ştiind că printr-o mică scârbă se izbăveşte de mult

36 înaintevoire = TTpocupeai; = lit.: o alegere a unui lucru făcută înaintea altuia. Termenul a fost tradus de vechii traducători şi prin: alegere, voire, hotărâre. Termenul ca atare mai înseamnă şi scop, plan, principiu de lucru acţiune.

276

venin şi de boală îndelungată.

Arătător al lui Iisus este cel ce-ţi aduce ţie pagubă sau ocară, care te izbăveşte pe tine de lăcomie sau de mândrie, iar de nu suferi unele ca acestea, şi nici nu mulţumeşti, ci împleteşti gânduri asupra fratelui, mare [urâciune] zici lui Hristos: „Nu voiesc a mă doftori de la Tine, nu voiesc doftoriile Tale; voiesc a putrezi întru ranele mele". Şi ce-ţi va face de aici înainte Domnul cel bun?

Cunoaşte dar, frate, că cel ce fuge de ispită folositoare fuge de viaţa veşnică.

3. Zicea şi Avva Evagrie: „Eu pe cei ce-mi grăiesc de rău nu-i învinuiesc, ci şi făcători de bine îi numesc, şi nu dau brânci doftorului sufletelor, aducând în deşert măritului suflet37 doftorie a necinstirii, ca nu cumva şi pentru sufletul meu să zică: Doftorit-am pe Babilon, şi nu s-a vindecat; (Ier. 51: 9) că bun fiind Domnul nostru, ne-a dat nouă porunci sfinte asupra răutăţilor noastre, curăţindu-le pe ele prin arsuri şi curăţenii; deci cu neputinţă este să ne izbăvim în alt fel de boale, fără numai prin doftoriile cele potrivite şi cuviincioase".

4. Zicea iar: „Nimeni nu minte, fără decât numai cei ce mă laudă şi mă fericesc pe mine; şi nimeni nu grăieşte adevărul, fără de numai cei ce mă prihănesc şi mă defaimă. Şi nici tot adevărul nu-l grăiesc, că nici nu ştiu cu de-amănuntul toate ale inimii mele. Iar de s-ar învrednici a vedea, nu zic pe toate, ci oarece parte din răutăţile mele, s-ar depărta de mine ca de un noroi împuţit, sau putoare, sau duh necurat; şi de s-ar face trupurile oamenilor tot numai limbi spre a ocărî cele ale mele, încredinţat sunt că nimeni nu va fi îndestulat după vrednicie a spune pe a mea necinste.

Că dacă dreptul Iov a zis: Plin de necinste sunt (Iov 10: 15), plinul, adăugire nu primeşte, şi deci eu ce voi zice, noian fiind a toată răutatea? Ne-a smerit pe noi vrăjmaşul şi nu suntem în stare să fim binecunoscători ai smereniei noastre. Deci cei de sine-şi binecunoscători sfarmă pe satana, cel ce i-a sfărâmat pe dânşii; şi precum au zis Sfinţii

37 Sufletului ce suferă de slava deşartă.

Părinţi, când se va pogorî smerenia în iad, în cer se suie, precum şi mândria, când se va înălţa până la ceruri, în iad se pogoară. Şi ziceau: «Cine va putea pleca cândva pe cel smerit ca să nu împletească gânduri asupra cuiva?».

Că orice lucru întristăcios va pătimi sau va auzi cel smerit, se face lui pricină de a se ocărî pe sine şi a se necinsti, precum şi Avva Moisi, când l-au scos pe dânşii clericii din altar ocărându-l, mai mult decât aceia se ocăra el pe sine. Iar de se va întâmpla vreodată a se tulbura cel smerit din ocara sau nedreptatea pe care o va fi păţit, îndată spre rugăciune se întoarce, şi îndată inima i se domoleşte. Şi nu numai aceasta, ci şi când se tulbură foarte, pururea se îmboldeşte pe sine şi se mustră, zicând către sufletul său: «Ce te tulburi, mânioase suflete, şi te tulburi ca cei ce fac spume? Cu însuşi aceasta, adică cu a te tulbura, arăţi că boleşti, că de nu ai fi bolit, nu ai fi pătimit. Pentru ce, ticăloase, lăsând pe a te prihăni pe sine-şi, baţi vină fratelui că ţi-a arătat ţie boala ta cea ascunsă întru tine şi necunoscută până atunci?

Urmează lui Hristos, Care, ocărându-Se, nu ocăra împotrivă, pătimind, nu îngrozea (cf. Matei 26: 53, 62 etc.); auzi-L pe Dânsul zicând şi cu lucrul arătând: Spatele Mele le dădui spre bătăi, şi fălcile Mele spre pălmuiri, iar faţa Mea nu o am întors dinspre ruşinea scuipătorilor (Is. 50: 6). Şi tu, ticăloase suflete, pentru o ocară şezi împletind miriade de gânduri asupra fratelui celui ce ţi-a făcut ţie bine prin mica necinstire, şi nu simţi vrăjmăşindu-ţi ţie ca şi dracii? Că ce mai mult are a-ţi face ţie dracul decât cele ce tu ţi le faci, nebunule şi ticălosule?»"

Şi adăuga bătrânul că, deşi crucea lui Hristos o vedem şi despre patimile Lui citim în fiecare zi, adică cele ce a pătimit pentru noi, noi nici măcar o ocară nu suferim, căci cu adevărat ne-am abătut din calea cea dreaptă.

5. Zicea iarăşi: „De ar trăi cineva anii lui Matusala şi nu ar călători pe această cale dreaptă pe care au călătorit toţi sfinţii zic adică pe a fi necinstit şi păgubit şi a suferi vitejeşte -, nu va spori în nimic bun, mic sau mare, ci numai anii şi-i va cheltui în zadar".

277

6. Zicea iarăşi: „Odată, un frate m-a întrebat, zicând: «Aşa de multe sunt poruncile lui Hristos, încât mintea mi se întunecă şi nu le pot ţine pe toate. Spune-mi dar ce să fac?».

Şi am răspuns lui: «Frate, nu te tulbura dintru aceasta, ci aceasta cugetă, şi ca pe toate ţine-o, adică pe toate cele ce-ţi vin asupră cu mulţumită să le suferi, şi printr-aceasta pe toate faptele cele bune le îndreptezi cu lesnire. Că ce fel de osteneală ai a te ruga pentru cel ce te-a scârbit? A săpa pământul? A călători pe cale? Sau a merge pe cale? Sau pagubă de bani a suferi? Mulţumeşte dar, necinstindu-te, şi te vei face ucenic al Sfinţilor Apostoli, care se duceau bucurându-se pentru că s-au învrednicit a se necinsti pentru numele lui Hristos. Iar aceia adică ca nişte curaţi pentru numele lui Hristos, iar noi pentru păcatele noastre datori suntem a ne necinsti. Şi chiar de nu ne va necinsti nimeni, necinstiţi suntem şi blestemaţi, că blestemaţi, zice, sunt cei ce se abat de la poruncile Tale (Ps. 118: 21). Că nu al tuturor este a se necinsti pentru numele lui Hristos, ci numai celor sfinţi şi curaţi, precum am zis; iar celor ca noi este adică a suferi cu bună cunoştinţă acele necinstiri şi ocări aduse asupră-ne şi a mărturisi că cu dreptate suntem necinstiţi pentru lucrurile noastre cele rele. Iar sufletul acesta ticălos, măcar că cunoaşte lucrurile sale cele necurate, şi că după vrednicie pătimeşte orice pătimeşte, şade dar amăgind pe a sa conştiinţă şi împletind gânduri asupra fratelui şi zicând: «Mi-a zis mie şi m-a necinstit şi m-a batjocorit...». Şi nu simte, nebunul şi nepriceputul, că pe sine se vrăjmăşeşte, şi lucrul dracilor îl face. Că precum la meşteşuguri, meşterul dă meşteşug ucenicului şi îl lasă pe sine singur de aici înainte a lucra, şi nu are trebuinţă a şedea totdeauna lângă dânsul, ci numai la vremi îl cercetează pe acesta, ca nu cumva să se fi lenevit sau să fi stricat ceva, aşa şi dracii, dacă vor vedea sufletul supunându-se lor, şi cu lesnire primind gânduri viclene, îi dă acestuia meşteşugul cel satanicesc, adică răutatea şi viclenia lor, iar de aici înainte nu vor mai avea trebuinţă a şedea lângă dânsul, ştiind că îşi ajunge luişi spre vrăjmăşire şi pierzare; numai ce vin la vreme, cercetându-l ca nu cumva să se fi lenevit de lucrul pe care de la aceia l-au luat»".

7. Zicea iarăşi: „Ce e mai cu lesnire decât a iubi pe toţi şi a fi iubit de către toţi? Care odihnă nu o au poruncile lui Hristos? Că iată, înaintevoirea nu porneşte spre ele; că de s-ar fi pornit, cu darul lui Dumnezeu, toate i-ar fi fost ei lesnicioase, căci o mică plecare a voii noastre pleacă pe Dumnezeu spre ajutor, precum de multe ori am zis. Iar fapta bună numai de voirea noastră are trebuinţă, precum a zis Dumnezeiescul Antonie; şi nu este trebuinţă de vreo osteneală, întru toate darul ajutând. Deci cel blând şi smerit, ce odihnă nu are? Cu adevărat, cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta întru mulţimea păcii".

8. Zicea tot acesta: „Petrecând odată cu mine un frate şi luând de la mine schima38 şi mult ajutându-se de la mine spre lucrul cel bun, fiind el din cei fragezi (plăpânzi), multă grăire şi milostivire îi trebuia pentru neputinţa lui. Deci acesta, apropiindu-se de mine într-o zi, mi-a zis: «Părintele meu, mult te iubesc!». Şi i-am zis lui: «Eu încă n-am aflat pe cineva să mă iubească precum îl iubesc eu pe dânsul; iată, acum zici te iubesc, şi cred, dar de se va întâmpla ca ceva să nu-ţi placă, nu petreci tot acelaşi; iar eu, orice aş pătimi de la tine, petrec către tine tot aşa, şi nimic nu mă poate despărţi de dragostea ta».

Puţină vreme a trecut (şi nu ştiu ce s-a întâmplat, că nu mai avea locuinţa împreună cu mine) şi a început a grăi asupra mea multe rele, până şi cele de ruşine. Iar eu, auzind toate cele ce grăia asupra mea, ziceam întru sine-mi: «Acesta, arzător al lui Iisus este, şi s-a trimis a tămădui pe în deşert măritul meu suflet; acesta, cu adevărat, îmi este făcătorul meu de bine» şi-mi aduceam aminte de dânsul ca de un doftor şi un făcător de bine, şi curat pentru dânsul mă rugam. Iar către cei ce îmi vesteau mie pe cele grăite de dânsul ziceam: «Fratele, pe cele arătate ale mele răutăţi le ştie, şi nici pe acestea pe toate,

38 oxfia = aici: modul de vieţuire, obiceiul, sau poate vreo treaptă monahicească.

278

ci doar o parte oarecare, şi numai pe acelea le spune, adică cele ce le ştie, de vreme ce nenumărate sunt cele tăinuite şi ascunse de dânsul».

După o vreme, a venit în Cezareea; şi, după obicei, a venit şi m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, şi eu pe dânsul asemenea, ca şi cum nimic nou nu s-ar fi întâmplat, şi aceasta nu o dată sau de două ori, ci de multe ori s-a făcut. Şi aşa, când zicea el unele ca acestea asupra mea când mă întâlnea, eu nici un prepus dându-i lui, nici vreo rămăşiţă de mâhnire arătând, măcar că, precum am zis, nimic din cele de la dânsul de auzurile mele n-a scăpat.

Deci mai pe urmă, aşijderea pe mine întâlnindu-mă, alergând, a căzut la picioarele mele şi, pe acestea cuprinzându-le, mi-a zis: «Iartă-mă, părintele meu, pentru Domnul, că multe cumplite am grăit asupra ta». Iar eu sculându-l pe dânsul şi sărutându-l, am zis lui cu zâmbire: «îşi aduce aminte iubirea ta de Dumnezeu că, atunci când mi-ai zis mie mult te iubesc, am răspuns ţie că nu am aflat pe cineva care să mă iubească pe mine precum îl iubesc eu pe dânsul, şi celelalte pe care ştii că le-am zis ţie? Să ştii că din cele ce mi-ai grăit nici una nu mi-a scăpat: ci şi unde, şi către cine, toate m-au înştiinţat, şi niciodată n-am zis că «nu este aşa precum zice fratele; nici nu m-a plecat pe mine cineva a zice ceva rău de tine, ci celor ce-mi vesteau mie, acestea le ziceam, că cele zise sunt adevărate, şi ziceam că, din dragoste, al tău m-am făcut. Şi nu am lipsit pomenindu-te la rugăciuni, şi ca semn al dragostei mele celei pentru tine, odinioară, m-a durut ochiul tare şi, pomenindu-te, am făcut semnul crucii şi am zis: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile fratelui cutare, tămăduieşte-mă; şi îndată m-am tămăduit».

Deci, de atunci, fratele a avut credinţă desăvârşită către mine şi de a grăi asupra mea a încetat, şi foarte mă cinstea şi mă iubea.

Şi adăuga bătrânul: „Noi nu ştim a fi iubiţi, nici a ne cinsti [de către alţii], ci am pierdut priceperea noastră. Că dacă cineva va suferi pe fratele său atunci când va fi bântuit de vrăjmaşul şi se va mânia şi se va porni asupra lui şi după puţin întru sine-şi se va întoarce şi, cunoscând nerăutatea fratelui şi cum l-a suferit pe dânsul, îi mulţumeşte lui foarte şi, într-o dragoste a lui ca aceasta vine, va fi gata şi sufletul său să şi-l pună pentru dânsul".

Povestea încă şi despre un stareţ, zicând: „Un stareţ era foarte blând, pe care, pentru bunătatea lui cea mare şi semnele ce le făcea, ca pe îngerul lui Dumnezeu toată latura dimprejur îl avea la evlavie. Dar odată, un frate, aproape de dânsul locuind şi pe dânsul povăţuitor către Dumnezeu de multe ori avându-l, îndemnat fiind de vrăjmaşul, între mulţi stând bătrânul, apropiindu-se acesta, cu cea după urmă ocară l-a ocărât. Iar bătrânul stătea şi la singură gura lui lua aminte, zicând: «Darul lui Dumnezeu [este] în gura ta, fratele meu». Iar acela, mai mult tulburându-se, zicea: «Aşa, înrăutăţitule şi mincinosule bătrân, acestea le zici ca să ţi se pară a te arăta blând!». Zis-a lui bătrânul: «Adevărat, cele ce zici, fratele meu, adevărate sunt».

Apoi, oarecine din cei ce stăteau acolo l-a întrebat pe dânsul, zicând: «Acum nu te-ai tulburat, călugăre?». Iar el a răspuns: «Nu, ci sufletul meu îl simţeam de la Hristos acoperit: căci cu adevărat a mulţumi este dator, precum de multe ori am zis, şi a-i avea pe dânşii dacă adică pătimaş este [sufletul] ca pe nişte doftori, tămăduind ranele sufletului. Iar dacă este nepătimaş, ca pe nişte făcători de bine, ce-i solesc lui împărăţia Cerurilor»".

10. Zis-a un stareţ: „Dacă suntem fii ai Sfinţilor Apostoli că Pavel strigă şi zice că prin Iisus Hristos, prin Evanghelie, eu pe voi v-am născut (I Cor. 4:15) -, datori suntem, ca fii, pe acei Părinţi a-i urma. Că precum aceia, bătuţi fiind, se bucurau, năpăstuiţi, netulburaţi petreceau, că auzeau de la elini şi de la iudei că aceştia sunt cei ce tulbură lumea cu vrăjile şi fermecătoriile lor, întru toate acestea şi ca acestea nu numai că nu se mâniau, ci se şi bucurau. Pentru aceea şi lăudându-se, ziceau: Ocărâţi fiind, grăim de bine; huliţi, mângâiem, şi celelalte (cf. I Cor. 4:12-13).

Iar acestea pentru aceasta s-au scris, ca şi noi să urmăm. Deci când vom pătimi ceva de acest fel sau vom auzi, datori

279

suntem a ne bucura, ca cei ce mult dobândesc, şi mai mari decât acestea a aştepta, ca şi mai curată pe rudenia cea către dânşii să o arătăm păzind-o, şi mai multe să câştigăm, părtaşi împreună cu dânşii făcându-ne ai slavei celei veşnice în ceruri".

11. Spunea că lăudat a fost un oarecare monah de către fraţi către Avva Antonie.

Iar venind acela, l-a cercat a vedea de poate suferi necinste şi, cunoscând că nu suferă, i-a zis lui: „Te asemeni cu o cetate, care dinainte adică este împodobită, iar dinapoi de tâlhari prădată".

12. Se spunea despre un stareţ că în părţile cele mai de jos şedea; şi îi slujea lui un mirean credincios, având şi fiu. Şi s-a întâmplat să se îmbolnăvească fiul său, şi, mult rugând pe bătrânul, îl poftea să vină şi să facă rugăciune pentru copil; şi sculându-se stareţul, a ieşit împreună cu dânsul. Şi alergând înainte mireanul, s-a dus în casa sa şi a chemat pe toţi cei dintr-însa şi pe vecini, zicând: „Veniţi întru întâmpinarea sihastrului!". Şi s-au pornit mulţi. Iar văzându-i pe dânşii bătrânul venind de departe cu făclii, a priceput ce voiau să facă; şi dezbrăcându-şi hainele sale, le-a pus în râu şi a început să le spele. Iar văzându-l slujitorul lui, s-a ruşinat şi a rugat pe oameni, zicând: „Întoarceţi-vă! Că stareţul şi-a ieşit din minţi". Şi venind către dânsul, i-a zis lui: „De ce ai făcut aceasta şi i-ai smintit pe toţi? Că toţi cei ce te vedeau ziceau că «Drac are stareţul»"; iar el a zis lui: „Iar eu aceasta voiam să aud".

280

pricina a treia

Că nu se cuvine ca cineva să fie fără lucru, ci şi trupeşte să lucreze, şi cum că deşertăciunea este pricină a multor răutăţi.

I.

A lui Paladie

Se povesteşte despre Cuviosul Pamvo că, atunci când era să moară, a zis Sfinţilor Părinţi care erau de faţă: „De când am venit în pustia aceasta şi mi-am zidit chilia şi am locuit aici, fără de rucodelia mea n-am făcut nici o zi, nici nu-mi aduc aminte să fi mâncat în dar pâine de la cineva".

II.

A aceluiaşi

Întâmplatu-s-a să fiu în Galatia şi am zăbovit împreună cu iubitorul de Dumnezeu Filorom, bărbat prea postnic şi răbdător, de care se îngrijea Marele Vasile, îndulcindu-se de a lui oţărâre şi posomorâre, şi de luarea aminte la lucru, care de condei şi de tetrapod pentru a scrie nu s-a depărtat, de optzeci de ani fiind cu vârsta. Acest Fericit a zis: „De la Botez şi până în ceasul acesta, pâine de la cineva în dar n-am mâncat, ci din ale mele osteneli, din rucodelie, două sute cincizeci de nomismata [monede] am dat buboşilor".

Acesta şi pe jos s-a dus, închinându-se la mormânturile Sfinţilor Apostoli în Roma, şi în Alexandria, şi în Ierusalim, de două ori pentru rugăciune şi închinăciune, şi cu ale sale cheltuieli s-a îndestulat. Ne spunea nouă aceasta şi pentru folos: „Nu-mi aduc aminte să mă fi depărtat vreodată cu mintea de la Dumnezeu".

III.

A aceluiaşi

În muntele Nitriei39 este o biserică prea mare, lângă care se află o casă primitoare de străini, întru care pe străinul ce merge îl ospătează în toată vremea, de voieşte a rămâne, până când de voia sa se va duce. Şi îl lasă pe dânsul a petrece întru nelucrare o săptămână. Apoi îl pun pe dânsul la lucruri, sau în grădină, sau în pitărie, sau în bucătărie, şi îi dau lui carte ca să citească, nelăsându-l pe dânsul până la ceasul al şaselea cu nimeni a se întâlni. Şi toţi aceştia lucrează pânză cu mâinile lor, atâta cât să nu fie nimeni lipsit.

IV.

Din viaţa Sfântului Eftimie

Zicea Marele Eftimie către ucenicii săi: „Se cuvine ca cei ce se leapădă de viaţă şi de cele din jurul vieţii să poarte grijă pretutindenea de ascultare şi de smerenie, şi să nu umble întru a lor voie, ci în toată vremea toată osteneala să rabde, şi în meşteşugul mâinilor şi în lucrare, şi mai vârtos dacă tânăr este cineva şi mişcat de vârstă spre pofte. Atunci trebuie pe lângă aceasta încă o altă păzire, cu multă trudă trupul cu totul a-l osteni, ca bine supus să fie cuvântului şi înfocarea tinereţilor să se vestejească, şi ca următori ai lui Pavel şi împlinitori ai legilor lui să ne facem, nu numai de vina nelucrării scăpând care judecă nici de hrană vrednic pe cel ce este aşa trândav şi lenevos, că cel

39 Un loc pustiu din Egipt aşezat la 40 de mile de Alexandria. Avva Amun a fost cel ce a pus început populării acestui loc, construindu-şi prima chilie.

281

ce nu lucrează, zice, nici să nu mănânce (cf. II Tesal. 3:10) -, ci şi pe aceleaşi mâini împreună cu acela împreună să câştigăm, că mâinile, zice acesta, au slujit mie şi celor cu mine (cf. Fapte 20: 34), de vreme ce fără de cale este ca, mirenii adică pe femeie şi pe copii şi casa toată din lucrul mâinilor a-i hrăni şi dajdia lor cea de peste an a o plăti, încă şi pârgă a aduce lui Dumnezeu din osteneli şi bine a face după putere, iar noi, a nu împărtăşi şi pe alţii din rodul mâinilor noastre.

V.

Din viaţa Sfântului Sava

Tânăr fiind Marele Sava, şi în Flavianes petrecând, mâinile lui nu încetau niciodată a face ceva: când nu le avea întinse la rugăciunea cea către Dumnezeu, lucrul era la dânsul totdeauna făcându-se, ca nu cumva slujba lui să slăbească întrucâtva, şi aşa să se tăinuiască pe ascuns vrăjmaşul, intrând încetişor. De aici, mai uşoară era lui pana faptei bune, şi pe toată frăţimea de acolo, ca la şaptezeci fiind, cu ascultarea, cu smerenia şi cu toate celelalte evangheliceşti îndreptări o întrecea. Apoi, de acolo ridicându-se cu sfatul egumenului şi cu slobozirea cea cu blagoslovenie, şi la Ierusalim ajungând, de Marele Eftimie s-a apropiat, spre biserică mergând, precum este obiceiul, şi la picioarele lui căzând, se ruga cu lacrimi, se ruga, suspina, ca oaie cuvântătoare a lui să se facă şi de dânsul împreună cu ceilalţi să se păstorească. De vreme ce vedea pe Sava încă tânăr fiind, părându-i-se că sârguinţa sa este fierbinţeală iute plecată, pe judecata cea din gânduri şi greutatea cea de acolo neavând-o, pentru început, până când va fi trecut prin toată pedepsirea [ucenicia] cea călugărească din obşte şi păzirea cea cerută va arăta, împreună cu monahii din lavră l-a lăsat numai să locuiască, Şi către dânsul a zis: „Cu totul nefolositor lucru este o, fiule tânăr fiind tu, în lavră a locui, că aceasta nici lavrei nu va aduce folos, nici ţie nu ţi se cuvine, iar acum, de mă asculţi, în mănăstioara cea de jos, către Avva Teoctist să te duci, lângă care bine ştiu că pe acest Mare îl vei avea ocrotitor spre folosinţă".

Către acestea supunându-se fericitul Sava, că deprinsese adică pe lângă altele şi ascultarea, şi făgăduindu-se ca oricâte i-ar porunci acesta cu osârdie pe toate să le facă, că „aceasta, zicea, voieşte şi scăparea mea cea către tine, ca prin tine să mă mântuiesc", l-a trimis îndată acela către fericitul Teoctist, căruia i-a poruncit să facă multă purtare de grijă de dânsul. Căci „cu adevărat, bogată vărsare a harului Duhului, îi zicea, este a vedea la dânsul" şi cum că „nu va trece multă vreme, şi de slava lui se va umplea lumea", care lucru s-a şi împlinit, şi adevărată a arătat grăirea aceluia.

Deci aşa fericitul Sava, sub fericitul Teoctist făcându-se, tot pe sine curat s-a dat lui Dumnezeu, şi tot se făcea al doririi celei de acolo. Iar ştiind pe a sa alcătuire îndoită fiind (din suflet, zic, şi din trup) îndoită a izvodit şi pe nevoinţă. Acum adică ostenindu-se cu lucrul, iar acum cu sufletul; şi acum adică în trupeşti osteneli trecând ziua, iar acum nopţile fără somnuri întru rugăciuni isprăvindu-se, acum apă cărând, acum lemne aducând, şi tuturor celor ce le era încredinţată slujbă, lucrările acelora răbdându-le (lucrându-le), căci [partea] cea sufletească era după buna bărbăţie40, şi mare la trup şi foarte vârtos. însă şi el, unele slujiri le făcea odată, altele, altădată; şi încă şi sub grija catârilor intrând, şi mai-nainte de toţi întru adunare (biserică) mergând, şi după toţi iar ieşind de la biserică, şi cu Dumnezeiasca Liturghie osârduitor slujindu-se, tuturor acestora cap sfinţit punea ascultarea şi smerenia, pentru aceea şi la toată mulţimea monahilor minune era aceasta: cum pe o tânără vârstă ca aceasta cununa bunătăţilor şi a săvârşirii o împodobea.

40 Căci sufletul său era pătruns de buna bărbăţie.

282

VI.

Din viaţa Sfântului Sfinţitului Mucenic Luchian

Marele Luchian, tânăr fiind încă, către călugăreasca viaţă abătându-se, îndată după începutul ei asupra dulceţilor trupului se lupta; de posturi şi rugăciuni necurmat lipindu-se, în scurtă vreme nerăzvrătit a supus trupul către duh. Meşteşugea încă şi pe iutea scriere, şi ce de acolo câştiga, şi luişi spre hrană era, împreună încă şi săracilor dădea; iar dacă nu s-ar fi împărtăşit alţii din hrana mâinilor lui mai-nainte de ce s-ar fi împărtăşit el din câştigul mâinilor lui, ar fi socotit pagubă.

VII

Din Pateric

1. Mers-au odată la Avva Achila Avva Moe şi Avva Vitimie de dimineaţă foarte şi l-au aflat pe dânsul lucrând împletitură, şi l-au rugat pe el să le spună cuvânt de folos, şi a zis: „Eu, de aseară până acum, am împletit douăzeci de stânjeni şi cu adevărat n-am trebuinţă de dânşii, dar, ca nu cumva să se mânie Dumnezeu şi să-mi bage vină zicând «pentru ce, putând lucra, n-ai lucrat», pentru aceasta mă ostenesc şi pun toată puterea mea". Şi folosindu-se ei, s-au dus.

2. Mers-a un frate în Muntele Sinai la Avva Siluan şi, văzând pe fraţi lucrând, a zis stareţului: „Nu lucraţi mâncare pieritoare, că Maria partea cea bună şi-a ales (cf. Luca 10: 42), precum zice Mântuitorul". Zis-a stareţul ucenicului său, Zaharia: „Dă fratelui carte şi-l pune într-o chilie ce nu are nimic". Şi el a făcut aşa. Deci când a venit ceasul al nouălea, fratele cel din străinătate lua aminte la obşte, vrând să afle dacă nu vor trimite să-l cheme şi pe dânsul la mâncare.

Iar dacă nimeni nu l-a chemat, sculându-se, a mers la stareţ şi i-a zis: „Avvo,

dar n-au mâncat fraţii astăzi?". Iar bătrânul a zis: „Ba da (au mâncat)". Şi fratele a zis: „Dar pentru ce nu m-aţi chemat?". Răspuns-a stareţul: „Pentru că om duhovnicesc eşti, şi nu ai trebuinţă de mâncarea aceasta, iar noi, trupeşti fiind, voim a mânca, şi pentru aceasta lucrăm. Iar tu partea cea bună ţi-ai ales, citind toată ziua, şi nu pofteşti să mănânci mâncare trupească". Iar el, cum a auzit acestea, a făcut metanie, zicând: „Iartă-mă, Avva!". Şi stareţul a zis: „Negreşit şi Maria are trebuinţă de Marta, că, prin Marta, şi Maria este lăudată".

3. Un călugăr lucra într-o zi a unui Mucenic. Şi văzându-l pe dânsul alt călugăr, i-a zis lui: „Se poate astăzi a se lucra?". Iar el, răspunzând, a zis: „Astăzi robul lui Dumnezeu se zgâria şi se chinuia mărturisind, iar eu la lucru oare nu sunt dator să mă ostenesc puţin?"

4. Întrebat a fost un bătrân: „Ce se cuvine a face cineva ca să se mântuiască?" (Şi era lucrând împletitură şi nu şi-a ridicat ochii de la rucodelie). Şi a răspuns: „Iată, precum vezi...".

5. Alt bătrân a venit la un râu şi, aflând lac de trestii, a şezut şi, tăind foiţă din râu, împletea şir şi-l arunca în râu; şi a făcut până când i s-a dus vestea printre oameni, şi l-au văzut pe dânsul; şi atunci, sculându-se, s-a dus, că nu lucra pentru că-i trebuia acel lucru, ci pentru osteneală şi linişte.

6. Zicea un stareţ: „Sculându-te dimineaţa, zi către sine-ţi: «Trupule, lucrează ca să te hrăneşti; suflete, trezveşte-te ca să moşteneşti împărăţia»".

7. Se spunea despre Avva Ioan Colovul că a zis către fratele său cel mai mare, tânăr fiind el: „Voiesc fără de grijă a fi, precum îngerii fără de grijă sunt, nimic lucrând, ci necurmat să slujesc lui Dumnezeu". Şi, dezbrăcându-şi haina sa, a ieşit în pustie; şi făcând o săptămână s-a întors la fratele său. Şi pe când bătea la uşă, l-a auzit dinlăuntru fratele său şi, mai-nainte de a deschide, i-a zis: „Cine eşti tu?". Iar el a zis: „Sunt Ioan, fratele tău". Iar acela, iarăşi dinăuntru, a răspuns, zicând: „Ioan, înger s-a făcut, şi nu mai este încă între oameni". Iar el îl ruga, zicând că: „Eu sunt!" Şi nu i-a deschis lui. Şi l-a lăsat a se necăji până dimineaţa. Iar după aceasta, deschizând, i-a zis lui: „Om eşti? Trebuinţă ai iarăşi a lucra, ca să te hrăneşti". Iar Ioan a

283

făcut metanie, zicând: „Iartă-mă!".

8. Zis-a un stareţ: „Pe cel leneş şi pe cel nelucrător nu-l voieşte Dumnezeu".

VIII.

A Sfântului Efrem

Frate, pentru lucrul mâinilor nu te împuţina [slăbi], că de multe ori îţi pofteşte gândul zicând: „Niciodată nu vei putea învăţa rucodelia aceasta; că slab eşti şi împuţinat şi truda lucrului acestuia nu o poţi suferi până în sfârşit. Că iată, mădularele tale au început a pătimi din osteneală, că n-ai fost obişnuit a munci. Dar trecând, du-te de unde ai venit. Că şi acolo zice: «De vei voi să te temi de Dumnezeu, te mântuieşti»"41.

Deci nu te slăbi, frate, de nişte gânduri ca acestea, ci aşteaptă pe Domnul, Cel ce te-a chemat întru a Sa împărăţie; că El a zis: întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21:19). Şi iarăşi: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici, şi se va muta. Şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17: 20). Deci şi noi, iubitule, să răbdăm, că nu spre om am nădăjduit, care nu poate mântui, ci spre Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.

Oare, iubitule, de ai fi învăţat carte, nu ai fi răbdat truda, că, chiar de este meşteşug lumesc, nu ai fi răbdat osteneala? Iar dacă întru acelea îndelung răbdai, nu cu mult mai vârtos datori suntem a răbda toate pentru Domnul? Că scris este: Ostenelile roadelor tale vei mânca. Fericit eşti, şi bine-ţi va fi (Ps. 127: 2). Şi Apostolul porunceşte, zicând: Cu mâinile voastre lucraţi lucrul cel bun, cât nu numai cel ce lucrează să mănânce, ci să dea dintru ostenelile sale şi celui ce are trebuinţă (II Tesal. 3:10). Deci celui ce-i este urât a lucra, iscoditor va fi, că multă răutate a arătat deşertăciunea; iar cel ce iubeşte a lucra, nescârbit va petrece.

41 Citat neidentificat.

Iubite frate, dacă îţi vei alege ţie evlavia, trezveşte-te, ca nu cumva prin evlavie să bage vicleanul gând străin, adică al slavei deşarte sau al mândriei întru a nu voi tu împreună a te osteni împreună cu fraţii, şi aşa să risipeşti evlavia; ci lucrează precum şi fraţii cei de un suflet cu tine, şi evlavia ta păzeşte-o, că lenevirea strică evlavia şi aduce nume de ocară celui ce o are pe dânsa, înjugă dar pe evlavie împreună cu sârguinţa şi vei fi cu adevărat evlavios.

Iubitule, de vei fi în Chinovie lucrând şi ostenindu-te mai presus de ceilalţi, vezi ca nu cumva să-ţi bage ţie vicleanul gând plin de amărăciunea morţii şi să zică întru sine-ţi că: „Deşi de mult lucrez, hrana mea nu este nimic"; şi să cauţi mai multă sau mai deosebită hrană decât ceilalţi fraţi, şi pentru mândrie să risipeşti lucrul lui Dumnezeu; că dacă unele ca acestea vei gândi, încă nu ai iubit după dragoste. Şi într-alt fel, că, de la oameni căutând plată, pierzi pe cea de la Dumnezeu.

Deci tu, dacă de la Acela aştepţi răsplătirile, pe cele de la oameni nu le voi, ci mai vârtos smereşte-te pe sine-ţi fraţilor tăi, şi nu te bucura uitându-te la darea de plată a dreptului Judecător, Care răsplăteşte fiecăruia după lucrurile lui, Care a zis: Oare cine este sluga credincioasă şi înţeleaptă, pe care a pus-o domnul ei peste casa sa, ca să dea celor împreună cu ea hrană la vreme? Fericită este sluga aceea pe care, venind domnul ei, o va afla făcând aşa. Amin zic vouă că peste toate avuţiile sale o va pune pe dânsa (Matei 24: 45-47).

Cunosc pe un frate care a zis: „M-aş ruga lui Dumnezeu zicând că, de ar da dar rucodeliei mele şi toată obştea dintr-însa s-ar hrăni, mare bucurie aş avea întru aceasta, şi lui Dumnezeu mai mult aş mulţumi, Celui ce a zis: întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie aţi făcut (Matei 25: 40).

Şi alt frate mult se nevoia în obşte şi mult era luptat de gânduri pentru osteneală, iar el răspundea, zicând: „Robule rău, te-ai vândut, şi ce-i poţi face încă?". Şi Domnul i-a dat lui mângâiere.

Fericit este monahul cel ce păzeşte poruncile Domnului şi cu dinadinsul poartă

284

grijă de-a pururea de acestea trei, adică de îndeletnicirea întru rugăciune, de lucru şi de citire. Că scris este: îndeletniciţi-vă şi cunoaşte-ţi că Eu sunt Dumnezeu (Ps. 45:10), şi iarăşi: Sărac sunt eu, şi în osteneli din tinereţile mele (Ps. 87:16), şi iarăşi: în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea (Ps. 1: 2).

Iubite frate, de eşti în obşte de fraţi, fii smerit, după toate slujind fraţilor tăi, ca şi pe cei veniţi din viaţa cea vrednică de plâns întru aceasta aşa să-i pedepsească [iscusească] buna-petrecere, şi văzându-te pe tine, să-şi deştepte sufletele spre lucrarea bunătăţilor. Deci când vor porunci proestoşii a ieşi cu fraţii la lucru, cu osârdie mai-nainte aleargă şi nu aştepta pe alţii să te întreacă, nici nu zădărî pe cei mai leneşi, care pentru a lor lenevire mult se păgubesc pe sine şi se vatămă, întâi adică osânda nesupunerii şi a iubirii de sine şi a nelucrării dobândind, iar apoi şi de plata cea din lucrare lipsindu-se. Iar a treia, care mai grea este, pricină celor mulţi dând de cârtire, de clevetire şi de neascultare, iar pentru vătămarea acelora, ei mai mare [cumplită] judecată vor pătimi.

Iar tu, frate, nu lua aminte la acestea, că nimeni în vremea secerişului, nestrângându-şi grâul, nu zice vreodată: „Aproapele, nestrângându-şi grâu, nici eu nu-mi strâng mie, ci fiecare, cât are vreme, îşi adună luişi hrană şi dobitoacelor sale, ca nelipsit să petreacă în vremea iernii. Deci, dacă întru cele trupeşti atâta sârguinţă arătăm, nu cu mult mai vârtos trebuie noi a ne sârgui întru cele duhovniceşti? Iar dacă trupul tău, slab fiind, nu suferă osteneala precum cel al ţarinilor, tu adică arată voire întru adevăr, şi cei ce văd slăbiciunea şi neputinţa vor uşura de la tine greutatea; însă să nu o laşi desăvârşit a o ridica de la tine, ci roagă pe dânşii, zicând: „Şi eu împreună cu voi voiesc a avea parte". Şi te osteneşte împreună cu dânşii după puterea care ţi-a dăruit-o Domnul, şi vei avea mare dare de plată de la Dumnezeu.

IX.

A Sfântului Isaia

Frate, vezi să nu fii dispreţuitor faţă de rucodelia ta, pentru porunca lui Dumnezeu, ci îngrijeşte-te de dânsa în frică Dumnezeiască, ca să nu păcătuieşti întru necunoştinţă. Şi toată rucodelia, când te înveţi a lucra la ea, zi celui ce-ţi arată ţie şi nu te ruşina adeseori a-i zice lui: „Fă dragoste, uită-te de este bună sau nu". De locuieşti cu frate şi eşti la lucru în treacăt, fă şi tu, împărtăşeşte-te într-însul cu fratele tău şi, pentru conştiinţa celorlalţi, nu cruţa trupul tău; niciodată să nu cercetezi rucodelia fratelui tău: de a lucrat mai presus de tine sau tu mai presus de el. Nevoieşte-te pe sine la rucodelia ta şi frica lui Dumnezeu va locui întru tine. Că nelucrarea moarte este şi cădere a sufletului.

X.

Din Pateric

1. Mers-a Avva Macarie cel Mare la Avva Antonie în Munte; şi cum a bătut în uşă, a ieşit către dânsul Avva Antonie, care i-a zis lui: „Cine eşti tu?". Iar el a zis: „Eu sunt Macarie". Şi cum a auzit acela, a intrat şi, închizând uşa, l-a lăsat pe dânsul afară. Şi trecând ca la un ceas, văzând răbdarea lui, i-a deschis şi, zâmbindu-se către dânsul, îi zicea: „De multă vreme dorit-am să te văd, auzind cele pentru tine. Şi odihnindu-l pe dânsul, l-a ospătat, că era mult trudit. Iar făcându-se seară, şi-a udat Avva Antonie smicele şi a zis către Avva Macarie: „Porunceşte ca să-mi ud şi mie". Iar el a zis: „Udă-ţi". Şi făcând snop mare, a udat. Şi şezând ei de cu seară şi grăind pentru mântuirea sufletului, împleteau, iar şirul se pogora prin fereastră în peşteră. Iar intrând dimineaţa fericitul Antonie, a văzut mulţimea şirului lui Avva Macarie şi a zis: „Multă putere iese din mâinile acestea".

2. Eresul Masalianilor nu îngăduie a se lucra, că trebuie, zice, întru rugăciune

285

pururea a fi, învăţând urâciunea de lucru, adică eresul.

XI.

A Sfântului Efrem

Călugăre, nu-ţi pricinui ţie lenevire prin neputinţă, pentru că scris este: Şi pofta lor le-a dat lor (cf. Ps. 20: 2).

Să nu ne lepădăm, fraţilor, de darul Domnului, Cel ce ne-a dat nouă putere a lucra cel bun; şi într-însa pe acesta lucrându-l, să mulţumim lui Hristos totdeauna, că scris este: Lucraţi nu mâncare pieritoare, ci pe ceea ce rămâne spre viaţa veşnică (Ioan 6: 27). Mâinile tale să lucreze cel bun, încât, şi vreo trebuinţă având, să afli pâine şi inima ta să fie către Domnul de-a pururea, şi vei fi lucrând lucrarea ceea ce rămâne, nu cea pieritoare. Deci lucrează, şi nu te odihni, adică nu umbla deşert, că multă răutate a arătat nelucrarea.

286

pricina a patra

Cu care scop se cuvine a lucra călugărul, şi spre câte şi de care lucruri să se îngrijească.

I.

Din Pateric

1. Odată, nişte fraţi au mers la un stareţ mare, iar el a zis celui dintâi dintre dânşii: „Ce lucrezi, frate?". Răspuns-a acela: „împletesc şir, Avvo". Zis-a lui stareţul: „Dumnezeu să-ţi împletească ţie cunună, fiule". Zis-a şi celui de-al doilea: „Şi tu ce lucrezi?". Iar el a zis: „Rogojini". Iar stareţul a zis: „Dumnezeu să te împuternicească, fiule". Zis-a şi celui de-al treilea: „Dar tu ce lucrezi?". Zis-a şi el: „Ciururi". Zis-a lui: „Domnul să te păzească, fiule". Zis-a şi celui de-al patrulea: „Dar tu ce lucrezi?". Şi a răspuns: „Scriitor sunt". Zis-a bătrânul: „Tu ştii". Apoi a întrebat şi pe al cincilea: „Tu ce lucrezi?". Iar el a zis: „Ţesătorie de in". Zis-a lui bătrânul: „Cu aceasta eu treabă (lucru) nu am".

Iar prin aceasta stareţul însemna că cel ce împleteşte şirul, de se va trezvi, împreună cu Dumnezeu îşi împleteşte luişi cunună. Iar rogojina vârtute voieşte, că are osteneală. Iar cel ce lucrează ciururi are trebuinţă de păzirea cea de la Dumnezeu, că trebuie a le vinde pe ele în sate. Iar scriitorul trebuinţă are a smeri inima. Că lucrul (acesta) înaltă cugetare aduce celor ce iau aminte. Iar celui ce lucrează ţesătorie de in i-a zis „nu am lucru42", pentru că negustoreşte, şi nu face lucru călugăresc. Pentru că dacă cineva, de departe ducând coşniţe, sau rogojini, sau ciururi, zice: „Acesta călugăr este"; că iarbă e lucrul mâinilor lui, şi întru arderea focului se mistuie; iar de va vedea pe cineva vânzând pânze, zice: „Iată, au venit negustorii", căci al lumii este lucrul acesta, şi nu pentru

42 Poate voieşte a zice: Nu am ce să-ţi spun, nu găsesc nici o virtute în acest lucru al tău. În traducerea românească a Patericului egiptean, se redă (prin parafrază) astfel: Din ţesătura pânzei nu iese folosul (sufletului).

mulţi folositor, adică pentru călugări.

2. Avva Ioan Scopitul, mai tânăr fiind, a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum aţi putut face voi lucrul lui Dumnezeu cu odihnă, iar noi nici cu osteneală nu-l putem face?". Şi a răspuns stareţul: „Noi am putut, de vreme ce avem cap pe lucrul lui Dumnezeu, iar trebuinţa cea trupească, mai de jos. Iar voi, cap aveţi pe trebuinţa cea trupească, iar pe lucrul lui Dumnezeu, mai de jos; şi pentru aceasta vă osteniţi, că nu socotiţi ceea ce a zis Mântuitorul: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6: 33).

3. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce să fac, că mă necăjesc pentru rucodelie. Că iubesc împletitura, dar nu o pot lucra pe ea". Iar el i-a spus cum că Avva Sisoe zicea: „Nu trebuie a lucra lucrul care ne odihneşte pe noi".

4. întrebat-a un frate pe Avva Viare: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?". Şi a răspuns stareţul: „Du-te, fă pântecele tău mic şi rucodelia ta puţină, şi nu te tulbura în chilia ta, şi te vei mântui, adică petrece întru înfrânare şi întru puţina îndestulare şi întru negrijire.

II.

A Sfântului Efrem

Frate, ia aminte de sine-ţi cu de-amănuntul: că multă şi pestriţă43 este răutatea vrăjmaşului, şi în multe feluri sunt măiestriile lui. Că uneori vicleanul, lenevire te sfătuieşte spre rucodelie, şi prin trândăvire [acedie] te luptă a te depărta de lucru şi a face cele ce nu sunt lucruri, sau a ieşi din chilie şi a te plimba, părăsindu-ţi a ta rucodelie. Iar de te vei împotrivi lui prin răbdare

43 Cu două feţe, mincinoasă, vicleană.

287

şi cugetare, cu alt chip te va lupta: că îţi dă ţie osârdie spre lucru, peste ceea ce se cuvine, după patimă, sau iubire de argint, sau iubire de materie, şi întru dânsul a mâneca şi a însera te împuterniceşte, încât, de va fi cu putinţă, şi de la rugăciune şi de la pravilă să te împiedice. Când toacă la pravilă, mai pe urmă decât toţi a ajunge făcându-te, iar la slobozirea pravilei, mai-nainte decât toţi a ieşi gătindu-te pentru sârguinţa cea peste măsură spre lucru, şi aşa, stăpânindu-te câte puţin, iarăşi materialicesc cu totul luişi şi pământesc te arată; şi mulţi se vor întreba de ce se biruieşte acela şi este rob.

Deci tu, iubitule, cunoscând amăgirea vrăjmaşului, nu asculta de dânsul, ci toate cu măsură le fă precum se cuvine, şi cu măsură lucrează, şi la rugăciune şi la pravilă să te îndeletniceşti, şi rugăciunea credinţei îţi va fi ţie tărie şi dar întru tot lucrul bun. întru puţina îndestulare să ne purtăm, şi pentru trebuinţă să alergăm, iar nu pentru desfătare. Iar dacă răsfăţarea o vom căuta şi lăcomia, multă va fi osteneala; şi aşa ne oprim drumul, şi necazul ni-l împletim şi viaţa de griji o umplem, dar una este de trebuinţă, fraţii mei, precum zice Domnul: nimic nu este mai înalt decât sufletul, sau mai cinstit. Pentru aceasta pururea să alergăm şi să ne îngrijim, şi să ne gătim, şi să nu cheltuim toată vremea noastră întru grija trupului.

Deci atunci când flămânzeşte trupul şi cere hrană, să ne aducem aminte că şi sufletul pe a sa trebuinţă o caută. Precum trupul, de nu se va împărtăşi din hrană, a trăi nu poate, tot aşa şi sufletul, de nu se va împărtăşi din înţelepciunea cea duhovnicească, mort este; pentru aceea zicea Mântuitorul: Nu cu pâine singură va trăi omul (Matei 4:4). Deci tu, ca un bun iconom, dă sufletului mâncările cele sufleteşti, şi pe cele trupeşti, trupului, şi nu lăsa sufletul tău să moară, ci hrăneşte-l pe dânsul cu cuvinte Dumnezeieşti, şi cu psalmi, şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti, întru citirile Dumnezeieştilor Scripturi, în posturi, în privegheri, întru rugăciuni, în lacrimi, întru nădejdea şi cugetarea bunătăţilor ce vor să fie.

Acestea şi cele asemenea, hrană şi viaţă sunt sufletului. Vedeţi, fraţilor, ca nu cumva cineva fără de rod să se afle, că zice Apostolul: Căci ce va semăna omul, aceea va şi secera (Gal. 6: 7). Deci, de seamănă în trupul său răsfăţare şi dulceţuri şi bună pătimire, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul rugăciune şi post şi priveghere, din Duhul va secera viaţă veşnică. Cel ce nu petrece cu sârguinţă într-o rucodelie, în multe feluri de lucruri se va sfărâma (...). Bărbatul neaşezat la minte în zi de sărbătoare lucrează şi în cea lucrătoare se plimbă. A nu cinsti după rânduială ziua şi a fi nesimţitor faţă de ea nu e o virtute, ci mai vârtos a înţelege şi a lepăda lenevirea, că leneşul, zice, ocărându-se, nu se ruşinează (Pilde. 20:10).

III.

Din Aşezămintele Sfinţilor Apostoli

Tot credinciosul sau credincioasa, de dimineaţă sculându-se din somn, mai-nainte de a face lucru, trezvindu-se să se roage. Iar de se face cuvânt de învăţătură, mai-nainte decât lucrul să se cinstească cuvântul creştinătăţii.

288

pricina a ciNcea

Care lucruri se cuvin a păzi fraţii, lucrând unii cu alţii.

I.

A Sfântului Isaia

1. Fraţilor, de veţi ieşi unii cu alţii la lucrul ce se întâmplă, fiecare din voi să ia aminte de sine-şi şi nu de fratele său, şi fără a lua aminte de a lucrat acela mai mult decât dânsul sau el decât acela; şi nici să nu-l înveţe sau să-i poruncească. Măcar de-l va vedea oricum făcând lucrul, să nu-i zică lui: „Ai prăpădit lucrul", ci să lase pe cel ce face lucrul să-l facă cum voieşte. Iar de va zice acela: „Fă dragoste, învaţă-mă", să-l înveţe cu smerenie. Iar dacă, ştiind, va zice că nu ştie, şi nu va învăţa pe fratele, nu are dragostea lui Dumnezeu întru sine, ci ţine vicleşug; şi cel ce nu ştie lucrul să nu se ruşineze a zice adeseori celui ce ştie: „Fă dragoste şi vezi dacă aceasta este bine".

2. De veţi face lucrul unii cu alţii, şi unul din voi, din micşorare de suflet, va strica, nimeni să nu-l dojenească, ci mai vârtos să vă bucuraţi împreună cu dânsul.

3. De vei lucra cu unul slab, să nu te întreci întru ascuns, vrând mai presus decât dânsul a face.

4. De vei face lucrul mâinilor tale, nevoieşte-te să nu cugeţi la ce ai făcut sau la ce a făcut fratele tău în săptămână, că neiscusinţă este.

5. De te vei duce la vreun lucru cu fratele tău, să nu voieşti ca să ştie că ai făcut mai mult decât dânsul; căci tot lucrul pe care-l face omul întru ascuns, acesta este ceea ce caută Dumnezeu de la dânsul.

6. De veţi face lucru unii cu alţii, toată neajungerea [lipsa] pe care ai văzut-o afară la alţii sau ai auzit să nu o porţi cu tine în lume, sau să o laşi să se afle în gura ta ca să o spui fraţilor tăi, că moarte a sufletului tău este, de eşti înţelept.

II.

A Sfântului Casian

Întru toate obştile cele din Răsărit, şi mai vârtos în cele din Egipt, un canon ca acesta stăpâneşte: „îndată slobozindu-se de la pravilă, nici unul din fraţi nu cutează a sta şi a vorbi cu altul. Şi nici din chilie nu iese, nici lucrul ce-l au în mâini nu-l lasă, apostoleasca poruncă împlinind-o (I Tesal. 2: 9), iar de va fi cândva trebuinţă de vreun lucru cuviincios al oarecăruia, ies cu toţii împreună, ca aşa cu sârguinţă şi cu linişte să-l plinească, încât nici o vorbă între dânşii să se ivească, ca fiecare de sine să ia aminte la psalmi şi la gândire, plinind lucrul cel poruncit". Şi cu mare sârguinţă păzesc canonul acesta, ca nu cumva cineva cu altul, şi mai vârtos cu nou-începători, să rămână de fraţi deosebi vreodată, sau mâinile sale să îndrăznească a le întinde ca să apuce sau să se îmbrăţişeze cu altul; iar dacă cineva se va afla călcând canonul acesta, sub certare prea grea se va pune.

289

pricina a şasea

Că în obşte nu se cuvine ca cineva să aibă ceva al său, iar celui ce are, prea grea muncă asupră-i i se atârnă.

I.

A lui Grigorie Dialogul

Un călugăr oarecare, cu numele Iust, meşteşugul doftoresc ştiindu-l, eu încă fiind în mănăstire, acolo şi el fiind, în toate zilele se obişnuise a-mi sluji şi mie întru cele din obicei căzute boale. Acesta, cu boală trupească fiind cuprins, era aproape de sfârşit. Iar un frate al lui bun după trup, Copios cu numele, stătea lângă dânsul şi îl slujea la boală, care, şi până acum trăind în cetatea aceasta, din meşteşugul doftoresc îşi agoniseşte luişi chiverniseala vremelnicei vieţi.

Deci după ce s-a cunoscut bolnavul pe sine şi s-a apropiat de moarte, a spus lui Copios, fratele său, că avea trei galbeni de aur ascunşi; încă şi fraţii mănăstirii, cu de-amănuntul pe toate buruienile doftoriei lui căutându-le (scormonindu-le), au aflat acei trei galbeni ascunşi acolo, şi îndată mie mi-au vestit. Şi cum m-am înştiinţat de un rău ca acesta al fratelui ce trăia împreună cu noi în obşte, n-am putut suferi, căci canonul mănăstirii noastre era ca toţi fraţii să trăiască de obşte şi nimeni să nu aibă nimic de sine. Deci, de prea cumplită scârbă cuprinzându-mă, socoteam ce trebuie a face spre curăţirea adică a mortului, iar pentru fraţii cei vii spre frică şi îndreptare.

Şi chemând pe iconomul mănăstirii, am zis: „Du-te şi porunceşte ca nici unul din fraţi să nu se apropie de acela ce se săvârşeşte, nici cuvânt de mângâiere din gura cuiva dintr-înşii să audă. Iar dacă, apropiindu-se de moarte, va chema pe fraţi, fratele lui cel trupesc să-i spună lui că: «Pentru acei trei galbeni pe care întru ascuns îi aveai, de toţi fraţii te-ai urât». Ca măcar la moarte pentru greşeala aceasta, pe inima sa cu prea amară chinuire osândind-o, de păcatul ce l-a făcut să se curăţească puţin, iar când se va săvârşi, să nu îngropaţi trupul lui unde se îngroapă ceilalţi fraţi, ci făcând o groapă oarecare la gunoi, într-însa să aruncaţi trupul lui, iar acei trei galbeni care au rămas să se arunce deasupra lui, strigând toţi deodată: «Argintul tău să fie cu tine întru pierzare!». Şi aşa pe dânsul cu pământ să îl acoperiţi".

Deci acest Iust, iată, venind la moarte, şi foarte strâmtorându-se pe sine, a se pune lângă fraţi căuta, şi nici unul din călugări de dânsul apropiindu-se, fratele lui cel trupesc i-a vestit lui pentru ce s-a făcut tuturor greţos [de nesuferit]. Iar îndată, pentru păcatul lui, tare a suspinat şi, aşa suspinând, a ieşit din trup. Şi s-a îngropat aşa precum am rânduit. Deci toţi fraţii, pentru hotărârea cea dată asupra lui, mult tulburându-se, au început fiecare dintr-înşii a aduce în mijloc acele simple şi mici lucruri pe care nu-i lăsa pe dânşii canonul cel obştesc a le avea, foarte temându-se ca să nu se afle ceva la dânşii ca să-i osândească pe ei.

Iar după săvârşirea aceluia, treizeci de zile de acum trecând, a început sufletul meu a se milostivi spre fratele cel ce s-a săvârşit şi, cu durere prea grea, ale judecăţii a le gândi şi pentru izbăvirea lui izvodire oarecare a cerca. Deci iarăşi chemând pe iconom, cu multă posomorâre i-am zis lui: „Destul îi este acelui frate săvârşit de la noi a fi acum trecut cu vederea, deci datori suntem, pentru dragoste, ceea ce putem a-i ajuta lui; du-te dar, şi din ziua aceasta până la treizeci de zile, necurmat pentru dânsul jertfă fără de sânge fă a se aduce în fiecare zi". Şi el a făcut aşa.

Şi se aducea pentru dânsul mântuitoarea jertfă precum am zis; iar noi, pentru altele îndeletnicindu-ne şi zilele trecute nenumărându-le, însuşi fratele cel mort, lui Copios, bunului său frate, noaptea în somn s-a arătat, iar el, pe acela văzându-l, l-a întrebat, zicând: „întru care loc eşti acolo?". Iar el

290

a răspuns: „Până acum adică foarte rău îmi era, iar acum bine îmi este". Şi îndată Copios, venind în mănăstire, ne-a vestit nouă aceasta, şi cu de-amănuntul zilele numărându-le, am aflat că aceasta era ziua a treizecea întru care se împlinea jertfa pentru fratele cel mort.

II.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Voiesc a intra şi a locui în obşte". Şi a răspuns bătrânul: „Dacă voieşti a intra în obşte, de nu vei fi fără de grijă dinspre toată vorba şi tot lucrul, nu poţi în obşte a te desăvârşi, căci afară de singură cisterna cu apă altă stăpânire nu ai".

2. Paisie, fratele lui Avva Pimen, a aflat un vas mic cu bani şi a zis către fratele său, Avva Anuv: „Ştii că cuvântul lui Avva Pimen este aspru foarte? Haideţi să ne zidim nouă mănăstire undeva şi să şedem acolo fără de grijă". Răspuns-a lui Avva Anuv: „Şi de unde avem a zidi?". Iar el i-a arătat lui banii; şi văzându-i pe ei Avva Anuv, foarte s-a mâhnit, socotind paguba sufletului fratelui cea dintru aceasta. însă i-a zis: „Bine, haideţi şi să zidim chilie de cea parte de râu". Şi a luat vasul Avva Anuv şi l-a pus în culionul său. Deci trecând râul, cum au ajuns la mijloc, s-a făcut Avva Anuv pe sine ca şi cum s-ar răsturna, şi a căzut culionul cu banii în râu. Iar pentru aceasta Avva Anuv se prefăcea a se mâhni. Şi a zis către dânsul Paisie: „Nu te mâhni, Avvo, că, de vreme ce s-au dus banii, să mergem iarăşi la fratele nostru". Şi întorcându-se, au petrecut cu pace.

3. Zis-a un stareţ: „Mulţi dintre călugări au risipit banii, părăsind tată, mamă, fraţi şi rudenii pentru păcatele lor, şi, intrând în obşte, alte mari fapte bune le-au îndreptat, iar de cele mici şi de nici o treabă furându-se, se făcură bucurie dracilor pentru a-şi întocmi loruşi traiste şi cutii, având înăuntru poame şi mezelicuri, ace şi foarfeci şi dăltuţă şi cingătoare, care, ca nişte iubitori de sine, de la cei ce drept socotesc se vădesc, iar după Dumnezeiasca Scriptură se vor trimite ca nişte blestemaţi întru întunericul cel mai dinafară. Că blestemat este, zice, cel ce mută hotarele Părinţilor, că din partea lui Anania şi Safirei şi Ioanei se vor învrednici ca nişte tainici împreună-părtaşi ai lor".

III.

A lui Avva Casian

Cel ce întru viaţa de obşte voieşte a se face călugăr, de opreşte ceva dintru ale sale, nu poate rămâne multă vreme în ascultarea mănăstirii şi învăţăturei, nici fapta bună a smereniei şi ascultării a o îndrepta, nici în sărăcia obştii până în sfârşit a răbda; căci ori de câte ori vreo pricină sau vreun necaz va mişca cugetul său, îndată şi nădejdea agoniselii ce-l învistiereşte pe dânsul, ca praştia pe piatră din mănăstire îl va zvârli. Că zădărârile altor patimi, a mâniei, zice, şi a poftei, din trup se par a avea pricinile ca şi cum ar fi sădite înăuntru, avându-şi începerea de la naştere şi după vreme îndelungată se biruiesc, iar boala iubirii de arginţi, din afară intrând, mai cu lesnire se poate tăia, dacă ar dobândi purtare de grijă şi luare-aminte. Iar nedispreţuindu-se, mai pierzătoare decât alte patimi şi cu anevoie de lepădat se face. Căci iubirea de argint este rădăcină a tuturor răutăţilor, după Apostolul (I Tim. 6:10).

Deci această boală, când încropit [căldicel] şi necredincios la începuturile supunerii va afla sufletul, îi bagă lui în cuget oarecari părute drepte şi binecuvântate pricini spre a opri ceva din cele ce are. Că scrie în cugetul monahului bătrâneţe lungi şi boală trupească, şi cum că trebuinţele cele ce se dau de la mănăstire nu sunt îndestulate spre mângâiere, nu zic bolnavului, ci nici celui sănătos, şi cum că aici nu se face purtare de grijă după cum se cuvine la cei neputincioşi, ci lenevită, şi că, de nu ar avea ascuns aur, cu ticăloşie va muri. Pe scurt, îi pune lui în gând că nici nu va putea petrece în mănăstire până în sfârşit din pricina greutăţii lucrurilor şi pentru lipsa de acrivie a părintelui.

Şi când cu aceste gânduri îl va rătăci

291

pe el, ticălosul, spre a ţine măcar un dinar (o para) pentru dânsul, atunci îl pleacă pe dânsul şi rucodelia pe ascuns de părintele a învăţa, dintru care va putea pe cel sârguit [agonisit] lui argint a-l creşte, şi, de aici, cu nădejdi nearătate îl înşală pe el, ticălosul, punându-i lui în gând câştigul cel din rucodelie şi uşurarea cea dintru aceasta şi negrija. Şi cu pomenirea câştigului cu totul legându-se, nimic din cele potrivnice nu va socoti, nici turbarea mâniei, dacă vreodată i se va întâmpla să cadă în pagubă, nici întunecarea scârbei, de nu va nimeri [lua] câştigul nădejdii, ci se face precum altora pântecele dumnezeu, aşa acestuia, aurul. Pentru aceasta şi închinător de idoli este, după judecata Apostolului (cf. Col. 3: 5). Căci depărtându-şi mintea sa de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idoli scobiţi în aur de oameni.

Şi cu aceste gânduri întunecându-se monahul şi spre mai rău crescând, nici smerenie sau ascultare a avea nu poate, ci se mânie şi se zădăreşte cu patima, şi către tot lucrul cârteşte şi împotrivă grăieşte, şi nicidecum de dânsul nu se va păzi vreo poruncă sau evlavie, ci ca un cal prea iute spre prăpăstii se trage, neajungându-se nici cu hrana cea din toate zilele. Dar şi mărturiseşte că nu poate până în sfârşit pe acestea să le rabde, iar Dumnezeu, zice el, nu este numai acolo, nici pe a sa mântuire nu o încuie în acel loc, ci pretutindeni celor ce-L caută pe Dânsul se află, şi de nu se va depărta de mănăstirea aceea, va pieri. Şi aşa acestei stricate socoteli ajutători având arginţii cei păstraţi, ca nişte aripi cu aceştia înaripându-se şi ieşirea cea din mănăstire cugetând-o, de aici înainte cu asprime şi cu mândrie spre toate cele poruncite răspunde, şi ca pe un străin şi nemernic pe sine socotindu-se de orice va vedea în mănăstire, trebuinţă având de îndreptare, nu-i va păsa, şi va defăima şi pe toate cele ce se fac în mănăstire le va prihăni. Apoi va căuta pricini prin care să se mânie şi să se scârbească, ca să nu se pară că cu uşurătate, fără de pricină, iese de sub stăpânirea obştii. Şi de va putea încă şi pe altul cu şoptiri şi cu cuvinte seci amăgindu-l a-l scoate din obşte, nici aceasta nu se leapădă a o face, vrând a avea ajutător neajungerii sale. Şi aşa aprinzându-se cu focul banilor săi, niciodată nu va putea să se liniştească în mănăstire sau să trăiască sub canon.

Iar pe acesta, când dracul ca un lup îl va hrăpi şi îl va despărţi de turmă şi gata spre mâncare îl va apuca, atunci îl face pe dânsul ca lucrurile cele ce în viaţa de obşte, în orânduite ceasuri, făcându-le, se împuţinează, pe acestea în chilie ziua şi noaptea cu multă osârdie să le facă, şi nici obiceiurile rugăciunilor, nici felul posturilor, nici canonul privegherilor nu-l va păzi, ci cu turbarea iubirii de arginţi pe sine îmbrăcându-se, toată sârguinţa spre rucodelie o va pleca.

Iar felurile acestei boli sunt trei, pe care deopotrivă le opresc şi Dumnezeieştile Scripturi, şi învăţăturile Părinţilor. Unul adică, pe care l-am scris mai sus, care face jalnici pe acei nenorociţi căci cele ce nici în lume nu le aveau, pe acestea voiesc a le agonisi şi a le învistieri; al doilea, care îi face a se căi pe cei ce o dată s-au lepădat de bani, punându-le lor în gând a căuta spre acelea pe care i le-au adus lui Dumnezeu; al treilea, care la început cu necredinţa şi cu încropirea pe monah îngropându-l, nu-i îngăduie acestuia de lucrurile lumii desăvârşit a se izbăvi, ci îl sfătuieşte a ţine ceva lângă sine, frica sărăciei punându-i în gând, precum apucând am zis, şi necredinţă de Pronia lui Dumnezeu, şi arătându-l călcător al făgăduinţelor sale cele ce le-a mărturisit lepădându-se de lume.

Şi felurile acestor trei pilde, şi întru Dumnezeiasca Scriptură, precum s-au zis, osândite le-am aflat: că Ghiezi44, banii pe care mai-nainte nu-i avea vrând a-i agonisi, n-a nimerit [dobândit] darul proorociei pe care a-l lăsa lui voia dascălul în rândul moştenirii, şi în locul blagosloveniei veşnică lepră prin blestemul proorocului a moştenit. Şi Iuda, voind să ia banii pe care mai-nainte i-a lepădat urmând lui Hristos, nu numai spre vânzarea Stăpânului bolind din ceata Apostolilor a căzut, ci şi viaţa cea în trup cu silnică moarte o a stricat. Iar Anania şi Safira, păstrând oarece din cele ce avuseseră, prin

44 Despre Ghiezi (ebr. Ghehazi), a se vedea IV împăraţi, cap. 4, 5 şi 8.

292

apostoliceasca gură prin moarte s-au pedepsit.

Şi Dumnezeu încă şi prin Moise, în A Doua Lege [Deuteronom], cu taină porunceşte celor ce făgăduiesc a se lepăda de lume şi cu frica necredinţei iarăşi ţinându-se de lucrurile cele pământeşti, zicând: Care om este fricos şi slab de inimă să nu iasă la război, ci să meargă şi să şadă în casa sa, ca nu cumva să înspăimânte şi inimile fraţilor săi (20: 8).

Iar acestea le zice învăţându-ne pe noi, lepădându-ne de lume, desăvârşit să ne lepădăm, şi aşa la război a ieşi, şi nu, pentru a pune început molatic şi putred, să răsturnăm şi pe alţii dinspre evangheliceasca desăvârşire, şi frică întru aceştia a băga, ca nu cumva şi spre noi să se potrivească cuvântul Marelui Vasilie pe care le-a zis unui singlitean [senator] ce cu încropire se lepădase şi oprise oarece din banii săi: „Şi singlitul [senatul] l-ai pierdut, nici monah nu te-ai făcut".

Trebuie dar noi cu toată sârguinţa să tăiem din sufletul nostru rădăcina tuturor răutăţilor, adică pe iubirea de argint, temeinic cunoscând că, rămânând rădăcina, cu lesnire răsar odraslele; şi a avea înaintea ochilor pe nearătarea morţii, ca nu cumva în ceasul în care nu ne aşteptăm să vină Domnul şi să ne afle pe noi întinată având conştiinţa de iubirea de argint şi să zică nouă ceea ce s-a zis în Evanghelie către bogatul acela: Nebunule, într-această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine; şi cele ce ai gătit ale cui vor fi? (12: 20). însă se cuvine să ştim că anevoie este ca cei ce nu petrec în obşte să îndrepte această faptă bună; pentru că într-însa nu avem griji şi nici trebuinţă pentru cele de nevoie.

293

pricina a şaptea

Că cel ce dă sau vinde ceva din lucrurile folositoare mănăstirii sau ia pe ascuns mult greşeşte la Dumnezeu, şi mai mult se va munci; pentru aceea se cuvine ca de dânsele, ca de cele ce sunt afierosite lui Dumnezeu, foarte a purta de grijă, şi despre cei ce dispreţuiesc cele prea mici, şi cum că lenevirea întru toate e vătămătoare.

I.

Din viaţa Sfântului Eftimie45

1. Oarecare călugăr din Galatia, Teodot cu numele, era frate în mănăstirea Sfântul Eftimie. Odată, prin sfătuirea celui viclean i s-au întâmplat unele ca acestea. Ştefan, care era egumen al aceleiaşi mănăstiri înainte de Toma, aduse la mănăstire şase sute de galbeni, luaţi din averea fratelui său cel plecat din viaţă. Pe aceştia, în diaconicon fiind puşi, pe ascuns i-a luat Teodot, pe când lui Toma îi fusese încredinţată stăpânirea mănăstirii. Şi de dimineaţă sculându-se Teodot, se prefăcea a se iuţi, şi a se mânia foarte izvodea, ca şi cum nu s-ar fi putut îndulci de linişte, pentru aceea s-a şi ridicat din mănăstire, cu părerea, prin poftirea de loc curat de gâlcevi, iar cu adevărul, prin sârguinţă a se ascunde pe sine şi aurul a-l prăpădi.

Deci pornindu-se către Sfânta Cetate, şi de călătoria cea către dânsa apucându-se, ajungând în dreptul mănăstirii Mărturisirii monahului, şezând încetişor şi galbenii socotindu-i, şi cincizeci cu numărul dintr-înşii luând, pe ceilalţi i-a pus sub o piatră mare, şi locul însemnându-l, îndată către Ierusalim a purces. Iar de acolo, către Iope năimind [închiriind] nişte cai şi arvună dând, s-a întors către piatra sub care ascunsese aurul, şi aproape acum ajungând o, ochi ce vedeţi toate; o, judecăţi prea drepte! a văzut un şarpe mai mare decât piatra şi cu chip înfricoşător dinlăuntru târându-se, de

45 Eftimie cel Mare (378-473), Cuvios din Melitina (Armenia), prăznuit la 20 ianuarie. Fragmentul de faţă nu se regăseşte în Viaţa sa publicată în Vieţile Sfinţilor pe ianuarie.

parcă ar fi fost rânduit să păzească galbenii şi să-l oprească pe dânsul a ispiti lucru străin, şi temându-se acela, atunci adică cu mâinile deşarte s-a întors. Şi iarăşi s-a pogorât la piatră şi a aflat pe acel înfricoşător păzitor al aurului deşteptat foarte cu dinadinsul, ca şi cum priveghea spre bani, încât nicidecum nu-i era cu putinţă a se apropia de piatră, chiar năvălind el, iute era gonit de şarpe până departe, încât se bucura măcar să scape şi de acolo să se ducă.

Dar mai pe urmă, într-altă zi, a venit iar prin preajma locului, şi îndată oarecare putere din văzduh căzând, şi ca o beldie46 asupra lui Teodot slobozindu-se, rană de moarte întinzându-i, pe acela l-a răsturnat, şi multă nesimţire având el, la pământ l-a pus. Iar nişte Lazarioteni trecând pe acolo, şi aşa lepădat ticăloşeşte aflându-l, l-au luat şi în Sfânta Cetate în bolniţe l-au dus. Şi şezând acolo multă vreme, a văzut în vis pe un tânăr spre dânsul iuţindu-se şi zicând: „Nu este cu putinţă a te scula într-alt fel, de nu vei da înapoi lucrul cel furat mai-nainte de la mănăstirea lui Eftimie".

Şi chemând el pe bolnicerul [infirmierul] cel de acolo, şi furtişagul şi celelalte precum erau i le-a descoperit, şi la mănăstire a spune acestea l-a trimis. Iar înştiinţându-se cei dimprejurul lui Toma şi Leontie de cele făcute, s-au suit îndată către Sfânta Cetate, şi întru oarecare ducătoare [targă] pe Teodot ducându-l ca să le arate lor locul sub care era ascuns aurul, au aflat aurul zăcând sub piatra aceea, iar acel înfricoşător păzitor o, minune! nu era nicăieri, ca de nişte adevăraţi stăpâni dându-se în lături de la vistierie. Şi luând ei galbenii de îndată, s-au întors şi acei puţini cheltuiţi de Teodot, iar el de răutăţi

46Vargă, prăjină, nuia.

294

era nepăţit, iar cu trupul se afla sănătos.

2. încă şi altul oarecare, cilician de neam, monah cu schima, pe nume Pavel, din mănăstirea Mărturisirii47 trăgându-se, fiind prins de un duh rău, s-a adus de prieteni la mormântul lui Eftimie. Şi fiind pus acolo lângă racla moaştelor, arătându-se Marele [Eftimie] după puţine (zile) în miezul nopţii, pe drac l-a gonit. Iar aceasta cu adevărat a fost mărturie a tămăduirii; că într-acea noapte ducându-se Pavel, în ceasul cântării de psalmi al nopţii, unul din cei ce cântau psalmi se făcu, şi înaintea noastră a tuturor lui Dumnezeu tămăduirea o mărturisea. „Că iată şi eu, zice scriitorul, în acea vreme am fost primit în mănăstirea Marelui".

Deci a rămas Pavel de aici înainte într-acea obşte, păzind neşters darul lângă sine, şi la toată osteneala şi slujba cu osârdie cu toţi fraţii se împărtăşea. Odată, culegând noi hrană prin pustie, am întrebat pe Pavel la cules, fiind şi el de faţă, ce a păţit şi de unde a venit în Chinovie şi ce fel de tămăduire a dobândit de la racla moaştelor.

Iar el, fiind acum obişnuit cu noi, curat pe toate le-a povestit, zicând:

„Mie slujbă în mănăstirea Mărturisirii încredinţându-mi-se, nu ştiu cum de m-am robit de dragostea iubirii de arginţi; şi, de vreme ce eram lipsit şi nu aveam de unde să câştig nici două parale, mi s-a făcut gând ca să fur ceva din sfintele vase, şi întru chip ca acesta a-mi ocroti [aduna] oarece agoniseală. Deci, fiindcă m-am biruit de acel gând rău şi frica lui Dumnezeu o am lepădat de la mine, am luat cheile din altar şi, deschizând unde era punerea sfintelor vase, dintr-acelea pe unele le-am făcut tâlhăreşte ale mele, iar altele, le-am împărţit altora.

Apoi, slujba aceea isprăvind-o, cheile le-am dat înapoi, aducându-le iarăşi în altar; şi abătându-mă cu oarecari fraţi spre cină, şi întru saţiu vin bând, pe aşternut m-am culcat eu, ticălosul. Şi îndată tot gândul

47 Mănăstirea Mărturisirii este aşezată în Palestina, la vest de Lavra Sfântului Eftimie, ca la 5 stadii (2700 m) depărtare de aceasta, la aproximativ 5 km de Betania de azi. A fost construită în 473 de Porfirie, Patriarhul Ierusalimului.

neastâmpărării s-a vărsat asupra sufletului meu, fiindcă spre însăşi aceasta toate împreună mie mi-au alergat [năvălit]. Iar eu, la cuget încă de beţie fiind stricat, cu dulceaţă m-am dat pe sine-mi gândurilor acelora. Iar ele, luându-mă în stăpânire, aşa m-au aşezat, încât şi femeie, ca şi cum ar fi fost de faţă a simţi şi cu ea împreună a zăcea să mi se pară.

Deci de năprasnă mi-a năvălit mie nor întunecat şi neluminat; iar acela poate că era spurcatul drac cel ce sărise asupra mea, de care, fiind prins, am rămas muncindu-mă de el vreme îndelungată, ca un robit. Dar ce n-am pătimit din cele cumplite? Că de unde ar lua saţiu un vrăjmaş ca acesta ca să facă rău, dacă nu de îndată ce se face stăpân a strica? Până când, jale luând fraţii, m-au ridicat şi lângă racla Sfântului m-au adus. Deci lângă dânsul punându-mă, şi îndată, ca şi cum m-aş fi trezvit şi întru sine venindu-mi, mă rugam Sfântului cu lacrimi fierbinţi să mă miluiască şi din bântuiala cumplitului drac să mă izbăvească. Şi şedeam de cu seară lângă dânsa necurmând [neîncetat] şi nu slăbeam rugându-mă.

Şi iată, la miezul nopţii mi se părea că petrec lângă un loc Dumnezeiesc, a cărui aşezare şi frumuseţe şi har, oricine s-ar fi rugat a-l vedea, iar cu cuvântul să-l spunem nicidecum nu este cu putinţă. Şi se părea a şedea pe capul meu şi un culion negru şi plin de mituri48. Iar miturile ei, o, izbăvitorule de rău, plăcutule al lui Dumnezeu eftimie de nu s-ar mai pune vreodată pe alţii, că peste tot, pe dinăuntru, era plină de ghimpi în loc de mituri, şi cu acestea, cu nesuferite înţepături ce nu pot fi măsurate, cu ghimpi asemenea la mărime şi la lungime cu instrumentele cele de scris, iute îmi înghimpa patul meu şi nu-mi îngăduia, nici a răsufla.

Deci, cu o răutate ca aceasta fiind înghesuit, mi se părea că întorc pe limbă numele lui Eftimie şi mă rog lui, iar el îndată mi s-a arătat cu multă lumină împrejur strălucindu-se, cărunt la păr, rotund la faţă, vesel la ochi, mic la stat, cu barba lungă, cu

48 Bucăţi sau fire de lână, de obicei inferioară; blană..

295

mantie neagră îmbrăcat şi toiag în mână ţinând, şi-mi zicea: «De ce te rogi către mine, ce voieşti să-ţi fac?». Iar eu, fiind înspăimântat şi fricos, am răspuns cerându-i ca să se milostivească să mă izbăvească de patimă şi de acel cumplit drac. Iar el, mai cu asprime apucând, a zis: «Dar tu încredinţatu-te-ai că din cele ce se fac, nimic nu se poate ascunde de Dumnezeu? Învăţatu-te-ai din cele ce ai pătimit cât de mare rău este a defăima pe Dumnezeu şi cum se întâmplă a se isprăvi aceasta? Că precum darul acelora ce dau bisericilor către Dumnezeu trece şi El iarăşi de sus ştie să le dea răsplătindu-le -, aşa şi cei ce rău le întrebuinţează pe dânsele, nu pe altul, ci pe însuşi Acela îl batjocoresc şi vrednică pedeapsă pătimesc.

Că dacă Anania de demult cu femeia lui, din cele ce au adus pe furiş luând, atâta muncă au suferit, încât deodată împreună cu furtişagul au murit, oare ce iertare vei dobândi tu, cel ce aşa nici pe cele străine de danie nu le cruţi? Cu toate acestea, de dai încă făgăduinţă să nu mai pui mâini nedrepte pe lucruri sfinte, nici prin primirea gândurilor celor rele să te îndulceşti, se va milostivi Dumnezeu şi te va tămădui, că Iubitor de oameni este şi nu voieşte moartea păcătosului, precum şi Dumnezeieştile cuvinte ne învaţă, ci ca să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iez. 18: 23, 32; 33: 11). Căci ţie pentru aceea ţi s-au întâmplat acestea, că slujire a lucrurilor sfinţite încredinţându-se, nu adică credincios pe sine-ţi lui Dumnezeu te-ai păzit, ci îndată spre vicleşug şi furtişag ai privit, secerând, cu adevărat putem zice, unde n-ai semănat şi adunând de unde n-ai risipit. Dintru aceasta, vătămare trupului şi neastâmpărare, şi acest cumplit vifor de la draci ţi-a urmat».

Acestea auzind eu, de aici înainte am făcut către dânsul făgăduinţă a păzirii; şi atunci a zis spurcatului drac îngrozindu-l, şi luând cu mâna culionul, cu de-a sila de pe cap l-a luat, iar el îndată şi-a schimbat chipul, şi mi se vedea în mâna Sfântului un arap mic cu ochii de foc. Aşijderea mi se părea înaintea picioarelor lui şi o groapă săpată foarte adânc şi pe el l-a aruncat în groapă, iar către mine întorcându-se iarăşi, mi-a zis aceea ce a zis şi Hristos slăbănogului: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti. Ci ia aminte de sine-ţi, ca să nu ţi se facă ţie ceva mai rău (Ioan 5:14). Deci eu, slobozindu-mă din patimă, şi mai fierbinte mulţumire dând lui Dumnezeu, nepătimind dinspre tot răul, de atunci şi până acum sunt păzit".

Acestea mie Pavel povestindu-le (zice spre scriitorul Chiril), am zis de obşte povestirea înaintea tuturor.

II.

A Sfântului Casian

La toate Obştile Răsăritului, pe scurt întru toată săptămâna, fraţii fac primenire la bucătării şi la alte treburi, împreună şi pe eişi odihnindu-se, şi legea dragostei prin a sluji unii altora o împlinesc. Iar împlinindu-se săptămâna, în ziua duminicii, după laudele cele de dimineaţă, altora din cei ce intră a sluji, vasele49 cele spre trebuinţă, numărate, le dau în seamă, pe care, primindu-le, atâta purtare de grijă spre păzirea acestora se sârguiesc să arate, ca nu ceva din dânsele să se piardă sau să se strice, încât cei cărora le sunt încredinţate, vase sfinţite şi lui Dumnezeu dăruite cu cuviinţă pot să arate. Pentru că se gătesc a da seamă nu numai iconomului celui de faţă, ci şi lui Dumnezeu, ca nu cumva să se întâmple ca din lenevire sau din trândăvire să se strice ceva sau să se împuţineze dintr-însele.

Iar spre încredinţarea celor zise, voi adăuga la povestire ceea ce însuşi am văzut cu ochii mei. Trecând iconomul în săptămâna cea rânduită unui frate şi văzând lepădate pe pământ nişte grăunţe de linte, nu l-a trecut cu vederea ca pe un lucru netrebnic şi, mult mustrând pe fratele căruia îi era încredinţată săptămâna, i-a dat canon ca celui ce se lenevea de lucrurile ce sunt date lui Dumnezeu, iar acesta îşi călca pe conştiinţă. Căci cu atâta credinţă şi sârguinţă de toate poartă de grijă şi pe toate le iconomisesc, încât şi înseşi cele ce se par la noi proaste şi vrednice defăimării, cu multă luare aminte le păzesc, adică pe

49 okeut) = vase sau lucruri.

296

vreun vas pus rău să-l pună bine, sau vreo unealtă oarecare să o strângă, crezând că şi pentru acestea vor avea plată de la stăpânul Dumnezeu.

Deci în tot Răsăritul, aceste canoane ale săptămânilor se fac precum am zis; iar în Egipt, cei ce slujesc nu se schimbă nicidecum, ci fiecare, întru ceea ce este iscusit şi trebuie, întru aceea şi petrece, neprimenit cât poate50. Şi nici bătrâneţile şi nici slăbănogirea nu-i fac lui împiedicare. încă şi grija bucătăriei i-o dă în mâini unui frate prea iscusit, până când fapta lui bună va spori şi puterea trupului îi va putea sluji iarăşi.

III.

A Sfântului Efrem

1. A tuturor celor bune este vânzătoare lenevirea, pe care o moşteneşte cumplita robie (a minţii) întru nelucrarea mâinilor, în trândăvie şi în rânduiala de sine [idioritmie], iar când voieşte, cel ce este întru dânsa va fugi dintru ea (adică din lenevire).

2. Călugărul cel trândav nu va închide nici uşa ogrăzii sau a chiliei sale până ce aceasta nu se va sfărâma trântindu-se de vânt, iar cel treaz, neosândit va fi [...].

50Nefiind înlocuit decât atunci când nu mai poate, spre deosebire de cei de mai-nainte, care făceau primenire periodic.

297

pricina a opta

Cu ce fel de aşezare se cade a sluji sau a se sluji, şi ce dobândă este din slujire.

I.

A lui Antioh Pandectul

Dator este slujitorul să slujească51 cu sârguinţă şi din toată puterea, ştiind că a lui Dumnezeu este lucrul cu care el se îndeletniceşte, şi să nu se lenevească întru ceva sau întru trândăvire, sau pentru scârba sau întărâtarea sau zavistia oarecăror fraţi să lepede (lucrul) şi să se lenevească. Că toate ale mănăstirii lui Dumnezeu sunt afierosite. Şi sub mare şi grea primejdie zace cel ce slujeşte cu lenevire, căci e ca unul care defaimă pe Dumnezeu, că zice: întrucât aţi făcut unuia dintru aceşti prea mici, Mie aţi făcut (Matei 25: 40). Şi iarăşi. întrucât n-aţi făcut, nici Mie n-aţi făcut (Matei 25: 45). Deci, ori cu sârguire, ori cu lenevire de slujeşte cineva, la Dumnezeu se suie slujba lui.

Ascultă dar ce zice proorocul Ieremia despre cei ce cu lenevire slujesc: Blestemat este omul cel ce face lucrul Domnului cu lenevire (Ier. 48: 10). Deci să ne sârguim, fraţilor, să fim afară de un blestem înfricoşător ca acesta, şi ca nişte slujitori ai lui Hristos cu toată silinţa şi sârguinţă slujba noastră să o împlinim, ca şi blagosloveniei să ne facem părtaşi ca nişte ucenici ai Celui blagoslovit, ai Celui Care a zis: Dacă cineva Mie îmi slujeşte, Mie să-Mi urmeze; şi unde voi fi Eu, acolo va fi slujitorul Meu, că dacă cineva îmi slujeşte Mie, va fi cinstit de Tatăl Meu (Ioan 12: 26). Şi iarăşi: Eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte, că Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească şi să dea sufletul Său răscumpărare pentru mulţi (Luca 22: 27; Matei 20: 28). Şi tot aceasta şi ucenicilor Săi porunceşte, zicând: Cel ce voieşte între voi a fi întâiul, să fie mai pe

51 E vorba de osebitele ascultări (slujiri) sau diaconii din Mănăstiri.

urmă decât toţi, şi tuturor slugă (Matei 20: 27).

Să auzim ce zice şi Apostolul: Iată acum vreme primită, iată acum ziua mântuirii, nici o împiedicare [sminteală] întru nimic dând, ca să nu se prihănească slujba noastră, ci întru toate înfăţişându-ne ca nişte slugi ale lui Dumnezeu, întru multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în privegheri, în strâmtorări, în osteneli, în îndelungă răbdare, în dragoste nefăţarnică, în cuvântul adevărului, ca nişte robi ai lui Hristos, voia Lui făcând din suflet, şi cu dragoste slujind, ca Domnului, şi nu ca oamenilor (II Cor. 6: 2 şi urm.). Şi iarăşi îndeamnă, zicând: Fraţilor, temeinici fiţi, nemişcaţi, prisosind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu va fi deşartă întru Domnul, că nu este nedrept Domnul a uita lucrul vostru şi dragostea ce o aţi arătat întru numele Lui, slujind şi mai-nainte şi acum sfinţilor (Evr. 6:10). încă şi despre sine zice: Iar acum, mă duc în Ierusalim pentru a sluji sfinţilor (Rom. 15: 25).

Deci să înţelegem, fraţilor, că dacă acei luminători ai lumii şi stâlpi ai Bisericii cu atâta nevoinţă şi dorire slujeau săracilor celor din Ierusalim, cu atât mai vârtos suntem noi datori cu osârdie şi sârguinţă a sluji celor întru Domnul fraţi ai noştri, şi în tot chipul a ne nevoi ca să le slujim lor ca cei ce printr-înşii lui Dumnezeu slujim.

II.

Dintru ale Sfântului Varsanufie52

1. Un frate a întrebat pe stareţ, zicând: „Cad la tine, părinte milostive, ca să mă împuternicesc prin rugăciunile tale; că văd că toată ziua întru răspândire53 sunt şi,

52 Scrierile Sfântului Varsanufie se găsesc în Filocalia, Vol. XI. El a fost trăitor în prima jumătate a secolului VI (t 540) în mănăstirea lui Avva Serid, la sud de Gaza. Este supranumit „Marele Bătrân”.

53 TT6pioTTaoioc = distracţie, distragere de la cele de fo-los. Termenul mai e tradus şi prin împrăştiere, cu referire la împrăştierea minţii. Dacă citim mai jos, vedem că acestuia i se dă şi înţelesul de muncă asiduă, alergătură ce nu e neapărat o împrăştiere în sens negativ.

298

pe scurt, nici nu-mi pot aduce aminte de Dumnezeu. Iar dacă vreodată prin rugăciunile voastre dându-mi Dumnezeu puţină întristare pentru greşealele mele, eu, după puţin, o pierd pe dânsa prin răspândirile cele din afară. Mă tem încă şi pentru purtarea de grijă a bolniţei căci este ca o stăpânie ca nu cumva şi să mă îndemne spre înălţare şi îndrăzneală, şi aceasta pentru că adeseori mă îndeletnicesc cu materii de mâncări, deşi mă tem ca să nu fiu îngreuiat de îmbuibarea pântecelui. Ştii bine, părinte, că nu trândăvindu-mă spre slujire grăiesc acestea, dar ce să fac, ticălosul? Că mă tem ca nu cumva şi şezând să-mi întărât patimile mele ori de la sine-mi, ori de la draci, precum socotesc; iar tu, părinte, arată-mi mie voia lui Dumnezeu şi mă întăreşte cu rugăciunile tale să fac ceea ce vei zice, şi mă iartă".

Răspuns-a stareţul: „Ascultă, frate, şi fii bine încredinţat întru Domnul, că de când ţi-am poruncit să intri în lucrul acesta, mâna noastră şi inima sunt cu tine, iar mai vârtos mâna lui Dumnezeu, a Celui ce este rugat de noi prin rugăciune pentru mântuirea sufletului tău şi pentru întărirea cea în lucru şi sporirea şi acoperământul cel întru Dânsul, şi nu este într-alt fel a se mântui decât numai aşa, deci nu te împuţina: căzând, scoală-te; greşind, prihăneşte-te pe sine, până ce va face Domnul mila Sa pe care o doreşti. Ia aminte să nu te leneveşti.

Cât despre răspândire, frate, mulţi pururea aud despre vreo cetate, şi se întâmplă lor a intra într-însa, fără a cunoaşte ei că aceea este despre care se vorbeşte. Deci şi tu, toată ziua, în pomenirea lui Dumnezeu eşti, şi nu cunoşti? Căci a avea poruncă şi a te îndeletnici ca să o păzeşti este supunere şi pomenire a lui Dumnezeu54; şi bine ţi-a zis

54 Fragmentul se găseşte în Filocalie la Răspunsul 330, p. 343. La nota 482, păr. Stăniloae comentează astfel: „Chiar dacă nu pomeneşti de Dumnezeu cu numele, împlinind o poruncă de care ştii că e dată de El, de fapt îl pomeneşti. Cine lucrează în curtea unui stăpân, chiar dacă nu se gândeşte mereu direct la el, îl are în slujirea sa pe el”.

fratele Ioan: «Scoate întâi frunzele, şi prin porunca lui Dumnezeu vei scoate şi roadele». Necunoscând dar folosul, urmează celor ce ştiu, căci aceasta este smerenia, şi vei afla darul lui Dumnezeu.

Deci să ştii că de aici îţi este ţie mântuirea. Că nu a fost venirea ta fără de Dumnezeu, ci Dumnezeu te-a povăţuit, întăreşte-te întru Domnul; că nu puţină dobândă [iscusinţă] aduni din răspândire; şi într-alt fel, de vreme ce nu am ajuns întru desăvârşire, ca desăvârşit să ne izbăvim de robia patimilor, foloseşte mai vârtos a te îndeletnici întru răspândirea slujbei decât în patimi. îndrăzneşte dar, că Domnul Cel ce te-a pus la lucrul acesta, El va iconomisi cele de trebuinţă, iar noi la rândul nostru ducem împreună cu tine grija ca să nu te amăgească diavolul prin îndreptăţiri; că zice: Prin buna grijă [vorbele lor frumoase] amăgesc inimile celor fără de răutate (Rom. 16:18). Cel ce te-a aşezat pe tine la lucrul acesta, tot El este Cel ce a zis ucenicilor Săi: Iată, Eu vă trimit pe voi (Matei 10:16). Şi iarăşi: Iată, Eu cu voi sunt (Matei 8: 20). Nu te teme şi nu cugeta nimic de la sine-ţi pentru bolniţe, că de vei înţelege cele ce ţi-am zis, pentru nici un lucru nu vei da seama, ci dator numai eşti să iei aminte de sine-ţi după puterea ta şi Dumnezeu te sprijineşte, întru Care şi întăreşte-te".

2. Alt frate, încredinţându-i-se poarta Chinoviei, şi ostenindu-se singur, a întrebat tot pe acel Mare Stareţ de se cade a lua împreună cu sine şi pe alt frate sau nu.

Şi a răspuns stareţul: „Oricine voieşte a veni către Domnul şi a călători pe calea mântuirii, dator este a aştepta în fiecare ceas ispite, necazuri şi dureri. Că zice: Fiule, dacă te apropii a sluji Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite (Sirah 2: 1), iar Domnul a zis: Cel ce vine către Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vină după Mine (Luca 9: 23). Deci cine voieşte a se face ucenic al Lui până la moarte dator este a face ascultare (cf. Filip. 2: 9), Iar a fi tu singur şi a te folosi puţin, mai mult te foloseşte pe tine decât când ai avea pe altul; iar trebuinţă fiind pururea, îţi va ajuta ţie altul; că nu se va înmulţi aşa de mult îndrăzneala precum se înmulţeşte atunci când sunteţi împreună totdeauna. De

299

vei obosi de osteneală, afli smerenie, iar de vei afla smerenie, este iertare a păcatelor; că zice: Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele mele (Ps. 24:18). De te vei smeri, vei lua dar, de vei lua darul, îţi va ajuta ţie darul; că, ostenindu-se Sfântul Pavel mai mult decât toţi Apostolii, zice: Nu eu, ci darul cel ce este împreună cu mine (I Cor. 15:10). De vei crede fără îndoire, te vei împuternici a face nu numai trebuinţa portăriei, lucrul portarului, ci încă şi alte trebuinţe. Deci cu nădejde ia aminte la lucrul lui Dumnezeu, că nici nu ştii cum va iconomisi Dumnezeu lucrul".

Zis-a fratele: „Roagă-te, părinte, ca să mi se dea de la Dumnezeu pricepere şi putere, că prost sunt şi slab".

Răspuns-a Stareţul: „Frate, de vei crede că din pietre neroditoare poate Dumnezeu să ridice fii lui Avraam (cf. Matei 3: 9), şi că Cel ce a deschis gura măgăriţei [asinei] (cf. Num. 22: 28) poate şi pe a ta să o deschidă şi să te înţelepţească, şi priceput să te facă şi să te întărească, toate ţi le va da Dumnezeu. Frate, au nu ştii lucrurile? Poarta Chinoviei, poartă a lui Dumnezeu este, şi ştie Dumnezeu că trebuinţă are robul Său, portarul, de înţelepciune, de pricepere, de cunoştinţă, de putere, de ajutători şi de dreapta socotinţă; că ştie, zice, Părintele vostru Cel ceresc de cele ce aveţi trebuinţă mai-nainte de a cere voi de la Dânsul (cf. Matei 6: 8). De vei stărui şi vei răbda, fericit va fi sufletul tău".

Foarte era slab cu trupul, precum se vede din aceasta, pentru aceea şi întru slujba ce nu era foarte grea se ostenea singur55. Dar vezi de ce feluri de bunătăţi pricinuitoare i-a făgăduit purtătorul de Dumnezeu părinte că i se va face slujba!

III.

A Sfântului Efrem

1. Monahule, ieşit-ai din chilie la slujbă? Păzeşte-ţi simţurile tale ca să nu-ţi aduci

55 O notă marginală a traducătorului zice aşa: „A lui Everghetinos”, adică adăugire a lui Pavel Everghetinos, cel ce a întocmit această carte.

războaie şi tulburări cugetelor. Călugărul priceput, trimiţându-se la slujbă, sufletul său îl va aşeza întru pace, adică a nu aduce după ce se va întoarce cuvinte tulburătoare; iar cel nepriceput şi neiscusit găteşte gâlcevi.

2. Portarul înţelept ştie să răspundă cu blândeţe săracului şi celui împuţinat la suflet [necăjit], iar cel nebun şi neînţelept, mândru va fi. Aşa, frate, de nu putem face nimic, măcar cuvânt bun să dăm, păzindu-ne să nu cădem şi noi întru aceleaşi. Că întru toate lucrurile tale, zice, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale, şi nu vei greşi (Sirah 7: 38).

3. Portarul trândav mult se va păgubi, iar cel fierbinte cu duhul îşi va câştiga luişi cunună. Portarul credincios după Dumnezeu, păzitor al sufletului este, iar cel necredincios şi sufletul său îl va da spre jefuire; că cel ce deschide pe ascuns celor pătimaşi, păgân este; pentru aceasta, alături de aceia, şi sufletul său îl va da întru pierzare. Călugărului celui cu rău nărav nu-i va plăcea de portarul credincios. Cel ce urmăreşte dreptatea, nu va sminti pe aproapele său. Frate, dacă eşti pus înainte a mijloci ceva, adică în mijloc a sluji, să nu fii fără de grijă de o aşa mântuire, pricinuind pricinuiri întru păcate56, că şi Iosif mijlocea la lucrul său în Egipt, şi n-a purtat de grijă doar unei case, ci a tot Egiptul, şi nu s-a abătut din calea adevărului, şi Domnul l-a preaslăvit pe dânsul.

IV.

A Sfântului Isaac

Pasărea, zburând din cuibul ei pentru trebuinţa hranei, iarăşi către dânsul pururea din tot locul aleargă ca să facă întru dânsul pui. Aşa şi călugărul, de ar ieşi vreodată din sălaşul său pentru vreo nevoie ce l-ar sili, dator este a avea pururea ca scop întoarcerea, şi a se grăbi a se întoarce spre sălaşul său cât de repede cu putinţă, întru care, prin sârguinţa sa şi prin darul lui Dumnezeu, rodul vieţii se va naşte lui.

56 Ca să nu pricinuieşti sminteli îndemnătoare spre păcat.

300

PRICINA a noua

Când şi în care lucruri se cuvine a se cinsti slujba mai întâi decât rugăciunea

I.

A lui Avva Marcu

Domnul nostru, ştiind că prin rugăciune toate se întăresc, zice: Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca, ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6:33). Poate că, prin acestea, Domnul ne cheamă la o credinţă mai mare; că cine, lepădând grija pentru cele vremelnice, şi nelipsit făcându-se, nu va crede Lui de aici înainte şi pentru veşnicele bunătăţi? Care lucru şi arătat făcându-l, zicea: Cel ce este întru puţin credincios, şi întru mult este credincios (Luca 16:10). însă şi întru aceasta s-a arătat spre noi Iubitorul de oameni; că ştiind cum că de nelepădat este trebuinţa cea de peste zi a trupului, n-a tăiat grija cea din fiecare zi, ci, dându-ne nouă loc [având îngăduinţă] pentru astăzi, ne porunceşte foarte cu Dumnezeiască cuviinţă a nu ne îngriji pentru mâine. Că nu este cu putinţă ca, trup purtând şi oameni fiind, pe celelalte trebuinţe trupeşti cu totul a le amăgi [trece cu vederea].

Că a strânge pe cele multe întru puţine prin rugăciune şi înfrânare, iar a le trece cu totul cu vederea nu se poate. Pentru aceea, cel ce voieşte a ajunge întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei împlinirii lui Hristos, după Scriptură (cf. Ef. 4. 13), nu trebuie a alege oarece slujbă mai-nainte de rugăciune, sau, afară de vreo nevoie, pe acestea a le trage asupră precum s-ar întâmpla, iar dacă întâmpinându-ne o oarecare nevoie şi iconomie a lui Dumnezeu, nu trebuie să le împingem sau să le lepădăm cu pricina rugăciunii, ci să cunoaştem deosebirea şi iconomiei lui Dumnezeu să slujim cu nedogmatisire57. Că cel ce nu înţelege aşa nu va crede nici

57 Fără a mai face alte socotinţe de sine, fără cârtire.

după Scriptură că poruncă de poruncă este deosebită şi mai cuprinzătoare, nici după Proorocul nu va voi către toate poruncile a se îndrepta, întâmpinând iconomiceşte.

Deci pe cele de nevoie slujbe şi care iconomiceşte ne întâmpină, trebuie a le primi negreşit, iar de cele fără vreme îndeletniciri a ne lepăda, cinstind mai mult rugăciunea, mai vârtos decât cele ce ne trag spre preţul şi lăcomia banilor. Că pre cât cineva întru Domnul le-ar împuţina pe dânsele, şi pe cele dimprejurul materiilor lor le-ar tăia, pe atâta şi grija din răspândiri o ar înlătura. Şi pe cât ar înlătura grija, pe atâta rugăciunii celei curate îi va da loc şi credinţa cea întru Hristos o arată. Iar dacă cineva, pentru puţina credinţă sau pentru altă oarecare neputinţă nu poate face aceasta, măcar adevărul să-l cunoască şi, după putere silindu-se, pe a sa pruncie să o învinuiască, că mai bine este a da seamă pentru lipsă decât pentru înşelare şi mândrie.

însă peste toate cele zise, multă dreaptă socoteală ne trebuie nouă de la Dumnezeu ca să cunoaştem când şi care îndeletnicire să socotim mai mare decât rugăciunea, de vreme ce fiecare către cea iubită lor trebuinţă îndeletnicindu-se, datornica slujbă i se pare că face, necunoscând că mai vârtos pentru plăcerea lui Dumnezeu trebuie a judeca lucrurile decât către a lor datorie. Dar ce este mai anevoie de socotit decât aceasta, e aceea că şi înseşi cele de nevoie porunci nu totdeauna, şi nici tot acelea sunt, ci e cu datorie ca, întru vremea sa, una decât alta mai mult trebuie a se cinsti, de vreme ce nu toată slujba totdeauna, ci întru vremea sa se săvârşeşte, iar slujirea rugăciunii58 neîncetat s-a legiuit. Pentru aceasta, afară de îndeletnicirile cele prea de nevoie, pe dânsa mai mare a o socoti suntem datori.

58 Lit.: liturghia.

301

Pe această osebire toţi Apostolii ne-au învăţat, că, mulţimea vrând a-i trage pe dânşii spre slujbă, zicea: Nu este bine să părăsim noi cuvântul lui Dumnezeu şi să slujim meselor, ci cercetaţi dintre voi înşivă şapte bărbaţi mărturisiţi [cu nume bun] pe care să-i punem peste treaba aceasta. Iar noi întru slujirea cuvântului şi întru rugăciune vom stărui. Şi a plăcut cuvântul la toată mulţimea (Fapte 6: 2 şi urm.). Ce învăţăm dintru acestea? Cum că celor ce nu pot întru rugăciune a stărui, bine ar fi să fie puşi la slujbă, ca nu cumva să cadă dintr-amândouă; iar cei ce pot stărui, mai bine este a nu se lenevi de acest lucru mai mare.

302

PRICINA a zecea

Că trebuie cu osârdie a ne scula la rugăciune şi cu răbdare a stărui în dânsa; şi pentru ce şi de unde s-au rânduit rugăciunile cele de la hotărâtele ceasuri; şi cum că nu se cuvine de acestea a ne lenevi.

I.

A lui Grigorie Dialogul

Într-una din Mănăstirile cele ce robul lui Dumnezeu, Benedict, le-a întemeiat, era un călugăr oarecare supărat de trândăvie, care în vremea rugăciunii nu răbda să stea împreună cu fraţii, iar când toţi fraţii întru plecarea genunchilor se aşterneau pe eişi înaintea lui Dumnezeu, acela ieşea afară şi deşartei cuvântări şi trândăviei se dădea. Iar bătrânul acestuia, de multe ori pe dânsul învăţându-l, şi nimic isprăvind, l-a dus pe dânsul către omul lui Dumnezeu căruia i-a vestit patima sa. Iar cuviosul părinte, cu cinste şi cuviincios a mustrat lenevirea lui şi, cu sfătuirea întărindu-l, l-a slobozit. Petrecând acesta două zile în învăţătura Sfântului, în a treia zi iarăşi s-a întors întru diavolescul obicei, iarăşi în vremea rugăciunii a început a umbla încoace şi-ncolo. Iar bătrânul acestuia, văzând pe acesta biruit de dracul trândăviei, a venit iarăşi la Sfântul şi cele despre fratele i-a povestit, către care omul lui Dumnezeu a răspuns: „Eu, venind, prin sine-mi îl voi îndrepta pe dânsul".

Deci venind în mănăstire şi împreună cu fraţii în biserică stând, când s-a împlinit lauda cântării de psalmi şi fraţii la rugăciune se dădură, şi genunchii plecându-i, iată, văzu Sfântul un voinic cu chip de arap apucând aripa hainei acelui frate pe care, neputându-l răbda la rugăciune, îl trăgea afară din biserică. Deci împlinindu-se rugăciunea şi omul lui Dumnezeu ieşind din biserică, aflându-l pe călugăr stând afară, pe el pentru orbirea inimii lui cu toiagul l-a bătut, iar din ceasul acela fratele s-a izbăvit de trândăvia ce-l ţinea pe dânsul. Iar de aici înainte stătea împreună cu fraţii la rugăciune, nemaicutezând dracul să se apropie de acel frate, depărtându-se cu desăvârşire de la dânsul.

II.

Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

Fericitul Ioan, vrând a îndrepta lenevirea celor ce se leneveau în Dumnezeieştile adunări, a izvodit oarece întâmplare într-un fel vrednic de pomenire. De vreme ce a cunoscut că, după citirea Dumnezeieştilor Evanghelii, mulţi din cei leneşi ieşeau din biserică şi se îndeletniceau întru deşarta grăire, într-o zi de praznic, Dumnezeiasca Liturghie lăsând, a ieşit şi el din biserică şi a şezut împreună cu tot norodul. Şi toţi minunându-se de aceasta, acela a zis: „Nu trebuie să vă miraţi, că unde sunt oile, acolo negreşit trebuie să fie şi păstorul, fiindcă pentru voi şi pentru folosul vostru ne-am obişnuit a săvârşi adunările. Iar voi afară petrecând, nefolositoare se întâmplă nouă a ni se face osteneala. Şi am hotărât ca, ieşind voi, împreună să ies şi eu, şi intrând voi împreună, să intru şi eu". Aceasta pe mulţi i-a îndreptat şi de obiceiul cel ce nu bine se făcea i-a izbăvit.

III.

Din viaţa Cuviosului Pahomie

Odinioară, Marele Pahomie, învăţând pe monahii cei de sub dânsul şi arătându-le prea mare folos între cuvinte, făcându-se ca uimit, a stătut ceas din destul. Apoi a zis încetişor iconomului mănăstirii: „Ducându-te în cutare chilie, vezi cine este acolo care nu bagă seamă de suflet şi

303

mărturie te fă de vătămarea lui. Dacă a venit aici ca să asculte Dumnezeieştile cuvinte ca să se împuternicească asupra celui ce îl necăjeşte pe dânsul în lume, pentru ce stă acolo şi nu se roagă, ci doarme? Nu ştiu dacă acesta se va face călugăr". Iar după puţină vreme, despărţindu-se acela de călugări, s-a întors în lume, neputând a suferi jugul Domnului cel uşor.

IV.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „De vei lucra rucodelie în chilia ta, când va veni ceasul rugăciunii tale, să nu zici că trebuie să împlineşti aceste puţine smicele sau această coşniţă mică şi că apoi te vei scula, ci scoală-te în fiecare ceas şi plăteşte-ţi datoria la Dumnezeu. Căci, puţin câte puţin, te vei obişnui a te lenevi la rugăciune şi la slujba ta, iar sufletul tău se face pustiu de tot lucrul: şi trupesc, şi duhovnicesc; că osârdia ta de dimineaţă se arată.

2. Se spunea despre Avva Macarie că, mergând odată la biserică ca să săvârşească pravila, a văzut în afara chiliei unuia dintre fraţi mulţime de draci, unii adică închipuindu-se în femei şi necuvioase lucruri zicând, iar alţii în tineri, aceleaşi lucruri grăind, alţii jucând, iar alţii în felurite chipuri schimbându-se. Deci stareţul, văzător fiind, a cunoscut pricina şi, suspinând, a zis întru sine: „Cu adevărat, fratele întru lenevire petrece, şi pentru aceasta îi înconjură chilia duhurile cele viclene". Iar după ce a împlinit slujba, a intrat în chilia fratelui şi i-a zis lui: „Necăjit sunt, frate, dar am credinţă la tine că de te vei ruga pentru mine, negreşit mă va uşura Dumnezeu de necaz". Iar el, făcând metanie stareţului, i-a zis: „Părinte, nu sunt vrednic a mă ruga pentru tine!". Iar bătrânul a petrecut rugând pe fratele şi zicând: „Nu mă duc de nu-mi vei da cuvânt că vei face o rugăciune pentru mine în fiecare noapte". Şi a ascultat fratele de porunca stareţului. Iar aceasta o a făcut bătrânul vrând a-i da lui pricină ca să se roage nopţile.

Şi sculându-se fratele în noaptea ce a urmat, a făcut rugăciune pentru stareţ, apoi, umilindu-se, a zis întru sine-şi: „Ticăloase suflete, pentru un stareţ ca acesta te-ai rugat, şi pentru sine-ţi nu te rogi?". Deci a făcut şi pentru sine-şi o rugăciune întinsă. Apoi aşa făcând el în fiecare noapte, şi pe amândouă rugăciunile săvârşindu-le, în duminica ce a urmat, mergând iarăşi stareţul la biserică, a văzut pe draci stând afară de chilia fratelui, ca şi mai-nainte, dar trişti şi posomorâţi. Şi a cunoscut că s-au întristat din pricina rugăciunii fratelui. Şi umplându-se de bucurie, a intrat la fratele şi i-a zis lui: „Fă dragoste, şi mai adaugă pentru mine încă altă rugăciune". Iar el a ascultat şi, făcând pe amândouă rugăciunile pentru stareţ, iarăşi umilindu-se a zis către sine-şi: „O, ticăloase suflete, mai adaugă şi pentru sine-ţi încă altă rugăciune".

Deci aşa petrecând el şi întru acea săptămână, în toată noaptea pe cele patru rugăciuni săvârşindu-le, venind stareţul duminica iarăşi, a văzut pe draci mai mult trişti şi de tot tăcând. Şi mulţumind lui Dumnezeu, când s-a întors, a intrat iarăşi la fratele şi l-a rugat să mai adauge încă pentru dânsul. Iar el, primind şi pe aceea, şi adăugând şi pentru sine încă una, şi în fiecare noapte şase rugăciuni făcând, cum a trecut iarăşi stareţul duminică, a văzut pe draci departe stând de chilia lui. Iar dacă l-au văzut intrând către fratele, l-au ocărât şi mult s-au sălbăticit pentru mântuirea fratelui. Iar stareţul, slăvind pe Dumnezeu, a intrat la fratele şi l-a îndemnat pe dânsul a nu se lenevi, ci neîncetat a se ruga; şi aşa, osârdnic către rugăciune făcându-se fratele, cu darul lui Dumnezeu desăvârşit s-au depărtat de la dânsul dracii.

V.

A Sfântului Efrem

Frate, când îţi va bate ţie fratele noaptea ca să te scoli la slavoslovia lui Dumnezeu, scoală-te cu osârdie, ca şi cel mai leneş, văzând osârdia ta, să-şi ridice sufletul său către trezvire, după cel ce a zis: Deschisu-mi-s-au ochii mei către dimineaţă, ca să cuget cuvintele Tale (Ps. 118: 48); şi iarăşi: În miezul nopţii m-am sculat ca să mă mărturisesc spre judecăţile

304

dreptăţilor Tale (Ps. 118: 62). Nu ai auzit că, de multe ori fiind chemat, Proorocul Samuil, măcar că era copil, nu s-a lenevit niciodată a se scula? Iar de se va întâmpla cândva să fii cuprins cu somn adânc, poate prin ispită diavolească, şi a rămâne de pravilă, deşteptându-te după aceasta, să nu te leneveşti a merge la pravilă, zicând întru sine-ţi: „Acum, iată, aproape de otpust este pravila, şi eu unde merg?"

Să nu zici aceasta, că al trândavilor şi al leneşilor este cuvântul acesta, ci, mai vârtos sculându-te spre rugăciune, aleargă la biserică, ca cel ce silă ai pătimit, şi ca o căprioară ce scapă din curse. Şi să ştii că precum cei ce umblă întru cele rele vor da seama în ziua judecăţii pentru grai şi cuvânt deşert, tot aşa şi pentru un pas şi un cuvânt bun plată va dobândi cel ce aleargă întru lucrul cel bun. Deci de vei ajunge la cea mai de pe urmă rugăciune, intră, şi nu te ruşina, că toţi, mărturisind întâmplarea la întâi-stătător, aceşti psalmi, pe care nălucirea drăcească i-a furat, poruncindu-ţi adică acela, în chilia ta îi vei rosti, şi aşa, în ziua ce va urma, mai gata te vei afla întru lucrul Domnului. Iar de vei lăsa aceasta din lenevire, afară de mare nevoie sau boală, mult te vei păgubi pe sine-ţi.

Cunoaşte încă şi aceasta, iubitule, că pe cât aprinde cineva rău trupul său, pe atâta înmulţeşte într-însul patimile; iar sufletul, de aici îngreuindu-se de obiceiul cel rău al trupului, neroditor se face; pentru aceea zice Mântuitorul: Căutaţi ca nu cumva să se îngreuieze inimile voastre cu îmbuibarea, şi cu beţia, şi cu grijile lumeşti (Luca 21: 34). Pentru aceasta zice şi Apostolul: îmi chinuiesc trupul meu şi îl robesc, nu cumva, altora propovăduind, însuşi neiscusit să fiu (I Cor. 9: 27), şi de va sili cineva trupul în lucrul Domnului, pe atâta şi el sănătos se face şi sufletul se luminează. Că precum atletul se foloseşte cu osârdie de exerciţiile trupului pentru ca trupul să se deprindă spre meşteşugul nevoinţei (luptei), aşa şi nevoitorul blagocestiei59 dator este a se sili pe sine-şi la tot lucrul bun.

59 €uaeffcia = cucerniciei, evlaviei.

Voiesc a-ţi spune ţie şi despre dormitat. Precum socotesc, trei sunt pricinile acestuia: [1] atunci când va începe fratele să cânte sau să se roage, îndată şi vicleanul îi aduce lui dormitare, ca să lase rugăciunea şi să se ducă; dar de se va deştepta fratele pe sine şi nu se va lenevi, nimic nu va putea asupra lui dracul. [2] însă de va fi îngreuiat stomacul cu mâncări şi băuturi, mai tare va fi supărat, apoi iarăşi, pe la mijlocul pravilei, îi vine fratelui dormitare dintru a sa lenevire, când nestrângându-se60 pe sine va sta până la împlinirea canonului, ci moleşindu-se, nu socoteşte mare pagubă a lăsa pe cei ce cântă şi a merge în aşternutul său, sau, afară şezând, a dormi. [3] Iar după împlinirea canonului, a pravilei celei obişnuite, se întâmplă fratelui dormitare după fire, şi mai vârtos de este slab, la care şi de se va pogorî puţin, poate că nu-i cu necuviinţă la cei neputincioşi.

Iar tu, frate, nu te lenevi a te trezvi întru toate: când stai la pravilă în mijlocul fraţilor sau, deosebi, la slavoslovia Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de te va supăra dormi tarea cea dintâi, cunoscând viclenia, stai împotrivă şi rabdă cu stăruinţă, măcar şi de faţă te va surpa fie o dată, fie de două ori, nu te muta din locuri, şi vei afla mare folos. Că se aseamănă patima somnului celui fără de saţiu cu lăcomia pântecelui; că de se va obişnui cineva mult a mânca, mult şi firea va cere, iar de se va obişnui cu înfrânarea, nici firea nu va cere multă mâncare; tot aceasta e şi la somn. Cum cutezi a lăsa pravila şi a ieşi mai-nainte de otpust, fără de mare nevoie? Oare, frate, de-ai fi fost chemat la cina vreunui om bogat, ai fi îndrăznit a te scula din mijlocul celor ce şed şi a te duce în casă? Au nu, aşteptând, ai fi aşteptat până ce toţi se vor fi sculat?

Deci să ne temem, iubitule, de Stăpânul cerului şi al pământului; să ne sârguim a-I plăcea Lui, că scris este: Blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului cu lenevire (Ier. 48:10). Ia aminte la păsări, că toată noaptea o trec priveghind şi lângă lucru petrec. Iar dacă cineva dintr-înşii, îngreuindu-se de

60 Nesilindu-se, neîntărindu-se.

305

somn şi lenevindu-se, doarme, când se scoală din somn, se cunoaşte pe sine că nimic n-a prins; iar pe cei ce au privegheat îi află chivernisiţi, şi atunci începe a se căi întru sine-şi şi a zice: „Vai mie, leneşului şi trândavului, că, trândăvindu-mă, am dormit, şi iată, mă întorc cu mâinile deşarte", că zice: Adormit-au cu somnul lor, şi n-au aflat nimic (Ps. 75: 5).

Ia în minte şi pe cărămidari, şi pe cei ce uneltesc meşteşugul fierăriei, şi vei afla şi acolo osteneală nemăsurată, şi priveghere multă şi împinsă. Aceia, pentru lucrurile veacului acestuia, o osteneală ca aceasta şi oboseală suferă, iar noi, nimic ostenicios sau nesuferit răbdând, în loc curat şi sfânt stând înaintea Domnului Dumnezeului nostru, în cinstire şi pace multă şi în bucurie duhovnicească şi nădejde bună, pentru ce ne lenevim, iubitule, şi ne moleşim, şi nu mai vârtos ne îndemnăm pe înşine întru prea dulcea slujbă a Domnului şi Mântuitorului nostru? Că zice David: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea gurii mele! (Ps. 118: 103). Şi iarăşi: Bucura-se-vor buzele mele când vor cânta Ţie; şi sufletul meu care l-ai izbăvit (70: 26).

Deci ce este vremea noastră pe pământ, că aşa ne lenevim de mântuirea noastră? Iată, tot acest Prooroc strigă: Omul, deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Ps. 143: 4). Deci nu te certa, robule al lui Hristos, iubite, cu mine, leneşul şi nerăbdătorul, ştiind cu de-amănuntul că cel ce se trezveşte, acela dobândeşte, iar cel ce se leneveşte, însuşi se păgubeşte că fiecare din noi pentru sine-şi răspuns va da la Dumnezeu -, nici ca pe o dobândă să socoteşti somnul şi odihna trupului, ci mai vârtos prea mare pagubă, că dobândă este împărăţia lui Dumnezeu.

Deci să ne silim şi noi, iubiţilor, ca şi împărăţia să o dobândim, şi fericirea ei, precum a zis: Fericite sunt slugile acelea pe care, venind Domnul lor, le va afla priveghind (Luca 12: 37). încă nu numai pe noi înşine, ci şi pe alţii să rugăm şi să sfătuim cu dragoste spre frica Domnului, şi să deşteptăm osârdia unii altora întru slavoslovia lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca nu numai pentru înşine, ci şi pentru folosul aproapelui, mari plăţi să luăm de la Dânsul, Care a zis: întrucât aţi făcut unuia dintru aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie aţi făcut (Matei 25: 40).

VI.

A Sfântului Isaia

De te vei scula în chilia ta ca să faci slujba ta, vezi să nu fii nebăgător de seamă întru lenevire: în loc de a cinsti pe Dumnezeu, să te afli mâniindu-L pe El, ci stai întru frica lui Dumnezeu: să nu te pleci spre perete şi să nu slăbănogeşti picioarele tale stând întru unul şi uşurând pe celălalt, precum fac cei fără de minte; împotriveşte-ţi inima a nu iscodi întru voile tale, ca să primească Dumnezeu jertfa ta.

VII.

Din canoanele lui Petru şi Pavel

Rugăciuni se săvârşesc dimineaţa şi la al treilea ceas61, şi la al şaselea, şi la al nouălea, şi seara, şi la cântatul cocoşilor. Dimineaţa adică, că atunci ne-a luminat pe noi Domnul, trecând noaptea şi aducând ziua; iar la al treilea ceas, că întru dânsul a luat Hristos hotărârea de la Pilat; iar întru al şaselea, că întru dânsul S-a răstignit; iar întru al nouălea, că toate s-au mişcat, fiind răstignit Stăpânul, înfiorându-se de cutezarea rău-credincioşilor jidovi şi nesuferind ocara Domnului. Iar seara, pentru că ne-a dat nouă odihnă din ostenelile cele din toate zilele. Iar noaptea, întru strigarea cocoşilor, pentru ceasul ce binevesteşte venirea zilei, spre lucrarea lucrurilor luminii.

61 Acestea sunt ceasurile numite, de regulă, bizantine. Cele trei ceasuri au corespondente relative în ceasurile de astăzi astfel: al treilea ora 9; al şaselea ora 12; al nouălea ora 15.

306

pricina a unsprezecea

Pentru cântare şi rugăciune, şi buna rânduială întru dânsele

I.

A lui Paladie

Avva Pamvo a trimis pe ucenicul său să vândă rucodelia sa, şi, zăbovind, precum ne spunea nouă, şaisprezece zile, noaptea dormea în pridvorul bisericii la biserica Sfântului Apostol Marcu; şi văzând slujba bisericii, a învăţat tropare, apoi s-a întors la stareţ.

Şi i-a zis lui stareţul: „Te văd pe tine, fiule, tulburat, nu cumva ţi s-a întâmplat vreo ispită în cetate?"

A răspuns fratele: „Vai de noi, Avva, că întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta, că nici canoane, nici tropare nu cântăm; că, mergând în Alexandria, am văzut cetele [corurile] bisericii cum cântă, şi în scârbă multă m-am făcut, că nu cântăm şi noi canoane şi tropare".

Zis-a lui Stareţul: „Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa monahii hrana cea tare, cea zisă prin Duhul Sfânt, şi vor urma cântărilor şi glasurilor; căci ce umilinţă, ce lacrimi se nasc din tropare, când stă cineva în biserică sau în chilie şi îşi înalţă glasul său ca boii? Că dacă stăm înaintea lui Dumnezeu, întru multă umilinţă suntem datori a sta, şi nu întru răspândire. Că n-au venit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândească cu mintea şi să cânte cântări şi să numere glasuri şi să-şi clatine mâinile şi să mişte picioarele, ci datori suntem în frica lui Dumnezeu cu cutremur, în lacrimi şi în suspinuri, cu glas evlavios, umilit şi măsurat a duce rugăciuni la Dumnezeu.

Iată, zic ţie, fiule, că vor veni zile când vor strica creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii, şi ale Sfinţilor Apostoli, şi ale Dumnezeieştilor Prooroci, ştergând Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti, şi se va vărsa mintea întru acestea, iar de acelea se vor depărta. Că pentru aceasta au zis Părinţii noştri că cei ce sunt în pustia aceasta să nu scrie vieţile şi cuvintele Părinţilor pe piele [pergament], ci pe hârtii, că va să şteargă neamul cel de pe urmă vieţile Părinţilor şi să scrie după voile lor, că mare va fi nevoia cea viitoare".

Şi i-a zis lui fratele: „Dar ce? Se vor schimba obiceiurile şi predaniile creştinilor, şi nu vor fi preoţi în biserici, de se vor face acestea?"

Şi a zis stareţul: „În nişte vremi ca acestea, se va răci dragostea multora, şi nu puţin necaz va fi: năvăliri ale neamurilor şi porniri ale noroadelor; nestatornicie a împăraţilor şi benchetuire a preoţilor; lenevire a călugărilor egumenii vor fi nebăgători de seamă pentru a lor mântuire şi a turmei; osârdnici toţi şi sârguitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osârdnici; gata a osândi vieţile stareţilor şi cuvintele lor, nici urmându-le, nici ascultându-le, ci mai vârtos luându-le în râs şi zicând: «Deam fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi».

Iar Episcopii vor fi în zilele acelea sfiindu-se de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri [mită], neţinând parte săracului la judecată, necăjind văduvele, pe copiii cei săraci obidindu-i; şi va intra în norod necredinţă, neastâmpărare, urâciune, vrajbă, zavistie, sfadă, furtişaguri, beţii".

Şi a zis fratele: „Şi ce va face cineva în vremile şi anii aceia?"

Şi a zis stareţul: „Fiule, în nişte zile ca acestea, cineva, mântuind, mântuieşte pe al său suflet62 şi mare se va chema întru împărăţia Cerurilor"63.

62 Un îndemn asemănător găsim la Fac. 19: 17 (vezi în LXX sau Biblia 1914).

63 O posibilă aluzie la Matei 5: 19. Cuvântul lui AvvPamvo are, desigur, caracter apocaliptic, drept care nu e al celor mulţi să-l tâlcuiască deplin. A-l cerceta şi tâlcui cu de-amănuntul ar putea pune pe cineva în oarecari primejdii. Se cuvin totuşi făcute câteva precizări sau mai degrabă încercări de meditaţie, care, nădăjduiesc, vor fi de natură să risipească eventualele sminteli pe care le-ar putea resimţi cei ce vor citi textul. 1) Troparele, condacele etc. cântate în Alexandria în marile bisericii, sau în Răsăritul ortodox, au fost în general compuse de Sfinţii Cuvioşi sub înrâurirea Duhului Sfânt spre slăvirea lui Dumnezeu. Tot spre slăvirea lui Dumnezeu şi tot de Sfinţi Cuvioşi a fost rânduită şi viaţa anahoretică pe care o propune Marele Pamvo. Tristeţea lui Avva Pamvo se referea la lipsa evlaviei, lacrimilor etc. cu care trebuie asumate şi trăite acele cântări. 2) „Stricarea” cărţilor sfinte nu se referă la distrugerea lor, căci, după cuvântul Domnului, în acele vremuri cumplite (fie ele la sfârşitul veacurilor, fie din alte „sfârşituri” anterioare acestora), Evanghelia (şi, desigur, alte scrieri ale Părinţilor din vechime sau mai noi) se va propovădui la toată făptură (Matei 24: 14), numai că toate aceste scrieri, după cum reiese din cele ce le spune Marele Pamvo mai departe, vor fi relativizate (în sensul că mesajul lor va fi „returnat” în bună măsură epocii care l-a izvodit, el fiind socotit demodat, specific mai mult epocii în care a fost formulat), luate în râs etc, răspândite în ediţii „critice” sau transformate în „fosile” vii, bine împodobite şi frumos aşezate în muzeele-rafturi ale cititorilor sau ale librăriilor, spre plăcerea admirativă a curioşilor, şi aceasta din pricina decăderii vieţii creştine de care zice mai departe. Criteriul de recunoaştere al autenticului mesaj al lui Hristos şi al Sfinţilor Părinţii, ba chiar al lor personal, va fi chiar Duhul Sfânt, ca Cel ce a făcut cu putinţă şi a sfinţit Dumnezeieştile cuvinte, că doar, după un vestit cuvânt, scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, ai Cărui purtători vor fi în acele vremuri tot mai puţini creştini, aceştia devenind mai mult „iconomi” şi „primitori” ai unor rânduieli şi taine bisericeşti şi mai puţin purtători ai Duhului care le-a izvodit pe acestea.

307

II.

Din viaţa Cuviosului Luca cel Nou

Cuviosul Luca a mers odinioară la oarecare din prieteni, sârguitor şi acela, povăţuitor al turmei bărbaţilor iubitori de Dumnezeu. Şi cum i-a trecut lui a treia zi, l-a apucat pe el dorul de colibă şi de pustie, drept care poftea să se întoarcă, dar proestosul nu i-o dădea; că şi pe dânsul dorul bărbatului îl ţinea, şi nu suferea despărţire, căci iuţi sunt dorurile celor ce după Dumnezeu doresc şi decât cele fireşti mai puternice. Iar cum acela nu slăbea, ci cerea arătat întoarcerea, egumenul, de vreme ce apucase şi pricină, praznic oarecare fiind, mai aspru oarecum, ca cel ce şi la suflet de dragoste se împuţina, zicea către dânsul: „Până când, aşa, mojiceşte, te împotriveşti, şi pustia, mai mult decât slujba bisericii, o cinsteşti? Că mai vârtos praznic mare lângă uşă fiind, de a cărui sfinţite graiuri te poţi păgubi, pagubă prea mare îţi poţi face".

Către acestea, Purtătorul de Dumnezeu, cu cea potrivită lui şi fericită simplitate, a zis: „Dascăle bune, păstorule blagoslovit, bine porunceşti, şi canoanele adică şi citirile foarte folosesc de vom lua aminte la dânsele, dar toată slujba bisericească către ce aduce, şi care este scopul acestora? Cu adevărat, precum însuţi înveţi, către frica lui Dumnezeu povăţuiesc şi aduc pe cei sârguitori. Dar cel ce se sârguieşte pe însuşi Acela a-L avea în inimă, oare din acestea de care zici, are trebuinţă de ceva?"

Şi cum a auzit acela acestea, mult minunându-se de dânsul pentru răspuns, n-a mai voit nicidecum să-l oprească, ci l-a slobozit îndată spre a se duce spre al său sălaş.

III.

A Sfântului Diadoh64

Când sufletul va fi întru îndestularea fireştilor sale roade, îşi face şi cântare de psalmi cu glas mai mare, şi cu glas mai vârtos voieşte să se roage; iar când de Duhul Sfânt se lucrează, încet şi cu toată dulceaţa cântă şi se roagă cu toată inima. Iar acestei aşezări adică îi urmează şi bucurie pătrunsă de închipuiri, iar acesteia, duhovnicească lacrimă, şi, după toate acestea, o veselie oarecare iubitoare de linişte. Că fierbinte este pomenirea ceea ce petrece prin măsurarea [domolirea] glasului, gătind inima a aduce oarecari cugetări înlăcrimate şi blânde; drept aceea, atunci cu adevărat e cu putinţă a se vedea seminţele rugăciunii cu lacrimi semănându-se în pământul inimii pentru nădejdea bucuriei secerişului. însă când ne

64 Despre Diadoh al Foticeei, a se vedea Filocalia, Vol. 1.

308

îngreuiem de multă mâhnire, trebuie a face cântarea cu glas puţin mai mare, atingând sunetele sufletului cu bucuria nădejdii până când acel nor prea greu se va risipi de vânturile cântării.

IV.

A lui Avva Casian

Toate Obştile cele de la Răsărit, şi mai vârtos cele din Egipt, au la rugăciune şi la cântări un canon ca acesta. Adunându-se fraţii împreună în vremea pravilei, atunci când se isprăveşte psalmul, nu îndată se pornesc către plecarea genunchilor, ci, mainainte de a pleca genunchii, stând puţin, mâinile întinse avându-le, se roagă, iar după acestea, căzând la pământ, şi câte puţin întru plecarea genunchilor iarăşi rugându-se, toţi împreună se scoală şi, iarăşi întinzând mâinile, mai întins şi mai cu osârdie împlinesc rugăciunile, nici unul genunchii plecând, nici de la rugăciunea îngenuncherii sculându-se până când nu se va scula şi nu va pleca mai întâi cel ce le face lor rugăciunea.

Deci, precum s-a zis, atunci când, după ce pe cele mai-nainte zise slujbe le săvârşesc, se adună, atâta tăcere de către toţi se face, încât s-ar putea socoti că nu este nici un om într-atâta mulţime de fraţi. Iar mai vârtos în vremea rugăciunilor, când nici scuipat nu se leapădă, nici tuse nu se aude, nici lene sau căscare de dormitare, nici oftare cu sunet în sus nu se trimite, cel ce întru moleşeala minţii cu strigare săvârşeşte rugăciunile, îndoit zic că greşeşte: întâi adică, ca cel ce cu trândăvie se roagă, iar al doilea, ca cel ce cu glas neiscusit65 izbeşte auzul şi mintea o împrăştie, împresurându-l şi duhurile cele viclene, care, dacă ne văd pe noi stând la rugăciune, cu gânduri necuvioase şi cu trândăvie îngreuiază sufletul. Şi pentru aceasta şi psalmii fără strigare sau tulburare se sârguiesc să-i săvârşească: că nu se veselesc întru mulţimea stihurilor, ci în înţelegerea minţii, urmând acelui cuvânt ce zice: Cânta-voi cu

65 Aspru, neformat, zgomotos.

duhul, cânta-voi şi cu mintea (I Cor. 14: 15). Că mai de folos este a cânta zece stihuri cu pricepere, decât tot psalmul cu tulburarea minţii.

Iar sfârşindu-se psalmii şi canonul, precum am zis mai sus, nimeni din fraţi nu cutează câtuşi de puţin să stea şi să vorbească cu altul, ci, întru chilia lor intrând, la lucru stăruie, precum are fiecare în mâini, împlinind porunca Apostolului. Şi iar în vremea pravilei la al treilea, al şaselea şi al nouălea ceas dacă cineva nu ajunge mai-nainte de a se săvârşi cel dintâi psalm, de aici nu cutează să intre în biserică, nici să se amestece pe sine cu cei ce cântă, ci, înaintea uşilor stând, aşteaptă ieşirea fraţilor. Şi ieşind toţi, punând metanie până la pământ, cere iertăciune lenevirii sale; iar în adunările cele de noapte, până la al doilea psalm se dă iertăciune celor ce zăbovesc [întârzie].

V.

Din Pateric

1. Avva Macarie cel Mare, cum slobozea biserica, zicea către fraţi: „Fugiţi, fraţilor!". Şi i-a zis lui unul din bătrâni: „Unde avem să fugim mai mult decât în pustia aceasta?". Iar el, punând degetul său în gura sa, a zis: „De aceasta fugiţi". Şi, de aici, a intrat în chilie, iar încuind uşa, şedea.

2. Se spunea despre Avva Sisoe Tebeanul că, cum apuca de slobozea biserica, îndată se pornea în chilia sa, tăcând degrab, şi asemănându-se cu cel ce fuge; iar unii din cei ce-l vedeau pe dânsul făcând aşa ziceau: „Acesta drac are". Iar acela, lucrul lui Dumnezeu făcând, nu lua aminte la cei ce grăiau asupra lui.

3. Un frate a întrebat pe Avva Siluan, zicând: „Ce să fac, Avva? Cum să câştig umilinţă? Că foarte sunt surpat de trândăvie, de somn şi de dormitare, iar când mă scol din somn, mă lupt mult întru cântare, şi nu pot să biruiesc dormitarea, nici psalm fără glas nu pot zice".

Şi a răspuns lui stareţul: „Fiule, a spune tu psalmi cu glas, întâi e pricină de mândrie, că-ţi zice ţie gândul: «Eu cânt, iar fratele

309

nu cântă»; al doilea că învârtoşează inima ta şi nu o lasă a se umili. Deci, de voieşti umilinţă, lasă cântarea, iar când stai făcând rugăciunile tale, să caute mintea ta la puterea stihului şi socoteşte că înaintea lui Dumnezeu stai, a Celui ce cearcă inimile şi rărunchii. Iar când te scoli din somn, mai-nainte de toate să slăvească gura ta pe Dumnezeu, şi apoi citeşte credinţa [Crezul] şi Tatăl nostru, şi atunci începe canonul tău, rar suspinând, şi aducându-ţi aminte de păcatele tale şi de munca întru care te vei munci".

Zis-a fratele: „Eu, părinte, de când m-am făcut călugăr, urmarea canonului şi ceasurile după Octoih le cânt".

Răspuns-a stareţul: „Pentru aceasta fug de la tine umilinţa şi plânsul; socoteşte pe Părinţii cei mari, cum, neînvăţaţi fiind, şi nici glasuri, nici tropare ştiind, fără decât nişte puţintei psalmi, ca nişte luminători în lume au strălucit. Ce fel erau Avva Pavel cel Simplu, şi Avva Pamvo, şi Avva Apollo şi ceilalţi Purtători de Dumnezeu Părinţi, care şi morţi au înviat, şi puteri mari au făcut, şi stăpânire asupra dracilor au primit...! Nu cu cântări şi tropare şi glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inimă zdrobită şi cu postul prin care şi frica lui Dumnezeu se face în inimă necurmat şi plânsul se ţine, cel ce curăţeşte pe om de tot păcatul, şi mintea mai albă decât zăpada o lucrează.

Iar cântarea, pe mulţi întru cele mai dedesubt ale pământului i-a pogorât: nu numai pe mireni, ci şi pe preoţi i-a moleşit, şi în curvie şi în alte patimi urâte i-a adus. Deci cântarea, a mirenilor este, că pentru aceea se şi adună norodul în biserică. Socoteşte, fiule, câte cete sunt în cer, şi nu este scris despre nici una dintr-însele că cu Octoihul [cele opt glasuri] cântă, ci o ceată neîncetat cântă «Aliluia!». Iar alta: «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!». Iar alta: «Blagoslovită este slava Domnului din locul şi din casa Lui!». Deci tu, fiule, de voieşti întru rugăciuni umilinţă a câştiga, urmează Părinţilor, păzind pe cât poţi mintea nerisipită. Iubeşte smerenia lui Hristos. Şi oriunde vei merge, nu te arăta pe sine-ţi ca un ascuţit la minte şi învăţător, ci ca un neînvăţat şi ucenic, şi Dumnezeu îţi

va da ţie umilinţă"66.

4. Zis-a un stareţ: „Cei ce se roagă lui Dumnezeu, datori sunt în pace, în linişte multă şi în aşezare a o face, şi nu cu strigări necuviincioase şi amestecate prin care pe ei şi pe cei de aproape să-i tulbure, ci cu durere de inimă şi cu gânduri treze a lua aminte la Domnul. Că aşa sunt unii, patimi trupeşti având, atunci când îi ard sau îi taie, bărbăteşte şi cu răbdare suferă durerea, nestrigând sau tulburându-se, ci ţinându-se pe sine-şi, şi durerile cele de doftorie cu tăcere răbdându-le. Iar alţii, asemenea cu aceia aflându-se, şi tot aceleaşi pătimind, strigări necuviincioase şi tulburări uneltesc. Dar durerea tot aceeaşi este şi a acelora ce strigă, şi a acelora ce nu strigă; aşa şi la rugăciuni şi la umilinţe.

Sunt unii care, cu linişte rugându-se, durerea inimii întru netulburare o păzesc, iar alţii, neoprindu-se pe eişi, cu tulburare şi cu sunet îşi fac rugăciunile, încât şi cei ce aud se smintesc. Dar nu se cuvine ca robul lui Dumnezeu să fie întru neaşezare, ci întru toată smerita cugetare şi liniştea, precum se zice la Proorocul: Spre cine voi căuta, fără de numai spre cel blând şi liniştit şi care se cutremură de cuvintele Mele (Is. 66: 2). Că cei ce petrec aşa, şi pe cei ce-i văd pe toţi îi folosesc".

66 Un alt Avvă din Pateric ar putea adăuga aici: „Mare lucru este cu adevărat a se ruga fără răspândire, dar mai mare este şi a cânta fără răspândire” (Avva Evagrie). Deşi se arată că marii Părinţi din vechime s-au nevoit fără (prea multă) cântare, Avva Siluan voieşte a arăta primejdiile ce le poate pune cântarea, căci conţine în ea elemente lumeşti (din tradiţiile antice), de aceea şi zice că este mai mult a mirenilor. Căci mireanul, după Apostolul Pavel, este cel împărţit între Dumnezeu şi soţie (deci şi lume), în timp ce călugărul se dă cu totul lui Dumnezeu, încercând a minimaliza la maxim cele ale lumii, ca unele ce pot fi pricini sau piedici în calea sa spre Dumnezeu. Dar dacă călugărul poate să se folosească de cântare (sau de toate celelalte) fără răspândire sau fără mândrie, adică fără a-şi despărţi mintea de Dumnezeu, mai mare lucru este, aşa cum zice Avva Evagrie mai-nainte. Cuvioşii din Pateric accentuau rugăciunea fără cântare ca una ce este o cale mai directă şi mai simplă (deşi nu mai uşoară) către Dumnezeu. Cântarea deja se făcuse multora din lume cum zice Avva Siluan mai sus pricină de „pogorâre în cele mai de jos ale pământului”, de aceea, ea trebuia evitată cât se poate de mult, fără a fi totuşi lepădată cu totul.

310

VI.

A Sfântului Efrem

A ajunge mai-nainte de toţi în biserică, bun lucru şi mântuitor este; iar a ieşi din biserică mai-nainte de otpust, fără de mare nevoie, vătămător şi pierzător. Deci tu, iubite, ca să te foloseşti, aşteaptă şi ascultă Dumnezeieştile Scripturi. Că precum în zăduf, un pahar de apă rece e degrab primit de omul călător, aşa Dumnezeieştile cuvinte rourează sufletul. De voieşti să auzi, aşteaptă, şi de vei auzi, înţelept vei fi; iar dacă cu greu suferi răbdarea de a auzi cuvântul, nu cu atât mai vârtos fapta? Deci de aici să te cunoşti pe sine-ţi dacă eşti lenevos ca şi mine. Iar intrând noi în casa Domnului, toată răspândirea să se depărteze de la cugetul nostru, iar omul nostru cel dinlăuntru să se îndeletnicească întru vedenie şi rugăciune, iar mintea noastră să nu se tulbure de oarecari gânduri străine.

Să cunoaştem înaintea Cui stăm la rugăciune, şi tot sufletul nostru şi inima să fie umilindu-se către Dânsul, şi nimic altceva nălucind. înţelege şi pe cea zisă în pildă:

„Dacă, luând cineva legătură de argint în mâna sa, se va duce la bâlci ca să cumpere boi, au doară la porci va lua aminte? Iar dacă voieşte să cumpere măgari, au doară îi va socoti pe câini? Au nu cugetul lui se va lipi de cele ce pofteşte, socotindu-le numai pe acelea, ca nu cumva, înşelându-se, să piardă în zadar cele din mâini?"

Aşa şi noi, când intrăm în sfinţita casă, înaintea lui Dumnezeu să stăm, şi toată gândirea noastră la Dânsul să o întindem, şi pe cele ale Lui singure să le cugetăm şi să le închipuim, ca şi mântuirea noastră de aici să o neguţătorim, şi bunătăţile cele cereşti să le dobândim. Dar nici la oareşicare vorbă să nu ne abatem cu aproapele, ca nu în loc de a îmblânzi pe Făcătorul cerului şi al pământului, să ne aflăm întărâtându-L.

Căci aşa cum cineva, stând şi vorbind cu împăratul, dacă ar fi chemat de un împreună-rob, va lăsa pe minunata şi slăvita vorbire a împăratului, şi întorcându-se, va vorbi cu cel împreună-slugă, de sine-şi ocărăşte pe împăratul şi înfricoşătoare urgie de la acela îşi pricinuieşte luişi, tot aşa şi cel ce vorbeşte în vremea cântării sau a rugăciunii. Deci datori suntem ca în chipul în care îngerii cu mult cutremur stând săvârşesc laudă Ziditorului, aşa şi noi la cântare să stăm. Iar dacă fratele cel ce stă lângă tine, fiind poate neputincios cu trupul, tuşeşte sau scuipă mult, nu te supăra pe dânsul, ci adu-ţi aminte că mulţi s-au dat pe sine spre slujirea bolnavilor şi a buboşilor, ca dintru aceasta mult să câştige, cu iscusul învăţându-se dragostea şi milostivirea. Şi tu, ca cel ce cu acelaşi trup eşti înfăşurat, aproape eşti de nişte neputinţe ca acestea, deşi acum, cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, eşti sănătos cu trupul; pentru aceea, nu te înălţa asupra celui neputincios, ci teme-te ca să nu pătimeşti aceleaşi sau mai rele decât acelea, şi întăreşte-te pe sine-ţi cu milostivirea cea către frate.

311

PRICINA a douăsprezecea

Că se cuvine a-i canonisi pe cei ce grăiesc în deşert la Dumnezeiasca slujbă, iar de nu se vor îndrepta, să-i izgonim cu asprime din Biserică.

I.

Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

Marele Ioan, pe cei ce dobitoceşte vorbesc în biserică unii cu alţii, se sârguia cum să-i îndrepte mai degrab; iar dacă pe cineva, după prima şi a doua învăţătură l-ar fi văzut neîndreptat, îndată îl scotea afară, zicându-i lui stăpânescul glas: Casa lui Dumnezeu casă de rugăciune se cuvine a fi (Matei 21: 13). Iar pe cei mai sârguitori la Dumnezeieştile slujbe îi primea şi îi lăuda pentru iubirea [lor] de Dumnezeu; încă îi cinstea şi cu sporiri în treaptă.

II.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „De va afla cineva vreme a vorbi în biserică cu mulţi sau cu puţini, şi va astupa gura67 celui ce cântă, ca să nu strige el către Dumnezeu, acela lucrează lucrul dracilor; că şi dracii, neputând a asculta lauda lui Hristos, îi opresc pe cei ce cântă".

2. Zis-a Avva Evagrie: „Mare lucru este adică a te ruga fără răspândire, dar mai mare lucru este a cânta fără răspândire".

III.

A Sfântului Efrem

Frate, dacă vei sta în casa Domnului spre slujbă duhovnicească, osârdnic să fii către psalmodiere; iar dacă tu vei tăcea, şi voi

67 Poate „va bruia”.

tăcea şi eu, şi va tăcea şi aproapele, nevoie este să înceteze şi psalmodierea; dar să nu fie aşa. Că dacă cei ce laudă pe boieri sau pe împărat, atunci când vor sta în privelişte68 şi vor vedea pe cineva stând între dânşii şi nestrigând împreună cu dânşii cu glas întins, pe acesta împingându-l, îl pun jos, ca pe un nevrednic judecându-l de o stare ca aceasta, au nu mai vârtos noi, stând înaintea Stăpânului cerului şi al pământului, trebuie a face cântările cu osârdie şi cu bună întindere? Şi ia aminte ca nu cumva să tulburi ceata de bărbaţi asceţi ce stau şi cântă Domnului, ca să nu vină asupra ta mânie Dumnezeiască şi rană. Că a greşi spre Dumnezeu, cumplit este şi neiertat, încă şi duhurile Proorocilor, Proorocilor se supun, după cea scrisă: Că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al nestatorniciei, ci al păcii şi al rânduielii (I Cor. 14: 33).

IV.

A lui Antioh Pandectul

Cântarea de psalmi este lucrul puterilor celor fără de trupuri, a celor ce stau şi slujesc neîncetat lui Dumnezeu, după cea zisă: Lăudaţi pe Domnul din ceruri (lăudaţi pe El) toţi îngerii Lui şi toate puterile (Ps. 148:1, 2; 150: 2); dar se potriveşte şi tuturor oamenilor, că zice: Toată suflarea să laude pe Domnul (Ps. 150: 6), iar cu mult mai vârtos călugărilor, care viaţă îngerească au luat asupră-le, că zice: Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi pe Dânsul (Ps. 135: 20), seminţia lui Iacov, slăviţi-l pe Dânsul (Ps. 21:15).

Iar după cântare, adeseori este jertfă, şi jertfă de laudă, după cea scrisă: Jertfa laudei Mă va slăvi (Ps. 49: 24). Pentru aceea datori sunt călugării adeseori şi necurmat să

68 La loc deschis, în public.

312

slujească lui Dumnezeu cu cele legiuite Lui slavoslovii, ascultând pe David poruncindu-ne nouă şi zicând: Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi; cântaţi împăratului nostru, cântaţi; cântaţi cu înţelegere (Ps. 46: 6, 7), binecuvântaţi-L pe El întru strigare (Ps. 32: 3); Bucura-se-vor buzele mele când voi cânta Ţie, şi sufletul meu, pe care l-ai izbăvit (Ps. 70: 26); şi iarăşi: Cântaţi Domnului cei cuvioşi ai Lui (Ps. 29: 4), şi slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur (Ps. 2: 1). Că lauda Lui în biserica cuvioşilor (Ps. 149: 1) şi Fiii Sionului să se bucure de împăratul lor (Ps. 149: 2); iar eu voi lăuda şi voi cânta întru slava mea (Ps. 107:1), că s-a înfierbântat inima mea înlăuntrul meu, şi în cugetul meu se va aprinde foc (Ps. 38: 4). Aşa te voi binecuvânta în viaţa mea, şi în numele Tău voi ridica mâinile mele. Ca de seu şi de grăsime să se umple (sature) sufletul meu, şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea (Ps. 62: 5, 6), căci cu lucrul desfătării vei adăpa pe cei ce-ţi cântă Ţie (Ps. 35. 8).

Dar ce, trebuie ca toate mărturiile lui David să le punem înainte pentru a cânta, şi pentru bucuria şi veselia ce se face în inima celui ce cu umilinţă şi cu trezvire cântă? Căci aceasta o ştiu bine cei ce au gustat cu deamănuntul. Deci cu osârdie să stăm, iubiţilor, la cântare şi la rugăciune, întorcându-ne dinspre năvălirile gândurilor şi ale grijilor. Că obişnuiesc dracii ca, atunci când văd pe cineva cântând sau rugându-se, atunci vâră noimi ale oarecăror lucruri, ca şi când de nevoie ar mişca mintea către cercarea lor, ca, ţinută fiind mintea cu pomenirea lor, să piardă dulceaţa cântării. Că pentru aceasta Hristos din gura pruncilor săvârşeşte laudă, pruncind adică cu nerăutatea, ca prin cântarea de psalmi să sfărâme pe cel ce ne tiraniseşte pe noi, pe vrăjmaşul şi izvoditorul diavolul, vrăjmaş adică al faptelor celor bune şi izvoditor al răutăţii.

Deci şi noi, cu simplitate lăudând pe Domnul, zdrobim şi sfărâmăm măiestriile lui. Să fie dar psalmul rostit adeseori; că numai şi numindu-se Dumnezeu, goneşte dracii. încă şi aceasta este de nevoie a vă aduce vouă aminte, anume că cântarea noastră, canon se zice, precum şi înşivă ştiţi. Şi precum lucrătorul de pământ, de nu va da deplin şi bine canonul69 său, miriade cumplite pătimeşte, în temniţă se bagă şi îl spânzură şi îl bat până va plăti toată datoria sa, aşa şi călugărul, când se va lenevi de canonul său, îndată îl părăseşte darul, şi îndată se dă vrăjmaşilor săi şi cade sub picioarele lor.

V.

A Sfântului Isaia

Fraţilor, fără de mare nevoie, nu grăiţi nimic la trapeză sau în biserică, şi să nu îndreptaţi pe cineva când cântă de nu vă va întreba el pe voi. Că de se va rătăci în grai şi va trece, şi graiul a trecut, voi nu îndată să-i ziceţi lui şi să-l tulburaţi; iar de va zice „faceţi iubire, spuneţi-mi!", spuneţi-i lui.

VI.

A Sfântului Efrem

Frate, dacă nu voieşti a zidi, pe cele zidite nu le răsturna; dacă nu voieşti a răsădi, pe cele răsădite nu le smulge; adică, dacă la pravilă stând, nu voieşti a trimite laude Domnului, pe cei ce cântă nu-i împiedica. Bogatul a grăit şi toţi au tăcut, şi cuvântul lui l-a înălţat până la nori; iar Dumnezeu ne grăieşte prin Sfintele Scripturi, şi noi nu voim a tăcea şi a asculta? Ci unul adică vorbeşte, iar altul dormitează, iar altul se răspândeşte afară cu gândurile; dar ce zice Scriptura? Cel ce întoarce urechea sa ca să nu audă legile Celui Preaînalt, şi el va fi nesuferit la Dumnezeu, şi rugăciunea lui (Pilde 28: 9).

Călugărul leneş se sârguieşte la rugăciune a auzi „Amin", iar cel ce se roagă cu trezvire nu se trândăveşte70, nici nu se tulbură; ca nu cumva să se zică şi despre cea a proorocului: Aproape eşti de buzele lor, şi departe de rărunchii lor (Ier. 12: 2). Călugăre, fraţii, la pravilă stând, binecuvântează pe Dumnezeu, iar tu afară te răspândeşti? Nu ştii că pe sine-ţi te păgubeşti? Zi gândului

69 Sarcina care i s-a dat de făcut.

70 Lit.: „nu cade în acedie”.

313

tău: „Oare de ar fi fost dare de aur, sau altceva din cele materialnice, au nu ne-am fi sârguit mai-nainte de toţi a ajunge?". Şi dacă la cele trupeşti atâta sârguinţă [punem], au nu cu mult mai vârtos la cele duhovniceşti? Fii fierbinte cu duhul, precum sfinţii, ca să te sălăşluieşti împreună cu dânşii întru împărăţia cerurilor.

314

PRICINA a treisprezecea

Că se cuvine a priveghea în toată vremea şi a dormi atâta cât să se ţină trupul; şi că cei începători la nevoinţă trebuie şi prin izvodiri [cugetări] a deprinde privegherea.

I.

Din viaţa Sfântului Efrem

Pe Marele Efrem, de multe ori nopţile priveghind primindu-l, treaz iarăşi luminii celei de zi îl dădea, ca domnul întunericului, pe ascuns uitându-se, să nu-l apuce pe dânsul ferecat cu somnul, şi pentru aceasta din pricina năvălirii aceluia priveghea; că foarte puţin somn îi ajungea lui, gustând numai, şi nu întru saţiu folosindu-l, ci atâta cât era de nevoie a întări şi a ţine trupul lui cel întins cu multe sudori şi osteneli; şi pe multe altele le făcea somnul a fugi de la ochii lui71, multe, iar mai vârtos culcarea pe jos, aspra petrecere şi cea în tot chipul topire şi necăjire a trupului.

II.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Cuviosul Palamon, învăţătorul Marelui Pahomie, dacă se întâmpla vreodată ca în rugăciunile cele de noapte să vadă pe Pahomie cu somnul îngreuiat, ieşea împreună cu dânsul în munte, şi nisipul cel de acolo, în coşniţe luându-l, aşa îl muta din loc în loc şi îl deşerta, dintru aceasta pe trup şi pe mintea cea îngreuiată le gătea a se trezvi către rugăciuni şi cântări. Şi zicea către dânsul stareţul: „Trezveşte-te, Pahomie, ca nu cumva să te ispitească ispititorul şi în deşert să se facă osteneala noastră". Deci se obişnuia Pahomie, stând la rugăciune, a-şi întinde mâinile şi nicidecum a le slobozi în jos

71 Ideea aghiografului pare a fi aceasta: pe lângă ispita somnului celui peste măsură şi feluritele ispite ale trupului, el reuşea a pune pe fugă cu privegherea şi cu celelalte nevoinţe trupeşti încă multe alte ispite sau chiar patimi.

pe dânsele, ci cu întinderea lor ca pe cruce întinzându-se, aşa chinuind trupul, sufletul către trezvire îl întorcea.

2. Se spunea despre Avva Sarmata că, postind de-a pururea şi înfrânându-se, aşa a biruit somnul, încât, dacă-i zicea lui „du-te", se ducea, şi când îi zicea „vino", venea.

III.

A Sfântului Isaia

Frate, fă privegherea ta cu bună rânduială, şi să nu lipseşti trupul tău de trebuinţa lui, şi săvârşeşte slujbele (rugăciunile) tale cu blândeţe şi cu cunoştinţă, ca nu cumva din multa priveghere să se întunece sufletul tău şi să fugă din stadion. Deci ajungă-ţi ţie a socoti că lucrurile faptelor bune sunt ostenelile cele trupeşti întru cunoştinţă şi că naşterile patimilor se fac întru lenevire. A iubi lăţimea [destinderea] izgoneşte cunoştinţa; iar a iubi osteneala este urâciune către patimi; iar trândăvia le aduce pe dânsele fără osteneală. Deci nu lua aminte, frate, la odihni, până când eşti în trupul acesta, nici să-ţi crezi ţie de te vei vedea pe tine la o vreme odihnit dinspre patimi. Pentru că vrăjmaşii se strâng [retrag] pe eişi până la o vreme, dar de va slobozi omul inima sa, socotind că s-a odihnit, fără de veste sar asupra ticălosului suflet, şi-l hrăpesc pe dânsul ca pe o vrabie; şi dacă se fac mai tari decât dânsul, îl smeresc fără milostivire întru tot păcatul, mai cumplit decât cele dintâi pentru care se ruga să i se ierte.

Deci să stăm întru frica lui Dumnezeu, păzind şi săvârşind partea noastră cea lucrătoare, păzind toate faptele bune care opresc răutatea vrăjmaşilor; că ostenelile şi obosirile acestei vremi scurte, nu numai că ne păzesc pe noi de răutate, ci, iarăşi, ele gătesc

315

sufletului cununi de mai-nainte, până ce va ieşi din trup. Că Domnul nostru şi Dascălul, ştiind marea nemilostivire a vrăjmaşilor, şi miluind neamul nostru, a poruncit întru asprimea inimii, zicând: Fiţi gata în toată vremea, că nu ştiţi în care ceas vine tâlharul, ca nu cumva să vină fără de veste şi să vă afle pe voi dormind (Matei 24: 42-43); şi iarăşi: Căutaţi ca nu cumva să se îngroaşe inimile voastre cu mâncări, şi cu beţii, şi cu griji lumeşti, şi va veni asupra voastră de năprasnă ceasul (Luca 21: 34).

Şi ştiind că, de nu va avea omul ceva de-al vrăjmaşilor, aceştia nu-l pot birui pe dânsul, trimiţând pe ucenicii Săi, le zicea lor: Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, ci nimic să nu luaţi pe cale (Matei 10:16). Că atâta vreme cât aveau ceva dintrale lupilor, nu puteau scăpa de dânşii. Deci întorcându-se ei sănătoşi şi păzind porunca, S-a bucurat împreună cu dânşii şi, împuternicind inima lor, le zicea: Văzut-am pe Satana ca pe un fulger din cer căzând. Iată, vă dau vouă stăpânire [putere] să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nu vă vor nedreptăţi pe voi (Luca 10:18-19).

Deci trimiterea Lui în frică şi în păzire a fost; iar când au împlinit porunca, le-a dat lor stăpânire cu putere; aceste cuvinte nu sunt numai ale acelora, ci şi a tuturor celor ce împlinesc poruncile. Şi iarăşi împuternicindu-i pe dânşii ca să nu obosească întru necazuri, le zicea lor dându-le darul în inimile lor: Voi sunteţi cei ce aţi rămas cu Mine întru năpastele Mele (Luca 22: 28), adică cei ce stau peste cele afară de fire, până când le vor tăia pe ele.

Şi acestea le-a zis lor mergând spre Cruce: Şi Eu, zice, vă rânduiesc vouă împărăţie precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea (Luca 22: 29-30). Deci cel ce voieşte a mânca şi a bea la masa Lui să meargă împreună cu Dânsul la Cruce, căci Crucea lui Iisus este reaua pătimire şi înfrânarea dinspre toată patima, până când se vor tăia toate patimile; precum şi Apostolul, tăindu-le pe dânsele, zicea: Cu Hristos împreună m-am răstignit, şi de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine. Şi iar a zis: Cei ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 2: 20). Şi scriind şi lui Timotei, zicea: Dacă împreună am murit, şi împreună vom împărăţi. Dacă ne vom lepăda, şi Acela se va lepăda de noi (II Tim. 2:11-12). Şi cine sunt cei ce se leapădă de Dânsul, dacă nu cei ce fac voile lor cele trupeşti şi ocărăsc sfântul Botez, prin care s-a dat nouă iertare păcatelor?

Dar avem pocăinţă şi după sfântul Botez, că de n-ar fi fost pocăinţă, nu s-ar fi mântuit cineva. Căci cunoscând Apostolul cum că şi după Botez este cel ce păcătuieşte, zice: Cel ce fură să nu mai fure (Ef. 4: 28). Deci, de avem pecetea sfântului Botez, să ne sârguim a părăsi păcatele noastre ca să aflăm milă în ziua aceea. Că s-a apropiat, şi vine şezând pe scaunul slavei Sale, şi se vor aduna toate seminţiile înaintea Lui, şi fiecare în parte se arată întru făclia [candela] sa ce este în partea cea lucrătoare a bunătăţilor. Cel ce nu are untdelemn, făclia lui se va stinge, iar el se va arunca întru întuneric; iar acela a cărui făclie este luminată, va intra împreună cu Dânsul întru împărăţie.

Deci să ne sârguim, iubiţilor, să umplem cu untdelemn vasele noastre până ce suntem în trup, ca să lumineze făclia noastră. Vasele noastre sunt puterile sufletului, cele ce încap [cuprind] faptele bune, iar undelemnul cel dintru dânsele este lucrarea tuturor bunătăţilor. Iar făclia cea luminoasă este mintea cea primitoare de strălucirea cea Dumnezeiască. Deci sufletul care se face purtător de lumină prin lucrurile cele bune va intra împreună cu Hristos întru împărăţie; iar cel care se face întunecat din lucrarea lucrărilor întunericului sau din lenevirea spre bunătăţi se va duce întru întunericul care i s-a solit luişi prin cele ce a făcut.

Zis-a iarăşi: „Urăşte, frate, pe toate cele din lume, şi trupeasca odihnă, că acestea te fac pe tine vrăjmaş al lui Dumnezeu. Că precum omul, având vrăjmaş, bate război cu dânsul, aşa datori suntem cu trupul nostru a bate război ca să nu-l odihnim pe dânsul. Că depărtarea, cei de demult, fugire de trup o au zis, şi cugetare la moarte.

316

IV.

A lui Avva Marcu

Domnul nostru Iisus Hristos, cu cuviinţă Dumnezeiască, precum ştie, însuşi mai-nainte purtând grijă de mântuirea tuturor, cu feluri de dogme pe cuvântul slobozeniei aşezându-l, un singur scop de cuviinţă a hotărât tuturor, zicând: Pocăiţi-vă! Aşa încât dintru aceasta să cunoaştem noi că felurimea poruncilor în hotarul pocăinţei încetează72. Iar pocăinţa, precum mi se pare, nici în vremi, nici în fapte nu se îngrădeşte împrejur [circumscrie], ci, prin poruncile lui Hristos, după măsură se iscuseşte. Unele porunci sunt mai cuprinzătoare: pe multe din cele osebite întru dânsele cuprinzând şi multe miriade ale răutăţii tăindu-le; pentru aceea, iubitorii de Dumnezeu şi statornicii în credinţă spre poruncile cele cuprinzătoare se silesc, iar pe cele din parte [osebite], după întâmplare întâlnindu-le, nu le trec cu vederea.

Tuturor dar şi celor mici, şi celor mari până la moarte, nesăvârşită este pocăinţa; căci izbăvitorul sufletelor noastre, tuturor un singur hotar cuprinzător al poruncilor punând, a zis către Apostoli: Ziceţi-le lor: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (cf. Matei 3: 2), punând împreună şi porunci (cf. Matei cap. 5 şi urm.; Fapte 2: 38 şi urm.; 3: 19 şi urm.), care porunci isprăvesc pocăinţa, iar împlinirea lor până la moarte o a hotărât, zicând: Cel ce-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, în viaţa veşnică îl va afla pe dânsul (Matei 10: 39), şi strigă, grăind: Cel ce va strica o poruncă dintru acestea mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, prea mic se va chema întru împărăţia cerurilor (Matei 5: 19). Deci dacă până la moarte a hotărât pocăinţa, precum se arată, cel ce zice că mai-nainte de moarte o a săvârşit strică porunca, scoţând moartea.

Dar negreşit îmi vei zice mie: „Cei ce cu adevărat au plăcut lui Dumnezeu şi către desăvârşire au ajuns, de ce fel de pocăinţă

72 Toate poruncile au ca principiu şi scop pocăinţa.

încă mai au trebuinţă?". Zic şi eu ţie cum că: „Au fost nişte oameni ca aceştia, şi încă sunt, şi eu mărturisesc aceasta. Dar ascultă cu pricepere şi cunoaşte cum şi aceştia au trebuinţă de dânsa. Minciuna, de la Diavolul a zis Domnul că este; şi a căuta la femeie pentru a o pofti, preacurvie a socotit, şi mânia cea către aproapele, cu uciderea o a asemănat.

Cine dar este unul ca acesta care nicicum să nu ştie de minciună, şi străin să fie de toată pofta cea din vedere, şi niciodată să nu se mânie în zadar pe aproapele, nici să se afle vreodată vinovat de grai deşert, încât să nu aibă trebuinţă de pocăinţă? Că, deşi acum nu este într-acest fel, dar fiindcă a fost odinioară, dator este a face pocăinţă până la moarte. încă şi firea ne învaţă pe noi să nu o lăsăm pe dânsa până la moarte. Mintea cea cuvântătoare nu poate să nu lucreze: măcar şi desăvârşit în bine s-ar afla, întru cele de-a dreapta lucrează73; iar dacă cu pricina săvârşirii [depline] va înceta din lucrarea celor bune, negreşit spre stânga se pleacă74; şi depărtându-se dinspre stânga, iarăşi spre dreapta fireşte se trage. Iar lucrarea celor de-a dreapta, şi celor nou-începători, şi celor din mijloc, şi celor desăvârşiţi, rugăciunea este, şi curăţirea gândurilor, şi răbdarea întru cele ce vin asupră-le, fără de care nu e cu putinţă a se îndrepta prin celelalte porunci prin care se face bine-primită pocăinţa.

Caută pe cei ce din veac au călătorit în viaţa aceasta, şi vei afla că nimeni nu s-a făcut drept, fără numai cine a purtat grijă de aceasta, şi nimeni nu s-a osândit, fără numai cine o a defăimat pe aceasta. Dacă diavolul nu încetează a bate război cu noi, pentru aceasta nici lucrarea pocăinţei nu trebuie a o lăsa vreodată. Că deşi chiar şi până la moarte de ne-am nevoi, nici aşa n-am împlini pe cât trebuie, că nimic vrednic de împărăţia cerurilor n-am făcut. Că precum mâncăm şi

73 Adică virtuţile sau, în general, cele de folos oamenilor şi plăcute lui Dumnezeu, pe care vrăjmaşul le foloseşte ca tot atâtea pricini de căderi în păcat, cu deosebire prin gândul mândriei şi al slavei deşarte.

74 Adică spre viaţa întru ispitele cele prin gânduri şi închipuiri rele şi urâte, pe care vrăjmaşul voieşte a ne face să le transpunem şi în faptă.

317

bem şi vorbim fireşte, aşa şi a ne pocăi fireşte suntem datori. Odată, cel vrednic de moarte, după lege, se omora; iar cel ce a trecut întru credinţă trăieşte pentru pocăinţă, deşi nu osebit [nu pentru altă pricină], ci pentru păcatul neascultării75.

Botezându-ne, ne-am curăţit, curăţindu-ne, porunci am luat; cel ce nu face pe cea de-a doua [împlinirea poruncilor], pe cea dintâi o a spurcat [curăţirea prin Botez], uitare luând de curăţirea păcatelor lui cele de demult, de care nimeni nu se află cu totul curăţit, niciodată, nimic din cele poruncite părăsind. Pentru aceasta, tuturor le este nevoie de pocăinţă până la sfârşit. Cel ce o ocoleşte (o hotărăşte împrejur [o circumscrie]) pe dânsa, se întoarce înapoi, şi căderile cele vechi le înnoieşte. Credinciosul Avraam şi Dreptul Iov, pământ şi cenuşă s-au numit pe eişi, iar aceste smerite graiuri sunt semn al smeritei cugetări, iar cel despărţit de pocăinţă nu poate cugeta smerit.

Cei trei tineri mari Mucenici, în mijlocul văpăii ce ardea se mărturiseau, şi ziceau cum că au greşit şi au nelegiuit, şi de relele cele de oarecând se pocăiau. Pe scurt, desăvârşiţi fiind, toată lauda lor are putere de pocăinţă. Deci dacă şi cei ce foarte bine au plăcut şi desăvârşiţi prin lucruri s-au arătat, de acest ajutor s-au folosit până la moarte, cine este de aici care, cu pricina dreptăţii îndrăznindu-şi, şi pocăinţa să o defaime? Mie mi se pare că nici dacă ar fi cineva sfânt ca Pavel sau ca Petru, nici aşa nu va alege a părăsi pricina smeritei cugetări. Pentru aceasta, Petru, pe sine-şi cu Cornilie s-a alăturat, zicând: Scoală, că şi eu sunt om! (Fapte 10: 26). Iar Pavel, de darul dat lui de la Hristos, pe sine-şi înapoi până la moarte socotindu-se, aşa zicea: Alerg, ca doar o voi prinde, spre ceea ce m-am prins de Domnul (Filip. 3:12). Prindere a numit petrecerea cea până la ieşire.

75 Pocăinţa să fie săvârşită neîncetat pentru păcatul neascultării lui Adam sau omului în general, căci neascultarea ne-a lipsit de Rai, de slavă şi de toate celelalte bunătăţi, la fel şi păcatele de după Botez: săvârşite din nou, aduc cu ele urmări asemănătoare păcatului strămoşesc (acestea se arată în continuare), urmări care se vindecă prin pocăinţă neîncetată.

Deci, spune-mi acum, firea noastră, câtă putere are spre blagocestie? Oare pe aceasta în fiecare zi suntem datori a o aduce lui Dumnezeu, sau nu? Negreşit îmi vei zice că da, de vreme ce pe aceasta Dumnezeu o a arătat firii, şi după putere a pus poruncile. Deci dar, dacă astăzi, aducându-se Lui bunătate, de astăzi este datoria, arată-mi mie de aici vreo răsplătire a păcatului celui de demult pe care l-ai făcut?! Şi eu voi zice ţie că nu numai aceasta nu o vei avea a o arăta, ci nici toate zilele nu-ţi vor ajunge pentru a o plăti fără lipsă; arată-mi deci de unde este aceasta arătat? Dintru aceea că nu totdeauna întru aceleaşi fapte bune ne aflăm.

Că pre cât astăzi vei adăuga la fapta bună, pe atâta te-ai vădit dator al celei trecute, arătată făcând puterea firii. Că prin adăugirea de astăzi te-ai arătat cum că nu a firii, ci a voirii este lipsa de ieri, şi, pentru aceasta, de păcat ne lucrăm.

Inima cea iubitoare de dulceţi, temniţă şi lanţ este sufletului în vremea ieşirii, iar cea iubitoare de osteneală, uşă deschisă este.

Frica Gheenei şi dorul Raiului dau răbdare în cele necăjicioase. Şi aceasta nu de la noi, ci de la Cel ce cunoaşte gândurile noastre.

Precum pe faptele noastre bune, ostenelile şi necinstirile, aşa şi pe răutăţi, dulceţile şi slavele de la oameni s-au obişnuit a le naşte.

Cel ce, pentru frica relei pătimiri şi a ocării, cu oamenii se ceartă, sau va pătimi aici necazuri mai mult, sau în veacul cel viitor, fără de milostivire se munceşte.

Cel ce reaua pătimire şi necinstirea pentru adevăr şi le alege, apostolicească cale călătoreşte, crucea răbdând, şi cu lanţ împrejurându-se. Iar cel ce se ispiteşte afară de aceste două feluri de luare aminte a inimii, se înalţă cu mintea şi cade în ispită prin cursa diavolului.

Afară de zdrobirea inimii, cu neputinţă este cu totul a se izbăvi cineva de răutate. Iar inima o zdrobeşte înfrânarea cea din trei părţi: a omului, a hranei şi a odihnei celei trupeşti. Că prisosinţa acestora, pe dulcea pătimire o pune înăuntru. Iar dulcea

318

pătimire primeşte gândurile cele viclene; se împotriveşte încă şi rugăciunii, şi celei după cuviinţă slujiri.

V.

A Sfântului Isaac

Precum din dureri se naşte rod, veselind pe cei ce l-au născut, aşa din osteneală se naşte în sufletul celui ce se nevoieşte cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu. Iar celor spurcaţi şi iubitori de dulceţi, rodul ruşinii [se naşte]. Osteneala cea trupească, fără de curăţirea minţii, ca un zgău [pântece] neroditor şi ţâţe uscate [se face], căci de cunoştinţa lui Dumnezeu nu poate să se apropie, şi trupul adică cu totul ostenit îl face, şi nimic nu isprăveşte. După toată odihna, urmează truda, iar după toată truda cea după Dumnezeu urmează odihna. Spală, frate, frumuseţea sufletului tău cu lacrimi şi cu posturi şi cu cealaltă rea pătimire. Necazul cel ce se face pentru Dumnezeu este mai presus decât orice lucru ce se face fără de necaz, pentru că necazul cel de bunăvoie, lămurirea dragostei celei adevărate o răsare. Iar lucrul odihnei, din săturarea76 conştiinţei se face. Pentru aceasta, în necazuri s-au lămurit sfinţii şi nu întru răsuflare [odihnă].

Iar tu, o, râvnitorule al patimii lui Hristos, întru sine-ţi nevoieşte-te, ca să te învredniceşti a gusta din slava Lui. Că dacă împreună pătimim, tot împreună ne vom slăvi. Că dacă trupul nu pătimeşte pentru Hristos, mintea nu se slăveşte împreună cu Dânsul. Vieţuirea cea trupească cere deşteptarea simţirilor, iar vieţuirea cea sufletească, adică lucrarea cea gânditoare, deşteptarea inimii, şi precum în fire mai presus este sufletul decât trupul, aşa şi lucrul sufletului, mai mare este decât lucrul trupului. Şi

76 Kopo; = plinătate, covârşire, saţietate; obrăznicie, ca o consecinţă a saturării. în Filocalie, Vol. X, p. 85, în loc de saturare găsim vârful. Deşi, după traducerea păr. Stăniloae, pare a fi vorba de covârşirea sau copleşirea conştiinţei de odihna cea întru Dumnezeu (aşa cum întăreşte şi la nota 73), Sfântul Isaac pare a-i da acestei odihne o conotaţie negativă, după cum reiese în continuare din context.

precum dintru început, mai-nainte a mers plăsmuirea trupului decât insuflarea [harului], adică decât facerea sufletului, aşa şi lucrurile cele trupeşti mai-nainte aleargă decât lucrul sufletului.

VI.

A Sfântului Efrem

Frate, sârguieşte-te să păşeşti pe calea cea strâmtă şi necăjicioasă, mai-nainte până ce o vei călători pe aceasta mai strâmtă. Nu iubi odihna trupească, ca să nu afli într-însa pagubă duhovnicească.

VII.

A Sfântului Maxim

Smerenia şi reaua pătimire, de tot necazul izbăvesc pe om, una adică taie patimile cele sufleteşti, iar cealaltă, pe cele trupeşti. Că aceasta se arată făcând şi Fericitul David, întru cele ce se roagă către Dumnezeu, zicând: Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele mele (Ps. 24:19).

319

pricina a paisprezecea

Despre iubirea de sine

I.

A Sfântului Isaia

Cel ce se teme de neputinţa trupului nu ajunge [la viaţa] cea după fire, nici fapte bune nu poate câştiga; iar dacă cineva cade la Dumnezeu întru toată osteneala sa, puternic este Dumnezeu a-l odihni pe dânsul. Că de n-ar fi sfărâmat Ghedeon vedrele, n-ar fi văzut lumina făcliilor (cf. Judec. 7: 19); aşa şi omul, dacă nu va defăima trupul, nu va vedea lumina Dumnezeirii.

II.

A Sfântului Maxim

Fii cu luare aminte asupra iubirii de sine, că este maica răutăţilor, şi este iubirea necuvântătoare [iraţională] de trup; că dintru aceasta, în chip binecuvântat arătându-se, se nasc cele dintâi gânduri pătimaşe şi stăpânitoare: al îndrăcirii pântecelui, zic, şi al iubirii de argint, şi al slavei deşarte, pricină luând din părută trebuinţă de nevoie a trupului. Dintru care (gânduri) se naşte tot catalogul răutăţilor. Deci se cuvine, precum s-a zis, de nevoie a lua aminte, şi pe aceasta a o lupta cu multă trezvire; că aceasta stricându-se, se strică toate cele dintr-însa. Patima iubirii de sine îi vâră călugărului gândul miluirii trupului şi a se pogorî întru mâncări mai mult decât se cuvine, aducându-i ca pricină iconomia, chipurile pentru chivernisire, astfel încât câte puţin târându-se, în groapa iubirii de dulceaţă să cadă; iar mireanului îi pune în minte de aici cum să facă grijă de dânsul spre poftă.

Unele patimi sunt ale neastâmpărării [desfrânării], iar altele ale urâciunii [vrajbei]. Iar altele sunt făcătoare atât de neastâmpărare, cât şi de urâciune. Multa mâncare şi dulcea mâncare sunt pricini ale neastâmpărării, iar iubirea de argint şi slava deşartă, a urâciunii către aproapele. Iar maica acestora, iubirea de sine, este pricină a amândurora. Iar acesteia se împotriveşte dragostea şi înfrânarea. Deci cel ce o are pe dânsa are toate patimile; nimeni, zice Dumnezeiescul Apostol, nu şi-a urât trupul său (Fi. 5: 29), ci îl chinuieşte adică şi îl robeşte (cf. I Cor. 9: 27), nimic mai mult dându-i lui, afară de hrană şi de acoperământuri, şi acestea singure spre cele de nevoie spre a trăi i le dă. Deci aşa fără patimă să-l iubească cineva pe dânsul, ca pe un slujitor al celor Dumnezeieşti, hrănindu-l şi înălţându-l pe dânsul cu singure cele ce împlinesc trebuinţa lui.

Pe cine iubeşte cineva, acestuia negreşit şi se sârguieşte a-i plăcea; deci dacă cineva iubeşte pe Dumnezeu, cu adevărat şi cele plăcute Lui se sârguieşte a face; iar dacă iubeşte trupul, pe cele ce îl veselesc pe dânsul le săvârşeşte. Lui Dumnezeu îi place dragostea, curăţia, vedenia şi rugăciunea, iar trupului îi plac îmbuibarea pântecelui, zburdarea, şi cele crescătoare acestora. Pentru aceasta, cei ce sunt în trup, a-i plăcea lui Dumnezeu nu pot, iar cei ai lui Hristos au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Mintea, de va privi spre Dumnezeu, rob are pe trup, şi nimic mai mult nu-i dă lui, afară de cele de nevoie spre a trăi, iar de va căuta spre trup, rob se face patimilor, grijă de dânsul pururea făcând spre pofte.

320

PRICINA A CINCISPREZECEA

Ce folos este din înfrânare, şi ce vătămare din neînfrânare, şi ce pierdere este din nemăsurarea vinului.

I.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

Sfânta Singlitichia, pe lângă alte bunătăţi ce avea, nu se lenevea nici de mântuitoarea doftorie cea pentru trup; că atât de mult iubea postirea, încât nimic din celelalte nu socotea a fi deopotrivă cu dânsa, căci o socotea păzitoare şi temelie a celorlalte. Şi dacă vreodată, din nevoie, afară de rânduiala cea obişnuită se hrănea, pătimea cele potrivnice celor ce mănâncă; că i se îngălbenea faţa ei şi-i scădea grosimea trupului. Deci, pururea, precum pomilor celor stufoşi li se taie ramurile cele neroditoare, aşa şi aceea, odraslele cele mărăcinoase ale cugetului ei le curăţa prin postire şi prin rugăciune. Şi dacă vreuna din acestea sporea întrucâtva, feluri de chinuri aducea asupra lor, prin tot felul de osteneli necăjind trupul.

Căci atunci când se lovea cu război de la vrăjmaşul, întâi adică pe stăpânul său îl chema spre ajutor prin rugăciune, apoi aspră nevoinţă asupra lui uneltea; şi pâine adică de tărâţe mânca, şi aceasta cu înfrânare şi cu păzire, iar apă de multe ori nicidecum nu primea. Şi către somn prin culcarea pe jos tare se lupta, şi prin acestea biruia pe vrăjmaşul. Şi puţin slăbind doar din prea aspră nevoinţă, aceasta o făcea spre a nu se slăbănogi de năprasnă mădularele trupului şi în primejdie să cadă; şi acesta este semn al biruinţei; deoarece, armele căzând, ce nădejde mai este ostaşului în război? Iar unii nemăsuraţi fără socoteală cu flămânzeala, şi pe sine-ţi dărăpănându-se [epuizându-se], rană întreagă asupra loruşi şi-au adus, şi ca şi cum ar fi fost întru ostăşirea potrivnicului, aşa pe eişi s-au stricat.

Iar aceasta nu făcea aşa, ci pe toate cu socoteală le făcea, şi cu vrăjmaşul prin rugăciune şi prin nevoinţă foarte se lupta, iar de trup purta grijă doar spre alinarea sufletului. Căci şi cei ce umblă cu corăbiile, iarnă căzând asupră şi vifor, deşi petrec flămânzi, tot meşteşugul lor îl pun împotriva primejdiei celei dinaintea ochilor. Iar când scapă din furtună, atunci oareşice odihnă de osteneală primind, şi de cealaltă izbăvire fac grijă. însă nici atunci nu petrec cu totul fără de grijă, nici cu somn adânc se cuprind, având iscusinţă din cele trecute şi grijă luând a celor viitoare; deşi furtuna a încetat, marea nu s-a împuţinat; şi dacă ceea ce fusese trece, cea viitoare aşteaptă; de aceea, se cuvine ca, pentru nestatornicia mării, neîncetat a lua aminte şi a ne păzi pe noi înşine.

II.

A Sfântului Efrem

Frate, iubeşte pururea înfrânarea, ca să te foloseşti foarte. Iar de vei începe a fi nebăgător de seamă întru cea mai de pe urmă, în pierzare vei ajunge; şi întâi adică darul lui Dumnezeu îl vei întoarce înapoi, apoi şi faţă de cei ce te văd vei fi de râs; şi a treia, nici rucodelia ta nu o vei avea îndeajuns către o risipă ca aceasta. Şi vei avea de aici grijă de negustorii şi de cele următoare acestora, adică minciuni, nedreptăţi, călătorii dese şi mită către cei mai mari, şi toată viaţa îţi va fi în grijă, şi pomenirea lui Dumnezeu se va depărta de la tine. Şi întru aceasta, desăvârşit te vei da în mâinile vrăjmaşilor tăi, care te vor şi trage în fundul iadului, şi în veşnicul foc împreună cu dânşii te vor trimite, că multa mâncare şi multa băutură întru cea de faţă dulceaţă vor rămâne, greaţă şi slăbănogire dând gândului.

321

III.

A lui Antioh Pandectul

Tuturor este de nevoie a ţine pântecele, iar mai vârtos celor ce voiesc a sluji lui Dumnezeu; ca pe slujba cea către Stăpânul, cu osârdie şi cu umilinţă să o plinească, iar cel ce fără ţinere mănâncă se aseamănă cu corabia cea încărcată peste măsură, care cu lesnire se scufundă de valuri, căci trupul de hrană are trebuinţă, nu de îngrăşare: de puţina mâncare, nu de săturare, că unele adică şi pe dânsul şi pe suflet îl folosesc, minţii adică, isteţime şi curăţire, iar trupului, sănătate şi bine dându-le, iar altele pe amândouă le vatămă, gândul adică îngroşându-l şi întunecându-l, iar trupul, nu numai spre gâdilări pornindu-l şi pofte urâte, ci şi boale cumplite şi dese îi solesc. Pentru aceea, şi sihaştrii cei ce trăiesc pururea cu puţină mâncare sunt mai pricepuţi decât cei hrăniţi cu multe desfătări, şi mai curaţi, şi mai sănătoşi.

Deci să fugim, fraţilor, de săturare, ca nu cumva pe cel sădit înlăuntru foc al trupului mai mare asupra noastră să-l aprindem; că precum cel ce dă lemne focului, mai multă văpaie ridică, aşa şi cel ce dă trupului mulţime de bucate, pofta o creşte şi ridică; aşijderea şi scumpetea mâncărilor, pe gât în puţină vreme îl veseleşte, iar apoi hrăneşte viermele neadormit al neastâmpărării (cf. şi Mar cu 9: 44).

Călugărul îndrăcit cu pântecele nu este altceva decât birnic al pântecelui, şi pomenirile sfinţilor în deşert le numără, iar cel înfrânat urmează vieţii acestora; cel lacom cu pântecele întru nimic altceva nu se făleşte fără numai în burta cea lată şi largă, cămara cinstitului şi iubitului său gunoi. Aşa, întristează pe Duhul Sfânt, Ce locuieşte întru dânsul, şi departe de sine îl izgoneşte; că nesuferind putoarea, Se depărtează de la dânsul.

Că precum fumul goneşte albinele, aşa lacomul cu pântecele, darul Sfântului Duh. Şi zice şi Apostolul: Trupul şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 15: 50). Trup şi sânge numeşte patimile cele trupeşti, prin care mintea se târăşte întru cugetul trupului, încă şi trupul hrană este a dracilor, că zice Proorocul: Când se apropiau de mine cei ce-mi fac rău ca să-mi mănânce cărnurile mele... (Ps: 26: 3)77.

Deci cel ce prin înfrânare topeşte trupul, cu foamea omoară pe draci, şi mai slabi către războiul cel către sine-şi îi face. Unul ca acesta pururea are mintea decât cele pământeşti adică mai înaltă, şi către cer ridicată, şi frumuseţile cele dintru dânsul, întru Duhul Sfânt le închipuieşte, şi pe dinafară adică este posomorât şi trist, iar dinlăuntru luminat tot şi vesel. Că postitorul se aseamănă cu floarea finicului, care pe dinafară este posomorâtă, iar pe dinlăuntru este albicioasă şi mult roditoare; aşijderea şi cel înfrânat: pe dinafară adică este posomorât, iar pe dinlăuntru luminat de Dumnezeu, şi cu Dânsul cu îndrăzneală vorbeşte.

IV.

A Sfântului Isaia

Precum oaia cu lupul nu se adună spre naşterea de fii, aşa nici saţiul cu durerea cea din inimă, spre naşterea bunătăţilor. Nimeni nu poate avea durere şi mâhnire

77 Trupul (şi carnea) este hrana dracilor, dar, pentru ca să o capete, ei luptă pe nevoitor cu ispitele cărnii (concupiscenţa), căci din cărnuri şi pentru cărnuri se lucrează patimile, ca unele ce sunt simbolul celor mai grosiere înclinaţii ale persoanei, cu deosebire curvia ca una ce nu are ca scop decât plăcerea cărnii, cea care într-un final poate distruge sufletul şi trupul, care trup, cum s-a zis, se face hrană sau „materie primă” pentru draci. Prin fire, trupul nu se doreşte după înclinaţii grosiere, căci are, structural, o alcătuire şi o raţionalitate Dumnezeiască, dar, făcându-se cu totul rob legilor oarbe ale cărnii, el devine una cu carnea, adică devine individ, predându-se cu totul dracilor, căzând în ispitele acestora sau făcându-se lor hrană, iar pe de alta, prin aceea că nu mai doreşte nimic din cele specifice trupului omenesc ca deosebit de animalitate] şi chemat către o viaţă superioară; cu alte cuvinte, aceasta e inconştienţa, lipsa sensului. Din raţiuni stilistice, oap£ s-a tradus în general de traducătorii de ieri şi de azi prin „trup”, deşi propriu-zis pentru trup există un alt termen oujia. Dar chiar şi în scrierile patristice, nu întotdeauna s-a făcut o deosebire clară între termeni, aceasta pentru că ei pot fi interschimbabili, folosiţi pentru a scoate în evidenţă un aspect sau altul, înţelesul unuia putând foarte bine reieşi şi din celălalt, unul dintre ei fiind folosit cu înţelesul celuilalt. Antioh a folosit aici aproape peste tot numai oap£

322

după Dumnezeu dacă nu va iubi mai întâi pricinile acestora. Frica lui Dumnezeu şi mustrarea primesc întristarea, iar înfrânarea şi privegherea vorbesc cu durerea. Cărnurile tinereţilor, îngrăşându-se cu felurite mâncări şi iubirea de vin ca un porc gata de junghiat, aşa cu aprinderea dulceţilor se junghie sufletul şi cu fierbinţeala poftei celei rele mintea se robeşte, neputând să se împotrivească dulceţilor trupului.

Iar mai vârtos împărtăşirea vinului, tinereţile nici să nu miroasă, ca nu cumva îndoit pârjol aprinzându-se, cu lucrarea patimii celei dinlăuntru şi cu cea din afară turnare a vinului printr-acestea dulceaţa trupului să se înfierbânte şi dulceaţa cea duhovnicească a durerii umilinţei dintru sine să o izgonească, şi tulburare şi împietrire în inimă să facă. Dar pentru pofta curăţeniei şi vieţuirea duhovnicească tinereţile să nu primească nici saţiu de apă, că foarte ajută către lucrarea întregii înţelepciuni şi lipsa apei.

V.

A Sfântului Isaac

Precum norul acoperă lumina soarelui şi a lunii, aşa şi aburii pântecelui înţelepciunea lui Dumnezeu din suflet.

Precum văpaia focului în lemne uscate, aşa şi trupul, pântecele fiind plin.

Precum materie lângă materie creşte para focului, aşa şi felurimea bucatelor pe mişcarea pătimaşă a trupului.

întru trupul cel iubitor de dulceţi nu locuieşte cunoştinţa lui Dumnezeu; şi cel ce-şi iubeşte trupul său nu va dobândi darul lui Dumnezeu.

Precum tatălui îi este milă de fiu, aşa şi Hristos cruţă trupul cel ce rău pătimeşte pentru dânsul, şi aproape este de acesta totdeauna, şi îl apără, şi nu-l lasă pe el de tot a cădea.

VI.

Din Pateric

1. Venit-a odinioară cineva în Schit având drac; şi multă vreme petrecând, nu s-a tămăduit, Părinţii nevoind să-l tămăduiască pe dânsul, pentru covârşirea smereniei; milostivindu-se unul din bătrâni, a însemnat [cu semnul crucii] pe cel ce pătimea, şi omul s-a tămăduit îndată. Iar dacă a ieşit dracul, jeluindu-se, a zis bătrânului: „Iată, m-ai scos, acum vin asupra ta". Zisu-i-a lui stareţul: „Vino bucuros, bucuros sunt". Şi a intrat într-însul dracul (mi se pare că de la Dumnezeu a cerut bătrânul aceasta). Şi ajungând stareţul 12 ani având pe dracul şi sfărâmându-l prin nevoinţa postnicioasă: că în fiecare zi mânca douăsprezece sâmburi de finic. Iar după aceasta a ieşit dintr-însul dracul, iar stareţul, văzându-l ieşind dintrînsul, i-a zis lui: „Ce fugi? Mai aşteaptă!". Răspuns-a lui dracul: „Dumnezeu să te prăpădească, că de nu El singur, altul nu poate asupra ta".

2. Zis-a Avva Ioan Colovul: „Dacă va voi împăratul să ia cetatea vrăjmaşilor, întâi opreşte apa şi hrana, şi aşa vrăjmaşii, de foame pierind, se supun lui. Aşa şi patimile trupului, dacă cu postire şi cu foame va trăi omul, vrăjmaşii, adică patimile şi dracii, slăbesc din sufletul lui".

3. Zis-a iarăşi: „Cine este tare ca leul? Şi pentru pântecele său cade în cursă şi toată puterea lui se smereşte".

4. Zis-a Avva Pimen: „De n-ar fi venit Navuzardan, mai marele bucătarilor, biserica lui Dumnezeu nu s-ar fi ars, adică de n-ar fi venit odihnirea lăcomiei pântecelui în suflet, mintea n-ar fi căzut în războiul vrăjmaşilor".

5. Zis-a iarăşi: „Atunci când David s-a luptat cu leul, l-a apucat pe dânsul de gât şi îndată l-a omorât. Deci şi noi, de vom opri gâtul şi pântecele nostru, adică iubirea de dulceţi şi lăcomia pântecelui, biruim prin Dumnezeu pe nevăzutul leu".

6. Zis-a tot acela: „Acestea trei nu le poţi tăia cu totul: mâncarea şi îmbrăcămintea şi somnul, ci numai din parte poţi a le tăia".

323

7. Zis-a iarăşi: „Sufletul cu nimic nu se smereşte de nu-l vei micşora pe dânsul cu pâine, adică să-l strâmtorezi, hrănindu-l către singură trebuinţa".

8. Povestit-a oarecine lui Avva Pimen despre un călugăr care nu bea vin; şi a zis: „Vinul nu este nicidecum al călugărilor".

9. Zis-a Avva Iperehie: „Postul este călugărului frâu asupra păcatului; iar cel ce-l leapădă pe dânsul se află ca un îndrăcit spre femei".

VII

A Sfântului Efrem

1. Leul vânează pentru pântecele său, iar lacomul cu pântecele se sfărâmă pentru îndulcirea pântecelui. Se osteneşte lacomul cu pântece şi se sfărâmă a-şi umple pântecele său cu bucate, şi, mâncând, se jeluieşte din pricina mistuirii, iar înfrânării îi urmează sănătatea şi trezvirea.

2. Călugărul nărăvaş nu va fi nesăgetat. Iar cel ce rabdă în locul în care a fost chemat, mai vârtos va afla odihnă.

3. Zis-a Avva Daniil: „Pe cât trupul înfloreşte, pe atâta sufletul slăbeşte. Şi pe cât trupul se subţiază, pe atâta sufletul înfloreşte".

324

PRICINA a şaisprezecea

Cum au iubit Părinţii postul şi l-au săvârşit, şi până unde se nevoiau întru acesta cu acrivie.

I.

Din Pateric

1. Povestea Avva Daniil despre Avva Arsenie şi zicea: „Atâţia ani a petrecut stareţul cu noi, şi numai un sac de grâu îi făceam noi spre trebuinţa a tot anul; iar noi, când mergem la dânsul, dintru acela mâncăm".

2. Spunea iar: „Bătrânul se depărta de poame şi numai o dată în an, toamna, de sine-şi zicea «aduceţi-mi», şi îi aduceam lui; şi din toate aceste poame el numai o dată gusta, mulţumind lui Dumnezeu". Vezi cum şi pe dulceaţă o biruia cu depărtarea, şi slava deşartă şi mândria le-a surpat prin cea singură împărtăşire.

3. Venit-a odată Avva Achila la Avva Isaia şi l-a aflat pe dânsul mâncând; şi pusese acesta în străchinuţă sare şi apă, pe care a şi ascuns-o dinapoia împletiturii, simţind că vine Avva Achila; că aceasta din iconomie o făcea, ca să nu smintească pe cel ce vine, precum şi însuşi lucrul mai pe urmă l-a arătat; căci în Schit nu era un obicei ca acesta. Deci Avva Achila, aflându-l pe el mâncând, nefiind nimic pus înaintea lui, l-a cercetat pe dânsul, zicând: „Spune-mi ce mâncai?". Iar el a răspuns: „Iartă-mă, Avva, că am tăiat smicele pe zăduf şi, cum am venit să mănânc, am pus în gura mea pâine cu sare, şi nu se pogora bucătura în pântece, pentru că gâtlejul meu s-a uscat de zăduf. Pentru aceea am fost şi silit a pune apă în sare, ca aşa să pot face trebuinţa mea; deci iartă-mă!". Zis-a Avva Achila: „Veniţi de vedeţi pe Isaia, că mănâncă zeamă în Schit; dacă voieşti să mănânci zeamă, du-te în Egipt".

4. Spunea Avva Veniamin: „După ce ne-am pogorât de la seceră în Schit, ne-au adus nouă din Alexandria aducere de roadă câte o cinzeacă [0,16 litri] de untdelemn în vase astupate cu ghips. Şi la fiecare seceriş, fiecare din fraţi aducea la biserică vasul său, adică rămăşiţa [prisosul] de untdelemn; iar eu l-am adus pe al meu, pe care nu l-am destupat, iar cu acul găurindu-l, m-am împărtăşit dintr-însul; şi avea inima mea cum că mare lucru am făcut. Şi aducându-se vasele, nu s-au aflat nicidecum schimbate, ci erau încuiate cu ghipsul, precum li s-a dat de la început, iar al meu era găurit, şi, ca şi cum aş fi curvit, aşa m-am ruşinat".

5. Spusu-ne-a nouă Avva Veniamin, preotul chiliilor: „Am mers în Schit la oarecare bătrân, la care mersesem şi altădată; şi vrând noi să punem puţin untdelemn în fiertură ca să mâncăm împreună cu stareţul, ne-a zis nouă acela: «Iată, acolo stă vasul acela mic de untdelemn, pe care mi l-aţi adus cu trei ani în urmă, şi, precum l-aţi pus, aşa petrece neatins, luaţi dintr-însul cât voiţi». Iar noi, auzind, ne-am minunat de vieţuirea bătrânului".

6. Zis-a acelaşi: „Am mers la alt stareţ şi ne-a oprit ca să mâncăm, şi ne-a pus nouă ulei de seminţe de ridiche, şi am zis lui: «Pune-ne nouă mai vârtos puţin untdelemn». Iar el, auzind, şi-a făcut cruce, zicând: «Alt ulei afară de acesta nu ştiu»".

7. Se povestea despre Avva Dioscor: „Pâinea lui, de orz era, sau de linte, şi în tot anul punea început unei vieţi, zicând: «În anul acesta voiesc să nu mă întâlnesc cu nimeni, sau să nu grăiesc nicidecum, sau să nu mănânc fiertură, sau poamă, sau verdeţuri». Şi întru toată lucrarea pustniciei, aşa făcea în fiecare an. Şi sfârşind lucrarea unui an, o începea pe a celuilalt, şi aşa, către toate a dobândit nepătimirea, şi, întru acelea prin care se vedea pe sine-şi micşorat, pe toate le-a biruit".

8. A mers oarecare din fraţi la Avva Isaia; iar el i-a spălat picioarele lui, apoi i-a pus o mână de linte, şi cum s-a înfierbântat, o a dat în lături. Iar fratele i-a zis lui: „încă n-a fiert, Avva!". Răspuns-a acela: „Nu-ţi ajunge

325

că ai văzut lumina de Paşti?. Şi aceasta e mare mângâiere".

9. Zicea Avva Ioan Colovul că, mâncând Părinţii Schitului pâine şi sare, nici întru aceasta nu se nevoiau pe eişi, adică nici de aceasta nu se săturau peste măsură, şi, pentru aceasta, puternici erau spre lucrul lui Dumnezeu.

10. Povestit-a Avva Casian că a mers Avva Ioan, care era egumen al unei Obşti mari, la Avva Paisie, care petrecea întru adâncă pustie de patruzeci de ani; şi avea către dânsul multă dragoste şi îndrăzneală, şi a zis stareţului: „Ce ai îndreptat atâta vreme depărtându-te şi de nici un om supărându-te?". Iar el a răspuns: „De când m-am călugărit, niciodată nu m-a văzut soarele mâncând". Zis-a şi Avva Ioan: „Nici pe mine mâniindu-mă".

11. Un bătrân şedea în obştea lui Teodosie, începătorul de obşte, care de treizeci de ani acest canon păzea în săptămână: din pâine şi apă se împărtăşea doar o dată, şi lucra neîncetat, iar din biserică nu ieşea niciodată.

12. Se spunea despre Avva Macarie că dacă ar fi aflat vreodată vreme să mănânce împreună cu fraţii, de se va afla vin, pentru fraţi bea, şi pentru un pahar de vin, o zi nu bea apă. Iar fraţii, pentru odihnă îi dădeau lui, iar stareţul cu bucurie lua, ca pe sine-şi să se chinuiască. Dar ucenicul lui, ştiind lucrul, zicea fraţilor: „Pentru Domnul, nu-i daţi lui; iar dacă nu, se va chinui pe sine-şi în chilie". Şi aflând fraţii ce făcea stareţul, nu-i mai dădeau lui vin.

13. Se spunea despre Avva Marcu Sihastrul: „De şaizeci şi trei de ani o lucrare ca aceasta avea: săptămânile postea, încât oarecari ziceau că este afară de fire. Şi lucra ziua şi noaptea, şi dădea săracilor din cele câştigate din lucrul lui, şi niciodată nu lua ceva de la cineva. Iar către cei ce îi dădeau lui zicea: «Nu am trebuinţă a lua, că rucodelia mea mă hrăneşte pe mine şi pe cei ce vin la mine pentru Dumnezeu»".

14. Povestit-a un ucenic despre Stareţul său: „în toţi cei douăzeci de ani nu s-a culcat pe coaste, ci în scaunul în care lucra, acolo şezând, dormea. Şi întru toţi aceşti ani, mânca o dată la două, sau patru, sau cinci zile. Iar când mânca, avea o mână întinsă la rugăciune, iar cu cealaltă mânca. Şi întrebându-l el pe dânsul: «Pentru ce faci aceasta?», răspuns-a stareţul: «Judecata lui Dumnezeu o pun înaintea ochilor mei, şi nu pot suferi». Iar odată, ieşind stareţul şi aflându-mă în curte dormind, a stătut deasupra mea şi a plâns şi, mângâindu-se, zicea: «Unde oare este gândul acestuia că doarme aşa, fără de grijă?»"

15. Alt stareţ şedea în pustie departe, iar un frate, mergând la dânsul, a aflat pe bătrânul bolnav. Şi l-a spălat pe el, şi din trebuinţele cele ce le adusese a făcut puţină fiertură, şi i-a adus lui să mănânce. Iar bătrânul i-a zis lui: „Adevărat, frate, am uitat că oamenii au o odihnă ca aceasta". Şi i-a adus lui şi un pahar de vin şi, văzându-l, a plâns, zicând: „Nu m-aş fi aşteptat să beau vin până la moarte".

16. Spunea un frate: „Am văzut pe un bătrân şezând într-un munte înalt, neluând nimic de la nimeni, ci, având puţină apă, îşi adăpa verdeaţa sa, şi aşa se ocârmuia de cincizeci de ani, niciodată ieşind din îngrăditura cea dinainte. Şi s-a făcut vestit pentru tămăduirile ce le făcea celor ce veneau la dânsul, şi aşa a adormit în pace, lăsând în loc cinci ucenici".

17. Zis-a un stareţ: „Am văzut bătrâni în pustia aceasta, şaptezeci de ani împlinind, şi nimic altceva mâncând decât numai buruieni şi finice [curmale]".

18. Se spunea despre un stareţ mare ce şedea în lavra lui Avva Petru că cincizeci de ani a făcut şezând în peştera sa, şi nici vin nu a băut, nici pâine nu a mâncat, fără de cât tărâţe, şi se împărtăşea de trei ori în săptămână.

326

pricina a şaptesprezecea

Felurite fapte de la Părinţi Sfinţi, deşteptând neputinţa noastră spre răbdare, şi cu covârşire învăţându-ne pe noi smerenia.

I.

A lui Paladie

1. Marele Macarie Alexandrinul, nu o singură nevoinţă, ci fel de fel întrebuinţa; căci dacă auzea de vreun fel de nevoinţă făcut de cineva din cei nevoitori, se sârguia nu numai a-l împlini, ci şi a-l covârşi pe acesta. Şi auzind de la oarecine că tavenisioţii în tot Postul cel Mare mănâncă netrecând mâncarea prin foc, a hotărât întru sine ca şapte ani să se lepede de trebuinţa focului, şi mânca verdeţuri crude, şi dacă se afla ceva din legume muiate, mânca şi din acelea.

2. Apoi a auzit de la altul că un bătrân mănâncă o litră de pâine; şi dumicând pâinea pe care o avea, a pus-o într-un borcan, hotărând să mănânce în fiecare zi atâta cât putea scoate mâna. Şi ne povestea nouă după aceasta cu glumă: „Că, cuprinzând adică mai multe frânturi, nu eram lăsat să le scot pe toate, din pricina îngustimii borcanului, căci un vameş nu mă lăsa".

3. Şi în alţi trei ani, această înfrânare a îndreptat, patru sau cinci uncii78 de pâine mâncând, şi după măsura acestora bând şi apă.

4. Hotărât-a acest diamant (nebiruit) să biruiască şi somnul, şi, precum povestea pe urmă, n-a intrat sub acoperământ vreme de douăzeci de zile şi nopţi, ci a petrecut sub cer senin, pârjolit de arşiţa zilei, şi de răceala nopţii îngheţând, ca să biruiască somnul. Şi zicea: „Dacă n-aş fi intrat degrab sub acoperământ şi nu m-aş fi împărtăşit de somn, întru hulire aş fi venit, căci mi se uscaseră creierii. Deci, cât despre mine, zice, somnul

78 O notă marginală zice aşa: „Uncia este cincizeci de dramuri (dramul este o veche măsură de greutate egală cu 3,18-3,23 grame)”. Astăzi se socoteşte că o uncie cântărea (în special în Antichitate) între 28 şi 35 de grame.

l-am biruit, iar cât despre fire, ce are trebuinţă de somn, acesteia m-am supus, dând loc nevoii firii".

5. Sfântul acesta, şezând într-o zi în chilie, a fost împuns în picior de un ţânţar; iar el, după ce acesta se săturase de sânge, l-a zdrobit cu mâna, apoi, căindu-se ca cel ce şi-a izbândit [s-a răzbunat] şi pe cel ce l-a împuns l-a omorât -, s-a pus pe sine sub o pedeapsă ca aceasta: ducându-se în lunca Schitului, care este în pustie, unde sunt ţânţarii, care sunt ca viespile de mari şi care cu ciocul [acul] lor pot străpunge şi pieile porcilor sălbatici. Deci şezând acolo şase luni, atât de mult a fost mâncat de ei, încât a scos bube peste tot trupul. Iar întorcându-se, nici n-a mai fost cunoscut de cei ce-l ştiau cine este din vedere, ci cunoşteau numai din glas că este Marele Macarie. Iar unii, văzându-l pe dânsul, şi neştiind ceea ce se făcuse, gândeau că s-a leproşat; iată deci ce fel de răbdare a arătat nevoitorul lui Hristos.

6. Acesta, auzind despre Tavenisioţi că au mare vieţuire, schimbându-şi hainele şi îmbrăcându-se în port mirenesc, ducându-se în Tebaida cale de cincisprezece zile, a ajuns la mănăstirea Tavenisioţilor, şi cerea ca să se vestească pentru dânsul arhimandritului Pahomie, dar acestuia, deşi era prooroc, din Dumnezeiască iconomie nu i s-a făcut atunci cunoscut de la Duhul cele despre Macarie. Şi chemat fiind înăuntru şi cu Pahomie întâlnindu-se, a zis: „Rogu-mă ţie, Doamne, primeşte-mă în mănăstirea ta ca să mă fac monah". Zis-a Marele Pahomie: „Iată, la bătrâneţe ai ajuns, cum poţi să te nevoieşti? Că aici sunt fraţi ce din tinereţe se nevoiesc şi cu ostenelile împreună au crescut, care şi suferă truda, iar tu, într-o vârstă ca aceasta, nu vei putea suferi ostenelile postniciei şi grijile; iar întunecându-te la minte, te vei întoarce iarăşi în lume, şi pe noi de rău ne vei grăi, iar pe tine te vei vătăma".

327

Iar Pahomie nu l-a primit, ci l-a întors înapoi; iar el a aşteptat lângă poartă flămând şapte zile, şi înştiinţându-se Pahomie de aceasta, l-a chemat iarăşi înlăuntru şi i-a zis ca şi mai-nainte; iar el a răspuns: „Primeşte-mă, Avva, şi de nu voi posti ca fraţii, şi nu voi lucra ceea ce lucrează, atunci porunceşte să fiu lepădat din mănăstire". Şi l-a primit pe dânsul şi l-a ridicat cu cei din mănăstire (adunarea de fraţi ai mănăstirii aceleia numără o mie patru sute de bărbaţi până astăzi). Apoi, trecând puţintică vreme, a sosit Postul Mare.

Şi a văzut bătrânul pe fraţi feluri de petreceri alegându-şi: pe unul mâncând seara, precum este obiceiul, iar pe altul după două zile, iar altul după cinci, pe altul stând toată noaptea (la rugăciune), iar ziua la rucodelie, şi pe altul altfel de nevoinţă izvodind, precum îl îndemna pe fiecare osârdia şi puterea. Iar el, udând smicele de finic, a stătut într-un unghi [colţ] şi, până n-a trecut Postul şi Paştele a venit, pâine n-a mâncat, nici apă, nici genunchii nu i-a plecat, nici nu s-a întins, nici altceva n-a gustat, fără numai puţine foi de varză crude. Dar aceasta, mi se pare mie, doar ca să se arate că mănâncă numai. Iar ca să nu cadă întru slavă, nimănui n-a grăit nici un cuvânt, ci stătea tăcând, şi de sine lua aminte: cu inima neîncetat vorbind cu Dumnezeu şi rugându-se, iar cu mâinile împletind smicele.

Văzând fraţii covârşitoarea lui răbdare, venind la Pahomie, au zis: „De unde ai nouă, Avva, pe acest fără de trup, spre a noastră osândire? Sau scoate-l pe acesta de aici, sau să ştii că noi toţi ne despărţim astăzi de tine". Iar Marele Pahomie, înştiinţându-se de cele despre bărbatul acesta şi de nevoinţa lui cea mai presus de om, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere cine este acesta care a arătat o răbdare ca aceasta. Şi i-a descoperit lui că acesta este Macarie Monahul.

Atunci, venind Pahomie la dânsul, l-a apucat de mână şi l-a dus în casa de rugăciune şi, sărutându-l pe dânsul, a zis: „Vino, călugăre, nu eşti tu Macarie? Pentru ce ai ascuns de mine numele tău? Că de mulţi ani voiam să te văd, auzind cele despre tine. Mulţumescu-ţi că i-ai pălmuit [mustrat] pe copiii mei ca să nu cugete înalt despre nevoinţa lor. Rogu-te dar, de aici înainte, du-te la locul tău, că ne-ai folosit îndeajuns, şi te roagă pentru noi". Atunci, poftit fiind de dânsul şi de fraţi, s-a dus şi a venit în chilia sa.

7. Povestit-a mie acest om ceresc: „Odată, zice, am voit cinci zile mintea de la Dumnezeu nerăspândită a o face, şi nimic materialnic a cugeta, ci la Acela singur a lua aminte, şi la vedeniile cele mai presus de lume a mă uita. Deci aceasta hotărând-o întru sine-mi, am încuiat chilia şi curtea pe dinafară, ca nu cumva să dau răspuns vreunuia ce va veni. Şi am stătut începând de luni, poruncind minţii mele şi zicând ei: «Vezi, nu te pogorî din ceruri, ai acolo îngeri, arhangheli, pe puterile cele de sus, pe heruvimi, pe serafimi, pe Dumnezeu, Făcătorul a toate. Petrece acolo şi nu te pogorî mai jos de cer. Nu cădea în gânduri materialnice». Deci, petrecând întru acestea două zile, zice, aşa de tare am întărâtat pe dracul, încât s-a făcut văpaie de foc şi pe toate cele din chilia mea le-a ars, şi chiar rogojina pe care stăteam s-a aprins. Iar eu, socotind că şi pe sine mă voi arde, şi temându-mă, a treia zi m-am depărtat de acea vedenie mai presus de lume, pogorându-mă către privirea lumii acesteia: şi am luat asupră-mi gânduri materialnice, ca să nu mi se socotească lucrul întru mândrie".

II.

A aceluiaşi

Este în Egipt un munte ce duce spre Schit, care se numeşte Ferti; întru acesta şed nevoindu-se ca la cinci sute de bărbaţi, între care era şi un oarecare bărbat, Pavel cu numele, monah prea bun, care în vremea pustniciei sale această vieţuire a avut: nu s-a atins niciodată de lucru, nici de vânzarea a ceva, şi n-a luat ceva de la cineva, afară de ce era să mănânce întru acea zi, ci lucrul lui era totdeauna neîncetata rugăciune. Acesta avea rânduite a face în fiecare zi trei sute de rugăciuni. Aducând nişte pietricele şi în sânul

328

său băgându-le, cu dânsele număra rugăciunile, lepădând câte una la fiecare rugăciune.

Şi mergând odată acesta la Marele Macarie ce se zicea "cetăţeanul Alexandriei", i-a zis lui: „Avva Macarie, foarte sunt necăjit". Şi l-a silit robul lui Dumnezeu Macarie să-i spună pricina pentru care este scârbit. Iar el i-a zis lui: „într-un sat locuieşte o fecioară ce se nevoieşte de treizeci de ani, iar afară de sâmbătă şi duminică nu mănâncă în toată vremea, ci după cinci zile, şi în fiecare zi face şapte sute de rugăciuni. De aceasta înştiinţându-mă, m-am deznădăjduit: că eu, bărbat fiind, zidit cu vârtutea trupului mai presus decât aceea, nu pot face mai mult de trei sute de rugăciuni". I-a zis lui Sfântul Macarie: „Eu de acum am şaizeci de ani de când fac rânduială de o sută de rugăciuni, iar cele pentru hrană le lucrez cu mâinile, şi fraţilor, datoria vorbirii o dau, şi nu mă judecă conştiinţa cum că m-am lenevit vreodată, iar tu, dacă trei sute de rugăciuni făcând, te judeci de conştiinţă, arătat eşti că nu curat te rogi, şi, putând mai multe a te ruga, nu te rogi".

III.

A aceluiaşi

Oarecare Dorotei, sihastrul teban, locuia la cinci semne de cetatea Alexandriei, întru cele ce se numeau "pustniceşti", căruia m-am dat de Sfântul Isidor preotul şi primitorul de străini al Bisericii Alexandrinilor. Că la acesta am venit dintru-nceput, tânăr fiind, rugându-mă a mă învăţa la viaţa călugărească. Iar el, scoţându-mă din cetate, m-a dus la sihastrul Dorotei şi, dându-mă lui, l-a poftit să mă înveţe cele călugăreşti. Iar bătrânul trăia cu viaţă foarte aspră, toată ziua adică, şi întru însuşi zăduful amiezii,în pustia de lângă mare el aduna pietre, şi pe acelea zidindu-le şi chilii făcând, le lăsa celor ce nu-şi puteau zidi chilii din pricina slăbiciunii. Iar eu am zis odată către dânsul: „Ce faci, părinte, întru atâta bătrâneţe ucigându-ţi trupul tău întru cumplitul zăduf?". Răspuns-a bătrânul: „Acesta mă ucide pe mine, şi eu îl ucid pe dânsul".

Şi mânca în fiecare zi şase uncii de pâine. Iar câteodată şi verdeţuri simple şi un pahar cu apă. Martor este Dumnezeu că nu l-am văzut vreodată pe acesta întinzând picioarele, nici dormind cu dinadinsul pe rogojină ori pe pat, ci toată noaptea şezând, împletea împletitură din smicele de finic, cu pricina hranei. Iar eu, gândind că poate pentru mine arată o nevoinţă ca aceasta, m-am înştiinţat de la cei ce-l ştiau pe el mai bine dintru început cei ce au fost ucenici ai lui, şi care mai apoi se nevoiau de sine-şi cum că o petrecere ca aceasta a avut: nu dormea niciodată într-adins, fără de numai atunci când lucra, sau mânca, închidea ochii puţin oarece fiind tras de somn, încât de multe ori îi cădea bucăţica din gură în vremea mâncării de covârşirea dormitatului.

într-o zi, silindu-l eu pe dânsul a se da puţin pe rogojină şi rugându-l fierbinte, acela, întristându-se, a zis: „De vei pleca pe îngeri să doarmă vreodată, vei pleca întru aceasta şi pe sârguitor". Iar odată, în ceasul al nouălea trimis fiind de dânsul ca să aduc apă din puţ cu pricina împărtăşirii de ea, am văzut jos în puţ o aspidă. Şi, înspăimântându-mă, de-a fuga m-am întors, iar el, frumos zâmbind, mult se uita la mine şi, clătinând încetişor cu capul, a zis: „De se va părea diavolului a băga în fiecare puţ aspide, sau şerpi, sau broaşte ţestoase sau alte fiare veninoase, tu vei petrece niciodată bând?". Şi ieşind el, şi la puţ mergând, singur cu mâinile sale a umplut ciutura şi, crucea însemnând-o peste apă, întâi însuşi a sorbit, şi a zis către mine: „Unde crucea soseşte, acolo nimic nu poate răutatea satanei".

IV.

Din Pateric

1. Povestit-a Avva Daniil despre Avva Arsenie că odată a chemat pe Părinţii mei, pe Avva Alexandru şi pe Zoii, şi, smerindu-se pe sine-şi, a zis lor: „De vreme ce mă luptă dracii, şi nu ştiu dacă mă vor fura în somn, osteniţi-vă cu mine în noaptea aceasta şi mă păziţi de voi dormita la priveghere"

329

Şi a şezut de cu seară unul de-a dreapta lui şi unul de-a stânga, tăcând, şi au povestit: „Noi adică am dormit şi ne-am trezit, iar pe dânsul nu l-am simţit nicidecum dormitând, fără numai spre ziuă, când l-am văzut pe dânsul trei răsuflări suflând, şi, de îndată ce s-a deşteptat, a zis: «Aşa-i că am dormitat?» Iar noi, răspunzând, am zis: «Nu ştim»".

2. Povestit-a acelaşi despre Avva Arsenie că toată noaptea o săvârşea de-a pururea priveghind, iar când ajungea spre ziuă, adormea pentru fire. Şezând, zicea somnului: „Vino, robule rău". Şi-l răpea puţintel, şi îndată se scula.

3. Zicea Avva Arsenie: „Ajunge călugărului să doarmă un ceas de va fi nevoitor".

4. Zis-a Avva Visarion: „Patruzeci de zile şi nopţi am petrecut, în mijlocul spinilor stând şi nedormind, ca să biruiesc somnul".

5. Iarăşi a spus acesta: „Patruzeci de ani nu m-am pus pe coaste, ci şezând sau stând dormeam". Acest bătrân, ca una din cele zburătoare în aer, fără de tulburare şi fără de grijă şi-a săvârşit toată vremea sa: neagonisind nimic pe pământ, nici ceva prea mic, nici carte, nici haină, afară de una, şi aceea ruptă, şi nici sub acoperământ nu intra vreodată, ci în pustii şi în locuri nelocuite sub cerul senin totdeauna răbdând, şi cu frigul şi cu căldura luptându-se, mai presus de nevoile trupului s-a făcut. Iar dacă vreodată venea la vreun loc locuit, mergea la vreo mănăstire, în afara porţii şezând şi plângând, de parcă ar fi scăpat dintr-o înecare de corabie. Şi dacă era întrebat pentru ce plânge, zicea aşa: „Pentru cele ce le-am pierdut, adică bogăţia şi slava cea dinainte şi neamul cel bun, dintru care ticăloşeşte am căzut". Iar dacă era chemat să intre în mănăstire ca de hrană să se împărtăşească, cu dânşii nu se pleca. Dându-i lui pâine, îi ziceau: „Primeşte aceasta, şi pe cele ce le-ai pierdut, puternic este Dumnezeu ca iarăşi să ţi le dea". Iar el, pâinea primind-o, ofta tare şi zicea: „Nu ştiu de voi afla cele ce le-am pierdut, însă de căutat, pe cât voi putea, nu voi înceta". Şi aşa făcând, şi-a săvârşit călătoria sa.

330

Pricina a optsprezecea

Cum se cuvine a purta grijă de trup şi ce sunt nevoinţa cea cu socoteală şi înfrânarea.

I.

Din viaţa Sfântului Antonie

Marele Antonie, atunci când voia să mănânce sau să doarmă sau alte nevoi ale trupului să plinească, se ruşina, socotind partea cea gânditoare a sufletului. Şi de multe ori, împreună cu mulţi călugări vrând să mănânce, aducându-şi aminte de hrana duhovnicească, se lepăda şi pleca departe de la dânşii, socotind că se va ruşina de l-ar vedea alţii mâncând.

Mânca însă deosebi pentru nevoia trupului, iar de multe ori şi cu fraţii, sfiindu-se de aceasta, dar îndrăznind către cuvinte de folos, şi zicea: „Trebuie ca toată îndeletnicirea să fie pentru suflet mai vârtos decât pentru trup, şi a lăsa puţină vreme trupului pentru nevoile lui, iar toată cealaltă vreme a o îndeletnici pentru suflet şi folosul acestuia a-l căuta, ca să nu se tragă acesta de dulceţile trupului. Că aceasta este cea zisă de Mântuitorul: Nu vă îngrijiţi cu sufletul, ce veţi mânca sau ce veţi bea, şi nu vă răspândiţi (cu mintea), că pe acestea le caută toate limbile lumii, că ştie Tatăl vostru că aveţi trebuinţă de acestea toate. însă căutaţi împărăţia Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Luca 12: 29-31).

2. Zicea Marele Eftimie cum că preabună este înfrânarea care nu ajunge până la săturare, adică, încă mai trebuindu-ne nouă hrană, să ne sculăm [de la masă], de care trebuie a ne împărtăşi mai puţin decât este [de obicei] trebuinţa.

II.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea Fericita Singlitichia că nu toată nevoinţa este lămurită; căci este nevoinţă întinsă şi de la vrăjmaşul, dar şi ucenicii fac aceasta. Deci cum vom deosebi nevoinţa cea Dumnezeiască şi împărătească de cea tirănească şi diavolească? Arătat este că din măsurare. Deci în toată vremea ta, un canon al postului să-ţi fie ţie: nu posti patru sau cinci zile într-o vreme, iar în cealaltă, întru mulţimea mâncărilor să opreşti puterea lui; că în tot locul, nemăsurarea este făcătoare de stricăciune. Nu cheltui deodată toate armele tale, ca nu cumva, aflându-te lipsit în război, să te faci lesne robit. Armele noastre sunt trupul, iar sufletul este ostaşul; şi de amândoi poartă de grijă către cele trebuincioase.

Tânăr fiind şi sănătos, posteşte,

că vor veni bătrâneţile cele cu slăbiciune.

Învistierează merinde atâta cât mai poţi, ca, slab fiind, să le afli. Posteşte cu socoteală şi cu de-amănuntul, vezi să nu se vâre vrăjmaşul întru negustoria postului tău, ci fii zaraf iscusit, după glasul Domnului, şi împărăteasca închipuire79 cu de-amănuntul cunoaşte-o. Că sunt şi închipuiri viclene care fură aurul, ce pare că e tot aceeaşi, dar se deosebeşte în însuşiri. Deci aurul este postul, înfrânarea şi milostenia. Dar şi elinii pun înainte tiraniceasca lui icoană, încă şi ereticii printr-acestea se laudă. Iar tu vezi pe aceştia şi fugi de ei ca de nişte chipuri viclene şi ia aminte vârtos, ca să nu te păgubeşti cu lucrurile lor şi aşa să cazi fără iscusinţă.

III.

Din Pateric

1. Întrebat-a Avva Iosif pe Avva Pimen: „Cum trebuie a posti?"

Şi i-a răspuns lui: „Eu voiesc ca monahul să mănânce în fiecare zi, câte puţin mâncând, ca să nu se sature".

79 întipărire, imprimare; vorbeşte de chipul împărătesc al lui Dumnezeu din om.

331

Iar Avva Iosif i-a zis: „Când erai mai tânăr, nu posteai la două zile?"

Iar bătrânul a zis: „Adevărat, şi trei, şi patru. Toate acestea le-au cercat Părinţii ca nişte puternici, şi au aflat că mai bine este a mânca în fiecare zi, dar puţin; şi deci această cale împărătească ne-a dat nouă, căci este uşoară şi folositoare".

2. Zis-a iarăşi acesta: „Cele peste măsură, toate de la draci sunt".

3. Era un oarecare vânător prin pustie, vânând fiare sălbatice, şi a văzut pe Avva Antonie făcând haz cu fraţii; şi vrând bătrânul a-l adeveri pe dânsul cum că câteodată trebuie să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: „Pune săgeată în arcul tău şi-l întinde". Iar el a făcut aşa şi l-a întins. Şi iarăşi a zis: „Mai întinde". Şi a întins. Şi iarăşi a zis: „Mai întinde". Şi i-a răspuns vânătorul: „Dacă peste măsură voi întinde, se frânge arcul". Zisu-i-a lui bătrânul: „Aşa şi cu lucrul lui Dumnezeu: dacă ne vom întinde asupra fraţilor mai presus de măsură, degrab se vor vătăma. Deci se cuvine, vremea chemând, să ne pogorâm fraţilor".

4. Mers-a Avva Isaac la Avva Pimen; şi, văzându-l pe dânsul turnând puţintică apă pe picioarele sale, şi ca cel ce avea îndrăznire către dânsul, i-a zis lui: „Cum unii au uneltit necruţarea, aspru purtându-se cu trupurile lor?"

Şi a zis Avva Pimen: „Noi nu ne-am făgăduit a fi omorâtori de trup, ci omorâtori de patimi".

5. Un frate a întrebat pe Avva Sarmata, zicând: „Avva, îmi zic mie gândurile: «Nu lucra, ci mănâncă, bea, dormi»".

Răspuns-a lui bătrânul: „Când flămânzeşti, mănâncă; când însetezi, bea; când dormitezi, dormi".

Şi s-a dus fratele. Iar după întâmplare, a venit alt stareţ la acel frate, şi el i-a vestit stareţului cele ce i-a zis lui Avva Sarmata, şi i-a zis lui bătrânul: „Aceasta este ceea ce ţi-a zis ţie Avva Sarmata: «Când vei flămânzi tare şi când vei înseta până să nu mai poţi, atunci mănâncă şi bea. Iar când vei priveghea foarte mult şi vei dormita, dormi. Iar afară de silnică trebuinţă, nimic din acestea să nu faci»".

6. Zis-a un bătrân: „Se află om care mănâncă mult, şi încă este flămând, şi este altul care mănâncă puţin, şi se satură; iar cel ce mănâncă mult şi încă nu se satură va avea (lua) mai multă plată decât cel ce mănâncă puţin şi se satură".

7. Zis-a iarăşi: „De este trupul tău neputincios, după dânsul fă şi tu trebuinţa ta, ca nu cumva să cazi la boală şi să cauţi apoi bucate şi să îngreuiezi pe cel ce-ţi slujeşte ţie".

8. Povestitu-s-a despre Avva Netra, ucenicul lui Avva Siluan, că şedea în chilia lui în Muntele Sinai şi cu bună măsură se ocârmuia pe sine-şi la trebuinţa trupului. Iar când s-a făcut episcop în Faran, multă petrecere aspră arăta. Şi i-a zis ucenicul lui: „Părinte, când erai în pustie, nu te sporeai aşa". Şi a răspuns bătrânul: „Acolo era pustie, şi linişte, şi sărăcie, şi voiam a chivernisi trupul, ca să nu slăbesc şi să caut cele ce nu aveam. Iar aici lume este, şi pricini sunt, şi dacă mă voi bolnăvi aici, este cine să mă sprijinească, ca să nu pierd pe monah [Schima monahală]".

9. La Avva Meghetie al doilea, ce locuia în Muntele Sinai, a mers oarecare stareţ şi a întrebat pe dânsul, zicând: „Cum petreci, frate, în pustia aceasta?". Iar el a zis: „Postesc câte două zile, şi mănânc câte o pâine". Iar bătrânul i-a zis: „De vei voi să mă asculţi pe mine, mănâncă în fiecare zi câte o jumătate de pâine". Şi făcând aşa, a aflat odihnă.

10. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum se cuvine a săvârşi măsura postului?". Şi a zis stareţul: „Nimic peste cea poruncită; căci mulţi, voind mai presus de puterea lor să postească, mai pe urmă, nici puţin nu au putut săvârşi".

IV.

A lui Antioh Pandectul

Postul este nu numai a mânca târziu, ci şi puţin a mânca; iar nevoinţă nu înseamnă a mânca peste două sau trei zile, ci a nu mânca multe feluri. Că nevoinţa este masa scurtată într-un fel de mâncare, iar postul cel

332

fără de socoteală este cel ce pe vremea cea hotărâtă mesei o aşteaptă, iar în ceasul mâncării, fără de frâu pornindu-se către masă, împreună cu trupul şi pe minte întru dulceaţa celor înainte puse o leagă.

V.

A lui Isaia Pustnicul

Liniştindu-te în chilia ta, rânduieşte-te pe sine-ţi întru mâncare, dând trupului tău trebuinţa, ca să te poarte a-ţi face slujirile tale şi ca să nu voieşti a merge afară. Iar de-ţi vor vârî ţie dracii nevoinţă peste puterea ta, să nu-i asculţi pe dânşii, că-l înfierbântează pe om întru tot lucrul pe care nu-l poate, până când va cădea în mâinile lor şi se bucură de dânsul.

Deci tu dă trebuinţa trupului tău, încât să te scoli atunci când încă mai voieşti a mânca; şi nimic nu mânca întru dulceaţă şi în pofta gustului fie bun, fie rău. De se va face nevoie de vin, primeşte până la trei pahare80. Şi nu dezlega porunca pentru prieteşug. Nu fi lacom cu pântecele la bucate ca să nu se înnoiască întru tine greşealele tale cele mai dinainte. Să nu iubeşti vin întru beţie, ca să nu te lipseşti de veselia lui Dumnezeu. Nevoinţa cea sufletească este a urî răspândirea, iar a trupului este sărăcia. Căderea sufletului este a iubi răspândirea, iar îndreptarea lui este liniştea cea întru cunoştinţă. Deci, de voieşti, frate, a da pocăinţă lui Dumnezeu, păzeşte-te pe sine-ţi de multa băutură de vin. Că aceasta înnoieşte toate patimile şi izgoneşte frica lui Dumnezeu din suflet.

VI.

A lui Avva Marcu

Se cuvine ca cei ce se nevoiesc, după ce încep, să şi săvârşească, şi cei tineri, şi cei mai bătrâni, sănătos având trupul, să nu se

80 Paharele de atunci nu erau atât de mari precum cele de acum.

teamă de necaz, ci cu toată osârdia să primească pe preafolositorul şi temeinicul post. Cu cumpăna a mânca pâinea, şi cu măsura apa a o bea, din vreme în vreme; atâta cât ne aflăm flămânzind şi însetoşând, de la cină să ne depărtăm, şi de la slujirea cea de nevoie către Dumnezeu să nu fim opriţi de dulceaţa mâncării. Dacă, mâncând, vom voi să ne săturăm, degrab trândăvindu-ne, spre altă poftire ne vom abate; şi dacă dintr-însa împărtăşindu-ne ne vom sătura, şi pe aceasta asemenea iarăşi ca şi pe cea dintâi, dispreţuind-o, o vom părăsi, căci nu este cu putinţă, să ne săturăm, dacă vom petrece întru poftirile pe care ni le izvodim spre mângâiere.

Ce este mai dulce şi mai scump între bucate decât mana? Şi după ce aceasta mâncând-o, s-a săturat Israil, când nu avea ceva mai bun a pofti, bucatele cele mai proaste a poftit: usturoi şi ceapă (cf. Num. 11: 5); aşa încât putem socoti că înlăuntrul saţiului este sădită poftirea altui lucru. Deci, dacă când ne săturăm de pâine poftim altele, pe aceasta mâncând-o să nu ne săturăm, ca de aceasta, flămânzi fiind, totdeauna să poftim a ne sătura, şi aşa de vătămarea cea din poftire să scăpăm, şi dreptatea cea din înfrânare să o câştigăm.

Dar poate că va zice cineva din cei ce se află mai cu lenevire către post: „Au doară păcat este a se împărtăşi omul din hrană?". Noi nu sfătuim aceasta ca şi cum ar fi păcat de care să ne păzim, ci pentru că dintru aceasta urmează păcatul. Şi Israil n-a păcătuit poftind, ci prin poftire căci prin poftire asupra lui Dumnezeu grăind, a păgânătăţit; că au zis: Au doară va putea Dumnezeu să gătească masă în pustie? (Ps. 77: 22). Şi după ce s-a gătit lor, atunci s-a aprins mânia lui Dumnezeu întru dânşii, şi a împiedicat pe cei puternici ai lor, ca nu trăind altă mâncare să poftească, şi cuvinte asupra Celui înalt să grăiască şi să se stingă cei rămaşi ai lor. Mare lucru este a-l stăpâni pe neruşinatul pântece, că le este dumnezeu celor biruiţi de dânsul; iar cel ce îl îngăduie pe dânsul nu este cu putinţă să fie nevinovat.

Şi nu numai al saţiului este lucrul cel primejduit, ci şi al postirii: căci când trecem noi mai multe zile, de nimic împărtăşindu-ne,

333

trândăvirea încăpere luând, se va ridica asupră-ne şi ne va lupta pe noi. Şi privegherea noastră cea din noapte în somn o preface, iar rugăciunea zilei, în gânduri trupeşti, că din somn nu folosim nimic, iar din trupeştile gânduri mai vârtos ne vătămăm prea mult. Iar dacă începem, nevoindu-ne noi, chipurile, mai presus decât alţii, şi mare a cugeta şi pe cei mai mici a-i defăima, este lucru mai cumplit decât toată greşeala. Că, precum un plugar, dacă, cu multe cheltuieli pe a sa ţarină lucrând-o, nesemănată o va lăsa, spre pagubă s-a ostenit, aşa şi noi, dacă trupul nostru cu multă luare aminte îl vom robi, dar pe cuvântul rugăciunii nu-l vom semăna, mai vârtos împotriva noastră ne-am silit.

Dar poate că va zice cineva: „Care este trebuinţa postului, întru rugăciune sau întru dreptate?". Multă, în tot felul. Că precum cineva din lucrătorii de pământ, dacă în ţarină va semăna neînnoind pământul, în loc de grâu va culege mărăcini, aşa şi noi, dacă trupul nostru, cu postul nechinuindu-l, cuvântul rugăciunii îl vom semăna: în loc de dreptate, păcat vom aduna. Că trupul acesta din acel pământ este; şi dacă nu atâta grijire va dobândi cât acela, rodul dreptăţii niciodată nu-l va odrăsli.

Iar acestea le zicem nu ca înlăturând pe cei ce pot să se folosească din post, ci pe cei ce voiesc a nu se vătăma îndemnându-i; că în ce chip foloseşte pe cei ce se apropie cu socoteală de dânsul, aşa vatămă pe cei ce se lipesc fără socoteală de dânsul. Deci cei ce se îngrijesc de folosul lor, datori sunt să se păzească de vătămarea lui, adică de slava deşartă pe care o aduce, şi pâinea pe care voim s-o mâncăm, urmând împlinirii acelei postiri ce ne-am hotărât-o nouă înşine, pe aceasta să o despărţim întru zilele flămânziei: ca, câte puţintică parte în fiecare zi mâncând, să amuţim cugetul nostru cel trupesc, şi inima să o avem întărită întru folositoarea rugăciune, ca, prin puterea lui Dumnezeu de îngâmfare păzindu-ne, să petrecem întru smerita cugetare, toate zilele vieţii noastre să le grijim, fără de care nimeni nu va plăcea lui Dumnezeu.

VII.

A Sfântului Diadoh

În ce chip de mulţimea bucatelor se îngreuiază trupul, fricoasă oarecum şi anevoie mişcată pe minte lucrând-o, tot aşa şi slăbind de multa înfrânare, posomorâtă şi iubitoare de grăire săvârşeşte partea cea văzătoare a sufletului. Deci trebuie după mişcările trupului a găti hrana, ca atunci când este sănătos să se chinuiască cu măsură, iar când este slab, să se ajutoreze cu măsură, căci nevoitorul nu trebuie să se slăbănogească cu trupul, ci, pe cât poate, să ajungă spre nevoinţă, ca, prin vârtutea trupului, sufletul să se curăţească după cuviinţă.

Postul are adică de sine-şi fală, dar nu către Dumnezeu, căci este unealtă către întreaga înţelepciune81, îndreptând pe cei ce voiesc. Deci nu se cuvine ca nevoitorii blagocestiei să cugete mare pentru dânsul, ci să aştepte numai în credinţa cea întru Dumnezeu sfârşitul scopului după care se doresc. Că nici cei ştiutori de oricare din meşteşuguri nu se fălesc vreodată din lucrarea uneltelor breslei, ci fiecare aşteaptă să isprăvească lucrul de care s-a apucat, ca dintru acela să arate măiestria meşteşugului lor.

în ce chip pământul, cu măsură adăpându-se sămânţa cea semănată, o răsare curată şi cu multă adăugire [belşug], de se va îmbăta de multe ploi, va scoate numai mărăcini şi pălămidă, tot aşa şi pământul inimii, dacă puţin vin vom folosi, va da în sus la iveală, curate, seminţele lui cele fireşti, iar pe cele semănate într-însul de la Duhul Sfânt le va aduce bine înfrunzite foarte şi mult roditoare; iar dacă se va face cu totul udat de multa băutură, cu adevărat va preface întru mărăcini şi pălămidă toate gândurile sale.

81 ocopoouyrig este tradus de traducători în cele mai diverse feluri, urmând contexte diferite. Varianta „întreaga înţelepciune” a fost aleasă de traducătorii mai vechi ca fiind cea mai potrivită, ea incluzând toate implicaţiile termenului: cumpătare, dreaptă cugetare, raţionalitate, sănătate a minţii, autocontrol, curăţie, cuminţenie etc.

334

Când mintea noastră, în valul multei băuturi va înota, nu numai la idolii cei plăsmuiţi în somn de la draci se va uita cu împătimirea, ci şi întru sine-şi îşi plăsmuieşte cu înfocare oarecari feţe frumoase. Căci înfierbântându-se organele cele împreunătoare de fierbinţeala vinului, toată nevoia minţii va să-şi pună înainte umbra cea îndulcitoare a patimii.

Deci ni se cuvine ca, întrebuinţând buna măsurare, de vătămarea cea din poftă să fugim. Căci atunci când mintea nu are dulceaţă ca s-o târască către zugrăvirea păcatului, rămâne cu totul nenălucită şi nemoleşită.

VIII.

A lui Avva Casian

Părinţii noştri, nu un canon al postului, nici un chip al împărtăşirii de mâncări, nici o măsură tuturor au hotărât, pentru că nu toţi au aceeaşi vârtute sau vârstă, ori din pricina slăbiciunii, ori din pricina aşezării mai nestatornice a trupului. însă un scop au dat tuturor: să fugă de saţiu şi să se întoarcă dinspre săturarea pântecelui, iar cercând ei postul cel din fiecare zi, au socotit cum că este mai folositor şi mai ajutător către curăţenie decât postul cel ce se trage peste trei zile, sau patru, sau care se întinde pe o săptămână. Căci zic cum că cei ce se întind fără măsură la post folosesc de multe ori hrană peste măsură, încât dintru aceasta, uneori, cu covârşirea flămânziei slăbănogesc trupul şi către Dumnezeieştile slujiri se fac mai leneşi; iar alteori, cu mulţimea mâncărilor îngreuindu-se, trândăvie şi moleşeală fac în suflet. Şi iarăşi au cercat şi au cunoscut că nu tuturor este potrivită împărtăşirea de verdeţuri, adică celor sănătoşi, ci celor neputincioşi; nici tuturor împărtăşirea de legume, şi nici de hrana pâinii celei uscate nu se pot folosi toţi, adică cei slabi, ci cei sănătoşi. Şi au zis că unul mâncă două litre de pâine şi încă este flămând, iar altul, mâncând o litră sau şase uncii82, se satură. Deci, precum s-a zis, un hotar al înfrânării s-a dat tuturor, adică să nu se amăgească cu săturarea pântecelui, nici să se târască furaţi de îndulcirea gâtlejului. Căci înfocatele săgeţi ale curviei s-au obişnuit a le aprinde nu numai deosebirea felului bucatelor, ci şi mulţimea mâncărilor; căci cu orice fel de hrană umplându-se pântecele, seminţele neastâmpărării le naşte. Şi iarăşi, nu numai beţia vinului s-a obişnuit să îmbete mintea, ci şi saţiul apei, dar şi covârşirea tuturor mâncărilor, mahmură şi adormită o face pe aceasta. Sodomitenilor nu beţia vinului sau a felurilor de bucate se făcură pricină de prăpădire, ci saţiul pâinii, după proorocul (cf. Iezechiel 16: 49).

Slăbiciunea trupului nu stă împotrivă curăţirii inimii când luăm aminte la trup nu cu cele ce voieşte dulceaţa, ci prin cele pe care le cere neputinţa.

Trebuinţa bucatelor este bună numai atâta cât slujeşte spre a trăi, nu spre a ne robi pornirilor poftei.

Bine-măsurata împărtăşire de bucate de sănătatea trupului poartă grijă, şi nu jefuieşte sfinţenia.

Hotar al înfrânării pe care Părinţii l-au dat, acesta este: cel ce se împărtăşeşte din mâncare, încă fiind înlăuntru poftirea, de dânsa să se depărteze şi să nu aştepte săturarea. încă şi Apostolul, zicând: Grija de trup să nu o faceţi spre poftă (Rom. 13:14), nu a oprit pre cea de nevoie chivernisire a vieţii, ci silinţa cea iubitoare de dulceaţă.

IX.

Din Pateric

1. Făcutu-s-a pomenire în muntele lui Avva Antonie, şi s-a aflat acolo ulcior de vin; dar luând unul din bătrâni un vas mic şi un pahar, a adus la Avva Sisoe şi i-a dat lui, şi a băut; aşijderea şi a doua oară, şi a primit; adusu-i-a lui şi a treia oară, şi n-a primit, zicând: „încetează, frate, au nu ştii că este de

82 Vezi nota de la Pricina a Şaptesprezecea, primul fragment.

335

la satana?".

2. întunecarea sufletului se face din neorânduiala vieţuirii, iar măsura vremii întru vieţuire luminează cugetul şi izgoneşte tulburarea; că tulburarea cugetului cea din neorânduială face întunecare în suflet, dintru care se face neorânduială şi amestecare [confuzie]. Iar din orânduială se naşte pacea, şi din pace se naşte lumina în suflet, iar din lumina păcii se descoperă în cuget văzduhul cel curat; şi după măsura după care inima se apropie de înţelepciune, după aceea şi darul îl primeşte de la Dumnezeu.

Deci, de voieşti să te apropii de Dumnezeu întru inima ta, întâi întru cele trupeşti arată-I Lui dorirea ta, adică întru lipsa trebuinţei, întru împărtăşirea de un fel de mâncare, în orânduială şi întru celelalte nevoinţe, şi întru reaua-pătimire a trupului cu socoteală şi cu cunoştinţă făcută. Că de aici şi Domnul a pus temelia desăvârşirii: din reaua-pătimire în pustie începând, aşa şi tu te vei sui către cele mai mari şi desăvârşite, şi gânditor la Dumnezeu te vei apropia cu ajutorul darului.

3. Mare putere este acea mică vieţuire ce îndelung petrece; căci o adânceşte ca pe piatra cea vârtoasă. Să nu socoteşti, frate, că cele dinlăuntru gânduri se opresc într-alt fel, fără decât numai din obişnuirea trupului în buna rânduială.

336

pricina a Nouăsprezecea

Cum se cuvine a prăznui iubitorul de Dumnezeu, şi care este şi în praznice hrana Părinţilor.

I.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „De-ţi va zice ţie gândul să faci în praznice fel de fel de bucate, să nu asculţi de el, de vreme ce iudaiceşte prăznuieşti, că aceia gătesc aşa; iar mâncarea cea bună a monahului este plânsul şi lacrimile".

2. Se spunea despre Avva Eladie că pâine şi sare mânca totdeauna, ca şi ceilalţi schitioţi. Iar când veneau Paştile, zicea către sine-şi: „Acum ceilalţi fraţi mănâncă pâine şi sare, după obicei, iar eu dator sunt a face puţină osteneală pentru Paşti; şi de vreme ce în celelalte zile mănânc şezând, acum, că sunt Paştile, să mă ostenesc puţin şi să mănânc stând". Şi aceasta o făcea de-a pururea la Paşti.

3. Zis-a oarecine din Părinţi: „Ştiu pe un frate, la Chilii fiind, că posteşte săptămâna Paştilor, şi dacă fraţii s-au adunat seara, a fugit, ca să nu mănânce la biserică, şi şi-a făcut puţintele sfecle opărite, şi a mâncat fără de pâine".

4. Zis-a un stareţ: „întru Dumnezeieştile cuvinte să ne răsfăţărn, şi întru povestirile Sfinţilor Părinţi să prăznuim, nu cu pântecele răsfăţându-ne, ci duhovniceşte veselindu-ne".

5. Povestit-a nouă Avva Pavel Capadocianul: „Când s-a făcut pustiire de la perşi, am fugit şi noi din mănăstirea noastră şi ne-am risipit. Şi intrând eu în Ţarigrad [Constantinopol], am aflat după întâmplare o corabie, vrând a purcede către Alexandria, şi, dând plata, am intrat într-însa, şi peste puţine zile am venit în Alexandria. Şi aflând acolo călugări din muntele Nitriei, am călătorit împreună cu dânşii. Şi ajungând la munte, am locuit împreună cu unul din bătrâni şi, petrecând împreună cu dânsul un an şi trei luni, m-am dus la egumenul muntelui şi i-am zis lui: „Fă milă, părinte, şi-mi dă chilie pentru a mă linişti, că nu pot să trăiesc împreună cu bătrânul, că nu păzeşte rânduiala călugărilor şi nici a mirenilor: că mă sileşte a posti duminica şi în celelalte praznice, şi în Penticostar; şi ce e mai cumplit e că nici nu mă lasă să cânt canoane şi tropare, pe care toţi obişnuiesc a le cânta; încă şi în zilele Marelui Post: afară de sâmbătă şi duminică, nici de pâine, nici de vin, nici de untdelemn nu ne împărtăşim, ci cu poame ne îndestulăm, la două zile mâncând".

Şi mi-a răspuns stareţul, egumenul muntelui: „De voieşti să te mântuieşti, întoarce-te, frate, şi locuieşte împreună cu bătrânul. Că cel ce pofteşte mântuire, nici în Praznic, nici în duminică nu se cuvine a conteni din slavoslovia lui Dumnezeu, care de la post şi de la priveghere se împuterniceşte şi se păzeşte. Că precum peştele nu poate trăi fără apă, aşa şi monahul, fără de neîncetată rugăciune şi postire şi priveghere, nu poate nicidecum a trăi şi a petrece după Dumnezeu. Iar îndoite zile de post este potrivit numai sihaştrilor, aşijderea şi din poame adică a se împărtăşi, iar de pâine a se depărta nu-i lucru folositor, nici lăudat, căci are dovadă de slavă deşartă. Iar aceea adică patruzeci de zile a se înfrâna, adică în Sfântul Post, iar în cincizeci a dezlega, şi a se odihni adică în Penticostar, se cuvine mirenilor şi bogaţilor, nu călugărilor. Aşijderea şi tropare şi canoane a cânta, şi glasuri a viersui, preoţilor celor din lume şi celorlalţi este cuviincios. Că pentru aceasta s-a obişnuit a se aduna şi norodul în biserici. Iar călugărilor celor ce petrec departe de gâlcevile lumii, una ca aceasta nu numai că nu este folositoare, ci, de multe ori, şi solitoare de vătămare se face. Că precum pescarul prin undiţă şi prin vierme vânează peştele, aşa şi diavolul, prin înseşi troparele şi cântarea întru slava deşartă şi în plăcerea de oameni şi iubirea

337

de dulceaţă, poate încă şi în curvie ca într-o groapă să-l surpe pe monah. Căci cântarea este departe de călugărul cel ce voieşte întru adevăr a se mântui".

II.

A Sfântului Efrem

Praznicul călugărului este păzirea poruncilor lui Hristos; iar mângâierea lui, a nu face rău. Veselia monahului este călătoria către Domnul; iar lauda lui, frica Domnului.

338

pricina a douăzecea

Că mare rău este mâncarea într-ascuns,pentru că aceasta poate chiar şi numai singură să piardă pe monah.

I.

A lui Grigorie Dialogul

O călugăriţă oarecare din mănăstirea ocârmuită de Marele Acutie, intrând în grădină şi văzând o varză, a poftit să o ia, şi, nici chipul crucii făcând, ca o lacomă cu pântecele pe aceea o a mâncat, şi îndată a intrat într-însa duh necurat care a trântit-o la pământ. Şi văzând cei de faţă ceea ce se făcuse, i-au vestit degrab părintelui Acutie, ca, degrab venind, să o ajute pe ceea ce se primejduia.

Şi îndată intrând părintele în grădină, a început dracul cel ce o trântise pe dânsa, ca şi cum dădea seama prin gura ei, să strige şi să grăiască: „Eu ce-am făcut? Că şezând eu deasupra verzei, a venit ea şi m-a îmbunat". Iar omul lui Dumnezeu l-a certat pe dânsul cu mânie ca să se depărteze de la dânsa şi să nu-şi mai aibă locul într-însa. Şi îndată a ieşit dintr-însa duhul necurat, şi nicidecum n-a mai îndrăznit de aici înainte a se apropia de dânsa.

II.

Tot a aceluiaşi

încă şi Atanasie, cel ce este preot la noi, mi-a povestit că în Iconia, de unde se trăgea el, este o mănăstire ce se numeşte a Galatenilor, întru care vieţuieşte un oarecare monah socotit de toţi ca unul care cu prea mare nevoinţă petrece şi are obiceiuri de cinste; şi a arătat şi sfârşitul, adică aceea că el era departe de ceea ce se părea: că pe sine-şi se arăta postind împreună cu fraţii, iar pe ascuns de ei mânca.

Dar venind boală asupră-i, a ajuns la sfârşitul vieţii; şi cunoscându-se pe sine-şi cum că se apropie de sfârşit, i-a chemat la sine-şi pe toţi fraţii cei din mănăstire, iar ei s-au adunat cu osârdie, oareşce mare şi dorit glas aşteptând a auzi de la un bărbat îmbunătăţit ca acesta, precum socoteau ei, sfârşindu-se el. Iar acela, plângând şi tremurând către dânşii, a zis: „Voi credeţi că eu posteam împreună cu voi, dar eu mâncam pe ascuns, şi acum, iată, întru mâncare balaurului m-am dat, care a legat cu coada lui picioarele şi genunchii mei, iar capul lui înlăuntrul gurii cu care mâncam pe ascuns l-a băgat, iar duhul meu dându-l, el îl smulgea". Şi acestea zicând, îndată a murit, rămânând neiertat, şi fără a putea scăpa prin pocăinţă de balaurul acela.

Întru aceasta se arată vederos că numai spre folosul nostru, al celor ce auzim aceasta, s-a văzut aceasta, adică spre a-l face cunoscut pe vrăjmaşul căruia s-a dat şi de care n-a putut scăpa.

339

PRICINA A DOUĂZECI ŞI UNA

Că se cuvine călugărului a mânca o dată în zi, şi aceasta către al nouălea ceas, către seară, de poartă grijă cu de-amănuntul, pe care rânduială toţi Părinţii o au păzit, şi nu numai în isihie, ci şi în vieţuire de obşte.

I.

Din viaţa Cuviosului şi Mărturisitorului Hariton

Marele Hariton, în peştera tâlharilor locuind şi toată pustniceasca petrecere desăvârşit împlinind-o, cu acest fel de viaţă pe mulţi îi trăgea către sine-şi. Drept aceea, tot norodul către dânsul ca un râu curgând, şi pustia ca pe o cetate prin multa supărare arătând-o, s-a văzut fericitul din tulburarea cea făcută aici depărtat de iubita linişte. Sârguindu-se şi într-alt fel a fugi de slava oamenilor căci ştia că cumplit lucru este a tulbura podoaba sufletului -, a cercat pentru toate cu ucenicii, câte se cuvin aşezării călugăreşti: a rânduit vreme de mâncare, care este la sfârşitul zilei, şi a nu mânca până la saţiu, înainte ca pântecele să ajungă la saţiu. Iar hrana să fie numai pâine şi sare, iar băutura să fie apa, şi aceea cu măsură şi cu cruţare să se primească, şi a urî nelucrarea, ca ceea ce este pricină a multor răutăţi, iar mâinilor a le da de lucru.

II.

Din Pateric

Mers-a odată Avva Antonie la Avva Amun, în Muntele Nitriei, şi după ce au vorbit unul cu altul, i-a zis lui Avva Amun: „De vreme ce prin rugăciunile tale s-au înmulţit fraţii, iar oareşicare voiesc să zidească chilii departe ca să se liniştească, cât de departe porunceşti să se zidească chiliile?". Iar el a zis: „Să gustăm în ceasul al nouălea şi să ieşim". Şi călătorind ei prin pustie până ce a venit soarele să apună, a zis Avva Antonie: „Să facem rugăciune, şi să punem aici cruce, ca aici să zidească cei ce voiesc a zidi, ca şi cei de acolo, când vor veni la aceştia, şi aceştia la aceia, fără de grijă să rămână când vor merge unii la alţii".

III.

Din istoria lui Filothei

Marele Iulian, în oarecare peşteră nefăcută de mână vreme acum din destul locuind, a arătat întru sine nevoinţa cea desăvârşită (căci hrana lui era mălai de mei, şi acela necernut, din care făcea pită, punând şi sare, iar băutură prea dulce avea singur izvorul de ape, iar desfătare şi masă îndestulată de tot felul era pentru el cea de-a pururea către Dumnezeu vorbire). Deci aşa vieţuind acesta, mulţi s-au apropiat de dânsul, înştiinţându-se de o filozofie ca aceasta, fie că locuiau aproape, fie că locuiau departe, aceştia voiau să fie împreună cu dânsul şi sub dânsul să vieţuiască, ca să le fie lor învăţător. Iar el la început se lepăda; apoi, adeverindu-se cum că de la Dumnezeu sunt porniţi bărbaţii, cu drag îi primea. Iar după puţină vreme, cei ce veneau au ajuns să fie o sută la număr, iar peştera aceea pe toţi îi primea. Şi se hrăneau şi ei, asemenea cu învăţătorul lor, cu pita de mei cu sare.

Şi i-a deprins pe dânşii, noaptea adică, toţi împreună a aduce laudă lui Dumnezeu înlăuntrul peşterii, iar după ce se făcea ziuă, să iasă în pustie câte doi: unul plecând genunchii (făcând metanii), datornica închinăciune aducând Stăpânului, iar celălalt, cântând 15 psalmi davidiceşti. Apoi schimbau lucrul: unul se scula la cântare, iar celălalt, la pământ plecându-se, se închina; şi aceasta o făceau de dimineaţă până la Vecernie. Iar mai-nainte de apusul soarelui se adunau toţi de pretutindeni, şi lauda de seară de obşte Stăpânului o aduceau, apoi,

340

în peşteră şezând, unii aici, iar alţii acolo, acea proastă hrană o primeau.

de aici înainte să nu mai calce porunca cea dată de dânsul până la răsuflarea cea mai de pe urmă.

IV.

A lui Avva Isaia

Liniştindu-te în chilia ta, rânduieşte-te pe sine-ţi întru mâncare, dând trupului tău trebuinţa lui ca să te poarte a-ţi face slujirile tale şi ca să nu voieşti să te duci afară; şi o dată mâncând în zi, dă cât este de trebuinţă trupului tău, încât să te scoli de la masă încă mai voind a mânca.

V.

A lui Grigorie Dialogul

În mănăstirea cuviosului părinte Benedict, era o predanie ca aceasta, de dânsul legiuită: „De se vor trimite fraţii în slujire, să nu se împărtăşească nici de mâncare, nici de băutură până când se vor întoarce în mănăstire". Iar acest canon se păzea cu de-amănuntul de toţi în mănăstire.

Într-o zi, oarecari fraţi ai mănăstirii aceleia, trimiţându-se la slujire de Cuviosul, şi mergând cale lungă, n-au ajuns a mai înnopta în mănăstire. Şi fiind siliţi de vreme, au înnoptat în chilia oareşicărei fecioare cinstite şi de hrană s-au împărtăşit. Iar unul dintr-înşii a trimis la părintele ca să ceară după obicei blagoslovenie ca să se împărtăşească de hrană, pe care şi noaptea venind văzându-l Marele, l-a întrebat, zicând: „Unde v-aţi împărtăşit de hrană?". Iar el a zis: „Nicăieri, părinte". Iar Sfântul: „Pentru ce minţi? Au nu în chilia cutărei fecioare aţi înnoptat şi de hrană v-aţi împărtăşit? Au nu atâtea pahare aţi băut?". Iar el, mustrat fiind, căzând la picioarele lui, cerea iertăciune.

Iar prea milostivul părinte i-a iertat lui greşeala, încă şi pe ceilalţi, după ce s-au întors a doua zi, asemenea mustrându-i şi din destul posomorându-i cu cuvinte de vreme ce şi ei au mărturisit că au greşit -, aruncându-se pe dânşii la pământ şi rugându-se ca să-i ierte, le-a dăruit şi lor iertăciune de greşeală, adeverire de la dânşii luând că aşa a fost.

341

pricina a douăzeci şi doua

Că nu se cuvine după îndulcire, ci după trebuinţă a mânca, şi cum că cel ce nu după îndulcire mănâncă, măcar dulci de vor fi bucatele, nici nu se păgubeşte.

I.

Din viaţa Sfântului Sava

Cuviosul Sava, încă tânăr fiind, şi în mănăstirea ce se cheamă Flaviane petrecând, care este în Capadocia, se afla depărtat doar la douăzeci de stadii de satul său, Mutalac, şi se nevoia pe sine la toată înfrânarea, dar nu mai puţin cât privea îndulcirea gâtului, şi buna-pătimire a pântecelui şi mângâierea.

Într-o zi, lucrând în livada mănăstirii, văzând mere atârnând în pomii cei de acolo, îşi clătina pofta lui pe care o mişca mai-nainte de vremea rânduită mâncării. Ca cel ce şi el era om, şi de poftiri omeneşti se trăgea, s-a biruit de vederea merelor, căci erau frumoase la vedere. Şi s-a biruit într-atât încât a luat mărul cu mâna. Apoi, cunoscând cum că o pândire ca aceasta este a vicleanului, şi că de-a pururea îi este în obicei a fura, punând el înainte dulceaţa ca pe o râmă în undiţă. Apoi încă socotind cum că şi în rod se ascunde şarpele, şi cum adică şi pe strămoşi i-a scos din rai dulceaţa şi mâncarea şi că miriade de răutăţi au gustat, acestea acela bine socotindu-le, a aruncat îndată mărul la pământ, şi cu picioarele, precum se afla călcându-l, a călcat şi împreună cu mărul şi pofta, şi pe ceea ce ochii i-a biruit, cu picioarele o a ocărât, punându-şi de aici înainte o lege ca aceasta: în toată vremea vieţuirii sale, mărul nicidecum să nu-l mănânce, nici poftei pântecelui să nu-i facă vreun hatâr.

II.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

Fericita Singlitichia aşa de mult iubea postul, încât niciodată nu voia a se dejuga de acesta, nici cât de puţin, că îl socotea păzitor şi temelie a tuturor celorlalte bunătăţi. Iar dacă vreodată se făcea vreo nevoie, şi se hrănea afară de rânduiala cea obişnuită, împotrivă pătimea: că se îngălbenea faţa ei, şi se subţia mărimea trupului. Că mişcându-se îngreţoşarea, împreună se schimbă şi cel mişcat. Şi oricum se va aşeza începutul, negreşit de nevoie este a urma şi pe cele ce atârnă dintr-însul. Că celor ce li se aduce hrană cu dulceaţă, bine înflorită li se face mărimea trupului. Iar cei ce fără de dulceaţă şi fără de plăcere mănâncă, împotrivă pătimesc: trupul lor scade, făcându-se searbăd, şi faţa li se îngălbeneşte, iar pentru acest cuvânt îl mărturisesc şi bolnavii.

III.

Din Pateric

1. În Tebaida locuind oarecare stareţ, Antian cu numele, în tinereţile lui multe şi mari petreceri a făcut, iar la bătrâneţile lui a slăbit şi a orbit. Iar fraţii multă mângâiere îi făceau pentru slăbiciunea lui: şi îi dădeau lui hrană în gură, că el, cu neputinţa lui, nu putea primi în mâini hrană. Şi oarecari au întrebat pe Avva Aio despre dânsul, care era mare şi vestit: „Ce va fi pentru aceasta, multă mângâiere?". Şi le-a zis lor: „Zic vouă că, dacă inima lui va voi şi se va pogorî cu dulceaţă, de va mânca o finică [curmală] pentru îndulcire, Dumnezeu o va lua pe ea din osteneala lui, iar dacă nu se va pogorî, silit fiind şi nevrând să primească, Dumnezeu va păzi întreagă osteneala lui, şi aceia vor lua plată".

2. întrebat-a oarecare din Părinţi pe Avva Meghetie: „De va prisosi fiertura într-altă zi, voieşti ca să o mănânce fraţii?". Răspuns-a stareţul: „De s-a stricat, nu este bine să se silească fraţii a o mânca şi să se bolnăvească, ci să se lepede; iar dacă este

342

bună, şi pentru dulceaţa ei se va fierbe alta, iar aceea să se lepede, lucru rău este acesta".

3. Zis-a oarecine din Părinţi: „Ochilor porcului din plăsmuire le este firesc de nevoie a privi numai spre pământ, şi niciodată a nu-i putea ridica ca să privească spre cer. Aşa zice şi sufletul celui ce se îndulceşte întru dulceţi, odată alunecându-se către noroiul dulcii-pătimiri: pe cele de sus a le cugeta nu poate".

IV.

A lui Avva Isaia

Dacă lăcomia pântecelui te luptă întru pofta bucatelor, adu-ţi aminte de putoarea lor, şi te vei odihni.

V.

A lui Avva Marcu

Cel ce întru dulceţile cele trupeşti peste trebuinţă se îndulceşte, cu însutite osteneli va plăti prisosinţa.

Cel ce crede pentru cele viitoare, de cele dulci de aici se depărtează fără dogmatisire83. Iar cel ce nu crede se face dulce şi nedureros, dorindu-se după dulceaţă şi nedurere.

Să nu zici: cum se va împătimi săracul de dulce, neavând pricinile? Că cineva poate şi numai prin gânduri ticăloşeşte de dulce a se împătimi.

VI.

A Sfântului Diadoh

Toate băuturile cele izvodite [drese] cele numite „mai-nainte băuturi" [aperitive] de meşterii unei izvodiri ca acestea -, precum se vede pentru ca să povăţuiască în

83 A dogmatisi = aici: a avea o socotinţă sau opinie proprie; a cârti. Cu alte cuvinte, îndemnul e să se depărteze fără a mai cugeta ceva despre cele de aici, fără a mai avea vreo opinie, vreo iscodire.

pântece mulţimea bucatelor -, nu se cuvine a le căuta cei ce voiesc a înfrâna mădularele cele umflătoare ale trupului. Că nu numai felul lor se face vătămător trupurilor celor nevoitoare, ci şi însăşi amestecarea lor cea fără rost bate foarte conştiinţa cea iubitoare de Dumnezeu. Căci ce lipseşte la firea vinului ca, prin amestecarea a felurite îndulciri, să moleşească tăria aceasta?

Domnul nostru Iisus Hristos, Dascălul acestei sfinte vieţuiri, cu oţet la patimă s-a adăpat de cei ce slujeau diavoleştilor porunci, ca să ne lase chip, precum mi se pare, un chip lucrător al aşezământului sfintelor nevoinţe; că nu se cuvine, zice, ca cei ce se nevoiesc împotriva păcatului, cu bucatele cele ce îndulcesc, sau cu băuturi, să-şi aducă asupră-le război, ci mai vârtos să sufere cu stăruinţă amărăciunea luptei. încă la buretele ocării s-a adăugat şi isop, ca desăvârşit să poarte în pildă chipul curăţeniei noastre. Că unul [buretele ocării] este însuşi iuţeală a nevoinţelor, iar celălalt [isopul] este curăţitor cu adevărat spre toată desăvârşirea.

VII.

A Sfântului Maxim

Precum zilele sunt moştenite de nopţi, iar verile de ierni, aşa şi dulceaţa, de scârbe şi de dureri, sau în veacul de acum, sau în cel ce va să fie.

VIII.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „Asupra neajungerii monahului, diavolul de-a pururea se pune; că precum a zis oarecine din sfinţi, obiceiul, prin multă vreme întărindu-se, dobândeşte tărie în fire, şi mai vârtos între cei mai leneşi. Deci toată mâncarea ceea ce cu poftă o cauţi, să nu voieşti a o primi, şi mai vârtos, sănătos fiind, ia cele trimise ţie de la Dumnezeu şi le mănâncă, şi mulţumeşte în tot ceasul".

2. întrebat-a oarecari Părinţi pe Avva Macarie Egipteanul, zicând: „Cum şi când mănânci; iar când posteşti, trupul tău este

343

la fel de uscat?". Şi le-a răspuns lor stareţul: „Lemnul ce întoarce uscăturile cele ce ard se mănâncă cu totul de foc; tot aşa, de va curăţa omul mintea lui cu frica lui Dumnezeu, va mânca trupul lui".

3. Un frate a întrebat pe Avva Isidor, zicând: „Pentru ce se tem dracii aşa de tare de tine?". Şi a răspuns stareţul: „De când m-am făcut călugăr, mă nevoiesc să nu las niciodată mânia să se suie la gândul meu". Mânie, mi se pare mie, pe dulceaţă o zice, pentru care pornim asupra noastră mânia lui Dumnezeu şi sub însutite dureri ne vârâm.

4. Zicea tot acelaşi: „Patruzeci de ani am acum de când simt cu mintea păcatul, dar niciodată nu m-am învoit cu pofta, nici cu mânia".

5. Adusu-s-au odinioară struguri la Avva Macarie, şi a poftit să mănânce; dar, arătându-şi înfrânarea, i-a trimis către un frate bolnav, ce foarte poftea struguri. Şi primindu-i pe dânşii fratele, bucuros se făcu. Şi nici el nevoind să-şi împlinească pofta sa, i-a trimis la alt frate, arătând că el se află fără plăcere spre bucate, iar aceasta o a zis ascunzându-şi lucrarea înfrânării. Iar acela, primindu-i, aşijderea a făcut şi, pentru că-i poftea pe dânşii, n-a mâncat, ci i-a trimis către alt frate. Şi acela asemenea la altul, şi aşa la mulţi fraţi venind strugurii, şi nici unul nicidecum gustându-i, mai pe urmă iarăşi la Avva Macarie întregi au ajuns, fratele cel ce pe urmă i-a primit, neştiind că de la acela s-au trimis întâi, ca un oarecare mare dar i-a adus lui pe aceia. Iar bătrânul, cunoscându-i, şi mult iscodind, şi înştiinţându-se de ceea ce se făcuse, s-a minunat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru atâta înfrânare a fraţilor.

6. Avva Pior, când voia să mănânce, se plimba, şi aşa plimbându-se mânca. Şi întrebat fiind de oarecine pentru ce face aceasta, a răspuns: „Nu voiesc, zice, să pregătesc mâncare ca pe un lucru, ci ca pe o nebăgare în seamă". Şi către alt frate, tot aceleaşi întrebându-l, a răspuns: „Ca nu cumva când mănânc, zice, vreo dulceaţă din bucate să simtă sufletul meu. Pentru aceasta, întru a mă plimba îl iscusesc pe dânsul şi îl răspândesc, ca nu cumva să aibă mintea pironită la bucate".

7. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe despre vieţuire; şi a răspuns bătrânul: „Proorocul Daniil a zis: Pâinea poftelor n-am mâncat (Dan. 10: 3)".

8. Se povestea despre un stareţ oarecare că a poftit o dată o smochină şi, luând-o, nebiruindu-se cu pofta, o a spânzurat înaintea ochilor săi; şi aşa s-a împilat pe sine-şi, căci venise în poftire.

344

pricina a douăzeci şi treia

Cum se cade şi cu ce scop să şadă monahul la masă şi de cele puse înainte să se atingă, şi ce se cuvine a păzi după masă.

I.

Din Pateric

1. Zicea oareşicare din Părinţi că la călugări trei rânduieli sunt mai vârtos cinstite, de care ni se cade să ne apropiem cu frică şi cu bucurie duhovnicească: împărtăşirea cu sfintele Taine, masa fraţilor, şi spălarea lor.

2. Povestea încă şi oarecare într-acest fel: „Era un oarecare stareţ mare şi văzător, şi s-a întâmplat lui odată să şadă cu mai mulţi fraţi, şi, pe când mâncau ei, stareţul lua aminte cu duhul şi vedea adică pe unii mâncând miere, iar pe alţii pâine, iar pe alţii gunoi. Şi se minuna întru sine-şi, şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: «Doamne, descoperă-mi taina aceasta: cum tot aceleaşi bucate sunt tuturor puse înainte pe masă când mănâncă, şi aşa schimbate se arată». Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: «Cei ce mănâncă miere, aceştia sunt cei ce cu frică şi cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă, şi rugăciunea lor ca o tămâie se suie către Dumnezeu. Iar cei ce mănâncă pâine, aceştia sunt cei ce mulţumesc lui Dumnezeu pentru împărtăşirea celor date lor de la Dânsul. Iar cei ce mănâncă gunoi, aceştia sunt cei ce cârtesc şi zic: aceasta este bună, iar aceasta proastă. Deci nu se cade, zice, pe acestea a le socoti, ci mai vârtos a slavoslovi pe Dumnezeu, şi laude a-I trimite Lui, ca să se plinească cea zisă de Apostolul: Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Cor. 10: 31).

3. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Iată, mă duc cu fraţii într-un loc, şi ne pun nouă de mâncare; iar dacă fraţii, ori pentru înfrânare ori pentru că au mai mâncat, nu mai voiesc a mânca, iar eu sunt flămând, ce voi face?". Şi a răspuns stareţul: „Dacă tu eşti flămând, ia aminte la cei ce şed câţi sunt, aşijderea socoteşte şi cele puse înainte, şi vezi ce parte ţi se cuvine ţie, aceea mănâncă, şi nu-ţi va fi ţie sminteală, că trebuinţa ai făcut; iar de te vei birui, şi vei mânca mai mult, aceasta îţi va fi biruire".

II.

A lui Avva Isaia

1. Frate, şezând la masă cu fraţii, mai tânăr fiind, să nu zici întru sine-ţi „Mănâncă tare84" ci adu-ţi aminte de păcatele tale ca să nu mănânci cu dulceaţă, şi întinde mâna ta numai înaintea ta, ca şi cum ai fi silit să mănânci, iar de este ceva înaintea altuia, să nu întinzi mâna ta la aceea. Iar hainele tale să fie acoperind picioarele tale, şi genunchii tăi lipiţi unul de altul. Şi mâncând, să nu ridici faţa ta către aproapele, şi să nu iei aminte aici şi acolo, şi să nu grăieşti vreun cuvânt, afară de mare nevoie. Să nu întinzi mâna ta la ceva, voind pe aceea, mai-nainte de a zice: „Blagosloveşte". Şi bând apă, să nu laşi gâtlejul tău să facă sunet, precum mirenii. De vei conteni a mânca, sculându-se fraţii, scoală-te şi tu. Şi să nu şezi cu cineva a vorbi ceva, nici chiar şi de-ar fi cuvinte Dumnezeieşti, ci intră în chilia ta şi plânge păcatele tale.

2. De vei merge la vreun frate, sau la obşte, tot ce se află dulce nu da gurii tale întru saţiu, ca degrab să voieşti a veni la chilie, şi să nu te faci vânzător de sine-ţi. Şi şezând cu fraţii, de-ţi va veni ţie flegmă, să nu o lepezi pe ea înaintea lor, ci scoală-te şi leapăd-o pe ea afară. Nu întinde trupul în văzul lumii. De te va îneca căscarea, să nu deschizi gura înaintea oamenilor, şi va fugi de la tine.

84 toicj = cu încordare, repezit.

345

Să nu deschizi gura ta râzând nicidecum, că este semn al netemerii. De veţi mânca ceva la masă, şi este cineva din voi nevoind pe aceea, să nu zică că „nu pot să mănânc", ci să se silească pe sine până la moarte, şi Dumnezeu îl va odihni pe dânsul. Dacă fratele tău va fierbe fiertură şi aceasta nu se va face bine, să nu zici „rău ai făcut", că moarte este sufletului tău, ci cearcă-te pe sine-ţi căci de-ai fi fost tu auzind aceasta de la altul, mult te-ai fi necăjit şi te vei odihni.

III.

A Sfântului Diadoh

A mânca şi a bea din toate cele puse înainte, mulţumind lui Dumnezeu, nicidecum nu este ceva care se împotriveşte canonului cunoştinţei; că toate sunt bune foarte; iar a se depărta cineva cu plăcere de cele dulci şi multe este a celor cu prea mare dreaptăsocoteală şi preacunoscători. Că nu vom defăima cu dulceaţă pe cele dulci de aici de nu vom gusta din dulceaţa lui Dumnezeu întru toată simţirea şi adeverirea.

IV.

A lui Avva Casian

A se face citire în obştile Răsăritului în vremea mâncării am cunoscut că nu e o rânduială dată de canonul obştilor din Egipt, ci de cel al obştilor din Capadocia, care nu atât pentru iscusire duhovnicească, cât pentru tăcerea vorbirilor s-a rânduit. Iar celor din Egipt, dar mai vârtos la Tavenisioţi, atâta tăcere se arată de către toţi (când într-un loc, în vremea mâncării, se adună o mulţime mare de fraţi), cât întru alte obşti nu se află, încât a nu îndrăzni cineva nici a cârcăi, afară de începătorul mesei, care, de s-ar fi făcut vreo trebuinţă, cu lovire în clopoţel mai vârtos decât cu glasul o însemna pe aceea, încă şi culioanele până jos la gene le poartă aceştia, ca nu cumva să aibă ochii risipiţi şi să se uite unii la alţii cu iscodire, ci să privească numai la singură masa şi la mulţumirea lui Dumnezeu Celui ce îi hrăneşte. Şi o mare oarecare păzire este la dânşii, aceea că nimeni nu se împărtăşeşte de hrană afară de trapeză.

V.

Din Pateric

1. Spuneau Părinţii că, mâncând odată fraţii la dragoste85, a râs un frate la masă, şi, văzându-l pe dânsul Avva Ioan, a plâns, zicând: „Oare ce este în inima acelui frate de a râs, dator fiind mai vârtos a plânge, că doar dragoste (milostenie) mănâncă?"

2. Bolnăvitu-s-a oarecare din Părinţi şi, neputând a primi hrană multe zile, îl ruga ucenicul său a face puţină fiertură; şi i-a dat voie. Şi ducându-se fratele, a făcut şi i-a adus lui să mănânce. Şi erau acolo agăţate două vase: unul având miere, iar celălalt ulei de sămânţă de in, pe care, după fire fiind puturos şi cu totul de nemâncat, îl folosea pentru candelă. Iar fratele, vrând a pune miere în fiertura bătrânului, n-a luat bine aminte şi, în loc de miere, a pus ulei, şi aşa a dus fiertura la bătrânul. Iar el, gustând, a priceput necunoştinţa fratelui, dar n-a grăit nimic, ci a mâncat tăcând. Şi l-a silit pe dânsul fratele iarăşi a mânca. Iar el, silindu-se pe sine-şi, a mâncat puţin. Şi pe când stătea fratele încă rugându-l pe dânsul ca să mai mănânce, a zis bătrânul: „Crede-mă, fiule, nu pot să mănânc mai mult". Iar el, ca şi cum îndemnând pe bătrânul, şi pornind pofta lui cea căzută de boale, a zis: „Bună este, părinte, iată şi eu mănânc cu tine". Şi cum a gustat, cunoscând ceea ce a făcut, a căzut cu faţa la pământ, zicând: „Vai mie, părinte, că te-am prăpădit, şi tu, pentru că n-ai grăit, ai pus păcatul asupra mea!". Răspuns-a stareţul: „Scoală-te, fiule, şi nu te necăji, că de ar fi voit Dumnezeu ca să mănânc miere, miere ai fi pus".

3. Zis-a un stareţ: „Şezând ca să mănânci, dracul lăcomiei pântecelui cu trecerea vremii biruieşte-l şi-l ţine, zicându-i lui: «Aşteaptă, că nu eşti flămând»; şi mănâncă frumos şi binişor; şi pe cât te sileşte acela, mai vârtos tu încetişor mănâncă, căci aşa

385 Agapă.

346

opinteşte pe cineva: încât a voi pe toate deodată să le mănânce".

VI.

A Sfântului Efrem

Mai bine este a mânca şi a mulţumi Domnului, decât a nu mânca şi a osândi pe cei ce mănâncă şi mulţumesc Domnului. Frate, şezuşi la masă? Mănâncă pâine şi nu cleveti asupra aproapelui, ca să nu te afle mâncând cărnurile fratelui tău prin clevetire; că scris este: Cei ce mănâncă pe norodul meu întru mâncare de pâine, pe Domnul nu L-au chemat (Ps. 13: 4). Sănătos fiind cu credinţa, mănâncă întru Domnul tot ce este pus ţie înainte. Iar de este pus înaintea noastră ceva de mâncare pe care tu nu pofteşti a mânca, nu te întoarce dinspre dânsa, ci mai mult mănâncă şi mulţumeşte Domnului.

Şezut-ai la masă? Ia aminte de sine-ţi şi nu căuta împrejur ca un neînvăţat. Neiscusire este monahului a mânca pe dea-ntregul bucatele cele puse înainte. Nu defăima frânturile, că Domnul a zis ucenicilor Săi să adune prisosinţa frânturilor ca să nu se piardă ceva. Frate, de ţi se va întâmpla a bea un pahar de vin, du-te după rugăciune degrab în chilia ta şi, închizând uşa, mulţumeşte Domnului Celui ce iconomiseşte, căci a înmulţi cuvinte cu fraţii după masă, bănuieli, prepusuri şi sfărâmări naşte. Bărbatul beţiv face şi grăieşte seara cele ce nu se cad, iar dimineaţa se căieşte; şi dacă iarăşi va afla, iarăşi le va face pe acelea. Dacă te-ai ispitit odată, păzeşte-te de aici înainte; că scris este: Cel născut de la Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi vicleanul nu se atinge de dânsul (I Ioan5:18).

Cinsteşte pe toţi pentru Domnul, cinsteşte necerând ceva, şi de la Domnul vei afla dar; că scris este: Cel ce nu se ruşinează de feţele drepţilor nu este bun; unul ca acesta, într-o bucată de pâine va da [vinde] pe om, şi cel ce nu se sfieşte de faţa fratelui său, prin osteneală se va pedepsi (Pilde 28: 21). De vei mânca împreună cu fraţii, după canon întinge în tipsie, adică după rânduială; căci şi turtureaua şi rânduneaua, păsări ale câmpului, au păzit vremile intrării lor. întinge, şi nu te întrece cu cei mai mici decât tine, adică nu-i defăima pe aceia ca pe nişte mai mici: o dată întinzând ei mâna, tu de două ori întinzând, şi apucând mai-nainte decât dânşii. Şi tu, iubitule, toată ziua săvârşind-o flămând, pentru o bucată de ceas te tulburi, dar mai vârtos (se cuvine) ca părintele să-i aştepte pe toţi, şi pe cei mai mici a-i îndemna, şi să nu înceapă mai-nainte din mâncare, ci o dată cu fraţii să întindă mâna în strachină.

Cel ce tace la masă este asemenea celui ce mănâncă pâinea sa cu miere; iar cel ce înmulţeşte cuvinte tulbură şi pe cel liniştit. Mănâncă cu aşezare, şi băutura ta să fie fără gâlceavă [zgomot]. Frate, mâncat-ai pâine şi te-ai săturat? Dă slavă lui Dumnezeu, Celui ce te-a săturat, iar dacă te-ai ales cu puţin, mai puţin decât trebuinţa luând, slăveşte aşijderea întru sine-ţi pe Domnul, Cel ce te-a întărit, şi nu zice înaintea tuturor „Numai atâta pâine am mâncat", că, dacă vei zice aceasta şi dacă te vei sârgui a se cunoaşte ceea ce ai făcut, te depărtezi de la plata ta; iar dacă şi osândind pe cei ce mănâncă şi mulţumesc ai zis aceasta, ai prăpădit toată lucrarea ta, şi te-ai dat pe sine-ţi în mâinile vrăjmaşilor.

347

PRICINA A DOUĂZECI şi PATRA

Despre mâncare şi băutură, şi când, şi cum, şi de care se cade a ne împărtăşi sau depărta.

I.

A lui Paladie, către Laus Paharnicul86

Îmbărbătează-te întru toată priceperea, rogu-te, robule al lui Dumnezeu, Lause, şi nu cu pricina plăcerii de oameni pentru o oarecare judecată să lepezi cu jurământ înaintevoirea ta, precum mulţi au pătimit: care cu slava deşartă cea iubitoare de priciri, a nu mânca cutare, sau a nu bea cutare, dobitoceşte s-au jurat, robindu-şi stăpânirea de sine cu sila jurământului. Apoi iarăşi sub acel lucru au năzuit [căzut] ticăloşeşte: sau prin iubirea de viaţă, sau prin trândăvire, sau prin boala trupului, sau prin pofta oarecăror dulceţi, pe jurământul cel strâmb l-au născut. Deci cu socoteală mâncând, şi cu socoteală oprindu-te, nu vei greşi niciodată, că mai bine este a bea vin cu socoteală, decât a bea apă cu mândrie. Cercetează dar şi vezi pe cei ce cu socoteala blagocestiei beau vinul, şi iarăşi pe cei ce fără de socoteală leapădă vinul.

Băut-a Iosif odată vin la Egipteni, a băut încă şi Domnul nostru Iisus Hristos cu ucenicii Săi, şi a fost prihănit ca mâncăcios şi băutor de vin. Iar Maniheii, şi oarecari dintre filosofii elini, apă bând, şi cu mândria legându-se, de prăpădirea necunoştinţei lui Dumnezeu n-au scăpat. Dar materia bucatelor şi a băuturilor nu este prihănită, ci socoteala celor ce bine sau rău folosesc materia.

86 Titlul nu se găseşte în traducerea românească, ci doar în originalul grecesc. „Paharnic” redă mai mult sau mai puţin fidel termenul npaiiroorroi. Termenul desemna în Antichitate diferite funcţii înalte sau împărăteşti: ofiţeri, magistraţi etc. cu rol important la curtea împăraţilor. În cazul lui Lausus, pentru care a fost scrisă Istoria Lausiacă de către Paladie, termenul se referă la o demnitate şi o funcţie specifică eunucilor.

Iar celor ce se împărtăşesc sau se înfrânează de materie a zis Domnul: Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe dânşii (Matei 7: 16), care, după Apostolul, sunt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea, curăţia (Gal. 5: 22). Iar cel ce se nevoieşte a avea astfel de roade, de toate se înfrânează, şi fără socoteală nici nu va mânca, nici nu va bea, nici nu va locui împreună cu cineva ce are conştiinţă rea. Sănătos fiind, se va opri de la cele ce îngraşă, iar bolnav fiind, sau scârbit [suferind de oarece dureri], sau în primejdii fiind, sau spre stricarea măririi deşarte, le va folosi pe dânsele cu măsură, ca pe nişte doftorii, numai spre tămăduirea sufletului şi a trupului, mulţumind lui Dumnezeu.

II.

Din Pateric

Suitu-s-a odată Avva Xantia de la Schit la Terenut, şi acolo unde a găzduit, pentru osteneala pustniciei, i-au adus lui puţin vin. Şi i-a adus lui oarecine pe un îndrăcit, şi a început dracul a ocărî pe stareţ, zicând: „Către băutorul acesta de vin m-aţi adus pe mine?". Şi stareţul nu voia să-l scoată pe dânsul. Iar pentru ocară a zis: „Cred lui Dumnezeu că nu voi sfârşi paharul acesta până nu vei ieşi". Şi cum a început stareţul a bea, a strigat dracul, zicând: „Mă arzi, mă arzi!". Şi mai-nainte de a săvârşi, a ieşit prin darul lui Hristos.

348

III.

A lui Antioh Pandectul

Întru înfrânare de nevoie este să se păzească şi aceasta, adică a nu se opri [înfrâna] de vreun fel de mâncare ca de ceva greţos şi oprit; căci acest lucru este cu totul blestemat şi drăcesc. Că nu ne depărtăm de nişte bucate mai grase ca de nişte rele să nu fie! ci ca patimile cărnii cele ce înfierbântă să le tăiem prin hrana cea uscată şi proastă, şi aşa să chinuim trupul cu cuviinţă când acesta este sănătos, iar când este bolnav, să-l îngrăşăm pe dânsul cu măsură, ca întru cele de nevoie să ajute sufletului, şi nevoinţa cea bună împreună cu dânsul să se nevoiască.

IV.

A Sfântului Anastasie Sinaitul

întrebare

Dacă cineva va hotărî cu jurământ să facă binele, adică să nu guste vin pentru o vreme, sau să nu cârtească, sau altceva de acest fel să nu facă, şi dacă din trândăvie nu va putea să împlinească ceea ce s-a apucat, ce este dator să facă?

Răspuns

A hotărî cu totul una ca aceasta cu jurământ este lucru cu greşeală şi oprit; căci nu de nevoie, ci cu înaintevoirea cea de sine-şi stăpânitoare să ne îndestulăm; că nu trebuie ca prin sila jurământului să robim slobozenia socotinţei, nici de ceva din zidirile lui Dumnezeu ca de un rău să ne depărtăm, ci să folosim la toate dreapta socoteală, însă Fericiţii Părinţi, cei ce ne-au scris nouă sfinţitele rugăciuni, au făcut rugăciuni şi pentru o pricină ca aceasta: o rugăciune ce dezleagă pe om. Căci s-a zis preoţilor celor adevăraţi ai lui Dumnezeu că cele ce veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer (Matei 16:19); însă şi cei ce dezleagă şi cel ce încalcă jurământul datori sunt să se mărturisească lui Dumnezeu prihănind a sa lenevire şi împuţinare. Că dacă unui împărat stricăcios făgăduindu-se cineva, nu cutează până la moarte să se arate călcător de făgăduinţă, cu atât mai vârtos către nemuritorul şi cerescul împărat: dacă oarecare făgăduinţă cu jurământ împreună a făcut, iar apoi se leapădă de ceea ce a făgăduit, oare nu este vinovat de muncă? însă pocăinţa pe toate le poate.

V.

A Sfântului Diadoh

Pe toate poftele cele dobitoceşti, cei ce se nevoiesc, într-un chip ca acesta se cade a le urî, încât, într-un obicei ca acesta ajungând, temeinic a cugeta urâciune către dânsele. Iar înfrânarea cea spre lucruri se cade a o păzi, aşa încât să nu vină cineva cândva întru îngreţoşarea lor, căci acest lucru blestemat este şi cu totul drăcesc. Că nu ca de nişte rele să ne depărtăm de dânsele să nu fie! -, ci ca să ne smulgem pe înşine de la cele multe şi netrebnice mâncări, şi părţile cele fierbinţi ale cărnii cu măsură să le chinuim; ca pentru aceasta şi prisosinţa noastră spre iconomia celor săraci îndestulată să se facă, care este cunoaştere a dragostei celei adevărate.

VI.

Din Pateric

Ieşit-au odată Părinţii în Alexandria, chemaţi fiind de Fericitul Arhiepiscop Teofil87, ca să facă rugăciune şi să surpe idolii. Şi mâncând ei cu dânsul, le-a pus înainte carne de viţel, şi mâncau, nimic socotind (îndoindu-se). Şi luând Arhiepiscopul o bucată, a dat bătrânului celui aproape de el, zicând: „Iată, aceasta este bună!". Iar bătrânii, auzind, au zis: „Noi până acum verdeţuri mâncăm, iar dacă este carne, nu mâncăm". Şi n-a mai gustat nici unul dintr-înşii dintru dânsa.

87 Teofil I, Patriarh al Alexandriei (385-412).

349

pricina a douăzeci şi cincea

Care este deosebirea războiului curviei şi cum se cade a ne nevoi împotriva lui.

I.

A lui Paladie

Supărat-a odată pe Fericitul Evagrie Diaconul dracul curviei cu îngreuiere, precum singur ne-a povestit nouă, şi toată noaptea a stat gol într-un puţ, în vreme de iarnă, până i-a îngheţat trupul.

II.

Tot a aceluiaşi

Se povesteşte despre Fericitul Amonie, ucenicul Cuviosului Pamvo, o povestire ca aceasta: „Ridicându-se odată în trupul lui o poftă necuvioasă, nu şi-a cruţat trupul, ci fier înfocând, punea pe mădularele sale, încât era el totdeauna rănit".

III.

Tot a aceluiaşi

Asupra viteazului Filorom Episcopul, întru începutul lepădării sale de lume, i s-a pus asupră-i prea foarte războiul curviei; care, tiranisind patima, o a izgonit ca pe o aprindere nemăsurată, cu apă multă stingând-o, adică cu înfrânarea cea desăvârşită, şi cu purtarea de fier, şi cu zăvorârea şi cu depărtarea de mâncări: şi de pâine, şi de grâu, şi de toate cele ce trec prin foc; întru acestea cu răbdare petrecând optsprezece ani, cu Dumnezeiescul ajutor s-a făcut biruitor unei patimi ca aceasta.

IV.

A lui Grigorie Dialogul

Liniştindu-se odată Sfântul Benedict, a venit ispititorul în chip de pasăre neagră, care se numeşte mierlă, şi zbura împrejurul obrazului lui, având atâta obrăznicie, încât Sfântul ar fi putut-o prinde şi cu mâna. Şi cunoscând Cuviosul gândirea vrăjmaşului, întrarmându-se pe sine cu semnul de viaţă făcătoarei cruci, nevăzut l-a făcut pe vrăjmaş. Iar după puţin timp s-a ridicat în carnea sa acest fel de patimă, într-un chip în care niciodată nu i s-a făcut; că pe o femeie oarecare pe care o văzuse Sfântul odată când era tânăr, închipuind-o dracul curviei, pe aceasta înaintea ochilor acestui drept o a pus, şi atâta înfocare i-a aprins din carne, încât puţin de nu s-a clătinat de sufleteasca mâhniciune88, ca iarăşi să alerge în lume.

Dar darul lui Dumnezeu cel mântuitor l-a întărit pe dânsul atâta cât să trântească pe vrăjmaşul şi biruinţă asupra patimilor să ridice: că prin gând curat şi vitejesc îndreptându-se pe sine, căutând, a văzut pe aproape mulţime multă de urzici şi de mărăcini, şi, dezbrăcându-şi haina, gol s-a aruncat într-însele, şi în multe ceasuri s-a aflat întru dânsele tăvălindu-se, încât tot trupul cu ghimpii spinilor şi ai urzicilor zgâriindu-se, cu sânge împrejur s-a cruntat [înroşit]. Şi suferind vitejeşte nişte dureri ca acestea, războiul trupului l-a biruit. Şi, de atunci, cu darul lui Dumnezeu, în toată vremea vieţii sale n-a mai căutat să-l supere pe dânsul dracul acela al curviei, precum pe urmă a povestit acela ucenicilor săi.

V.

Din viaţa Sfântului Pavel Tebeul

În vremea împăraţilor păgâni Deciu şi Valerian, prinzându-se de necredincioşi oarecare din sfinţi şi multe munci suferind, pe lângă altele, şi aceasta a pătimit: că

88 aKr6ia(; = acedie.

350

văzându-l cei necredincioşi că este tânăr şi în floarea vârstei şi cu frumuseţea împodobit, au găsit aceasta ca materie a vicleniei lor, şi vrând nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul să-l strice, ce au făcut şi în ce fel de măiestrie ca aceasta au sporit? într-o grădină moale şi bine-înflorită aducându-l pe dânsul, unde şi aşternutul era moale, şi cu răsfăţare trupul odihnindu-l, întru acelea l-au culcat pe nevoitor cu faţa în sus, şi, lăsându-l cu mâinile legate, au lipsit pentru puţin.

Şi se sfârşea sporirea lor într-un lucru foarte spurcat şi plin de urâciune: că, după ieşirea acelora, s-a băgat o fată frumoasă la chip, iar la suflet foarte puturoasă şi neastâmpărată, care, împreună cu viteazul acela culcându-se, lucra cele mai urâte lucruri cu putinţă: îl îmbrăţişa, se împleticea cu el, cu iscodire îl săruta, îl mângâia, cu spurcată mână de ruşine se atingea, prin toate cu totul îndemnându-l către dulceaţă.

Deci ce trebuia să facă acel suflet curat? Ce trebuia, nedumerindu-se către dezlegarea unui rău ca acela? Să-i dea brânci spurcatei nu putea, dar nu s-a nedumerit [stat în cumpănă], foarte urâtor de rău fiind. Că împotriva „dragostei" punând pe dragoste, împotriva celei necuvioase pe cea Dumnezeiască, şi vrând a arăta că cel curat şi iubitor de Dumnezeu cu lesnire nu va cruţa nici mădularele, nici carnea, ca numai să-şi păzească luişi întreagă curăţenia, cu muşcare pe a sa limbă tăind-o şi în gură mestecând-o, în loc de sărutare în faţa curvei o a scuipat, cu pătimirea-patima şi cu durerea-dulceaţa a o stinge bine socotind.

VI.

Din Pateric

1. întrebat a fost un stareţ: „De unde îmi este mie că mă bântui spre curvie?". Şi a răspuns: „Dintru multa mâncare şi dormire".

2. Zis-a iarăşi: „Dacă firea va ridica poftele, întinderea nevoinţei le va stinge pe dânsele".

VII.

A lui Avva Marcu

Se cade ca tânărul aşa să-şi supună tinereţile sale cuvântului lui Dumnezeu, precum însuşi cuvântul cere, că zice: Puneţi înainte trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă, bine-plăcută lui Dumnezeu, ca slujba voastră cea cuvântătoare (Rom. 12: 1), şi aşa, toată umezeala poftei celei trupeşti prin puţina mâncare şi puţina băutură, şi privegherile cele din toată noaptea a o răci şi a o usca, ca şi el din aşezare să zică: Făcutu-m-am ca un foale la fum, îndreptările Tale nu le-am uitat (Ps. 118: 83), şi cunoscând că al lui Hristos este, acest trup împreună să-l răstignească cu patimile şi cu poftele, şi să omoare nu numai fapta curviei, ci şi mădularele cele pământeşti, precum şi necurăţia ceea ce se lucrează în trup de la duhurile cele viclene.

Cel ce aşteaptă cununa adevăratei şi neîntinatei şi desăvârşitei feciorii, nu numai până la aceasta pune să stea nevoinţa, ci, urmând apostoleştii învăţături, şi însăşi însemnarea şi mişcarea patimii se nevoieşte a o omorî.

Cel ce cu iute dragoste preacurata şi îngereasca feciorie în trupul său a se sălăşlui aşteaptă, şi nici aşa nu se adevereşte, se roagă ca însăşi pomenirea cu gândul a acestei subţiri patimi ce se suie fără mişcarea şi lucrarea trupeştii patimi să se stingă, şi de este dar cineva care s-a învrednicit de darul acesta, acesta ştie că aceasta se poate isprăvi numai prin singură puterea cea de sus şi ajutorinţa şi dăruirea Duhului.

Tot aşa cel ce aşteaptă cununa curatei şi luminatei feciorii, pentru dânsa cu dor Dumnezeiesc este străpuns, şi trupul îl răstigneşte prin nevoinţele cele pustniceşti.

Omoară mădularele cele de pe pământ cu întinderea şi cu stăruinţa înfrânării, stricând omul cel dinafară şi subţiindu-l pe acesta, şi ostenindu-l în felul pilei, ca, prin credinţă şi nevoinţă şi lucrarea darului, omul cel dinlăuntru să se înnoiască, din zi în zi sporind spre mai bine. Că dragostea crescând, cu nădejdea se măreşte, cu bucuria Duhului se veseleşte, cu pacea lui Hristos se

351

dăruieşte, de bunătate e purtată, cu facerea de bine se păzeşte, cu frica lui Dumnezeu se cuprinde, cu priceperea şi cunoştinţa se luminează, cu înţelepciunea străluceşte, cu smerita cugetare se povăţuieşte.

Cu acestea şi cu fapte bune asemenea acestora înnoindu-se mintea de Duhul, însemnarea [caracterul] icoanei acesteia cu chip Dumnezeiesc întru sine-şi o cunoaşte, şi frumuseţea cea gânditoare şi negrăită a stăpâneştii asemănări o pricepe, şi bogăţia înţelepciunii de sine-şi învăţate a legii celei înlăuntru puse o înţelege.

VIII.

A Sfântului Maxim

Greu este dracul curviei, şi foarte se pune asupra celor ce se nevoiesc împotriva patimii, şi mai vârtos în dispreţuirea hranei şi în vorbirile femeilor. Că furând mintea pe ascuns cu netezirea [moliciunea] dulceţii, sare apoi asupra celui ce prin pomenire se linişteşte, trupul înfocându-l, şi, felurite feţe înaintea minţii punând, către alcătuirea păcatului o cheamă pe dânsa, care faţă, de voieşti a nu zăbovi întru tine, ia lângă tine post şi osteneală şi priveghere, şi buna-linişte cu rugăciune aprinsă. Când dracii scot mintea din întreaga înţelepciune şi cu gândurile curviei o vor înconjura, atunci cu lacrimi să zici către Stăpânul: „Izgonindu-mă acum, m-au înconjurat, Bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat".

IX.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe Avva Paladie, zicând: „Părinte, spune-mi mie ce voieşti să fac, că trei ani am postit perechi-perechi, adică câte două zile, iar întru a treia mănânc, şi nu pot să mă izbăvesc de dracul curviei?". Răspuns-a stareţul: „Fiule, când Dumnezeu l-a trimis pe Proorocul Isaia către Israiliteni, aşa i-a zis lui: Strigă întru tărie, şi nu cruţa, şi vesteşte norodului: Păcatele lor mă caută pe Mine din zi în zi, şi să se apropie de Mine poftesc, zicând: Ce e că am postit şi Tu n-ai cunoscut? Smerit-am sufletele noastre, şi n-ai văzut? Şi le-a răspuns lor acestea: în zilele posturilor voastre vă aflaţi făcând voile voastre, şi pe cei de sub mâna voastră îi asupriţi, şi pe toţi cei din preajma voastră îi obidiţi, şi postiţi spre judecăţi şi sfade, încât auzită se face înaintea Domnului strigarea voastră. Nu pe acest post l-am ales, zice Domnul. Nici de vei încovoia ca pe un lanţ şi ca pe un belciug grumazul tău, şi sac şi cenuşă de ţi-ai aşterne, nici aşa nu se va chema post primit (Is. 58:1-5).

Deci şi tu, fiule, dacă vei posti de mâncări, şi vei grăi de rău pe cineva, sau vei osândi, sau vei pomeni de rău, sau gânduri viclene vei primi, sau vei pofti ceva din dulceţi, sau de cele oprite cu cugetul vei închipui prin poftă, cum crezi că te vei izbăvi de războiul curviei? Sau nu ştii că tot cel ce-şi împlineşte pofta sa în cuget, şi fără bucatele cele dinafară se îmbată şi se satură? Deci, de voieşti ca postul tău să fie primit la Dumnezeu, păzeşte-te mai-nainte de toate de tot graiul cel viclean, de toată clevetirea şi osândirea, şi auzire deşartă nu primi, după cea scrisă. Şi curăţeşte toată inima ta de toată întinăciunea trupului şi a duhului, şi de toată pomenirea de rău, şi de toată agoniseala urâtă, şi oboseşte trupul tău întru mulţimea metaniilor şi a privegherilor, şi a celorlalte osteneli întru cugetarea ascunsă. Şi când vei voi să dormi, nu te culca, ci şezând, aşa dormi. întru acestea şi întru unele ca acestea, ca şi cum ai fi copil cu tinereţile, învaţă-te, cu darul lui Dumnezeu, războiul curviei să-l biruieşti.

Pentru aceasta şi Părinţii au zis că nu în chilie sau în sihăstrie trebuie a şedea, ci în obşte a petrece, şi cu mai multe osteneli a se obosi. Pe lângă acestea, monahul să se îmbrace cu haine aspre şi trănţoase [zdrenţăroase], şi nu cu cele moi, şi cu toată întărirea de la proestoşi să se ţină şi să se păzească. Căci nelucrarea şi negrija, şi mâncarea de două ori în zi, şi somnul mult s-au obişnuit a ridica asupra noastră nu numai pe dracul curviei, ci şi pe cel al trândăviei89, şi pe cel al

89 Achediei.

352

slavei deşarte, şi pe cel al mândriei.

2. Zis-a Avva Antonie: „Socotesc că trupul are mişcarea firească împreună frământată [amestecată] cu dânsul, dar nu lucrează nevoind sufletul, ci numai însemnează în trup nepătimaşa mişcare. Dar mai este o mişcare întru a hrăni şi a încălzi trupul cu mâncări şi băuturi, dintru care căldura trupului deşteaptă trupul către lucrare. Pentru aceea şi poruncind Apostolul, zice: Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este curvie (Ef. 5:18); iar Domnul în Evanghelie zice: Vedeţi să nu se îngreuieze inimile voastre cu îmbuibarea şi cu beţia (Luca 21: 34). Şi este încă o mişcare oarecare, făcându-se la cei nevoitori din pândirea cea cu vicleşug şi pizma diavolilor. Drept aceea, se cuvine a şti că trei sunt mişcările poftei celei trupeşti: una adică firească; alta, din neluarea aminte la mâncări; iar a treia, de la draci. Deci se cuvine ca cel ce se nevoieşte, deosebirea acestora ştiind-o, şi nu necunoscând pricinile, potrivit către fiecare şi cuviincios să se nevoiască.

3. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ce voi face, că sunt luptat spre curvie şi spre mânie?". Şi a răspuns lui stareţul, zicând: „Zicea David: pe leu îl ciomăgeam şi pe urs îl sugrumam (împăraţi 17: 34-37), arătând cuvântul că se cuvine ca pe mânie să o tăem cu îndelunga răbdare, iar pe curvie să o tescuim [strâmtora] cu osteneli şi cu post".

4. Povestit-a Avva Foca că, mutându-se în Schit Avva Iacov, s-a luptat tare de dracul curviei, şi, aproape fiind de a se primejdui, a venit la mine şi mi-a arătat cele despre sine-şi, şi mi-a zis mie: „De mă duc mâine în cutare peşteră, te rog, pentru Domnul, să nu spui nimănui cele despre mine, ci numără patruzeci de zile, şi când se vor fi împlinit, fă dragoste şi vino la mine, aducând Sfânta Cuminecătură; şi de mă vei afla mort, îngroapă-mă, iar dacă încă sunt viu, să mă împărtăşeşti cu Sfânta Cuminecătură". Şi acestea zicând, s-a dus.

Şi împlinindu-se patruzeci de zile, luând Sfânta Cuminecătură, pâine curată şi puţintel vin, m-am dus către dânsul, şi numai cât m-am apropiat de peşteră, am mirosit multă putoare, care din gura lui se făcuse. Şi am zis întru sine-mi: „A răposat

fericitul". Şi intrând în peşteră, l-am aflat pe dânsul zăcând mai mult mort. Şi dacă m-a văzut, mişcând puţin mâna sa cea dreaptă precum putea, însemna prin chipul mâinii pentru Sfânta împărtăşanie. Iar eu am zis: „Am adus".

Şi deschizând cu sila gura lui puţin, şi sfărâmând o parte din cinstitul Trup întru de viaţă făcătorul Sânge, am turnat în gura lui. Iar el, împărtăşindu-se, s-a întărit. Apoi, udând din pâinea de obşte un miez, i-am adus lui, şi după puţin, iarăşi altul, şi, precum putea, a primit. Şi aşa prin darul lui Hristos împuternicindu-se, a ieşit după o zi, călătorind împreună cu mine, şi a venit întru chilia sa, izbăvindu-se cu darul lui Dumnezeu de pieritorul război al curviei.

5. Un frate era luptat spre curvie, şi era războiul ca un foc arzând noaptea în inima lui; iar el se nevoia ca nicidecum să se învoiască cu gândul. Iar după puţină vreme a fugit războiul, nimic punând asupra fratelui pentru răbdarea lui, şi îndată a venit lumină în inima lui.

6. Alt ucenic al unui stareţ mare aşijderea a fost luptat de dracul curviei, şi se nevoia vitejeşte; iar stareţul, văzându-l pe dânsul ostenindu-se, i-a zis lui: „Voieşti să rog pe Dumnezeu şi să se uşureze războiul de la tine?". Iar el i-a zis: „Deşi mă ostenesc, Avva, şi acest război mult mă necăjeşte, văd totuşi din osteneală rod întru mine; însă, aceasta roagă pe Dumnezeu: ca să-mi dea răbdare a suferi". Zis-a lui stareţul: „încă eşti întru sporire, şi pe mine mă covârşeşti!"

7. Zis-a un stareţ către oarecare frate ce era supărat de curvie: „Frate, dormind voieşti a te mântui? Du-te, osteneşte-te, trudeşte-te, caută şi vei afla, priveghează, şi bate, şi se va deschide ţie. Sunt în lume unii luptători care, deşi stau întru multă bătaie, se împuternicesc şi se încununează. Şi de multe ori, şi unul de doi fiind bătut, împuternicindu-se întru lovituri, pe cei ce-l bat îi biruieşte. Deci dacă aceia, pentru câştig trupesc, atât de mare răbdare arată, nu cu mult mai vârtos tu mai cu vârtute vei sta şi te vei nevoi pentru împărăţia Cerurilor, şi mai vârtos având şi pe Dumnezeu împreună ajutător"?

8. Un frate era nevoitor în Schit; şi

353

i-a vârât lui vrăjmaşul pomenire a unei femei frumoase pe care o văzuse odată în Egipt, şi îl necăjea pe dânsul foarte. Iar după iconomie, alt frate, venind din Egipt în Schit, s-a dus la dânsul şi, vorbind cu dânsul, i-a spus că femeia cutăruia a murit; iar aceea era cea de care era luptat fratele. Şi cum a auzit, luând haina sa, s-a dus acolo şi a întrebat despre femeie, şi, înştiinţându-se, a destupat noaptea mormântul ei şi a şters puroile [putrejunea trupului] ei în haina sa şi s-a întors în chilia sa, aducând haina sa, plină fiind de puroile trupului cel mort, care multă putoare slobozea. Şi când îl supăra pe dânsul gândul curviei, punea haina înaintea sa şi zicea gândului: „Iată pofta pe care o cauţi, ia-o pe ea, satură-te!". Şi aşa se chinuia pe sine-şi cu acea nesuferită putoare, până când desăvârşit s-a stins războiul de la dânsul.

9. Venit-a odată oarecine în Schit vrând a se face monah, având şi pe fiul său cu sine tocmai atunci înţărcat, şi au petrecut amândoi în chilie vreme din destul. Iar copilul, crescând şi făcându-se voinic, a început a fi cumplit supărat de războiul cărnii. Şi neputând a sta împotrivă, a zis către tatăl său: „Mă duc în lume, că nu pot să sufăr războiul". Iar tatăl lui stăruia rugându-l pe dânsul să nu facă aceasta. Zis-a tânărul: „Avva, nu pot, lasă-mă să mă duc". Zis-a lui tatăl său: „Ascultă-mă, fiule, de această dată, şi ia-ţi patruzeci de perechi [legături] de pâine, şi smicele pentru patruzeci de zile, şi du-te în pustia cea mai dinăuntru, şi petrece acolo patruzeci de zile, şi aşa facă-se voia Domnului". Iar el a ascultat de tatăl său. Şi, sculându-se, a intrat în pustie şi a petrecut ostenindu-se acolo, împletind smicele uscate şi mâncând pâine uscată.

Şi făcând aşa, şi liniştindu-se douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi, a văzut pe lucrarea sa un fel de arătare stând lângă el, şi slobozea o putoare atât de mare, încât tânărul abia o putea suferi, pentru aceasta şi degrab o izgonea pe dânsa. Iar ea, aşa gonită fiind, a zis către dânsul: „Eu în inimile oamenilor, dulce mă arăt, şi tu acum mă izgoneşti? Dar să ştii că, pentru ascultarea ta şi osteneala ta, Dumnezeu nu m-a lăsat să te amăgesc, şi ţi-a arătat ţie putoarea mea. Iar el, sculându-se şi mulţumind lui Dumnezeu, a venit la tatăl său şi i-a zis lui: „Nu mai voiesc să mă duc în lume, că am văzut lucrarea curviei şi putoarea ei". Şi era şi tatăl lui încredinţat pentru dânsul. Şi a zis tânărul: „De ai fi petrecut patruzeci de zile şi ai fi păzit porunca, ai fi văzut mare vedenie".

10. Alt stareţ de asemenea a venit în Schit, aducând pe fiul său, încă sugând, şi neştiind ce este femeia. Şi dacă a crescut şi s-a făcut bărbat voinic, dracii îi arătau în somn chipurile femeilor, iar el spunea tatălui său cele ce vedea. Şi auzind bătrânul, s-a minunat de vicleşugul vrăjmaşului. Odată, suindu-se în Egipt, fiind şi tânărul împreună cu dânsul, s-au întâlnit cu femei. Zis-a tânărul către tatăl său: „Avva, aceştia sunt cei ce vin noaptea la mine în Schit". Răspuns-a bătrânul: „Fiule, aceştia sunt călugării satelor, şi aceştia au alt port, iar cei din pustie altul". Şi îndată s-au întors în chilia lor.

11. Un frate a zis către un stareţ: „Ce să fac, că mă ucide gândul cel întinat?". Şi a răspuns lui bătrânul: „Când mama voieşte a înţărca copilul ei, pune ceapă câinească la ţâţa ei, iar pruncul vine după obicei să sugă şi, gustând din ceapa câinească, fuge din pricina amărăciunii ei". Deci pune şi tu ceapă câinească". Întrebat-a fratele: „Ce este cuvântul, părinte?". Şi a răspuns bătrânul: „În loc de ceapă câinească, pune întru sine-ţi pomenirea morţii şi a muncilor veacului ce va să fie".

12. Tot acel frate a întrebat pe alt stareţ pentru un alt gând, şi i-a zis lui bătrânul: „Eu n-am fost niciodată luptat întru acest fel de lucru". Şi a auzit fratele şi s-a smintit. Şi sculându-se, a ieşit, nici ziua bună luându-şi. Şi s-a dus către alt stareţ, şi i-a vestit lui, zicând: „Iată ce mi-a zis mie cutare stareţ, şi m-a smintit, că peste fire a grăit". Zis-a bătrânul: „Nu simplu ţi-a zis ţie aceasta omul lui Dumnezeu; pentru aceea, întoarce-te curând de te pocăieşte lui". Iar fratele, întorcându-se de îndată la stareţ, a făcut metanie, zicând: „Iartă-mă, Avva, că nebuneşte am făcut ceea ce am făcut: ieşind neluându-mi ziua bună, dar te rog, tâlcuieşte-mi mie cum niciodată n-ai fost luptat de curvie?". Zisu-i-a lui stareţul: „De când m-am făcut

354

monah, nu m-am săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn, ci grija acestora foarte supărându-mă, nu m-a lăsat să simt războiul de care ai zis". Şi folosindu-se fratele, s-a dus în chilia sa.

13. Un frate era cumplit bântuit de dracul curviei; patru diavoli în chip de femei prefăcându-se au stătut în preajma lui, şi au petrecut patruzeci de zile luptându-se cu dânsul spre a-l trage spre spurcata amestecare. Iar acela, vitejeşte nevoindu-se şi nebiruindu-se, Dumnezeu văzând răbdarea lui, a depărtat de la dânsul războiul şi i-a dăruit lui a nu se mai supăra de înfocarea cărnii.

14. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Avva, mă necăjeşte pântecele şi nu-l pot opri cu totul, şi de aceea zburdă trupul meu". Zisu-i-a lui stareţul: „De nu vei pune pe dânsul frică şi post, nu umbli drept în calea lui Dumnezeu". Şi i-a zis lui o pildă ca aceasta: „Un om oarecare a călătorit şezând pe asin, iar asinul îl purta abătându-se încoace şi-ncolo de drum, iar el, luând toiagul pe care-l avea, îl bătea pe dânsul. Şi a zis asinul: «Nu mă bate, că de acum voi merge drept». Şi dacă au mers puţin, s-a pogorât de pe asin, punând toiagul pe desagi deasupra asinului, iar asinul nu vedea că toiagul este deasupra lui. Şi cum a văzut pe domnul său neducând toiag, şi nebăgând de seamă de dânsul, a început a se abate şi a se trage ici şi colo în semănături. Şi alergându-l domnul lui, a luat toiagul şi n-a contenit bătându-l pe dânsul până ce a mers drept. Aşa şi la trup, când zburdă şi se abate de a face calea lui Dumnezeu, bate-l pe dânsul cu postul şi va umbla drept; şi să stea acesta (adică postul) deasupra lui împreună cu frica lui Dumnezeu de-a pururea".

355

pricina a douăzeci şi şasea

Că nu este cu putinţă a se izbăvi cineva desăvârşit de războiul curviei fără decât numai prin ajutorul lui Dumnezeu, ajutor care urmează neîndoios nevoitorilor, şi care este desăvârşita curăţie.

I.

A lui Paladie

Fericitul Moisi Arapul [Etiopianul], care mai-nainte fusese povăţuitor al unei mari cete de tâlhari, iar mai pe urmă, botezându-se, s-a făcut monah preaiscusit şi preot, şi s-a numărat împreună cu Părinţii cei mari, acesta, la începutul lepădării sale de lume, a fost luptat de dracul curviei până întru atâta, încât puţin a lipsit ca să nu cadă din punerea [treapta] sa. Şi se lupta împotriva vrăjmaşului prin mare post şi linişte. Şi încuindu-se pe sine în chilie, cu sfătuirea Marelui Isidor al Schitului, în multă vreme neieşit a fost, nimic altceva nemâncând, fără numai o litră de pâine, şi făcea cincizeci de rugăciuni pe zi. Apoi şi prin priveghere întinsă împotrivă se nevoia, nedormind toată noaptea vreme de şase ani, şi, topindu-şi trupul desăvârşit, a rămas încă înfocându-se şi având felurite vedenii de noapte. Apoi sub altă aspră petrecere s-a pus pe sine-şi: că, ieşind nopţile, se ducea pe la chiliile Părinţilor celor bătrâni, la cei ce nu puteau aduce apă, şi, neştiind ei, lua vasele şi le umplea cu apă, că la unii dintr-înşii apa era la cinci mile90 depărtare.

Şi plecându-se el într-o noapte în puţ ca să umple vasul unui monah, l-a lovit diavolul peste şale cu o beldie şi l-a lăsat în loc zăcând mort, că nu suferea, pizmăreţul, răbdarea nevoitorului. Iar a doua zi, venind oarecine din monahi şi văzându-l pe dânsul zăcând şi trăgând să moară, întorcându-se, a vestit Marelui Isidor.

Şi venind acela cu oarecari şi luându-l pe dânsul, l-au dus la biserică, şi atât de mult a bolit, încât într-un an a venit în

90 lit. 5 semne sau hotare (...).

putere. Şi atunci i-a zis lui Isidor, Marele lui Hristos preot: „Conteneşte de aici înainte să mai baţi război cu dracii, frate Moisi, şi nu intra aşa asupra lor, căci în sihăstrie sunt şi măsuri ale luptei celei către draci". Iar diamantul91 lui Hristos, Moisi, i-a zis lui: „Nu voi conteni să mă lupt cu dânşii până nu va conteni nălucirea viselor". Atunci i-a zis lui Marele Isidor: „Acum, întru numele lui Iisus Hristos, au contenit visurile tale cele necuvioase; deci apropie-te cu îndrăzneală de Dumnezeieştile Taine şi cuminecă-te; ca să nu te trufeşti cum că cu a ta nevoinţă ai biruit această patimă, că pentru aceasta te-ai tiranisit cumplit din parte-i, spre folos ţie, ca să nu te surpi prin îngâmfare".

Acestea auzind, s-a întors în chilia sa, de aici înainte luând aminte cu linişte şi cu măsură întru nevoinţă, şi aşa de neastâmpărata patimă s-a izbăvit.

A aceluiaşi

Un oarecare Pahon după nume, ajungând ca la şaptezeci de ani, şedea în Schit. Şi mi s-a întâmplat (zice scriitorul) să mă supăr de dracul neastâmpărării, fiind cuprins şi supărat de gânduri întru nălucirile cele de noapte. Şi neîngăduind eu a spune cuiva lucrul, fiind gonit de patimă, am ieşit din pustie. Şi ducându-mă pe ascuns întru pustia cea adâncă, m-am întâlnit după cincisprezece zile cu sfinţii bărbaţi cei de la Schit, între care era şi Pahon.

Şi aflându-l pe dânsul mai curat şi mai nevoitor, am îndrăznit să-i zic lui cele ale minţii mele, şi mi-a zis mie Sfântul aşa: „Să nu te uimească lucrul, că nu pătimeşti aceasta din lenevire că te mărturiseşte lucrul şi lipsa celor trebuincioase şi depărtarea

91 a6a]iaş = fig. nebiruitul.

356

de vorbirea femeilor -, ci mai vârtos de la potrivnicul ţi se întâmplă ţie aceasta, din pricina râvnei tale întru fapta bună. Că întreit este războiul cel curvesc: uneori, de bine bucurându-se, trupul se pune [aţâţă] asupra noastră, iar alteori, patimile se ridică asupra noastră prin gânduri, şi mai este când şi dracul se ridică tiraniseşte asupra noastră. Iar eu, mult pândind, am aflat aceasta; şi iată, precum vezi, bătrân sunt, şi am patruzeci de ani de când stau în chilia aceasta îngrijindu-mă de mântuirea mea, şi chiar ajungând întru această vârstă, până acum sunt bântuit".

Şi s-a jurat, zicând: „După ce am trecut de al cincizecilea an, în doisprezece ani acest demon n-a încetat nici noapte, nici zi a se năpusti asupra mea. Şi gândind eu că Dumnezeu S-a depărtat de mine, şi pentru aceasta sunt tiranisit, am ales cu nesocoteală mai vârtos a muri decât să mă urâţesc din pricina patimii. Şi ieşind din chilie, înconjuram pustia; şi aflând o peşteră a unei hiene, m-am pus jos gol ca să mă mănânce fiarele. Şi făcându-se seară adâncă, au ieşit fiarele, cea bărbătească şi cea femeiască, şi m-au mirosit de la picioare până la cap, şi, lingându-mă, s-au depărtat.

Şi zăcând eu acolo până dimineaţa, părându-mi-se că voi fi totuşi mâncat, am socotit că negreşit m-a cruţat Dumnezeu, şi, sculându-mă, m-am întors în chilie. Şi stăruind demonul puţine zile, iarăşi s-a năpustit asupra mea, mai tare decât înainte, încât era să şi hulesc. Că prefăcându-se într-o fetişcană arăpoaică [etiopiancă] pe care o văzusem în tinereţile mele adunând spice la seceră -, a şezut pe genunchii mei şi atâta de tare m-a zădărât, încât mi se părea că m-am împreunat cu dânsa. Şi tulburându-mă eu, i-am dat o palmă, şi aşa s-a făcut nevăzută; şi credeţi-mă ce grăiesc, că putoarea mâinii mele n-am putut-o suferi doi ani de zile.

împuţinându-mă la suflet, şi întru aceasta mai mult urându-mi-se de mine însumi, cu totul am ieşit rătăcind întru adânca pustie, şi, aflând o aspidă mică, luând-o, o am apropiat de mădularele mele cele născătoare, ca măcar aşa, muşcat fiind de dânsa, să mor. Şi frecând capul fiarei de mădulare, ca de cele ce-mi sunt pricină de ispită, nici aşa n-am fost muşcat, cu pronia darului fiind cruţat. După acestea, am auzit venind glas în cugetul meu: «Du-te, Pahon, de te nevoieşte, că pentru aceasta te-am lăsat a te tiranisi atât de mult: ca nu cumva să cugeţi înalt, ca şi cum cu o putere aşa mare să crezi că l-ai biruit pe demon, ci, cunoscând neputinţa ta, niciodată să nu te încrezi în vieţuirea ta, ci de-a pururea să alergi la ajutorul lui Dumnezeu».

încredinţându-mă astfel, m-am întors în chilie, şezând de aici înainte cu îndrăzneală, fără să mă mai grijesc de războiul cel pentru îndrăcirea de femei, rămânând cu pace din lupta aceea în zilele ce au urmat. Iar diavolul, cunoscând dispreţuirea mea cea spre dânsul, de aici ruşinându-se, n-a mai putut să se apropie de mine".

Cu aceste cuvinte şi lupte către satana întărindu-mă Sfântul Pahon, şi mai vârtos către osteneli ungându-mă, şi învăţându-mă a suferi cu lesnire acest război, m-a slobozit, întru toate spre îmbărbătare îndemnându-mă.

A aceluiaşi

Fost-a oarecine foarte iubitor de feciorie, pe nume Ilie, sihastru preabun, grijă făcând de partea cea mai slabă [femeiască]. Că sunt unele suflete ca acestea, pe care le mărturiseşte scopul lor, că pentru fapta bună fac aceasta. Milostivindu-se acesta spre ceata pustniciţilor, în cetatea Africii92, unde avea ceva cheltuieli, a zidit mănăstire mare, şi a adunat în mănăstire toate femeile cele risipite ce nu aveau loc de refugiu, purtând apoi grijă de ele, făcându-le lor toată odihna şi câte cere lor viaţa sihăstrească. Iar acelea, din felurite vieţuiri şi osebite obiceiuri fiind adunate, dese sfezi făceau unele cu altele. Iar el, doi ani petrecând cu dânsele, trebuia să le asculte şi să le împace.

Fiind apoi bântuit de potrivnicul spre îndulcire şi depărtându-se de

92 ÂtpiKŢ.

357

mănăstire, rătăcea flămând prin pustie, două zile rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: „Doamne, sau mă omoară ca să nu le văd pe dânsele necăjindu-se -sau ia de la mine patima mea, ca să port grijă de ele după cuviinţă". Şi erau acelea trei sute la număr. Şi făcându-se seară, a adormit în pustie, şi, precum chiar el a povestit, au venit la dânsul trei îngeri şi i-au zis lui: „De te vom izbăvi de patima aceasta, merge-vei oare să grijeşti de dânsele?". Şi el s-a făgăduit la aceasta.

Atunci, unul ţinând picioarele lui, iar altul mâinile lui, iar al treilea luând un brici, i-au tăiat lui boaşele, dar nu aievea, ci după uimire şi nălucire93. Şi precum i s-a părut că a fost tăiat, aşa a fost şi vindecat. Apoi l-au întrebat pe dânsul: „Ai simţit vreun folos?". Zis-a acela: „Foarte m-am folosit uşurându-mă astfel, şi sunt încredinţat că m-am izbăvit şi de durere şi de patimă". Iar ei i-au zis lui: „Du-te în sihăstria ta". Iar s-a întors după cinci zile. Şi aflând toată mănăstirea plângând pentru dânsul, a intrat înlăuntru, şi de atunci a petrecut în chilie aproape de mănăstire, de care aproape fiind, adeseori le putea îndrepta pe dânsele, trăind încă patruzeci de ani, adeverindu-se Părinţilor şi zicând: „Nu s-a suit în mintea mea poftă de patimă femeiască". Şi aşa s-a sfârşit din viaţă într-o dăruire94 ca aceasta a petrecerii.

II.

A lui Avva Casian

1. De este la noi sârguinţă după Apostoli (cf. I Tim. 2: 5; Iac. 1:12), după lege a pătimi şi a ne încununa biruind pe necuratul duh al curviei, să nu ne bizuim pe puterea şi nevoinţa noastră, ci pe ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Că nu va conteni omul să se războiască de duhul acesta până nu va crede cu adevărat că nu cu sârguinţă, nici cu osteneala sa, ci cu acoperământul lui

93 Oik ev âA.r0€La Kax eiccnraoii? 6e Kai. Oaviaoiav = nu în adevăr, ci prin extaz şi închipuire.

94 Harismă.

Dumnezeu şi ajutorul Lui se va izbăvi de această boală, şi va fi ridicat la înălţimea curăţiei.

Căci lucrul, fiind peste fire, de aceea, cel ce a călcat pe zădărârile cărnii şi pe dulceţile acesteia se face oarecum afară de trup. Pentru aceasta este cu neputinţă ca omul, aşa-zicând, să zboare cu aripile sale către o cunună a sfinţeniei aşa de înaltă şi cerească şi următor îngerilor să se facă, dacă nu l-ar ridica spre aceasta de la pământ şi din tină darul lui Dumnezeu. Că prin nici o altă bunătate nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trup cu duhovniceştii şi gânditorii îngeri precum prin cea a întregii-înţelepciuni. Că printr-aceasta, pe pământ fiind şi petrecând, au, după Apostoli, petrecerea în ceruri.

Iar mărturia după care desăvârşit am câştigat noi această faptă bună este atunci când sufletul nu va alerga în somnuri la nici un chip al urâtei năluciri. Că deşi o mişcare ca aceasta nu se socoteşte păcat, este totuşi însemnare [înştiinţare] cum că sufletul boleşte şi că încă nu s-a izbăvit de patimă, iar pentru aceasta datori suntem a crede că urâtele năluciri cele ce ni se întâmplă nouă în somnuri sunt dovadă a lenevirii de care am fost cuprinşi mai-nainte şi a neputinţei celei dintru noi, căci boala cea ascunsă întru ascunzătorile sufletului o face arătată scurgerea ceea ce ni se întâmplă nouă întru odihna somnului. Că cei ce au ajuns pe vârful sfinţeniei nici în somn nu sunt bântuiţi de năluciri, nici, deşteptaţi fiind, nicidecum nu simt mişcarea.

2. Cu un astfel de bărbat din cei de mai sus am vorbit în Schit, care, mai presus de ceilalţi Părinţi, era împodobit cu o mai strălucită cunună a curăţiei; iar curăţenia sufletului strălucea întru însăşi închipuirea feţei95, care, din Dumnezeiescul dar covârşind hotarele firii, şi de fireasca mişcare s-a lepădat. Precum m-am înştiinţat şi de la cei ce ştiau cu de-amănuntul cele despre dânsul, acesta, cu postul, cu privegherea, cu lacrimile, în multă vreme pe Dumnezeu rugând

95 ttc, 6ieo); xapaKţripi = întru înfăţişarea caracterului sau trăsăturilor.

358

să-i dăruiască lui darul întregii-înţelepciuni îngereşti, a luat cererea de la Stăpânul şi bunul Dumnezeu. Şi a văzut în vremea nopţii pe înger deschizând oarecum pântecele lui şi o bucată de carne înfocată din cele ale lui smulgând, iarăşi cele din pântece le-a alcătuit la loc şi i-a zis lui: „Iată, am luat de la tine înfierbântările poftelor trupeşti, şi să ştii că de astăzi ţi s-a dat ţie curăţia de la Dumnezeu, pe care cu credinţă şi cu răbdare o ai cerut".

III.

A lui Avva Isaia

De vei fi întru nevoinţă, să nu îndrăznească inima ta întru dânsa ca să cârteşti cumva, căci aceasta e cea care te păzeşte, ci să zici gândului tău: „Prin reaua pătimire a trupului, Dumnezeu ascultă şi ticăloşia mea".

IV.

Din Pateric

1. Un frate nevoitor, supărat fiind de curvie, a întrebat pe Avva Agathon, zicând: „Ce să fac?". Şi i-a răspuns lui bătrânul: „Du-te şi aruncă înaintea lui Dumnezeu puterea ta, şi vei avea odihnă".

2. Se povestea despre Amma Sarra că a petrecut treisprezece ani luptată fiind de dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul, ci mai vârtos zicea: „Dumnezeule, dă-mi putere!". într-o zi, fiind cumplit supărată de dânsul, s-a suit în căscioara ei ca să se roage, şi s-a arătat ei trupeşte duhul curviei, şi i-a zis ei: „Sarro, tu eşti cea care m-ai biruit?". Răspuns-a aceea: „Nu eu te-am biruit, ci Stăpânul meu Hristos".

3. Un oarecare bărbat, lepădându-se de lume, a venit în Schit şi s-a făcut monah. Şi era nevoitor; şi s-a întâmplat lui prin pizma vicleanului să fie luptat de femeie, şi, zăbovind războiul, a vestit aceasta Părinţilor; iar ei, văzând că este luptător, îi puneau lui vieţuiri96, iar el, cu osârdie primindu-le, le făcea, de care vieţuiri trupul lui slăbise atâta de mult, încât nici nu se mai putea scula. Iar din iconomia lui Dumnezeu a venit în Schit un oarecare părinte străin, şi, ducându-se către alţi stareţi, a venit şi către chilia lui, pe care, văzând-o deschisă, tare s-a minunat că nimeni n-a ieşit de acolo întru întâmpinarea lui. Şi a zis întru sine-şi: „Nu cumva cel ce locuieşte într-însa este bolnav?"

Şi apropiindu-se, a ciocănit, şi dacă vedea că nu ieşea nimeni, a intrat şi l-a aflat pe dânsul zăcând bolnav. Şi i-a zis lui: „Ce ai, părinte?". Şi i-a povestit lui cele despre dânsul: cum luptat fiind de femeie, a vestit Părinţilor, care au pus asupra lui felurite vieţuiri, „pe care şi făcându-le eu", zice, „trupul adică s-a îmbolnăvit, iar războiul creşte". Iar stareţul, auzind, a zis: „Părinţii, ca nişte puternici ce sunt, au pus ţie vieţuiri, însă, de asculţi de smerenia mea, lasă de aici înainte vieţuirile, de vreme ce n-ai aflat folos dintrînsele, ci împărtăşeşte-te de puţină hrană, la vremea ei. Şi făcând puţina ta pravilă, aruncă spre Domnul grija ta şi neputerea ta; că nu vei putea să biruieşti războiul prin ostenelile tale. Şi să ştii că trupul nostru este ca o haină: de-l vei griji pe dânsul, va fi păzit, iar de nu-l vei griji, putrezeşte". Iar el a făcut aşa, şi, peste puţine zile, s-a depărtat războiul de la dânsul.

4. Era un sihastru feciorelnic ce nu ştia deloc de femeie şi nici ce este curvia. Şi zicea el: „Mădularul acesta îl are omul spre a vărsa apa la fel cum este la ibric ţâţişoara spre deşertarea apei celei dintr-însul". Şi căutând cu ochii lui, a văzut împrejur pe draci ca pe nişte arapi [etiopieni], mişcându-i lui patima. Şi astfel se înfoca şi poftea, că nu ştia, neavând iscusinţă, de ce lucru se făcea îndrăgitor.

într-o zi, i-a arătat lui diavolul bărbat cu femeie, urâciunea lucrând-o. Dar văzând Dumnezeu covârşirea răutăţii diavolului, a acoperit pe fratele, povăţuindu-l să meargă la un stareţ mare, care, învăţându-l pe

96 Trad. lit. Altfel spus: îl sfătuiau a se nevoi şi prin alte feluri de vieţuire (mai grele).

359

dânsul cum se cuvine să se nevoiască împotriva dracilor, l-a slobozit. Şi întorcându-se fratele, s-a nevoit rugându-se lui Dumnezeu, şi i-a dat lui Dumnezeu să sporească atât de mult, încât s-a învrednicit de mare dar: că i se adeverea lui pentru fiecare suflet al fraţilor care mureau ori de se afla bine, ori rău, şi unde va să meargă.

5. Un frate, locuind în pustie, a fost supărat de curvie, şi, ducându-se undeva, a aflat o vizuină a unei hiene, şi, intrând într-însa, a petrecut flămând şase zile. Apoi, venind hiena, şi văzând-o pe dânsa, temându-se a zis: „Doamne, de ştii că voi ajunge ca să spurc trupul meu, dă-i acesteia stăpânire asupra mea, iar de nu, mântuieşte-mă de dânsa". Şi îndată a auzit glas zicând: „Scopiţi-l97 pe dânsul şi sloboziţi-l". Şi numaidecât s-a depărtat războiul de la dânsul.

97 ” Lit.: Faceţi-l eunuc. Se referea, probabil,ca şi mainainte în povestirea lui Paladie despre Cuviosul Ilie, la îngeri.

360

PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞAPTEA

Care este cinstea curăţiei, şi care este necinstea curviei, şi sfârşiturile98 fiecăreia şi răsplătirile, fie în veacul de acum, fie în cel viitor.

98 Scopurile.

i.

A Sfântului Efrem

Frate, voieşti să înveţi cât de cumplită şi pierzătoare este curvia? Socoteşte pe cei care n-au putut să omoare mişcările şerpilor în pustie (cf. Num. 21), că pe aceştia i-a pus la pământ curvia în Madiam, şi pentru dânsa nu s-au lepădat a mânca şi jertfa idolească. Drept aceea, au căzut din norod într-o zi douăzeci şi trei de mii (cf. Num. 25:1-9).

II.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce să fac, Avva, că sunt luptat cumplit de curvie?". Iar stareţul i-a zis lui: „Pentru acest gând, păzeşte-te de deznădăjduire pe cât ţi-e puterea; căci dintru acest gând se face deznădăjduirea de mântuire a celui biruit. Că precum corabia se luptă cu valurile, cu furtuna şi cu marea, dacă va lepăda cârma, aproape este de primejdie, însă încă poate să înoate. Aşijderea dacă se va frânge catargul sau dacă altceva din cele trebuincioase spre a înota va pierde, cei ce sunt într-însa se vor afla încă întru nădejdi bune, mântuindu-se corabia (corabia rămânând întreagă).

Aşa şi monahul, de se va lenevi şi va cădea întru alte patimi, trage nădejde că le va birui prin pocăinţă, iar dacă va cădea vreodată în patima curviei, ca celui ce i s-a stricat corabia, va veni întru deznădăjduire, ducându-i-se corabia întru adânc.

2. Zis-a un stareţ: „Puţin pelin netrebniceşte un borcan cu miere, la fel un păcat trupesc izgoneşte din împărăţia Cerurilor, şi în Gheena focului trimite. Fugi, o, smeritule monah, de păcatul trupesc ca de foc, ca nu cumva să te mistuieşti de dânsul".

III.

A Sfântului Efrem

Precum tămâia înmiresmează simţirea, aşa Se veseleşte şi Duhul Sfânt spre curăţenie, şi locuieşte în om. Şi precum porcul se veseleşte întru tăvălirea noroiului, aşa şi dracii se veselesc întru putoarea curviei. Lumină mare şi bucurie şi pace şi răbdare locuiesc întru curăţenie. Iar scârbă şi trândăvie şi somn fără saţiu şi întuneric pâclos sunt înjugate cu curvia. Iubeşte, monahule, curăţia întru dragostea lui Hristos; că aşa este potrivit vieţuirii tale, precum e potrivită tesla meşterului de lemn.

Frate, nu fără frică poartă grijă de trup atunci când îl împodobeşti, ci ascultă ce grăieşte Apostolul: Fugi de poftele cele tinereşti (II Tim. 6: 22). Nu ştii cu ce fel de vrăjmaş te lupţi? Nu ştii că este cumplit lucru a te face cursă altui suflet? Şi aceasta cunoaşte-o: că dacă omul cel dinafară ar fi împodobit cu chip frumos, iar sufletul dinlăuntru murdar, frumuseţea acestuia nu va zăbovi a se strica.

Iar de vei câştiga frumuseţea sufletului, şi împreună se va glăsui99 din frumuseţea lui şi omul cel dinafară, cu această frumuseţe vei petrece.

99 Armoniza.

361

Pricina a douăzeci şi opta

Că vrednic de pedeapsă este a primi gânduri urâte şi a nu le alunga de îndată, aşijderea şi privirea cu iscodire şi grăirea şi auzirea de gânduri urâte, tot aşa, iarăşi, învoirea împreună cu fapta, şi că prin multe şi felurite meşteşuguri năvăleşte duhul curviei, pentru aceasta se cuvine de-a pururea a lua aminte.

I.

Din viaţa Sfântului Eftimie

Era un frate în Lavra Sfântului Eftimie, roman de neam, cu numele Emilian, care ducea o viaţă bună, şi întreaga înţelepciune foarte tare a urmat-o dintru înseşi tinereţile sale. Acestuia, trecând odată noaptea spre Duminică, i-a pornit vrăjmaşul din trup un război cumplit, împotriva căruia a se ţine până în sfârşit obosind, se da, iată, şi sub gânduri se pleca. Aşa aflându-se, şi de patimă înconjurându-se, s-a întâlnit cu Sfântul, venind el la pravilă în vremea Utreniei, şi cu oarecare putoare pe acela izbindu-l, i-a arătat Marelui acestuia cumplita lui patimă.

Şi mirosind-o pe dânsa Dumnezeiescul Eftimie, şi cunoscând pândirea cea vicleană, a cercetat pe vicleanul drac ce-i făcea supărare, şi îndată fratele s-a aruncat jos cu faţa în sus, zgâriindu-se şi scuturându-se şi spume scuipând, şi mulţi monahi s-au adunat la dânsul.

Şi a poruncit Marele Eftimie să se aducă lumânare, căci şi locul era întunecos şi neluminos, şi a zis către dânşii: „Vedeţi, o, Părinţi şi fraţi, pe fratele cum, dintru fapta bună trăind din copilărie şi către întreaga înţelepciune sârguindu-se, acum, pentru că s-a dat puţin patimilor celor trupeşti, ne stă înainte ca o privelişte vrednică de tânguiri?

Pentru aceea dar este de trebuinţă ca fiecare mintea sa să şi-o păzească, ca nu cumva prin vreo nălucire să ni se întâmple nouă a ne fura vrăjmaşul şi în prăpastie să ne pogoare. Că de se va face întru noi măcar şi un gând necuvios, zădărând pofta cea urâtă, iar noi nu ne vom sârgui îndată încă de la început a bate război cu dânsul, ci prieteneşte îl vom primi pe dânsul în cuget, nu vom fi slobozi de răutate, dar chiar şi neapropiindu-ne de trupuri, ca cei ce am curvit în cuget, tot vom fi judecaţi".

Şi le-a povestit lor şi un lucru ca acesta, „pe care mie", zice, „mi l-a povestit odată unul din stareţii egipteni".

„Era oarecine într-o cetate, fiind socotit de toţi cu viaţă minunată, şi, ca şi cum cu multă apropiere către Dumnezeu ar fi fost bogat, cu adevărurile însă adeseori îl mânia cu mişcarea cea ascunsă a patimii din învoirea cea către gândurile cele rele, întru care, deşi nu cu lucrul, cu cugetul cu lesnire este cu putinţă a greşi.

Şi în grea boală unul ca acesta odată căzând, la cele de pe urmă răsuflări era, şi acum către moarte privea. Iar cetatea era cuprinsă de tânguire, şi toată vârsta se tânguia, şi toţi se rugau de ar fi cu putinţă ca mai bine să moară ei înaintea bărbatului, socotind că mai bine ar pătimi ei aceasta decât să vadă ducerea unui bărbat atât de lăudat de toată limba.

Iar oarecine din cei văzători, la acea cetate ajungând, şi văzându-l pe acela greu plâns de tot norodul, a auzit apoi şi mulţimea ce cu suspinări îl plângea pe acela şi strigând aşa: „O, sfântul, o, părintele, o, mântuitorul nostru, cu a cărui solire către Dumnezeu toţi sunt mântuiţi; ce fel de nădejde de mântuire ne va fi nouă de aici înainte? Ce întărire după acesta?"

Acestea văzând şi auzind acel văzător bărbat, se ducea cu sârguinţă către dânsul, silindu-se a se învrednici de vreo rugăciune şi blagoslovenie. Şi apropiindu-se, a văzut pe cei mai luminaţi100 dintre cetăţeni, a văzut

100 însemnaţi.

362

şi clerul preoţilor, încă şi pe însuşi episcopul, făclii în mâini având, şi pompa [însoţitorii] trupului aşteptând-o. împingând apoi în lături mulţimea şi îndreptându-se către cel ce zăcea, l-a aflat pe dânsul încă suflând puţin. Şi a văzut oarecare vedenie cu ochii cei ascunşi, pe care a o vedea este înfricoşător, şi a o auzi, vrednic de lacrimi.

Că i se părea lui că oarecine pogora o ostie [furcă] de foc în inima aceluia, şi sufletul, vai, cu silă şi amar de acolo îl smulgea; apoi a auzit şi un glas de sus ce zicea: «în ce chip nu M-a odihnit sufletul acesta în nici o zi, într-acelaşi chip nici tu să nu conteneşti zgâriindu-l pe dânsul, cumplit trăgându-l şi chinuindu-l»".

Acestea le-a povestit Sfântul Eftimie celor ce erau de faţă, şi de aici înainte sfătuirea lui urmând-o, s-au făcut pe eişi luători aminte, şi de-a pururea gata spre ieşirea sufletului îngrijindu-i, zicea: „Acest Emilian să vă fie vouă pildă, pe care, şi pentru aceasta, negreşit Dumnezeu l-a trecut cu vederea, aşa urât şi ticăloşeşte lăsându-l să se chinuie, ca ochii voştri ai tuturor, de amarul drac al iubirii de dulceaţă să fie feriţi şi voi mai buni să vă faceţi, şi din chinuirea cea dintru el voi să câştigaţi. Dar să ne rugăm, zice, lui Dumnezeu, de o bântuială ca aceasta să slăbească pe acest bărbat".

Şi îndată s-a rugat pentru fratele, iar locul numaidecât de putoare s-a umplut, ca şi cum ar fi ars nişte pucioase, şi glas a urmat putorii, zicând: „Eu sunt duhul curviei". Şi de atunci înainte înţelepţindu-se fratele şi trezvindu-se, s-a sculat, vas de alegere şi el, după Apostolul, făcându-se (cf. II Tim. 2: 21).

încă şi încheind Marele, învăţând pe fraţi acestea, a zis că acei din fraţi care se luptă cu gândurile fără de cale să se păzească de voi de-a pururea, şi de îndemnare să se îndulcească totdeauna, şi de învăţătură şi de sfătuire să nu se întâmple câtuşi de puţin să se poticnească, căci cădere cumplită se vor face diavolului.

II.

Din viaţa Sfântului Sava

Fericitul Sava, mergând odată la Iordan, ducând împreună cu sine şi pe oarecare dintre ucenici, tânăr cu vârsta, s-au întâlnit cu dânşii o mulţime de mireni, între care era şi o tânără frumoasă la chip, cursă nu lesne de trecut privirilor celor nepăzite. Iar după ce a trecut aceea, Sava, ispitind pe ucenic, i-a zis: „Ţie cum ţi s-a părut a fi fata? Că mie mi s-a părut oarbă de un ochi". Iar el a zis: „Ba nu, părinte, avea amândoi ochii". Şi el a zis: „Nu cumva te-ai amăgit, fiule? Căci îţi spun că fecioara avea unul scos". Iar ucenicul, necunoscând că întrebarea înţeleptului este ispitire, lucrul cel de cunoscut căutând să-l facă binecunoscut de la dânsul, a zis: „Ba nu, părinte, ci mai vârtos şi mult luminaţi erau ochii dânsei, şi preadulci la vedere". Iar Sava a zis: „Şi de unde e cu putinţă să ştii tu cu de-amănuntul despre aceasta şi apoi să adevereşti cu tărie?". El a zis: „Cu grijă am luat aminte la dânsa şi curat am cunoscut că avea amândoi ochii".

Deci, de vreme ce ucenicul era acum înlăuntrul mrejelor, atunci, Dumnezeiescul Sava, pe faţă mustrându-l, a zis: „Unde îţi şade ţie porunca, adică să nu pui ochiul către dânsa, şi să nu te repezi cu genele tale? De acum nu vei mai fi împreună cu mine, nici la chilia mea nu vei petrece, până ce te obişnuieşti a nu te amăgi astfel, ci a-ţi păzi ochii".

Aşa zicând, îndată l-a trimis pe acela în castelion101; apoi, petrecând acolo vreme din destul şi bine pedepsindu-se, şi, cum s-ar zice, îndestulată osândă răsplătind ochiului cu nemincinoasa căinţă şi cu durerile inimii, iarăşi l-a primit Fericitul pe dânsul şi l-a numărat împreună cu cei ai chiliei.

III.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea Fericita Singlitichia către cele adunate: „Se cuvine ca fiecare din noi,

101 KaoxeXXiov = aici: rezervor sau cisternă de apă.

363

cunoscând pe al ei cin, să nu se tragă către cele mai de jos, ci de cele mai înalte pururea să se dorească. Că ştiţi pilda cea din Evanghelie despre cele o sută, cele şaizeci, şi treizeci. Suta este cinul nostru, iar cele şaizeci, ceata postitorilor şi a celor ce se înfrânează, iar cele treizeci, a celor ce vieţuiesc cu întreagă-înţelepciune.

Şi bine este a se muta cineva de la cele treizeci la cele şaizeci, şi de la cele şaizeci la cele o sută; căci bine este a spori de la cele mai mici la cele mai mari. Iar pogorârea de la cele mai mari la cele mai mici nu e lucru fără primejdie; căci cel ce s-a povârnit o dată spre cele mai rele, nu se mai poate opri din căderea întru acestea, căci ca-ntr-un adânc de pierzare se pogoară.

Drept aceea, unele [maici], după ce au făgăduit fecioria, iar cu neputinţa socotelii au tras pe gând, pricinuiesc pricini întru păcate, zicând către sine-şi: «Dacă vom trăi cu întreagă-înţelepciune, (deşi mai bine aş zice cu desăvârşită nebunie) măcar de cele treizeci ne vom învrednici». Dar această socoteală este a vrăjmaşului, că cel ce vine de la cele mai mari la cele mai mici se batjocoreşte de vrăjmaşul; că precum un ostaş fugar, de va face aceasta, se va judeca şi nici de iertăciune nu se va învrednici, căci s-a dus către ostăşia cea mai mică, pentru că s-a depărtat de la cea mai mare, va lua chinuire.

Deci ni se cuvine nouă de la cele mai mici pururea a trece la cele mai înalte, pe cele dinapoi uitându-le, după rânduirea Apostolului (cf. Filip. 3: 14), şi spre cele dinainte întinzându-ne, şi după cinul nostru a arăta preadesăvârşit întreagă-înţelepciune. Că deşi se pare că mirencele trăiesc după întreaga înţelepciune, cu aceasta însă este amestecată şi nebunia, căci păcătuiesc cu toate celelalte simţiri ale lor: că şi văd fără de cuviinţă, şi râd fără de rânduială. Iar noi, şi de acestea lipsindu-ne, să ne suim la faptele bune şi să scoatem din ochi nălucirea cea deşartă; că zice Scriptura: Ochii să vadă cele drepte (Pilde 4: 25). Şi trebuie şi limba a o înfrâna de la nişte păcate ca acestea; căci cu necuviinţă este ca organul cel de laude să scoată graiuri scârnave. însă acestea sunt cu putinţă a fi păzite numai dacă nu vom întrebuinţa adeseori ieşiri: căci astfel, măcar deşi n-am vrea, furii intră prin simţirile noastre. Căci cum se poate ca fumul, pe dinafară umblând, şi ferestrele deschise fiind, să nu înnegrească casa?

Deci de nevoie trebuie să părăsim ieşirile pe la târg. Că dacă greu şi nesocotit lucru socotim a vedea goi pe fraţii sau Părinţii noştri, cu atât mai vârtos de vătămare ne va fi nouă să vedem pe uliţe pe cei ce se dezgolesc cu necuviinţă, sau şi grăiri de curvie102 a auzi. încă şi când în casă pe sine ne vom închide, nici atunci nu se cuvine a fi fără de grijă, ci, după cea scrisă, privegheaţi neîncetat (I Tesal. 5:17), că pe cât ne îngrădim pe noi spre întreaga înţelepciune, pe atâta cu mai iuţi cugete batem război. Că pe cât sporesc atleţii, pe atâta şi cu mai mari împotrivă-luptători se împletesc.

Deci caută de vezi cât ai zburat, şi nu vei slăbi întru cele dinainte. Ai biruit pe materialnica şi lucrătoarea curvie? Dar vrăjmaşul pe curvia cea prin simţuri ţi-o pune ţie înainte. Iar când şi dinspre aceasta pe sine-ţi te vei opri, apoi în locul cugetului tău se încuibează, pornindu-ţi ţie războiul cel nematerialnic: că feţe frumoase şi vorbiri vechi pe furiş aduce la cele ce se liniştesc.

Deci se cuvine să nu ne învoim cu nălucirile; că scris este: De se va sui peste tine duhul celui ce stăpâneşte locul tău (adică al diavolului), să nu-l laşi (locul adică) (Eccl. 10: 4); învoirea cea către năluciri este deopotrivă cu curvia cea mirenească; că zice: Cei tari, tare vor fi cercetaţi (înţ. lui Sol 6: 6). Mare este nevoinţa cea împotriva duhului curviei, căci cap întru răutăţile vrăjmaşului spre pierzarea sufletului este aceasta. Şi aceasta umbros însemnând-o fericitul Iov, zicea despre diavol ca de cel ce are putere peste buricul pântecelui (Iov 40:16).

Drept aceea, cu multe şi felurite măiestrii porneşte diavolul boldul curviei asupra oamenilor celor iubitori de Hristos; de multe ori încă şi dragostea frăţească o abătut

102 aKoXaoTot = lit. neînfrânate, urâte, deşarte; despre felurite urâciuni, în general, sau curvii.

364

rău-cugetătorul spre a sa răutate. Căci pe fecioarele care au fugit de nuntă şi de toată nălucirea vieţii, prin tovărăşia frăţească le-au poticnit, încă şi pe monahi a rănit, pe cei ce fugiseră de tot felul de forme curveşti, şi pre aceia i-a momit prin oarecare vorbire evlavioasă; că acesta este lucrul vrăjmaşului: ca îmbrăcându-se în cele străine pe ale sale pe furiş să le lucreze. Arată grăunte de grâu, şi sub dânsul pune cursă.

Pare-mi-se că şi Domnul zice despre dânsul că: Vin către voi în piei de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori (Matei 7:15). Deci să ne facem pe noi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii; şi împotriva gândurilor lui gând şiret să uneltim, spre a nu se ascunde de noi măiestriile lui, că nici cel asemenea degrab se recunoaşte de cel asemenea, iar blândeţea porumbelului întru curăţenia faptei să o arătăm.

Deci de trebuinţă este a ne trezvi noi totdeauna, îngrozirea vrăjmaşului luând-o în cuget, să ne păzim noi de feluritele lui pândiri; căci, precum s-a zis, şi prin lucrările cele dinafară bate război, şi prin gândurile cele dinlăuntru năvăleşte.

Deci trebuinţă este nouă de nevoinţă dureroasă şi rugăciune neîncetată împotriva războiului acestuia; căci aceste doftorii folositoare sunt cuprinzătoare spre tot gândul cel pierzător; dar trebuie şi deosebite izvodiri asupra ciumei acesteia a unelti, şi a adăuga împotriva ei pe cele potrivnice. Şi de va pune în cuget nălucire de vreo faţă, mintea cu socoteală pe idolul acela cel pus în suflet să-l chinuiască: întâi adică să-i scoată ochii, apoi să-i smulgă carnea obrazului şi să-i taie şi buzele, şi de aici înainte să vadă o înşirare urâtă de oase goale şi să înţeleagă ce lucru era acela pe care-l dorea. încă să zugrăvească cugetul şi tot trupul celui îndrăcit, al ibovnicului, plin de rane putrezite greumirositoare, şi în puroi [putrejune], şi cum în ruperi deşirându-se precum ale morţilor, sau şi pe sine-şi moartă să se vadă cu ochii cei dinlăuntru.

Că aşa mintea de greaţă umplându-se, va stinge dorul către acel trup, şi pe sine din deşarta rătăcire va putea să se oprească, socotind că ce a iubit nu era nimic altceva fără numai decât sânge amestecat cu flegmă, care lucru şi pricină de scormonire dă osebitelor jigănii, şi de aici înainte de patima cea dulce se va depărta; însă mai mare decât cele zise este stăpânirea pântecelui, că aşa şi dulceţile cele de sub pântece poate cineva, ajutând Dumnezeu, cu lesnire să le stăpânească".

IV.

A Sfântului Efrem

Frate, toţi cei de demult aduceau viţei, berbeci şi miei spre jertfă Domnului, iar noi am adus trupul nostru întru Duhul Sfânt. Deci să nu-l facem prihănit pe acesta, sau să-l întinăm cu cele oprite, ca nu cumva să fim daţi morţii ca nişte furi de cele sfinte, ci sfânt şi întreg să-l păzim pe dânsul. Iar spre a păzi sfinţenia, celor ce au minte trează le ajunge pomenirea lui Dumnezeu, a Cărui rază luminează inima, iar cei ce se află încă cu slăbiciune întru isprăvirea unei fapte bune ca aceasta, către o grijă ca aceasta au trebuinţă de oarecari pilde.

Să luăm ca pildă pe cei din lume care fac izbânde în războaie, pe ale căror icoane103 pe pereţi şi pe scânduri le scriu zugravii, pe toate cele din război istorisindu-le cu silinţă:

Pe unii îi arată fugind, iar pe ceilalţi gonindu-i, pe aceştia lovind sau străpungând şi ca pe nişte spice pe potrivnici secerându-i, iar aceia falnic căzând, şi fără cinste trăgând spre moarte. Mulţi încă şi chinurile sfinţilor le zugrăvesc în biserici, spre râvna celor trândavi cu inima, şi spre pomenirea celor ce s-au nevoit şi au izbândit asupra celor potrivnici.

Deci precum trupul nostru este sortit ca cu de-amănuntul să se zugrăvească, şi la înălţime să se pună spre arătare tuturor celor cereşti şi a celor pământeşti şi a celor de dedesubt în ziua judecăţii, să ne sârguim a săvârşi fapta bună, ca nimic scârnav ori prihănit despre noi să se zugrăvească în icoană; că nu este ceva ascuns care să nu se cunoască

103 Aici: osebite înfăţişări sau reprezentări.

365

(Matei 10: 26), şi celelalte.

Căci cu adevărat scârnav lucru este a vedea în icoană bărbat cu femeie împreunându-se fără cinste, dar mai vârtos cel ce voieşte să pară a fi îmbrăcat cu o părelnică evlavie. Iar dacă şi cu bărbat să se împreuneze, după cel ce a zis bărbaţi cu bărbaţi urâciunea lucrând-o (Rom. 1: 27), oare cine va putea să se uite la icoana aceea? Căci singură vederea e una vrednică de fugit şi urâtă cu adevărat. Deci dacă într-o necinste ca aceasta şi scârnăvie nu voim a fi văzuţi de toată zidirea, aceasta să o socotim totdeauna: când de urâtele gânduri ne vom război, şi negreşit ruşinându-ne şi amorţind, patima o vom birui, darul împreună-lucrând cu noi.

Aşa deci se cuvine a păzi de păcat trupul nostru, ca să nu minţim Ziditorului; că doar ne-am adus pe noi Domnului, şi nu mai avem stăpânire peste trupul nostru; că ori de ne strâmtorăm, ori de ne războim, nu mai putem să tragem darul spre voia noastră. Că precum cel ce se roagă rugăciune lui Dumnezeu, şi îi aduce Lui ceva în dar pe care prin preot în biserică înainte îl pune, de aici înainte nemaiavând putere de a lua ceea ce a adus, chiar de ar voi să se şi căiască pentru aceasta, şi pe ascuns se va apuca să ia ceea ce a adus, şi se va prinde, nici aşa prin luarea aceluia nu va scăpa de vină, ci ca un fur de cele sfinte se va chinui -, tot aşa şi cei ce s-au dat pe sine-şi danie lui Dumnezeu104 nu mai au stăpânire pe trupul lor105.

Iar dacă şi încă ne supără pofta, să ne plecăm în mormânt şi să vedem tainele firii noastre: grămadă de oase unul peste altul, hârci goale de cărnuri şi pe celelalte oase; şi

104 Lit.: cei ce s-au afierosit.

105 Cei ce se afierosesc cumva lui Dumnezeu fie printr-o rânduială oarecare, fie printr-un dar adus la biserică se fac legaţi de Dumnezeu prin ceea ce au făgăduit în afierosirea lor, şi aşa vor fi judecaţi. În schimb, cei din afara Bisericii, sau ai lui Dumnezeu, în general, vor fi judecaţi nu după legea creştinească, ci după legea conştiinţei lor (cf. Rom. 2: 15), care fie îi va osândi, fie îi va îndreptăţi, după cum numai ei şi Dumnezeu ştiu, căci felul în care vor fi judecaţi aceştia va rămâne o taină până la sfârşitul veacurilor, căci ce ar putea spune creştinii despre cei ce n-au cunoscut pe Dumnezeu, şi ce ar putea ei judeca, inima lor necunoscând-o?

pe acelea văzându-le, pe noi între aceia să ne socotim a ne vedea, şi să socotim: „Unde este frumuseţea floarei de acum, şi rumeneala obrazului şi cealaltă frumuseţe?". Şi prin această gândire se va stinge înfocarea trupului.

Se poate încă şi prin alte gânduri a războinici şi a împila patima cu împreunălucrarea lui Dumnezeu. Că vrăjmaşul, supărând pe fratele adeseori prin înfocare, îi vâră lui nişte gânduri ca acestea şi zice: „Până când vei suferi osteneala şi supărarea patimii? împlineşte-ţi o dată pofta ta ca să nu mai fii luptat, şi iarăşi te vei pocăi; că nimic este lucrul; de un ceas, şi îndată trece; că milostiv şi iubitor de oameni este Dumnezeu, şi, iarăşi pocăindu-te, te va primi".

Iar fratele, printr-o împotrivăgrăire ca aceasta îl va surpa pe dânsul, zicând: „O, vrăjmaşule al neamului nostru, şi luptătorule al [împotriva] mântuirii, îmi vâri mie [gânduri] până când voi stărui în a răbda osteneala? Dar zic ţie, până când va vedea Domnul smerenia mea şi osteneala mea şi va lăsa toate păcatele mele, de tine, pârâşul meu, ca pe văduvă mă va slobozi (cf. Luca 18: 3-8). Şi nu ştii, diavole, că de se va obişnui fiara să mănânce carne, de aici înainte mai amar către patimă se va face?

Deci cum îmi vâri mie gânduri zicând că «de-ţi vei face o dată pofta ta, nu vei mai fi supărat»? Şi cine să-mi făgăduiască mie că, de-mi voi strica trupul meu, voi afla vreme de pocăinţă, şi nu voi fi tras împreună cu cei ce lucrează fărădelegea? Că umbră este viaţa noastră pe pământ. Şi ce nu va fi întruun ceas, de voi lua cuţitul şi mă voi tăia pe sine-mi? Deci mai vârtos pentru aceasta sunt dator a nu te asculta, ca nu cumva să pierd într-un ceas bogăţia cea veşnică, şi cele ce le-am adunat prin mulţi ani şi osteneli, lucrând faptele bune, în mică clipeală risipindu-le, robit ţie să mă fac.

Şi zici că lucrul este mic? Dar ascultă, vrăjmaşule al vieţii noastre, şi pizmăreţule, ce fel de cinste este celor ce prin blagocestie au biruit patima aceasta pe care tu o zici mică, şi ce fel de muncă s-a gătit celor ce s-au biruit de dânsa? întregul cu înţelepciune Iosif, au nu patima aceasta biruind-o.

366

întru toate neamurile se laudă şi se măreşte în cer şi pe pământ, iar de ocara egiptencei se râde, în toată lumea propovăduindu-se? Şi Fericita Suzana, au nu de toţi se laudă până acum şi în veci ca ceea ce nu s-a dat patimii acesteia, ci a păzit întreaga înţelepciune şi moartea a dispreţuit-o? Iar Bătrânii şi Judecătorii ce păreau că chivernisesc pe norod, biruindu-se de această patimă, au n-au murit împroşcaţi cu pietre, lăsându-şi nume rău întru neamurile cele de după dânşii?

Deci depărtează-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii şi războinice împotriva sufletelor. Domnul Dumnezeu, Cel ce a dat oamenilor Duhul Lui Cel Sfânt, Acela să te certe pe tine, şi nelucrătoare să pună măiestriile şi pândirile tale, căci ca un leu pândeşti a înghiţi sufletul meu; că dulceaţa este amară, iar netezirea106 este gropoasă, şi în pierzare pogoară, şi dăruirile tale sunt pline de stricăciune şi de moarte. îmi vâri mie gândul a mă lepăda de atâta dar pe care l-am luat de la Dumnezeul meu, şi a scârbi pe Duhul Sfânt întru Care m-am pecetluit în ziua slobozeniei, şi mădularele lui Hristos, mădulare ale curviei a le face, şi sfinţenia a o pierde fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evr. 12: 14) şi din nesfârşita bucurie şi slavă a Domnului a cădea, şi a moşteni împreună cu tine focul nestins şi viermele cel neadormit şi celelalte veşnice munci, care împreună cu tine şi îngerilor tăi de la Dumnezeu s-a gătit? Acestea a face şi a păcătui în scurtă vreme îmi vâri, şi îmi zici mie că nimic nu este lucrul?

Ştiu că, de te voi asculta, tu te vei duce şi vei vesti tatălui tău, lui satana, pierzarea mea, împreună bucurându-vă întru a mea cădere. Iar eu mă voi ruşina înaintea Tatălui meu Celui din Ceruri. Dar nu mă voi pleca ţie, diavole, că mai bine îmi este mie ca tu să mă superi ca un câine, decât să-ţi râzi de mine acest râs, căci Domnul este întărirea mea şi Sprijinitorul mântuirii mele. Domnul este Scutitorul [Apărătorul] vieţii mele şi voi nădăjdui spre Dânsul, şi de cursele tale mă

106 Forma netedă şi frumoasă la suprafaţă a gândurilor sau închipuirilor cu care diavolul ispiteşte pe nevoitor.

voi mântui"107.

Pe lângă acestea, iubitule, adu împotriva lui frica Gheenei şi amărăciunea muncilor, şi aşa, cu frica acelui foc, focul cel dintru tine se va stinge.

Şi, de voieşti, voi pune ţie înainte şi oareşice însemnare a muncii celei din Gheena, ca prin această mică însemnare acea durere netrecută şi nesuferită ca dintr-o socoteală să o pricepi. Ai intrat vreodată într-o baie să vezi acolo bărbaţi leşinaţi de căldură şi în răcoritoare băgaţi? în văpaia aceea ce va să moştenească pe păcătoşi, nici ţiitoare de apă nu este, nici uşă, nici ieşire, nici rază, nici vânt răcoritor, nici, de va striga cu mare glas cel ce se pârjoleşte, nu este cine să-i ajute sau să-l mângâie, că scris este: Nemilostivă este judecata celui ce n-a făcut milă (Iac. 2:13).

Şi n-ai văzut oare şi cuptorul cel ce ardea sub baie, ce fel de frică dă numai celui ce se apropie? Iar acolo, în loc de lemne, se ard cu Dumnezeiescul foc cei necredincioşi, iar păcatele lor acea văpaie mai cumplit o aprind, iar munca le-o face şi mai nesuferită? Că scris este: Mânie şi urgie şi necaz şi strâmtorare peste tot sufletul de om ce a lucrat răutate şi a păcătuit (Rom. 2: 8-9).

Deci, frate, socoteşte-le pe acestea, şi se va topi pofta dulceţii din cugetul tău precum se topeşte ceara de la faţa focului. Păzeşte încă şi ochii tăi, şi îi întoarce ca să nu vadă deşertăciune. Căci cumplit vânzător este ochiul cel spulberatic108. Că prin celelalte simţiri mintea proaspăt va primi războiul, iar mai vârtos şi mai mult nefiind de faţă căzneşte sufletul decât când este de faţă, aprinzând pofta.

Adică ce zic? A auzit cineva deodată dulci viersuiri de muzică, şi a trecut; apoi a auzit glas de plâns şi de tânguire, şi prin tânguire s-a împins afară dulcea viersuire a muzicilor. Aşijderea a gustat miere, apoi vreun fel de hrană amară, şi s-a stins dulceaţa mierii

107 Diferite frânturi din Catisma I din Psaltire.

108 în lb. pop, nestatornic, uşuratic, fluşturatic; în gr. pecfojpoţ = lit. ridicat de la pământ şi agăţat sau suspendat undeva; fig. nesigur, dus de valuri etc. Sfântul Efrem va arăta mai departe ce înseamnă ochiul ridicat de la pământ sau „agăţat” şi ce înseamnă ochiul plecat.

367

de amărăciunea cea din urmă. Asemenea şi la mirosire: a mirosit cineva vreo mireasmă, apoi şi putoare, şi a uitat dulceaţa miresmei de grija putorii. Tot astfel şi la pipăire: s-a atins cineva de apă rece, şi apoi şi de fierbinte, şi fierbinţeala căldurii a copleşit răceala de dinainte.

Iar războiul cel prin ochiul cel spulberatec, fie că materia este de faţă sau nu este, pârjoleşte mintea cu poftirea. Şi nu numai aceasta, ci şi în visuri urâte năluceşte inima, căci dracii, aflând pe furiş intrare prin gând, zugrăvesc ispita în minte, şi, obişnuind mintea în patima cea dulce, o surpă pe dânsa.

Pentru aceea, scris este: Neînfrânarea poftei schimbă gândul cel fără de răutate (înţ. lui Sol. 4:12). Căci păcatul primeşte început prin biruirea ochilor, dintru care mintea, de nu se va trezvi îndată, câte puţin negreşit se va prăvăli, precum şi Domnul a mărturisit, zicând: Tot cel ce caută la femeie pentru a o pofti, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa (Matei 5: 28). Deci această preacurvie o dezrădăcinează aceea, adică a avea totdeauna ochiul jos, iar sufletul sus. Şi ajută la aceasta şi înfrânarea, că zice: Cel ce şi-a înfrânat pântecele a înfrânat vederea. Fugi de cuvinte neruşinate, şi vei scăpa de gânduri scârnave.

V.

A lui Avva Isaia Pustnicul

Dacă eşti în cetate sau în sat, ochii tăi să fie căutând jos, ca să nu-ţi ridice ţie războaie în chilia ta; de vei sta pentru ud, sau şi pentru trebuinţa de nevoie vei şedea, nu fi nebăgător de seamă, ci adu-ţi aminte de Dumnezeu că ia aminte la tine. Şi vrând să dormi, să fii încins cu brâul tău, şi sileşte a nu băga mâinile înlăuntrul tău, că multe patimi are trupul pe care le isprăveşte inima. Să nu primeşti să dormi cândva cu cineva, fiind doar pe o rogojină, fără numai cu fratele tău, sau cu stareţul tău, şi aceasta cu frică, şi nu cu nebăgare de seamă.

îmbrăcând hainele tale, să fii nebăgător de seamă cu ochii, nici, tânăr fiind, să porţi haină bună, până nu vei ajunge la vârsta bărbăţiei; că tămăduire îţi este ţie. Să nu locuieşti în locul în care ai păcătuit lui Dumnezeu. Păzeşte-te pe sine-ţi să nu te robeşti întru cele ce ai păcătuit, ca să nu se înnoiască întru tine. Păzeşte-ţi ochii tăi, şi inima ta să nu vadă lucruri viclene. Cel ce caută pe cineva întru dulceaţă, preacurvie săvârşeşte. Dacă frumuseţea va trage trupeşte pe inima ta, adu-ţi aminte de împuţiciunea ei, şi te vei odihni. Dacă dulce îţi va fi dulceaţa femeiască, adu-ţi aminte de cele ce au murit până acum, unde s-au dus, şi te vei odihni.

Ia aminte de sine-ţi cu de-amănuntul, ca precum te înfrânezi de curvie, aşa să te înfrânezi şi de poftele ochilor, de ale auzirii, de ale limbii şi de ale pipăirii, ca ochii tăi totdeauna să-i ai luând aminte la sine-ţi, şi la lucrul mâinilor tale, şi să nu priveşti la om decât de vei cunoaşte că este vreo treabă binecuvântată. Iar la femeie, sau chiar la bărbat cu faţă frumoasă, să nu iei aminte, fără de mare nevoie, iar auzirilor tale să nu le îngădui a auzi vorbe nefolositoare, şi gura ta, nefiind vreo nevoie, încă să tacă şi să nu grăiască nicidecum.

VI.

A lui Avva Casian

Celelalte patimi adică au luptă numai în suflet, iar războiul curviei se duce îndoit, ridicându-se şi în suflet şi în trup, pentru aceea şi îndoită luptă trebuie a primi împotriva lui. Că nici postul cel trupesc nu este singur îndestulat spre câştigarea desăvârşită a întregii şi adevăratei înţelepciuni, de nu se va face şi zdrobirea inimii, şi rugăciune întinsă către Dumnezeu, şi deasa citire a Scripturilor, şi osteneală, şi rucodelie, ca unele ce pot să oprească pornirile cele fără de rânduială ale sufletului, şi din scârnavele năluciri înapoi să-l cheme pe dânsul. însă mai-nainte de toate ajută smerenia sufletului, fără de care nici curvia, nici alte patimi nu le poate birui cineva.

Deci mai-nainte trebuie ca prin toată păzirea să păzim inima de gândurile cele scârnave, că dintru aceasta ies, după glasul Domnului, cugetele viclene, uciderile,

368

preacurviile, curviile şi celelalte (cf. Matei 15:19). Căci postul ni s-a poruncit nu numai spre reaua-pătimire a trupului, ci şi spre trezvirea minţii, ca nu, cu mulţimea mâncărilor întunecându-se, să se slăbănogească spre păzirea gândurilor.

Deci se cuvine nu numai în postul cel trupesc toată îndeletnicirea a o urma, ci şi întru luarea-aminte a gândurilor, şi întru cugetarea cea duhovnicească, fără de care nu este cu putinţă a ne sui la înălţimea adevăratei curăţii.

Deci se cuvine a curăţi mai întâi, după glasul Domnului, partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din afară curată (cf. Matei 13: 13-36). Căci Doftorul sufletelor, ştiind că boala este ascunsă întru ascunzătorile sufletului, acolo a pus şi doftoria, unde cunoaşte că sunt şi pricinile boalei, zicând: Cel ce caută la femeie spre a o pofti spre dânsa, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa (Matei 5: 28), iar cu aceasta a îndreptat nu numai ochii cei iscoditori şi curveşti, cât sufletul cel sădit înlăuntru, care, ochii cei daţi de la Dumnezeu spre bine, rău îi foloseşte. Pentru aceasta şi înţeleptul proverb nu zice „păzeşte cu toată păzirea ochii tăi", ci cu toată păzirea păzeşte inima ta (Pilde 4: 23), pe aceea punând mai vârtos doftoria păzirii, ceea ce se foloseşte de ochi la orice voieşte.

Deci fie-ne nouă aceasta înainte-păzitoare a curăţiei, ca atunci când în cugetul nostru se va face pomenire, ivindu-se în sus prin diavolescul vicleşug, fie de la mamă sau de la soră sau de la alte oarecari femei cucernice, îndată să o scoatem pe aceasta din inimile noastre, ca nu îndelung petrecând noi întru pomenirea aceea, amăgitorul sufletelor dintru aceste feţe să răstoarne şi să prăpăstuiască mintea în urâte şi vătămătoare gânduri.

Pentru aceasta şi porunca cea dată de Dumnezeu întâiului zidit porunceşte păzirea de capul şarpelui (cf. Fac. 3: 15), care este începătură a gândurilor celor vătămătoare prin care gânduri apucă a se târî în sufletele noastre -, ca nu cu primirea capului, care este năvălirea gândului, să primim celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu dulceaţa, şi dintru aceasta de acolo înainte mintea să se pogoare întru fapta nelegiuită. Ci se cuvine, după cea scrisă, în dimineţi a ucide109 pe toţi păcătoşii pământului (Ps. 100: 10), adică a-i deosebi cu lumina cunoştinţei, şi a pierde din pământ gândurile cele păcătoase, care este inima noastră, după învăţătura Domnului, până încă viclenele gânduri sunt prunci, pe care Scriptura îi numeşte fii ai Babilonului (Ps. 136: 8)110.

Că dacă prin învoirea noastră se vor face bărbaţi, nu se vor birui fără de mare suspin şi osteneală. Şi se cuvine a cunoaşte că privegherea mult poate către războiul acesta: că precum curăţia şi păzirea zilei, sfinţenia cea de noapte înainte o găteşte, aşa şi privegherea nopţii după Dumnezeu face cărare sufletului către curăţenia cea din zi.

VII

Din Pateric

1. Un frate, de gândurile curviei bântuindu-se, a întrebat pe Avva Chiril al Alexandriei111, zicând: „Ce să fac, părinte?". Şi i-a răspuns lui bătrânul: „Dacă gânduri nu ai, ai faptă, adică dacă nu stai împotriva gândurilor, arătat este că le faci pe dânsele, şi nu te mai superi cu dânsele. Că cel ce împlineşte cele ce-l sfătuiesc gândurile, cum va mai fi supărat de dânsele?". Şi a zis bătrânul către fratele: „Nu cumva obişnuieşti să vorbeşti

109 (X7T6KT6OI?.

110 După învăţătura Părinţilor, pomul cunoştinţei binelui şi răului este acest pământ, respectiv pământul inimii cu care formează un tot, căci inima cugetă din cele ce îi vin din acest pământ. Din acest pământ se iveşte capul şarpelui. O dată primit în inimă capul (începătura gândurilor sau sugestiile şarpelui), acesta îşi poate băga şi trupul (năvălirea gândurilor şi învoirea cu dulceaţa lor întru săvârşirea faptelor nelegiuite), de aceea se cuvine ca în dimineţi (încă de la început) a ucide pe păcătoşii pământului (a-i deosebi cu lumina cunoştinţei şi a-i pierde din inimă) atâta cât aceştia sunt prunci, căci dacă se vor face bărbaţi, cum se zice mai departe, nu vor fi biruiţi decât cu „mare suspin şi osteneală”.

111 Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei (375-444), mare părinte şi scriitor al Bisericii. înainte de a ajunge pe scaunul patriarhal, el a petrecut o perioadă şi în pustia Egiptului.

369

cu femeie?". Şi a zis fratele: „Nu, ci vechi şi noi sunt gândurile mele, adică sunt pomeniri ce mă supără şi idoli ai gândurilor". Şi i-a zis stareţul: „Nu te teme de gândurile cele moarte, ci fugi de cele vii, şi te întinde mai vârtos la rugăciune; prin cele moarte să înţelegi pomenirile cele vechi, iar prin vii pe vorbele cele de faţă".

2. întrebat-a Avva Anuv pe Avva Pimen despre gândurile cele necurate pe care le naşte inima omului, şi a răspuns lui Avva Pimen: „Au doară se va slăvi securea fără de cel ce taie cu dânsa? (cf. Is. 10: 15). Deci tu nu le da lor mână, şi vor înceta".

3. Zis-a acelaşi: „Se cuvine ca omul să se nevoiască împotriva acestor două gânduri, adică împotriva gândului curviei şi al clevetirii, şi nicidecum a cleveti, nici a gândi cu inima pentru ele. Că dacă vei voi să le deosebeşti cumva, nu te vor folosi, ci mai vârtos te vor vătăma; iar înstrăinându-te de dânsele, vei avea odihnă; şi numai scăpând la Dumnezeu se poate cineva înstrăina şi pe dânsele să le izgonească".

4. Un frate a întrebat pe oarecine din Părinţi, zicând: „Ce să fac, că gândul meu este întotdeauna în curvie, şi nu mă lasă să mă odihnesc nici măcar un ceas, şi se necăjeşte sufletul meu?". Şi a răspuns lui bătrânul: „Când dracii vor semăna gândurile, să nu vorbeşti cu dânsele, că lucrul vrăjmaşului este a vârî totdeauna gânduri şi niciodată a se lenevi însă nu pot să şi silească. Iar treaba ta e a primi sau a nu primi. Ştii ce au făcut Madianiţii, cum au împodobit pe fetele lor şi le-au pus înaintea Israilitenilor? Pe nici unul dintr-înşii n-au silit, ci cei ce au voit au căzut cu dânsele, iar ceilalţi, mâniindu-se, cu îngrozire i-au omorât112. Aşa este şi la gânduri, când vor începe a grăi, să nu le răspunzi lor, ci, sculându-te, te roagă şi fă metanii, zicând: «Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă, şi ajută neputinţei mele»; şi vei vedea îndată topindu-se gândurile ca ceara de faţa focului, şi stingându-se".

5. Zis-a oarecine din Părinţi că în multe feluri este patima curviei, căci, după

112 Se referă poate la episodul din Numeri 31.

Apostolul: Curvia sau necurăţia, sau lăcomia, nici să nu se numească între voi, precum se cuvine sfinţilor (Ef. 5: 3). Curvia este a face în trup, iar necurăţia este a pipăi trupul. Iar râsul şi îndrăzneala, încă de multe ori vorbind cineva, ca şi cum din blagocestie sau pentru îndreptare, împlineşte pofta, mişcându-se patima. Iar de multe ori patima se mişcă şi din mirosirea hainei iubitului, necum prin pipăire sau vorbă. Deci se cuvine ca monahul să se trezvească în fiecare ceas, ca nu, molatic fiind, să se alunece întru cele mai-nainte zise, căci altminteri nu numai pe a sa patimă o va creşte, ci şi mai tiranisească şi mai greu de biruit o lucrează [desăvârşeşte] pe dânsa, iar pe el mult se păgubeşte şi se vatămă.

6. Zis-a oarecine din Părinţi despre gândurile curviei cele ce se nasc în inimă şi nu se săvârşesc, adică nu se plinesc cu fapta: „Precum de ar vedea cineva vie, şi va pofti cu toată inima sa să mănânce struguri, şi, temându-se ca nu cumva, prinzându-se ca un fur, să moară, nu intră în ea, ci pe dinafară degrab umblând, cercetează via şi se uită împrejur, şi aceasta făcând, de se va prinde, unul ca acesta nu va muri: că nici n-a intrat dinlăuntrul gardului, nici n-a gustat, dar va primi bătăi113, căci, poftind, s-a arătat iscoditor. Aşa şi cel ce pofteşte, iar păcatul nu-l săvârşeşte cu lucrul, nu de moarte, ci de bătăi este vrednic114 ".

7. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Luptat sunt de curvie". Şi a zis bătrânul: „Dacă este lucru bun, pentru ce te-ai depărtat de dânsul, adică de lume lepădându-te, iar dacă este rău, pentru ce-l cauţi pe dânsul?"

8. Un frate călătorea cu oarecine, şi s-au biruit gândurile lui spre curvie, şi, ducându-se, a vestit Părinţilor, zicând: „Ce voi face, că nu se mângâie inima mea de când m-am învoit cu războiul vrăjmaşului, că mă

113 TTA.ryâ)v = bătăi, loviri; răni, nenorociri.

114 Aluzie poate la Luca 12: 45-46: cel ce nu ascultă de voia Stăpânului şi nici cu vrăjmaşul nu pare că vrea să se învoiască, va avea parte de numeroase bătăi sau chinuri din partea tuturor, nemaipunând la socoteală chinul pe care însuşi şi-l pricinuieşte prin nehotărârea sa. Iar de la sfârşitul veacurilor, în veci se va chinui astfel.

370

aflu ca şi cum aş fi făcut păcatul?". Şi i-au zis lui Părinţii: „Păcatul nu este săvârşit, că a venit vrăjmaşul să te bântuie pe tine, iar Dumnezeu te-a acoperit".

Iar fratele, auzind acestea, nu se pleca, de mâhnire fiind tras în jos. Şi i-au povestit lui Părinţii, zicând: „Doi fraţi, trimişi fiind de Chinovie la oarecare sat, călătoreau împreună, şi a fost unul luptat de dracul de cinci ori a face păcat. Iar el, sculându-se, făcea rugăciuni, şi aşa nu s-a stăpânit de gânduri, însă foarte a fost supărat. Şi după ce s-a întors la părintele lor, faţa fratelui aceluia era tulburată, şi întrebat fiind care este pricina tulburării, a făcut metanii, zicând: «Roagă-te pentru mine, părinte, că am căzut în curvie». Şi a povestit cum a fost luptat de gânduri. Iar Stareţul lui, fiind văzător, a văzut pe capul lui cinci cununi. Şi i-a zis lui: «îndrăzneşte, fiule, că nu te-ai biruit, ci mai vârtos ai biruit, fiindcă nu ai săvârşit păcatul». Şi i-au zis lui stareţii: «Deci, frate, îndrăzneşte şi nu te scârbi, că n-ai adus păcatul în lucru, că mare nevoinţă este când omul, îndemnare având, se va înfrâna, că mare plată este pentru aceasta, că nu este alt război mai mare decât acesta şi mai iute. Pentru aceasta, şi a-l birui pe acesta, greu este foarte şi cu osteneală. Că ce socoteşti despre Fericitul Iosif? Că fără de osteneală a îndreptat una ca aceasta? Nicidecum! Ci cu multă osteneală şi cu nevoinţă, şi ca într-o privelişte era cea făcută, şi însuşi Dumnezeu şi Soboarele îngerilor îl priveau de sus pe nevoitor nevoindu-se.

Şi se lupta asupra lui diavolul cu toată tabăra lui cea vicleană: patima bărbatului mai mult aprinzând-o, şi pe femeie mai mult sălbăticind-o. Deci când a biruit punătorul de nevoinţă, toate oştile îngerilor, cu mare glas au dat slavă, zicând: A biruit atletul biruinţă neobişnuită! Deci bine este, frate, prin pomenire115 a nu face rău; iar dacă te bântuieşti, nevoieşte-te să nu te biruieşti de ele, adică să nu le lucrezi»".

8. Zis-a un stareţ: „Dacă curvia luptă trupul tău sau inima ta, cearcă-l de unde ţi

115 Ev0uj.rO6coi; = cugetare, punere la inimă, reflectare cu atenţie asupra.

s-a pornit ţie războiul, şi îndreptează [caută pricina lui]: ori din răsfăţare, ori din somn mult, ori din înalta cugetare, sau din aceea că te ai pe sine-ţi mai bun decât cineva, sau ai osândit pe cineva ce a greşit, că fără de acestea nu va fi luptat omul spre curvie".

9. Zis-a iarăşi: „De vei cădea în curvie, iar faţa [persoana] cu care ai căzut este aproape de locul întru care locuieşti, depărtează-te de locul acela, căci altminteri aşa nu te pocăieşti".

10. Un frate a întrebat pe un bătrân despre patimile cele trupeşti, adică despre gândurile curviei, şi a răspuns bătrânul: „Aceştia sunt cei ce cântă icoanei116 lui Nabucodonosor. Că dacă fluieraşii şi lăutarii nu ar fi cântat oamenilor, nu s-ar fi închinat chipului117. Aşa şi dracii: cântă sufletului în patimi, adică deşteaptă patimile, doar-doar de l-ar amăgi şi ar cădea în păcat cu lucrul".

VIII.

A Sfântului Efrem

1. Grăieşte cu urgie împotriva dracului curviei precum împotriva unui câine, şi nicidecum să nu voieşti să fii răpit de un gând ca acesta, că din scânteie se înmulţeşte jăraticul, şi din pomenirea118 rea cresc poftele cele rele. Scutură pomenirea lor mai vârtos decât putoarea noroiului curviei adusă de acestea.

2. Oarecare frate, luptat fiind de curvie, certând pe dracul, zicea: „Du-te întru întuneric, satano, oare nu ştii că, deşi nevrednic sunt, mădulare ale lui Hristos port?!". Şi îndată a încetat înfocarea, de ca şi cum, suflând cineva, ar fi stins lumânarea, încât se minuna singur de sine-şi şi slăvea pe Dumnezeu.

116 Chipului idolesc.

117 Vezi Daniil 3: 1-7. Ascultând de porunca lui Nabucodonosor, oamenii au venit să se închine chipului construit de el, iar atunci când se începea cântarea, toţi trebuiau să se plece la pământ spre închinare. La fel şi sufletul cel luptat de curvie: dacă ascultă de chemarea diavolului, îi dă pricină acestuia să-i cânte spre deşteptarea patimilor, doar-doar de ar cădea şi cu lucrul în faţa lui, aşa cum păgânii au căzut odinioară în faţa idolului lui Nabucodonosor.

118 Vezi nota de mai-nainte de la cap. ViI.

371

3. Dacă lucrând tu, te va supăra duhul curviei, să nu te leneveşti a întinde mâinile tale la rugăciune; iar dacă mai iute se va pune asupra ta, sculându-te, pleacă genunchii rugându-te, şi rugăciunea credinţei va bate război pentru tine.

372

pricina a douăzeci şi noua

Că trebuie a ne abate de la vorbirile femeilor, şi de la celelalte ce zădărăsc patimile.

I.

A lui Paladie

Era un oarecare monah în vârful muntelui cetăţii Lico, pe nume Ioan, care, mergând noi la dânsul, ne-a povestit nouă o povestire ca aceasta, zicând: „Era un oarecare în pustia cea de aproape de cetate, întru toată nevoinţa petrecând, şi cu rucodelia pâinea sa scoţându-şi, şi la rugăciune stăruind, sporea cu bunătăţile. Şi de aici luişi şi bunei sale vieţuiri ticăloşeşte şi-a îndrăznit lucruri peste măsură; iar ispititorul, ca pe Iov l-a cerut pe el. Şi iată, i-a făcut lui lângă seară nălucire de femeie frumoasă rătăcită prin pustie, care, aflând uşa deschisă, a sărit în peşteră şi, căzând la picioarele lui, a cerut de la dânsul odihnă, că o apucase seara.

Iar el, cu prea nebunească socoteală miluind-o pe ea, fără cuviinţă o a primit în peşteră şi o întreba de rătăcirea ei. Iar ea îndată i-a spus, şi cuvinte de momire şi de amăgire pe furiş îi semăna lui, şi multă vorbire. Şi de aici înainte zâmbire şi râs, şi atingere de mână şi de barbă, şi pe după cap, şi a robit desăvârşit pe sihastru. Iar cum se pornea el cu gândurile, ca cel ce avea în mâini poftire, îndemnarea şi vremea de a săvârşi dulceaţa socotindu-le, s-a învoit în cugetul său cu aceea, şi se ispitea să se împreuneze cu dânsa, făcându-se, iată, ca un nebun şi ca un cal turbat către femeie.

Iar ea, de năprasnă tare strigând, s-a făcut nevăzută din mâinile lui, fugind ca o umbră; şi se auzea în văzduh râs de draci mulţi mustrându-l pe dânsul că s-a plecat sub amăgirea lor, şi cu mare glas strigau: „Tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri; tu te-ai înălţat până la ceruri, iar acum te-ai smerit până la adâncuri". Iar el, petrecând noaptea aceea în tânguiri şi în gemete, s-a deznădăjduit de a sa mântuire, care lucru nu trebuia, şi în lume s-a întors. Că aceasta este sporirea vicleanului, atunci când, biruind pe cineva, îl va aşeza pe dânsul întru nebunie, ca de aici înainte să nu se mai poată scula. De unde, o, fiilor, ne învăţăm că nu ne foloseşte nouă vorbirea femeilor, ci prea mult ne vatămă, neştearsă pomenire tipărind întru noi, pe care din faţă şi din vorbire ne-o tragem asupră-ne.

II.

A lui Grigorie Dialogul

În vreme ce povestesc, Petre, lucrurile bărbaţilor celor mai mari, de năprasnă am venit întru pomenirea lui Andrei, Episcopul cetăţii Fundis119, adică de ce a făcut întru dânsul Dumnezeiasca milostivire. Prin care, pe cei ce citesc îi îndeamnă mai vârtos a se păzi, ca cei ce trupul lor cu înfrânarea şi l-au sfinţit să nu cuteze a locui cu femei, ca nu cumva sub o atât de mare cădere cu gândul să se supună, că, de faţă fiind fata, pofta o zădăreşte, şi spre rău o pleacă pe dânsa. Că pentru lucrul ce-l povestesc eu aici nu este îndoială, pentru că atâtea mărturii sunt câţi locuiesc în cetatea aceea.

Deci acest preacucernic bărbat, viaţa sa plină o petrecea de fapte bune, şi prin înfrânare păzirea cea dinlăuntru cu sfinţenie o păzea. Şi avea o călugăriţă oarecare ce de multă vreme locuia împreună cu sine, şi n-a voit să o lepede pe ea din episcopie sau dintru grija sa, întru vestire fiind120 despre curăţia sa şi a aceleia, lăsând-o pe dânsa să locuiască cu el în episcopie. Dar, dintru aceasta, obişnuitul întru răutate vrăjmaş a

119 Oraş din vechea Italie.

120 evn plhrofori,a = (fiind) liniştit, asigurat.

373

cercat intrare de ispită în sufletul episcopului. Şi a început să vâre frumuseţea aceleia în ochii lui cei gânditori şi, pe pat culcându-se, i-a gătit acestuia a gândi cele ce nu se cuveneau.

Într-o zi, un jidov din părţile Campaniei, venind în Roma, apucându-l pe dânsul seara pe cale şi neavând unde să găzduiască, a poposit spre a rămâne în capiştea lui Apollon, ce era aproape de locul acela. Şi temându-se de spurcăciunile ce se făceau în acel loc, măcar că nu avea credinţă în Cruce, pe sine-şi cu semnul crucii îngrădindu-se, s-a culcat. Iar pe la miezul nopţii, linişte fiind din pricina pustietăţii locului, şi pentru singurătatea sa speriindu-se, zăcea treaz.

Şi de năprasnă uimindu-se, a văzut norod mult de duhuri viclene cum mergea înainte ca într-un alai al unei stăpâniri. Iar cel mai întâi decât ceilalţi a şezut în scaunul său, şi au început duhurile cele ce stăteau înaintea lui să cerceteze faptele şi izvodirile lui, căutând să se înştiinţeze câtă răutate şi vicleşug dintr-înşii a lucrat fiecare. Iar când toţi îi povesteau lui cele ce au lucrat asupra oamenilor, unul, în mijloc sărind, a vestit ispita şi tulburarea cărnii ce s-a ridicat în sufletul episcopului Andrei prin frumuseţea călugăriţei ce locuia împreună cu dânsul în episcopie.

Deci aceasta auzind-o proestosul celorlalte duhuri, vicleanul diavol, foarte cu dulceaţă o a primit şi a mărturisit cum că mare câştig i s-a adus lui, anume că a înduplecat suflet de bărbat sfânt în greşeala pierzării. Iar dracul cel ce a vestit acestea, adăugând a zis: „Până în ziua trecută n-am încetat supărându-l pe el, şi gândul lui a-l trage n-am putut, iar ieri, spre seară, l-am făcut a se atinge cu împătimire pe dinapoia sfintei fecioare cu mâna sa". Atunci, vicleanul diavol, vechiul vrăjmaş al neamului omenesc, pe acesta mângâicios chemându-l, a zis: „Ceea ce ai început, sileşte-te a împlini, ca întru căderea lui, tu singur între ceilalţi semnul biruinţei să-l dobândeşti".

Deci acestea văzând jidovul şi auzindu-le, întru mare frică şi înghesuială [strâmtorare] a căzut. Iar diavolul, proestosul duhurilor celor viclene, le-a poruncit acelora să caute să afle cine este cel care a cutezat a se culca în casa lor. Şi venind duhurile vicleşugului, şi cu de-amănuntul cercându-l, dacă l-au văzut pe el cu semnul crucii pecetluit, mirându-se, au zis: „O, nevoie, vas pângărit şi pecetluit este"; şi aceasta lui vestind-o, toată tulburarea duhurilor celor viclene s-a făcut nevăzută.

Iar jidovul cel ce a văzut şi a auzit acestea, îndată s-a sculat, şi la Episcop cu sârguinţă a venit, şi aflându-l pe dânsul în biserică, l-a luat deosebi. Şi căuta a se înştiinţa de la dânsul de ce fel de ispită este cuprins. Iar el, ruşinându-se, nu mărturisea. Atunci a zis jidovul: „Au nu pe roaba lui Dumnezeu cutare ţi-ai răzimat ochii tăi prin dragoste urâtă?". Iar Episcopul se lepăda chiar şi de acestea. Şi a zis jidovul: „Pentru ce te lepezi? Au nu până la aceasta te-ai pogorât? Ieri, spre seară, au nu cu împătimire ai apropiat mâna dinapoia ei?"

Atunci, Episcopul, cu graiurile acestuia vădit fiind, cu toată smerita cugetare a mărturisit cele pe care mai-nainte le tăgăduia. Şi vrând jidovul a-i mângâia ruşinea greşelii lui, i-a povestit lui cum a cunoscut aceasta, şi cele ce le-a auzit întru adunarea duhurilor celor viclene. Iar acestea auzindu-le Episcopul şi cunoscându-le, îndată la pământ plecându-se, pe sine-şi la rugăciune s-a dat; şi numaidecât din episcopie nu numai pe roaba lui Dumnezeu aceea, ci şi toată partea femeiască pe care o avea spre slujba episcopiei a lepădat-o, iar capiştea lui Apollon, biserică a Fericitului Apostol Andrei o a făcut.

Şi s-a izbăvit şi de bântuiala cărnurilor sale, cu darul lui Dumnezeu izgonindu-se desăvârşit de la dânsul, iar pe jidov către veşnica viaţă l-a tras: că tainele credinţei pe dânsul învăţându-l, şi cu apa Botezului curăţindu-l, în sânul Sfintei Biserici l-a adus. Deci s-a făcut că jidovul cel ce spre mântuirea altuia alerga, întru a sa a sosit, iar dintru aceasta puternicul Dumnezeu l-a adus pe altul la viaţă bună, de unde pe altul într-însa a fi păzit a binevoit.

374

Petru

Acest lucru ce s-a făcut şi pe care l-am auzit dă şi frică, şi nădejde de mântuire.

Grigorie

Aşa se şi cuvine a nădăjdui noi totdeauna la milostivirea lui Dumnezeu, şi de a noastră neputinţă a ne teme; că iată, şi cedrul grădinii, clătinat l-am auzit, dar nu dezrădăcinat, ca nouă, neputincioşilor, prin clătinarea lui, frică să ni se facă, iar îndrăznire, pentru statornicirea lui cea de pe urmă.

A aceluiaşi

În părţile Campaniei, în muntele cel din Marsin, un oarecare bărbat foarte cucernic pe nume Martin a petrecut viaţă singuratică într-o peşteră foarte strâmtă, închizându-se pe sine pentru mulţi ani. Şi se dădea lui din piatra peşterii, cu îngăduinţa preaputernicului Dumnezeu, izvor de apă, atât cât ajungea lui spre trebuinţa cea de toate zilele. Iar începătorul răutăţii, vrăjmaşul, pizmuind răbdarea Sfântului, se ispitea a-l izgoni pe dânsul din peşteră: şi intrând într-un şarpe, iubita lui fiară, l-a făcut pe acela a intra în peşteră. Şi rugându-se Sfântul, s-a lungit înainte-i, şi Sfântul era cu totul nesperiat, şi punea mâna sau şi piciorul său la gura aceluia, zicând: „Dacă ai luat voie a mă vătăma, eu nu te opresc". Iar aceasta s-a făcut până la trei ani. Apoi, vrăjmaşul, de răbdarea şi puterea lui cea multă biruindu-se, a scrâşnit, iar şarpele se dădu pe sine-şi de-o parte a muntelui, într-o râpă, şi toate desişurile cele din locul acela s-au ars cu văpaia ce a ieşit dintr-însul, Dumnezeu silindu-l pe dânsul a-şi arăta câtă putere avea, care, biruindu-se, ruşinat s-a dus. Deci pricepe-l pe dânsul, şi ia aminte la ce fel de păzire a minţii a stătut acest om al lui Dumnezeu, care trei ani fără de grijă împreună cu şarpele a petrecut.

Petru

Mă spăimântez chiar şi numai la auzirea acestora.

Grigorie

Deci acest preaputernic bărbat, încă din început de când s-a închis pe sine în peşteră, a hotărât ca să nu vadă femeie de aici înainte, nu ca şi cum ar urî firea femeiască, ci temându-se să nu cadă în primejdia ispitei ce se întâmplă din frumuseţea cea văzută. Iar o femeie oarecare, auzind aceasta, cu îndrăzneală în munte s-a suit, şi la peştera lui fără de ruşine a venit. Iar văzând-o Sfântul pe dânsa de departe venind, şi din haine cunoscând-o că este femeie, pe sine-şi la rugăciune se dădu, şi la pământ a plecat faţa sa, şi atâta a stăruit întins la rugăciune, până când, acea neruşinată femeie slăbind, de la fereastra chiliei lui s-a depărtat, şi pogorându-se din munte şi-a plinit viaţa ei chiar întru acea zi, şi dintru aceasta cunoscut tuturor se făcu că Preaputernicului Dumnezeu nu i-a plăcut ca printr-o îndrăzneală ca aceasta să-l scârbească pe robul lui Dumnezeu.

III.

A Sfântului Simeon cel din Staul121

Odată, o femeie a fost cuprinsă de un dor Dumnezeiesc de a-l vedea cu ochii pe Marele Simeon, ca să se îndulcească de la dânsul de dar şi de blagoslovenie; dar poftirii ei i se făcea opreală, căci ograda stâlpului oprea intrarea femeilor. Şi fiind ea iubitoare de fapte bune ce se topea cu focul dorului de acesta, toate gândurile le mişca către sine-şi.

Iar odată, oarecari ostaşi mergând pentru vederea bărbatului, îmbrăcându-se ea cu îmbrăcăminte asemănătoare acelora, toată prefăcându-se după portul acelora şi toată bănuiala alungând-o, s-a suit pe cal, mergând călare împreună cu ei, şi aşa drumul degrab l-au isprăvit.

Iar fiindcă au ajuns la ogradă, ostaşii s-au pogorât de pe cai, iar caii i-au lăsat femeii, ca unuia din ostaşi, căci încă nu

121 Mav6pa = spaţiu închis; staul sau ţarc pentru diverse animale. Numit aşa poate pentru îngrăditura în care se afla stâlpul său. E vorba de Sfântul Simeon Stâlpnicul.

375

era cunoscută că era femeie. Iar ea a primit numaidecât însărcinarea, voind şi ea asemenea lor să dobândească, şi calul ei să-l lase iarăşi cu ei, că, dacă-l vor vedea pe Sfântul, apoi se vor întoarce. Deci de vreme ce ostaşii au venit la Sfântul şi au dobândit cele ce doreau, Dumnezeiescul Simeon a zis către dânşii: „Un ostaş dintre voi a rămas în urmă, iar voi, dacă vă veţi întoarce către dânsul, spuneţi-i aşa: «Rugăciunea sufletului tău s-a suit în urechile Domnului, şi te-a blagoslovit Domnul Dumnezeu, Cercetătorul pomenirilor şi al gândurilor inimii, şi blagoslovit eşti Domnului, căci, ajungând tu la un sfârşit al acestei sârguinţe, nu mai ai trebuinţă să vii până aici»".

Zicând minunatul Simeon acestea, ieşind ostaşii din ogradă, se înspăimântau de proorocia bărbatului şi se minunau de fapta bună a ostaşului care rămăsese în urmă. Iar după ce au ieşit din ogradă, i-au spus lui cele ce li se porunciseră. Şi multă rugăciune aduceau fericitei aceleia, oricine ar fi fost ea, cerând ei să le arate care este mărimea isprăvilor ei; că ziceau: „Acea dulce gură şi de miere curgătoare a lui Simeon nu te-ar fi adus prin atât de multă pomenire de nu s-ar fi învistierit întru tine oarecare bogăţie de fapte bune ascunsă".

Iar ea, cunoscând că nu s-a ascuns de Sfântul nimic din cele despre dânsa, a descoperit bărbaţilor cele despre ea, dar nu pe toate, şi a zis: „Pe mine, fraţilor, de multă vreme un dor Dumnezeiesc spre vederea acestui Dumnezeiesc bărbat mă ţine a veni, şi cu darul Duhului cel dintru dânsul cu însuşi ochii a mă îndulci. Iar de vreme ce femeilor nu le era îngăduit să intre în ogradă, am socotit de trebuinţă să ascund firea (căci sunt femeie) şi înfăţişarea să mi-o ascund; dar fiindcă şi cunoscător de cele ascunse este bărbatul, iar a mă ascunde astfel n-a fost cu putinţă, de acum mă duc, şi nu grăiesc împotriva poruncii. Că iată, mă învrednici blagosloveniei, şi nu prin cele prin care mi s-a părut că mă pot ascunde, ci îndulcindu-mă din cele prin care m-am prins de dar".

Unele ca acestea povestind acea femeie bună, mai mult minunându-se ostaşii de Sfântul, întru ale sale fiecare s-a întors.

IV.

Din viaţa Cuviosului Martinian

Sfântul Martinian, mulţi ani locuind în pustie şi felurite fapte bune isprăvind, mai pe urmă, din bântuiala vicleanului, puţin de n-a ajuns să se primejduiască. Căci pe o femeie oarecare, pe care satana o rânduise spre a bântui pe acest drept, primind-o în chilia sa, ca şi cum ea ar fi fost rătăcită prin noapte, şi temându-se ca nu cumva să piară, atât de tare s-a clătinat cu mintea de cuvintele ei drăgăstoase, încât s-a învoit cu păcatul, măcar că, cu mila lui Dumnezeu, îndată trezindu-se din patimă, pe sine-şi cu nemilostivire s-a chinuit, şi, foc aprinzând în mijlocul lui, a stătut din destul, încât cumplit i s-au ars picioarele, şi aşa, cu arderea focului, a stins focul poftei şi a scăpat de primejdie.

Şi stăruind acela la chilie până la şapte luni, căci se afla neputincios din pricina rănilor arsurii, după aceasta, din durerile rănilor uşurându-se, s-a ridicat din chilie şi a mers la mare, a locuit pe o piatră strâmtă ieşită din mare, stând departe de pământ, fiind povăţuit către dânsa de un corăbier, care, binecredincios fiind, îi dădea lui trebuinţa cea de nevoie, pâine şi apă. Dar şi acolo i-a ridicat vrăjmaşul ispită, mai rea decât cea dintâi.

Că iată, trecând de acum şase ani de când Martinian a ales să locuiască pe acea piatră strâmtă, neacoperit cu totul şi senin, iar al şaptelea curgând, trecând pe lângă locul acela o corabie plină de femei şi de bărbaţi, pândind vrăjmaşul, cu oarecare vânt silnic o a izbit de piatră, şi îndată o a sfărâmat pe dânsa, iar pe cei din corabie degrab i-a înecat în apă. Iar o fată, cu frumuseţea peste fire, o scândură apucând, şi aproape de piatră venind, s-a agăţat de dânsa şi a început să strige: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, milostiveşte-te spre mine, ceea ce pier, întinde mâna, apucă mai degrab, că iată, mă apucă adâncul".

Deci văzând fericitul pieirea ca pe ascuţişul briciului şi că de nicăieri altundeva nu este ei mântuire, zâmbind, a zis: „Şi acest

376

lucru este meşteşug al tău, vicleanule, dar nu vei birui tu puterea lui Hristos spre Care eu am nădăjduit". Şi numaidecât la cer întinzându-se, a zis: „Doamne, Doamne, întru Care eu nădăjduiesc, nu mă lăsa să pier, pe mine, care voiesc a izbăvi pe ceea ce se primejduieşte, ci ce este de folos pentru sufletul ei iconomiseşte şi mie".

Aşa zicând, a întins mâna femeii şi o a scos din apă; iar după ce s-a uitat şi la faţa ei şi a cunoscut cât este de frumoasă, a zis: „Cu adevărat, nu se întocmeşte fânul cu focul, nu se poate eu şi tu a avea petrecerile de obşte, căci, prin vicleanul, va fi putrezire întru amândoi. Deci tu îngăduie aici şi de nimic să nu te temi, că este pâine şi apă, până ce va veni corăbierul care s-a obişnuit a aduce mie cele de trebuinţă; şi când va veni, spune-i lui întâmplarea, şi acela te va duce de aici, şi te vei duce în cetatea de acolo. Aşa zicând, semnul crucii pe apă l-a pus, rugându-se aşa: „Dumnezeule, de a Cărui certare marea şi vânturile ascultă, caută spre mine şi să nu mă laşi să pier; că iată, întru numele Tău Cel înfricoşător apelor pe sine-mi mă las, hotărând a pieri mai bine aşa decât a mă robi cu patimă trupească". Apoi şi către fată întorcându-se, şi mântuire sufletului ei cercându-i, s-a lăsat pe sine în mare. Şi numaidecât doi delfini punându-se dedesubt, şi vârtos pe bărbat pe spinări purtându-l, l-au scos din apă.

Iar dacă a ieşit cuviosul pe pământ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acea preaslăvită aducere, apoi aşa se judeca cu gândurile ce-l munceau, socotind ce trebuie să facă, „că nici în munţi, zicea, nici în apă nu mă lasă vrăjmaşul să mă liniştesc. Şi bine este a ne pleca lui Hristos, Care porunceşte: Goniţi fiind în această cetate, fugiţi în cealaltă (cf. Matei 10: 23)". Şi zicând aşa, a plecat fugind şi zicând: „Fugi, Martiniane, ca să nu te prindă ispita. Fugi, sărace călugăre!". Şi aşa a petrecut fugind, până la cea mai de pe urmă răsuflare a lui.

V.

Din viaţa Sfântului Arsenie

În preajma Canoponului petrecând Marele Arsenie (iar acesta era una din cele şapte guri ale Nilului), a venit o oarecare singlitică122 din Roma, foarte bogată, dar şi iubitoare de Dumnezeu. Iar scopul venirii ei era ca să-l vadă pe Arsenie şi să dobândească folos de la dânsul, şi împreună cu acela, cu cele după Dumnezeu faceri de bine să-l ospăteze. Aceea, pe Arhiepiscopul Teofil123 cel ce o primise pe dânsa şi o găzduise cu dinadinsul îl poftea ca să plece pe Sfântul să o învrednicească pe ea de vederea ochilor lui.

Iar el s-a dus, şi, apropiindu-se, foarte cu căldură îl poftea, iar Arsenie nu îngăduia, măcar că Arhiepiscopul, pe lângă altele pe care le punea înainte-i spre plecare, a adăugat şi osteneala acelui drum depărtat, şi aşa se ispitea să-l înduplece adică pe Arsenie, iar singlitica, înştiinţându-se de aceasta, n-a răbdat; că o zădăra pe dânsa şi credinţa cea către Cuviosul şi dorul. însă şi osteneala şi sfiala şi toate trecându-le cu vederea, a apucat pe calea cea către dânsul, voind să-l vadă.

Apropiindu-se ea, afară din chilie aflându-se Sfântul, s-a pus pe sine-şi înainte la picioarele aceluia; şi el o a sculat cu mânie şi, luând aminte, a zis: „Dacă faţa mea voieşti a mi-o vedea, vezi-o!". Iar pe dânsa, cuprinzând-o frica împreună cu ruşinea, acestea nu o au slăbit [lăsat] pe dânsa nicidecum să se uite.

Apoi, adăugând iarăşi, a zis: „Au oare n-ai auzit de lucrurile mele, şi nu pentru acestea ai poftit a veni către noi? Şi cum ai îndrăznit să faci atâta călătorie pe mare şi să vii aici? Nu ştii că eşti femeie şi nu-ţi sunt spre cuviinţă cărările dinafară? Dar, precum se vede, aceasta ţi-a venit în minte: ca, după ce te vei întoarce iarăşi în Roma, arătat să

122 Senatoare sau persoană nobilă în general.

123 Teofil, Patriarh al Alexandriei între anii 385-412. A trăit între anii 350-445.

377

faci şi celorlalte femei zicând că «am văzut pe Arsenie»; şi dintru aceasta să pui marea plină de femei ca să vină necontenit către noi".

Iar ea a zis: „Nu voi pleca, părinte, Dumnezeu ajutându-mi, pe nici una din femei să vină aici, numai tu să nu încetezi a te ruga pentru mine şi a mă pomeni". Iar el a zis: „Mă rog lui Dumnezeu, mai vârtos să şteargă pomenirea ta din inima mea".

Aceasta auzind aceea, cu prea mare scârbă s-a atins, şi fierbinţeala s-a aprins de dânsa, şi a hotărât să se întoarcă în Alexandria, care lucru, fiindcă a venit în urechile Episcopului, spre cercetarea ei s-a dus cât mai degrab.

întrebând de pricina boalei, şi înştiinţându-se, o mângâia pe dânsa cu blândeţe şi-i zicea binişor: „Nu se cădea să te mâhneşti aşa pentru cele ce ai auzit, căci cuvintele nu sunt de îngreuiere, ci de păzire prea adevărate, de vreme ce şi tu cunoşti ce fel de războaie este în obicei vicleanului a ridica prin femei celor ce au ales a sluji lui Dumnezeu. Deci ceea ce ţi-a zis ţie stareţul, pentru aceasta ţi-a zis; însă acela nu va conteni nicidecum rugându-se pentru sufletul tău, ba şi pentru toţi creştinii neîncetat rugându-se". Cu aceste cuvinte tămăduindu-se femeia de scârbă, s-a întors acasă.

VI.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De va ieşi vreun frate la slujire şi se va întâlni cu o femeie pe cale, cum va putea să scape de războiul curviei?". Şi a răspuns bătrânul: „Poate că de război nu poate să fugă, dar de fapte poate să scape, numai de va tăcea în ceasul întâlnirii. Că precum cremenea împreună lovindu-se cu amnarul, scoate foc, aşa şi vorba femeii cu a bărbatului, împreună lovindu-se, păcatul îl lucrează".

2. Zis-a Avva Isaac: „Nu primiţi, o, monahilor, a locui cu copii; că în Schit, patru biserici s-au făcut pustii din pricina copiilor".

3. Zis-a un stareţ: „Punând copilul cuvântul său între cei mai mari decât dânsul, asemenea este cu omul ce aruncă foc în sânul fratelui său".

VII

A Sfântului Efrem

Frate, de vei vorbi cu vârstă tânără şi înflorită cu frumuseţea, păzeşte-ţi ochiul, ca nu cumva pofta să tulbure mintea ta şi să începi a întinde cuvinte cu împătimire, şi astfel să te afli cu marginile buzelor vorbind pentru întreaga-curăţie, iar cu sufletul înverşunându-te. Dar când se va întâmpla ţie vreo vorbă ca aceasta, vorbeşte căutând jos pe cele mai multe şi, prin scurtime cuvântul tăindu-l, apucă-te de tăcere, că zice Scriptura: Şi l-a rătăcit pe el multa vorbă (Pilde 7: 21).

VIII.

A lui Antioh Pandectul

Fraţilor, bun lucru este, şi potrivit nouă, celor ce odată am fugit de lume şi ne-am făgăduit lui Dumnezeu să ne păzim curaţi şi neîntinaţi, să ne depărtăm de vorbirea femeilor, de este cu putinţă chiar şi de vederea lor. Căci vederea femeiască este săgeată plină de otravă, şi în sufletul pe care-l va străpunge, îndată pune într-însul otravă, şi pe cât zăboveşte, pe atâta mai multă putrejune lucrează; şi precum scânteia, zăbovind în paie, ridică văpaie, aşa pomenirea femeiască, stăruind în cuget, aprinde pofta; şi precum fitilul candelei este hrănit de untdelemn, aşa şi focul dulceţii e aprins de vorba femeiască. Deci să fugim de dânsele, iubiţilor, că otravă sunt vorbele lor, căci cu lesnire ucid sufletele noastre.

Dar să ascultăm ce grăieşte Sfânta Scriptură despre dânsele. Zice Pilduitorul: Prin femeie e începutul păcatului, şi printr-însa murim toţi (înţ. lui Sol. 25: 24). Şi mai zice: Nu da apei cărare, nici femeii îndrăzneală spre tine (Sirah 25: 24). Şi iarăşi: Fiule, să nu te biruiască pofta frumuseţii, nici să te lipeşti cu genele tale, că femeia vânează suflete cinstite de bărbaţi

378

(Pilde 6: 25-26). Multa vorbă amăgeşte pe om, şi cu laţurile cele din buze l-a scăpătat pe dânsul, iar el a urmat eişi, uşor din minte fiind; şi precum boul spre junghiere se aduce, şi ca un câine spre legături, neştiind că pentru suflet aleargă. Deci să nu se abată inima ta la căile ei, că, pe mulţi rănindu-i, la pământ i-a pus, şi nenumăraţi sunt cei pe care i-a omorât; căci cărări ale iadului este casa ei, pogorând în cămările morţii. Departe dar fă calea ta de la dânsa, şi să nu te apropii de uşile casei ei, ca să nu se umple străinii de puterea ta, iar pe urmă să te căieşti (Pilde 5: 8-11).

Deci de la aceasta şi noi să ne plecăm şi să ne depărtăm pe înşine de vederea şi vorba femeilor. Că am auzit despre Samson Nazireul, cu care umbla Duhul Domnului, cum s-a pogorât prin femeie în adâncul pierzării; încă şi David Proorocul, din nepăzita vedere prinzându-se, a împreunat uciderea cu preacurvia, iar pentru acestea a căzut în miriade de rele. Dar şi Solomon, cel ce avea înţelepciune şi pricepere mai presus decât nisipul, şi chibzuială a inimii, şi bogăţie, şi slavă multă, mai presus decât toţi oamenii, au nu şi unul atât de mare ca acesta prin femeie s-a surpat, şi depărtat de la Dumnezeu s-a făcut? încă şi bătrânii şi judecătorii norodului, fără de socoteală uitându-se, şi la frumuseţe străină luând aminte, fiindcă cumplit şi-au aprins loruşi cuptorul poftei, sculându-se asupra Fericitei Suzana, şi neputând-o birui pe aceasta, spre pâră mincinoasă s-au abătut, şi la cea nevinovată pe a loruşi vină o au lipit fără dreptate; dar vădiţi fiind, cu silnică moarte au pierit.

Deci mai bine este să se apropie cineva de foc arzând decât de femeie, căci dacă de foc te vei atinge, durându-te, cu dulceaţă te vei depărta. Iar dacă de femeie apropiindu-te, te vei atinge de graiurile ei, şi înmulţind cu dânsa vorba, nu vei mai putea să te depărtezi, iar mai vârtos dacă eşti tânăr, şi cu gândul neputincios, te vei primejdui încurcându-te în mrejele ei, precum gângăniile ce cad în mreaja păianjenului.

Deci, se cade ca cel ce voieşte să păzească curăţenia să fugă de femeie precum fuge cineva de şarpe, pentru că sufletul aceleia este otravă purtătoare de moarte, şi nu numai vorba ei, ci şi aducerea aminte de dânsa. Că vinul, zice, şi femeile, depărtează124 inimile înţelepţilor (Sirah 19: 2); şi Ecclesiastul zice: Mai amar decât moartea şi otrava este a vorbi cu femeia (Eccl. 7: 27). Iar această patimă, şi Iubitorul de suflete, Domnul, stricătoare de suflete ştiind-o, şi pierzătoare, a hotărât, zicând: Tot cel ce se uită la femeie spre a o pofti pe dânsa, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima Sa (Matei 5: 28).

IX.

A lui Avva Isaia

Dacă te vei duce în sat sau în cetate, ochii tăi să fie căutând în jos, ca să nu-ţi ridici războaie în chilia ta; şi mergând, de-ţi va zice ţie vreo femeie: „Pace ţie!", răspunde-i în inima ta, jos luând aminte cu ochii. Şi, de vei putea, să nu iei aminte până la haine femeieşti. Să nu primeşti a mânca împreună cu femeie, sau să ai prieteşug cu cei mai tineri, nici să dormi, mai tânăr fiind, cu cineva pe o rogojină, fără decât cu fratele tău sau cu Stareţul tău, şi aceasta cu frică, şi nu cu nebăgare de seamă.

X.

A Sfântului Varsanufie

Un frate, trimiţându-se departe la un răspuns al Chinoviei, a întrebat pe stareţ de se poate, chemat fiind de prieteni, ca să mănânce împreună cu femei. Şi a răspuns stareţul: „Nicidecum nu se cuvine să mănânci împreună cu ele". Şi a zis fratele: „Şi de unde ştiu că, atunci când sunt chemat de cineva, nu vine şi o femeie să mănânce împreună cu noi, ca să nu mă duc?". Răspuns-a stareţul: „întreabă pe cel ce te cheamă pe tine de este cumva acolo femeie, şi de va zice că da, leapădă-te, zicând: «Iartă-mă, că am poruncă să nu mănânc împreună cu vreo femeie»". Zis-a fratele: „Şi dacă, uitând să întreb, mă

124 dcTTooTpoouoii? = pustieşte, înstrăinează (pe înţelept de Dumnezeu, de gândurile bune etc.).

379

voi duce, şi se va întâmpla să aibă femeie, şi va veni cu mine la masă, ce să fac?". Răspuns-a stareţul: „Dator eşti a lua deosebi pe cel ce te-a chemat şi să zici lui: «Iartă-mă că am uitat să-ţi spun ţie mai-nainte cum că am poruncă să nu mănânc împreună cu femeie, slobozeşte-mă dar, şi mă duc». Iar de va fi depărtat femeia, rămâi, iar de nu, depărtează-te. Şi să nu vatămi porunca, ca să nu se facă moarte din neascultare, şi să nu te temi, că nu se face spre sminteală, ci spre zidire".

XI.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Macarie: „Să nu dormi în chilia fratelui ce are veste rea".

2. Ziceau Părinţii că, între călugări, copiii sunt o cursă a diavolului mai presus decât femeile.

3. Ziceau iarăşi că, unde este vin şi copii, nu mai este trebuinţă de satana.

4. Zicea un stareţ: „Fiilor, sarea din apă este, şi de se va apropia de apă, se topeşte şi se prăpădeşte. Asemenea, monahul: din femeie este, iar de se va apropia de femeie, se topeşte şi piere".

5. Zis-a ucenicul lui Avva Sisoe către dânsul: „Părinte, ai îmbătrânit, haide dar să mergem aproape de lume". Zis-a lui stareţul: „Unde nu este femeie, acolo să mergem". Zis-a ucenicul lui: „Şi care este locul acela unde nu este femeie, fără numai singură pustia?". Şi i-a zis lui stareţul: „Deci dar în pustie mă du". Şi s-a liniştit acest stareţ în muntele lui Avva Antonie 70 de ani, numai puţin petrecând mai-nainte cu Avva Or în Schit, şi vezi cum încă tot se îngrădea pe sine-şi.

6. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De se va face nevoie să vină cineva în vorbire cu o femeie, cum se cade să o întâmpine pe dânsa?". Şi a răspuns bătrânul: „Nevoia aceasta este de la diavolul, că multe şi din multe feluri de pricini, ca şi cum ar fi de nevoie, punându-le înainte vicleanul, ca pe cel ce se nevoieşte împotriva lui cu una dintr-aceasta să-l robească şi să-l pogoare cu sine-şi în prăpastia pierzării; însă, precum ai zis, de se va face vreodată nevoie de vorbă cu o femeie, să nu o laşi să vorbească mult cu tine. încă şi tu când vei grăi, încheind în puţine graiuri, zi cât mai multe pricini şi degrab las-o pe dânsa; iar dacă vei zăbovi cu dânsa, nu vei putea scăpa de putoarea ei, ci gândul tău, de dânsa umplându-se, se va moleşi şi va cădea de aici înainte".

7. Un frate oarecare s-a dus spre cercetarea surorii sale care era bolnavă într-o mănăstire; şi era credincioasă foarte, şi nu primea să vadă bărbat. încă şi într-alt fel, nici vrând cu pricina ei fratele său să intre în mijlocul femeilor, l-a înştiinţat pe dânsul prin altcineva, zicând: „Du-te, frate, rugându-te pentru mine, şi, cu darul lui Hristos, te voi vedea întru împărăţia Cerurilor".

8. Oarecare frate era călătorind cu maica sa, bătrână fiind ea, şi, dacă s-a apropiat de un râu, bătrâna nu putea să treacă. Şi luând fiul ei haina sa, şi-a învelit mâinile sale şi, aşa luând-o pe dânsa, o a dus de cealaltă parte. Apoi i-a zis lui aceea: „Fiule, pentru ce ai învelit mâinile tale?". Iar el a zis: „Pentru că trupul femeiesc este foc, iar dintr-acest lucru vine pomenire de alte femei, şi pentru aceasta am făcut aşa, ca să nu mă ating de trupul tău gol".

9. Zis-a Avva Daniil către un oarecare frate supărat de curvie: „Niciodată să nu-ţi întinzi mâna ta în blid cu vreo femeie şi să mănânci cu dânsa, iar cu aceasta vei scăpa de dracul curviei".

10. Zis-a Avva Ioan Colov: „Cel ce se satură şi vorbeşte cu copiii, iată, a curvit în gândul lui".

11. Zis-a Avva Carion: „Omul, petrecând cu copil, de nu va fi puternic, vine jos; iar de este puternic, nu vine jos, dar nici nu sporeşte".

12. Era oarecare sihastru în părţile Egiptului şezând singur în pustie într-o chilioară, şi era vestit. Iar după lucrarea diavolului, oarecare femeie necinstită auzind despre dânsul, a zis unor tineri oarecare: „Ce-mi veţi da şi eu voi surpa pe sihastrul vostru?". Iar ei s-au făgăduit să-i dea oareşice lucru. Şi ieşind seara, a venit la chilia lui, prefăcându-se că este rătăcită. Şi stând lângă uşă.

380

a ciocănit, şi ieşind bătrânul, şi văzând-o pe dânsa, s-a tulburat şi a zis: „Cum ai venit aici?". Iar ea a răspuns plângând: „Rătăcită am venit aici, ci fă milă cu mine, şi nu mă lăsa să fiu mâncată de fiare". Şi milostivindu-se, a băgat-o înlăuntru. Apoi, noaptea, diavolul a început să-i semene lui gânduri de neastâmpărare. Iar el, cunoscând gândul vrăjmaşului, a zis către sine-şi: „Meşteşugurile vrăjmaşului întuneric sunt, iar Fiul Lui Dumnezeu lumină este"; şi sculându-se, a aprins candela. Şi pe măsură ce văpaia poftei creştea întrînsul şi cumplit îl învăpăia pe bărbat, iarăşi a zis întru sine: „Cei ce fac unele ca acestea, în muncă merg; deci cearcă de aici de poţi suferi focul cel veşnic". Şi punând degetul său în focul candelei, nu l-a ridicat până n-a ars de tot. Căci, de covârşirea înfocării trupului, arzându-se de foc, nu simţea aşa de tare arderea lui. Deci arzând pe cel pus întâi, l-a pus apoi pe al doilea, apoi pe al treilea, şi, aşa făcând până dimineaţa, a ars toate degetele mâinilor.

Iar acea ticăloasă, văzând cele ce făcea bătrânul, şi cum şi-a ars degetele sale, a îngheţat de frică, şi de tot i-a ieşit sufletul. Iar tinerii care făcuseră rămăşagurile, dacă s-a făcut dimineaţă, au venit la sihastru şi l-au întrebat pe dânsul, zicând: „Venit-a aseară o femeie aici?". Răspuns-a lor: „Da, e înlăuntru, doarme". Iar ei, intrând, au aflat-o pe dânsa moartă. Apoi au zis lui Avva: „A murit". Atunci bătrânul, descoperindu-şi mâinile sale, le-a arătat lor, zicând: „Iată ce mi-a făcut fiica diavolului, că mi-a prăpădit degetele". Şi povestindu-le lor cele despre sine, a zis: „Scris este: Să nu răsplăteşti cu rău pentru rău (Rom. 12:17); să ne rugăm dar ca să învieze". Şi, făcând rugăciune, o au ridicat pe dânsa şi i-au dat drumul; iar ea, ducându-se, s-a înţelepţit de aici înainte.

13. Se spunea despre un stareţ oarecare că, umblând pe drum, a aflat urmă de femeie, şi a acoperit-o, zicând: „...Ca nu cumva să o vadă vreun frate şi să primească război".

14. Se spunea despre un stareţ mare că a mers la o obşte şi a văzut acolo un copil, şi n-a voit să doarmă în locul acela. Şi i-au zis lui fraţii cei ce erau cu dânsul: „Şi tu te temi, Avva?". Iar el a zis: „Adevărat, nu mă tem, fiilor, dar ce trebuinţă este de război sec125?"

15. Se spunea că s-a dus odinioară diavolul şi a bătut în poarta unei mănăstiri, şi a venit un copil să dea răspuns. Şi văzând demonul copilul, a zis: „Dacă tu eşti aici, de mine nu mai este trebuinţă".

16. Zis-au Părinţii: „Dumnezeu nu aduce copii în pustie, ci satana, ca să răstoarne pe cei ce voiesc a trăi creştineşte".

17. înnoptat-a odată o corabie în diolkon126, şi a tras la muntele monahilor. Şi ieşind o femeie din corabie, a şezut pe munte; iar un frate, venind să ia apă din râu, o a văzut pe dânsa. Şi s-a întors lângă preot, zicând: „Iată, lângă râu şade o femeie, care lucru, Avva, niciodată n-a fost pe aici". Şi auzind stareţul, a luat toiagul, şi, ieşind, alerga, strigând şi zicând: „Ajutaţi, fraţilor, că sunt tâlhari!". Şi toţi, văzându-l pe dânsul, alergau şi ei cu beţe spre râu. Iar corăbierii, văzând pornirea lor, au priceput ce voiau să facă şi, răpind femeia în corabie, au tăiat funiile, şi au lăsat corabia să se ducă pe apă.

18. Zis-a un stareţ: „Cursă a diavolului către om, şi mai vârtos dacă este şi tânăr, este trupul nostru, precum şi Avva Isaia porunceşte, zicând: «Să nu apuci mâna cuiva, nici să te apropii de trup străin, afară de boală mare, şi aceasta cu frică. Nici de tine să nu se apropie mână străină, nici să te scarpine, nici să zici cuiva vreodată să-ţi ia păduche din barbă sau din capul tău, sau din haina pe care o porţi, şi nici să dormi cumva aproape de cineva, niciodată în viaţa ta. Nici să nu dai sărutare tânărului ce nu are barbă, nici chiar în biserică, nici venind din pământ străin, nici să râzi cu copil, ca să nu piară sufletul tău, nici să şezi sau să mergi aproape de dânsul. încă şi întru trebile pântecelui tău, să nu şezi nicidecum cu altul, că cel ce este cu adevărat cucernic se ruşinează chiar şi de sine, că mulţi, nebăgând de seamă de aceste lucruri, socotindu-le ca un nimic, au căzut dintr-însele în groapă şi au pierit: că

125 dpyou ttoXi=(j.ou = război fără rost.

126 AîoXkov = cală de lansare pentru trecerea vaselor de-a lungul Istmului Corint.

381

fiecare rău mare, de la unul mic se începe, şi aşa se face mare".

XII.

A Sfântului Efrem

Mare primejdie e copilul în obşte dacă nu este ocârmuire în mijloc, iar cel ce îl creşte cu plăcere lui Dumnezeu, fericit este. Nu fugi tu, iubitule, de cei ce săgetează trupul? Fugi dar mai vârtos de cei ce săgetează sufletul. Nu fugi de şarpele ce muşcă trupul? Fugi dar mai vârtos de femeia ce mişcă sufletul. Cel ce ia aminte la frumuseţea femeilor sădeşte în sufletul său pofta ei, şi cel ce merge adeseori la uşile casei ei, asemenea este cu cel ce umblă pe gheaţă, căci alunecarea nu e departe de dânsul. Dar de foc fugi, iubitule, ca să nu arzi trupul tău? Fugi şi de păcat, ca să nu te trimită în focul nestins, şi să ardă trupul tău împreună cu sufletul veşnic. Precum doi războinici, aşa călugărul vorbind cu femeie se va prăda de întreaga curăţie, căci aceasta şi vorba femeiască sunt ca leoaica cu oaia într-o casă.

382

pricina a Treizecea

Că nicidecum nu se cuvine să audă credinciosul fluierul sau alăuta sau alte oarecare viersuri făţarnice127, ci să fugă de acestea ca de nişte lucruri pierzătoare.

127 GupţXiKOţ = teatrale, de scenă; de dragul îndulcirii pătimaşe a urechii şi minţii.

I.

Grigorie Dialogul

Un oarecare cu numele Fortunat, bărbat de neam preabun, l-a rugat pe robul lui Dumnezeu Bonifatie, Episcopul cetăţii Femitidos128, ce strălucea cu prea mari faceri de minuni, să vină în casa lui. Iar el, văzând că bărbatul cerea cu credinţă, cu osârdie l-a ascultat. Şi venind Episcopul în casa lui Fortunat, şi masa punându-se, mai-nainte să aducă el lui Dumnezeu rugăciunea cea hotărâtă la masă, un om oarecare sărac a stătut înaintea uşii cu jucări şi cu chimvale, cântând şi cerând de mâncare cu acelea. Iar Episcopului, rău părându-i şi înfuriindu-se de sunetul chimvalelor, a zis: „Vai,vai, a murit nenorocitul acesta: eu la masă de veselie venind, încă n-am deschis gura mea spre lauda lui Dumnezeu, iar acesta, cu jucări venind, în chimvale a lovit". Şi adăugând, a zis: „Daţi-i lui, pentru dragostea de mâncare şi de băut, ca să cunoaşteţi că a murit".

Deci acel om ticălos, luând pâine şi vin din casa aceluia, iar apoi voind să iasă pe uşă, o piatră mare foarte de sus din zid i-a căzut pe cap şi i l-a sfărâmat desăvârşit. Şi ridicându-l mai mult mort, a murit în ziua ce a urmat, după hotărârea omului lui Dumnezeu, dintru care lucru, Petre, se poate să cunoşti cum că arătat este că sfinţii sunt lăcaşuri ale lui Dumnezeu şi, dacă se vor mişca cândva înspre mânie, Cel ce locuieşte întru dânşii printr-înşii lucrează putere, şi le aduce asupră-le izbândă, în orice fel voiesc ei.

128 Vechi oraş italian.

383

Pricina a treizeci şi una

Că visarea se face din felurite pricini

I.

Din Pateric

întrebat a fost un bătrân despre visare şi a răspuns: „Se cuvine ca aceasta nicidecum a nu o face pricină a ta, ci a te socoti pe sine-ţi nebăgător de seamă. Că dacă umblând pe uliţă vei vedea cârciumă cu bucătărie şi, apropiindu-te când treci pe acolo, te vei împărtăşi din mirosul cărnurilor, au nu se socoteşte că ai mâncat? Negreşit vei zice că nu. Aşa nici a visa, întinăciune ţie nu-ţi va da: că dacă te va vedea pe tine potrivnicul fricos, mai mult se pune asupră-ţi; deci, păzeşte-te ca nu cumva, întru simţire venind, să te învoieşti adică cu cugetul; ca nu, deşteptându-te, să-ţi aduci aminte de nălucire şi să te învoieşti cu dânsa.

II.

A lui Avva Isaia

De te ispiteşti noaptea cu nălucirea împreunării, păzeşte inima ta ca să nu le cugeţi ziua pe acestea, anume ce fel de trupuri ale nălucirii au fost acestea, ca să nu te supui întru dulceaţa lor şi să-ţi aduci asupră-ţi urgie rea, ci aruncă-te pe sine-ţi înaintea lui Dumnezeu întru toată inima ta, şi-ţi va ajuta ţie; că este îndurat spre neputinţa omului.

III.

A Sfântului Maxim

Unii zic cum că dracii, atingându-se de mădularele trupului, pornesc în somn patima curviei; mişcându-se apoi patima, aduce în minte chip de femeie prin pomenire129. Iar alţii zic că se arată minţii în chip de femeie şi, atingându-se de părţile trupului, mişcă pofta, şi astfel se fac nălucirile. Iar alţii iarăşi zic că patima cea stăpânitoare, atunci când se apropie dracul, e mişcată de el, şi aşa sufletul se aprinde către gânduri, iar gândurile aduc chipurile prin pomenire. încă şi pentru alte năluciri pătimaşe aşijderea zic unii că se întâmplă aşa, iar alţii într-alt fel. însă în nici un fel din cele zise nu pot dracii oricum a mişca patima, de faţă fiind dragostea şi înfrânarea, nici deştept fiind trupul, nici în somnuri.

IV.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „Obişnuieşte câte puţin inima ta să zică întru sine pentru fiecare din fraţi: «într-adevăr, acesta mă întrece după Dumnezeu». Şi iarăşi: «Acesta este mai osârduitor decât mine». Şi aşa, de acolo, te vei avea pe sine-ţi dedesubtul tuturor, şi va locui întru tine Duhul lui Dumnezeu. Iar dacă vei defăima pe om, se depărtează darul lui Dumnezeu de la tine, şi te dă pe tine întru spurcăciunile trupului, şi se aspreşte [împietreşte] inima ta, şi nici o umilinţă nu se va afla întru tine".

2. întrebat a fost Avva Pimen despre întinăciuni, şi a răspuns: „De vom opri partea cea lucrătoare, adică lucrarea păcatului, şi cu grijă ne vom trezvi adică împotriva gândurilor, nu vom afla întru înşine întinăciune".

3. Zis-a un stareţ: „Mare este pizma diavolului către oameni: că neputând pe aleşii lui Dumnezeu, deştepţi fiind, întru scârnave gânduri a-i trage, măcar noaptea îi năluceşte

129 Vezi nota de la Pricina 28, cap. Vil.

384

pe dânşii, dar vicleanul nu va dobândi nimic dintru aceasta. Că de va moşteni pruncul cel născut mort pe tatăl său, şi înseşi nălucirile se vor socoti spre păcat celor aleşi de Dumnezeu"130.

V.

A Sfântului Efrem

Să nu dormi având ceva asupra cuiva, ca nu cumva să te tulbure peste noapte năluciri necuvioase.

130 Trad. lit. Altfel spus: Aşa cum nu e cu putinţă ca pruncul mort să moştenească pe tatăl său, tot astfel nici nălucirile nu se vor socoti spre păcat celor aleşi ai lui Dumnezeu.

385

PRICINA a treizeci şi doua

Că prea mare este lucrarea plânsului, şi de câte feluri este plânsul, şi că mare este deosebirea lacrimilor.

I.

A lui Grigorie Dialogul

Petru

Mă rog, preacinstite Stăpâne, să-mi spui câte sunt felurile umilinţei.

Grigorie

În multe chipuri ale frumuseţii este privită umilinţa, Petre; pentru aceasta zice şi Ieremia: Despărţire de ape a izvorât ochiul meu (Plângeri 1:16), iar dintre umilinţe, două sunt mai de temelie: căci atunci când sufletul va înseta de Dumnezeu, întâi adică cu frica se umileşte, iar apoi cu dorirea: căci întâi se topeşte pe sine-şi cu lacrimile, luând pomenire de răutăţile sale şi temându-se pentru dânsele, ca nu cumva să cadă în veşnica muncă. Iar când de aici va ajunge întru multă strâmtorare a întristării, atunci ia sfârşit temerea şi o oarecare negrijă pentru iertare, şi într-însul se naşte îndrăzneala, iar de aici înainte sufletul arde întru dorirea bucuriei celei cereşti; iar cel ce mai-nainte plângea, temându-se ca să nu fie adus la judecată, întru cea de pe urmă iarăşi începe a plânge amar, socotind că este departe de împărăţie. Curăţindu-se dar mintea, oglindeşte felul în care sunt cetele îngerilor, şi în ce fel este împărtăşirea lor, ce fel este strălucirea şi mărimea fericitelor duhuri şi care este înseşi privirea şi cercetarea lui Dumnezeu.

Dar mult mai mult se tânguieşte că va fi lipsit de bunătăţile ce rămân în urmă. Deci aşa se face că, ce este desăvârşit, umilinţă cu frică se trimite sufletul în dragoste, care lucru bine este scris în sfinţita şi adevărata istorie despre Asha, fata lui Caleb, că, şezând ea pe asină, a suspinat. Iar tată-său a zis către dânsa: „Ce ai?". Iar ea, răspunzând lui, a zis: „Dă-mi blagoslovenie pământul dinspre Miazănoapte, că uscat îmi dăduşi, adaugă-l dar şi pe cel plin de apă". Şi i-a dat ei tatăl ei şi pe cel plin de apă din sus, şi pe cel plin de apă din jos (cf. Isus Navi 15:13-20). Prin Asha şezând pe asin se tâlcuieşte sufletul, şezând pe mişcările trupului cele necuvântătoare [iraţionale]; iar că suspinând a cerut de la tată-său pământul cel plin de apă, aceasta arată că se cuvine nouă de la Ziditorul cu mare suspin a cere darul lacrimilor.

Măcar că mulţi sunt cei ce s-au învrednicit de darul dăscăliei, ca prin îndrăzneală să grăiască îndreptarea adevărului, pe cei ce sunt întru necazuri să-i mângâie, pe cei lipsiţi să-i îndestuleze şi râvnitori a se face împrejurul credinţei, totuşi darul lacrimilor încă nu l-au luat. Aceştia adică au pământul de la Miazănoapte, iar de cel plin de apă încă au trebuinţă: adică vieţuiesc în lucruri bune, dar se cuvine ca, fie pentru frica judecăţii, fie pentru dorul împărăţiei cerurilor, să plângă răutăţile pe care le-au făcut mai-nainte, şi aşa, de aici înainte, acolo unde sunt cei mari şi fierbinţi cu dorirea, şi aceştia să intre.

Precum am zis, două sunt felurile umilinţei: tată-său i-a dat ei atât pământul cel plin de apă din sus, cât şi pe cel plin de apă din jos. Deci cel plin de apă din sus îl ia sufletul cel ce în lacrimi plânge cu dorirea împărăţiei cerurilor, iar pe cel plin de apă din jos îl ia cel ce se tânguieşte cu frica veşnicei munci, măcar că întâi se dă cel plin de apă de jos şi apoi cel de sus, dar, pentru a covârşi umilinţa cu vrednicia locului, de nevoie era ca istoria să pomenească întâi de locul cel plin de apă din sus şi pe urmă de cel din jos.

386

II.

A Sfântului Efrem

începutul plânsului este să se cunoască cineva pe sine; iar plânsul nostru să nu fie după om [omenesc], nici să nu fie văzut de oameni, ci să fie după Dumnezeu, Cel ce cunoaşte cele ascunse ale inimii, ca de la Dânsul să ne fericim. Iar atunci când ne întâlnim cu oamenii, să fim veseli la faţă, dar plângând şi lăcrimând cu cugetul, căci plânsul lucrează şi păzeşte; plânsul spală sufletul prin lacrimi, şi curat pe dânsul îl aşază; naşte întreaga-curăţie, dulceţile le taie, spre fapte bune îndreptează. Dar ce zic? Plânsul se fericeşte de Dumnezeu şi de la îngeri se mângâie.

Dăruieşte-mi mie, Doamne, lacrimile umilinţei, Cel singur bun şi îndurat, ca întru dânsele să mă plâng pe sine-mi, şi să rog milostivirea Ta, ca să-mi curăţeşti tina păcatului. Vai mie, cum voi suferi Gheena focului şi întunericul cel mai dinafară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor? Vai mie, cum voi suferi Tartarul şi acele veşnice munci de acolo, şi viermele cel veşnic şi fără de sfârşit? Vai mie, cum voi suferi înfricoşătoarea îngrozire a îngerilor celor ce sunt peste munci, căci înfiorători şi nemilostivi sunt? Cine va da apă capului meu şi ochilor mei izvoare de lacrimi, şi, şezând, să mă plâng noaptea şi ziua, ca să-L îmblânzesc pe Dumnezeu, pe Care L-am întărâtat?

Greşit-ai, suflete al meu, greşit-ai? Pocăieşte-te! Că iată, zilele noastre trec ca nişte umbre. încă puţin şi te vei duce de aici, şi prin înfricoşătoare locuri vei să treci. Nu este cu putinţă, suflete al meu, ca să nu călătoreşti tu prin acelea. Nimeni din cei de aici nu va călători împreună cu tine pentru ajutor, nici tată, nici maică, nici frate, nici prieten, nici altcineva din cei asemenea, ci singur cu lucrurile tale vei să treci boierii întunericului. Aceia nu se tem de împărat, nici nu cinstesc pe cel puternic, nici de mare, nici de mic nu se ruşinează, fără numai de singur cel ce vieţuieşte întru cinstire de Dumnezeu şi care, prin faptele lui cele bune, este îmbrăcat cu acoperământul lui Dumnezeu. De la faţa acestora, temându-se, se dau în lături, şi le dau lor călătorie cu slobozenie, căci dreptatea lor va merge înaintea feţei lor, iar slava lui Dumnezeu va izgoni pe draci.

Doamne, luând aminte la ceasul acela, cad la bunătatea Ta, să nu fiu dat celor ce îmi fac mie strâmbătate, să nu se laude vrăjmaşii mei asupra robului Tău, Bunule Doamne, scrâşnind cu dinţii lor şi înfricoşând păcătosul meu suflet. Să nu zică: în mâinile noastre ai venit, aceasta este ziua pe care o aşteptam! Nu, Doamne, să nu uiţi îndurările Tale! Doamne, să nu voieşti a-mi răsplăti mie după fărădelegile mele, nici să întorci faţa Ta de la robul Tău. Tu, Doamne, pedepseşte-mă, însă cu îndurări, că neputincios sunt, şi să nu se bucure de mine vrăjmaşul, ci stinge îngrozirea lui, şi tăria lui o strică, şi-mi dă mie a trece calea cea către Tine neocărâtă şi nebântuită. Milostiveşte-te, Bunule Doamne, nu pentru dreptăţile mele, ci pentru îndurările Tale şi milostivirea Ta cea nemăsurată, şi mântuieşte din moarte sufletul meu, care cheamă sfânt numele Tău.

Adu-ţi aminte, mult-milostive Doamne, că, şi păcătuind şi de moarte rănindu-mă, nu am alergat la alt doftor, nici am întins mâinile mele către Dumnezeu străin, ci către bunătatea Ta. Că Tu, Doamne, eşti Stăpânul tuturor, Cel ce ai stăpânire a toată suflarea; curăţeşte-mă, Doamne, mai-nainte de sfârşit de tot păcatul, şi nu lepăda rugăciunea mea, Bunule Doamne; gură necurată strigă către Tine, şi inimă întinată, şi suflet feştelit întru păcate.

Auzi, Dumnezeule, nevrednicia mea, pentru multa şi negrăita Ta bunătate, şi îmi dă mie pocăinţă curată şi adevărată, că aceasta este stricată, că un ceas mă pocăiesc, şi două Te întărât. întăreşte inima mea întru frica Ta, Bunule Doamne, întăreşte picioarele mele pe piatra pocăinţei cea limpede131. Să biruiască bunătatea Ta, Doamne, răutatea mea; biruiască lumina darului Tău întunericul cel dintru mine.

Doamne, Cel ce ai deschis ochii orbilor, deschide ochii cei întunecaţi ai inimii

131 eUiKpti?oî)o = sinceră, curată, absolută.

387

mele. Cel ce cu cuvântul ai curăţit pe lepros, curăţeşte întinăciunile sufletului meu. Fie, Doamne, darul Tău întru mine, ca un foc arzând păcatele mele, că Tu singur eşti Doftorul sufletelor noastre, lumina cea mai presus de toată lumina, bucuria, odihna, uşurarea, viaţa cea adevărată, mântuirea ceea ce petrece în vecii vecilor, şi Ţie se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi în veci. Amin.

Mă rog vouă, iubiţi aleşi ai lui Dumnezeu, să vă rugaţi bunătăţii Lui pentru mine, păcătosul, precum Apostolii pentru canaaneanca, cei vrednici pentru cel nevrednic, cei cinstiţi pentru cel nenorocit şi netrebnic; ca să intre cererea mea împreună cu rugăciunile voastre cele bine-primite înaintea lui Dumnezeu, şi să mi se dea iertăciune dinspre silnicia diavolului, şi să se scrie numele meu în cartea vieţii, şi să mă învrednicesc a mă închina fără de ruşine înaintea scaunului împărăţiei Lui, că a Lui este împărăţia şi puterea şi slava, în veci. Amin.

III.

A lui Avva Isaia

1. Vai mie, vai mie, că nu m-am izbăvit din cele ale Gheenei! Cei ce mă cufundă în foc încă rodesc în trupul meu, şi toate lucrurile lui se mişcă în inima mea; că n-am cunoscut de aici unde mă voi duce, încă nu mi s-a gătit calea cea dreaptă, încă nu m-am izbăvit de lucrările cele ce vor să mă robească în văzduh, pentru lucrurile lor cele viclene ce sunt întru mine; încă n-am văzut îndrăznire între mine şi între Judecătorul, nici n-am fost mărturisit că nu sunt vrednic de moarte, încă nu m-am depărtat de la săvârşirea răului.

Făcătorul de rele, încuiat în temniţă fiind, nu se veseleşte, nu poate să facă voia sa, legat fiind cu fier; nici să înveţe pe altul, căci este încuiat în gros132; nefiind pomenire de odihnă întru dureri, nici mănâncă cu

132 lâoi7 = un fel de zgardă de lemn pusă pe gâtul celor închişi în temniţă sau puşi la muncă; buştean, bârnă groasă.

dulceaţă, căci e legat de grumaji; nici nu gândeşte să mai facă rele, ci plânge întru inimă dureroasă, căci a greşit. Despre toate relele şi chinurile ce i se fac, zice aşa: „Vrednic sunt!". Gândind de-a pururea la cele de pe urmă ale lui, iscodind muncile cele după păcatele sale, inima lui nu se îngrijeşte să judece pe cineva, durerea chinurilor roade inima lui.

Vai, amară îi este lui gândirea. Nu întăreşte pe alţii să nu se mâhnească133. Grija mâncării nu este nicidecum la el; mila celor ce fac cu dânsul, milă este134. Ocărât fiind, nu răspunde cu mânie celor ce-l ocărăsc; râsul dinţilor s-a depărtat de la el; clatină capul său, cu oftare aducându-şi aminte de divanul înaintea căruia va să stea. De va auzi graiuri, nu zice bine sau rău, şi nicidecum nu ia aminte la dânsele. Genele curg apă pentru durerile întru care este cuprins. De este din părinţi de neam bun, mai mult se mâhneşte de ruşinea celor ce-l vor vedea pe dânsul.

Divanul gătindu-se pentru dânsul, nu ia aminte la norod, de sunt buni sau răi, ci stă tremurând cu inima şi cu trupul clătinându-se peste tot. De sunt şi alţii legaţi împreună cu dânsul, nu ia aminte la dânşii, nici nu socoteşte împreună cu dânşii ce trebuie să facă, căci fiecare îşi poartă sarcina sa, faţa lui întunecată trăgându-se spre luare135. Nimeni dintre oameni nu face pentru dânsul cuvânt; de frica muncilor mărturiseşte cele ce a făcut şi cum că cu vrednicie se judecă pentru cele ce a greşit.

„Deci până când mă voi îmbăta fără de vin? Până când mă voi lenevi, având acestea înaintea mea? Asprimea [împietrirea] inimii mele a uscat ochii mei, şi risipirea minţii mi-a făcut uitare până la ceasul întunericului. Plângeţi dar împreună cu mine toţi fraţii mei cei ce mă cunoaşte-ţi, şi rugaţi-vă lui Dumnezeu ca să-mi vină mie ajutor mai presus de puterea mea, şi să mă stăpânească şi să mă izbăvească de la cele ce mă trag în Gheena."

133 Lit.: ca să nu cadă în acedie.

134 Afirmaţia este destul de eliptică. Poate că mila celorlalţi nu rămâne decât o simplă milă, de care nu poate să se bucure din pricina covârşirii întristării.

135 eAKoţxevouo ânpfloGai. Luare spre ucidere sau osândire.

388

Fraţilor, să ne sârguim a ne câştiga nouă pe Marta şi Maria, cele ce sunt reaua-pătimire şi plânsul, care plâng înaintea Mântuitorului ca să ridice pe Lazăr, adică mintea cea legată cu multe fâşii ale voilor sale. Şi Mântuitorul face milă, şi îl înviază pe el pentru ele. Deci lucrul lor este ca să-l dezlege şi să-l slobozească pe dânsul. Iar dacă Lazăr se va izbăvi, atunci sârguinţa Martei şi a mariei se arată în aceea că Lazăr de aici înainte se află şezând fără grijă împreună cu Iisus: Marta făcând slujba ei cu sârguinţă şi cu bucurie, iar Maria aducând alabastru de mir şi ungând picioarele Domnului; căci Stăpânul primeşte plânsul ca şi mirul. Reaua-pătimire întru cunoştinţă ridică ca din boală lenevirile cele făcute mai-nainte de dânsa, iar plânsul tămăduieşte rănile războaielor celor dinlăuntrul simţirilor.

Acestea sunt lucrurile celor ce plâng cu adevărat, adică adunarea minţii împreună cu simţirile dintru cele văzute; şi nejudecarea aproapelui. Că cel ce vede mai mult de păcatele sale se abate de la a judeca plăsmuirea136 lui Dumnezeu. Să nu răsplătească cu rău celui ce face rău; să nu se scârbească pentru cele făcute fără de voia sa de la cel ce locuieşte împreună cu dânsul; să nu facă voia sa; să nu zică despre cineva că este bun sau rău, căci ruşine este cu totul; să nu se înveţe că este cineva mai scârnav decât dânsul; să nu voiască a cunoaşte ceva despre lucrul care nu este treaba lui; ocărât fiind, să nu-l doară; să nu-i pese că este trecut cu vederea întru darea cea de obşte; să nu se tulbure năpăstuindu-se în lucrul ce nu-l ştie, ci să zică îndată „iartă-mă"; de-l va slăvi cineva pe dânsul, să nu primească; ocărât fiind, să nu-l doară; să nu alerge spre prieteşugul celor slăviţi ai lumii, voind pe acela; să nu voiască a pune să stea [să aibă greutate] cuvântul lui, măcar bine de-ar zice, nici să se pricească întru ceva.

Acestea şi cele următoare acestora, în oricine ar fi, arată omul ce are adevăratul plâns, şi că s-a cunoscut pe sine-şi cu ochii cei gânditori şi neputinţa sa, şi a înţeles

136 irXâoiaTo; = făptură, lucrul.

slava lui Dumnezeu, şi a cunoscut cum că nu poate să placă lui Dumnezeu după slava Lui. Pentru aceea se şi îndestulează cu mâhnirea sa, plânge pentru sine şi nu se grijeşte de plăsmuirea lui Dumnezeu, omul, pe care Acela va să o judece; pentru aceea îşi păzeşte întreagă zidirea Lui pe care o a zidit înlăuntrul său plânsul. Căci întristarea cea după Dumnezeu rozând inima lui, poate să câştige simţurile; şi iarăşi stând împotrivă cu trezvie, întregi păzeşte simţirile minţii. Căci dacă omul nu va merge în divan şi nu va auzi hotărârea şi nu va cunoaşte în ce fel este locul său, nu poate fi fără de grijă, nici a crede luişi. Căci atâta cât este în trup, dator este ca neîncetat întru osteneală să fie.

Fericiţi sunt cei ce nu se semeţesc în lucrul lor cum că au plăcut Domnului, iar pentru aceasta se ruşinează să se întâmpine cu Dânsul; şi de-a pururea plângându-se pe eişi pentru că nu pot să facă toată voia lui Dumnezeu după voirea Lui, vor afla cu adevărat mângâiere negrăită. Când vor mărturisi pentru dânşii cei cereşti că au trecut de boierii stângii137, atunci pomenirea lor va fi cu cei cereşti. Iar până când este război, omul este sub frică şi cutremur: sau va birui astăzi, sau se va birui. Că nevoinţa strânge împrejur inima, iar nepătimirea este neluptată, căci a primit răsplata şi a rămas fără de grijă, cei trei în părţi făcând pace unii cu alţii, adică sufletul, trupul şi duhul.

Căci când acestea trei se vor face una prin lucrarea Sfântului Duh, după Apostolul, nu mai pot să se despartă (cf. Ef. 4. 4). Că Hristos a murit, zice, şi a înviat, şi nu mai moare, şi moartea nu-L mai stăpâneşte pe Dânsul. Că moartea Lui s-a făcut mântuire; omorându-ne păcatul prin moartea şi învierea Sa, viaţă veşnică S-a făcut celor ce cred întru Dânsul. Iar tu nu te socoti pe sine-ţi că ai murit, întrucât te sileşti [eşti asuprit] de vrăjmaşii tăi, ori în deşteptare, ori în somn; că pe cât este bietul om în stadion, nu are

137 Duhurile necurate din văzduh ce cercetează sau ispitesc „de-a stânga” omului, adică încercând prin aducerea-aminte sau izvodirea de chipuri păcătoase să-l împătimească pe om.

389

îndrăzneală şi, văzând de departe, nu crede faptelor sale; dimpotrivă, nebunului, în fiecare zi căzând, i se pare că biruieşte, nefiind nevoinţă în stadion.

Pentru aceasta şi Domnul, trimiţând la propovăduire pe ucenicii Săi, le poruncea lor, zicând: Nu daţi închinăciune cuiva pe cale, ci daţi celor din casă; şi de va fi acolo fiul păcii, la dânsul să rămâneţi, şi acolo se va odihni pacea voastră (Luca 10: 4-7); căci încă le trebuie păzire.

2. Zis-a acelaşi: „Pentru aceasta suntem întru atâtea osteneli ale vrăjmaşilor noştri, că încă n-am cunoscut cu de-amănuntul neajunsurile [neputinţele], nici plânsul nu l-am cunoscut întru cunoştinţă; dar de vreme ce ni se va descoperi nouă plânsul, ni se vor arăta şi păcatele noastre, şi dacă vrăjmaşii noştri ne vor lăsa să vedem păcatele noastre întru adevăr, ne vom ruşina atunci chiar şi să privim în faţă o femeie uşuratică; fiindcă femeile de acest fel sunt mai de treabă decât noi, căci cu îndrăzneală fac păcatele lor, pentru că nu ştiu pe Dumnezeu, în vreme ce noi, în inimile noastre, ale credincioşilor, ne învoim cu păcatele lor".

3. Zis-a iarăşi: „Omul, totdeauna văzând păcatele sale, nu are limbă a grăi cu cineva din oameni".

4. Zis-a acelaşi: „Vai mie, ticăloase suflete, că scârbă îmi este, şi neîncetată durere a inimii mele, că săgeţile vrăjmaşului cele aprinse s-au înfipt în mine, şi au oprit omul meu cel dinlăuntru şi umbra morţii m-a acoperit. Vai mie, ticăloase suflete, că am ales scârbă în loc de bucurie, şi pământul şi funinginea138 lui mai mult decât desfătarea Raiului, şi decât iubirea împărăţiei Cerurilor. Cine nu mă va tângui? Cine nu mă va plânge amar, pe mine, cel ce mi-am cheltuit toată viaţa întru cele deşarte? Miluiţi-mă, miluiţi-mă! Miluiţi-mă, o, prietenilor, şi stăruitor rugaţi-vă pentru mine şi pentru izbăvirea mea de relele ce le-am deprins, ca Nepomenitorul de rău şi bunul meu Stăpân Hristos, îmblânzit fiind cu rugăciunile voastre, să Se milostivească spre mine şi să izgonească din cugetul

138 aofioÂrii; funingine, negreală.

meu cumplita întunecare a diavolului celui urâtor de bine, şi aşa voi vedea în ce noroi zac, că, deşi mă pot scula, nu voiesc. Rugaţi-vă, ca nu cumva, scurtată fiind vremea vieţii mele, să mi se taie mie toată nădejdea. Nu este durere precum durerea mea, nu este rană precum rana mea, nici chin precum chinul inimii mele, că fărădelegile mele au covârşit capul meu (Ps. 37: 4) şi m-am pogorât în tina adâncului, şi nu este stare139. Vai mie, suflete, caută şi vezi cele vremelnice de acum şi după puţin trecătoare, şi cunoaşte cele viitoare, cele de-a pururea stătătoare şi statornice, şi din ce fel şi din câte bunătăţi vei să cazi şi la ce fel de munci moştean te vei face neprimenit şi nemângâiat. Mai-nainte până ce se va întuneca soarele deasupra capului meu, apucă mai-nainte şi te apropie şi cazi cu suspinuri, şi cu lacrimi cucerindu-te, roagă pe Dătătorul luminii celei fără de moarte ca să te izbăvească de acea nesuferită şi întunecată văpaie şi de alte asemenea munci, că numai El singur poate să ierte păcatele şi să lase fărădelegile noastre, ale celor vrednici de milă, că a Lui este împărăţia şi puterea şi slava, în veci. Amin!

IV.

A Sfântului Isaac

Sunt lacrimi arzând, şi sunt lacrimi îngrăşând; unele au pricină frica, iar altele, dragostea; cele dintâi, adică cele care se pogoară pentru păcate, usucă trupul şi-l ard, şi ies cu durere; că de multe ori şi mintea, întru ieşirea lor, simte vătămarea cea dintr-însele, iar cel de-al doilea fel de lacrimi întru care ajunge cineva după ce din destul le va folosi pe cele dintâi, şi printr-însele îşi va spăla păcatele cu mila lui Dumnezeu se pogoară fără silă şi cu dulceaţă, sufletul gustând din Dumnezeiescul dar, şi se varsă dintr-însul şi întru bucuria şi însetarea dragostei, fără durere, care lacrimi trag şi în liman, îngraşă

139 l iJîTooTaoLţ = substanţă, esenţă; temelie, bază; aici: nădejde, temelie a credinţei.

390

trupul şi faţa omului o schimbă, după cea scrisă: Inima veselindu-se, faţa înfloreşte, iar în scârbă fiind, se posomorăşte (Pilde 15: 13). Deci dacă poftim să dobândim pe cele de-a doua, spre cele dintâi să ne sârguim, şi, pe cât este cu putinţă, le vom lua curând şi pe acelea prin darul lui Dumnezeu.

întrebare

Este oare cu putinţă a plânge de-a pururea?

Este cu putinţă, căci toată cugetarea monahului în chilia lui nu este nimic altceva fără numai tânguire, şi lucrul lui este numai plângere. încă şi însăşi numirea lui îl îndeamnă către aceasta şi-l trage, căci plângător se numeşte, adică zdrobit cu inima; încă şi toţi sfinţii, plângând au ieşit din viaţa aceasta. Deci dacă şi Sfinţii de-a pururea plâng, cel plin de rane cum va suferi să înceteze vreodată din plângere? Sufletul tău este omorât cu păcatele şi zace mort înaintea ta, care îţi este ţie mai bun decât toată lumea, şi nu ai trebuinţă de plângere? Mângâierea monahului din plângere se naşte. Căci nu se poate ca cineva, plângând, să fie supărat de patimi, şi cel ce are întru sine-şi pomenirea patimilor, se curăţeşte, şi din curăţie se învredniceşte de mângâierea lui Dumnezeu, pe care Domnul S-a făgăduit să o dea celor ce plâng neîncetat (cf. Matei 5: 4).

V.

De la Sfântul Varsanufie

Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum pot să-mi tai îndrăzneala şi să-mi ţin în frâu limba?". Şi a zis lui stareţul: „Prin plângere". Zis-a fratele: „Şi cum pot să-mi păzesc plânsul, intrând şi ieşind cu oamenii la slujirile diaconilor140, şi este oare plâns al inimii fără de lacrimi?". Şi a răspuns stareţul: „Nu plânsul se face prin lacrimi,

140 OiaKOinac; uirripfTui = Iii. treburile diaconilor. E vorba de diaconii din vechime, care făceau mult mai multe slujiri în Biserică decât cei de azi.

ci lacrimile prin plâns; şi cel ce este între oameni, de-şi va tăia voia sa, şi nu va lua aminte la greşealele oamenilor, acesta câştigă plânsul. Dintru aceasta se adună gândurile lui şi naşte în inimă întristarea cea după Dumnezeu, iar mâhnirea naşte lacrimile".

VI.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum îi vine, părinte, omului să plângă?". Şi a zis stareţul: „Plângerea este deprindere, şi multă vreme îi trebuie celui ce o caută pe aceasta să se îndeletnicească cu ea, ca mintea lui să se îngrijească totdeauna de păcatele sale pe care le-a făcut, sau de muncă, sau să aibă pomenire totdeauna de mormânt, şi, pe scurt, de toţi Părinţii lui, cum au trecut ei prin lume, şi zicând «şi oare unde sunt acum»?". Zis-a fratele: „Şi dator este, părinte, monahul a-şi aduce aminte cumva şi de născătorii lui, măcar de s-au săvârşit?". Răspuns-a stareţul: „De vei vedea că pomenirea aduce umilinţă sufletului tău, îndeletniceşte-te întru dânsa, şi când va veni lacrima, tu, de aici, o vei altoi pe dânsa unde voieşti, ori pentru păcatele tale, ori pentru altă pomenire bună".

2. Ştiu eu pe un frate lucrător, aspră fiind inima lui, care de multe ori se bătea pe sine-şi, şi din multa durere plângea, iar atunci, de aici îşi aducea aminte de locul muncii şi de toate păcatele sale.

3. încă m-am înştiinţat despre un oarecare frate că, lepădându-se de lume, s-a sălăşluit în muntele Nitriei, şi chilia lui era aproape de cea a altui frate, şi în fiecare zi îl auzea plângând păcatele sale. Iar când venea vreo vreme când nu-i veneau lacrimile, zicea sufletului lui: „Nu plângi, ticăloase, nu te tânguieşti? Crede-mă, că de nu vei voi, eu te voi face să plângi". Şi, sculându-se, lua băţul pe care îl avea, care era de lemn tare, de care era legată funie îndoită, şi cu dânsul se bătea din destul, până când, durându-l, începea să plângă.

391

Iar fratele cel ce locuia aproape de dânsul, minunându-se de cea făcută de fratele, ruga pe Dumnezeu să-i descopere lui dacă face bine muncindu-se pe sine. Şi într-o noapte a văzut pe fratele, în vis, purtând cunună şi stând în faţa mucenicilor, şi pe altul oarecare zicând către cel ce vedea: „Priveşte pe bunul nevoitor, cel ce pentru Hristos pe sine-şi se chinuieşte, şi află cum s-au încununat Mucenicii".

4. Avva Arsenie, în toată vremea vieţii sale, şezând la lucrarea sa, avea în sânul său o cârpă pentru lacrimile ce curgeau neîncetat din ochii lui. Dar şi vestitul între monahi Pimen, aceasta văzând-o, zicea: „Fericit eşti Arsenie, pentru că în lumea aceasta pe sine-ţi plângându-te, în cealaltă nu vei avea trebuinţă de lacrimi". Dar şi Teofil, Episcopul Alexandriei, sfârşindu-şi viaţa, a pomenit şi a zis: „Fericit eşti, Arsenie, că n-ai încetat niciodată din cugetarea la ceasul acesta, şi neîncetat ai plâns".

5. Un frate a întrebat pe Avva Ammona, zicând: „Spune-mi un grai: «Cum să mă mântuiesc»?". Şi a răspuns stareţul: „Du-te de fă gândul tău, precum fac tâlharii cei ce sunt în temniţă; că aceia de-a pururea îi întreabă pe oamenii cei ce se întâmplă să fie pe acolo «unde este dregătorul, când vine?», şi plâng şi de aşteptarea judecăţii şi a muncilor. Aşa şi monahul, dator este totdeauna să ia aminte de sufletul său, zicând: «Vai mie, cum voi sta înainte la înfricoşătorul divan al nemitarnicului Judecător? Şi ce voi face, şi cum voi răspunde Lui?». Dacă vei cugeta aşa, în toată vremea te poţi mântui".

6. Zis-a Avva Longhin: „Postul smereşte sufletul, trupul, privegherea curăţeşte mintea; liniştea aduce plânsul; iar plânsul botează pe om şi-l face fără de păcat". Şi avea acest părinte Longhin multă umilinţă întru rugăciunea şi cântarea sa. Iar ucenicul său îi zicea într-una din zile: „Părinte, acesta este oare canonul cel duhovnicesc, adică pururea a plânge monahul întru slujirea sa?". Şi a răspuns bătrânul: „Aşa, fiule, acesta este canonul pe care îl voieşte acum Dumnezeu de la noi. Căci, dintru început, Dumnezeu n-a făcut pe om ca să plângă, ci ca să se bucure şi să se veselească, slăvindu-L pe Dumnezeu curat şi fără de păcat, ca îngerii, iar cel ce a căzut în păcat are trebuinţă de plâns; şi toţi cei ce cad, aşijderea au trebuinţă de dânsul, iar unde nu este păcat, nu este trebuinţă de plâns".

7. Zis-a Avva Macarie Egipteanul: „Când eram copil, păşteam văcuţe, şi m-am dus împreună cu alţii să furăm smochine, şi, cum ne-am dus, a căzut una din smochine, şi, luând-o pe dânsa, am mâncat-o, iar când îmi aduc aminte de dânsa, şed plângând".

8. Zis-a Avva Moisi: „Biruitu-ne-am cu patimile cele trupeşti? Să nu lenevim pocăindu-ne şi plângându-ne pe noi înşine până nu ne va apuca pe noi plânsul judecăţii".

9. Zis-a acelaşi: „Prin lacrimi câştigă omul faptele bune, şi prin lacrimi se face iertarea păcatelor. Deci, când plângi, să nu înalţi glasul suspinului tău, şi să nu cunoască stânga, adică slava deşartă, ce face dreapta ta".

10. întrebat-a un frate pe Avva Moisi, zicând: „Ce va face omul întru toată ispita ce vine asupra lui, sau întru tot gândul semănat de vrăjmaşul?". Şi a răspuns bătrânul: „Dator este a plânge înaintea bunătăţii lui Dumnezeu ca să-i ajute lui, şi degrab se va odihni şi se va ruga întru cunoştinţă. Că scris este: Aproape este Domnul de toţi cei ce-L caută pe El (Ps. 144:18), şi celelalte".

11. Suindu-se odată Avva Pimen la Egipt, a văzut o femeie la mormânt şezând şi plângând cu amar, şi a zis: „De se vor aduna înaintea ei toate cele veselitoare ale lumii nu vor astâmpăra din plâns sufletul ei. Aşa şi monahul, dator este a avea totdeauna plângere întru sine".

12. Un frate a întrebat pe acelaşi stareţ, zicând: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?". Şi a răspuns bătrânul: „Avraam, când a intrat în pământul făgăduinţei, a cumpărat mormânt, şi cu mormântul a moştenit pământul". Zis-a fratele: „Ce este mormântul?". Şi a zis stareţul: „Locul tânguirii şi al plânsului".

13. Acelaşi a zis şi către alt frate ce l-a întrebat asemenea (Cum să mă mântuiesc?). Şi a răspuns stareţul: „Când ne va cerceta Dumnezeu, de ce avem a ne îngriji?". Zis-a

392

fratele: „De păcatele noastre". Zis-a stareţul: „Să intrăm dar în chilia noastră şi, şezând, să pomenim înaintea bunătăţii Lui păcatele noastre până când va face mila Sa cu noi".

14. Povestit-a Avva Isaac, zicând: „Şedeam odată lângă Avva Pimen, şi l-am văzut pe dânsul ca întru uimire141 făcut şi plângând. Şi având eu către dânsul îndrăznire, i-am făcut lui metanie, rugându-l şi zicând: «Spune-mi unde erai?». Iar el, silit fiind de mine, mi-a zis: «Acolo era gândul meu, unde stătea Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi plângea lângă Crucea Mântuitorului; şi eu voiam totdeauna a plânge aşa»".

15. Zis-a Avva Pavel: „în noroi sunt cufundat până la grumaz, şi plâng înaintea lui Iisus, zicând: «Miluieşte-mă»!".

16. Avva Siluan avea plânsul neîncetat, şi niciodată nu voia să iasă din chilia sa. Iar de se întâmpla să fie silit de vreo trebuinţă ca să iasă, îşi acoperea faţa sa cu culionul, iar către cel ce-l întreba pentru ce face aceasta, zicea: „Ce nevoie am să văd această lumină vremelnică, că nici un folos nu am?"

17. Povestit-a nouă Avva Theodor că era un oarecare frate ce locuia la Chilii care câştigase darul umilinţei. Şi s-a întâmplat într-o zi şi din durerea inimii că i-a venit lui mulţime de lacrimi. Şi văzând fratele, zicea întru sine-şi: „Cu adevărat, acesta este semn că ziua morţii mele este aproape". Şi pe când gândea aceasta, lacrimile se tot înmulţeau. Şi văzându-le pe dânsele înmulţite, mai tare se ţinea de un gând ca acesta, zicând: „Cu adevărat, s-a apropiat vremea". Şi în fiecare zi, dintru această gândire, mai mare adăugire luau lacrimile întru dânsul142.

141 Lit. extaz.

142 Se arată aici cum lucrarea nevoinţei are la temelie o însuşire eshatologică. Plânsul sau umilinţa îl apropie pe om de Dumnezeu, şi aşa poate zice ca şi Avva Theodor: „Cu adevărat, acesta este semn că ziua morţii mele este aproape”. Dar socotesc că el nicidecum nu se gândea la moartea cu trupul, ci la întâmpinarea Domnului sau a chinurilor veşnice (aceasta din urmă cugetând-o din smerenie), căci înălţarea cu sufletul prin lacrimi la Dumnezeu e aproape una cu ieşirea sufletului din trup (cf. şi II Cor. 12: 3; 5: 2 etc.) la sfârşitul vieţii, şi deci de aceea poate zice Avva Theodor că a sosit vremea sau că va veni curând. Prin urmare, umilinţa şi lacrimile izgonesc timpul şi aduc vremea, adică trăirea covârşitoare a întâlnirii cu Cel fără de timp, devenind, după Sf. Maxim, om veşnic.

Şi l-am întrebat pe dânsul despre lacrimi: „Uneori vin şi de sine-şi, iar alteori nici cu osteneală nu poate cineva să le scoată?". Şi a răspuns stareţul: „Lacrimile sunt asemenea ploii; iar omul este lucrător de pământ. Venind ele, dator este cel ce lucrează pământul inimii sale să se nevoiască, ca să nu piardă nimic din ploaie, ci să intre toată în grădinuţă şi aşa să o adape pe dânsa. Că zic vouă, fiilor, că de multe ori se află o zi de ploaie păşind mai-nainte decât tot anul, şi păzeşte toate roadele143; pentru aceasta, datori suntem a lua aminte, şi când vom înţelege că au venit, să ne nevoim a ne păzi pe sinene, şi să ne îndeletnicim a ne ruga întins lui Dumnezeu, că nu ştim dacă într-altă zi vom afla ploaia aceea".

18. Apoi iar l-am întrebat pe dânsul, zicând: „Dar umilinţa, când vine, cum o poate păzi cineva?". Şi a răspuns stareţul: „Se cuvine să luăm aminte ca să nu meargă în ziua aceea către vreun om, sau în vremea întru care lucrează plânsul. încă să se păzească pe sine şi de lăcomia pântecelui şi de înalta cugetare, să nu i se nălucească cumva şi cum că plânge, şi să nu osândească pe cineva, ci să se îndeletnicească la rugăciune şi la citire, însă când va veni plânsul, el ne va învăţa pe noi care sunt cele folositoare şi cele ce-l păzesc pe dânsul, şi care sunt cele ce-l opresc. Că ştiu pe un frate şezând în chilia sa, căruia, lucrând împletitură, aşa îi venea lui plânsul. Iar el, curgându-i lacrimile, se scula la rugăciune, iar acelea îndată conteneau. Şi iar se apuca de lucrul împletiturii adunându-şi mintea sa, şi numaidecât veneau lacrimile; asemenea şi la citire, citind, se umilea, şi cum se scula la rugăciune, nu mai avea lacrimi, şi iar, numai ce se pleca pe carte, iar îi venea a lăcrima. Şi atunci a cunoscut fratele pricina unei deosebiri ca aceasta, şi a zis întru sine-şi: «Bine au zis Părinţii că plânsul este dascăl, şi el îl învaţă toate cele ce sunt de folos»".

143 Mai mult folos aduce o zi de ploaie dintr-un an decât un an întreg în care e cu putinţă să nu plouă.

393

Mi se pare că fratele pierdea plânsul întru rugăciune pentru două pricini: una adică pentru că câştigase rugăciune curată şi neîmprăştiată, iar risipind mintea prin împrăştiere, nu mai avea umilinţa cea dintâi, pe ceea ce se făcea lui întru rucodelie şi întru citire, că mai vârtos întru acestea îşi aduna mintea. Iar alta, ca să nu i se pară că dintru sârguinţa şi rugăciunea sa a îndreptat [dobândit] însuşi plânsul, ci să cunoască că i s-a dat lui cu mila şi cu darul lui Dumnezeu, şi pentru aceasta, şi spre mulţumirea Făcătorului de bine să se mişte, şi mai mare smerenie să aibă, căci plânsul întru dânsul mai mult s-a întărit. Iar nouă, de ni se va întâmpla vreodată una ca aceasta, adică să ni se facă umilinţă a inimii şi fierbinţeală a lacrimilor, îndată pe toate trecându-le cu vederea, la rugăciune să alergăm şi lângă aceasta să stăruim, până când vom simţi focul cel din inimă, că poate nu vom mai câştiga aceasta altădată".

19. Zis-a un bătrân: „De vei vedea că Dumnezeu, mai-nainte de oarecare vreme, ţi-a dăruit ţie umilinţă, părăseşte-ţi în vremea aceea rucodelia ta, de vezi că îţi foloseşte ţie, adică de afli într-însa oarecare vreme [pricină] de plâns, îndeletniceşte-te întru dânsul, nu cumva să fie aproape vremea ieşirii tale, că pentru aceasta ţi-a dăruit ţie Dumnezeu a plânge, ca printr-însul să afli puţină milă. Că precum satana, la sfârşitul omului, se sârguieşte a-l pierde pe dânsul, aşa şi Dumnezeu, de multe ori, la sfârşitul omului, prin oarecare pricină îl mântuieşte".

20. Zis-a un stareţ: „Precum răutatea noastră, adică patimile şi păcatele, pretutindeni cu sine o purtăm, aşa datori suntem şi plânsul şi umilinţa, pururea a le avea întru sine-şi, oriunde am fi".

21. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce să fac, părinte?". Şi a răspuns bătrânul: „Suntem datori de-a pururea a lăcrima. Că s-a întâmplat odată unuia din Părinţi, bolnăvindu-se, să leşine, şi iarăşi şi-a venit în fire, şi l-am întrebat pe dânsul să ne spună ce a văzut şi unde s-a dus. Şi ne-a povestit, zicând: «Am văzut glasul de plângere a celor ce ziceau neîncetat: Amar mie, amar mie! Aşa suntem şi noi datori să plângem de-a pururea»".

22. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume, şi, ducându-se, au petrecut întru supunerea unui părinte în Muntele Nitriei. Şi le-a dat Dumnezeu amândurora darul lacrimilor şi al umilinţei. Iar într-o zi, bătrânul i-a văzut în vedenie pe amândoi fraţii stând la rugăciune, şi ţinând fiecare dintr-înşii hârtie scrisă, şi udând-o pe dânsa cu lacrimile sale; şi slovele unuia cu lesnire se ştergeau, iar ale altuia cu osteneală; că se vedeau ca şi cum ar fi fost arsă cu cerneală. Şi se ruga stareţul a i se tâlcui lui vedenia, şi, stând lângă dânsul îngerul Domnului, i-a zis: „Slovele cele de pe hârtie sunt păcatele amândurora. Şi unul după fire a păcătuit, şi pentru aceasta greşealele lui se şterg cu lesnire, iar altul întru necurăţii şi cu mârşave greşeale din afara firii s-a întinat, şi foarte se smereşte spre a se pocăi curat".

Şi de atunci zicea bătrânul către fratele acela: „Osteneşte-te, frate, căci înfierate sunt, şi cu osteneală se şterg". Şi nu i-a arătat lui vedenia până la sfârşitul lui, ca să nu-i moleşească osârdia lui, ci pe acest cuvânt zis aici de-a pururea i-l zicea lui: „Osteneşte-te, frate, că înfierate sunt".

23. Un frate sârguitor, făcându-şi canonul său cu fratele său, atâta se biruia de lacrimi, că lăsa stihul din psalmi. într-o zi, l-a rugat pe dânsul fratele lui să-i spună ce gândeşte la canon şi de ce plânge cu atâta amar. Iar el i-a zis lui: „Iartă-mă, frate, că eu totdeauna la pravila mea privesc pe Judecătorul, şi pe sine-mi stând înainte ca un cercetat şi osândit, şi, neştiind ce să răspund, mă fac uimit, şi gura mea se îngrădeşte, şi pierd dintru ea stihul psalmului, deci iartă-mă că te necăjesc; şi, de te odihneşti, să facă fiecare din noi pravila sa deosebi". Zis-a fratele către dânsul: „Ba nu, părinte, că măcar de nu plâng şi eu, dar văzându-te pe tine, mă ticăloşesc pe mine". Şi văzând Dumnezeu smerenia lui, i-a dăruit şi lui plânsul pe care îl avea şi fratele lui. Să ne sârguim dar şi noi a lua aminte la cei ce plâng, şi aşa şi noi vom câştiga pe cele asemenea cu fratele acesta.

24. Zis-a un stareţ: „Precum tot păcatul pe care îl face omul este afară de trup, iar cel ce curveşte în trupul său greşeşte (pentru că dintr-însul ia întinăciunea), aşa

394

toată lucrarea pe care o face omul este afară de trup, iar cel ce-şi lăcrimează sufletul său, şi trupul îl curăţeşte; că, de sus pogorându-se lacrimile, spală tot trupul şi-l sfinţesc".

25. Zis-a acelaşi: „Grăirea despre credinţă şi citirea dogmelor usucă umilinţa omului şi o trepădesc pe dânsa; iar vieţile şi cuvintele stareţilor luminează sufletul, umilindu-l pe dânsul spre lacrimi duhovniceşti".

26. Zis-a un stareţ: „Omul, şezând în chilia sa şi citind psalmi, se aseamănă cu omul care stă pe dinafară şi caută pe împăratul. Iar cel ce cere cu plângere este asemenea cu cel ce s-a apucat de picioarele împăratului şi cere milă de la dânsul, precum acea curvă ce în scurtă vreme toate păcatele sale cu lacrimi le-a spălat".

27. Zis-a un stareţ: „Dacă omul fireşte este nevoitor, Dumnezeu cere de la dânsul ca să nu aibă împătimire către materia trupească, chiar şi până spre un ac mic; că aşa îi poate împiedica gândul de la îndeletnicirea cea către Iisus şi de la plâns".

28. Un oarecare stareţ, luând pe ucenicul său, s-a dus într-o cetate pentru o oarecare trebuinţă; şi a petrecut într-însa o săptămână. Şi vedea pe mulţi din cei din cetate, bărbaţi şi femei, în fiecare zi de dimineaţă ieşind la mormânturi şi plângând fiecare pe mortul său până la ceasul al treilea144. Şi a zis bătrânul ucenicului său: „Vezi, frate, la ce mânecă aceştia? Crede-mă că de nu vom face şi noi aşa, în pierzare vom merge". Şi întorcându-se la chilii, şi-au zidit şi ei îndată mormânturi, departe unul de altul, şi în fiecare zi, fiecare şedea înaintea mormântului său şi plângea sufletul său ca pe un mort de dimineaţă până seara. Iar dacă vreodată ucenicul adormea peste zi, ca după canon, îl striga stareţul deşteptându-l pe dânsul şi zicând: „Frate, scoală, că aceia au un ceas de când plâng la mormintele şi la lucrul lor".

Iar într-o zi, ucenicul a zis către stareţul: „împietrit este sufletul meu şi nu pot să plâng". Şi a zis stareţul: „Sileşte-te, fiule, puţintică vreme şi te osteneşte şi, văzând

144 înjur de ora 12.

Dumnezeu osteneala ta, va face milă cu tine. Că precum de va primi inima o săgeată, nu mai are tămăduire, aşa de o va răni Dumnezeu pe dânsa spre plâns, nu se mai duce niciodată de la dânsa, ci rămâne rănită până la moarte. Şi oriunde va merge unul ca acesta, are dinlăuntrul său plânsul pururea nedepărtat".

Văzând odată stareţul pe ucenic îngreuindu-se de bucate (că erau oarecari veniţi seara la dânşii), i-a zis lui: „Nu ştii că plânsul este făclie aprinsă, şi, dacă nu te vei acoperi bine, îndată se stinge şi se duce? Că şi bucatele cele multe îl sting pe dânsul şi somnul mult îl împiedică, dar şi clevetirea îl prăpădeşte pe dânsul, aşijderea şi multa cuvântare, şi, simplu, toată odihna trupului îl izgoneşte pe dânsul şi-l pierde. Deci se cuvine ca cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi voieşte să păzească plânsul, orice ar face în vreun lucru oarecare, să facă şi lui Hristos parte".

Zis-a fratele: „Ce este cuvântul acesta, părinte?". Răspuns-a stareţul: „Voieşti să ştii cum face cineva parte lui Hristos în fiecare lucru? Ascultă: când îţi va cădea ţie pâine curată, las-o pe ea cu socoteală altui frate, iar tu mănânc-o pe cea proastă, pentru Hristos. Şi iarăşi: de se va întâmpla vin bun, amestecă într-însul puţin oţet pentru Hristos, Cel ce a băut oţet, şi să nu te saturi, ci lasă puţin, zicând «iată şi partea lui Hristos». De vei afla pernă moale, las-o pe dânsa şi pune o piatră, pentru Hristos. Dacă, dormind, vei tremura de frig, rabdă, zicând «Alţii nicidecum nu dorm». De-ţi vei face ţie fiertură, strică-o pe ea puţin, zicând «alţii, vrednici fiind, nici pâine nu mănâncă, iar eu, nevrednicul, mănânc şi fiertură, dator fiind a mânca cenuşă şi spuză pentru grozăvia lucrurilor mele». Şi, simplu zicând, întru tot lucrul tău, amestecă puţin necaz, şi trăieşte cu smerenie, aducându-ţi aminte cum au trăit Sfinţii, ca, venind ceasul morţii, să ne aflăm şi noi în oarecare necaz şi strâmtorare, şi să dobândim acolo odihnă".

29. Zis-a un stareţ: „De vei ieşi din chilia ta şi vei merge undeva, iar plânsul tău va slăbi puţin, ori din hrană, ori din vreo altă pricină oarecare, întoarce-te degrab şi te apucă de nevoinţa ta cea dintâi, ca iarăşi

395

să se înnoiască plânsul întru tine, şi să nu-l pierzi pe dânsul".

30. Zis-a iarăşi: „De voieşti să câştigi plânsul, nevoieşte-te ca toate vasele tale şi lucrurile tale să fie sărace, precum cele ale fraţilor noştri ce stau în târg şi cer".

31. Zis-a iarăşi: „De nu ai umilinţă, cunoaşte că boleşti cu slava deşartă sau cu iubirea de dulceaţă, că acestea nu lasă sufletul să se umilească".

32. Zis-a iarăşi: „Dacă îţi va dărui Dumnezeu plânsul, să nu socoteşti că, lăcrimând adeseori, faci ceva mare, şi să nu laşi gândurile înaltei cugetări să se semene în inima ta, că apoi ia Dumnezeu lacrimile de la tine, iar astfel, de aici înainte inima ta va rămâne împietrită şi neumilită".

33. Zis-a iarăşi: „De sunt mormânturi în locul în care locuieşti, du-te adeseori şi ia aminte la cei ce zac acolo, şi mai vârtos dacă ai război trupesc; şi când te vei înştiinţa că vreun frate se duce către Domnul, mergi şi petrece lângă dânsul, ca să vezi cum se desparte sufletul de trup; că şi dintru aceasta vei lua umilinţă".

34. Zis-a iarăşi: „Când va vedea satana pe Dumnezeu miluindu-te pe tine şi dând umilinţă sufletului tău, atunci vâră în chilia ta lucru de nevoie, zicând: «Fă lucrul acesta astăzi, că sârguit este145», sau vâră vreo treabă oarecare dinafară, a merge adică la cineva pentru vreo trebuinţă, sau pentru oarecare aşezare duhovnicească şi pricină binecuvântată. Şi acestea toate le face vrăjmaşul ca să nu te lase să te îndeletniceşti în chilie şi să te îndulceşti de dulceaţa plânsului. Iar dacă, cunoscând vicleşugul, te vei păzi pe sine-ţi şi te vei îndeletnici la rugăciune şi citire, îndată aşteaptă ispită ori de la oameni, ori de la draci. Că atunci când omul se luptă bine, satana aduce război printr-un om rău, căci mânia, mai mult decât toate, stinge umilinţa şi smerenia sufletului".

35. Zis-a iarăşi: „Când Dumnezeu a bătut Egiptul, nu era nici o casă în care să nu fie plâns. Deci, dacă, şi întru noi, frica şi cuvântul lui Dumnezeu a bătut păcatul, să nu încetăm din plâns; căci plânsul este îndoit, că şi lucrează şi păzeşte, care plâns să ne rugăm a ni se dărui şi nouă".

145 Nu suferă amânare.

396

pricina a treizeci şi treia

Că, la sfârşitul vieţii, mai cumplit se pun dracii asupra omului, pentru aceea foarte se cuvine să luăm aminte.

I.

A lui Paladie

Un oarecare pe nume Evloghie, filosof alexandrin, rănindu-se cu dor Dumnezeiesc, şi-a risipit cele ale sale, afară de puţini bani, pe care, neputând să lucreze, şi-i lăsase lui pentru chiverniseală. Socotind cum să aşeze cele dintru sine, că nici în vreo adunare nu se încumeta să intre, nici singur nu voia să petreacă, aşa aflându-se, a aflat pe oarecare bubos lepădat în târg, care nu avea nici mâini, nici picioare, ci, numai limba având-o, chema spre milă pe cei ce se întâmplau să treacă pe acolo. Şi văzându-l Evloghie pe dânsul, şi umilindu-se cu inima, s-a rugat lui Dumnezeu întru sine-şi şi a pus aşezământ cu Domnul, zicând: „Doamne, întru numele Tău voiesc să iau pe acest bubos şi să-l odihnesc pe dânsul până în ziua morţii lui, ca şi eu să mă mântuiesc printr-aceasta. Deci dăruieşte-mi, Doamne, răbdare întru slujirea lui!". Apropiindu-se apoi de bubos, i-a zis: „Voieşti, cinstitule, să te iau în casa mea şi să te odihnesc?". Zis-a acela: „O, de m-aş învrednici, dar sunt nevrednic!". Şi i-a zis Evloghie: „Iată, mă duc să aduc asin şi să te iau de aici". Iar acela a primit cu multă bucurie.

Şi aducând asin, l-a ridicat pe dânsul şi l-a dus în sălaşul său, şi era sârguindu-se şi îngrijind de dânsul la toate cele ce îi erau de trebuinţă, spălându-l şi ungându-l, purtându-l cu mâinile sale, şi cu osârdie aşa îi slujea lui în toate până la cincisprezece ani. Apoi demonul s-a povârnit foarte în bubos, şi-l sălbăticea cu asprime împotriva lui Evloghie, zădărându-l spre a-l ocărî şi defăima. Şi a început să-l ocărască pe Evloghie, zicând: „Mâncătorule de stăpân146, ai furat bani străini: rob fiind, l-ai furat pe stăpânul tău, şi vrei să te ascunzi cu pricina mea, de ca şi cum, pentru facerea de bine luându-mă în sălaşul tău, voieşti să te mântuieşti".

Iar Evloghie îl ruga pe dânsul, zicând: „Nu, domnul meu, nu zice unele ca acestea, ci spune-mi cu ce te-am întristat, şi eu mă voi îndrepta". Iar el, răstindu-se, zicea: „Nu voiesc să aud linguşirile tale, Du-mă de mă aruncă în târg, că mai bun îmi este acela decât odihna ta". Iar Evloghie zicea: „Rogu-te, mare doamne, de eşti supărat de ceva, îmblânzeşte-te!". Iar el, mai vârtos cu mânie sălbăticindu-se, strigând, zicea: „Mă tem să stau singur cu tine, voiesc norod". Zis-a lui Evloghie: „îţi voi aduce acum mulţime de fraţi". Iar el, îngreuindu-se, a zis cu strigare: „Amar mie, ticălosului, faţa ta nu voiesc să o văd, şi tu să-mi aduci pe cei asemenea mie târziu-mâncători147?". Şi trântindu-se de colo-colo, a zis iarăşi: „Nu, vreau în târg! O, ce silă! Aruncă-mă acolo unde m-ai găsit!". Şi de ar fi avut mâini poate s-ar fi şi spânzurat, sau s-ar fi omorât cu cuţitul, aşa de tare îl sălbăticea dracul pe el.

Iar Evloghie, nedumerindu-se ce să facă, a judecat cu sfatul pustnicilor celor de lângă dânsul să meargă împreună cu slăbănogul la Marele Antonie şi să-i spună lui lucrul; şi orice va zice acela, aceea să facă. Şi momind pe bubos şi băgându-l într-o luntre, l-a dus la mănăstirea ucenicilor Marelui Antonie, întru care se zicea cum că Sfântul vine din munte, uneori la zece zile, iar alteori la douăzeci, spre folosul celor ce se adunau acolo.

Şi s-a întâmplat ca după ce a mers Evloghie să vină, a doua zi, seara târziu a

146 OayoKUpt

147 Apy4)aY0i)0 = calici, leneşi, pierdevară.

397

venit, şi Marele, îmbrăcat în haină de piele, precum mi-a povestit Cronie, care era atunci de faţă. Şi şezând, întâi pe Evloghie l-a chemat pe nume, niciodată văzându-l sau înştiinţându-se ceva despre dânsul. Iar Evloghie, măcar că şi de trei ori fiind chemat de Sfântul pe nume, n-a răspuns, părându-i-se că Marele cheamă pe altcineva cu acel nume cunoscut lui. Iar el a zis: „Ţie îţi zic, celui ce ai venit din Alexandria". Atunci i-a răspuns Evloghie: „Rogu-mă ţie, ce porunceşti?". Zis-a lui Marele: „De ce ai venit aici?". Răspuns-a Evloghie: „Cel ce ţi-a descoperit ţie numele meu ţi-a descoperit şi toate cele despre mine". Zis-a Sfântul: „Ştiu pentru ce ai venit, dar spune înaintea tuturor fraţilor, ca să ştie şi ei".

Atunci a zis Evloghie înaintea tuturor, de faţă fiind şi slăbănogul: „Omule al lui Dumnezeu, pe acest bubos l-am aflat lepădat în târg şi negrijit. Şi milostivindu-mă spre dânsul, m-am rugat lui Dumnezeu ca să-mi dea dar de răbdare spre dânsul, şi m-am făgăduit lui Hristos-Dumnezeu ca să-i slujesc la boala lui până la sfârşit, ca el să se odihnească prin mine, iar eu să mă mântuiesc printr-însul. Şi l-am luat pe dânsul în casa mea, şi iată, de cincisprezece ani pe cât se poate îi slujesc lui; iar acum, după atâta vreme, nu ştiu ce rău pătimind el de la mine, mă înviforează cu totul, şi m-am gândit să-l lepăd pe dânsul, el silindu-mă la aceasta, şi pentru aceasta am venit la sfinţia ta, ca să mă sfătuieşti ce sunt dator să fac şi să te rogi pentru mine, căci cumplit mă tulbură".

Zis-a lui Marele Antonie cu glas răstit şi aspru: „Evloghie, vrei să-l lepezi pe dânsul? Cel ce l-a făcut pe dânsul nu-l leapădă, iar tu să-l lepezi? Dar Dumnezeu îl îndeamnă pe norocitul tău şi îl adună pe dânsul". Iar Evloghie, auzind acestea, s-a înfricoşat şi s-a strâns.

întorcându-se apoi Sfântul către bubos, a început să-l bată cu limba şi să zică: „Bubosule, ciungule, nevrednice al cerului şi al pământului, nu vrei să conteneşti luptându-te cu Dumnezeu şi întărâtând pe fratele? Nu ştii că Hristos este Cel ce slujeşte Ţie? Şi cum cutezi să grăieşti lui Hristos unele ca acestea? Au nu pentru Hristos s-a robit pe sine întru slujba Ta?"

Şi certându-l pe acesta cu cuvinte înţepătoare, lăsându-i pe dânşii, a vorbit cu ceilalţi fraţi despre trebuinţele fiecăruia. Apoi, iarăşi întorcând cuvântul către Evloghie şi către slăbănog, a zis: „Duceţi-vă, fiilor, în pace, şi să nu vă depărtaţi unul de altul, ci lepădând toată scârba pe care v-a băgat-o diavolul, întoarceţi-vă cu dragoste curată în chilia voastră în care aţi zăbovit. Căci ispita aceasta s-a semănat întru voi de la satana, fiindcă a văzut că amândoi vă aflaţi aproape de sfârşit şi că voiţi să vă împărtăşiţi de cununi de la Dumnezeu, el prin tine şi tu printr-însul. Deci să nu gândiţi într-alt fel, ca nu cumva, venind îngerul, pe care, iată, îl trimite Dumnezeu, să nu vă afle pe voi împreună într-un loc, şi aşa să vă lipsiţi de cununi".

Şi grăbindu-se fraţii, s-au întors în locul lor întru dragoste desăvârşită; apoi, după trei zile, s-a săvârşit fericitul Evloghie, iar după alte treizeci şi şapte, s-a dus către Domnul şi cel cu trupul bubos iar cu sufletul sănătos.

Iar Cronie, zăbovind în locurile cele dimprejurul Tebaidei, s-a pogorât după patruzeci zile în mănăstirile Alexandriei, şi s-a întâmplat ca întru această zi să se săvârşească de către frăţime pomenirea cea de patruzeci de zile a lui Evloghie şi a slăbănogului de a treia zi, despre care, înştiinţându-se Cronie, mult s-a mirat.

Şi a povestit Părinţilor ceea ce a spus Antonie mai-nainte despre dânşii; că acesta a fost atunci tălmaci al cuvintelor pentru dânşii, al celor ce le-a zis Evloghie către Antonie cu limba elinească, şi al celor ce le-a zis Antonie către dânsul şi către bubos vorbind în limba egipteană, prin care vorbea şi tuturor celorlalţi, neştiind altă limbă.

398

pricina a treizeci şi patra

Că nimic nu e cu o aşa de mare nepotrivire credinciosului, ca îndrăzneala148 şi râsul; întru care pricină se mai zice şi despre evlavie şi deosebirile acesteia.

148 îndrăzneala trebuie înţeleasă aici ca prea mare familiaritate.

I.

Din Pateric

1. Venit-a odată un frate la Avva Agathon, zicând: „Voiesc să locuiesc cu fraţii; deci spune-mi cum să locuiesc cu dânşii?". Zis-a către dânsul bătrânul: „Precum în ziua dintâi când vei intra la dânşii, aşa păzeşte străinătatea ta în toate zilele vieţii tale, ca aşa să îndrăzneşti cu dânşii". Zis-a lui Avva Macarie: „Dar ce face îndrăzneala?". Zis-a bătrânul: „îndrăzneala se aseamănă cu o arşiţă mare de care, atunci când se face, toţi fug, şi rodul pomilor îl strică". Zis-a Avva Macarie: „Aşa de cumplită este îndrăzneala?". Şi a zis Avva Agathon: „Nu este vreo altă patimă mai cumplită decât îndrăzneala; căci este născătoare a tuturor patimilor".

2. Se spunea despre Avva Pamvo că niciodată n-a râs. într-o zi, voind dracii să-l facă să râdă, au legat o pană de un lemn şi o purtau de colo-colo, făcând gâlceavă şi zicând: „Aii, aii!149". Şi văzându-i pe dânşii Avva Pamvo, a râs. Iar dracii au început să salte, zicând: „Vai, vai, Pamvo a râs!". Iar el, răspunzând, a zis lor: „Nu am râs, ci am batjocorit neputerea voastră, căci deşi sunteţi atât de mulţi, abia duceţi o pană!"

3. Zis-a un stareţ: „îndrăzneala şi râsul se aseamănă cu focul ce mănâncă trestia. Şi precum focul arde trestia în puţintică vreme, aşa îndrăzneala prăpădeşte fapta bună".

4. Zis-a Avva Moisi: „Să câştigăm curăţiei şi bunărânduială, şi blândeţe şi înţelegere către toţi oamenii, ca să putem fugi de îndrăzneală, de maica răutăţilor".

5. Zis-a Avva Nistero: „Lucru străin de monah este a înjura, a minţi sau a blestema, sau a ocărâ, sau a râde".

6. Văzut-a oarecare din stareţi pe oarecare monah mai tânăr râzând, şi i-a zis lui: „Nu râde, frate, că izgoneşti de la tine frica lui Dumnezeu".

7. Zis-a un stareţ: „Evlavia, împreună cu smerita cugetare, este bună pretutindeni; că este cineva glumind şi părându-i că face bucurie; iar dacă va face aceasta timp îndelungat, se face prihănit; iar cel evlavios, păzindu-se pe sine întru smerita cugetare, are cinste totdeauna".

II.

A Sfântului Efrem

începutul surpării monahului este râsul şi îndrăzneala. Călugăre, când te vei vedea pe tine întru acestea, cunoaşte cum că ai ajuns în adâncul răutăţilor, dar să nu conteneşti rugându-te lui Dumnezeu ca să te izbăvească de moartea aceasta. Râsul şi îndrăzneala pierd roadele monahului şi îl târăsc pe dânsul în patimi scârnave, şi nu numai pe cel ce este tânăr, ci şi pe cel bătrân. Căci râsul leapădă afară fericirea plânsului, şi scârbeşte Duhul Sfânt, şi izgoneşte frica lui Dumnezeu şi pomenirea morţii şi a muncii, şi răstoarnă pe toate cele zidite şi duce întru cea mai adâncă pierzare. „Ia de la mine, Doamne, râsul, şi-mi dăruieşte plânsul şi lăcrimarea pe care o cer de la Tine."

149 aAA.ii âAAt)

399

III.

A lui Antioh Pandectul

Creştinilor le este cu totul oprit să râdă, dar mai vârtos călugărilor celor ce s-au răstignit pe sine-şi lumii, că oricine voieşte, zice, să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine (Matei 16: 24). Deci cum mai poate a se vărsa şi a râde cel ce este pironit pe piroanele cele dulci ale crucii? Că nu sunt chemaţi spre răspândire, ca prin aceasta adică să moştenim amarul, precum neamurile lumii, ci întru plâns neîncetat, ca printr-însul să ne îndulcim de mângâiere.

IV.

A lui Avva Isaia

De se va face întru voi cuvânt făcător de râs, păziţi-vă ca să nu lăsaţi glasul vostru să se facă auzit, fiindcă este semn al nepedepsirii150 şi al nefricii lui Dumnezeu, că nu este păzire înlăuntrul vostru de vreme ce în zilele noastre a venit mânia peste lume.

V.

A lui Avva Isaac Sirul

Nu lăuda pe cel ce se osteneşte trupeşte, iar simţurile le are dezlegate, zic adică auzul, şi gura căscată şi neoprită, şi ochiul fluşturatec. Dragostei îi urmează fireşte simplitatea, şi nerămânerea întru măsura cea cuviincioasă a sfielii, ci păşirea peste dânsa. Iar tu, frate, trezveşte-te întru toate, şi către prietenii tăi du-te cu cucernicie; că aşa, şi pe sine-ţi, şi pe aceia îi vei folosi, întru cucernicie păzind sufletul tău şi nelepădând frâul păzirii.

VI.

A Sfântului Efrem

1. Semn al neisprăvirii călugărului e ca el, şezând în mijlocul fraţilor, să-şi dezgolească pulpele sale; iar cel cucernic va şedea în chip frumos.

2. Călugărul tânăr, înconjurând chiliile călugărilor, nu numai leneş se învaţă, ci şi bârfi tor şi iscoditor, grăind cele ce nu trebuie. Iar cel ce se linişteşte întru smerita cugetare va fi iubit. Precum lanţul de aur de la gâtul bărbatului, aşa se cuvine monahului cucernicia.

3. Frate, fugi de făcătorii de rău, ca nu cumva să te facă de ruşine; iar neruşinarea e maică a neastâmpărării.

4. Un stareţ a văzut pe oarecine râzând şi i-a zis lui: „înaintea zidirii de sus şi celei de jos vom da seamă pentru toată viaţa noastră, şi tu râzi?"

151 lit: a lipsei de educaţie, iscusinţă etc.

400

PRICINA A TREIZECI şi CINCEA

Că nu se cuvine ca nimeni să nu se mânie pe vreun om sau să strige la el, şi care este naşterea mâniei, şi cum se tămăduieşte.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Agathon: „Mâniosul, de ar învia chiar şi mort, nu este primit la Dumnezeu".

2. Zis-a Avva Pimen: „Nu este monah cârtitorul, nu este monah cel ce face răsplătire; nu este monah mâniosul, cei ce au acestea nu sunt călugări, măcar că se par a fi".

3. Zis-a Avva Isidor: „M-am dus odată în târg să vând puţintele vase şi, văzând mânia apropiindu-se de mine, am lăsat vasele şi am fugit".

4. Venit-au odată Arienii la Avva Sisoe în muntele lui Avva Antonie, şi, cum au început a cleveti pe pravoslavnici [ortodocşi], nu le-a răspuns lor nimic, ci, strigând pe ucenicul său, a zis: „ Avraame, adu cartea Sfântului Atanasie şi o citeşte". Şi tăcând ei, s-a aflat eresul lor, şi i-a slobozit cu pace.

5. Un sihastru oarecare s-a făcut Episcop; acesta, pentru cucernicia şi liniştea sa, nu certa pe nimeni, suferind cu îndelungă-răbdare greşelile fiecăruia; iar iconomul aceluia nu ocârmuia cu socoteală lucrurile bisericii. Şi au zis unii către Episcop: „Pentru ce nu cerţi pe iconom pentru nebăgarea lui de seamă?". Iar acela a amânat certarea până dimineaţă. Iar a doua zi s-au suit la dânsul cei ce au grăit asupra iconomului. Şi înştiinţându-se Episcopul, s-a ascuns într-un loc, şi vrând ei să-l afle pe dânsul, n-au putut; iar dacă l-au căutat mai mult, au reuşit cu greu să-l afle, şi i-au zis lui: „Pentru ce te-ai ascuns de noi?". Iar el a zis: „Pentru că cele ce am îndreptat în şaizeci de ani rugându-mă lui Dumnezeu, voi pe acelea voiţi ca în două zile să le fur". Mi se pare că bătrânul a fost silit să se facă Episcop, pentru aceea se îngrijea de legea pustnicilor mai mult decât ceea ce se cuvine Episcopului.

6. Auzit-a Avva Pimen despre oarecine că, pentru că se mânie, suferă şase zile ale săptămânii, şi a zis: „Acesta s-a învăţat să cheltuiască pe cele şase, dar nu s-a învăţat să scoată mânia".

7. Un frate, pornindu-se spre mânie asupra oarecui, a stătut rugându-se şi cerând să poată răbda îndelung pe fratele şi a trece fără de vătămare bântuiala; şi îndată a văzut fum ieşind din gura lui.

II.

A lui Avva Isaia

Frate, de te va necăji pe tine cineva în vreun lucru oarecare, şi va fi trebuinţă să mustri pe fratele, şi te vei vedea pe sine-ţi întru mânie şi întru neaşezare, nicidecum să nu grăieşti lui ceva, ca să nu te tulburi mai mult; iar atunci când te vei vedea pe sine-ţi şi pe acela întru aşezare bună şi blândeţe, atunci grăieşte ca şi cum mustrând, făcându-i pomenire întru toată smerita cugetare.

III.

A lui Avva Marcu

Patima mâniei se întemeiază şi se întăreşte îndeosebi pe mândrie, şi aşa se face nerisipită. Şi oricine voieşte să risipească de la el şi să strice această casă a fărădelegii pe care vicleanul o zideşte totdeauna în suflet, adunând ca pe nişte pietre felurite pricini binecuvântate [întemeiate] sau nebinecuvântate, fie prin gânduri, fie prin lucrurile sau grijile materiei, lucrând astfel în suflet la zidirea răutăţii, să aibă smerenia Domnului neuitată în inima sa, socotind Cine este, ce S-a făcut pentru noi şi dintru ce fel de înălţime a luminii Dumnezeirii celei descoperite

401

după putinţă firilor celor de sus, şi în ceruri slăvită de toată firea cea gânditoare întru ce fel de adânc al smereniei oamenilor S-a pogorât pentru negrăita Lui bunătate. Şi nu S-a ruşinat Stăpânul a toată zidirea cea văzută şi nevăzută să ia asupră-Şi pe omul cel de sub patimile cele de necinste şi osândit de stăpâneasca hotărâre, ci, smerindu-Se pe Sine-şi, S-a făcut după toate asemenea nouă, afară de păcat, adică de patimile necinstirii; pentru că pe cele pentru păcatul călcării, aduse de la stăpâneasca hotărâre asupra omului: certările morţii, ale ostenelii, ale foamei, ale setei şi ale unora ca acestora, pe toate le-a luat, făcându-Se ceea ce suntem noi, pentru ca noi să ne facem ceea ce este El. Cuvântul S-a făcut trup, ca trupul să se facă Cuvânt151, şi S-a asemănat nouă întru toate, ca noi să ne asemănăm Lui prin toată fapta bună; şi ca pe cele multe să le treacă152, pentru noi S-a necinstit, S-a ocărât, S-a bătut, S-a scuipat, S-a luat în râs, S-a batjocorit, iar la sfârşit S-a răstignit, cu suliţa în coastă S-a împuns, a murit, în Iad S-a pogorât.

Şi, pe scurt, pentru ca roadele patimilor să le numărăm, adică învierea cea din morţi, prădarea Iadului şi a morţii, a sufletelor celor ce au venit împreună cu Hristos, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta Tatălui, cinstea şi slava cea mai presus de toată începătoria şi stăpânia, şi de tot numele ce se numeşte, şi închinăciunea tuturor îngerilor la Cel întâi născut din morţi pentru pricina pătimirilor, după glasul Apostolului.

Deci cel ce păzeşte întru inima sa aceste pomeniri întru dorire şi aşezământ neuitat, nu se va stăpâni de patima amărăciunii şi a mâniei. Că prin smerenia lui Hristos pe care o gândeşte, ieşind afară temeliile patimilor mândriei, toată zidirea fărădelegii mâniei cu lesnire şi de sine-şi se strică. Căci ce inimă atât de aspră şi împietrită, de va pomeni neîncetat atâta smerenie pentru noi a Dumnezeirii Unuia-Născut şi răbdarea cea mai sus numărată întru atât de multe

151 Sau: ca şi Cuvântul.

152 TTaprjOGj = să le dea de-o parte, să le stingă, să le treacă cu vederea, să le slăbească.

pătimiri, nu se zdrobeşte, şi nu se smereşte, şi nu se umileşte, şi nu se face pământ şi cenuşă şi călcare a tot omul? Iar pe un suflet atât de zdrobit, ce mânie sau amărăciune îl va putea stăpâni?

Deci mi se pare că, de nu uitarea, mama răutăţilor, va fura din inimă nişte gânduri mântuitoare şi de viaţă-făcătoare ca acestea, niciodată nu se va birui omul de mânie.

IV.

A Sfântului Diadoh

Se cade ca cei ce se nevoiesc pururea să păzească neînvăluită cugetarea lor, ca gândurile cele puse într-însa, mintea drept judecându-le, pe cele bune şi de la Dumnezeu trimise în cămările pomenirii să le învistierească153, iar pe cele stângace şi drăceşti, afară oareunde din cămările firii să le lepede. Că marea, dacă e liniştită, pescarii văd prin ea până în adâncul ei orice mişcare, încât nimic nu se ascunde atunci de dânşii din peştii cei ce umblă pe acolo. Iar când se tulbură de vânturi, se întrece să ascundă cu posomorârea tulburării pe cele ce pot fi văzute întru zâmbirea liniştirii.

Drept aceea, atunci vedem nelucrător meşteşugul pescarilor, care lucru se întâmplă să-l pătimească şi mintea cea văzătoare atunci când, dintr-o mânie nedreaptă, mai vârtos se tulbură în adâncul sufletului.

153 Aici poate fi vorba de subconştient. Subconştientul, socotit de mulţi descoperire a psihologiei moderne, a fost analizat şi valorizat în adevăr cu mult timp în urmă de Sfinţii părinţi. Găsim numeroase analize la Sfinţii Marcu Ascetul, Diadoh, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama şi alţii. Subconştientul este vistieria sau cămara unde sunt, aşa-zicând, depozitate „pomenirile” [ţivripp = amintirile, memoriile, cele de care facem pomenire sau ni le amintim], gândurile şi chipurile săvârşirii lor; acestea se fac tot atâtea legi şi îndemnuri spre nesfârşite lucrări ale omului, fie din împreună-lucrarea cu Dumnezeu, fie din cea a vrăjmaşului. De aceste legi a vorbit şi Apostolul Pavel (vezi de ex. Rom. 7). Iar ceea ce numim noi astăzi inconştient e tocmai asumarea sau modul fără socoteală sau raţiune [dobitocească, cum este numită în scrierile ascetice] a acestor „pomeniri”, şi folosirea lor în scopuri potrivnice altora şi chiar nouă înşine.

402

V.

A Cuviosului Casian

Cel ce voieşte nevoinţa cea duhovnicească, după lege să se nevoiască, şi să se înstrăineze de toată scăderea154 adusă de mânie şi iuţime, şi să asculte ce-i porunceşte lui vasul alegerii: Toată amărăciunea şi iuţimea şi mânia şi izbucnirea şi hula să piară de la voi, împreună cu toată răutatea (Ef. 4: 31). Iar când zice toată, arată că nu ne îngăduie nici o pricinuire de mânie, nici la vreo nevoie, nici dear fi binecuvântată.

Deci cel ce voieşte să îndrepteze pe fratele ce a greşit sau să-i dea acestuia canon, să se sârguiască pe sine-şi ca să se păzească netulburat, ca nu cumva, vrând să tămăduiască pe altul, să-şi tragă boala asupra sa, iar apoi să i se zică acel cuvânt evanghelicesc: Doctore, tămăduieşte-te pe sine-ţi (Luca 4: 23); şi iarăşi: Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar la bârna din ochiul tău nu iei aminte? (Luca 6: 41). Sau în ce fel vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău, tu, care ai bârna mâniei în ochiul tău acoperindu-te pe tine? Căci de se va înfierbânta mişcarea mâniei din vreo pricină oarecare, aceea va orbi ochii sufletului şi nu-l va lăsa să vadă pe Soarele dreptăţii.

Aşa cum cel ce pune pe ochi foiţe de aur ori de plumb împiedică puterea văzătoare, iar scumpetea foiţei celei de aur nu va face nicidecum vreo deosebire orbirii, tot aşa, din orice pricină binecuvântată sau nebinecuvântată s-ar aprinde iuţimea, ea întunecă puterea cea văzătoare a sufletului. Numai atunci vom întrebuinţa mânia fireşte, când o vom porni asupra gândurilor celor iubitoare de dulceţi şi pătimaşe.

Aşa ne învaţă pe noi şi Proorocul David, zicând: Mâniaţi-vă şi nu greşiţi (Ps. 4: 5). Adică: „Porniţi mânia împotriva patimilor voastre şi împotriva gândurilor celor viclene, şi nu păcătuiţi săvârşind cele vârâte în minte de dânsele. Iar acest înţeles îl arată limpede cele zise pe urmă, adică: Pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, întru aşternuturile voastre

154 (larioVaToc = dezavantajul, slăbiciunea, neputinţa.

vă umiliţi (Ps. 4: 5). Adică: „Când vor veni în inimile voastre gândurile cele viclene, scoţându-le pe acelea prin mânia cea către dânsele, după scoaterea lor, ca într-un aşternut în linişte aflându-vă, atunci să vă umiliţi spre pocăinţă".

Şi împreună cu aceasta glăsuieşte şi Fericitul Pavel şi, adăugând, zice: Să nu apună soarele întru mânia voastră, nici să daţi loc diavolului (Ef. 4: 26). Adică: „Nu gătiţi pe Hristos, Soarele dreptăţii, să apună, precum s-a zis, de la inimile voastre, prin întărâtarea voastră, pe Care îl întărâtaţi prin învoirea voastră cu gândurile cele rele, ca nu cumva prin depărtarea Lui să afle diavolul loc de şedere în voi".

Pentru aceea se cuvine ca, urmând Dumnezeieştilor legi, să ne nevoim cu toată puterea asupra duhului mâniei şi asupra boalei celei dinlăuntrul nostru şi, pornind mânia asupra oamenilor, să nu căutăm pustietatea şi singurătatea, ca şi cum acolo n-ar fi nimeni care să mişte spre mânie sau ca şi cum întru singurătate am dobândi mai cu lesnire virtutea îndelungiirăbdări.

Că din mândrie şi din voinţa de a nu ne prihăni pe înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile tulburării, poftim depărtarea de fraţi. Iar până când vom cugeta astfel, aruncând neputinţele trândăviei noastre şi pricinile asupra altora, nu vom putea ajunge la săvârşirea îndelungiirăbdări. Că temelia îndreptării noastre nu se îndreptează din îndelunga-răbdare a aproapelui cea către noi, ci dintru nerăutatea noastră faţă de el.

Iar dacă urmărim singurătatea şi pustietatea, fugind de nevoinţa îndelungiirăbdări, cunoscut să ne fie nouă că prin pustietate mai mult se sălbăticesc patimile cele dintru noi, încât, şezând noi fără amestecarea cu oamenii, pierdem până şi umbra suferirii răutăţii şi a îndelungiirăbdări, pe care prin închipuire ni se părea că o avem, amestecaţi fiind cu fraţii, pentru nelucrarea ei cu iscusinţă. Pentru aceasta, cei ce caută desăvârşirea blândeţii datori sunt să arate toată sârguinţa, ca nu numai asupra oamenilor să nu se mânie, ci nici asupra dobitoacelor celor necuvântătoare sau asupra lucrurilor

403

celor neînsufleţite. Că îmi aduc aminte cum petreceam în pustie, cum mă porneam cu mânie asupra trestiei, neplăcându-mi grosimea sau subţirimea acesteia, asemenea şi asupra lemnului, iar când am voit să-l tai pe acela, nu puteam degrab, încă şi asupra cremenii m-am mâniat, că, grăbindu-mă eu să scot foc, scânteia nu sărea degrab; aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât mă sileam să o scot şi asupra lucrurilor celor neînsufleţite.

Deci să lepădăm de la noi toată mânia, temându-ne de hotărârea Domnului pe care o a zis în Evanghelii: Cel ce se mânie pe fratele său va fi vinovat judecăţii (Matei 5: 22); căci aşa se cuprinde în copiile-manuscrise cele mai cu de-amănuntul: aceea adică că în deşert s-a pus ca adăugire de la cei ce nu voiesc să-şi taie desăvârşit patima mâniei. Căci scopul Domnului, precum şi la alte patimi, este acela ca însăşi rădăcina şi pricina patimii să se taie de la noi, voind a se smulge aceasta în tot chipul. Pentru aceasta să nu păstrezi întru tine nici o pricină de mânie, ca nu cumva la început, pornindu-ne dintr-o pricină binecuvântată, mai pe urmă să cădem întru turbarea mâniei celei necuvântătoare.

Deci aceasta este ceea ce aduce desăvârşit tămăduirea boalei acesteia: să ne sârguim să nu mişcăm mânia nici pentru cele drepte, nici pentru cele nedrepte. Căci această patimă întunecată, întunecând cugetul nostru, nu se va mai afla întru noi nici lumina dreptei socoteli, nici întemeiere [adeverire] de sfat drept, nici chivernisire a dreptăţii. încă şi Sfântul Duh va fugi de la noi, izgonindu-se de tulburarea cea dinlăuntru.

Iar peste toate cele zise, ni se cade să avem neîncetat înaintea ochilor icoana morţii, care nu ştim când poate veni, şi a ne păzi pe sinene de mânie, şi iuţimea a o părăsi până în sfârşit, după îndemnul proorocului (cf. Ps. 78: 5), ştiind că nici de întreaga înţelepciune, nici de lepădarea de toată materia, nici de postiri, nici de privegheri, nici de celelalte rele-pătimiri nu vom avea vreun folos, dacă, ţinuţi fiind de mânia şi de urâciunea iuţimii, ne vom afla vinovaţi înfricoşătoarei judecăţi.

VI.

A Sfântului Maxim

Partea cea poftitoare a sufletului, adeseori zădărându-se, pune în suflet o deprindere cu dulceţile anevoie de mişcat; iar mânia, tulburându-se adeseori, fricos şi nebărbat îl face pe dânsul. Pe una o tămăduieşte postul, privegherea şi rugăciunea, iar pe cealaltă, bunătatea, şi iubirea de oameni, şi dragostea, şi mila.

VII

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „Patimile cele din afara firii cu care suntem noi, oamenii, înfăşuraţi, Elinii le făceau dumnezei şi se închinau lor, iar pe cei ce nu voiau să se închine, îi munceau şi îi omorau, şi, fără a voi, îi făceau mucenici. La fel şi noi, de ne vom închina patimilor, nu ne vom deosebi întru nimic de închinătorii la idoli; că cel ce slujeşte mâniei şi iuţimii şi se biruieşte de ele, şi nu taie de la sine îndrăcirea acestei patimi, se leapădă de Iisus, şi are întru sine pe Ares ca dumnezeu, şi se închină idolului tulburării, ca şi Elinii.

încă şi iubitorul de argint ce încuie îndulcirile sale dinspre fratele său şi nu miluieşte pe aproapele lui, aşijderea este închinător de idoli, cinstind pe idolul lui Hermes şi slujind făpturii mai mult decât Ziditorului. Tot acelaşi lucru este şi la alte patimi de care se biruieşte fiecare, acelora se fac şi robi, după glasul Apostolului, care a numit iubirea de arginţi o a doua închinare la idoli. Iar cel ce pe acestea le-a biruit şi de la sine-şi le-a izgonit, sau se înfrânează dinspre dânsele, acesta a călcat idolii, şi s-a lepădat de frica lor, şi s-a făcut mucenic fără de sânge, mărturisind mărturisirea cea bună.

2. Zicea Fericitul Zosima: „începătura stăpânirii mâniei este a se tulbura şi a nu grăi, dintru care cineva, cu darul lui Dumnezeu, poate veni şi întru a nu se tulbura nicidecum. Că şi Avva Moisi, întâi, adică când s-a depărtat de la Părinţii ce ziceau

404

către dânsul: «Ce vine şi arapul [etiopianul] acesta în mijlocul nostru?», s-a tulburat, dar n-a grăit, precum chiar el a zis către cei ce l-au întrebat; iar apoi, de clerici ocărându-se şi din altar izgonindu-se, nu numai că nu s-a tulburat, ci şi se dosădea pe sine-şi, zicând: «Piele încenuşată, negrule, bine ţi-au făcut, că, nefiind tu ca toţi oamenii, ce vii în mijlocul lor?».

Iar noi, fiind mult mai jos şi decât începătorii, şi pentru multa noastră lenevie socotim prea mari şi cu neputinţă a fi cele poruncite, zicem: «Cu neputinţă este să nu se tulbure cineva!». Dar nu auzim pe Proorocul zicând: Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat! (Ps. 118: 60), nici nu căutăm să punem început temeinic şi să arătăm vitejească înaintevoinţă şi mărime de suflet, ca aşa să tragem asupră-ne, după măsură, darul lui Dumnezeu, prin care şi cele ce se par foarte anevoioase se fac lesnicioase foarte şi cu lesnire îndreptate".

Şezând eu odată cu Fericitul Serghie în câmpul egumenului şi citind Paremia [Pildele lui Solomon], dacă am ajuns la cuvântul acela ce zice că în lemne multe înfloreşte focul, iar unde nu este îndoita mânie, se linişteşte cearta (26: 20), i-am cerut Fericitului Serghie să-mi tâlcuiască cuvântul. Şi răspunzând, a zis: „Precum lemnele sunt pricinile văpăii focului, iar dacă cineva nu le pune pe acelea, focul se stinge, aşa şi la patimi sunt oarecare pricini, pe care, de le va tăia cineva, nu lucrează patimile. Spre pildă, pricinile mâniei sunt a da şi a lua, a voi să-şi facă voia sa, a iubi, a învăţa şi a se arăta [mândri în faţa] oamenilor şi a se socoti pe sine că este priceput".

De le va tăia cineva pe acestea, va slăbi patima mâniei, şi aceasta este ceea ce a zis Avva Sisoe, întrebându-se aşa de un frate: „Pentru ce nu se depărtează patimile de la mine?". Şi a răspuns: „Lucrurile lor, adică pricinile, sunt înlăuntrul tău: dă-le lor arvuna lor şi se duc. Iar cel îndoit mânios, întru care nu încetează cearta, este cel care nu se îndestulează cu cea dintâi tulburare, ci se întăreşte pe sine-şi întru a doua mânie, adică dacă cineva se aprinde spre mânie şi îndată îşi va veni întru sine-şi, şi se va osândi pe sine-şi şi, ducându-se, se va pocăi fratelui pe care s-a mâniat, acesta nu se numeşte mânios îndoit. întru aceasta linişteşte cearta, care pe prieteşugul cel către fratele nu-l dezleagă în vremea cea de faţă, ci prin pocăinţă vine întru lucrarea aceasta, ce de aici înainte pune început bun într-o aşezare alinată şi netulburată.

Iar cel ce se mânie şi nu se osândeşte pe sine-şi, ci mai vârtos se întăreşte pe sine-şi întru mânie şi se căieşte că n-a grăit mai multe decât cele ce a zis întru tulburarea lui, acestuia să-i zici îndoit mânios. Şi întru acesta cearta nu se linişteşte niciodată, ci atunci când are parte de tulburare a inimii, moşteneşte pomenirea de rău, mâhnirea şi vicleşugul, iar întru cea după această ceartă, tulburarea mâniei creşte mai mult întru dânsul şi se înmulţeşte. Că lucrându-se înlăuntru, adăugare ia de-a pururea, până când, desăvârşit stăpânindu-l, aduce pe ticălos întru aşezare drăcească; dar ne va izbăvi pe noi din partea unora ca aceştia Iisus Hristos, bunul nostru Stăpân şi Domn".

3. Zis-a tot acela: „Trebuinţă ne este nouă de multă trezvie şi pricepere către feluritele meşteşuguri ale diavolului; că uneori face pe câte cineva să se tulbure din nimic, iar alteori aduce pricină binecuvântată ca să i se pară cuiva că s-a mâniat după dreptate, şi aceasta este vârârea lui [de gânduri] cea urâtoare de oameni. Că celui ce întru adevăr doreşte a călători pe calea Sfinţilor, străină cu totul îi este mânierea pe om, precum zice Marele Macarie: «Străin lucru e, fraţilor, a se mânia, sau a mânia pe cineva".

4. Zis-a Avva IoanColovul: „Trecând eu odată pe drumul Schitului cu cămilarul ducând vasele mele pe cămilă, cum l-am văzut pe dânsul grăind şi mişcându-se spre mânie, lăsând vasele, am fugit".

5. Zis-a Avva Iperehie: „Cel ce nu-şi ţine limba în vremea iuţimii, unul ca acesta nu-şi va putea opri nici patimile".

6. Zis-a Avva Ammona: „Paisprezece ani am făcut în Schit rugăciuni lui Dumnezeu ziua şi noaptea ca să-mi dăruiască să-mi biruiesc mânia".

7. întrebat a fost un stareţ: „Ce este mânia?". Şi a răspuns: „Pricire, şi minciună,

405

şi nebunie155".

8. Mânia este groapă a bărbatului, iar cel ce a păşit peste mânie, a păşit peste groapă. Fericit bărbatul care întru blândeţe a tras jugul Stăpânului Hristos până la sfârşit, iar cel mândru îşi înmulţeşte luişi tulburări şi vrajbe. Bărbatul iute şi strigător [gălăgios] mult jurător va fi, iar cel ce se linişteşte va fi înţelept. Mânia este patimă obraznică şi neruşinoasă pe care o moşteneşte mâhnirea şi căinţa, iar mâhnirea roade inima celui ce cade într-însa.

VIII.

A Sfântului Isaac

Omul râvnitor156 nu ajunge niciodată în pacea cugetului, iar cel ce e străin de pace, străin e de bucurie. Pacea cugetului este şi se numeşte sănătate desăvârşită, iar râvna este potrivnică păcii; deci dar, cel ce boleşte de dânsa, de mare boală boleşte. Omule, nu este bine nici de folos aceea adică a voi să ajuţi altora, iar pe sine-ţi să te bagi în primejdie mare. Râvna nu este din înţelegerile înţelepciunii, ci din boalele sufletului; că lipsirea şi scurtarea priceperii are multă necunoştinţă. De pofteşti a tămădui pe cei neputincioşi, cunoaşte că bolnavii au nevoie de milă şi de grijire, nu de certare. Că zice: Voi, cei tari, datori sunteţi să purtaţi slăbiciunile celor slabi (Matei 15: 1). Şi iarăşi acelaşi porunceşte: îndreptaţi pe cel ce greşeşte, nu cu mânie, ci cu duhul blândeţilor (Gal. 6: 1; Filip. 2: 2-4).

155 lit.: necunoaştere (aYcxua), care, în fapt, e una cu nebunia.

156 k = zelot; aici: entuziast, avântat peste măsură spre un scop (necugetat).

406

pricina a treizeci şi şasea

Că cel ce doreşte desăvârşire, şi cât de puţin de s-ar tulbura cu inima către cel ce-l nedreptăţeşte sau îl ocărăşte, nu se arată nevinovat.

I.

Din viaţa Sfântului Pahomie

Auzind cele despre Pahomie, Ioan, fratele lui după trup, a venit căutându-l pe dânsul acolo. Şi văzându-l pe dânsul, şi închinându-se, foarte s-a bucurat, că de când s-a botezat împreunându-se cu Hristos şi alegând viaţa călugărească, niciodată n-a mers către ai săi. Având acelaşi scop ca şi Pahomie, Ioan a rămas împreună cu dânsul, totdeauna cugetând la legea lui Dumnezeu, iar de toate cele de pe pământ nefăcând nici o grijă.

Aducându-şi aminte Pahomie de porunca cea dată lui prin înger pentru nenumăratele suflete ce urmau să se mântuiască printr-însul, a început cu fratele său mai largă să zidească mănăstirea, spre a primi pe cei ce voiesc să se lepede de viaţă şi să se apropie de Dumnezeu. Şi zidind ei, având Pahomie acest scop, voia să lărgească locul, făcând mai mare ograda casei. Iar Ioan, de sihăstrie cugetând, strâmtora locuirea, şi, supărându-se Ioan, mai mare fiind decât el cu vârsta cea trupească, a zis către dânsul: „încetează a mai fi uşor de minte şi de a te lăţi".

Iar el, auzind, s-a întărâtat, că a fost ocărât cu cele afară de scop, însă nu i-a grăit lui împotrivă, dar, blând fiind, s-a înfrânat; iar pogorându-se în noaptea următoare în pivniţa pe care o zidise de-o parte a casei, a început foarte a plânge, şi, mărturisindu-se lui Dumnezeu, zicea: „Amar mie, că cugetul trupului este încă întru mine, şi după trup umblă. Că atâta nevoinţă luând asupră-mi, iarăşi mă răpesc împreună cu mânia. Miluieşte-mă, Doamne, ca să nu pier; că dacă nu mă vei întări întru îndelungă-răbdarea Ta, ci va afla vrăjmaşul întru mine oarece parte şi din faptele lui, voi fi sub mâna lui, precum este scris: Dacă va împlini cineva toată legea, dar va greşi întru una, va fi tuturor vinovat (Iac. 2:10). Şi cred că mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, îmi vor ajuta mie şi mă vor învăţa să merg în calea Sfinţilor Tăi, spre cele dinainte întinzându-mă de-a pururea (Filip. 3:14), iar de cele dinapoi făcând uitare. Că Sfinţii Tăi cei din veac, ajutoraţi fiind de darul Tău, au ruşinat pe vrăjmaşul şi mult au strălucit, iar eu cum voi învăţa, Doamne, pe cei pe care Te-ai făgăduit a-i chema prin mine la viaţă călugărească, nebiruind mai întâi patimile cele ce se luptă prin trup cu sufletul, nici a păzi fără de prihană legea Ta? Dar cred, Doamne, că ajutorul cel de la Tine, de faţă fiind lângă mine, toate păcatele mele le vei ierta".

Acestea cu plângere mărturisindu-le, a petrecut lăcrimând toată noaptea până dimineaţa, şi de multa sudoare (că era vară, şi locul prea călduros) sub tălpile picioarelor lui s-a făcut tină. Că se obişnuise să stea la rugăciune întinzând mâinile, nevoind nicidecum să le slobozească pe dânsele, ci cu întinderea acestora ca pe cruce întinzându-se, aşa chinuind trupul, sufletul către trezvie îl întorcea. într-acest fel fiind, întru multă blândeţe şi aşezare cu pace petrecea împreună cu fratele său.

II.

A Sfântului Casian

Dacă poftim a câştiga săvârşirea blândeţilor şi a dobândi fericirea Domnului, datori suntem să lepădăm de la noi nu numai mânia cea după lucrare, ci şi tulburarea cea din cuget. Că nu foloseşte oprirea gurii în vremea mâniei şi a nu scoate graiuri nebuneşti, cât foloseşte curăţirea inimii de pomenirea de rău, şi a nu întoarce în cuget gânduri

407

viclene asupra fratelui. Căci evangheliceasca învăţătură porunceşte să lepădăm rădăcinile patimilor mai vârtos decât roadele.

Căci tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu se va scoate în lucrare nici urâciune, nici pizmă. Că celui ce urăşte pe fratele său i s-a zis ucigaş de oameni (cf. I Ioan 3:15), ucigându-l pe dânsul cu aşezământul amărăciunii157 în cuget, al cărui sânge oamenii nu-l văd vărsat prin sabie, ci prin pornirea cea dinlăuntru a inimii pe care o vede numai Dumnezeu, Care răsplăteşte cu cununi sau munci nu numai pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi strigă prin Proorocul: Iată, vin ca să adun lucrurile, gândurile şi amintirile lor (Is. 46: 18); care zicere o învăţăm şi de la Apostolul: Gândurile între sine-şi se vor pârî, dând răspuns în ziua întru care Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor (Rom. 2:15).

157 if) iioouc;ioî) 6ia0eoei = lit. dispoziţia urii.

408

Pricina a treizeci şi şaptea

Că se cuvine ca fratele să fie îndelung-răbdător către cei ce greşesc lui şi pe cei ce-l nedreptăţesc să nu-i dosădească.

I.

Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Isidor, prezbiterul Schitului, că ori de câte ori avea cineva vreun frate neputincios, sau grăitor împotrivă, sau ocărâtor, şi voia să-l scoată afară, zicea: „Aduce-ţi-l aici la mine". Şi-l lua pe dânsul şi-l mântuia prin îndelunga-răbdare. încă şi în Biserică grăia de-a pururea acest grai către fraţi: „Fraţilor, iertaţi, şi se va ierta vouă".

2. Povestit-au oarecari din Părinţi despre un stareţ mare că, dacă cineva venea să-l întrebe vreun cuvânt, avea obicei să zică aşa: „Iată, eu iau faţa lui Dumnezeu şi văd scaunul de judecată; deci ce voieşti să-ţi fac? Dacă vei zice «miluieşte-mă!», îţi va zice şi ţie Dumnezeu «miluieşte pe fratele tău»; iar de vei zice «iartă-mă», va zice ţie «iartă şi tu pe fratele tău». Au doară este nedreptate la Dumnezeu? Să nu fie! Deci a voi să ne mântuim este întru noi".

3. Un frate, nedreptăţindu-se de alt frate, a venit la Avva Sisoe şi i-a zis lui: „M-am nedreptăţit de la un frate oarecare şi voiesc să-mi izbândesc". Iar stareţul îl ruga pe el, zicând: „Nu fiule, ci mai vârtos lasă lui Dumnezeu pe cele ale izbândirii". Iar el zicea: „Nu voi conteni până nu-mi voi face izbândire". Şi a zis stareţul: „Să ne rugăm, frate". Şi sculându-se ei şi rugându-se, a zis bătrânul: „Dumnezeule, nu mai avem trebuinţă de Tine ca să Te îngrijeşti pentru noi, că noi înşine facem izbândirea noastră". Auzind fratele aceasta, a căzut la picioarele bătrânului şi a zis: „N-o să mă mai judec cu fratele, iartă-mă, Avva!"

4. încă şi alt frate, libian, a venit la Avva Siluan în Muntele Panefo. Şi a zis lui: „Avva, un vrăjmaş am, care multe rele mi-a făcut: căci şi ţarina mea, când eram în lume o a răpit, şi de multe ori a vrut să mă omoare; iar acum, ca să mă omoare, a pornit otrăvi, şi vreau să-l dau în mâna dregătorului". Zis-a lui stareţul: „Fiule, precum te odihneşti, aşa să şi faci". Zis-a fratele: „Cu adevărat, Avva, de se va pedepsi, mult se va folosi sufletul lui". Răspuns-a stareţul: „Fiule, precum ţi se pare, aşa să faci". Şi a zis fratele: „Scoală, părinte, să facem rugăciune, şi apoi să mă duc la dregător!". Şi sculându-se şi rugându-se, când a ajuns să zică şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, a zis stareţul: „Şi nu ierta nouă greşealele noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri". Şi a zis fratele către bătrânul: „Nu aşa, părinte!". Zis-a stareţul: „Ba aşa, fiule, căci cu adevărat, dacă voieşti să te duci la dregător ca să-ţi izbândească ţie, Siluan nu-ţi va face ţie altă rugăciune". Şi făcând fratele metanie, a iertat pe vrăjmaşul său.

5. Oarecine, văzând un iubitor de osteneală ducând un mort pe pat, i-a zis lui: „Pe morţi îi duci? Du-te de suferă pe cei vii!"

6. Nişte fraţi au mers la un stareţ sfânt ce şedea în pustiu şi au aflat în afară de chilia lui copii păscând dobitoace şi grăind graiuri necuvioase. După ce şi-au spus gândurile lor şi s-au folosit din cunoştinţa lui, i-au zis lui: „Cum suferi, părinte, pe copiii aceştia, şi nu le porunceşti ca să se astâmpere?". Şi a răspuns bătrânul: „Cu adevărat, fraţilor, am câteva zile de când voiesc să le poruncesc lor, şi m-am certat pe sine-mi, zicând: «Dacă acest lucru mic nu-l pot suferi, cum voi suferi de se va slobozi ispită mare asupra mea? Pentru aceasta nu le zic lor nimic, ca să se facă obişnuire a suferi pe cele ce vin asupră-mi".

7. Un stareţ avea un copil împreunălocuitor cu el şi, văzându-l pe dânsul făcând lucru nefolositor, i-a zis lui odată: „Să nu mai faci lucrul acesta!". Şi copilul n-a ascultat

409

de dânsul. Iar stareţul s-a făcut fără de grijă, aruncându-şi judecata asupra lui. într-o zi, încuind copilul uşa chiliei întru care era pâinea, s-a dus. Şi se făcuse treisprezece zile de când plecase, iar stareţul petrecea flămând; şi era oarecine învecinându-se cu dânsul; şi dacă a simţit că tânărul zăbovise, şi stareţul nu avea trebuinţa sa, făcea puţină fiertură pe care i-o dădea lui prin perete şi-l ruga să o mănânce. Şi-i zicea stareţului: „A zăbovit fratele...". Iar stareţul răspundea: „De va găsi pricină, va veni".

8. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Voiesc să mă fac mucenic pentru Dumnezeu". Şi i-a zis lui bătrânul: „Dacă în vreme de nevoie va suferi cineva pe aproapele, este deopotrivă cu cei trei tineri din cuptor".

9. Zis-a un stareţ: „De se va face între tine şi între altul cuvânt scârbicios, şi se va lepăda de cuvânt, să nu-l îndoieşti pe dânsul zicând «ce ai zis?», de vreme ce se va întoarce şi va zice «aşa am zis, şi ce?», şi se face mare întărâtare; ci şi tu lasă cuvântul, şi se va face mare pace".

II.

A lui Antioh Pandectul

Grăiesc despre Iacov, fratele lui Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, că cel ce l-a pârât, văzându-l pe dânsul ducându-se la moarte, căindu-se a căzut înaintea lui, zicând: „Iartă-mă!". Iar el, îngăduind puţin, a zis „pace ţie!", şi l-a sărutat pe el. Iar el înda tă cu glas mare s-a vestit pe sine-şi creştin şi, osândindu-se împreună cu cel propovăduit de dânsul, împreună cu dânsul a dobândit răsplătirea chemării celei de sus.

III.

A lui Avva Isaia

Frate, de vei auzi că ţi s-a făcut ceva rău de la cineva, sârguieşte-te să nu pui împotrivă voia ta cea bună, să nu răsplăteşti în inima ta celui ce te-a tulburat, sau să-l prihăneşti, sau să-l judeci, sau să-l cleveteşti, sau să-l dai pe dânsul în gura altora. Că dacă este întru tine frica Gheenei, va stăpâni gândul tău, al celui ce voieşti să răsplăteşti aproapelui, zicându-ţi: „Omule ticălos, tu te rogi pentru păcatele tale, şi Dumnezeu te rabdă până astăzi, nevădindu-le pe ele, şi cum cutezi tu, îndelung-mâniindu-te pe aproapele, să-l bagi pe dânsul în gurile oamenilor? Deci dar, de vei face aceasta, nici Dumnezeu nu-ţi va ierta păcatele tale, ci le va vădi pe ele înaintea a toată zidirea".

Deci dacă inima ta se va muia dintru acest gând, şi te vei păzi să nu răsplăteşti aproapelui, va fi ţie milă de la Dumnezeu. Iar dacă inima ta cea vicleană s-ar învârtoşa spre aproapele, cunoaşte că n-a venit ţie pomenire înaintea lui Dumnezeu, ci eşti fricos, nemutate având păcatele, nici vreo iertăciune care să te apuce pe tine.

Deci să nu ne mâniem pe cei de aproape ai noştri pentru cuvintele cele zise de dânşii întru nebunie, căci nu din voia lor le-au zis, ci din bântuiala celui ce porneşte mădularele noastre împotriva noastră, ca, pe dânsele urându-le, sub mâinile lui să ne facem. Dar să luăm aminte la poruncile cele sfinte ale Mântuitorului şi să tăiem voia noastră: că dacă pe cel ce ne cinsteşte pe noi sau ne ascultă îl vom iubi, ce facem mai mult decât păgânul? Dacă ne vom ruga pentru cei ce ne fac bine, şi vameşul face asemenea; dacă ne vom bucura numai cu cel ce ne laudă pe noi, şi păcătosul face asemenea; dacă urâm pe cel ce ne face strâmbătate, sau nu ne ascultă, sau ne urăşte, suntem şi noi la fel ca iudeii.

Deci, ce mai mult faci tu, cel ce te-ai botezat întru Hristos şi moartea Lui, că de aici nu mai eşti dator să trăieşti pentru sine, ci Celui ce pentru Tine a murit şi a înviat? Cearcă-te pe tine de urmezi urmelor Lui; El este fără de păcat, pildă arătându-Se ţie întru toate. A petrecut întru sărăcie, iar tu nici nu suferi sărăcia. El nu avea unde să-Şi plece capul, iar tu nu rabzi cu bucurie străinătatea. El a suferit ocările, iar tu nu suferi nici o ocară. El nu răsplătea, iar tu nu suferi să nu răsplăteşti. El nu se mânia pătimind, iar tu şi

410

necăjind pe altul te mânii. Ocărându-se, netulburat a rămas, iar tu, şi ocărând te tulburi. El întru smerită cugetare mângâia pe cei ce îi greşeau Lui, iar tu şi pe cei ce te iubesc îi răneşti în cuvinte. El suferea cu bucurie toate cele aduse asupra Lui, iar tu, şi puţină scârbă auzind, te sălbăticeşti. El era blând cu cei ce cad în năpaste, iar tu spre cei mai mari decât tine cugeţi înalt. El S-a dat pe Sine-şi pentru cei ce au greşit spre Dânsul, până ce îi va izbăvi pe dânşii, iar tu nici pentru cei ce te iubesc pe tine nu poţi să te dai.

Deci vezi ce Ţi-a dat El ţie, şi ce-I răsplăteşti tu Lui; cunoaşte-L pe Dânsul prin înseşi lucrurile, şi pe sine-ţi prin cele ce le faci. Deci dacă ai murit cu Dânsul întru Dumnezeiescul Botez, de ce faci păcatele acestea? Cum dar te vei întâmpina cu Dânsul în Ziua slavei Lui, când Se va arăta din cer văzut de tot neamul întru slava Lui cea mare, având întru Sine-şi semnele cele ce le-a pătimit pentru noi? Iar tu vrei să te arăţi fără să ai nimic din pătimirile Lui în trupul tău? Prin urmare, negreşit îţi va zice ţie: „Nu te cunosc!". Şi vei vedea atunci şi pe toţi sfinţii care au murit pentru numele Lui, având semnul Lui, şi atunci te vei ruşina înaintea lor.

Caută viaţa fiecăruia din sfinţi, şi-i vei afla pe dânşii răupătimind şi nerăsplătind: adică pe Prooroci, pe Apostoli, pe Mucenici şi pe ceilalţi dintre sfinţi al căror sânge strigă din fiecare: Răsplăteşte-ne nouă [răzbună-ne] pentru cei ce locuiesc pe pământ (Apoc. 6:10). Căci toţi aceştia, răupătimind, îndelung-răbdau, nu răsplăteau nimănui, nici mâniindu-se, nici omorându-se, sau împroşcându-se cu pietre, sau arzându-se, sau înecându-se, sau cu totul tăindu-se, ci răbdau îndelung către cei ce îi munceau şi se rugau pentru dânşii ca să li se ierte lor, ştiind că nu după voia cea firească făceau ce făceau, ci dintr-o nedreptate a diavolului, de care întunecându-se, siliţi erau să le facă lor acestea.

Deci socoteşte-te şi tu pe sine-ţi, iubitule, de ai şi tu o cugetare ca aceasta înaintea lui Dumnezeu; că nimic nu vei putea ascunde în ceasul acela. Că nu poate cineva să vorbească precum voieşte, ci lucrurile fiecăruia vor grăi, ori în ce fel sunt. Căci atunci când se va face înviere, fiecare se va îmbrăca cu fapta sa ca şi cu o haină ori cu răutatea, ori cu dreptatea. Şi acestea sunt cele ce vor să grăiască, şi ele îşi ştiu fiecare locul său.

Deci fericit este cel ce s-a nevoit şi s-a dezbărat de cele ce-l trag pe el în Gheena, şi s-a îmbrăcat întru cele ce-l trag pe dânsul întru împărăţie. Că zice Apostolul: Ştim că dacă se va strica lăcaşul cel pământesc al cortului nostru zidire avem de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână veşnică în ceruri (II Cor. 5:1).

IV.

A lui Avva Marcu

Întrebat-a un ştiutor de judecăţi158 din cei vestiţi pe un sihastru bătrân, zicând: „Mă rog, încredinţează-mă pe mine, cel ce voiesc să ştiu, de este adevărat că voi călugării socotiţi şi ziceţi că nu se cuvine ca cei ce nedreptăţesc să fie judecaţi?". Răspuns-a stareţul: „A nu nedreptăţi pe cei ce nedreptăţesc este poruncă a lui Dumnezeu, Care zice prin Proorocul: A Mea este izbânda, Eu voi răsplăti! (Ier. 28: 36), şi în Evanghelii: Iertaţi, şi se va ierta vouă (Luca 6: 37); şi multe alte locuri ale Scripturii adeveresc că aceasta este poruncă. Oare este cineva care a hotărât legi mai drepte decât acestea, şi voieşte să judece mai-nainte de vreme ca un fără de păcat pe cei ce fac strâmbătate?". Zis-a scolasticul: „Dar au nu greşesc boierii muncind pe cei ce fac nedreptate, păzind dreptatea celor ce li se face strâmbătate?". A zis stareţul: „Judecătorii nu greşesc muncind pe cei ce fac strâmbătate, ci cei ce îi aduc în mâinile lor şi nu-i lasă în seama lui Dumnezeu, întâi adică pentru că tot ce vine asupra lor este pedeapsă a răutăţilor lor, trăgându-i pe dânşii spre pocăinţă, şi nu spre izbândire; iar a doua, măcar că şi cu nedreptate au pătimit greşeala cea rău-întâmplată, se cădea să ierte celui ce i-a făcut strâmbătate, după porunca

158 Avocat.

411

Domnului, ca şi lor să li se ierte, şi nu, prin răsplătirea omenească, să facă neiertate răutăţile sale.

Iar boierii, după Apostolul, nu sunt frică a lucrurilor celor bune, ci a celor rele; pentru că nu silesc pe cei credincioşi şi cucernici să pârască pe cei ce îi nedreptăţesc, nici nu învinuiesc pe cei fără de răutate pentru ce, fiind nedreptăţiţi, nu întrebuinţează judecăţile, ci dau izbândire celor ce voiesc; iar pe cei ce pentru Dumnezeu îndelung rabdă, ca pe cei ce mai vârtos bine-socotesc, îi cinstesc şi îi laudă. Deci, aşa cum nu-i trag la judecată pe cei ce nu vor să vină, aşa şi celor ce pârăsc, făcându-le dreptate, nu păcătuiesc.

Drept aceea se cuvine, o, preaînţeleptule, după legile şi cuvintele cele dinafară, să ne învăţăm şi legea cea duhovnicească, şi pe cele scârbicioase care ne vin asupră-ne, ca pe ale noastre să le răbdăm, şi pe cei ce le aduc să nu-i muncim, ci să-i iubim şi legile dragostei către dânşii să le păzim. Că dragostea, zice Scriptura, nu socoteşte răul, ci toate le acoperă, toate le nădăjduieşte, toate le crede, toate le rabdă (I Cor. 13: 4-8). Şi acestea făcându-le ea, nu poate să judece pe cel ce pare că o nedreptăţeşte pe dânsa; întru aceasta ne deosebim unul de altul, şi toţi de vrednicia ei rămânem înapoi, aşteptând cu darul lui Hristos împlinirea lipsurilor, dacă, după putere, nu ne vom lenevi de lucrare159.

Pentru aceea, cei înţelepţi în cuvinte, numai pe cei ce fac strâmbătate îi socotesc că păcătuiesc, iar cei în Duhul, şi făcându-li-se strâmbătate, pe eişi se prihănesc, când nu cu bunăvoie vor suferi nedreptăţile; şi nu numai pentru aceasta, ci necazurile răsar şi din vechea lor pricină; deşi un păcat este mai uşor de purtat decât alt păcat.

Că cel ce-şi izbândeşte luişi se arată că osândeşte nejudecata lui Dumnezeu, iar cel ce suferă ca pe al său necazul ce-i vine

159 Fragmentul de mai sus e preluat din lucrarea Dispută cu un scolastic, prezentă în colecţia Patrologia Graeca (Vol. 65), dar netradusă în Filocalie. Capetele care urmează se regăsesc şi în Filocalie.

asupră, năravul160 său îl mărturiseşte, pentru care şi rabdă, pătimind cele cumplite; de păcat scapă cel nedreptăţit de oameni, şi află ajutor deopotrivă cu necazul.

Cel ce crede lui Hristos pentru răsplătire, toată nedreptatea o rabdă după măsura credinţei.

Cel ce se roagă pentru oamenii care l-au nedreptăţit, blestemă pe draci; iar cel ce stă împotriva celor dintâi, de cei de-al doilea se săgetează.

Mai uşoară e nerânduiala oamenilor decât cea a dracilor; iar cel ce place Domnului, pe toţi i-a biruit.

Cel ce se mânie pe aproapele pentru bani, slavă sau îndulcire, n-a cunoscut că Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile întru dreptate.

Nu voiesc să aud de reaua-întâmplare a oamenilor vrăjmaşi; că cei ce cu dulceaţă ascultă nişte graiuri ca acestea, culeg roadele voirii lor161.

Nu se poate să ierţi cuiva greşeale din inimă, în afara cunoştinţei adevărate; că aceasta arată fiecăruia pe cele venite asupră, că sunt ale lui.

Cel ce este lepădat de cineva, şi nici cu cuvântul, nici cu cugetul nu se priceşte cu cel ce l-a lepădat, are cunoştinţă adevărată, şi arată Stăpânului credinţă temeinică.

Mincinoşi sunt fiii oamenilor care stau în cumpene a face strâmbătate (cf. Ps. 51:10); dar Dumnezeu, păzind dreptatea fiecăruia, nici celui ce nedreptăţeşte nu-i va face prisosinţă, nici celui nedreptăţit, lipsă. Iar de vreme ce acestea sunt aşa, cu adevărat, ca o umbră trece omul, şi în deşert se tulbură (cf. Ps. 38: 7).

Cel îndurat cu inima arătat este că va primi îndurare, iar milostivul aşijderea va fi miluit; iar celor potrivnice acestora, urmarea va striga împotrivă.

160 FlpolriClv = preconcepţia, prejudecata, predispoziţia.

161 Lil.: scopurilor sale (ale graiurilor).

412

V.

A Sfântului Grigorie Dialogul

Auzit-am de la oarecari cucernici că nu se cade, ziceau, să dăm loc celor ce se întâmplă să răpească cele pe care le aveam spre ocârmuirea noastră162, sau spre odihna săracilor, mai vârtos dacă pătimim acestea de la creştini, ca să nu ne facem solitori ai păcatului celor ce ne nedreptăţesc pe noi prin cele ce nu izbândim. Dar aceasta nu este nimic altceva decât a voi pentru aceasta aducând pricini fără rost. Că dacă părăsind rugăciunea şi luarea-aminte la inimă, voi vrea să grăiesc judecăţi către cei ce vor să mă ispitească, iar voind apoi să încep prin a stărui câte puţin şi la curţile judecătorilor, arătat este că pe cele nedreptăţite le socotesc mai bune decât mântuirea mea, ca să nu zic şi decât însăşi mântuitoarea poruncă.

Că oare cum vom urma poruncii evangheliceşti care îmi porunceşte mie ca de la cel ce ţi le ia pe ale tale să nu le ceri înapoi? Dacă nu voi răbda cu bucurie împărţirea şi răpirea lucrurilor celor ce sunt la mine, după cuvântul Apostolului (cf. Evr. 10: 34), nici când se judecă cineva şi-şi ia înapoi cele ale sale, îl izbăveşte oare aceasta pe lacomul de păcat? Fiindcă judecăţile cele stricăcioase nu pot stăpâni judecata lui Dumnezeu cea nestricăcioasă, anume pentru că aceste legi le adevereşte negreşit plinitorul, la care legi şi răspunzând, se sloboade pe sine-şi din vină. Drept aceea, bine este a suferi sila celor ce voiesc să ne nedreptăţească şi a ne ruga pentru dânşii, astfel încât prin pocăinţă, şi nu prin a da înapoi cele răpite de la noi, să se izbăvească de vina lăcomiei. Căci dreptatea Domnului aceasta voieşte, ca nu averea, ci pe lacom să-l dobândim cândva slobod de păcat prin pocăinţă.

162 Cele ale casei, gospodăriei etc.

VI.

A lui Avva Isaac

Cel ce zice că a părăsit lumea şi se ceartă cu oamenii pentru ceva, ca să nu-i lipsească lui ceva din odihna lui, acesta este orb desăvârşit, pentru că trupul, întreg, de bunăvoie l-a părăsit, iar pentru un mădular al lui se luptă şi se ceartă. Cunoaşte că a ierta greşealele greşiţilor este din lucrările dreptăţii, şi atunci vei vedea alinarea cu strălucire în mintea ta. Când te vei sui peste calea dreptăţii, atunci te vei lipi de slobozenie întru tot lucrul. Celor ce lumea le-a murit, aceştia rabdă bântuielile cu bucurie; iar cei în care trăieşte lumea, aceştia nu pot suferi nedreptatea, ci ori de slava deşartă se biruesc, se mânie ori se tulbură, ori se cuprind de scârbă.

O, cât de anevoie de dobândit este această faptă bună, adică a suferi nedreptatea cu îndelungă-răbdare, şi câtă slavă are la Dumnezeu! Deci cel ce voieşte a o dobândi pe aceasta, mai întâi îi trebuie să se depărteze de ai săi şi să se înstrăineze, pentru că nu poate să o dobândească întru tăria sa; căci a răbda durerea aceasta întru ai săi este a celor mari şi puternici şi a acelora pentru care lumea a murit de tot şi care de toată mângâierea s-au deznădăjduit şi s-au călcat.

VII.

Din Pateric

1. Zicea Fericitul Zosima: „Fiind eu cu Fericita Dionisia, un frate oarecare a cerut de la dânsa blagoslovenie, şi i-a dat lui cât încăpea163. Iar el, fiindcă n-a luat cât a cerut, a început a grăi de rău, zicând asupra ei şi asupra mea «Proaste cuvinte!». Auzind aceea şi durând-o, cerca să-i facă rău. Şi înştiinţându-mă eu, i-am zis ei: «Ce faci, vrăjmăşindu-ţi ţie? Căci aşa, toată fapta bună o vei ridica din sufletul tău; de ce nu rabzi după

163 Cât a crezut de cuviinţă că era potrivit sau după vrednicie, mai mică sau mai mare.

413

vrednicia celor ce le-a răbdat Hristos pentru tine? Ştiu, doamnă, că ai risipit banii ca pe nişte gunoaie. Iar dacă nu vei dobândi blândeţile, eşti asemenea unui fierar bătând bulgări de fier, dar nescoţând nici un vas».

Şi-i ziceam ei că zicea Purtătorul de Dumnezeu Ignatie: «îmi trebuie toate blândeţile întru care se strică toată puterea stăpânitorului veacului acestuia». Semn al lepădării lumii este să nu se tulbure cineva. Că se întâmplă ca cineva să nu bage seamă de multe sume de bani, dar apoi vine la un ac, iar împătimirea spre acesta îl face pe dânsul să se tulbure, iar acşorul acela plineşte locul sumei de bani, şi aşa cineva se poate face rob al acşorului şi al culionului, sau al basmalei, sau al cărţii, şi nu este rob al lui Dumnezeu. Şi bine a zis oarecine din înţelepţi: «Câte patimi sunt ale sufletului, atâţia stăpâni are». Iar Apostolul: De orice s-ar birui cineva, aceluia îi este şi rob (II Pt. 2:19). Iar ea, auzind acestea, s-a pocăit şi mi-a zis mie: «Ai aflat pe Dumnezeu pe care îl doreşti»".

2. Zicea iarăşi Fericitul: „Cu adevărat poruncile lui Dumnezeu sunt uşoare foarte, dar voile noastre cele viclene le fac pe dânsele să pară grele; pe care voi, urmându-le sufletul, nu poate să împlinească poruncile, iar sufletul care le va lăsa pe acestea, lesnicioase se vor afla la dânsul poruncile, neavând nici o greutate, adică ca cineva, fără a socoti lucru anevoie să părăsească împătimirea de cele de faţă şi de a se certa cu dânsele cu oamenii, întru Dumnezeu singur să se îmbogăţească, nădăjduind întru Cel ce a făcut toate şi le ocârmuieşte, şi de împărăţia Lui să dorească. Aceasta nu are nici o greutate.

Că ne-am obişnuit şi pentru năvălirea mării, şi pentru năvălirea tâlharilor, pe toate cele ce sunt la noi a nu le băga în seamă şi fără cruţare a lepăda lucrurile, pentru ca să ne ocrotim pe înşine pe această scurtă viaţă, pe care, şi nevrând noi, o va strica moartea. Dar, pentru ca să ne liniştim de dânsa acum deodată, noi pe toate le defăimăm, şi norocire socotim deşi pe toate le-am pierdut că pe înşine ne-am mântuit de tâlhari, sau de furtuna mării; iar cel ce cu puţin mai-nainte se turba şi cu mânie se certa ca să dobândească un bănişor, aflat într-o primejdie ca aceasta, cu osârdie pe toate le azvârle, ca pe vremelnica viaţă să o câştige.

Pentru ce dar nu socotim acestea şi pentru viaţa veşnică şi aşa să cugetăm şi să ne aflăm cu aşezarea, şi pe toate cele de aici cu bun suflet să le trecem cu vederea şi să le lepădăm, ca să nu cădem din viaţa cea nemuritoare? Pentru ce nu poate frica Domnului pe cât poate frica oamenilor, sau primejdia mării?

Iar spre alcătuirea celor zise a povestit şi o poveste ca aceasta, pe care o auzise el de la oarecine.

3. Deci zicea: „«Odată, oarecare lucrător de pietre, pe care obiceiul îl numeşte cabidarion164, având pietre scumpe şi mărgăritare, s-a suit în corabie cu feciorii săi, vrând să se ducă în oarecare loc pentru a neguţători. S-a întâmplat lui să se apropie de unul din corabie mai tânăr, luându-l ca ajutor, care-i slujea lui la lucrurile de nevoie, şi care s-a făcut părtaş cu dânsul la masă. într-o zi, tânărul auzi pe corăbieri şoptind unii către alţii şi sfătuindu-se să arunce pe giuvaergiu în mare şi să-i ia pietrele şi toate cele ce le ducea cu el. Şi auzind acestea, întristat se făcu. Şi venind tânărul să-i facă obişnuita slujbă, dacă l-a văzut pe dânsul giuvaergiul trist şi posomorât, îl întreba ca să afle pricina posomorârii. Iar el, la început nu răspundea nimic, păstrând vestirea ce a auzit pentru altă vreme. Iar pentru că acela stăruia cerând să afle pricina posomorârii, atunci, tânărul, suspinând şi lăcrimând, i-a spus lui sfatul ce-l sfătuiau corăbierii pentru dânsul. Iar el, zăbovind puţin, a chemat pe feciori, şi le-a poruncit lor fără cruţare să facă ce le va porunci lor. A întins apoi o masă şi le-a poruncit lor să aducă vasele întru care erau pietrele şi mărgăritarele; iar dacă le-au adus, au scos toate pietrele şi mărgăritarele şi le-au întins pe pânză; iar după ce le-au întins, a zis: «Oare pentru acestea mă lupt eu, primejduindu-mă şi cu marea? Dar trăgând o viaţă dureroasă ca aceasta, cele pământeşti, după

164 Gravor în pietre preţioase.

414

puţin, murind eu, în lumea aceasta le voi lăsa, şi nimic nu voi lua dintr-însele; aruncaţi-le deci pe toate în mare». Şi îndată apucând şi el de masă cu feciorii, le-au azvârlit pe toate în noian. Iar corăbierii, văzând, s-au uimit, şi şi-au stricat sfatul pe care îl sfătuiseră asupra lui».

Să pricepem dar fraţilor că, atunci când s-a pornit gândul lui, măcar că şi era şi prost [neiscusit] şi mirean, îndată a stricat împătimirea şi se făcu filosof în lucruri şi în cuvinte, şi aceasta pentru ca să dobândească această mică şi vremelnică viaţă. Dar oare noi, pentru porunca lui Hristos şi pentru împărăţia Cerurilor, nu putem să răbdăm nici măcar o mică pagubă, nici fără mâhnire să o suferim?

Deci dacă se cade să ne întristăm, pentru pierzarea celui ce ne-a păgubit să ne întristăm, şi nu pentru luarea banilor; că nu noi, ci acela este pătimind rău, prin strâmbătate scoţându-se pe sine-şi din împărăţia Cerurilor. Că nedrepţii, zice, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6: 9), în vreme ce noi, prin paguba cea vremelnică, ne solim viaţa veşnică. Că bucuraţi-vă, zice, şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Luca 6: 23).

Dar noi, lucrarea cea împotrivă o facem şi, nevrând să ne mâhnim pentru pierzarea mădularelor lui Hristos, şedem împletind gânduri împotriva fratelui pentru lucruri stricăcioase şi proaste şi vrednice de nimic. Căci Dumnezeu ne-a pus pe noi şi într-o rânduială a mădularelor întru credinţă, Cap având pe Hristos, precum zice Apostolul (cf. I Cor. 12: 12), că toate mădularele trupului, multe fiind, un trup este, iar Hristos este Cap al tuturor.

Deci, când te va necăji fratele tău, socoteşte cum că mâna ta, sau ochiul tău, sau altceva din mădularele tale pătimeşte şi te necăjeşte. Că zice: Dacă pătimeşte un mădular, împreună-pătimesc toate mădularele, şi celelalte (cf. I Cor. 12: 26). Şi precum la trupul nostru, dacă oboseşte unul din mădulare, din durere adică ne împarte şi nouă, şi nu-l lepădăm pe el de la noi, nici nu-l tăiem fugind de durere, ba şi prea mare pagubăam socoti de ne-am lipsi de ceva din mădulare.

Chiar şi nevrând, mai vârtos împreună-pătimind cu mădularul ce ne doare, în tot chipul spre tămăduirea lui ne sârguim, şi cinstita lui Hristos pecete pe dânsul punând-o, şi cu untdelemn sfânt ungându-l, poate că şi la doftori arătându-l, pe toate cele de trebuinţă le izvodim spre tămăduirea patimii.

Deci, ca să se vindece mădularul cel bolnav, iar nouă să nu ne mai împartă din necazul lui, aşa suntem datori să gândim şi să facem pentru fraţii noştri. Că dacă cineva dintr-înşii ne va nedreptăţi vreodată pe noi, sau printr-alt chip ne va scârbi prin rânduiala vrăjmaşului celui de obşte slobozindu-l Dumnezeu spre iscusirea noastră, ori spre îndreptarea vreunei patimi de-ale noastre -, suntem datori să ne mâhnim nu pentru paguba banilor şi nedreptatea suferită, ci pentru fratele cel ce a făcut nedreptatea, care mai vârtos s-a nedreptăţit foarte, precum am zis mai-nainte, pătimind cădere jalnică din împărăţia Cerurilor. Pentru aceasta dar să ne mâhnim şi să plângem, şi Iubitorului de oameni Dumnezeu fierbinte să ne rugăm pentru dânsul, ca să ierte necunoştinţa fratelui.

Că aşa făcând, vom fi într-adevăr următori ai lui Hristos, Care Se ruga pentru cei ce-L răstigneau şi pe Părintele îl ruga ca să le ierte lor, făcându-Se nouă şi întru aceasta chip al nerăutăţii. Deci pe Acesta urmându-L, să iertăm fraţilor necunoştinţele cele spre noi, ca şi Acela să ne ierte nouă greşealele, şi părtaşi slavei Lui să ne arate şi moştenitori".

4. Povestit-a tot acela că a poruncit odată unui scriitor isteţ să scrie nişte cărţi. După ce le-a săvârşit, trimiţând, mi-a zis mie: „Iată, am isprăvit, orice socoteşti, trimite-mi şi apoi le ia". Iar un frate, înştiinţându-se de acestea, ducându-se, ca de la mine la scriitor, dând preţul, le-a luat pe dânsele. Iar eu, neştiind cea făcută, am trimis un frate cu scrisoare împreună cu preţul ca să le ia pe ele.

Iar dacă s-a dus fratele, iar scriitorul a cunoscut că a fost batjocorit de cei ce au luat cărţile, tulburându-se, a zis: „Cu adevărat mă voi duce şi-l voi scârbi pe dânsul pentru acestea două, că m-a batjocorit şi că cele

415

ce n-au fost ale lui le-a luat". Iar eu, de aceasta înştiinţându-mă, trimiţând, i-am arătat lui aşa: „Ştii, fratele meu, cărţile, pentru aceasta le-am agonisit, ca să ne învăţăm dintr-însele dragoste, smerenie, blândeţe. Iar dacă începutul agonisirii cărţilor este ceartă, nu voiesc să agonisesc carte, şi aşa numai să nu ne certăm, că, zice, robul Domnului, nu se cade să se certe (II Tim. 2: 24)".

5. Au mers tâlharii asupra unui isihast, şi, înainte simţind bătrânul, a strigat. Şi auzind vecinii lui, au ieşit şi au prins pe tâlhari şi i-a trimis la ighemon. Iar el i-a băgat pe dânşii în temniţă, şi, auzind fraţii, s-au mâhnit, zicând: „înţelege pe cea dintâi vânzare, de unde se făcu, şi atunci vei vedea pe cea de-a doua; că de nu te-ai fi vândut mai întâi dinlăuntru, adică speriindu-te din necredinţă, nu ai fi făcut a doua vânzare, adică dând pe hoţi în mâna dregătorului".

Şi citind bătrânul epistola lui Avva Pimen, sculându-se, a venit în cetate, măcar că nu ieşea de obicei din chilia lui, şi a scos pe hoţi din temniţă; că era vestit în latura aceea, şi i-a slobozit pe dânşii afară.

VIII.

A Sfântului Efrem

De vei împrumuta ceva fratelui tău şi va zăbovi pentru darea înapoi, şi vrei să faci pomenire [de lucrul dat], o dată să grăieşti; că de multe ori se face uitare. Şi tu, de te vei împrumuta de la altul, şi acela, cucernic fiind, nu-ţi va face pomenire, tu, pentru frica lui Dumnezeu, să nu voieşti să-l lipseşti pe dânsul de ale lui, pentru că scris este: Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, fără numai să vă iubiţi unul pe altul (Rom. 13: 8).

416

PRICINA a Treizeci şi opta

Se cuvine ca creştinul să nu-şifacă izbândire numai cu cei necredincioşi, ci şi cu îndelungă-răbdare să sufere nedreptăţirea, şi cu nerău tate să-i ruşineze.

I.

A lui Grigorie Dialogul

Un oarecare bărbat cucernic, pe nume Libertin, era al doilea în mănăstirea Sfântului Onorat, căruia îi era şi ucenic. într-o zi, comisul Goţilor, Dardas, împreună cu oastea, s-a întâlnit cu robul lui Dumnezeu. Iar unii dintre oamenii lui, dându-l jos pe Libertin de pe calul pe care şedea, i-au luat calul. Iar el, răbdând cu osârdie paguba calului celui luat, şi biciul pe care-l ţinea dându-l acelora, le-a zis: „Luaţi-l şi pe acesta, ca să aveţi cu ce mâna acest dobitoc"; apoi s-a dat pe sine-şi la rugăciune. Iar ei, mergând mai departe cale lungă, au ajuns la râul ce se cheamă Vulturnos.

Şi, de aici, fiecare a început să-şi bată calul său cu teaca săbiei, iar cu pintenii să-l împungă; iar caii, fiind bătuţi astfel, răbdau ostenelile, iar să se mişte nu puteau; şi aşa, ei se temeau să se apropie de apa râului ca de o prăpastie de moarte. Iar dacă după ce i-au bătut îndelung pe cai, ei au început să slăbească, unul dintre ei a zis: „Pentru greşeala pe care am făcut-o pe cale robului lui Dumnezeu pătimim acestea". Şi îndată întorcându-se, au aflat pe Libertin la rugăciune, căruia i-au şi zis: „Scoală-te de-ţi ia calul". Iar acela a răspuns, zicând: „Duceţi-vă cu bine, eu n-am trebuinţă de cal". Iar ei, pogorându-se, l-au ridicat cu sila pe cal de unde îl pogorâseră, şi s-au dus. Iar apoi, iarăşi venind la râul de care mai-nainte caii lor nu se puteau apropia, aşa cu lesnire l-au trecut, ca şi cum n-ar fi avut apă.

Nu avem deci decât să ne minunăm de răbdarea dreptului, cum blând a suferit nedreptatea şi cum dreapta judecată a lui Dumnezeu a stricat fărădelegea, şi prin cele necuvântătoare pe cei cuvântători i-a înţelepţit, şi cum pe robul Său minunat l-a preaslăvit.

II.

Din viaţa Sfântului Marchian

Marele Marchian, la miezul nopţii, când i se părea că nu e văzut de nimeni, obişnuia să meargă către un oarecare zaraf cunoscut pentru a schimba aur, de la care lua bani mulţi de aramă pe care să-i împartă săracilor, iar apoi se ducea de îndată. Iar zaraful, luând pricina nopţii pentru a lua dobândă, cumpănea galbenii cu cumpene nedrepte. Iar acela, nimic împotrivă grăind sau iscodind, pe faţă lăsa totul la conştiinţa celui ce cumpănea.

Iar dacă aceasta începuse să se facă de multe ori, Marchian, prefăcându-se că nu pricepe, nu învinuia cu nimic pe zaraf, încât multă mirare îl cuprindea pe acesta, şi îndată iscodind ceasul şi văzând că era miezul nopţii, s-a plecat spre gând mai bun, iar prepusurile le avea apropiate de adevăr, cuviincioase vieţii lui Marchian. Şi chiar uneia din slugile sale (un copil) i-a poruncit să-i urmeze lui atunci când va ieşi, ca să ştie unde se duc banii aceluia, iar copilul îi urma. Iar fiindcă Dumnezeiescul bărbat a dat peste un mort sărac zăcând pe pat, luându-l în oarecare casă cârciumărească [tavernă], precum avea obiceiul, a spălat mortul şi l-a îmbrăcat, apoi şi sculându-l, precum am zis, l-a sărutat pe dânsul şi, culcându-l iarăşi, s-a dus.

Văzând copilul acestea, s-a cuprins de înfiorare, şi le-a lămurit pe toate celui ce l-a trimis, şi, intrând într-însul pocăinţă pentru cele făcute cuviosului, s-a aflat pe sine că era prea fără dreptate, şi pentru aceasta şi plângea, şi era chinuit de conştiinţă. Pentru aceea, venind dar Sfântul către dânsul ca zaraful să-i mai schimbe galbeni, a căzut la picioarele aceluia şi-i mărturisea răutăţile, şi tot ce lăcomise îi dădea înapoi.

417

Iată dar cum fapta bună poate isprăvi mai multe tăcând, mai vârtos decât poate mulţimea graiurilor; iar mustrările şi sfătuirile nu i-au folosit la nimic, întru aceştia intrând lucru lăudat şi linişticios [plin de împăciuire] şi, atingându-se prea ascuns de conştiinţa lor, mai buni i-au făcut, gătindu-i să se mute de sine-şi către bine. însă Marchian, zicând că nu s-a nedreptăţit cu nimic de cea dată şi de însuşi cel ce a dat, de aici înainte s-a depărtat de la el, dar nu fugind de el ca de un oarecare rău. Şi nu numai că i-a dat simplu iertăciune, ci l-a mărturisit pe dânsul că-l are ca pe un prea iubit, dar fugind din vătămarea care vine din slava deşartă şi vrând ca nici unui om să i se facă cunoscute cele ale sale, păstrându-le pe acestea numai lui Dumnezeu singur.

III.

Din viaţa Sfântului Spiridon

1. Venit-a odată oarecine la Sfântul Spiridon, vrând să cumpere capre din turmă, o sută la număr. Şi poruncindu-se de cuviosul ca mai întâi să se dea preţul şi apoi a se lua, el dând numai pentru cele nouăzeci şi nouă, pe al uneia l-a oprit, părându-i-se să amăgească într-aceasta simplitatea cea mult neiscoditoare a aceluia. Şi, de vreme ce intrară amândoi înlăuntrul staulului, unul poruncea ca, pe cât preţ a dat, pe atâta să ia, iar celălalt, nici aşa pricepând, mâna din staul o sută.

Iar una din capre, simţind ca o slugă bună că pe ea nu a vândut-o stăpânul, se ducea iute mai vârtos către staul; iar el a adus-o iarăşi, şi cu sila o trăgea obraznicul, iar aceasta minunat s-a făcut de două ori, ba şi de trei ori: capra adică se întorcea, iar el o trăgea cu mână iute şi suflet mânios.

Ce este aşadar? Neisprăvind nimic nici aşa, a luat-o, a pus-o pe umere şi s-a dus; iar ea, aşa tare şi aspru zbierând, şi cu coarnele lovindu-l pe dânsul, şi în cap împungându-l, era limpede că îşi arăta sila, şi ca pe un lacom îl nenorocea pentru nedreptate, încât şi cei de faţă veneau în uimire, neputând asemui pricina. Iar Marele, nevrând să-l mustre arătat, a zis încetişor către nedrept: „Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acestea, nici fără de socoteală se îngreuiază cu durerea, căci, uitând preţul acesteia, nu l-ai dat mai-nainte". Atât de tare străpungându-se acela la inimă, i s-a suit în minte şi, venindu-şi în simţire, a mărturisit ceea ce a făcut şi cerea iertăciune. Dând apoi şi preţul aceleia, nu o mai avea pe dânsa împotrivindu-se şi zbierând, ci urma liniştită celorlalte. De aceea se şi zicea: „Marele, având multă smerenie, de fudulie curăţită, lucru iubitor de Dumnezeu socotea să se ţină de episcopie, dar cu nimic mai prejos a avea grijă şi de păscătoarele sale".

2. Odată, într-una din nopţi, fără de vreme intrând nişte furi în ocoale, încercau să fure una din păscătoarele sale. Iar Dumnezeu, Cel ce se îngrijeşte de păstor, nici de cele păstorite de dânsul nu se lenevea, iar furilor aceia, cu legături nescăpate nevăzut prinşi fiind, li s-au legat mâinile, şi nicidecum nu se puteau slăbi ca să se ducă.

Iată că sosise ziua, şi necunoscând Marele ceea ce se făcuse, a venit către dânşii, şi, văzându-i cu mâinile legate înapoi, i-a slobozit cu rugăciunea din legături, şi mult sfătuindu-i, ca din osteneli drepte să-şi câştige cele de nevoie, le-a dat lor şi un berbec, „ca nu în zadar să privegheaţi, le zicea, glume grăind".

3. încă şi un alt oarecare bărbat din Trimitunda, fiind stăpân al unei corăbii, şi pentru neguţătorie având trebuinţă de aur, a venit la Sfântul ca să ia de la el; iar el, împreună cu celelalte, şi poruncii acesteia împlinitor fiind, care zice că dinspre cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta (cf. Matei 5:42), din puţinul ce era la dânsul, şi acela din trebuinţa cea de nevoie a episcopiei, a dat cu osârdie în mâna omului. Iar el, luându-l şi pe acela, şi mergerea cu corabia fiindu-i la îndemână, o dată întors, a venit cu dobândă la Sfântul, plătindu-i datoria; iar el, nimic cerând, nici numărul socotindu-l precum este obiceiul la cei mulţi -, a poruncit ca însuşi acela să se scoale şi să-l pună chiar în acel vas de unde şi mai-nainte îl luase.

418

Şi atunci de lucrul cel bun şi fără grijă al împrumutului ruşinându-se, a pus acolo aurul, precum i s-a poruncit. Iar după ce l-a silit iarăşi trebuinţa, aşa de-a gata lua, şi aşa fără vicleşug plătea, şi chipul acesta de multe ori făcându-se, a intrat în neguţător patimă de iubire de argint, şi s-a arătat cu necredinţă şi vicleşug către cel ce-l credea, şi adevărul l-a stricat; aflând slobozenia pricină de furtişag, s-a făţărnicit că pune datoria, însă, nimic punând, ci deşert vasul încuindu-l, s-a dus.

Şi cheltuind aurul cu cheltuieli ce nu priveau către câştig, ajungând apoi la lipsă, şi-a adus aminte iarăşi de calea cea mai dinainte, şi la Marele venind, aurul pe care nu l-a pus, ca şi cum l-ar fi pus îl căuta, iar de Sfântul nu era necunoscut furtişagul, însă aşa, cu blândeţe, a poruncit, după obicei, ca să meargă să ia, iar el, ca şi cum n-ar fi făcut nimic stângaci şi neslobod, s-a dus să ia aurul ca şi cum acesta părea să fie acolo. Şi deschizând, a aflat vasul deşert, precum l-a şi lăsat, şi a vestit aceasta către Sfântul, părându-i-se că nu ştie, iar Sfântul i-a zis să caute cu de-amănuntul, zicând că: „De când ai pus tu, mâinile nimănui n-a luat datoria cea pusă de tine". Iar acela s-a prefăcut iarăşi a cerca, dar cu neputinţă era să fie ceea ce cu adevărat n-a fost; şi făţărnicind necunoştinţă, a zis că nicidecum nimic n-a aflat. Iar acel bun şi blând bărbat a zis: „O, iubitule, dacă cu adevărat ai fi pus, ai fi aflat cu lesnire ceea ce ai pus, iar dacă cumva a rămas la tine şi pe aceea o cauţi acum să o iei de la noi, să ştii că pe sine-ţi mai vârtos decât pe noi te-ai înşelat". Aceasta auzind-o acela, şi mustrarea conştiinţei cea ascunsă împreună-ajutătoare având-o, nicidecum n-a putut-o suferi, ci îndată a căzut la pământ, şi, atingându-se de sfinţitele picioare ale aceluia, cerea iertăciune. Iar el mai gata era a ierta decât acela a cere, şi a-l sfătui pe acela înainte, ca să nu poftească aşa cele străine, nici cu vicleşuguri şi cu minciuni să spurce conştiinţa. „Că lucrul cel câştigat, zicea, dintru unele ca acestea nu este dobândă, ci lămurită pagubă".

IV.

Din viaţa Sfântului Eftimie cel Nou din Madit

1. Pereţii bisericii cei din seama acestui Cuvios Eftimie, spărgându-se odată de oarecari furi de cele sfinte, şi sfintele odoare cele dintr-însa noaptea furându-se, dimineaţa, după ce s-au vădit lucrurile, s-a sculat tot satul spre cercarea răului şi, dându-se de veste peste tot, au fost prinşi tâlharii, care s-au şi dat în mâinile cetăţenilor, care fără de iertăciune [cruţare] se mâniau, căutând cazne noi asupra tâlharilor.

Iar după ce i-a cunoscut pe dânşii Marele, aşa hotărându-se, trecând în mijloc, a zis: „Nu este bine, fiilor, să se aducă pedeapsă de la altul acestor spurcaţi fiind eu de faţă, căci necăjindu-mă mai cu dreptate decât toţi, şi ca cel ce însumi am pătimit şi paguba, de aceea fără de milă îi voi munci pe dânşii cu strâmbături, cu foame şi cu sete, câte puţin lipsindu-i de viaţă. Cele zise au părut drepte tuturor, şi luându-i pe dânşii acasă, şi, risipindu-se gloata, el i-a ospătat prieteneşte, cărora dându-le şi merinde, i-a slobozit apoi din legături şi le-a dat voie să se ducă oriunde vor voi.

2. încă şi altădată, când noaptea era cu totul lunoasă [cu lună plină], iar întunericul nu fără oprire se întindea peste sânurile pământului, acum, Marele, laudele cele de miezul nopţii dând lui Dumnezeu, şi casele cele de rugăciune înconjurându-le, precum îi era lui obiceiul, a văzut sub cerul senin doi bărbaţi dând iama jitniţelor cu grâu celor din pământ; pe unul dedesubt scurmând şi grâu în saci punând, iar pe celălalt deasupra, luând cele date şi punându-le într-un loc unde se şi puteau ascunde.

Iar după ce a aflat că Cuviosul se plimbă pe acolo, cel ce căra grâu, îndată fugind, s-a dus, iar pe celălalt l-a lăsat în groapă. Iar Dumnezeiescul Eftimie, socotind cumplit lucru a opri hrana săracilor, când pentru groaznica lipsă, pâinea se părea a fi ca aurul, a socotit cu cale să meargă la cel lăsat şi să împlinească slujba celui ce a fugit; iar acela

419

dădea sus grâu, neştiind nimic din cele făcute, iar el îl ducea. Şi iată, scoţând grâu din destul, se osârduia acum să iasă. Iar Marele i-a zis şoptindu-i la ureche: „Dar brânza aceea, de ce să o lăsăm şi să ne ducem (arătând locul cu degetul)?". Iar lui, pentru spaima cea vărsată peste dânsul, nici aşa nu i s-a vădit lucrul, şi a zis: „Dar de unde ştii tu?". Iar Marele a zis: „Am auzit cu puţin mainainte pe episcop spunând". Iar el, nici nu terminase acela bine de zis, îndată cercetând locul şi brânza nimerind-o, a luat cât a vrut, punând în mâinile Marelui. Şi ieşind acela, el i-a dat mâna, şi, cunoscându-l pe el cine este, se făcu cuprins de frică şi de ruşine; şi ca şi cum ar fi îngheţat de frică, aşa se tăvălea la picioarele aceluia. Iar Marele îl mângâia pe dânsul cu blândeţe, şi, ridicându-l de la pământ, îl îmbrăţişa şi zicea: „Nu te mâhni, fiule, ca şi cum ai fi cutezat ceva nou, că ale tale şi ale lui Dumnezeu sunt acestea; şi orice ai luat, nu de la străini, ci dintru ale tale ai luat, şi dacă vei voi, vino şi ia ce-ţi trebuie".

Iar acela, aşa mângâindu-se, s-a dus, mult mirându-se de nerăutatea şi milostivirea Sfântului, povestind către toţi cea făcută. Iar la el, pentru multa bogăţie a faptei bune, întru nimic nu se judeca pentru acestea, socotind că adevăratul creştin trebuie să socotească averile sale de obşte ca ale tuturora şi nimic al său să nu aibă. Iar acestea le lucrau întru dânsul dragostea şi le păzea fericita smerenie, trimiţându-le în pungile cele ce nu se învechesc.

V.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ce înseamnă să se mânie cineva în deşert pe fratele său?". Şi a răspuns stareţul: „Toată lăcomia165 cu care te va lăcomi pe tine fratele tău, şi tu te vei mânia pe dânsul, în deşert te vei mânia; măcar de ţi-ar scoate ochiul cel drept, sau ţi-ar tăia mâna ta cea

165 TTyU0Ue£ta

dreaptă, nu eşti dator să te mânii pe dânsul; iar de te va despărţi pe tine de Dumnezeu, atunci să te mânii".

2. Zis-a un stareţ: „Cel ce se nedreptăţeşte de bună voie şi iartă aproapelui este după [urmează] firea lui Iisus; iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici nu se nedreptăţeşte, este după firea lui Adam; iar cel ce nedreptăţeşte sau cere camătă sau umblă cu vicleşug este după firea diavolului".

3. Se spunea despre Ghelasie că avea o carte al cărei preţ era optsprezece bani, şi era cuprinsă într-însa toată Scriptura cea Veche şi Nouă, şi stătea în biserică, ca, oricine din fraţi va voi să citească, să o găsească acolo.

Voind un oarecare frate străin să meargă la stareţ, dacă a văzut-o, o a poftit, şi, furând-o, a ieşit. Iar stareţul n-a pornit pe urma lui, măcar că a priceput ce a făcut. Iar acela, ducându-se în cetate, încerca să o vândă; şi aflând pe cel ce voia să o cumpere, a cerut un preţ de şaisprezece bani; iar cel ce voia să o cumpere i-a zis lui: „Dă-mi-o întâi să o cerc, iar după aceea îţi voi da preţul". Iar el, luând-o, a dus-o la Avva Ghelasie să o cerce, spunându-i şi preţul ce l-a pus vânzătorul; iar stareţul, pipăind-o pe dânsa ca şi cum n-ar fi cunoscut-o, a zis omului: „Cumpăr-o, că este bună şi vrednică de preţul pe care l-a zis". Iar întorcându-se acela către vânzător, a zis într-alt fel, nu după cum a zis stareţul; că a zis: „Iată, am arătat cartea lui Avva Ghelasie şi mi-a zis că o faci de mult preţ, şi că nu este vrednică". Iar acela, auzind, a zis: „Nu ţi-a mai zis stareţul şi altceva?". Răspuns-a omul: „Nu". Iar el, umilindu-se de nerăutatea bătrânului, a zis omului: „Nu voiesc să o vând pe dânsa!". Şi luând cartea, a venit la stareţ pocăindu-se, şi-l ruga să o primească, iar bătrânul nu voia să o ia. Şi i-a zis fratele: „De nu o vei lua, nu voi avea odihnă!". Zis-a stareţul: „Dacă nu te odihneşti, iată, o primesc". Şi a rămas fratele acela până la sfârşitul lui folosindu-se de lucrarea bătrânului.

4. Prădându-se Avva Evprepie, căra şi el împreună cu cei ce-l prădau pe dânsul; iar după ce au scos toate din chilia lui, toiagul unuia dintre tâlhari a rămas în chilia

420

bătrânului, pe care, dacă l-a văzut bătrânul, s-a îngreuiat; şi, luându-l, alerga ca să-l dea lor şi pe acela, iar ei, nevrând să-l primească pentru că se grăbeau să se depărteze de loc, ajungând bătrânul pe oarecari mergând pe acea cale, le-a dat lor toiagul, poftindu-i ca să-l dea pe dânsul acelora.

5. Venit-au odată la Avva Theodor trei tâlhari: doi îl ţineau, iar unul îi lua lucrurile. Iar după ce le-au scos pe toate, şi cărţile, voia să-i ia şi rasa pe care bătrânul o purta la biserică. Zisu-le-a lor: „Aceasta lăsaţi-o!". Iar ei nu voiau; şi scuturându-şi mâinile sale, îi trânti pe cei doi; iar ei, văzând aceasta, s-au temut. Iar stareţul le-a zis lor: „Să nu vă spăimântaţi de nimic, ci faceţi-le pe dânsele în patru părţi, şi luaţi trei părţi, iar una lăsaţi-o". Iar aceasta o zicea ca să-şi ia partea sa, rasa cea de biserică.

6. Se spunea despre Avva Ioan Persanul că, venind asupra lui tâlharii, le-a adus spălătoare, şi îi poftea să le spele picioarele; iar aceia, ruşinându-se, pocăindu-se s-au dus.

7. Avva Macarie, întorcându-se într-o zi în chilie, a aflat pe un om care avea dobitoc şi fura trebuinţele lui. Şi stând şi el ca un străin lângă cel ce fura, încărca dobitocul împreună cu el, şi cu multă liniştire îl petrecea pe dânsul, zicând: „N-am adus nimic în lume, şi arătat e că nici nu pot să aduc ceva; Domnul a dat, precum însuşi a voit, aşa s-a făcut; binecuvântat este Domnul de toate!"

8. Iar altădată, nefiind el acolo, a intrat un tâlhar în chilia lui. Apoi, întorcându-se bătrânul, a aflat pe tâlhar furând lucrurile lui şi încărcându-le pe cămilă. Şi venind şi el în chilie, lua şi el din calabalâcuri şi încărca împreună cu tâlharul pe cămilă; iar după ce le-a pus pe toate pe cămilă, a început tâlharul s-o bată cu mâna să se scoale, iar ea nu se scula; şi văzând Sfântul Macarie aceasta, a aflat o covăţică şi, scoţând-o, o a pus pe cămilă, zicând: „Frate, aceasta caută cămila". Şi lovind-o pe ea bătrânul cu piciorul, a zis: „Scoală!". Şi îndată s-a sculat şi a mers puţin, pentru cuvântul lui, şi iarăşi s-a culcat, până ce n-a ridicat de pe dânsa toate calabalâcurile, şi, ruşinându-se tâlharul, s-a dus neluând nimic.

9. Venit-au tâlharii odată în chilia unui bătrân şi i-au zis lui: „Am venit să luăm toate din chilia ta". Iar el a zis: „Oricâte socotiţi, fiilor, luaţi". Şi au luat toate cele ce le-au găsit în chilie şi s-au dus; dar au uitat un sac care stătea spânzurat acolo. Şi luându-l bătrânul, alerga în urma lor, strigând şi zicând: „Fiilor, luaţi ce aţi uitat în chilia voastră!". Iar ei, mirându-se de nerăutatea bătrânului, au întors în chilia lui toate câte au luat; şi s-au căit, zicând unii către alţii: „Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta".

10. Povestit-au oarecari că nişte filosofi au voit odată să ispitească pe monahi; şi trecea oarecine bine-îmbrăcat şi i-a zis lui: „Tu, vino încoace". Iar el, mâniindu-se, i-a ocărât pe dânşii. Trecând apoi acela, a venit un altul, un oarecare monah libian; şi i-au zis lui aceia: „Hei, tu, monahule, bătrânule rău, vino încoace"; iar el cu sârguinţă s-a dus; iar ei i-au dat lui o palmă; şi el a întors îndată şi celălalt obraz. Iar ei, mirându-se, s-au închinat lui, zicând: „Cu adevărat, iată monah!". Şi punându-l să şadă în mijlocul lor, l-au întrebat, zicând: „Ce faceţi voi mai mult decât noi în pustie? Postiţi? Şi noi postim. Privegheaţi? Şi noi priveghem, şi orice faceţi, şi noi facem. Deci ce faceţi voi mai mult şezând în pustie?". Răspuns-a lor bătrânul: „Noi nădăjduim întru darul lui Dumnezeu şi mintea o păzim". Zis-au aceia: „Noi pe aceasta nu o putem păzi...". Şi folosindu-se, l-au slobozit pe dânsul.

11. Erau doi călugări locuind într-un loc, şi a mers la dânşii un stareţ ca să-i ispitească; şi a luat un toiag cu care a început să sfărâme verdeţurile unuia; şi văzând fratele, a stat ascuns până când le-a sfărâmat pe toate; şi rămânând numai o rădăcină, a zis către bătrân: „Avva, de vei voi, las-o pe dânsa ca să o fierb şi să gustăm împreună; şi a făcut bătrânul metanii fratelui, zicând: „Pentru nerăutatea ta, se va odihni peste tine Duhul Sfânt, frate!"

12. Povestit-a Fericitul Zosima despre un stareţ, zicând: „Fiind eu încă în mănăstire în Tir166, a venit la noi un stareţ îmbunătăţit.

166 Tir, veche cetate din Siria.

421

Apoi, dacă am citit în cuvintele bătrânilor [Patericul] (căci acesta ne era nouă obiceiul, să le citim pe ele întotdeauna), am ajuns la povestirea despre acel stareţ căruia, venind tâlharii, i-au luat toate şi s-au dus, lăsând un sac, pe care, zicea, luându-l stareţul, a gonit în urma lor, strigând şi zicând: «Fiilor, luaţi ce aţi uitat în chilia voastră». Iar ei, mirându-se de nerăutatea lui, toate câte le-au luat din chilia lui, iarăşi le-au întors. Deci, după ce am citit povestirea aceasta, mi-a zis mie bătrânul cel ce venise la noi: «Foarte m-a folosit această povestire». Iar eu, rugându-l pe dânsul ca să-mi spună ce folos a aflat dintru aceasta, a zis bătrânul: «Odată, zice, petrecând în locurile de pe lângă Iordan, am citit şi eu povestirea aceasta, şi, minunându-mă de bătrânul pentru nerăutatea şi blândeţile lui, ziceam către Dumnezeu: «Doamne, Cel ce m-ai învrednicit să vin în schima acestor sfinţi bătrâni, învredniceşte-mă să merg şi pe urma acestora, şi să călătoresc pe aceeaşi cale pe care au călătorit şi ei, povăţuiţi fiind de darul Tău!». Acestea rugându-mă lui Dumnezeu, şi având întru sine această dorire, două zile trecând, cum şedeam în chilie, am simţit pe oarecari apropiindu-se de chilie, care, şi stând lângă uşă, au ciocănit. Iar eu, cunoscând că sunt tâlhari, am zis întru sine-mi: «Mulţumită lui Dumnezeu, iată o vreme de a arăta rodul doririi!». Şi, deschizând, i-am primit pe dânşii cu faţă veselă; şi aprinzând candela, am început să le arăt lucrurile, zicând către dânşii: «Nu vă tulburaţi, că cred Domnului că nu voi ascunde nimic de voi». Iar ei mi-au zis: «Ai aur?». Şi am răspuns lor: «Da, am trei bani»; şi am deschis vasul înaintea lor. Şi luându-i, precum şi toate calabalâcurile, s-au dus cu pace.

Iar eu, zicea Fericitul Zosima, glumind, am zis către bătrânul: «Dar după aceasta ce-a fost? Oare s-au întors ca la bătrânul cel mai-nainte de noi?». Şi a răspuns îndată: «Să nu dea Dumnezeu, că nici n-am voit aceasta, adică să se întoarcă». Deci vezi, zice, ce sporire şi slavă întru Dumnezeu i-a dat lui dorirea şi gătirea lui, că nu numai că nu s-a scârbit pentru luarea tuturor celor ce le avea, ci s-a şi bucurat, ca cel ce de prea mare dar cu adevărat s-a învrednicit".

13. Alt stareţ, trebuindu-i haină, s-a dus în târg şi a cumpărat de un ban şi puţintele parale. Şi luând haina, o a pus şi şedea pe ea, şi dând banul vânzătorului, număra şi paralele pe o lespede ce zăcea acolo; şi venind cineva pe dinapoi, trăgea de haină voind să o fure pe ea. Şi simţind bătrânul că oarecine trage haina, s-a ridicat puţin ca şi cum voia să se depărteze de acolo ca să pună paralele -, până ce cel ce trăgea haina a reuşit să o ia şi să se ducă, şi aşa bătrânul, plătind tot preţul, s-a dus, neluând nimic.

Şi a zis Fericitul Zosima: „Deşi haina aceea nu era de mare preţ, voinţa lui cea bună a fost mare. Căci având haina, era ca şi cum n-ar fi avut-o, iar când a pierdut-o, a rămas netulburat".

422

pricina a treizeci şi noua

Că celor ce rabdă strâmbătate cu mulţumită, şi nu-şi izbândesc loruşi167, Dumnezeu Se face izbânditor, şi de multe ori cu mai mari le răsplăteşte decât cele prin care s-au nedreptăţit.

167 Sau: nu încearcă să-şi facă dreptate singuri.

I.

Din viaţa Sfântului Ioan Milostivul

Pe minunatul Ioan, pentru mărimea darului voirii şi a mâinii, pizmuindu-l vicleanul diavol, a vârât gând rău în Patriciul168 Nichita, care, deşi îi era prieten foarte apropiat, era oarecum nevrednic de a zice sau a gândi ceva despre fapta lui bună. Şi apropiindu-se de Fericitul, a zis: „împărăteştii mâini, o, stăpâne, mulţi bani îi trebuieşte, spre treburile cele de nevoie ale împărăţiei în toate ceasurile cheltuind. Vezi dar şi singur că treburile împărăţiei foarte au stătut întru strâmtorare; deci, pentru aceasta, cuviincios este ca pe cele în zadar şi de nici o treabă cheltuite de tine, să se aducă în cămara norodului".

Iar el, cu nimic dinspre dânsul tulburându-se, a zis: „Nu este drept ca cele afierosite împăratului ceresc să se scoată pentru cel pământesc; oare aceasta n-ar însemna vădită furare de cele sfinte şi nu mic păcat spre Dumnezeu? Iar dacă ţie ţi s-a părut să faci aşa, iată, luând toate ale bisericii, fă după voia ta, dacă din socoteala aceasta nu te mustră nici un cuvânt, căci, cu voirea mea, nici un ban din cele ce sunt nu voi scoate". Şi, nu ştiu cum, nesfiindu-se de nimic acel minunat bărbat, a chemat pe cei ce-i urmau şi le-a poruncit să ia banii, lăsând Patriarhului nimic mai mult decât o sută de litre de aur.

Iar când se pogorau cei ce duceau banii, s-au întâlnit cu unii care se suiau la

168 Titlu nobiliar din vremea Sfântului împăratului Constantin cel Mare.

Patriarh, aducând borcane de miere, dintre care pe unele era scris „de cea dintâi169", iar pe altele, „neafumată170". Iar dacă le-a văzut Patrichie pe acelea, şi scrierea cum era o a citit, a vestit Patriarhului să-i trimită şi lui unul din borcane. Iar celui ce i s-au încredinţat acelea, precum le este lor obiceiul, cercare făcând, şi aflând şi de minunea cea făcută întru dânsele, a făcut-o cunoscută Fericitului, cum că toate sunt pline de aur şi unul dintrînsele a trimis îndată lui Patriciului, anume cel care avea scriere „miere de cea dintâi".

Iar aceluia i-a trimis şi scrisoare, care avea o putere de acest fel: „Domnul Cel ce a zis: Nu te voi lăsa, nu te voi părăsi (Evr. 13: 5), însuşi nemincinos fiind, şi acum pentru banii cei ce i-a luat mărirea ta, a dat alţii în loc. Şi-ţi va arăta ţie şi borcanul cel trimis acum, unul dintru acelea fiind. Deci să ştii cu deamănuntul că pe Dumnezeu, Cel ce dă hrană şi suflare tuturor, un om stricăcios niciodată nu-L va putea strâmtora". Şi a poruncit şi celor ce au dus borcanul, cu martori a-l deschide înaintea feţei lui Patrichie şi a-i vesti lui cum că şi celelalte toate câte au văzut, aşa se află; şi pline de aur sunt. Şi aflându-l ospătându-se, i-a dat lui în mână trimiterea, arătându-i borcanul, pe care dacă l-a văzut, a zis: „Cu adevărat, amărât [supărat] este pe mine stăpânul, de vreme ce mi-a trimis numai unul"; însă slugile, precum le era lor poruncit, înaintea feţei lui deschizând borcanul, şi banii deşertându-i, de aur a fi pline şi celelalte asemenea îi vestea. Iar după ce, şi scrisoarea citind-o, "a aflat că omul" nu poate să-l strâmtoreze pe Dumnezeu, sfiindu-se

169 npcoTEioi?. Sau: de calitate superioară.

170 olkoltov. Sau: neîncălzită la foc.

423

de aceasta şi de frică umplându-se că grabnic este sufletul cel blagorodnic şi iubitor de faptă bună spre pocăinţă lucrului celui nu bine făcut a strigat: „Viu este Domnul, nici smeritul Nichita nu va suferi să se ispitească ca să strâmtoreze pe acela".

Deci îndată sculându-se, şi banii bisericii cât adică a luat întorcând, încă şi acel borcan trimis, dar şi de la sine adăugând trei sute de litre de aur, s-a suit la Patriarh, cerând iertăciune pentru nechiteală, iar el, cu bucurie primindu-l, nici imputare, nici ceva din cele întristăcioase n-a grăit către dânsul, ci mai vârtos cu cuvinte mângâietoare de suflet şi cu sfătuiri duhovniceşti întărindu-l, l-a trimis. Şi dintru aceea, aşa cu prieteşug unul cu altul s-au legat, încât l-a făcut pe Patriarh şi naş al copiilor săi.

II.

A lui Avva Marcu

Cel ce este nedreptăţit de cineva, şi nu cere cele trebuincioase de la cel ce-l nedreptăţeşte, din acea parte crede lui Hristos, şi în veacul acesta ia însutit, iar în cel ce va să fie va moşteni viaţă veşnică.

III.

Din Pateric

1. Lăsatu-s-a odată lui Avva Ghelasie de la un stareţ oarecare, şi acela împrejurul Nicopolei locuind, chilia şi moşia dimprejurul ei. Iar un plugar al lui Vacat, cel ce era atunci fruntaş în Nicopole, fiind rudenie a stareţului celui adormit, venind la Vacat, îl ruga să ia moşia aceea, că i se părea cum că i s-ar fi cuvenit după lege. Iar Vacat l-a poftit ca mai întâi să dea moşia plugarului, iar fiindcă nu s-a plecat (căci Ghelasie se cucernicea să nu dea chilie călugărească unui om mirean), Vacat se ispitea să o ia şi cu sila. Şi pândind dobitoacele pe care Ghelasie le pusese să aducă măslinele rodite de moşia cea lăsată lui, pe acelea încărcate, smulgându-le cu sila, le-a băgat în casa sa, iar povara, toată luând-o, dobitoacele şi pe cei ce le duceau le-a slobozit deşarte şi cu ocară.

Iar fericitul bătrân n-a luat nimic din rodul acela, dar de stăpânirea moşiei nu se da în lături, pentru pricina cea mai-nainte zisă. Iar Vacat, înfierbântându-se cu mânie asupra stareţului, a voit să uneltească pâră împotriva lui; şi fiind chemat la alte trebuinţe, a purces la Constantinopol. Şi călătorind pe uscat, a voit să meargă şi la Sfântul Simeon cel din Staul [Stâlpnicul], şi rugăciunile să le dobândească spre merinde, că auzise despre dânsul şi poftea să-l vadă. Şi apropiindu-se el, şi văzându-l de sus de pe stâlp Fericitul Simeon, l-a întrebat: „De unde eşti şi unde mergi?". Iar el a zis: „Sunt din Palestina, şi merg în Constantinopol". Iar Sfântul a zis către dânsul: „Şi pentru ce?". Zis-a Vacat: „Pentru multe trebuinţe, şi nădăjduiesc la ajutorul sfinţiei tale, ca să mă întorc iarăşi şi să mă închin sfintelor tale urme". Zis-a lui Marele: „Nu vrei să spui, deznădăjduitule al oamenilor, că asupra omului lui Dumnezeu te sui, şi că ascunzi fărădelegea? Dar nu vei spori, şi nici casa ta nu o vei vedea. Deci, de te pleci sfatului meu, iată, porneşte de aici şi te pocăieşte lui, poate cumva vei ajunge acolo viu".

Şi îndată prinzându-se de fierbinţeală, şi de cei împreună cu dânsul în căruţă [lectică] punându-se, se silea să ajungă în Nicopole, şi mergând la Virit171, s-a săvârşit din viaţă, neajungând la Nicopole, nici casa sa neputând să o vadă, după proorocia Sfântului.

2. Fericitul Pior, lucrând la seceră la oarecine, i-a adus aminte ca să-i dea plată; iar acela nevrând, s-a întors în mănăstire. Şi, fiind iarăşi chemat, s-a întors în anul viitor; şi ducându-se acolo, şi cu osârdie secerând şi lucrând, fiindcă nimic n-a luat de la om, s-a întors în mănăstire. Aşijderea încă lucrând şi întru celălalt an şi nimic luând, s-a dus.

Iar Domnul, certând casa omului aceluia cu primejdii şi cu boale multe, adunând omul plata, înconjura mănăstirile

171 Actualul Beirut de astăzi.

424

căutând pe bătrânul, şi, abia putând să-l afle, a căzut la picioarele lui şi cerea iertăciune, dând împreună şi cuvenita plată pentru osteneala celor trei ani, şi zicând: „Mie Domnul mi-a răsplătit!". Iar el n-a voit să o ia, ci i-a poruncit să o dea preotului la biserică.

3. Un frate a făcut o cheie cu care deschidea chilia unuia din bătrâni, căruia îi lua paralele172. Iar bătrânul a scris o hârtie, zicând: „Doamne frate, oricare eşti, fă pomană şi-mi lasă jumătate spre trebuinţa mea!". Şi făcând paralele două părţi, a pus hârtia. Iar el iar intrând, şi rupând hârtia, a luat tot. Apoi, bolnăvindu-se el după doi ani şi de moarte apropiindu-se, sufletul lui petrecea chinuindu-se îndelung şi neieşind; atunci, trimiţând, a chemat pe bătrân şi i-a zis: „Roagă-te pentru mine, părinte, că eu eram cel care îţi furam paralele tale". Şi a zis bătrânul: „Pentru ce nu ai spus degrab?". Şi rugându-se el îndată, acela şi-a dat duhul.

172 Ktpua = mici monezi.

425

pricina a patruzecea

Că se cade să-i iubim şi pe vrăjmaşi, ca pe cei ce mult ne folosesc, şi să le facem bine, şi să ne rugăm pentru mântuirea lor.

I.

Din mucenicia Sfântului Mucenic Mina şi a celor dimpreună cu dânsul

Cu multă îndrăzneală Sfântul Mucenic Mina cu puterea lui Hristos vorbind cu Ermoghen, care şedea atunci înainte ca judecător şi chinuitor, şi adeverind cum că el poate să le facă pe toate cu numele şi chemarea Aceluia, şi boli cumplite, şi patimi netămăduite, şi celelalte, pe care numai singur lui Dumnezeu îi este cu putinţă să le vindece, martori ai celor zise înainte punând pe norodul ce sta de faţă, eparhul a zis către dânsul: „îndată te voi arăta bârfind şi lăudându-te în deşert! Când eu voi tăia sau arde oarecari mădulare ale tale, Hristos, Căruia tu I te închini, nu le va putea pune la loc, deci cum oare te vei arăta dând pe acestea altora împreună cu adevărul, pe care nu eşti în stare a ţi le dărui nici ţie însuţi?". Sfântul a zis: „Mă rog să iau întru mine cercare de la Hristos, eparhe, că mă nădăjduiesc cum că, de îndată ce te vei dezbrăca de dregătoria cu care acum eşti înconjurat, şi tu te vei arăta ca unul din cei stăpâniţi de Hristos".

Iar eparhul, căutând a-şi izbândi mânia, şi nădăjduind ca şi pe Sfântul să-l vădească pentru cele ce a zis înaintea tuturor, a poruncit ca toată carnea şalelor picioarelor lui sub care stau amândouă tălpile să o despoaie cu cuţite, şi aşa, pe oasele cele goale, să stea către întrebările lor cele despre Dumnezeu, aşa ca, cu urgia durerilor la inimă lovindu-se, către răspunsurile şi dezlegările celor puse înainte173 cu lesnire să se împiedice. Deci fără de milă tăindu-i-se

173 m TTpopÂriţiaTcob = problemelor, chestiunilor.

Sfântului carnea cu cuţite, şi toată vâna174 ce era împrejur împreună dezbrăcându-i-se, smulgându-se şi ceea ce ocârmuia mişcarea vinelor, a suspinat puţin, darul dându-se cumva în lături şi ispitind pe nevoitor, dar dându-i lui pricini de cununi, căci, vădit fiind că cununile sunt roadele durerilor, răbda împotriva durerilor.

Iar după ce a fost lăsat din munci, îndată sărind Sfântul, a stătut drept pe oasele goale: „Piciorul meu a stătut întru dreptate, cântând: În biserici te voi binecuvânta, Doamne (Ps. 25:12), iar de pretutindeni din şalele lui curgea mulţime de sânge, iar el avea faţa luminată şi întinerind sufletul către primejdii.

Şi îndată priveliştea suna de biruinţă; eparhul, vrând deodată împreună să scape de mustrări şi pe împotrivă nevoitor să-l pună fără arme şi lesne nelucrător sub mâna lui să se facă, îndată a poruncit dintru chiar gâtlejul lui să se taie limba Mucenicului. Iar Sfântul a zis: „Deşi-mi vei putea stinge şi luminile ochilor mei, nici aşa nu mă voi poticni, că legea lui Hristos este lumină picioarelor mele. Şi, îndrăznesc să zic, că dacă voi lepăda eu limba, atunci tu vei lua limbă, cu mare glas cântând măririle lui Hristos"; care lucru se şi făcu mai pe urmă, precum a proorocit Sfântul. Şi de la Hristos, şi picioarele, şi limba, iarăşi înapoi luându-le, ca cum ai zice175, şi ieşind în cealaltă zi în privelişte, aşa întreg a avut şi pe însuşi eparhul crezând şi cu dânsul împărtăşindu-se din mucenicie.

174 Tendoanele, muşchii.

175 Trad. lit. Altfel spus: degrab, într-o clipeală.

426

II.

Povestirea călătoriilor Apostolului Petru, cea scrisă de Sfântul Climent176

Pentru cercarea cea pentru iubirea de oameni, încă nedumerindu-mă eu, Climent, către Apostolul Petru, şi cerând să aflu cu ce fapte poate să fie cineva iubitor de oameni, răspuns-a acela: „Iubitor de oameni este cel care şi către vrăjmaşi se poartă blând şi cu facere de bine. Că înţelegem că iubirea de oameni se alcătuieşte din două părţi, din care o parte este milostenia, iar cealaltă, dragostea către aproapele. Iar aproapele omului este tot omul, că om este şi cel bun, şi cel rău, şi vrăjmaşul, şi prietenul. Deci se cuvine ca cel ce se nevoieşte către iubirea de oameni, să fie următor lui Dumnezeu, făcând bine şi celor drepţi, şi celor nedrepţi, precum Dumnezeu însuşi în lumea cea de acum dă tuturor şi soarele şi ploile. Iar de voieşti să faci bine celor buni, iar pe cei răi să-i munceşti, să ştii că te apuci să faci lucrul judecătorilor".

Iar eu am zis: „Dar oare şi Dumnezeu, când vrea să judece, nu este iubitor de oameni?"

Şi Petru a zis: „împotrivă zici, că, de vreme ce judecă, este iubitor de oameni; că iubind şi miluind pe cei nedreptăţiţi, munceşte pe cei ce au făcut strâmbătate".

Iar eu am zis: „Deci dar, dacă şi eu celor buni le fac bine, iar celor ce fac strâmbătate, pentru că au nedreptăţit oameni, îi muncesc, sunt iubitor de oameni?"

Şi Petru a răspuns: „Dacă ţi-ai luat ţie şi stăpânirea de a judeca, având pentru aceasta înainte-cunoştinţa, drept ai făcut judecând prin luarea stăpânirii".

Iar eu am zis: „Drept ai zis şi adevărat; că cu neputinţă este ca cineva, neavând mai-nainte cunoştinţă, să judece drept; că, uneori, unii se arată buni, lucrând nelegiuiri ascunse, iar alteori, din clevetirea vrăjmaşilor, cei buni sunt socotiţi răi. Dar şi având

176 Este vorba de Sfântul Climent Romanul, prăznuit de Biserică la 23 noiembrie.

cineva stăpânire de a cerceta, a munci şi a judeca, nici aşa nu va putea negreşit să judece drept. Că unii, ucigaşi fiind, apoi chinurile suferindu-le, s-au slobozit ca nişte nevinovaţi; alţii iarăşi, nevinovaţi fiind, chinurile nesuferindu-le, şi pentru aceasta minţind despre ei, au fost munciţi ca nişte vinovaţi".

Iar Petru a zis: „Deci dar este de trebuinţă ca cel ce se ţine de fapta bună, precum a zis Hristos, pe vrăjmaşi îi iubeşte, şi chiar se şi roagă pentru dânşii; pe cei ce-i iau în batjocură îi binecuvântează, şi pe cei ce-i prigonesc îi iartă şi aşa cu dinadinsul va fi iubitor al poruncilor prin dragostea cea către aproapele toate păcatele i se vor ierta, şi aşa se va duce din viaţă. Iar dacă se va încredinţa cineva cum că vrăjmaşii, vremelnic necăjind pe cei pe care îi urăsc, se fac lor pricinuitori ai izbăvirii de munca cea veşnică, ca pe nişte făcători de bine îi va iubi pe dânşii. Altfel, cu neputinţă este să împlinească cineva o poruncă ca aceasta, de n-ar iubi foarte pe Dumnezeu şi cu frica Acestuia pedepsindu-se mai-nainte. Că zice: începutul înţelepciunii este frica Domnului (Pilde 10: 7).

Deci întru frica Aceluia învăţându-se cineva, întru dragoste va veni negreşit, şi aşa va avea pe aproapele ca pe sine". Şi mi-a zis mie: „Nu ţi se pare că, doi împăraţi, vrăjmaşi fiind, având ţările despărţite, oricine din supuşi, de ar fi prins de una din părţi şi ar fi dat astfel la moarte, dacă cineva îl va slobozi din caznă cu bătaie şi nu cu moarte, nu se arată astfel că cel ce l-a slobozit este iubitor de oameni?"

Iar eu am zis: „Ba încă foarte".

Şi Petru: „Dar ce? Dacă însuşi acesta va şi fura ceva al aceluia, sau alt străin, şi întru aceea se va prinde, una sau îndoit va da, fiind dator a da împătrit, sau chiar va fi omorât, ca cel ce s-a prins în hotarele potrivnicului, nu ţi se pare că cel ce a luat îndoit şi l-a slobozit pe dânsul de la moarte este iubitor de oameni?"

Şi eu am zis: „Acum m-ai încredinţat că cei ce nedreptăţesc ei singuri se nedreptăţesc, iar cei nedreptăţiţi mai vârtos iau câştig; şi, pentru aceasta, cei ce fac nedreptate mai vârtos pe eişi s-au vătămat, iar celor ce le-au făcut strâmbătate, le-au câştigat

427

folos. Iar celor ce li se pare că sunt nedreptăţiţi, mai vârtos ei sunt cei ce nedreptăţesc, dar, măcar că se folosesc de la aceia, cele asemenea lor nu le răsplătesc".

Iar Petru: „Dar nu de la cei ce ispitesc, ci de la socoteala celor ce le primesc pe acestea".

Şi lăudând eu cele zise, am zis către Petru: „Dar, o, domnul meu, lămureşte-mi acest cuvânt, pe care ai apucat să-l zici mainainte, adică cum spre iertarea păcatelor pătimim nedreptăţile şi patimile".

Iar Petru: „Aşa este, căci cu câte agonisim noi, oamenii, tot mai mult poftim, zic ori haine, ori bucate ori altele, negreşit nu bine făcând le agonisim, pentru că, dacă voieşte cineva să trăiască cu dreptul, se cuvine să nu aibă nimic. Că, dacă agoniselile ştiu să pricinuiască greşeale celor ce le au, lipsa acestora, oricum ar fi, este uşurare de păcate, pentru aceea, dintru multa iubire de oameni a lui Dumnezeu, se aduc pedepse asupra celor ce nu vieţuiesc după plăcerea lui Dumnezeu, pentru ca, pentru iubirea de Dumnezeu răbdând cât de cât cazne vremelnice, de muncile cele veşnice să se izbăvească".

III.

Din mucenicia Sfântului Longhin Sutaşul

Primind Pilat o scrisoare de la Cezarul, ce hotăra moarte asupra lui Longhin pentru credinţa în Hristos, îndată a dat-o precum era în mâna Iudeilor, şi către uciderea Fericitului osârduitor pe osârduitori a trimis. Iar ei, ajungând în hotarul Capadocienilor şi înştiinţându-se că Longhin se nevoieşte cu viaţă simplă într-una din ţarinile părinteşti, îndată au ajuns în ţarină, şi s-au adunat în cuvinte cu Longhin, neştiind că acela este cel pentru care au suferit ostenelile cele lungi şi călătoria au săvârşit, drept aceea pe însuşi acela l-au întrebat cine este Longhin. Iar Duhul Sfânt pe toate i le făcuse lui Longhin cunoscute în ceasul acela, iar el, întorcându-se încetişor către dânşii, a zis cu glas blând şi iubitor de oameni: „Veniţi după mine, şi eu vă voi arăta pe cel căutat".

Deci, atunci, veselindu-se Fericitul întru sine-şi şi de mai-nainte îndulcindu-se de dulceaţa cea viitoare, şi mai-nainte de mucenicie moartea mucenicească sărutând-o, unele ca acestea le vorbea către sine-şi: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc cele bune (Rom. 10:15; Is. 52: 7). Acum voi vedea cerurile deschise, acum voi istorisi slava Tatălui, acum în Ierusalimul cel de Sus, în patria îngerilor şi în Mitropolia întregii cete a Sfinţilor cu sunete de biruinţă şi cu vitejii luminate prea dulce mă voi sui. Acum mă voi dezbrăca de haina cea de lut, iar legăturile cele de suspinare ale trupului le voi lepăda. Acum mă voi slobozi de stricăciune, şi întru nestricăciune bucurându-mă mă voi îmbrăca. Ieşi-voi din viaţa cea vremelnică şi din iarnă, ale cărei valuri sunt mari şi spargerile de corăbii cumplite, şi voi ajunge către adevăratul şi singurul liman; întru care viaţă neîntristăcioasă şi veşnică veseleşte-te, suflete, mergând către Stăpânul tău; arată faţă veselă, vremea chemând; pe cei solitori ţie de bunătăţile tale primeşte-i prieteneşte, ca pe cei ce ne cheamă la cina cea împărătească cu îndestulare să-i ospătăm".

Acestea vorbind către sine-şi Longhin, pe cei ce au venit asupra lui în casa sa i-a dus; şi, găzduindu-i luminat, a început apoi să-i întrebe în vremea cinei despre pricina pentru care au venit şi ce este atâta căutare a lui Longhin. Iar ei, mai-nainte de a-i descoperi taina, jurământ de la dânsul luând, i-au spus cele scrise lui Pilat de Cezarul, şi cum că capetele lui Longhin şi ale celorlalţi ostaşi pentru a le tăia au venit. Iar dacă s-a înştiinţat şi cine sunt aceştia care vor să moară împreună cu el, zic adică cei ce mai întâi au cinstit pe Hristos decât darea de plată cea jidovească, a vestit bărbaţilor care se depărtaseră puţin mai-nainte să vină degrab la dânsul, ca să se împărtăşească cu dânsul din bunătăţile cele de frunte.

Aşa ziua dintâi şi a doua prieteneşte găzduind pe cei trimişi de Pilat, luându-i pe dânşii a doua zi în ţarină, aştepta să-i cheme pe cei pe care îi trimisese. Şi înştiinţându-se că, iată, s-au apropiat, îndată a spus celor

428

ai lui Pilat: „Eu sunt Longhin, cel căutat de voi". Iar ei la început nu credeau, căci cum l-ar fi putut socoti pe dânsul a fi cel ce urma să pătimească, văzându-l aşa vesel către primejdii? Iar dacă s-au înştiinţat cu de-amănuntul că el este acela, nemairămânându-le nici o îndoială, greu le părea, şi multe lovituri de la conştiinţă primeau, zicând: „O, ospăţ rău-norocit! O, cumplită găzduire! Ce ţi s-a părut ţie, prietene Longhin, această cinstire? Pentru ce primeai în casă pe cei ce au venit spre uciderea ta? Moarte ţi se face ţie găzduirea, şi pe tine te junghii la masă. Pe cei găzduiţi de tine cu minune i-ai aflat tâlhari. Pentru ce, aşa făcând, ai întristat pe cei ce voiau să-ţi aducă junghiere? Du-te dar, plată luând de la găzduire slobozirea de moarte; nu primim ca să punem ţie sabie; ne ruşinăm de masă, ne ruşinăm de văzătorul [veghetorul] străinătăţii, se întunecă mâna către ucidere, mintea se dă înapoi dinspre moartea făcătorului de bine; mai lesnicioasă ne este nouă primejdia cea de la Pilat decât loviturile cele de la conştiinţă; gata suntem toate a le pătimi decât să răsplătim lui Longhin cu nişte mulţumiri ca acestea".

Aşa ostaşii către mucenicul lui Hristos foarte cu milostivire îi ziceau, dar pe Longhin nu puteau să-l plece, dar şi vitejeşte către dânşii cu adevărat răspundea viteazul: „Ce mă pizmuiţi pentru bunătăţile cele mari? Ce-mi plângeţi moartea cu atâta jale? Aceasta de acum nu-mi este moarte, ci început de viaţă. Mie cu adevărat mai vârtos moarte îmi este petrecerea întru cele de aici, căci nu stau lângă Stăpânul meu, şi nu mă îndulcesc de fericirea cea de acolo; sfârşitul este sfârşit relelor, şi nu-mi va soli mie şi sfârşit al vieţii, ci mă va trece către adevărata vieţuire.

Acestea, şi mai multe decât acestea Longhin încă vorbindu-le, şi plecând pe ai lui Pilat să facă cea poruncită, au ajuns la moarte şi ostaşii cei osândiţi cu dânsul. Iar el, uitându-se la bărbaţi cu faţa luminată, punea dreapta pe dânşii şi grumazii îi cuprindea, şi ochii cu dulceaţă îi săruta şi le zicea „bucuraţi-vă, o, ostaşi ai lui Hristos şi moştenitori ai împărăţiei, bucuraţi-vă, că iată, s-a deschis nouă poarta cea din ceruri, şi îngerii ne

vor lua sufletele noastre şi le vor duce la Fiul Cel Unul Născut. Iar orice vă este poruncit, le zicea celor trimişi, împliniţi".

Apoi, îmbrăcându-se şi cu podoabă frumoasă adusă lui din casă, ca şi cum ar fi fost chemat la nuntă, şi către dânsa sârguindu-se, în genunchi plecându-se cu cei împreună cu dânsul, a isprăvit nevoinţa fericitului sfârşit, tăindu-li-se capetele, în cetele mucenicilor s-au scris.

IV.

Din viaţa Sfintei Teodora177

Oarecari călugări din cei ce se nevoiau cu Sfânta Teodora, lovindu-se cu boldul pizmuirii, căci o vedeau pe Fericita ajungând la capătul faptelor bune, pe ascuns, fără de ştirea egumenului, au trimis-o pe aceea într-una din sihăstrii, dându-i şi scrisoare, prin care se vădea cum că ar fi avut trebuinţă de ceva din cele ce nu sufereau amânare şi care se cereau împlinite degrab, iar în adevăr era gătire [o cursă], de vreme ce se lucra şi noaptea, ca astfel aceea să se facă mâncare fiarelor; căci drumul acela era pustiu şi hrănitor al fiarelor singure; dar zadarnică a fost pândirea vrăjmaşilor şi împotrivă mai vârtos decât cum meşteşugeau ei.

Că rătăcindu-se Cuvioasa pe drum, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, s-a apropiat o fiară care s-a făcut ei povaţă nerătăcită, până când, aducând-o, a stătut înaintea mănăstirii la care s-a întâmplat să fie trimisă; iar fiara nici aşa nu s-a depărtat, că, intrând ea, împreună a intrat şi fiara; iar aceea, ducându-se către proestos ca să-i dea scrisoarea, fiara s-a dus la portar, pe care numaidecât era să-l rupă de nu ar fi strigat acela, şi, întorcându-se Fericita şi cunoscând felul zgomotului, a ajuns pe bărbat, care acum se făcuse hrană fiarei.

177 Sfânta Cuvioasă Teodora, prăznuită pe 11 septembrie. Din Vieţile Sfinţilor aflăm că ea s-a nevoit dându-se drept bărbat aşa cum au mai făcut de-a lungul veacurilor şi alte câteva sfinte. De aceea, dacă la început aghiograful o pomeneşte ca Teodora, mai jos, din gurile celor din jurul ei o aflăm pomenită după numele bărbătesc, adică Teodor.

429

Şi îndată apucând-o pe fiară de grumaji, a izbăvit pe om de stricăciune, şi cu untdelemn ungând părţile vătămate, şi numele lui Hristos chemând, l-a arătat pe acela sănătos ca şi mai-nainte, iar pe fiară a făcut-o să cadă şi să crape la picioarele lor.

Acestea toate voia să le ascundă, drept care după întoarcere n-a arătat nimic călugărilor; iar cei ce au dobândit facerea de bine, dis de dimineaţă, cu rugăciunile lui Teodor, s-au făcut de sine-şi vestitori ai lucrului celui făcut, zicând: „Omul s-a slobozit dintr-o moarte cumplită, şi din gâtul fiarei ne-au dăruit nouă pe cel mai-nainte luat spre mâncare"; de ale căror cuvinte mirându-se şi proestosul, întreba nedumerindu-se cine este cel ce l-a trimis acolo pe acela. Iar după ce toţi s-au lepădat, uitându-se la Fericita, a zis: „Cine este acela, Teodore, care întru arătată primejdie, afară de vreme, noaptea, te-a grăbit să ajungi acolo?". Şi vezi aici plăsmuire a sufletului celui drept care, netrufia eişi ocrotind-o şi fraţilor neînvinuire păzind, a zis: „Fiind îngreuiat atunci cu somnul, şi la ochii cei dinlăuntru, şi la cei dinafară, nu pot să-i numesc acum pe cei ce m-au trimis".

V.

Din Pateric

1. Povestea despre Avva Motie ucenicul său, Isaac, că întâi a zidit mănăstire în Iracla; iar după ce s-a dus de acolo, a mers într-alt loc, şi a zidit acolo încă una, şi, după lucrarea diavolului, s-a aflat acolo un frate care-l vrăjmăşea şi-l necăjea. Şi sculându-se bătrânul şi de acolo, s-a dus în satul său şi şi-a zidit luişi mănăstioară şi s-a închis pe sine-şi.

Iar după o vreme au venit bătrânii locului de unde ieşise, luând şi pe fratele care avea scârbă către dânsul, şi s-au dus către dânsul ca să-l roage să se întoarcă în mănăstirea sa. Iar după ce s-au apropiat de locul unde era Avva Sori, au lăsat aproape de dânsul cojoacele lor şi pe fratele ce avea scârba şi s-au dus la Avva Motie, şi, cum au ciocănit, a pus bătrânul scărişoara şi s-a plecat spre ei; şi cunoscându-i pe dânşii, a zis: „Unde sunt cojoacele voastre?". Iar ei au zis: „Iată, colea, cu cutare frate". Iar după ce a auzit bătrânul numele fratelui celui ce l-a întristat, de bucurie a luat toporul şi a răsturnat uşa şi a ieşit alergând către fratele.

Şi văzându-l pe dânsul, întâi i-au făcut lui metanie şi l-au sărutat, apoi l-au băgat în chilia lui şi trei zile s-a veselit cu dânşii, lucru care nu-i era în obicei. Şi sculându-se, a mers cu dânşii; iar după ce acesta s-a făcut Episcop, fiindcă era purtător de semne178, dar şi pe ucenicul lui, Avva Isaac, Fericitul Chiril l-a făcut Episcop.

2. Zis-a Avva Pimen: „Răutatea nicidecum nu strică răutatea; iar De-ţi va face ţie cineva vreun rău, bine fă-i lui, ca prin facerea de bine să ucizi răutatea lui".

3. Un iubitor de Hristos, fiind dat la mucenicie de slujnica sa, dus fiind spre săvârşire, a văzut pe slujnica sa care l-a dat pe el; şi luând inelul cel de aur pe care-l purta, l-a dat ei, zicând: „Mulţumesc ţie, că astfel te făcuşi mie pricinuitoare de bunătăţi".

4. Se spunea despre un frate ce se învecina cu un mare stareţ că, intrând în chilia stareţului, fura; iar stareţul îl vedea şi nu-l mustra pe dânsul, ci mai mult lucra, zicând că poate are trebuinţă fratele. Şi avea mult necaz bătrânul, aflându-şi pâinea sa cu lipsă. Apoi, vrând să se sfârşească, l-au înconjurat fraţii pe dânsul; şi văzând pe fratele care îl fura pe dânsul, a zis: „Apropie-te de mine". Şi a sărutat mâinile lui, zicând: „Mulţumesc mâinilor acestora, că pentru acestea merg în împărăţia Cerurilor". Iar el, umilindu-se şi pocăindu-se, s-a făcut şi el monah iscusit din faptele cele ce le-a văzut la marele stareţ.

5. Zis-a un stareţ: „Dacă vei auzi despre cineva că te urăşte pe tine şi te batjocoreşte, trimite-i sau dă-i lui ceva pentru dragoste, după puterea ta, ca în ceasul judecăţii să ai îndrăzneală şi să zici: «Iartă-ne

178 £r)i£iO(J)6poo. Cu alte cuvinte, făcător de minuni. Despre minuni sau diferite lucrări înţelese ca semne, a scris în nenumărate locuri Evanghelistul Ioan, vorbind de Hristos, Cel ce lucra semnele împărăţiei pentru mântuirea oamenilor.

430

nouă, Stăpâne, greşealele noastre, precum şi noi am iertat greşiţilor noştri»".

6. Un frate, călătorind şi rătăcind, a întrebat pe oarecari ca să se înştiinţeze despre cale; iar ei, făcători de rele fiind, l-au rătăcit pe dânsul în locuri pustii; urmându-l unul ca să-l prade pe dânsul, şi poruncindu-i ca să treacă peste o râpă, pe acolo pe unde treceau ei, un crocodil alerga asupra tâlharului. Iar fratele, văzând fiara pornită asupra făcătorului de rele, nu l-a trecut cu vederea, ci a strigat către hoţi, însemnând pornirea fiarei; şi fugind acela, mulţumea fratelui, minunându-se de dragostea lui.

7. Zis-a un stareţ: „De-ţi va veni pomenire de la cel ce te-a necăjit, sau te-a necinstit, sau te-a păgubit, dator eşti să faci pomenire de dânsul ca de un doctor trimis de la Hristos, şi să-l ai pe dânsul ca pe un făcător de bine; că însuşi aceasta, adică a te necăji tu întru acestea, însemnează că sufletul tău boleşte; că de nu ai fi bolit, nu ai fi pătimit. Deci dator eşti să mulţumeşti fratelui şi să te rogi pentru dânsul, că printr-însul cunoşti boala ta, şi să primeşti pe cele de la dânsul ca pe nişte doftorii tămăduitoare trimise ţie de la Iisus. Iar de te scârbeşti asupra fratelui, cu tărie strigi către Hristos: «Nu voiesc să primesc doftoriile Tale, ci voiesc să putrezesc în rănile mele».

Deci cel ce voieşte să se vindece de ranele lui cele sufleteşti, dator este a răbda cele aduse asupra lui de la doftorul, în orice fel ar fi ele. Că nici celui ce boleşte trupeşte nu i se pare dulce [plăcut] să i se taie sau să i se ardă ceva, sau vreo curăţenie să aibă, căci cu greaţă îşi aduce aminte de ele. însă încredinţându-se pe sine-şi că nu este cu putinţă să se izbăvească într-alt fel de boală, fără decât printr-acelea ce le suferă vitejeşte, mulţumeşte doftorului, văzând că de boală îndelungată nu se va izbăvi fără decât numai prin puţina greaţă.

Arzător179 al lui Iisus este cel ce te necinsteşte pe tine sau te batjocoreşte, dar care

179 Kauirip. Este numit arzător al lui Iisus ca cel ce arde, printr-o rânduială ascunsă a lui Hristos, patimile celui ce boleşte.

te izbăveşte pe tine de slava deşartă. Curăţie a lui Iisus este cel ce ţi-aduce ţie pagubă sau ocară, că te izbăveşte pe tine de lăcomie. Iar de fugi de ispite folositoare, fugi de viaţa cea veşnică; că cine a dăruit Sfântului Ştefan o slavă ca aceasta, de felul celei solite lui de cei ce l-au ucis pe el cu pietre?"

8. Fost-a un oarecare Patriarh cu numele de Alexandru, în oarecare cetate ce se chema Teopolis180; iar unul din scriitorii [notarii] lui, furând aurul pe care-l avea spre cheltuiala bisericii, a fugit; şi, rătăcind, a căzut între nişte barbari egipteni sălbatici, care, şi luând aurul de la dânsul, l-au dus către marginile cele depărtate ale ţării lor. Iar Patriarhul, înştiinţându-se de aceasta, trimiţând după el, l-a cumpărat pe el cu optzeci de bani, şi, întorcându-se, aşa cu milostivire şi cu iubire de oameni îl purta, încât şi oarecari din locuitorii cetăţii, minunându-se, ziceau: „Nu este nimic mai de folos decât a greşi cu ceva Patriarhului aceluia" [...].

9. Povestit-a Fericitul Zosima, zicând: „Un oarecare bătrân se învecina cu o chinovie; şi era foarte bun şi blând; pentru aceea şi cei din obşte foarte îl iubeau pe dânsul şi i se cucerniceau181. încă şi oarecare frate locuia lângă bătrânul. într-o zi, nefiind el acolo, îndemnându-se fratele de vrăjmaşul, ducându-se, a deschis chilia bătrânului şi, intrând, a luat toate lucrurile lui şi cărţile şi s-a dus.

Iar după puţin, întorcându-se bătrânul, a văzut chilia sa deschisă, şi, intrând, n-a aflat lucrurile sale, şi s-a dus la fratele său ca să-i spună întâmplarea. Şi stând dinafara chiliei lui, şi strigând pe fratele, după ce a văzut lucrurile zăcând în mijlocul chiliei (că încă nu apucase fratele să le strângă), nevrând a-l vădi sau a-l ruşina pe dânsul, pricinuind182 oarecare trebuinţă de nevoie, adică cum că s-a împuns la pântece, s-a dat în lături de la chilia fratelui şi a aşteptat ceas

180 „Cetatea lui Dumnezeu”. Un alt nume al Antiohiei, numită aşa de împăratul Iustinian. Patriarhul Alexandru a păstorit-o între anii 695-702.

181 Aveau mare evlavie la el.

182 Pretextând.

431

din destul până când fratele va da în lături din mijloc lucrurile lui. Apoi, întorcându-se, a început să zică despre alt lucru, nepomenind nicidecum despre chilie sau pentru lucrurile lui pe care le-a pierdut.

Iar după câteva zile, lucrurile bătrânului au ieşit la iveală, că, prinzându-l nişte cunoscuţi ai bătrânului, l-au pus în temniţă, fără ştirea bătrânului. Şi auzind bătrânul că fratele este în temniţă, şi neştiind pricina pentru care fratele era băgat în temniţă, ducându-se la egumenul chinoviei celei de aproape (căci bărbatul era cinstit şi lui şi tuturor pentru covârşirea faptei lui celei bune, precum s-a zis mai-nainte), i-a zis lui: «Fă dragoste, şi-mi dă câteva ouă şi puţină pâine». Iar el i-a zis: «A venit cineva la tine, părinte?». Şi a răspuns bătrânul zicând că da. Şi poruncind egumenul, i s-a dat lui câte au voit. Şi luând bătrânul pâinile şi ouăle, s-a dus în temniţa întru care era fratele şi a intrat la dânsul.

Iar fratele, văzând pe bătrânul alergând, a căzut la picioarele lui, zicând: «Iartă-mă, că pentru tine sunt aici, că am furat lucrurile tale, şi iată, cartea ta este la cutare, şi haina ta la cutare»; şi le spunea pe toate pe rând. Iar bătrânul a zis către dânsul: «Să se încredinţeze inima ta, fiule, că nu pentru acestea am venit aici, nici nu m-am înştiinţat că eşti aici pentru mine, ci pentru că am auzit că te-au băgat în temniţă, fără a cunoaşte şi pricina; şi mâhnindu-mă pentru scârba ta, am venit să-ţi fac mângâiere. Şi iată, vezi pâinile şi ouăle pe care le-am adus pentru tine. Dar de vreme ce mă înştiinţai că eşti aici pentru mine, voi face pe toate până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, te voi scoate din temniţă». Şi ducându-se, a rugat pe oarecari din cei slăviţi ai lumii (căci bătrânul, pentru bunătatea lui, era cunoscut şi unora ca aceştia), şi, trimiţând ei, au scos pe fratele din temniţă".

432

pricina a patruzeci şi una

Că nu se cuvine a urî pe vreun om.

I.

Din Pateric

Un frate a mers la Avva Pimen; şi împreună-şezând şi alţii, a lăudat pe un frate, zicând că este urâtor de rău. Şi i-a zis lui Avva Pimen: „Ce înseamnă urâtor de rău?". Iar fratele stătea şi chibzuia, şi nu avea ce să-i răspundă lui. Şi sculându-se, s-a pocăit bătrânului, zicând: „Spune-mi, părinte, ce este urârea de rău?". Şi a răspuns bătrânul: „Urârea de rău o a îndreptat [câştigat] cel ce şi-a urât păcatele sale, şi pe aproapele l-a îndreptat".

II.

A Sfântului Diadoh

Sufletul iubitor de Dumnezeu este la început supărat de multe patimi, iar mai mult decât toate este supărat de mânie şi urâciune [urârea aproapelui]. Şi aceasta o pătimeşte nu atât din pricina dracilor celor ce le lucrează pe acestea, cât pentru sporirea sa. Că atâta timp cât sufletul se îndeletniceşte cu înţelepciunea cea lumească, chiar dacă ar vedea dreptatea călcată în picioare de unii şi de alţii, rămâne nemişcat şi netulburat, căci, grijindu-se de poftele sale, nu mai priveşte la dreptatea lui Dumnezeu. Iar când va începe să se ridice deasupra patimilor lui, pentru defăimarea acestora de acum şi pentru dragostea lui Dumnezeu, nu suferă să vadă nici în vis dreptatea lepădată, însă se amărăşte şi se tulbură asupra făcătorilor de rele, şi se tulbură până când va vedea pe ocărâtorii dreptăţii că răspund cu gând blagocestiv la vrednicia acesteia.

Deci pentru aceasta îi urăşte pe cei nedrepţi, iar pe cei drepţi îi preaiubeşte; căci ochiul sufletului se face negreşit împreună-răpit, atunci când perdeaua sa, adică trupul, o va ţese prin înfrânare întru multă subţirătate; însă este cu mult mai bine a plânge nesimţirea celor nedrepţi, decât a-i urî. Că deşi aceia sunt vrednici de urâciune [de a fi urâţi], cuvântul [raţiunea] nu voieşte ca sufletul cel iubitor de Dumnezeu să fie supărat de urâciune, de vreme ce, de faţă fiind urâciunea, sufletul nu lucrează cunoştinţa.

III.

A Sfântului Isaac

Nu urî păcătosul; că toţi suntem vinovaţi; iar dacă te porneşti pentru Dumnezeu asupra lui, plângi pentru dânsul, şi nu-l urî, ci păcatele lui le urăşte, şi roagă-te pentru el, ca să te asemeni lui Hristos, Care nu Se mânia asupra păcătoşilor, ci Se ruga, şi Care a plâns încă şi pentru Ierusalim. Iar noi întru multe ne batjocorim de diavolul, şi oare pe cel asemenea nouă batjocorit de vrăjmaşul cel de obşte să-l urâm şi de el să ne îngreţoşăm? Iar dacă urăşti pentru aceasta pe păcătos, că nu este drept asemenea cu tine, dintru aceasta te arăţi că şi tu eşti păcătos, neavând dragoste; dacă Dumnezeu este dragoste, cel lipsit de dragoste este lipsit de Dumnezeu.

Deci nici nu urî, nici nu prigoni pe păcătos, ci, prin milostivire, fă-te propovăduitor al bunătăţii lui Dumnezeu, Care, nevrednic fiind tu, te chiverniseşte şi nu te leapădă, nici nu Se îngreţoşează de tine, nici nu te cercetează pentru datoriile tale cele multe şi mari. Deci urmează şi tu, după putinţă, milostivirea şi bunătatea Lui, şi fă-te îndurat către cel împreună rob cu tine, ca prin milostivirea cea mică să dobândeşti marea milostivire a lui Dumnezeu.

433

pricina a patruzeci şi doua

Că pomenirea de rău183 este pierzătoare; şi nu numai că netrebniceşte toată lucrarea duhovnicească, ci şi întoarce înapoi milostivirea lui Dumnezeu, şi cum trebuie să stăm împotriva ei.

183 Sau: amintirea răului (iirauaKia).

I.

Din Mucenicia Sfântului Nichifor184

Un bărbat preot, pe nume Saprichie, avea prieten prea mare pe Fericitul Nichifor, care era mirean. Şi atâta dragoste aveau unul către altul, încât se părea că unul trăieşte în sufletul celuilalt; dar, prin pizma vrăjmaşului, oarece lucru întâmplându-se, toată prietenia aceea o au risipit, şi i-a adus pe dânşii întru atâta vădită vrăjmăşie, încât au ajuns ca nici să nu se mai uite cu ochii unul la celălalt, şi oriunde se întâlneau, întorceau ochii, îngreţoşându-se de însăşi vederea celuilalt. Căci prieteşugurile cele mari, în măsura socotelii celei potrivnice, prin fire se abate spre tot atâta urâciune, pe cât de mare era prieteşugul.

Dar Fericitul Nichifor, sufletul cel bun şi blând şi prea milostiv, degrab din patimă trezindu-se şi necunoscând care este pricina, bunătatea dragostei fierbinte şi cu sârguinţă iarăşi umbla să o întoarcă înapoi: întâi adică prin oarecari prieteni solind la prietenul lui, aruncând asupra sa pricina greşealei şi cerând fierbinte iertăciune. Apoi, după ce acesta se dovedi neînduplecat şi neîmblânzit, vrăjmăşia nicidecum voind să o dezlege, şi mai vârtos şi preot fiind şi jertfitor şi ucenic al împăciuitorului şi Blândului şi Nepomenitorului de rău Hristos, şi, împreună cu altele, şi despre nepomenirea de rău de-a pururi învăţând pe poporul cel de sub dânsul, de însuşi acesta (de Saprichie) apropiindu-se dulcele Nichifor la vreme

184 Sfântul Mucenic Nichifor din Antiohia Siriei este prăznuit de Biserică la 9 februarie.

îndemânatică [potrivită] şi căzând la picioarele lui, îl ruga cu lacrimi fierbinţi să-i ierte lui vrăjmăşia şi aşa să ia înapoi prieteşugul cel de dinainte.

Dar Saprichie, nemilostivindu-se cu nimic faţă de acestea, nici muindu-se din mânie, măcar că el dăduse pricină de sminteală, împingând pe acesta, îndată a trecut, nedând prietenului nici cuvânt, nici bună ziua, nici măcar o simplă căutătură.

Deci aşa aflându-se ei unul către altul, şi unul în tot chipul umblând să întoarcă prieteşugul cel mai dintâi, iar celălalt, urâciunea nestricând-o, se ridică iarăşi prigoană asupra creştinilor, împărăţind Iulian, care porunci ca toţi creştinii cei de sub dânsul să fie munciţi foarte şi omorâţi dacă nu se vor lepăda cu jurământ de blagocestie.

Şi ajungând o poruncă ca aceasta şi în cetatea în care amândoi nichifor şi Saprichie locuiau, Saprichie, fiind mai vestit, pentru vrednicia preoţiei, îndată prinzându-se, suferea osândă de la ighemon, şi era silit să se lepede de credinţă. Iar după ce acela a stat vitejeşte împotrivă şi cu păgânătatea nicidecum nu se învoia, ighemonul, deznădăjduindu-se de toată plecăciunea [de toate încercările de convingere], s-a pornit către munci. Şi întâi l-a băgat pe Saprichie într-un coşciug185 oarecare de muncă cumplit, şi cu măiestrii şi cu meşteşuguri târându-l pe acesta şi prăvălindu-l, li se părea tuturor că tăria stării lui împotrivă se va deznoda, nădăjduind el ca tot trupul lui să se nimicească şi să se cheltuiască, şi, pe scurt, să-l lipsească pe dânsul prea cu silnicie de viaţa aceasta de

185 KoxAiac; = instrument de tortură; tradus de unii tălmăcitori mai vechi şi prin „roată”.

434

acum. Dar, de vreme ce a răbdat şi acea cumplită caznă a muncii, şi nicidecum nu slăbea din mărturisire, de toată nădejdea primenirii deznădăjduindu-se prigonitorul, a dat asupra lui hotărâre de moarte, poruncind să fie omorât cu sabia.

Şi îl duceau pe cale la moarte; iar Nichifor, necunoscând acestea, ci cunoscând că Saprichie călătoreşte calea cea mai de pe urmă, şi socotind că acum este vremea de lucrul cel dorit al împăcării, de năprasnă arătându-se, se apuca de picioarele aceluia şi prea fierbinte se ruga şi se cucerea ca să nu lase pe prietenul său neiertat, ci să dea greşealei iertăciune. Iar acela aşa se ruga, încât vărsa lacrimi fierbinţi pe picioarele aceluia; iar el, o, suflet neiubitor de oameni şi neîmblânzit, nici aruncat acesta fiind la picioare, nu s-a întors către prieten, nici nu s-a înduplecat spre atâta pătimire şi tânguiri, ci, astupându-şi urechile cu ceara pomenirii de rău, mai degrab încă se ţinea de călătorie, grăbindu-se să treacă pe lângă jalnicele plecăciuni şi rugăminţi ale prietenului.

Iar minunatul Nichifor, nici aşa deznădăjduindu-se, ci mergând pe altă cale, mai scurtă, şi întinzându-se pe sine-şi pe cât putea cu picioarele, iarăşi l-a întâmpinat prin cetate spre călătorie, aceleaşi, dar încă şi mai miloase rugăciuni, nu numai cu limba şi cu buzele, ci aşa ca printr-un suflet gol făcându-se, şi milă cerând cu toate mădularele şi formele, şi cu bogată curgere de lacrimi, acela încă era surd către acestea, cu piatra desăvârşit asemănându-se; şi aşa cu vrăjmăşie şi cu iuţime aflându-se, şi ca tulburat de mânie, a ajuns la locul cel de tăiere.

Iar de vreme ce mâinile muncitorilor întindeau sabia, iar Saprichie aproape apucase să plece grumajii, cununile erau deasupra capului, şi frumos se gătea să treacă către dătătorul de nevoinţă, fiindu-i poruncit să-şi plece genunchii spre tăiere de la muncitori. Iar el, amar la suflet, cu întunericul pomenirii de rău umplându-se, şi de cununi uitând [negrijind], ca şi cum s-ar fi strecurat printre mâini, şi necunoscând întru cele ce era, a întrebat pricina uciderii, ca un nedumerit [tulburat] şi ieşit din minte. Iar aceia, răspunzând, au zis: „Poruncile împărăteşti le-ai dispreţuit, şi n-ai ascultat ca să jertfeşti dumnezeilor lor [împăraţilor]". O, ticăloşiile mele! O, cumplită cădere a pomenirii de rău! Unul din necredincioşii cei ce-l ţineau pe dânsul s-a mărturisit [mucenicit] pe sine, iar Saprichie, şi înaintea tuturor, fără de ruşine s-a lepădat de creştinătate.

Aceasta văzând Dumnezeiescul Nichifor, mai mult îl durea la suflet şi încă mai fierbinte ruga pe Saprichie, zicând: „Nu, frate şi părinte, să nu voieşti să vinzi pe Dumnezeu, Care şi pe tine te-a adus la fiinţă şi către Care vei a te întoarce prin dezlegare; şi nici legile bunei credinţe să nu le ocărăşti, nici de mărturisire să nu te lepezi, pe care [căci] ai făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor. Cucerniceşte-te de cele mai-nainte nevoinţe pentru Hristos, de acele nenumărate tăvăliri ale coşciugului, înfricoşătoarea chinuire a trupului; cinsteşte vrednicia cea mare a preoţiei; nu te face rea începere de închipuire altora şi pildă de păgânătate; nu, rogu-mă ţie, prietene, şi genunchii îmi plec şi de picioare mă apuc. Nu minţi mărturisirea cea pentru Treime, iată ţie în mână dăruirile [premiile], pe scurt, deasupra capului cununile nevoinţei".

Cu acestea se ruga către prieten, şi împreună la suflet se tăia; iar la Saprichie semeţia era mult mai mare, iar acea inimă faraonicească mai mult se asprea, şi nu se muia, că alesese mai vârtos să se lepede de buna-credinţă decât să se schimbe din pomenirea de rău. Mai cu putere topindu-se bunul Nichifor cu râvna bunei credinţe şi a prietenului, şi neavând de aici ce să mai facă, s-a dat pe sine-şi în locul lui la mucenicie, pe cea deopotrivă mărturisire arătând, pe cea asemenea moarte chemând-o, şi grumajii îşi pleca şi sabia o cerea, şi mâinile muncitorilor foarte asupra sa voiniceşte le întrarma; iar pornirea acelora cea asupra lui deodată o oprea, aceea că ighemonul nu auzise niciodată cele despre dânsul şi nici nu li se poruncise acelora ceva pentru dânsul. Iar după ce, printr-un oarecare din cei de acolo, care în fugă se dusese la dânsul, s-au vestit acestea ighemonului, acesta a mutat hotărârea spre mucenicie. Şi aducându-se la muncitori osânda în scris, bunul Nichifor a primit prin

435

sabie sfârşitul, cu puţină vreme şi durere cumpărând împărăţia Cerurilor, şi purtător de biruinţă arătându-se, mai vârtos din lucru decât din nume, aşa într-atâta să lipească de Dumnezeu muceniciile cele trupeşti, şi ostenelile şi relele-pătimiri, precum milostivirea sufletului şi iubirea de oameni şi dragostea către aproapele, capul tuturor bunătăţilor, care şi de la însuşi Stăpânul cel de obşte şi Dascălul bine nouă ni s-a legiuit.

II.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Macarie: „De vom pomeni răutăţile cele aduse asupra noastră de la oameni, ucidem de la noi puterea pomenirii lui Dumnezeu. Iar dacă nu vom pomeni răutăţile pe care le pătimim, vom fi nerăniţi de draci".

2. Zis-a un bătrân că cel ce fură, sau minte, sau alt păcat face, de multe ori, îndată după ce săvârşeşte păcatul, suspină şi se prihăneşte pe sine-şi şi vine întru pocăinţă. Iar cel ce are pomenire de rău în suflet, ori de mănâncă, ori de doarme, ori de umblă, ca de rugină se roade, iar păcatul îl are totdeauna nedespărţit, şi rugăciunea lui i se va face blestemul lui, şi toată osteneala lui îi va fi neprietenă, măcar şi sângele de şi l-ar vărsa pentru Hristos.

3. Un frate, bântuindu-se de oarecine, s-a dus la un stareţ de la Chilii şi i-a zis lui: „Părinte, un frate m-a necăjit, şi mă supără dracul ca să izbândesc şi eu pe dânsul". Zis-a lui bătrânul: „Ascultă-mă, fiule, şi te du în chilia ta şi te linişteşte, rugându-te întins lui Dumnezeu pentru fratele care te-a nedreptăţit, şi degrab te vei izbăvi de patimă". Şi a făcut fratele după cum l-a sfătuit pe el bătrânul, şi, până într-o săptămână, Dumnezeu a şters mânia de la dânsul pentru sila cu care s-a silit pe sine-şi şi pentru ascultarea pe care a arătat-o către stareţ.

4. Doi fraţi oarecare, fiind prinşi în vremea prigoanei, au fost aduşi la mucenicie, şi îndată muncindu-i, i-au aruncat în temniţă. Şi se făcu din bântuiala drăcească între dânşii oarecare prigonire şi întărâtare.

Unul degrab a făcut metanie fratelui său, zicând: „Se întâmplă să ne săvârşim mâine, să stricăm dar vrăjmăşia dintre noi şi să lucrăm dragostea; iar celălalt nu se pleca. Iar a doua zi, fiind aduşi iarăşi la divan, i-au muncit, iar cel ce nu primise pocăinţa, dintru întâia năvălire s-a biruit. Şi i-a zis lui dregătorul: „Pentru ce, ieri, atâta fiind muncit, nu mi te-ai plecat mie?". Iar el, răspunzând, a zis: „Pentru că ieri aveam dragoste către fratele şi darul lui Dumnezeu mă împuternicea, iar acum, am avut pomenire de rău către dânsul, şi pentru aceasta m-am dezgolit de acoperirea şi mângâierea lui Dumnezeu".

III.

A lui Antioh Pandectul

Precum norul, ajungând pe dedesubt, întunecă soarele, aşa gândul cel pomenitor de rău întunecă mintea. Că în sufletul pomenitorului de rău sălăşluiesc şi în inima cea tulburată se încuibează fiare sălbatice, adică viclenii şi stricătorii draci.

IV.

A lui Avva Isaia

Dacă vreun frate îţi va face vreun rău şi va cleveti, şi-l va cleveti cineva pe dânsul înaintea ta, păzeşte inima ta, ca nu cumva răutatea să se înnoiască întru tine; adu-ţi aminte de păcatele tale înaintea lui Dumnezeu, că voieşte ca să ţi le ierte, şi să nu răsplăteşti cu rău aproapelui tău. De vei auzi că a zis cineva vreun cuvânt asupra ta, şi te vei întâlni cu dânsul în vreun loc, sau va veni la tine, fă veselă şi bună faţa ta către dânsul, după puterea ta, şi nimic să nu-i zici din cele ce le-ai auzit. Că scris este: Cel ce pomeneşte pe rău este călcător de lege (Pilde 21: 24). De te vei linişti în chilia ta, şi-ţi aduci aminte că cineva ţi-a făcut rău, scoală şi te roagă lui Dumnezeu cu toată inima ta ca să-l ierte pe dânsul, şi gândul răsplătirii se duce de la tine. Nu voi să auzi vătămarea celui ce te-a întristat, ca nu în inima ta să-i răsplăteşti lui [cu rău].

436

V.

A lui Avva Marcu

Răutatea în gânduri cugetându-se, îndrăzneşte inima, iar stricându-se prin înfrânare şi nădejde, o înfrânge pe dânsa.

VI.

A Sfântului Maxim

Scârba se înjugă cu pomenirea de rău: când mintea, faţa fratelui cu scârbă o oglindeşte, arătat este că are pomenirea de rău către dânsul; iar căile pomenitorilor de rău sunt spre moarte, pentru că tot pomenitorul de rău este călcător de lege.

Dacă tu pomeneşti pe cineva de rău, roagă-te pentru dânsul, şi aşa vei opri patima din pornire, despărţind [înlăturând] prin rugăciune patima şi scârba din pomenirea răului ce ţi-a făcut; iar drăgăstos făcându-te şi iubitor de oameni, stingi cu totul toată patima din suflet. Iar dacă altul are pe tine pomenire de rău, fă-te dăruitor şi smerit către dânsul, şi chemându-l, ospătează-l împreună cu tine, şi umblă împreună cu el, şi împreună te încurteneşte [împrieteneşte], şi aşa îl vei izbăvi pe dânsul de patimă.

VII.

A Sfântului Efrem

Fumul goneşte albinele, iar pomenirea de rău, cunoştinţa din inimă. Roagă-te Domnului, şi varsă lacrimi înaintea bunătăţii Lui, şi pomenirea de rău să nu se încurtenească186 în sufletul tău.

186 Lit. să nu se alipească/asocieze cu, să nu se adune cu. Aproape la fel şi mai sus, în fragmentul din Sfântul Maxim.

437

Pricina a patruzeci şi treia

Că nu se cuvine a blestema pe cineva.

I.

A lui Grigorie Dialogul

În părţile Nursiei locuiau doi călugări, vieţuind cu cinste, şi se numeau unul Florentie, iar celălalt, Eutihie. Iar Eutihie, prea crescând cu râvnă duhovnicească şi cu fierbinţeala puterii, se nevoia ca sufletele multora prin sfătuire să le aducă lui Dumnezeu. Iar mai pe urmă a fost multă vreme rugat de fraţi să le fie înainte-stătător al mănăstirii lor celei din locul acela, şi pe mulţi întru îndeletnicirea sfintei-petreceri, întru desăvârşire i-a suit; pentru aceea, şi după moarte s-a slăvit de Dumnezeu cu semne şi cu minuni, haina lui săvârşind dezlegare de secetă şi alte tămăduiri.

Iar Florentie, stăruind întru nerăutate şi rugăciune, viaţa aceasta de acum după ducerea lui Eutihie în mănăstire o a săvârşit singur, rămânând în casa de rugăciune întru care locuiseră amândoi mai-nainte; şi se ruga Atotputernicului Dumnezeu să-i dea lui vreun ajutor ca să locuiască acolo.

într-o zi, după rugăciune, apropiindu-se de chilie, a aflat o ursoaică stând înaintea uşilor, care, capul pe pământ plecându-l, arăta vederos că spre slujba lui s-a trimis de la Dumnezeu. Şi cunoscând omul lui Dumnezeu pricina pentru care venise ursoaica, a mulţumit lui Dumnezeu, şi patru oi pe care le avea le-a dat ei, neavând pe nimeni să le pască, şi i-a poruncit ei, zicând: „Du-te şi scoate aceste patru oi la păşune, iar în ceasul al şaselea să te întorci".

Şi luând ursoaica oile, le scotea la păşune, iar la ceasul în care i se poruncise să se întoarcă era înapoi cu oile; iar când dreptul voia să postească, îi poruncea să se întoarcă la ceasul al nouălea; şi, fără greşeală, întru care ceas îi poruncea să se întoarcă, întru acela pururea se şi întorcea. Iar în vremea când totdeauna făcea aceasta, şi, iată, multă vreme cu sârguinţă ursoaica păştea oile, şi vestea minunii alerga în depărtări, intrând vicleanul în patru bărbaţi din ucenicii Preacucernicului Eutihie, şi pizmă într-înşii punând, deoarece învăţătorul lor nu făcea semne, iar Florentie întru atâta minune se arăta strălucit, care pândind, au omorât ursoaica.

Iar Florentie iată, ceasul stând de faţă, întru care îi poruncise ursoaicei să se întoarcă o aştepta ca să se întoarcă după obicei; iar după ce a venit şi seara, şi ursoaica nicidecum nu se arăta, pe care acela, din multă nerăutate, o numea frate, a început a se necăji, şi aşa mâhnit, noaptea trecând-o, a doua zi s-a dus în câmp, căutând ursoaica împreună cu oile. Iar după ce a aflat-o pe ea omorâtă, cercetând, s-a înştiinţat de ucigaşi, iar pe sine se dădu spre tânguire, mai vârtos tânguind răutatea fraţilor decât moartea ursoaicei.

Iar cinstitul Eutihie, înştiinţându-se de ceea ce se făcuse, şi chemând pe acela către sine-şi, umbla să-l mângâie, iar robul lui Dumnezeu Florentie, înaintea lui cu prea mare durere fiind mişcat, rugându-se, zicea: „Nădăjduiesc întru Atotputernicul Dumnezeu că aceştia, în viaţa aceasta, înaintea oamenilor îşi vor lua răsplătire pentru răutatea lor, cu care, ursoaica nimic vătămându-i, o au omorât.

Şi îndată, din glasul lui a urmat şi izbândirea de la Dumnezeu; iar cei patru călugări care au omorât ursoaica au căzut în boala leprei, încât mădularele lor desăvârşit putrezind, aşa s-au săvârşit. Şi făcându-se aceasta, foarte s-a spăimântat omul lui Dumnezeu Florentie, temându-se că i-a blestemat pe ei, şi pe sine-şi se numea ucigaş al acelora, şi în toată vremea vieţii sale n-a lipsit să nu plângă pentru dânşii, rugându-se lui Dumnezeu ca să-i ierte lui greşeala. Credem

438

că pentru aceea Preaputernicul Dumnezeu a făcut aceasta, ca să nu mai cuteze de aici înainte acest bărbat minunat şi fără de răutate, în oarece fel de supărare tulburându-se, să arunce în cineva glonţul blestemului.

Petru

Şi aşa, foarte greu este păcatul acesta, dacă vreodată, poate cu mânie mişcându-ne, vom blestema pe cineva.

Grigorie

Ce mă întrebi, Petre, despre păcatul acesta dacă este greu, când Pavel zice că ocărâtorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Pricepe dar cât de greu este păcatul, că lipseşte pe om de împărăţia lui Dumnezeu.

439

pricina a Patruzeci şi patra

Că se cade ca nu numai să nu ocărâm pe cineva, ci şi a-i binecuvânta pe cei ce ne ocărăsc, şi aşa vom potoli mânia lor.

I.

Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Macarie că s-a suit odată din Schit în Muntele Nitriei; şi, cum s-a apropiat de lac, a zis ucenicului său: „Mergi puţin înainte". Şi mergând ucenicul mai-nainte, s-a întâlnit cu un popă elinesc alergând, şi i-a zis lui cu strigare: „E, e, drace, unde alergi?". Iar acela, mâniindu-se, l-a bătut foarte tare cu băţul pe care-l avea şi, lăsându-l mai mult mort, s-a dus.

Şi mergând puţin mai-nainte, l-a întâlnit Macarie alergând, şi i-a zis lui: „Mântuitu-te-ai, mântuitu-te-ai, ostenitorule". Iar el, primind cuvântul, a venit către dânsul şi i-a zis: „Ce bine ai văzut întru mine de mi-ai grăit de bine?". Răspuns-a bătrânul: „...Că te-am văzut ostenindu-te, şi nu că în zadar te osteneşti". Zis-a acela: „Eu de închinăciunea [salutarea] ta m-am umilit şi am cunoscut că eşti parte a lui Dumnezeu; că alt călugăr, rău întâmpinându-mă, m-a ocărât, iar eu i-am dat o bătaie până la moarte". Şi a cunoscut stareţul că este ucenicul său. Şi ţinându-se popa de picioarele stareţului, îi zicea: „Nu te voi lăsa până nu mă vei face călugăr!"

Şi au venit la locul unde zăcea ucenicul lui ca un mort de bătaie, şi l-a ridicat şi l-a dus pe dânsul în biserica muntelui. Şi văzând Părinţii pe popa cu Avva Macarie, s-au spăimântat; şi slăvind pe Dumnezeu, l-au făcut călugăr; şi mulţi dintre elini s-au făcut pentru dânsul creştini.

2. Şi zicea Avva Macarie că cuvântul rău îl face rău şi pe cel bun, iar cuvântul cel bun, şi pe cel rău îl face bun.

3. Zis-a oarecine din Părinţi: „De te va ocărî pe tine cineva, binecuvântează-l pe dânsul; şi dacă va primi, bine va fi amândurora.

Iar de nu va primi, el va fi cel care va lua de la Dumnezeu ocara, iar tu, blagoslovenia".

4. Zis-a un bătrân: „Crucea lui Hristos o vedem, şi patimile Lui le citim, dar pentru ce noi nici măcar singură ocara nu o suferim?"

II.

A lui Avva Isaia

De-ţi va zice ţie cineva cuvânt aspru, nu înălţa inima ta peste dânsul, ci sârguieşte-te să-i faci lui metanie, mai-nainte până nu se va face prihănire în inima ta, de vreme ce mânia vine degrab. De te va ocărî cineva, să nu-i grăieşti împotrivă, până când va tăcea. Iar de te vei cerca pe sine-ţi, vei afla întru tine cele ce ai auzit de la dânsul; deci pocăieşte-te ca şi cum tu ai fi greşit, iar bunătatea lui Dumnezeu ne va primi pe noi iarăşi.

440

PRICINA A PATRUZECI şi CINCEA

Că nu se cade a minţi, ci a grăi adevărul.

I.

Din Pateric

1. întrebat a fost un bătrân: „Ce este viaţa monahului?". „Gură adevărată [nemincinoasă], trup sfânt, inimă curată".

2. Zis-a un bătrân: „Minciuna este omul cel vechi care se strică după poftele amăgirii; iar adevărul este omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu".

3. Zis-a iarăşi: „Rădăcina lucrurilor celor bune este adevărul, iar minciuna este moarte".

II.

A lui Antioh Pandectul

Precum gura bărbatului cel adevărat se sfinţeşte din adevăr, adică din Domnul, că însuşi zice: Eu sunt Adevărul (Ioan 14: 6), aşa şi cel ce minte se întină din tatăl lui Diavolul: că minciuna este de la cel viclean, precum limpede a zis Mântuitorul.

III.

A Sfântului Isaia Pustnicul

Să nu lauzi decât cele pe care le-ai văzut; iar cele ce le-ai auzit să nu le spui ca şi cum le-ai fi văzut. învaţă-ţi limba ta întru cuvintele lui Dumnezeu întru cunoştinţă, şi minciuna să fugă de la tine. A iubi slava oamenilor naşte minciuna; iar răsturnarea minciunii prin smerenie face şi mai mare frica lui Dumnezeu în inima ta. Păzeşte-te de minciună, că aceasta goneşte de la tine frica lui Dumnezeu.

IV.

A lui Avva Marcu

Gura celui smerit va grăi adevărul, iar cel ce se împotriveşte acestuia, este asemenea slugii aceleia ce a pălmuit pe Domnul peste obraz.

V.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Anuv: „De când s-a numit peste mine numele de călugăr, n-a ieşit din gura mea minciună".

2. Zis-a Avva Grigorie: „Acestea trei cere Dumnezeu de la tot omul ce are Dumnezeiescul Botez: credinţa dreaptă din suflet; adevărul din limbă; şi întreaga-curăţie din trup".

VI.

A Sfântului Efrem

Odinioară, făcând fraţii noaptea lucrul de întâmplare, iarnă fiind, unul dintrînşii, supărându-se de ger, s-a întors în chilia sa. Iar altul cârtea asupra lui. Şi a trimis la dânsul pe un frate ca să-l cheme. Ducându-se acela, l-a aflat pe dânsul pătimind cumplit şi i-a zis lui: „Fraţii întreabă cum te afli, iar pentru lucrul tău să nu-ţi fie în grijă, că îl facem noi". Iar el a zis: „Pomenită să fie dragostea voastră, că şi eu voiam să mă ostenesc împreună cu voi, dar mă împiedică boala". Şi întorcându-se cel trimis către cei ce l-au trimis pe dânsul, le-a zis lor: „Foarte pătimeşte fratele, şi mi-a zis că şi el voia să se ostenească împreună cu noi, dar nu poate". Acesta este cel ce a împlinit iconomia întru minciună.

441

VII.

Din Pateric

1. Doi bătrâni aveau necaz între dânşii; şi s-a întâmplat ca unul dintre dânşii să se îmbolnăvească. Şi a venit la dânsul un frate pentru cercetare. Iar bătrânul a rugat pe fratele, zicând: „Eu şi cutare bătrân avem scârbă, şi voiam ca să-l rogi pe dânsul să ne împrietenim". Răspuns-a fratele: „Poruncit-ai Avva? Eu îl voi ruga". Şi ieşind fratele, cugeta întru sine-şi cum să schimbe lucrul; că se temea ca nu cumva bătrânul să nu primească rugămintea, sau să le facă şi mai multă întărâtare.

Dar, după iconomia lui Dumnezeu, oarecare din fraţi a adus lui cinci smochine şi puţintele dude; şi luându-le fratele pe acelea, le-a pus în chilia sa; şi alegând o smochină şi puţintele dude, a dus bătrânului la care voia să meargă, şi a zis: „Părinte, pe acestea le-a adus oarecine cutărui bătrân care e bolnav şi, fiindcă m-am întâmplat acolo, mi-a zis: «Primeşte acestea şi le du cutărui bătrân». Şi le-am adus la tine". Iar dacă a auzit bătrânul, a stătut gândind ca la un ceas şi a zis: „Mie mi-au trimis acestea?". Şi a răspuns fratele: „Da, părinte". Şi le-a primit bătrânul pe ele, zicând: „Bine ai venit!". Şi întorcându-se fratele în chilia sa, a luat două dintre smochine şi puţintele dude şi a dus şi celuilalt bătrân bolnav. Şi făcându-i lui metanie, a zis: „Primeşte acestea, părinte, că ţi-a trimis ţie cutare bătrân". Iar el, vesel făcându-se, a zis: „împrietenitu-ne-am?". Iar fratele a zis: „Da, părinte, prin rugăciunile tale". Şi a zis bătrânul: „Slavă lui Dumnezeu". Şi s-a împrietenit bătrânul prin darul lui Dumnezeu şi prin priceperea fratelui, care i-a tras pe ei la pace prin trei smochine şi puţintele dude, şi n-a cunoscut bătrânul ce a făcut fratele.

2. întrebat-a odată Avva Agathon pe Avva Alonie dacă se poate să minţi vreodată pe cineva. Şi a răspuns Avva că se poate. Iar el a întrebat: „Când?". Şi el a zis: „Iată, doi oameni înaintea ta au făcut ucidere, iar unul a fugit în chilia ta. Şi dregătorul îl caută pe el, şi te întreabă pe tine, zicând: «Ştii de ucidere?». Deci, de nu-l vei minţi, îl dai pe dânsul la moarte; lasă-l mai vârtos pe dânsul înaintea lui Dumnezeu fără de legături, că El ştie toate. Deci arătat este dintru aceasta că, câteodată, minciuna se poate cinsti înaintea adevărului".

442

pricina a patruzeci şi şasea

Că mare este păcatul năpăstuirii, şi, spre slava celor năpăstuiţi, de vor răbda cu mulţumită de multe ori, şi în această viaţă vine pedeapsă de la Dumnezeu asupra năpăstuitorilor

I.

A lui Paladie

Fata unui preot din Cezareea Palestinei căzând şi îngreuindu-se, a fost învăţată de la cel ce o stricase pe dânsa să năpăstuiască pe un cleric [citeţ] al cetăţii. Şi fiind cercetată de tatăl său, l-a pârât pe citeţ. Iar el a vestit Episcopului; iar Episcopul, chemând ceata preoţilor, şi aducând în mijloc pe citeţ, întreba despre lucru. Iar el a răspuns: „Eu nu am treabă la aceasta". Şi oţărându-se Episcopul, i-a zis cu glas răstit: „Nu mărturiseşti întâmplarea ta, ticălosule, şi aşa să te pocăieşti?". Răspuns-a citeţul: „Eu mă rog, am spus adevărul, că la aceasta nu am lucru, căci nu sunt vinovat de pricina către dânsa, iar dacă voiţi ca să spun ceea ce nu este, [vă spun că] am făcut aceasta". Spunând el aceasta, l-au caterisit din citeţ. Iar acela, căzând la Episcop, l-a rugat, zicând: „Dacă aceasta ai socotit, chir Episcope, pentru că am zis eu că am căzut, să nu mai fiu vrednic de clerul sfinţiei tale, porunceşte ca să mi-o dea mie de femeie. Şi aşa, de aici înainte, nici eu nu mai sunt cleric, nici ea fecioară. Iar Episcopul şi tatăl ei, aşteptând a se afla el cu dragoste către dânsa, şi aşa să nu se poată într-alt fel să se taie obişnuirea, i-a dat-o lui pe dânsa. Iar el a pus-o într-o mănăstire de călugăriţe, rugând pe egumena de acolo ca să o sufere [îngăduie] pe dânsa până la naştere. Şi lăsând-o acolo, s-a dus într-o chilie părăsită şi s-a încuiat pe sine-şi, alegând desăvârşit petrecere aspră.

Şi s-a apropiat către Hristos cu inimă înfrântă şi cu multe lacrimi, zicând: „Tu, Doamne, Cunoscătorule de inimi al tuturor, ştii faptele mele, că pe toate le vezi mai-nainte de facerea lor, şi cunoşti aducerea-aminte a tot omul. Tu eşti cercătorul cel iute al gândurilor, Tu eşti ajutorul celor nedreptăţiţi şi Izbânditor neamăgit năpăstuiţilor, că Ţie nu-Ţi place nici un lucru nedrept, şi toată plecarea cumpenei este dreaptă la Tine. Deci, de aici înainte, Stăpâne, a judecăţii Tale celei neamăgite şi drepte este a hotărî şi a scoate la margini [bun sfârşit] judecata mea".

Deci întru aceste rugăciuni şi postiri stăruind el, a venit vremea ca ticăloasa să nască; şi dreapta judecată a lui Dumnezeu i-a adus ei durere iute şi nesuferită, vederi ale iadului şi chinuri înfricoşătoare timp de şapte zile înconjurând-o pe ticăloasă. Iar pruncul nu se ivea din pântece. Iar durerile se adăugau tot mai nesuferite în tot ceasul. Şi a început a se văieta şi a striga cu glasuri jalnice: „Vai mie, ticăloasei, că mă primejduiesc să pier căzând în două răutăţi: în curvie şi în năpăstuire; că de altul stricându-mă, pe citeţ l-am asuprit". Şi, după ce nu mai putea nici să trăiască, nici să moară, nici să nască, şi nici adunarea surorilor nu mai sufereau ţipetele ei cele mari, pentru aceasta, de-a fuga ducându-se, au vestit Episcopului. Şi făcându-se de la toţi rugăciune în biserică, această rugăciune neprimită o făceau la Dumnezeu nevinovatului.

Şi sculându-se episcopul s-a dus acolo unde se închisese citeţul; şi a stat înaintea uşii ciocănind multă vreme, iar acela nici nu asculta, nici nu răspundea, drept care Episcopul porunci să se ridice uşa. Şi intrând, l-au aflat pe dânsul zăcând jos. Şi ca şi cum ar fi dat răspuns, a zis către dânsul: „Frate citeţule, Eustathie, arătându-se cu Dumnezeiască judecată năpăstuirea cea spre tine prin rugăciunile tale, miluieşte de acum pe ceea ce ţi-a greşit; din destul chinuindu-se ea cu muncile, dezleagă păcatul, că prin rugăciunile tale pătimeşte unele ca

443

acestea. Roagă-te dar lui Dumnezeu ca să se izbăvească de dureroasa naştere". Iar el, împreună cu Episcopul, întins rugându-se, îndată ticăloasa s-a izbăvit de nevoie, născând pruncul; şi-i ruga pe toţi ca să-i ierte ei fărădelegea cea asupra dreptului.

Şi, de atunci, toţi îl aveau pe dânsul în rânduială de mucenici; că de toate grijile despărţindu-se pe sine-şi, întru înălţime de petrecere prea bună s-a suit, încât s-a umplut şi de dar duhovnicesc. Iar acestea le-au trecut [povestit] ca să cunoaştem la ce feluri de cazne mai-nainte de munca ce va să fie în Gheena şi aici se dau năpăstuitorii; şi iarăşi, de ce fel de cinste şi daruri şi acum, şi în veacul cel ce va să vie se învrednicesc cei năpăstuiţi, care spre rugăciuni şi mulţumiri se întorc şi la Dumnezeu aleargă.

II.

Din viaţa Sfântului Grigorie Făcătorul de Minuni

Marele Grigorie, trecând prin toată învăţătura elinească, şi cunoscând cu iscusul [din cercare] nealcătuirea187, şi nepotrivirea188 şi slăbiciunea dogmelor celor de la dânşii, se făcu ucenic al Evangheliei; iar înainte să se nască prin Botez, aşa de tare îşi îndrepta viaţa, încât nu voia să aducă în scăldătoare nici o întinare din păcat. Şi petrecând în Alexandria, întru care se adunau toţi cei ce se sileau spre filosofie şi doftorie, deşi era tânăr, era grea vedere [privelişte] celor de o vârstă cu el, deşi cu întreaga înţelepciune era împodobit mai mult decât cărunteţile [cei bătrâni]; că lauda celui ce se curăţea era ocară celor ce se întinau. Deci, ca şi cum ar fi fost un răspuns oarecare [apologie împotriva] neastâmpăraţilor, adică aceea a nu se arăta numai ei singuri a fi într-acel fel, au măiestrit o izvodire ca să lipească oarecare prihană de viaţa Marelui. Şi au pus

187 doiiotatov = inconsistenţa, incoerenţa, iraţionalitatea.

188 Caracterul contradictoriu.

înainte spre clevetirea aceluia pe o femeie curvă osândită spre necinste.

Iar el, după obicei, cu bărbaţi înţelepţi cu frumoasă rânduială cercând din oarece ale filosofiei, s-a apropiat femeia, miorcăindu-se şi moleşindu-se, prin cele ce zicea şi prin cele ce făcea prefăcându-se că l-ar fi cunoscut de mai-nainte. Apoi zicea că este lipsită de plăţi pentru păcatul cel trupesc pe care l-ar fi săvârşit cu dânsa.

Iar cei ce cunoşteau viaţa lui se oţărau pornindu-se cu mânie asupra femeii, dar el nici nu s-a tulburat împreună cu cei ce se aprindeau pentru dânsul, nici, năpăstuit fiind, nu a zis ceva împotrivă, adică în ce fel este cu cuviinţă să zică cel ce se îngreuiază cu astfel de învinuiri, nici mărturii ale vieţii n-a chemat, nici cu jurământ n-a vrut să scape de prihănire, nici răutatea celor ce au gătit acestea asupra lui nu o a vădit, ci cu glas liniştit şi aşezat, întorcându-se către unul din prieteni, a zis aşa: „Plăteşte-i ei argintul, ca nu mai mult supărându-ne să tulbure cercarea ce ne zace înainte". Iar după ce cel căruia i se poruncise aceasta s-a înştiinţat de la curvă cât argint cerea de la dânsul, i-a numărat tot pe dată, şi aşa a luat sfârşit sfătuirea cea vicleană a neastâmpăraţilor asupra celui întreg cu înţelepciunea; iar acum, când le era în mâini câştigul necinstei, atunci s-a făcut de la Dumnezeu şi mărturia tânărului celui curat şi vădirea năpăstuirii vârstnicilor.

Că, de îndată ce a primit argintul în mână, de duh necurat strâmbându-se, şi cu ţipăt sălbatic afară de glas omenesc văitându-se, a căzut de năprasnă cu faţa în jos, făcându-se celor de faţă vedere înfiorătoare şi înfricoşătoare: părul rupându-şi, cu mâinile zgâriindu-se, şi ochii întorcându-i, şi din gură slobozind spume, n-a slăbit dracul sugrumând-o până ce însuşi Marele acela n-a chemat pe Dumnezeu ca să-L îmblânzească pentru dânsa. Unele ca acestea sunt povestirile tinereţilor minunatului Grigorie, vrednice începături ale celor ce le-a trăit după acestea.

444

III.

Din viaţa Sfântului Grigorie Acragantinul189

Astfel este şi povestirea despre Marele Grigorie, Episcopul Acragantinenilor190, care, cu blândeţe suferind năpăstuirea, şi doi ani întregi fiind închis şi legat într-o temniţă întunecoasă, fără rază şi sugrumăcioasă [înăbuşitoare], pe toate cu mulţumire şi cu nerăutate le-a suferit, iar mai pe urmă s-a slăvit de Dumnezeu în mijlocul soborului, iar fata care a minţit asupra lui, de atunci înainte îndrăcindu-se, a fost tămăduită de dânsul, văzând toţi, şi, aşa arătată făcându-se năpăstuirea, a mărturisit şi pe faţă minciuna.

Iar cei ce cu Savin şi cu Crischentie au gătit acestea asupra Sfântului, şi în chilia lui pe fată o încuiaseră pe când Sfântul dădea lui Dumnezeu în biserică rugăciunile cele de miezul nopţii, au alergat degrab cu lumina înăuntru şi, scoţând-o pe ea de acolo şi plecând-o ca să zică cele asupra cuviosului, înaintea lui Dumnezeu şi a soborului, volbură pâcloasă s-a vărsat împrejurul lor şi în toată adunarea acelora ceas din destul.

Apoi, după ce s-a risipit volbura, feţele tuturor s-au arătat negre şi buzele vâlcede [învineţite], şi mai vârtos ale începătorilor năpăstuirii, încât nu putea nici a strânge, nici a grăi nicidecum; şi iată cum vederos au primit de la Dumnezeu pedeapsa pe care de atunci şi neamul lor o a moştenit, osândindu-se să fie nehirotonit, şi slujitor al Domnului să nu se facă191.

189 Sfântul Grigorie al Acragantiei este prăznuit de Biserică la 23 Noiembrie.

190 E vorba de locuitorii cetăţii Acragas, Sicilia, din vechea Italie.

191 După versiunea acestei întâmplări aflată în Vieţile Sfinţilor, preoţii Savin şi Crischentie urmăreau să dea jos pe Grigorie de pe scaunul episcopal şi să pună episcop pe un eretic pe nume Eleusie, dar înainte de această intenţie, chiar ei aveau dorinţa să urce pe scaunul episcopal.

IV.

Din Pateric

1. Povestit-a despre sine-şi Avva Macarie, zicând: „Când eram mai tânăr şi şedeam în chilie în Egipt, m-au apucat şi m-au făcut cleric în cetate. Şi nevrând a primi, am fugit într-alt loc; şi a venit la mine un mirean cucernic care-mi lua rucodelia mea şi-mi slujea. Şi s-a întâmplat dintr-o bântuială [ispită] ca o fecioară oarecare din satul din apropiere să cadă în curvie, şi, luând în pântece, a fost întrebată cine a făcut aceasta. Iar ea a zis: «Sihastrul!». Şi ieşind cei ai satului, m-au prins şi au spânzurat de grumazul meu oale afumate şi toarte de cofe, şi mă purtau cu alai pe uliţele satului, bătându-mă şi zicând: «Acest călugăr a stricat pe fata noastră; apucaţi-l pe el, apucaţi-l!». Şi m-au bătut, încât puţin era de n-am murit. Şi venind oarecine din bătrâni, a zis: «Până când veţi bate pe acest călugăr străin?». Iar cel ce îmi slujea urma după mine ruşinându-se, că erau ocărându-l pe el şi zicând: «Iată ce a făcut sihastrul pe care tu l-ai lăudat!». Şi au zis părinţii fetei: «Nu-l vom slobozi pe el până nu va da chezăşie că o va hrăni pe dânsa». Şi am zis celui ce-mi slujea, şi apoi m-au luat în chezăşie. Şi, slobozit fiind, am venit cu dânsul în chilia mea şi i-am dat câte coşniţe aveam, zicând: «Vinde-le pe acestea şi dă femeii mele să mănânce». Şi ziceam gândului: «Macarie, iată, îţi aflaşi ţie femeie, deci trebuie să lucrezi puţin mai mult ca să o hrăneşti pe dânsa». Şi lucram ziua şi noaptea şi îi trimiteam ei.

Iar când a venit vremea ca ticăloasa să nască, a petrecut multe zile chinuindu-se şi nu năştea. Şi a început a striga şi a zice: «Miluiţi-mă pe mine, ticăloasa, miluiţi-mă pe mine, ceea ce am căzut în două rele: în curvie şi în năpăstuire. Că am minţit asupra sihastrului, şi l-am învinuit pe dânsul în deşert, că acela n-a făcut nimic, ci cutare tânăr, acela m-a stricat». Şi cum a auzit cel ce-mi slujea, a alergat şi a venit la mine şi mi-a zis: «Iată, tot satul vine la tine ca să se pocăiască ţie şi să te slăvească». Iar eu, temându-mă de vătămarea laudelor omeneşti, m-am sculat

445

îndată şi am fugit în Schit. Acesta este începutul şi pricina pentru care am venit aici".

2. Fost-a un stareţ iubitor de fraţi, şi plin de dragoste foarte, nesocotind niciodată răul. Iar un frate, furând nişte vase192, le-a adus şi le-a dat lui, necunoscând el nicidecum despre acel lucru. Iar după câteva zile, s-au cunoscut vasele şi, închis fiind bătrânul, a făcut metanie, zicând: „Iertaţi-mă, că mă pocăiesc!". Iar după puţin, a venit fratele cel ce a furat vasele şi le-a pus la el, şi a făcut vorbă [dialog] cu el, şi zicea bătrânului: „Tu ai furat vasele?". Şi a făcut bătrânul metanie fratelui, zicând: „Iartă-mă!". încă dacă vreodată şi altcineva dintre fraţi greşea şi tăgăduia, el făcea metanie zicând „iertaţi-mă". Atât era de cucernic şi smerit-cugetător cuviosul, încât nici cu cuvântul n-a vătămat pe cineva vreodată.

3. Povestit-a un bătrân că, pe vremea Marelui Isidor, preotul Schitului, era un oarecare frate diacon pe care, pentru covârşirea faptei bune, l-au făcut preot, pentru ca să fie moştenitor [să-i urmeze] după moartea lui. Iar el, pentru evlavie, nu s-a atins de cele ale hirotoniei, ci a rămas diacon. Pe acesta, din bântuiala vrăjmaşului, l-a pizmuit unul din bătrâni, şi, toţi fiind în biserică pentru pravilă, ducându-se bătrânul acela, a băgat cartea sa în chilia diaconului şi, venind, a vestit lui Avva Isidor, zicând: „Oarecine din fraţi mi-a furat cartea. Trimite cu mine doi din Părinţi, ca să cercăm chiliile". Şi ducându-se, întâi adică au căutat în chiliile altora, iar mai pe urmă au venit în chilia diaconului, şi, aflând acolo cartea, a adus-o la preot în biserică, căruia i-au spus unde au găsit-o, de faţă fiind şi diaconul şi auzind. Şi a făcut acesta metanie lui Avva Isidor înaintea a tot norodul, zicând: „Am greşit, dă-mi canon!". Şi i-a dat lui canon trei săptămâni să nu se împărtăşească.

Şi venind fratele la pravilă, stătea înaintea bisericii şi cădea la tot norodul, zicând: „Iertaţi-mă, că am greşit!". Iar după trei săptămâni, a fost primit la împărtăşire, şi îndată s-a îndrăcit bătrânul care-l năpăstuise,

192 okc-Ooi;, vase; înseamnă şi lucruri, în general.

şi a început a mărturisi, strigând şi zicând: „Am năpăstuit pe robul lui Dumnezeu!". Şi făcându-se rugăciune de către toată biserica pentru dânsul, nu se tămăduia. Atunci, Marele Isidor a zis înaintea tuturor fraţilor către diacon: „Roagă-te pentru dânsul, că tu ai fost năpăstuit, că nu se va tămădui fără numai prin tine". Şi rugându-se el, îndată se făcu bătrânul sănătos.

4. Era oarecine din Părinţi pe nume Nicon, locuind în Muntele Sinai, iar nu departe de dânsul locuia un faraonit care avea o fiică. Şi venind un om în casa faraonitului, şi aflând pe fiica lui singură, nefiind acela acolo, o a stricat, apoi o a învăţat să spună tatălui său că „Avva Nicon mi-a făcut mie aşa". Iar după ce s-a întors faraonitul, înştiinţându-se de ceea ce se făcuse, cu mânie şi cu întristare la inimă învăpăindu-se, luând sabia, s-a dus la bătrânul. Şi stând pe dinafară, a ciocănit, şi, ieşind bătrânul, faraonitul a întins mâna ca să-l lovească cu sabia, şi îndată i s-a uscat mâna. Şi neputând să-l omoare pe bătrân, ducându-se, a spus preoţilor, şi trimiţând aceştia, au chemat pe bătrân. Iar după ce a venit, punând pe dânsul multe bătăi, au vrut să-l gonească. Iar el se ruga, zicând: „Pentru Dumnezeu, lăsaţi-mă aici ca să mă pocăiesc". Şi despărţindu-l pe dânsul trei ani de împărtăşirea sfintelor şi de biserică, au dat poruncă ca nimeni să nu meargă la el. Şi a petrecut trei ani pocăindu-se în fiecare duminică înaintea bisericii, şi-i ruga pe toţi, zicând: „Rugaţi-vă pentru mine!". Iar mai pe urmă, cel ce a făcut păcatul şi a năpăstuit pe bătrânul s-a îndrăcit. Şi, bătut fiind de dracul, a mărturisit la biserică, zicând: „Robul lui Dumnezeu nu ştie nimic, eu am făcut păcatul, şi am zis aşa ca să-l năpăstuiesc pe el!". Şi auzind tot norodul, s-a dus la bătrânul ce se liniştea în chilie, şi s-au pocăit lui [i-au făcut lui metanie], zicând: „Iartă-ne pe noi, părinte!". Iar el le-a zis lor: „Dumnezeu să vă ierte. Iar eu nu voi mai petrece aici cu voi, că nu s-a aflat unul să aibă dreaptă-socoteală şi să arate spre mine milostivire". Iar bătrânul s-a depărtat îndată de acolo.

Mi se pare că bătrânul care mustrase nemilostivirea şi nesocoteala lor, spre îndreptare îndemnându-i nu numai pentru

446

aceasta s-a depărtat de dânşii, ci şi ca să fugă de lauda şi slava cea de la dânşii prin care de atunci voiau să-l slăvească pe el, cunoscând ei covârşirea faptei lui celei bune şi a bărbăţiei şi a vitejiei193 celei după Dumnezeu194.

V.

A lui Avva Isaia

De te vei năpăstui de cineva într-un lucru, nu te speria, ci fă metanie, zicând: „Iartă-mă, că nu voi mai face", fie că ştii lucrul, fie că nu-l ştii.

VI.

A Sfântului Maxim

Când ne vor vedea pe noi dracii nebăgând de seamă de [dispreţuind] lucrurile lumii, ca nu pentru dânsele să urâm pe oameni şi să cădem din dragoste, atunci ridică năpaste asupra noastră, ca, nesuferind întristarea, să urâm pe cei ce ne năpăstuiesc.

Că nu este durere mai grea decât cea a năpastei, ori că te năpăstuieşte în credinţă, ori în viaţă, şi nimeni nu o poate trece pe aceasta cu vederea fără numai singur cel ce priveşte la Dumnezeu, precum Suzana, Cel ce singur poate şi din nevoi să-i izbăvească, precum pe aceea, şi oamenilor să le vădească adevărul, precum la aceea, şi sufletul să-l mângâie cu nădejdea.

Precum tu te rogi din suflet pentru cel ce te-a năpăstuit, pe atâta şi Dumnezeu arată adevărul celor ce s-au smintit.

VII.

A Sfântului Efrem

De ţi se va întâmpla să fii năpăstuit, iar după aceasta se va arăta curăţia conştiinţei

193 yeibmoTriTOO

194 Concluzia din urmă aparţine autorului, Pavel Monahul.

tale, nu cugeta înalt, ci slujeşte Domnului în smerita cugetare, Celui ce te-a izbăvit de năpăstuirea oamenilor, ca să nu cazi cu cădere grozavă.

447

pricina a patruzeci şi şaptea

Despre cuvânt şi tăcere,şi cum se cuvine să ne folosim de acestea, şi că a cuvânta nu este fără de vină.

I.

A lui Paladie

Vrând a se săvârşi Marele Pamvo, stând împrejurul lui preoţii Origen195 şi Ammonie şi ceilalţi sfinţi bărbaţi, se zice că le-a zis lor: „De când am venit în pustia aceasta, până în ceasul de acum nu m-am căit de vreun cuvânt pe care l-am grăit, şi aşa mă duc către Dumnezeu, ca şi cum acum încep blagocestia". Şi mi-au povestit mie cei mai-nainte zişi bărbaţi că ori de câte ori era întrebat de cineva vreun cuvânt fie scripturistic, fie alt oarecare negustoresc nu răspundea îndată, ci zicea: „încă n-am găsit răspunsul". Şi de multe ori treceau şi trei luni, şi el tot nu dădea răspuns, zicând: „încă n-am ajuns să înţeleg". Tot aşa şi hotărârile, le dădea cu cercetare şi după Dumnezeu, încât toţi le primeau pe acestea cu multă frică, ca de la Dumnezeu.

II.

Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: „Este un om care pare că tace, dar inima lui osândeşte pe alţii; unul ca acesta totdeauna vorbeşte. Şi este altul care vorbeşte de dimineaţa până seara, dar tăcerea o păzeşte, adică nu vorbeşte nimic fără folos".

2. A fost întrebat un bătrân: „Ce este aceea a da seamă pentru orice cuvânt deşert (cf. Matei 12: 36)?". Şi a răspuns: „Ori ce fel de cuvânt vorbit pentru vreun lucru trupesc, afară de trebuinţa cea de nevoie, este cuvântare deşartă. Numai a vorbi pentru mântuirea

195 Nu e vorba de Origen din Alexandria, cunoscutul teolog.

sufletului nu este cuvântare deşartă, însă şi întru aceasta, despre cele mai multe trebuie să tăcem; că dacă începi să grăieşti de cele bune, vine apoi şi grăirea de cele rele".

3. Mers-a un frate către un stareţ şi i-a zis lui: „Părinte, spune-mi cuvânt, cum să mă mântuiesc?". Iar el i-a zis lui: „Dacă vei merge la cineva, să nu apuci să vorbeşti mai-nainte de a cerceta". Iar el, umilindu-se de cuvânt, i-a făcut lui metanie, zicând: „Cu adevărat, multe cărţi am citit, dar o învăţătură ca aceasta n-am aflat niciodată". Şi, folosindu-se, a ieşit.

4. Se spunea despre Avva Ammonie că atunci când se ducea la biserică, nu-l lăsa pe ucenicul său să meargă aproape de dânsul, ci departe; şi de venea să-l întrebe despre gânduri şi-i zicea lui singur [deosebi], îl gonea pe dânsul, zicând: „Ca nu cumva vorbind noi pentru folos, să se ivească vorbă străină, pentru aceea nu te las aproape de mine".

5. Se spunea despre Avva Ammun că a mers la Avva Pimen şi i-a zis lui: „Când mă duc în chilia aproapelui, sau el vine la mine pentru vreo trebuinţă, ne sfiim să vorbim unul cu altul, ca nu cumva să se ridice vreo vorbă străină". Zis-a lui stareţul: „Bine faci, că tinereţile au trebuinţă de păzire". Şi l-a întrebat pe dânsul Avva Ammun, zicând: „Dar bătrânii ce făceau?". Şi a răspuns stareţul: „Nu aveau întru eişi altceva sau străin în gura lor ca să vorbească aceea". Şi a întrebat iarăşi: „Deci, de se va face nevoie a vorbi cu aproapele, vrei să vorbesc din Scripturi sau din cuvintele bătrânilor?". Zis-a stareţul: „De nu poţi să taci, mai bine este să vorbeşti din cuvintele stareţilor, şi nu dintr-ale Scripturilor; că de vei vorbi dintru acestea, nu mică primejdie aduce celui ce nu-i desăvârşit".

6. Zis-a Avva Isaia: „Nu este înţelepciune a vorbi, ci înţelepciune este a cunoaşte

448

vremea când trebuie a vorbi şi a răspunde cele trebuincioase. Fii necunoscător întru cunoştinţă, ca să scapi din multe osteneli, că cel ce se arată pe sine întru cunoştinţă îşi ridică osteneală luişi. Nu te făli întru cunoştinţa ta, că nimeni nimic nu ştie".

7. Un frate a întrebat pe Avva Matoi, zicând: „Ce să fac, că limba mea mă necăjeşte, iar când vin în mijlocul oamenilor nu pot să o opresc pe dânsa, ba şi îi judec pe dânşii întru lucru bun şi-i mustru; ce să fac?". Şi răspunzând bătrânul, a zis: „De nu poţi să te opreşti pe sine-ţi, fugi deosebi; că aceasta este neputinţă. Că cel ce şade cu fraţii nu trebuie să fie în patru părţi, ci rotund, ca aşa către toţi să se rostogolească; că şi eu, nu pentru fapte bune şed deosebi, ci pentru neputinţă; că puternici sunt cei ce vin în mijlocul oamenilor".

8. Zis-a Avva Iosif: „Şezând noi odinioară cu Avva Pimen, a numit «Avva» pe Agathon; şi am zis lui: «Este mai tânăr, pentru ce îl numeşti pe el Avva?». Şi a zis stareţul: «Gura lui l-a făcut pe dânsul a se numi Avva»".

9. Zis-a un bătrân: „De vei câştiga tăcere, să nu te ai pe sine-ţi [cugetând cum că] ai dobândit faptă bună, ci zi că «nevrednic sunt şi de a vorbi»".

10. Povestea unul din Părinţi: „Şezând odinioară stareţii şi vorbind pentru folos, unul dintre dânşii era văzător, şi-i vedea pe îngeri făcându-le semne cu mâna şi lăudându-i pe dânşii, iar când începea altă vorbă196, porcii se tăvăleau în mijlocul lor plini de împuţiciune şi îi mânjeau pe dânşii; iar după ce vorbeau iarăşi pentru folos, veneau îngerii şi îi lăudau pe dânşii".

11. Se spunea despre Avva Or că niciodată n-a minţit, nici nu s-a jurat, nici n-a blestemat pe vreun om, nici n-a grăit afară de nevoie.

12. De-a pururea îi zicea acesta ucenicului său, Pavel: „Vezi ca niciodată să nu aduci cuvânt străin în chilia aceasta".

196 aXA.r) 6iiXîa. O vorbă fără folos, alta decât cele de folos cu care se îndeletnicesc de obicei.

III.

A Sfântului Efrem

Nu va zăbovi monahul într-un loc, nici nu va afla odihnă de nu va iubi mai întâi tăcerea şi înfrânarea. Cel ce înmulţeşte cuvinte în mijlocul fraţilor, va înmulţi sfade, şi-şi va înmulţi urâciune luişi. Iar cel ce îşi cruţă buzele sale, va fi iubit. Frate, atletul, nevoindu-se, gura sa o strânge, aşa şi tu strânge gura ta de la cele ce prisosesc, şi vei avea odihnă. Cel ce înmulţeşte cuvintele sale, greţos va fi. Iar cel ce păzeşte gura sa păzeşte sufletul său şi iubit va fi. Iar cel obraznic cu buzele se va face pe sine-şi apropiat de sfărâmare, precum zice într-alt loc (cf. Pilde 6:15; 10:14). Grădina, neavând gard, călcându-se, se pustieşte, iar cel ce nu-şi păzeşte gura, va pierde roadele sale din pricina multei cuvântări. înţelege, monahe, că sfârşitul a miriade de cuvinte este tăcerea. Deci, apucând mai-nainte câştigul, adică tăcerea, scapi de pagubă. Tăcerea este la cel tânăr precum frâul la cal; iar cel neînfrânat, în multe rele va cădea.

IV.

A lui Antioh Pandectul

Se cade ca monahul să vorbească cu Dumnezeu multe, iar cu oamenii, puţine; că multa cuvântare fără de măsură face mintea nebăgătoare de seamă şi o arată pe dânsa deşartă nu numai către duhovniceasca lucrare, ci o trimite pe dânsa şi dracului trândăviei197. Deci tăcerea ne foloseşte nouă întru toate; că vistieriile împărăteşti se vor umple de aur, iar minţile monahilor celor adevăraţi se vor umple de duhovniceasca cunoştinţă. Iar de va zice cineva „pentru ce Pavel a întins cuvântul până la miezul nopţii (cf. Fapte 20: 7)?", am zice către dânsul întâi adică pentru că urma să călătorească, iar apoi pentru că acolo erau noi-ucenici [catehumeni], căci era începutul propovăduirii, iar ei aveau

197 Lit.: acediei.

449

trebuinţă de mai mult sprijin în învăţare; dar însă şi Pavel era plin de Dumnezeiescul Duh, şi nu el, ci Duhul grăia printr-însul, precum şi însuşi zice: Căutaţi cercare [dovadă] că Hristos grăieşte întru mine (II Cor. 13: 3)?

Purtătorii de Duh nu când vor ei grăiesc, ci când îi mişcă pe ei Duhul, Care locuieşte întru ei. Iar dacă şi unii ca aceştia vor grăi vreodată multe, nu se vatămă cu nimic, că au darul Duhului luminându-i pe dânşii, şi mintea păzind-o netulburată. Cu toate acestea, şi aceluia îi este mai folositoare tăcerea cea în bună vreme şi binecuvântată. Iar semnele celui ce are pe Duhul Sfânt întru sine-şi sunt blândeţile şi iubirea de linişte, şi smerita cugetare în înţelepciune multă şi cunoştinţă, şi aceea adică să se afle cu neplăcere a către toată îndulcirea şi slava lumii acesteia, iar de cele cereşti fără de sărutare să dorească.

V.

A Sfântului Isaia Pustnicul

De va fi trebuinţă să vorbeşti cu fratele tău, vorbeşte mai puţin, cu smerenie şi cu cucernicie, că Dumnezeu de-a pururea ia aminte la noi, şi să nu vorbeşti sau să asculţi ceva din cele ce nu te folosesc. A nu se număra pe sine-şi şi a se avea pe sine-şi necunoscător şi a tăcea arată pe omul care nu se îndeletniceşte în patimi a face voile lor, ci ale lui Dumnezeu; iar cel ce voieşte să zică cuvântul său înaintea multora arată că nu este întru dânsul frica lui Dumnezeu. Că frica lui Dumnezeu este păzitoare şi ajutătoare sufletului, adunând mintea întru sine-şi, ca să piardă pe toţi vrăjmaşii ei. A griji de limbă adevereşte pe om că este lucrător, iar neiscusinţa limbii însemnează arătat că nu are fapta bună înlăuntrul lui. Păzirea gurii ridică cugetul către Dumnezeu, dacă tace întru cunoştinţă; iar multa cuvântare naşte lenevirea198 şi trândăvia.

Frate, să ai sufletul tău plângând totdeauna, şi smerit, şi suspinând întru sine-şi,

198 Acedia.

şi, ca cel ce eşti nevrednic şi neştiutor, taci de-a pururea, şi nicidecum nu grăi fără trebuinţă. Iar de va fi trebuinţă să grăieşti, şi te vei cerca mai-nainte pe sine-ţi văzând că este o pricină binecuvântată şi după Dumnezeu, este mai bine să vorbeşti decât să taci, şi de aici deschide gura ta cu frică şi cu cutremur, având faţa jos şi cuvântul cinstitor şi plecat, ca, dacă vei vorbi cu cineva, pentru dragoste, puţin să vorbeşti şi curând să taci; iar dacă vei fi întrebat ceva, ascultă numai pentru nevoie şi nimic mai mult să nu grăieşti.

VI.

A Sfântului Diadoh

Precum uşile băilor, adeseori deschizându-se, îndată împing afară căldura cea dinăuntru, aşa şi sufletul, când voieşte să grăiască multe, măcar de le-ar spune toate bune, risipeşte luarea-aminte la sine prin poarta cea glăsuitoare. Drept aceea, de aici înainte se lipseşte de cugetările cele în vreme potrivită, şi rătăcirea gândurilor o vorbeşte supărăcios celor ce se întâmplă să grăiască cu el, de vreme ce de aici nici pe Duhul Sfânt nu-l are întru cuget, păzindu-l pe dânsul de năluciri. Că lucrul preabun de-a pururea fuge de multa cuvântare, ca ceea ce este solitoare a toată tulburarea. Deci bună este tăcerea cea în bună vreme, nefiind nimic altceva decât maică a grijilor preaînţelepte.

VII

A Sfântului Maxim

Cel ce făţărniceşte tăcere pentru facerea de rău întocmeşte vicleşug aproapelui; neizbândind întru aceasta, se duce adăugând patimii sale durere. Iar cel ce tace pentru folos, sporeşte prieteşugul, şi se va duce bucurându-se, ca cel ce a luat luminare ce prăpădeşte întunericul. Cel ce în adunare taie cu obrăznicie ascultarea cuvintelor, nu se poate ascunde că boleşte slavă deşartă, de care prinzându-se, pune înainte nenumărate întrebări [pricini de tulburare], voind să taie şirul celor ce se zic.

450

VIII.

Din Pateric

1. Avva Iosif a întrebat pe Avva Nistero, zicând: „Ce să fac limbii mele, că nu o pot opri pe dânsa?". Şi i-a răspuns lui stareţul: „Dar de vei vorbi, afli odihnă?". Zis-a acela: „Nu". „Şi dacă nu ai odihnă, pentru ce vorbeşti? Mai vârtos taci, şi de se va întâmpla vreodată vreo vorbă, mai vârtos ascultă decât să grăieşti".

2. Zis-a Avva Pimen: „Dacă vei fi tăcut în tot locul în care vei locui, vei avea odihnă".

3. Doi fraţi din Schit au voit să meargă la Avva Antonie; şi au intrat în corabie, şi cu dânşii a intrat şi un stareţ pe care fraţii nu-l cunoşteau, mergând şi el aşijderea la Avva Antonie. Deci fraţii, şezând în corabie, vorbeau cuvinte părinteşti din Scriptură, încă şi despre rucodelia lor. Iar bătrânul tăcea.

Iar după ce au ieşit din corabie, au venit la Avva Antonie, şi a zis Avva Antonie fraţilor: „Bun tovarăş aţi aflat pe bătrânul acesta". Apoi a zis şi bătrânului: „Buni fraţi ai aflat cu tine, Avvo". Şi a zis stareţul: „Buni sunt, dar curtea lor nu are uşă; şi cel ce voieşte să intre în grajd dezleagă şi măgarul". Iar aceasta o zicea însemnând că cele ce le vin în gura lor, acelea le grăiesc.

4. Se spunea despre Avva Agathon că trei ani a pus piatră în gura sa până a îndreptat [dobândit] tăcerea. Vezi, nevoitorule, şi urmează şi tu răbdarea bătrânului, sau, neputând urma, smereşte-te.

5. Zis-a Avva Pimen: „De-şi va aduce aminte omul de cuvântul cel scris că din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osândi, va alege mai vârtos a tăcea.

6. Zis-a acelaşi: „Un frate a întrebat pe Avva Pamvo de este bine a lăuda pe aproapele. Şi i-a zis lui: «Mai bine este a tăcea»".

7. Zis-a Avva Sisoe: „Iată, am treizeci de ani de când nu mă mai rog lui Dumnezeu pentru păcat, ci pentru altul, orice fel ar fi, aceasta mă rog, zicând: «Doamne Iisuse, apără-mă de limba mea!». Şi până acum, în fiecare zi cad printr-însa şi păcătuiesc".

IX.

A Sfântului Isaac

A voi de-a pururea a tăcea, şi păzirea liniştirii, se face dintru aceste trei pricini: ori pentru slava oamenilor, ori pentru căldura râvnei întru fapta bună, ori că omul are înlăuntrul său o oarecare vorbire Dumnezeiască şi cugetul lui se trage către dânsa. Şi oricine nu are una din cele de pe urmă, adică pe a doua sau pe a treia, de nevoie este să bolească cu cea dintâi. De vei păzi limba ta, vei avea de la Dumnezeu darul umilinţei celei din inimă întru care-ţi vei vedea sufletul, adică lumina minţii, şi te vei umple de bucuria Duhului. Iar de te va birui limba, nu vei scăpa niciodată din întunecare. Dacă nu ai inimă curată, să ai măcar gură curată, precum a zis oarecare din sfinţi.

451

PRICINA A PATRUZECI şi OPTA

Că şi simplu a se fura este păcat, iar jurământul strâmb are pedeapsă nemilostivă, şi cum că jurământul cel ce se face din obrăznicie spre lepădarea poruncii lui Dumnezeu trebuie să fie dezlegat, iar pentru dânsul trebuie să se facă pocăinţă.

I.

Din viaţa Sfântului Eftimie

Un bărbat oarecare pe nume Chiriac, trăgându-se din satul Faran, era păstor de oi, şi, păscând turma prin acele pustietăţi, i s-a încredinţat de la oarecine alte oi, zece la număr, trăgându-se din acelaşi sat, sărac şi acela, ca şi pe acelea să le pască împreună cu ale sale. Şi trecând ceva vreme la mijloc, l-a ajuns pe acel sărac o trebuinţă de neocolit; iar el, neavând nimic altceva decât mica turmă, îndată a trecut-o cu vederea, şi s-a văzut silit să o vândă şi pe aceea pentru nevoia trebuinţei.

Şi precum se vede, rău la socoteală fiind Chiriac, necinstind mai vârtos adevărul pentru puţinul câştig ce l-a luat de pe urma oilor, a dat înapoi numai opt, întărind că atunci a luat doar atât de la dânsul; iar acela, cerându-le şi pe cele două, Chiriac era tăgăduind, iar lucrul lor intra întru ceartă, şi amândoi foarte se certau. Şi intrând în mijlocul lor nişte împăciuitori, au pus jurământ celui ce va voi, ca aşa să risipească acea ceartă. Iar Chiriac, alegând să jure, săracul cerea ca jurământul să se facă asupra raclei moaştelor Marelui Eftimie; şi iată că li s-a hotărât lor o zi oarecare; şi purcezând Chiriac să jure în ziua aceea, se pogorî cu săracul către mănăstire.

Şi în vreme ce calea ce duce din Ierusalim în Ierihon o aveau în picioare, iată că li se vedea lor şi mănăstirea. Văzând săracul pe Chiriac dedat cu totul spre jurământul cel strâmb, şi, ca şi cum avea jurământul în vârful limbii, şi, mai mult temându-se de cum ar jura el decât cum ar jura acela strâmb, a zis: „Frate, haidem să ne întoarcem, că din destul ne este spre încredinţare chiar şi numai această pornire spre jurământ, şi [drept care] nu trebuie adăugat nimic mai mult". Acestea zicând el, se ruga ca să nu jure, iar acela nu îngăduia, până nu va săvârşi şi cu lucrul jurământul, că socotea că fără de cale mai vârtos va face.

Iar după ce au intrat în mănăstire şi au cutezat acel cumplit lucru peste racla moaştelor, acela, fiind cu adevărat nebun, jurământul cel strâmb l-a adus la sfârşit, zicând întru inima sa că nu este Dumnezeu (cf. Ps. 13: 1); dar mai vârtos uitare luând el de Dumnezeu, socotea să se ascundă de Dânsul. Şi atunci s-a întors acasă, nebuneşte îndulcindu-se de norocitul câştig cel din dobândă. Iar a doua zi, zăcând pe la miezul nopţii deştept pe pat, şi părându-i-se că uşa se deschidea de sine, văzu un călugăr oarecare bătrân purtat de cinci tineri, în mâna dreaptă având toiag şi casa cu multă lumină luminând-o, aspră căutătură având către dânsul, cu glas răstit a zis: „Ce ai cugetat, deşertule, peste coşciugul lui Eftimie?". Iar el, amuţind cu totul, şi neputând cu nimic a da răspuns, acelaşi îndată a poruncit celor dimprejurul lui ca să-l muncească: apoi patru întinzându-l, celui de-al cincilea i-au dat toiagul în mână, şi a zis să-l bată tare ca să nu fie dispreţuitor faţă de Dumnezeu, nici jurător strâmb, nici lipsitor de cele străine.

După aceea, părându-i-se că a fost bătut din destul, oprind mâna tânărului, l-a apucat de păr şi a zis: „Ai cunoscut acum cu adevărat, necuvioase, cum că, pe pământ, unele ca acestea le judecă Dumnezeu? Iată, întru această noapte, suflete, vor să ceară sufletul de la tine, dar cele ce rău le-ai făcut, cum vor fi? Pentru aceasta ţi-am adus această chinuire, ca alţii să se facă mai buni dintr-însa, şi de primejdia cea din jurământul strâmb să fugă cu totul, iar mai vârtos şi de însuşi aceea de a jura, măcar şi drept de vor jura".

452

Acestea zicându-i şi cu ele îngrozind pe Chiriac, cu cei de lângă dânsul îndată s-a dus, iar el, de vedenie tulburându-se, încă şi durerile bătăilor neputând să le sufere, iute glas înălţa, şi pe cei de aproape îi chema, ranele le arăta, şi jurământul strâmb fierbinte îl mărturisea, şi de cele ale primejdiei către dânşii se plângea; apoi se ruga să fie dus de dânşii la racla Sfântului, zicând: „Poate că cel ce mi-a dat mie aceste rane nesuferite cu lesnire le va şi vindeca, fiind ucenic al Aceluia ce fireşte face binele mai vârtos decât să muncească, de vreme ce nicidecum meşteşugurile şi mâinile doftoreşti nu ar fi îndestulate către nişte dureri ca acestea".

Şi auzind aceia acestea, apoi şi văzând că prea greu era rănit, şi înspăimântându-se nu puţin şi ei, însă plecându-se către dorirea bărbatului, au meşteşugit durerea într-acest fel: umplând doi saci de paie, şi pe aceia binişor punându-i de-alăturea pe un asin, apoi în mijloc punându-l şi pe el, aşa pe dânsul în mănăstire la raclă l-au dus. Aceştia ne-au povestit şi nouă toate cele despre dânsul, şi rănile cele de pe spatele lui arătându-le, atâta frică a băgat în fraţi, încât, de atunci înainte, n-au lăsat pe nimeni să se jure peste racla Sfântului, nici să aducă jurământ asupra altuia. Iar acei oameni, atunci la noi petrecând ziua, după ce vedeau pe Chiriac lipsindu-se şi de înseşi acele slabe şi subţiri nădejdi către viaţă, şi către moarte privind, şi pântecele lui stricându-se, şi din gura lui neputând câtuşi de puţin să oprească borâtura, l-au luat pe dânsul şi l-au dus iarăşi acasă; iar el, în noaptea aceea, de-abia trăind, a doua zi s-a sfârşit.

II.

Din Pateric

Zicea Avva Zosima: „Mergând în Sfânta Cetate [Ierusalim], a venit oarecine din cei iubitori de Hristos şi mi-a zis mie: «Părinte, am un frate care locuieşte cu mine, şi, din bântuiala vrăjmaşului, avem oarece ceartă între noi; apoi eu, pocăindu-mă, acela nu voieşte să se împace cu mine; deci milostiveşte, pentru Domnul, şi fă cu dânsul cele de pace». Iar eu, după ce am auzit, chemând îndată pe fratele, i-am grăit lui cele ce ajută spre pace şi unire. Iar el la început părea că se pleacă, apoi, prefăcându-se la cuget, mi-a zis: «Nu pot să mă împac cu dânsul, de vreme ce m-am jurat pe cruce ca de aici înainte să mă am neîmpăcat cu dânsul». Iar eu, zâmbind, i-am zis lui: «Jurământul tău, frate, are o putere ca aceasta, e ca şi cum ai fi zis: Mă jur pe cinstită Crucea Ta, Hristoase, că nu voi păzi poruncile Tale, ci voi face voile vrăjmaşului Tău, ale diavolului. Deci nu numai că nu eşti dator, frate, să opreşti acel rău care te-a mâniat, ci şi să te pocăieşti şi să te necăjeşti pentru dânsa, şi să te umileşti pentru obrăznicia ta, ca să nu mai fii astfel răpit de dânsa. Că şi Irod, de s-ar fi pocăit şi nu ar fi întărit jurământul său, nu ar fi făcut acea cumplită ucidere, tăind pe Înainte-Mergătorul lui Hristos». Şi umilindu-se fratele spre aceasta, a făcut metanie fratelui său şi mie, şi aşa, cu darul lui Dumnezeu, iarăşi s-au unit întru dragoste".

453

pricina a patruzeci şi noua

Că se cade nu numai să nu clevetim, ci nici celui ce cleveteşte să nu-i îngăduim să şoptească sau să cârtească.

I.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea Fericita Singlitichia că grea foarte şi pierzătoare este clevetirea, iar unora le este hrană şi odihnă; iar tu, o, credincioasă, nu te face vas al răutăţilor celor străine, ci găteşte sufletul tău neprisosit, că, primind putoarea cuvintelor clevetitorului, întinăciuni ale necurăţiei vei soli rugăciunii tale prin gânduri şi fără de pricină vei urî pe cei ce vorbesc; că, spoindu-ţi-se auzul de neomenia clevetitorilor, te vei uita ca un neam de jos199 la toţi, socotindu-i deopotrivă de necuraţi, precum şi ochiul, peste tot cu văpseală fiind cuprins de-amănuntul pe dinainte, nedeosebită are nălucirea înaintea celor văzute200.

Deci se cuvine să se păzească auzul şi limba spre a nu zice ceva de acest fel, nici a suferi a auzi; că scris este: Auzire deşartă nu primi (Exod 23:1), şi iarăşi: Pe cel ce cleveteşte întru ascuns pe aproapele său, pe acela l-am gonit (Ps. 100: 5), şi iarăşi aiurea: Ca să nu grăiască gura mea lucruri omeneşti201 (Ps. 16: 4). Iar noi

199 âyevăjo = un om de nimic, nimeni.

200 Text dificil. Găteşte sufletul tău aşa încât să nu se arate între alţii prisosind cu oarecari virtuţi sau alte fapte bune care să te înalţe mai presus de ei, luând seama că nu ţie, ci lui Dumnezeu i se cuvine toată slava şi ajutorul; iar dacă vei face altminteri, vei stârni clevetirile oamenilor celor pizmaşi, şi astfel te vei umple, ca de o spoială, de putoarea cuvintelor lor, ce-ţi vor soli la rugăciune întinăciuni ale necurăţiei prin gânduri, de care tulburându-te, vei începe a urî fără pricină pe cei ce te-au clevetit, ca şi cum ei ar fi pricina tulburării tale, şi nu tu, cel ce te-ai arătat plin de mândrie prin „prisosinţele” ostenelilor tale. Şi aşa, cu auzul şi cu ochiul tulburat, vei privi ca prin nişte văpsele [culori], şi nu vei face deosebire limpede între cele văzute, confundând pe unele cu altele, ba chiar văzându-i pe toţi deopotrivă de necuraţi.

201 Continuarea: „...pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre”.

Grăim şi lucrurile cele ce nu sunt. Deci trebuie nici să credem celor zise, nici să le primim vreodată, ci împreună cu Proorocul să zicem şi să facem: Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări (Ps. 37:14).

II.

Din Pateric

1. Venit-au nişte eretici la A vva Pimen şi au început să clevetească pe Arhiepiscopul Alexandriei, zicând că are hirotonia de la preoţi; iar el a strigat pe fratele care era cu dânsul şi a zis: „Pune masă şi le fă lor să mănânce şi-i primeşte pe cei cu pace".

2. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce e clevetirea şi ce este a osândi?". Şi a răspuns bătrânul: „Clevetirea se zice [că se lucrează] întru cele nearătate şi cele ascunse, iar a osândi se zice în păcatele cele arătate; deci tot graiul [rău] pe care cineva nu-l poate grăi înaintea fratelui său este clevetire, adică de va zice cineva că cutare frate este bun şi blând, dar este neprietenos şi nu are dreaptă-socoteală, aceasta este clevetirea. Iar de va zice cineva că acel frate este negustor şi iubitor de arginţi, aceasta este a osândi; pentru că a osândit faptele lui şi toată viaţa lui, iar aceasta este mai rea decât clevetirea".

3. Zis-a un stareţ: „De vei cleveti pe fratele tău, şi te va bate conştiinţa, du-te de-i fă lui metanie, şi spune că «te-am clevetit», şi de aici înainte păzeşte-te ca să nu te mai batjocoreşti, că clevetirea este moarte a sufletului".

4. Zis-a iarăşi: „De va cleveti frate pe frate înaintea ta, vezi să nu te ruşinezi de dânsul şi să zici «adevărat, aşa este», ci, ori taci, ori zi lui: «Eu, frate, sunt osândit, şi nu pot să judec», şi aşa te mântuieşti şi pe sine-ţi şi pe acela".

454

III.

A lui Antioh Pandectul

Să fugim, fraţilor, de şoptire202, ca să nu ne lipsească pe noi de Rai şi să ne trimită în Gheena focului, că, şoptind, şarpele a scos pe Eva din Rai.

IV.

A lui Isaia Pustnicul

Dacă vreun frate se va sili să clevetească pe fratele său înaintea ta, să nu te ruşinezi şi să te pleci lui, şi aşa să păcătuieşti la Dumnezeu, ci zi lui întru smerenie: „Iartă-mă, frate, că păcătos sunt; şi acestea pe care le zici sunt ale mele, şi nu pot să le sufăr [port] pe ele". Iar dacă tu eşti luptat [eşti silit de cineva] spre a cleveti pe fratele tău, adu-ţi aminte că, de va auzi, se va scârbi, şi te vei ruşina să te întâlneşti cu dânsul, şi aşa te vei odihni.

V.

A lui Isaac Sirul

Petrece de-a pururea binecuvântând cu gura, şi nu vei fi ocărât. Că ocara naşte ocară, şi blagoslovenia, blagoslovenie. În ziua când vei deschide gura ta şi vei grăi asupra cuiva, socoteşte-te pe tine a fi mort şi deşert întru toate lucrurile tale pe care le faci, măcar de ţi s-ar părea că întru dreptatea inimii ai grăit spre zidire. Că nu este nevoie să-şi strice cineva casa ca s-o zidească pe a altuia, iar dacă cineva înaintea ta s-ar porni să clevetească pe fratele tău, posomorăşte-ţi faţa ta, şi atunci te vei afla păzindu-te lui Dumnezeu şi aceluia.

202 Mai-nainte s-a vorbit despre clevetire (KaxaXa Ăia,), acum Antioh Pandectul pomeneşte despre şoptire (ta9upt.apâ;). Şoptirea e tot un fel de clevetire, dar ceva mai subtilă, e un fel de primă etapă către clevetire. E o vorbire în taină despre alţii, fără ştirea lor, o pălăvrăgeală, fără o manifestare vădită a pizmei faţă de cei ce, în scurt timp, vor fi ţintă a clevetirii. Aceasta se arată în continuare.

Nu poţi să astupi gura celui ce cleveteşte pe aproapele său? Păzeşte-te încai [măcar] pe sine-ţi să nu fii părtaş cu dânsul la clevetire. Cunoaşte dar că dacă va ieşi foc de la tine şi va arde pe alţii, pe sufletele cele arse în focul tău, Dumnezeu le va căuta din mâinile tale. Iar dacă nu tu vei pune foc, dar vei binevoi cu cel ce îl aruncă, şi afli plăcerea întru aceasta, vei fi tovarăş cu dânsul întru judecată.

VI.

A Sfântului Maxim

Să nu dai auzul tău limbii clevetitorului, nici limba ta auzului iubitorului de prihănire, ascultând cu dulceaţă cele grăite asupra aproapelui, ca să nu cazi din Dumnezeiasca dragoste, şi aşa să te afli străin de viaţa veşnică.

Nu primi asupra părintelui tău ocară, nici să nu-l îndemni pe cel ce îl necinsteşte pe dânsul, ca să nu se mânie Domnul pe lucrurile tale şi să te piardă din pământul celor vii.

Astupă gura celui ce cleveteşte întru auzurile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu dânsul: pe tine să te obişnuieşti întru pierzătoarea patimă şi pe acela neoprindu-l să clevetească asupra aproapelui.

Cel ce fără de patimă spune greşeala fratelui, după două pricini o spune: sau ca să-l îndrepteze pe dânsul, sau pe altul să-l folosească. Iar dacă spune afară de acestea sau lui, sau altuia îl spune ori imputându-i-l, ori pentru a-l batjocori; dar astfel nu va scăpa de Dumnezeiasca părăsire, ci ori într-acea, ori într-altă greşeală negreşit va cădea, şi, de alţii mustrându-se şi ocărându-se, se va ruşina.

Când vei vedea pe oarecari mândri nesuferind ca cei mai buni să fie lăudaţi şi meşteşugind să facă nepropovăduit adevărul cel grăit, oprindu-l pe dânsul de la aceştia cu miriade de ispite şi cu nelegiuite diavolii, să înţelegem din acestea că Domnul e din nou răstignit şi îngropat de aceştia, şi păzit cu ostaşi şi cu peceţi, pe care prin înviere răsturnându-i Cuvântul, pe cât de mult este luptat,

455

pe atât mai strălucit se arată, dobândind prin pătimiri gură spre nepătimire, căci, ca Unul care şi este şi se numeşte Adevărul, este mai tare decât toate.

VII.

Din Pateric

1. Zis-a un bătrân: „Precum cel ce primeşte foc în sân, se va arde de dânsul, aşa şi cel ce primeşte vorbele multora, nu va scăpa de clevetire".

2. Zis-a Avva Iperehie: „Mai bine este a mânca carne şi a bea vin, decât a mânca întru clevetire trupurile fraţilor".

3. Zis-a acelaşi: „Şoptind şarpele, a izgonit pe Eva din Rai. Asemenea cu acestea este şi cel ce cleveteşte pe aproapele, căci împreună cu sufletul său îl pierde şi pe al celui ce-l aude".

4. Zis-a iarăşi: „Să nu grăiască gura ta cuvânt viclean, că via nu scoate spini".

5. întrebat a fost un stareţ: „Ce este clevetirea?". Şi a răspuns: „Aceea adică a nu cunoaşte pe Dumnezeu sau slava Lui, şi pizma cea către aproapele".

VIII.

A Sfântului Efrem

Frate, nu suferi pe cel ce cleveteşte, măcar de ar grăi şi adevărul, ca să nu te împărtăşeşti cu dânsul dintru aceeaşi pierzare. Căci de se va întâmpla ca cineva, cu adevărat, să-l numească rău pe împăratul ce a greşit, nimeni din cei de faţă nu va suferi să asculte cele zise asupra împăratului, iar de va suferi să stea şi să audă, se va scoate un chin deopotrivă asupra amândurora: unul adică va fi omorât din pricina limbii, iar celălalt pentru auz. De tâlcuieşte ceva mincinosul, iar tu pleci urechea ta către dânsul, sânul auzului tău va primi moartea pe care o scoate prin gură, iar luând aluatul plin de amărăciune al minciunii, îl vei frământa întru sine-ţi.

De unde a luat moartea pricină să intre în om? Au nu prin auz, prin care Eva a primit graiurile şarpelui? Printr-acesta, de atunci şi până acum, pierzarea are obicei să intre. Că Diavolul îl poate ucide pe cel ce tace prin cel ce grăieşte, iar pe cel pe care nu-l poate omorî prin gură, îl ucide prin ureche. Căci atunci când dracii ziceau adevărul, Mântuitorul n-a îngăduit să se audă (cf. Mc. 1: 24; Lc. 4: 34 şi urm.).

încă şi Apostolii n-au primit să audă pe dracul ce-i lăuda pe dânşii, ca nu cumva glasul cel plin de amărăciune să se pună în auzul cel curat, şi dintru aceasta şi minciuna să se facă neprimită; că vicleanul are fire să amestece adevărul cu minciuna, şi aşa, amăgind pe cei mai simpli, îi surpă în prăpastia pierzării. Iar şarpele, mâncând plăcere, îndată o preface întru amărăciune, şi, de o va trimite în cineva, vai celui ce o a primit!

Tot aşa şi minciuna e trimisă din adevăr ca o otravă plină de moarte. Că în cuvintele cele prea dulci este ascunsă amărăciune cumplită şi pierzătoare, care nu se poate cunoaşte de mulţi. Aşa şi Iscarioteanul, ascunzând vicleşugul în sărutarea gurii şi în limbă paşnică, a gătit vânzare asupra Stăpânului celui cunoscător de inimi. Şi dacă unul ca acesta s-a arătat mincinos către Ziditorul, cu atât mai mult se va arăta către tine. Datu-S-a pe Sine-şi Mântuitorul la moarte, dar n-a dat auzului Său glasul mincinosului.

Deschizându-Şi gura Sa, a gustat oţet cu fiere, dar urechea Sa nu şi-a dat spre a primi graiurile spurcatului. Datu-Şi-a gura Sa ca să o sărute vânzătorul, dar n-a dat răspuns amăgitorului. Dă gura ta mincinosului să o sărute, dar nu da lui auzul tău, că sărutarea îl osândeşte, iar prin auz te va ucide gustarea graiurilor lui; dar mult mai bine vei face dacă vei fugi cu totul de mirosul şi de gustul otravei.

Pentru ce de fum iute fugim, iar pe mincinos îl asculţi cu dulceaţă? De ce de putoare te lepezi, dar lângă prihănitor voieşti a şedea? Eşti dator ca negreşit să păzeşti de cele vătămătoare fiecare din mădularele tale. Dacă trupul tău este nevinovat de curvie, păzeşte gura ta de clevetire; gura ta, neputând să preacurvească, poate să mintă şi să năpăstuiască, şi cu aceeaşi pierzare să se îmbrace; că dacă unul din mădularele tale va fi

456

vinovat, eşti osândit cu totul prin acel mădular osândit.

Ostaşul şi trupul este îngrădit în za de fier, iar dacă se va rupe una din cele prea mici găurele ale zalei, şi aceasta va da intrare săgeţii, moarte aduce asupra viteazului. Aşa şi la uşa urechii, de se va afla deschisă clevetitorului, pierzare prea cumplită va face să locuiască în cel ce a primit-o. Că această uşă este atât de mare, încât printr-însa a putut să încapă şi o moarte atât de grozavă, care, intrând în lume şi înghiţind toate neamurile, petrece nesăturată. Deci se cuvine să încuiem urechile cu încuietori şi cu zăvoare, ca prihănirea să nu intre. Să nu dispreţuieşti clevetirea ca pe un lucru mic ce nu poate să ucidă.

Mariam s-a făcut leproasă ca zăpada, osândindu-se într-un cuvânt al prihănirii. Şi dacă aceea, Proorociţă fiind, înfricoşată răsplătire luă pentru limbuţie (cf. Num.

12), oare cât de grozav va fi chinul celor ce folosesc fără osebire clevetirile? Iar prin ceea ce a grăit Mariam, adevărul a fost lepădat, căci cu prihănire a grăit. Aşijderea de va folosi cineva clevetirea cu dreptate, dreptatea lui este plină de nedreptate; deci sau mustră cu dreptate, sau nu prihăni pe ascuns. Căci dreptatea se defaimă atunci când cu dânsa este amestecată răutatea vicleşugului. Iar mâncarea ucide de va avea ascunsă otravă.

Prin cele arătate să le înţelegem pe cele nearătate, prin Mariam zugrăvim să vedem adevărul, că în chip arătat trupul ei se făcu cu totul leproşat, în timp ce, în chip nearătat, cu tot sufletul a greşit; prin vătămarea cea arătată a cunoscut vătămarea pe care o pătimea pe ascuns. Prin prea greţoasa lepră s-a învăţat cât de rea şi de urâtă e prihănirea, iar trupul ei cel văzut se făcu oglindă a sufletului celui dinăuntru nevăzut; prin stricăciunea trupului s-a învăţat cum se strică inima iubind clevetirea; prin omul cel dinafară a priceput ce a pătimit omul ei cel dinlăuntru.

Că precum aceea s-a despărţit de fratele ei, aşa şi de la dânsa a despărţit singur trupul ei (cf. Num. 12:15), ca ea prin sine-şi să se înveţe câtă bunătate este în unirea dragostei ce se făcu întru mădularele cele potrivnice dintru dânsa, de vreme ce şi ea se făcuse potrivnică fratelui său, pentru ca prin împotrivirea trupului să se sârguiască să câştige pace şi un cuget către aproapele.

457

pricina a cincizecea

Cum trebuie să locuiască fraţii şi împreună să se îndrepte, greşind ei întru ceva, şi când şi în ce greşeale se cuvine a se păstra tăcerea, şi când şi în ce [împrejurări] se cuvine să grăiască şi să nu ascundă.

I.

De la Sfântul Varsanufie

a) Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând:

„De vreme ce pun cuvântul meu către stareţ, adică vestesc greşelile fraţilor, fiindu-mi poruncit de acela, am simţit că oarecari se necăjesc; deci, ce să fac, nu cumva şed vătămându-mă? Că gândul nu mă judecă pe mine, luând aminte la scop, că nu pentru patimă pun, însă mă tem ca nu cumva lucrul să sporească spre întărâtare şi să mă clătească".

Şi a răspuns bătrânul:

„Dacă spui cu inimă curată, pentru folos sufletesc şi pentru oprirea patimii, nu băga de seamă graiurile oamenilor; că a mijloci, adică a vesti către stareţul fără de patimă bine este; că nu tuturor li s-a dat să grăiască către stareţ, şi nici nu foloseşte. Deci tu, dacă vei grăi după Dumnezeu, nici nu vei grăi, nici binele nu-l vei face de la sine-ţi, ci din Dumnezeu, Care este întru toate, iar bunătatea lui Dumnezeu nu naşte pizmuire; dar, chiar de se şi arată în scurt timp, se stinge degrab".

b) Şi a zis fratele:

„Dar dacă şi un alt oarecare va fi dator şi va zice fratelui, dator este să-l încredinţeze pe acel frate că nu urându-l, ci iubindu-l, a spus să tacă?"

Zis-a stareţul:

„Pentru slava deşartă voieşte a-l încredinţa, ca să nu se arate clevetitor, ci să se arate oamenilor drept; deci ia aminte în inima ta şi te vei învăţa dacă după Dumnezeu şi vrând să folosească a spus stareţului, şi dacă va afla aşa, va lăsa totul la Dumnezeu, şi acela va încredinţa inima fratelui precum ştie. Iar dacă însuşi fratele va zice lui ori prin sine-şi ori prin altul cele ce s-a înştiinţat că a spus despre el stareţului, şi se va scârbi pentru acelea, atunci dator este cu smerenie să-l încredinţeze pe dânsul, zicând: «Dumnezeu ştie, frate, că, iubindu-te pe tine şi voind folosul tău, acestea am grăit. Dar spune-mi mie: dacă cu alt chip aş fi spus acestea, ce m-aş fi folosit dintru ele? Au nu mă tem de hotărârea ceea ce zice că cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni? (I Ioan 3:15). Deci, aducându-mi aminte de Cel ce zice iubeşte pe aproapele tău ca pe sine-ţi (Matei 19:19), am căutat să te îndrept pentru Cel ce zice că frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi zidită (Pilde 18:19). Mă rog, dacă şi tu vei vedea greşeala mea, mustră-mă şi tu, ca măcar aşa, ruşinându-mă, mă voi pocăi pentru greşeală».

Iar dacă nu ca vrând a îndrepta pe fratele, ci ca pârându-l pe dânsul va spune, dator este întâi a se osândi pe sine-şi, şi a se ruga lui Dumnezeu ca să-i ierte lui. Apoi, dacă ştie cu de-amănuntul că a simţit fratele, dator este să se ducă cu smerenie şi să-i facă lui metanie, mărturisind şi zicând: «Iartă-mă, frate, că m-am batjocorit de draci şi te-am clevetit, şi te rog pentru mine ca să mă ierte Domnul şi să-mi dea vreme de pocăinţă, că mă rătăcesc».

Că nu este cu putinţă prin plăsmuire şi minciună a încredinţa pe cineva din fraţi, ci cu smerenie, prin adevăr. Iar dacă fratele n-a cunoscut, lui adică nimic să nu-i spună, ca să nu-l pună pe dânsul în gânduri, cu toate acestea dator lui Dumnezeu este a se pocăi pentru greşeala sa şi a o mărturisi pe dânsa stareţului".

c) Acelaşi a întrebat pe acelaşi stareţ, zicând:

„Dacă fratele mă va întreba despre un cuvânt sau lucru, şi-l ştiu pe el, auzindu-l ori şi ispitindu-l, să-i răspund lui sau nu? Iar dacă nu voi fi întrebat şi voi vedea lucrul nu

458

bine făcându-se, oare bine este a face pomenire odată celui ce-l face sau nu?"

Răspuns-a stareţul:

„Păzeşte-te să nu zici cu slavă deşartă, ci cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu; şi pentru toate pe care le-ai întrebat spune şi fă pomenire, trebuinţă fiind; însă în obştea ta şi nu într-altă parte, căci cei ai obştii sunt ca un trup, iar dacă vei fi în altă parte, de la sine-ţi să nu zici nimic, iar de vei fi întrebat, spune cu smerenie".

d) Zis-a fratele:

„De voi vedea inima mea îndulcindu-se cu slava deşartă când zic, sau atunci nu se îndulceşte, dar pricep că va a mi se face mai pe urmă, oare bine este a tăcea sau nu?"

Răspuns-a stareţul:

„A zice vreodată cuiva ceva cu smerenie aceasta este, a nu zice învăţând, ci ca şi cum auzind de la stareţ sau de la Părinţi. Deci dacă are folos lucrul când zici fratelui, şi te luptă slava deşartă făcând dulceaţă întru tine, ia aminte, că aceasta voieşte să împiedice folosul fratelui, şi dacă o vei asculta pe dânsa, niciodată nu va lăsa să se folosească vreun frate de la tine. Deci ceartă slava deşartă şi o defaimă pe dânsa şi, după ce ai zis fratelui, pocăieşte-te lui Dumnezeu, zicând: «Iartă-mă, Doamne, că am grăit cu slavă deşartă». Asemenea fă şi când vine pe urmă".

e) Zis-a fratele:

„Cum, părinte, mi-ai poruncit ca, de voi vedea lucru făcându-se dobitoceşte, să vorbesc mai-nainte până ce voi fi întrebat, Părinţii zicând că mai-nainte de întrebare să nu se răspundă?"

Răspuns-a bătrânul:

„Frate, stareţii grăiesc după măsura omului. Deci e vreme întru care a sluji omului este cu cuviinţă, tânăr fiind adică şi nedesăvârşit, şi întru această vreme este dator a arăta lucrurile slujbei. Şi este vreme când acelaşi vine a sluji, şi altele sunt lucrurile măsurii acesteia; că cele desăvârşite se zic celor desăvârşiţi, iar celelalte, celor ce sunt sub lege; că încă sunt sub învăţături de copii".

f) întrebat-a fratele:

„Face cineva lucru de mijloc neavând păcat, iar eu pentru voia mea mă necăjesc întru dânsul; oare tăcea-voi să nu odihnesc inima mea şi să zic ca cu dragoste, şi să nu petrec tulburându-mă? Iar dacă pe alţii va necăji lucrul şi nu pe mine, să zic pentru alţii? De nu cumva aceasta se va părea începere de lucru".

Răspuns-a bătrânul:

„De va fi lucrul neavând păcat, ci de mijloc, şi vei grăi pentru ca să odihneşti inima ta, biruire ţie este, că din neputinţă n-ai putut să suferi, dar prihăneşte-te pe sine-ţi şi taci; iar dacă pe alţii necăjeşte, spune stareţului tău, şi sau el va zice lui, sau va spune ţie ce trebuie să-i zici lui, şi tu fără de grijă rămâi".

g) Zis-a fratele:

„Deci dacă nu pentru sine-mi, ci pentru că se necăjesc alţii voi spune egumenului, dar presupun că se tulbură fratele, ce să fac? Iar dacă şi eu împreună cu aceia din lucru mă necăjesc, spune-voi pentru odihna acelora sau tăcea-voi să nu mă vestesc eu?"

Răspuns-a bătrânul:

„Pentru tulburarea fratelui, dacă vei spune stareţului, tu treabă nu ai, când este trebuinţă a spune. Deci dacă lucrul nu te necăjeşte, pentru alţii spune stareţului; iar dacă şi tu aşijderea te vei necăji cu aceia, măcar că îţi pasă pentru aceia, dar pentru sine-ţi singur şi pentru a nu împlini patima ta, sileşte-te a nu spune".

h) Zis-a fratele:

„Alt gând îmi zice mie că, de se va tulbura fratele, mi se face mie vrăjmaş, având că am clevetit pe dânsul către stareţ".

Răspuns-a bătrânul:

„Acest gând este viclean, vrând a împiedica îndreptarea fratelui, precum am zis ţie mai-nainte; deci să nu asculţi pe dânsul, ci spune, însă după Dumnezeu şi nu pentru clevetire; căci şi asupra doftorilor cârtesc bolnavii cei ce se doftoresc, dar doftorilor nu le pasă de cârtirea lor, deodată ştiind că pe urmă vor mulţumi lor".

i) întrebat-a fratele:

„De voi vedea gândul meu că nu pentru folos a spune, ci chitesc a cârti pe fratele, spune-voi, au tăcea-voi?"

Răspuns-a bătrânul:

459

„îndeamnă gândul să spună după Dumnezeu, şi nu pentru pâră; iar dacă se biruieşte cu clevetirea, şi aşa (tot) spune mărturisind stareţului clevetirea ta, ca amândoi să vă tămăduiţi, acela de greşeală, iar tu de clevetire".

j) Zis-a fratele:

„Dar dacă nu mă lasă gândul să mărturisesc stareţului, că chitesc să clevetesc pe fratele, zic, ce să fac? Să-i spun, sau nu?

Răspuns-a bătrânul:

Nimic să nu-i zici lui, şi Domnul poartă grijă; că nu este trebuinţă a zice tu cu vătămare sufletească, şi Dumnezeu, cum voieşte, poartă grijă pentru îndreptarea fratelui".

k) întrebat-a fratele:

„încă şi însuşi fratele cel ce a greşit pentru care eu sau altcineva a spus stareţului, cum este dator a se afla către cel ce a spus despre dânsul lui Avva?"

Răspuns-a bătrânul:

„Dacă va fi credincios şi după Dumnezeu vieţuind, deşi pentru vrăjmăşie a spus cel ce a spus despre dânsul, acela însă este dator a socoti că «vrând fratele să mă folosească a spus acestea», şi se împlineşte la dânsul cea zisă: Omul cel bun, din comoara sa cea bună scoate cele bune; şi acestea aducându-şi aminte, dator este a iubi mai mult pe fratele şi a-i mulţumi lui. Deci cel ce petrece aşa, va spori degrab după Dumnezeu".

l) întrebat-a fratele:

„încă şi pe fraţii care sunt cu mine la slujba bolniţei, de vor greşi, cum să-i îndreptez pe dânşii?"

Răspuns-a bătrânul:

„Dacă mai-nainte vei pricepe voia lui Dumnezeu în inima ta, nu te vei tulbura, ci obicei vei face precum Părinţii; iar dacă nu vei lua aminte şi te vei răpi ca un om, zi lui Dumnezeu, pocăindu-te: «Iartă-mă, Stăpâne, şi miluieşte-mă»; şi zi celor împreună cu tine: «Vedeţi, fraţilor, că dintru acestea ne osândim şi pierdem sufletele noastre»; şi ia aminte să nu strigi tare când le zici lor, ci măsurat, spre auzirea urechii, şi dacă întru acestea te vei zdrobi, vine aşezarea cea după Dumnezeu".

m) Zis-a fratele:

„Rogu-mă, părinte, spune-mi cum trebuie să fie felul îndreptării şi când trebuie a se face cineva pe sine-şi nebun şi a trece cu vederea lucrul cel ce se face? Şi dacă voi fi biruit în lucru, adică mă voi răpi şi mă voi tulbura, ce legătură sunt dator a-mi hotărî mie, adică certare?"

Răspuns-a bătrânul:

„Către oameni pururea fă; de vei vedea că este priceput şi primeşte, adică fratele cel tulburat de tine ce este cu tine la ascultare, zi lui: «Frate, dacă cu lenevire vom face lucrul lui Dumnezeu, pierzare sufletului este; oare acum aceasta este bine făcută? Sârguieşte-te de acum». Iar de va fi neînţelegător, zi lui: «Crede-mă, frate, ai trebuinţă să fii pedepsit; cum dar de te leneveşti aşa? De voi spune lui Avva, adică egumenului, te va pedepsi bine». Iar pentru a face nebuneşte, după greşeală fă: de este mică, copilăreşte fă; de este mare, nicidecum să nu o faci pe aceasta; şi nu pune legătura asupra ta pentru biruire, nici să fii iarăşi nebăgător de seamă când vii întru dânsa, ci roagă pe Dumnezeu să te ierte, iar dacă nu vei băga în seamă, se face lenevire".

n) Zis-a fratele:

„Şi dacă greşind vreunul din fraţii cei ce sunt cu mine sau chiar dintre bolnavi, vrând să-l îndrept pe dânsul, să zic oare cuvânt cu tulburare? Oare nu sunt dator să-i fac lui metanie? Iar dacă şi mâniindu-se se va duce din bolniţă, ce să fac? Şi cuprinzător [în general], pentru care greşeale se cade să-i fac metanie? Că mândria şi îndreptarea întunecă mintea şi nu lasă să se prihănească pe sine-şi şi să facă fratelui metanie. Iar deşi face cineva, slava deşartă urmează iarăşi, îngâmfând pe cel ce a făcut metanie că bun lucru a făcut".

Răspuns-a bătrânul:

„Nimic să nu grăieşti cu tulburare; nimic bun nu naşte răul; adică lucrul cel grăit din inimă tulburată nu odihneşte pe cel ce-l aude, nici nu-l îndreptează pe dânsul, ci îndelung rabdă, până va înceta gândul tulburării, şi atunci grăieşte cu pace, şi de se va pleca, iată, bine este, iar de nu, zi lui: «De voieşti să spui lui Avva, orice va socoti, vom face», şi aşa se va odihni. Şi dacă mâniindu-se

460

se va duce, spune lui Avva, şi-l va canonisi pe dânsul; şi să nu-i faci metanie pentru că-i dai prepus [suspiciune] cum căci cu adevărat ai greşit, aşa grăindu-i lui, şi mai mult se va lupta cu tine.

Iar la ceilalţi fraţi, adică cei ce nu sunt sub tine întru aceeaşi slujbă, după greşeala care vezi, fă cu sârguinţă; dacă este mare greşeala pe care ai greşit, fă fratelui metanie; iar dacă este mică, zi către dânsul cu gura şi cu metania [pocăinţa] inimii: «Iartă-mă, frate»; şi foarte păzeşte-te de mândrie şi de îndreptăţire, de vreme ce nu lasă pe om să sporească. Dar se poate şi din slava deşartă să faci metanie; deci, defăimând acestea trei, fă unde trebuie, cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu şi cu dreaptă socoteală, întru acestea fă puterea ta, şi Dumnezeu îţi va ajuta ţie, cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfârşitul Cărţii a doua a lui Everghetinos.

Cuprins

PREDOSLOVIE 9

începutul cărţii întâi a lui everghetinos

PRICINA întâi 19

Că nu se cuvine să se deznădăjduiască cineva pe sine vreodată, măcar şi multe de ar greşi, ci prin pocăinţă să nădăjduiască mântuirea

PRICINA A DOUA 32

Că se cuvine ca în vremea aceasta de faţă a face binele, şi nu a-l amâna pentru cea viitoare, şi că după moarte nu este îndreptare

PRICINA A TREIA 33

Despre cum se cuvine a ne pocăi

PRICINA A PATRA 36

Că celor neputincioşi cuviincios lucru este câte puţin a intra în lucrările pocăinţei

PRICINA A CINCEA 37

Că se cuvine pururea a ne aduce aminte de moarte şi de judecata ce va să fie; că cei ce pururea pe acestea nu le aşteaptă şi nu le socotesc, de oameni cu lesnire se prind

PRICINA A şase A 42

Că neasemuită este veselia ce este în ceruri şi slava cea învistierită sfinţilor; pentru aceasta trebuie ca de aceasta a dori cu toată inima; şi că nimic din cele ce sunt sau se fac de noi nu sunt vrednice de acestea

PRICINA A ŞAPTEA 45

Că, de multe ori, sufletele celor îmbunătăţiţi, la moarte, cu oarecare dumnezeiască umbrire mângâindu-se, aşa din trup se desjugă

PRICINA A OPTA 51

Despre cei ce lipsesc din trup şi iarăşi se întorc, că după oareşicare iconomie Dumnezeiască se face aceasta; şi că păcătoşii de multe ori, încă suflând, văd pedepsele cele din iad, şi de draci se cutremură, şi aşa se despart de trup

PRICINA A NOUA 56

Arătare despre locul unde se duc sufletele celor ce se sfârşesc şi cum sunt după despărţire

PRICINA A ZECEA 61

Despre aceea că sufletul, după ieşire, primeşte o înfricoşătoare judecată, pe care suflet, duhurile cele rele, întâmpinându-l pe dânsul, îi opresc suirea pe cale

PRICINA A UNSPREZECEA 64

Că cei asemenea cu cei asemenea se rânduiesc după moarte

PRICINA A DOUĂSPREZECEA

,66

Despre aceea că se cuvine născătorilor iubitori de Dumnezeu a se bucura şi a mulţumi pentru ispitele fiilor lor pentru Domnul; încă şi a îndemna pe copiii lor spre nevoinţele şi primejdiile cele pentru fapta bună

PRICINA a TREISPREZECEA 72

Despre aceea că se cuvine ca cei ce se leapădă de lume să se înstrăineze, şi care este străinătatea cea cu socoteală, şi folosul cel din aceasta, şi care locuri sunt îndemânatice [potrivite] spre nevoinţă

PRICINA A PAISPREZECEA 78

De unde se face frica lui Dumnezeu şi dragostea în om întru început, şi spre cât este cu datorie

PRICINA A CINCISPREZECEA 79

Că cei ce se leapădă de lume, de nevoie este a nu se amesteca cu rudeniile cele după trup sau cu patimă către dânşii a se afla

PRICINA A ŞAISPREZECEA 85

Despre aceea că nu se cuvine a iubi pe ceilalţi fraţi deopotrivă cu rudeniile cele trupeşti, ci numai dacă şi aceia urmează aceeaşi vieţuire, iar dacă pe cea potrivnică, se cuvine să ne întoarcem dinspre dânşii ca de nişte vătămători

PRICINA A ŞAPTESPREZECEA 87

Că cel ce se leapădă de lume se cuvine să se lepede de toate, şi despre cum se cuvine a iconomisi partea sa, şi cum că celor din obşte agoniseala cea deosebită [tăinuită] e vădit pierzare [a sufletului]

PRICINA A OPTSPREZECEA 89

Că se cuvine ca cel ce voieşte să se mântuiască să vâneze [caute] vorbirile celor îmbunătăţiţi, ca cele ce sunt folositoare foarte, şi a întreba pe dânşii şi a învăţa de la ei cele de mântuire cu mare poftă şi cu dor fierbinte

PRICINA A NOUĂSPREZECEA 93

Că supunerea este [un lucru] de nevoie; şi care este folosul acesteia, şi cum se îndreptează [dobândeşte]

PRICINA A DOUĂZECEA 97

Că nu se cuvine ca cineva să creadă luişi, ci din sfătuirea Părinţilor să se împărtăşească în toate, şi pe cele ascunse ale inimii curat a le mărturisi, fără a ascunde ceva

PRICINA A DOUĂZECI şi UNA 106

Despre aceea că celor cu dreaptă-socoteală dintre Părinţi ni se cuvine a spune gândurile, şi nu celor ce ajung să creadă (loruşi); şi cum că se cuvine a mărturisi şi a întreba; şi cu ce fel de credinţă a primi răspunsurile Părinţilor; şi cum că prin aceasta se ajutorează

PRICINA A DOUĂZECI şi DOUA 116

Că se cuvine a ne abate de la vorbirile oamenilor ce nu iau aminte şi de la gâlcevi, şi cum că celui ce voieşte a se mântui de nevoie îi este înstrăinarea cea dinspre mireni

PRICINA A DOUĂZECI şi TREIA 123

Că se cuvine a ne depărta de toţi cei ce ne vatămă, măcar de vor fi prieteni sau vom avea oarece nevoie de ei

PRICINA A DOUĂZECI şi PATRA 125

Se cuvine ca cel ce s-a lepădat de lume să nu se amestece nicidecum cu iconomiile lumeşti, chiar de se vor părea că au ceva binecuvântat, ci să dea loc Dumnezeieştii Pronii şi în unele ca acestea

PRICINA A DOUĂZECI şi CINCEA

,130

Că răutatea este [se face] cu lesnire, şi mulţi sunt cei ce o aleg pe aceasta, mai vârtos acum; şi că bunătatea este ostenicioasă, şi puţini sunt cei ce o urmează pe aceasta; pe care şi trebuie a-i râvni, iar la cei mulţi a nu lua aminte

PRICINA A DOUĂZECI şi şaseA 134

Că pe cei ce se apropie de viaţa călugărească se cuvine a-i primi cu multă cercare; căci, de cele mai multe ori, cei primiţi cu cercare, aceia se fac şi iscusiţi; şi despre ce se cuvine a porunci lor

PRICINA A DOUĂZECI şi ŞAPTEA 144

Că şi lepădările de lume cele primejdioase nu sunt de lepădat cu totul; şi cum că pe tot cel ce vine la obşte şi cere cu fierbinţeală a locui împreună cu fraţii, nu se cuvine ca de îndată să-l izgonim, mai-nainte adică de a cunoaşte cu deadinsul cele despre el şi a-l cerca şi ispiti după cele scrise; iar de va stărui în voinţa sa şi după ispitire, se cuvine a-l primi, dar numai dacă lucrului acesta [cercării şi primirii] nu-i va urma ceva oprit de dumnezeieştile legi

PRICINA A DOUĂZECI şi OPTA 147

Despre cum se cuvine a începe nevoinţa (călugărească), şi că cei ce încep au trebuinţă de răbdare şi de silă, pentru că fapta bună la început pare a fi aspră, din pricina patimilor şi a deprinderilor, iar mai pe urmă se află netedă; şi cum că începutul temeinic prea mult foloseşte; şi cum că cu neputinţă este a urma lui Hristos şi a îndrepta vreo faptă bună cel ce mai-nainte nu s-a gătit pe sine-şi spre moarte

PRICINA A DOUĂZECI şi NOUA 153

Că, celui ce se nevoieşte, şi dracii cu tărie i se împotrivesc şi-i dau război; iar de cei ce se lenevesc, ca de unii ce sunt în mâna lor, nu le pasă; şi cum că cei ce voiesc binele, ajutor află pe Dumnezeu, Cel ce şi războaiele le sloboade spre folos

PRICINA A TREIZECEA 158

Că nu se cuvine a da vina pe draci în toate cele ce greşim, ci pe noi înşine, pentru că pe cei ce iau aminte, mare fiind ajutorul cel de la Dumnezeu, dracii nu-i pot vătăma; şi cum că Dumnezeu sloboade războaie după puterea oamenilor

PRICINA A TREIZECI şi UNA 161

Se cuvine ca cel ce se apropie de nevoinţa călugărească, după ce din destul se va iscusi spre faptele bune, atunci să se îmbrace cu hainele călugăreşti; şi că schima cinstită este, de suflet-folositoare şi de mântuire

PRICINA A TREIZECI şi DOUA 164

Se cuvine ca cel credincios să arate viaţă cuviincioasă schimei sale; iar cel ce nu petrece după schimă nu este credincios; şi că nu din vreme, ci din nărav se însuşesc cărunteţele cele după Dumnezeu

PRICINA A TREIZECI şi TREIA 173

Că se cuvine ca cel credincios, pe cele de la părintele lui duhovnicesc, a le primi cu osârdie, ca pe unele ce sunt de folos, măcar de vor fi întristăcioase şi dureroase; căci pentru scopul lui se dau şi mila lui Dumnezeu, şi necazurile

PRICINA A TREIZECI şi PATRA 181

Că se cuvine ca până la moarte a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi a-i iubi pe dânşii, şi a ne teme de ei

PRICINA A TREIZECI şi CINCEA

184

Că se cuvine întru simplitate a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi judecăţile lor ca de la Dumnezeu fără iscodire a le primi, şi a nu le cerceta pe ele sau a le îndrepta, chiar dacă uneori nu par a fi folositoare

PRICINA A TREIZECI şi şaseA 188

Care este osânda neascultării şi a cârtirii către cei întru Domnul învăţători; şi că se cade ca creştinul nicidecum a grăi împotrivă sau în cuvânt a se îndreptăţi, ci întru toate a sta împotriva voii sale, şi aşa a iubi mustrarea şi a nu o urî

PRICINA A TREIZECI şi ŞAPTEA 190

Că nu se cade a osândi pe învăţător, măcar de ar face lucruri potrivnice celor pe care le învaţă; căci mulţi ucenici, la dascăli lenevoşi încredinţându-se, neosândindu-i pe dânşii, ci întru Domnul supunându-se, s-au mântuit, iar de multe ori şi pricină de mântuire se făcură învăţătorilor lor

PRICINA A TREIZECI şi OPTA 193

Pentru că cei ce iau aminte de sine-şi şi la Pronia lui Dumnezeu, harul de multe ori şi prin mojici şi necunoscători îi învaţă cele cuviincioase, şi cum că cei smerit cugetători nu se leapădă a învăţa nici de la oricine peste care se întâmplă a da

PRICINA A TREIZECI şi NOUA 197

Se cuvine credinciosul să nu se bizuie pe sine, ci a crede că prin duhovnicescul său părinte se mântuieşte şi se împuterniceşte spre toată bunătatea, şi aşa a se sârgui la rugăciunile sale, că mult pot

PRICINA A PATRUZECEA....203

Că nu se cuvine cu lesnire să se mute cineva, sau a se duce din mănăstirea în care a făgăduit lui Dumnezeu a se sfârşi; căci Părinţii nici din chilie nu se mutau cu lesnire, întru care pricină nu puţin folos au aflat

PRICINA A PATRUZECI şi UNA 216

Că celor nedeprinşi a fi singuri, a locui singuri e lucru primejdios

PRICINA A PATRUZECI şi DOUA 223

Că nu se cuvine a grăi împotrivă cu pricire, nici întru cele ce par a fi bune, ci a ne supune aproapelui, pentru Dumnezeu, în toate

PRICINA A PATRUZECI şi TREIA 228

Toate cele ce se fac, cu dreptatea lui Dumnezeu se fac; pentru aceea se cuvine ca credinciosul să urmeze Proniei, şi a nu căuta voia sa, ci pe cea a lui Dumnezeu; că cel ce aşa pe toate le face şi le primeşte, acela se odihneşte

PRICINA A PATRUZECI şi PATRA 230

Că smerita cugetare cu totul neprădată de draci este, şi care este naşterea smeritei cugetări şi puterea ei; şi cum că mai presus decât toate faptele bune este smerenia, şi singură degrab poate mântui pe om

PRICINA A PATRUZECI şi CINCEA 234

Că osebit lucru al celui ce cugetă-smerit este a se prihăni pe sine-şi, şi a se defăima, şi a socoti ca nimic bunătăţile cele făcute de sine; şi care sunt însuşirile smeritei cugetări şi care sunt roadele

PRICINA A PATRUZECI şi şaseA

Despre ce dobândă avem de pe urma prihănirii de sine

.246

PRICINA A PATRUZECI şi ŞAPTEA 248

Că nu se cuvine a căuta cinste şi a dori locurile dintâi; că cele ce la oameni sunt cinstite, la Dumnezeu sunt nesuferite

PRICINA A PATRUZECI şi OPTA 250

Că smerit a cuvânta fără de vreme sau fără măsură nu e folositor, ba şi vătămător este; şi ce trebuie a face către cei ce ne laudă,şi că, pe cel ce ia aminte, laudele nu-l vatămă cu nimic

PRICINA A PATRUZECI şi NOUA 251

Despre cum se cuvine şi până unde trebuie a folosi cineva acoperământul trupului, şi de ce fel trebuie să fie aceasta; şi cum Părinţii şi întru îmbrăcăminte iubeau ticăloşirea, pe care întru toate cel credincios se cuvine a urma

PRICINA A CINCIZECEA 253

Că nu se cuvine către veselie sau dintr-o râvnă pătimaşă a face ceva

ÎNCEPUTUL cărţii a doua a lui everghetinos

PRICINA ÎNTÂI 257

Că cei ce se smeresc pe sine-şi, cinstiţi sunt la Dumnezeu

PRICINA A DOUA 268

Că defăimarea pe smerenie, iar cinstea pe mândrie le pricinuieşte, pentru aceea şi cei smerit-cugetători, defăimaţi fiind, se bucură, iar cinstiţi fiind, se mâhnesc

PRICINA A TREIA 280

Că nu se cuvine ca cineva să fie fără lucru, ci şi trupeşte să lucreze, şi cum că deşertăciunea este pricină a multor răutăţi

PRICINA A PATRA 286

Cu care scop se cuvine a lucra călugărul, şi spre câte şi de care lucruri să se îngrijească

PRICINA A CINCEA 288

Care lucruri se cuvin a păzi fraţii, lucrând unii cu alţii

PRICINA A şaseA 289

Că în obşte nu se cuvine ca cineva să aibă ceva al său, iar celui ce are, prea grea muncă asupră-i i se atârnă

PRICINA A ŞAPTEA 293

Că cel ce dă sau vinde ceva din lucrurile folositoare mănăstirii sau ia pe ascuns mult greşeşte la Dumnezeu, şi mai mult se va munci; pentru aceea se cuvine ca de dânsele, ca de cele ce sunt afierosite lui Dumnezeu, foarte a purta de grijă, şi despre cei ce dispreţuiesc cele prea mici, şi cum că lenevirea întru toate e vătămătoare

PRICINA A OPTA 297

Cu ce fel de aşezare se cade a sluji sau a se sluji, şi ce dobândă este din slujire

PRICINA A NOUA 300

Când şi în care lucruri se cuvine a se cinsti slujba mai întâi decât rugăciunea

PRICINA A ZECEA 302

Că trebuie cu osârdie a ne scula la rugăciune şi cu răbdare a stărui în dânsa; şi pentru ce şi de unde s-au rânduit rugăciunile cele de la hotărâtele ceasuri; şi cum că nu se cuvine de acestea a ne lenevi

PRICINA A UNSPREZECEA 306

Pentru cântare şi rugăciune, şi buna rânduială întru dânsele

PRICINA A DOUĂSPREZECEA 311

Că se cuvine a-i canonisi pe cei ce grăiesc în deşert la Dumnezeiasca slujbă, iar de nu se vor îndrepta, să-i izgonim cu asprime din Biserică

PRICINA A TREISPREZECEA 314

Că se cuvine a priveghea în toată vremea şi a dormi atâta cât să se ţină trupul; şi că cei începători la nevoinţă trebuie şi prin izvodiri [cugetări] a deprinde privegherea

PRICINA A PAISPREZECEA 319

Despre iubirea de sine

PRICINA A CINCISPREZECEA 320

Ce folos este din înfrânare, şi ce vătămare din neînfrânare, şi ce pierdere este din nemăsurarea vinului

PRICINA A ŞAISPREZECEA 324

Cum au iubit Părinţii postul şi l-au săvârşit, şi până unde se nevoiau întru acesta cu acrivie

PRICINA A ŞAPTESPREZECEA 326

Felurite fapte de la Părinţi Sfinţi, deşteptând neputinţa noastră spre răbdare, şi cu covârşire învăţându-ne pe noi smerenia

PRICINA A OPTSPREZECEA 330

Cum se cuvine a purta grijă de trup şi ce sunt nevoinţa cea cu socoteală şi înfrânarea

PRICINA A NOUĂSPREZECEA 336

Cum se cuvine a prăznui iubitorul de Dumnezeu, şi care este şi în praznice hrana Părinţilor

PRICINA A DOUĂZECEA 338

Că mare rău este mâncarea într-ascuns,pentru că aceasta poate chiar şi numai singură să piardă pe monah

PRICINA A DOUĂZECI şi UNA 339

Că se cuvine călugărului a mânca o dată în zi, şi aceasta către al nouălea ceas, către seară, de poartă grijă cu de-amănuntul, pe care rânduială toţi Părinţii o au păzit, şi nu numai în isihie, ci şi în vieţuire de obşte

PRICINA A DOUĂZECI şi DOUA 341

Că nu se cuvine după îndulcire, ci după trebuinţă a mânca, şi cum că cel ce nu după îndulcire mănâncă, măcar dulci de vor fi bucatele, nici nu se păgubeşte

PRICINA A DOUĂZECI şi TREIA 344

Cum se cade şi cu ce scop să şadă monahul la masă şi de cele puse înainte să se atingă, şi ce se cuvine a păzi după masă

PRICINA A DOUĂZECI şi PATRA 347

Despre mâncare şi băutură, şi când, şi cum, şi de care se cade a ne împărtăşi sau depărta

PRICINA A DOUĂZECI şi CINCEA 349

Care este deosebirea războiului curviei şi cum se cade a ne nevoi împotriva lui

PRICINA A DOUĂZECI şi şaseA 355

Că nu este cu putinţă a se izbăvi cineva desăvârşit de războiul curviei fără decât numai prin ajutorul lui Dumnezeu, ajutor care urmează neîndoios nevoitorilor, şi care este desăvârşita curăţie

PRICINA A DOUĂZECI şi ŞAPTEA 360

Care este cinstea curăţiei, şi care este necinstea curviei, şi sfârşiturile fiecăreia şi răsplătirile, fie în veacul de acum, fie în cel viitor

PRICINA A DOUĂZECI şi OPTA 361

Că vrednic de pedeapsă este a primi gânduri urâte şi a nu le alunga de îndată, aşijderea şi privirea cu iscodire şi grăirea şi auzirea de gânduri urâte, tot aşa, iarăşi, învoirea împreună cu fapta, şi că prin multe şi felurite meşteşuguri năvăleşte duhul curviei, pentru aceasta se cuvine de-a pururea a lua aminte

PRICINA A DOUĂZECI şi NOUA 372

Că trebuie a ne abate de la vorbirile femeilor, şi de la celelalte ce zădărăsc patimile

PRICINA A TREIZECEA 382

Că nicidecum nu se cuvine să audă credinciosul fluierul sau alăuta sau alte oarecare viersuri făţarnice, ci să fugă de acestea ca de nişte lucruri pierzătoare

PRICINA A TREIZECI şi UNA 383

Că visarea se face din felurite pricini

PRICINA A TREIZECI şi DOUA 385

Că prea mare este lucrarea plânsului, şi de câte feluri este plânsul, şi că mare este deosebirea lacrimilor

PRICINA A TREIZECI şi TREIA 396

Că, la sfârşitul vieţii, mai cumplit se pun dracii asupra omului, pentru aceea foarte se cuvine să luăm aminte

PRICINA A TREIZECI şi PATRA 398

Că nimic nu e cu o aşa de mare nepotrivire credinciosului, ca îndrăzneala şi râsul; întru care pricină se mai zice şi despre evlavie şi deosebirile acesteia

PRICINA A TREIZECI şi CINCEA 400

Că nu se cuvine ca nimeni să nu se mânie pe vreun om sau să strige la el, şi care este naşterea mâniei, şi cum se tămăduieşte

PRICINA A TREIZECI şi şaseA 406

Că cel ce doreşte desăvârşire, şi cât de puţin de s-ar tulbura cu inima către cel ce-l nedreptăţeşte sau îl ocărăşte, nu se arată nevinovat

PRICINA A TREIZECI şi ŞAPTEA 408

Că se cuvine ca fratele să fie îndelung-răbdător către cei ce greşesc lui şi pe cei ce-l nedreptăţesc să nu-i dosădească

PRICINA A TREIZECI şi OPTA 416

Se cuvine ca creştinul să nu-şifacă izbândire numai cu cei necredincioşi ci şi cu îndelungă-răbdare să sufere nedreptăţirea, şi cu nerăutate să-i ruşineze

PRICINA A TREIZECI şi NOUA 422

Că celor ce rabdă strâmbătate cu mulţumită, şi nu-şi izbândesc loruşi, Dumnezeu se face izbânditor, şi de multe ori cu mai mari le răsplăteşte decât cele prin care s-au nedreptăţit

PRICINA A PATRUZECEA 425

Că se cade să-i iubim şi pe vrăjmaşi, ca pe cei ce mult ne folosesc, şi să le facem bine, şi să ne rugăm pentru mântuirea lor

PRICINA A PATRUZECI şi UNA 432

Că nu se cuvine a urî pe vreun om

PRICINA A PATRUZECI şi DOUA 433

Că pomenirea de rău este pierzătoare; şi nu numai că netrebniceşte toată lucrarea duhovnicească, ci şi întoarce înapoi milostivirea lui Dumnezeu, şi cum trebuie să stăm împotriva ei

PRICINA A PATRUZECI şi TREIA 437

Că nu se cuvine a blestema pe cineva

PRICINA A PATRUZECI şi PATRA 439

Că se cade ca nu numai să nu ocărâm pe cineva, ci şi a-i binecuvânta pe cei ce ne ocărăsc, şi aşa vom potoli mânia lor

PRICINA A PATRUZECI şi CINCEA 440

Că nu se cade a minţi, ci a grăi adevărul

PRICINA A PATRUZECI şi şaseA 442

Că mare este păcatul năpăstuirii, şi, spre slava celor năpăstuiţi, de vor răbda cu mulţumită de multe ori, şi în această viaţă vine pedeapsă de la Dumnezeu asupra năpăstuitorilor

PRICINA A PATRUZECI şi ŞAPTEA 447

Despre cuvânt şi tăcere,şi cum se cuvine să ne folosim de acestea, şi că a cuvânta nu este fără de vină

PRICINA A PATRUZECI şi OPTA 451

Că şi simplu a se fura este păcat, iar jurământul strâmb are pedeapsă nemilostivă, şi cum că jurământul cel ce se face din obrăznicie spre lepădarea poruncii lui Dumnezeu trebuie să fie dezlegat, iar pentru dânsul trebuie să se facă pocăinţă

PRICINA A PATRUZECI şi NOUA 453

Că se cade nu numai să nu clevetim, ci nici celui ce cleveteşte să nu-i îngăduim să şoptească sau să cârtească

PRICINA A CINCIZECEA 457

Cum trebuie să locuiască fraţii şi împreună să se îndrepte, greşind ei întru ceva, şi când şi în ce greşeale se cuvine a se păstra tăcerea, şi când şi în ce [împrejurări] se cuvine să grăiască şi să nu ascundă

Distribuţie:

S.C. Egumeniţa S.R.L.

O.P. 3 C.P. 301 800730 Galaţi tel. fax: 0236-326.730 -mail: editura@egumenita.ro

Tipărit la S.C. DONSTAR S.R.L. Galaţi Str. 1 Decembrie 1918, Nr. 23 Tel/Fax: 0236492587 e-mail: donstargalati@yahoo.com

Să nu socoţi că îţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta este un gând trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, care a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.

Sfântul Ignatie Brianceaninov

Everghetinosul este o mare binefacere, pentru că putem cunoaşte pe deplin duhul Sfinţilor Părinţi împotriva tuturor patimilor, pe rând; sufletul cunoaşte cum au lucrat aceia şi se foloseşte.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Părinţii din pustia Patericului vin la noi, îndemnându-ne să primim mărturia lor în inimile noastre şi în viaţa noastră. Deşi au trăit cu mult timp înaintea noastră, poveţele lor sunt foarte actuale. Dacă va fi citit cu luare aminte, marele Everghetinos va fi una dintre cărţile cele mai importante pentru viaţa fiecărui monah şi a fiecărui mirean.

Editorii

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu