joi, 7 februarie 2019

MONAHIA PORFIRIA ASCULTA-MA


© Copyright pentru ediţia de faţă Editura «Evanghelismos», care mulţumeşte editorului grec pentru generozitatea cu care a acordat dreptul traducerii şi editării în limba română a acestei cărţi.

Monahia Porfiria

Ascultă-mă!

Traducere din greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu Schitul Lacu — Sfântul Munte Athos

EDITURA EVANGHELISMOS

Bucureşti 2017

Copertă şi tehnoredactare: Andreea Mihaiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PORFIRIA, monahia

Ascultă-mă!monahia Porfiria; trad.: ieroschim.Ştefan Nuţescu. — Bucureşti: Evanghelismos, 2016 ISBN 978-606-8562-34-6

I. Nuţescu, Ştefan (trad.)

821.135.1-94

Precuvântare

Nu voi exagera atunci când voi spune că epoca noastră este cea a confuziei. Mulţimărturisesc aceasta şi o propovăduiesc, mai alesatunci când văd câte curente de concepţii, teorii şi credinţe se intersectează şi circulă în societatea noastră.

Şi influenţează, creează situaţii, răstoarnă alte ideologii sănătoase, caută să atragă adepţi. În mijlocul acestei nebunii şi instabilităţi, trăim şi noi şi suntem influenţaţi.

În cugetarea, în gândul, în fapta, în fiecare purtare a noastră, se aud numeroasele, diferitele voci ale promotorilor fiecării ideologii, primim înrâuriri şi ne conformăm potrivit voii lor.

Această confuzie a epocii noastre are şi voci împotriva rânduielilor duhovniceşti. Are voci fără credinţă în Dumnezeul nostru Cel în Treime, fără adevăr, fără legătură cu Hristos, fără încredere în prezenţa Sa, în atotputernicia Lui, în dragostea Lui, are nesupunere şi lepădare.

Iar această nesupunere şi această lepădare aduc mai multă confuzie şi tulburare, aduc zdrunci­nare şi agonie, nesiguranţă, greşeli înfricoşătoare în viaţă, stricăciune, distrugere. Aduc zdrobirea lăuntrică a persoanelor, a familiilor, a societăţilor,

7

chiar şi a patriei noastre.

O nevoie mântuitoare este ca în această con­fuzie să vină lumina, ca să limpezească mintea şi inima noastră, ca să ne povăţuiască în chip negreşit, ca să ne întărească. şi lumina aceasta numai unul poate să o aducă, să o dăruiască. Acela şi numai El în toate veacurile a spus: „Eu sunt Lumina lumii" (Ioan 8,12). Şi Acesta este Hristos Domnul, Cel ce S-a răstignit şi a înviat.

Către Acesta mai ales suntem datori să ne întoarcem, pe Acesta să-l cunoaştem, de El să ne apropiem, să-L primim în inima şi viaţa noastră. Acestuia să ne supunem cu deplină încredere.

Când Hristos luminează viaţa noastră, o povăţuieşte şi o rânduieşte, atunci întreaga noastră viaţă răspândeşte bucurie şi pace, fericire şi bi­necuvântare.

În sprijinul strădaniei noastre, aceea de a-L cunoaşte şi de a-L primi pe Hristos, vine cartea aleasă a cuvioasei stareţe Porfiria.

Într-un stil simplu, dar vioi, prin întâmplările din viaţa noastră de zi cu zi, ne povăţuieşte, ca să ajungem la lumina cea adevărată şi să dăruim întreaga noastră existenţă dragostei şi atotputer­niciei Sale.

Felicit pe stareţa Porfiria şi îi doresc ca Domnul Dumnezeu să o lumineze, să o umple de har, să o

8

sfinţească, astfel încât să slăvească Numele Lui şi să sprijine suflete, pentru care „Hristos a murit".

Fie ca această carte a ei să aducă pe cât mai mulţi la pocăinţă!

9

însemnarea scriitorului

Nu există ceva mai înalt, mai bun decât dragostea lui Dumnezeu! Ea este nesfâr­şită, este nesecată. Nu se uită nici la neam, nici la vârstă, nici la culoarea pielii. Toţi suntem copiii Lui, pe toţi ne iubeşte deopotrivă. Este dragostea Celui Care aşteaptă cu îndelungă răbdare pocăinţa şi întoarcerea noastră.

Vreţi să vedeţi măsura dragostei Sale? Priviţi Crucea Lui şi veţi înţelege! Veţi înţelege cât de mult ne iubeşte, dragoste ce a ajuns până la mar­tiriul ultim, până la Răstignire, pentru a spăla cu Preasfântul Său Sânge păcatele noastre. Privind la Iisus Cel Răstignit, vedeţi pilda cea desăvârşită a simplităţii, a blândeţii, a răbdării şi a smereniei celei desăvârşite. în acelaşi timp, vedeţi chemarea şi dorinţa Sa de a merge cu toţii lângă El. Cu mâinile deschise ne cheamă pe toţi.

Iubiţii mei fraţi, cunosc că mulţi dintre dumneavoastră ezitaţi să vă apropiaţi de El, fie din pricina conştientizării păcatelor voastre, fie din frică, pe care alţii v-au sădit-o, prezentându-L pe Dumnezeu îndepărtat, aspru Judecător şi pedepsitor. Însă dragostea este întotdeauna cel mai puternic sentiment. Să ne amintim că atunci când iubim pe cineva, nu trebuie să ne temem vreodată

10

că va pleca de lângă noi, fiindcă dragostea alungă departe frica! Iubiţi-l şi veţi vedea că frica va pleca departe; răspundeţi dragostei Sale.

Ca să vă apropiaţi de Dumnezeu, ca să câştigaţi Raiul, nu se cer numai jertfe şi nevoinţe. Se cer mai ales dragostea şi încrederea noastră în El. Când iubeşti pe cineva, vrei să-L răneşti? Nu, desigur. Tot astfel şi când îl iubeşti pe Hristos, nu-L vei răni şi nu-L vei trăda niciodată!

Aţi văzut cât de uşor este drumul către Rai? Jertfele şi nevoinţele duhovniceşti pe care le fac asceţii şi pustnicii au ca scop sfinţirea lor. Dacă există oameni care au ca scop sfinţirea, atunci, da, se cer nevoinţe mari. Desigur, Raiul nu se dăruieşte nimănui, ci se câştigă.

Datorită slujirii mele întâlnesc foarte mulţi oameni, clerici şi mireni. Văd strădania multora care se nevoiesc să ajungă lângă Hristos şi îi in­vidiez. Mai ales îi invidiez pe acei puţini preoţi şi părinţi duhovniceşti care au credinţă neclintită în Dumnezeu. Îi invidiez, de asemenea, pe acei puţini oameni care au credinţă mai puternică decât mine. Îi invidiez şi mă străduiesc să-i ajung. Invidiez şi nevinovăţia copilărească, fiindcă, într-adevăr, sufletul de copil este curat, neîntinat, este un suflet al Raiului.

În acelaşi timp, sufletul meu sângerează din

11

cauza alegerilor multor oameni, care cu hotărârile lor greşite, îşi orientează strâmb sufletul, dar şi sufletele altora, mai ales ale copiilor noştri. De pildă, există dascăli care au încetat să-i ducă pe copiii noştri la biserică, socotind că aceasta nu ajută la nimic, că mintea şi inima lor nu se îmbogăţesc. Şi, desigur, cu această cugetare vatămă acele su­flete. De multe ori mă întreb: Aceşti oameni nu se tem de urgia lui Dumnezeu? Dumnezeu este în mintea lor un basm? Dar aceşti oameni erudiţi uită de potopul lui Noe? Nu cumva socotesc că şi acesta a fost un basm? Nu au văzut? Nu au citit că arca a fost găsită, că au descoperit-o arheologi din ţări străine?

Cu toate acestea ce se petrec, sunt sigură că şi pe Hristos însuşi, dacă ar coborî din nou pe pământ, şi L-ar vedea cu ochii lor, tot nu L-ar crede.

Însă atunci când antihrist va veni, cei mai mulţi se vor grăbi să-l urmeze. Pe acesta îl vor primi, fiindcă acesta este cel care a umplut sufletul şi mintea lor cu patimi, cu păcate, cu promisiuni.

Este adevărat că atunci când antihrist se va arăta, când va începe să dea mâncare din belşug şi bogăţie, când va începe să facă minuni, să învieze morţi, să vindece bolnavi, adică să facă exact ceea ce a făcut şi Hristos al nostru, atunci mulţi îl vor urma, căci văzându-l făcând toate acestea,

12

în deznădejdea lor, vor crede că este Hristos, Mântuitorul lumii, şi că a venit să salveze de la distrugere, de la nenorocire. Însă noi nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi. Nu va fi Hristos, ci antihrist. Acesta se va înfăţişa ca salvator, ca să ne înşele şi ca să câştige sufletele noastre. Să nu-l urmeze nimeni! Să preferăm mai bine moartea, decât pentru puţină pâine să ne pierdem sufletul.

Să fim siguri că nici chiar în aceste vremuri grele Hristos nu ne va părăsi. Dumnezeu a lăsat banul, ca să-l ajutăm pe fratele nostru cel nepu­tincios, iar nu să devenim fără de minte. Dum­nezeu a lăsat ştiinţa în legătură cu dumnezeiasca cunoaştere, ca să-L cunoaştem mai bine pe El şi să trăim împreună cu El.

Mulţi oameni însă ce au făcut? Au folosit ştiinţa pentru distrugerea aproapelui lor, a naturii, pentru distrugerea a tot ce este mai preţios şi care ne-a fost dăruit de dragostea lui Dumnezeu. Tot acest rău imens pe care l-am făcut, toată nerecu­noştinţa pe care am arătat-o faţă de Dumnezeu, nu cumva a venit vremea ca să le schimbăm? Nu credeţi că a venit timpul să mergem lângă El? Nu credeţi că a venit vremea pocăinţei? Să hotărâm, aşadar, să-I cerem smerită şi sinceră iertare şi să fim siguri că El ne-o va da. Dar cine este pregătit să o facă? Cine este pregătit să-şi vadă greşelile

13

sale? Cine este pregătit să vadă pierzarea pe care i-o pregăteşte diavolul şi astfel să alerge grabnic la Dumnezeul nostru?

Timpul este aproape! Vremea noastră s-a îm­puţinat, sfârşitul a ajuns. Nu avem multe răgazuri. Să nu întârziem să cerem cu smerenie iertarea Sa! Şi să fiţi siguri că ne va da putere dumnezeiască pentru a rezista în aceşti ani grei ce vin. Dar să cunoaştem că este în puterea Lui să le şteargă pe toate cu o iertare a noastră sinceră, din inimă, plină de dragoste.

Să ne unim cu toţii, să devenim cu toţii un pumn, să ne sprijinim unul pe altul pentru dra­gostea lui Hristos şi pentru mântuirea sufletului nostru. Să dea Dumnezeu să trăim cu toţii fericirea Cerului, fericirea Raiului! Să ne învrednicim să-L trăim pe Hristos! Amin. Lectură cu folos!

Dragostea pe care o doreşte Sufletul veşnic poate să o câştige, Şi la dragoste dumnezeiască şi tainică Vis ascuns al ei să ţină.

De culori viaţa noastră se va umple,

Dacă început nou, viaţă nouă vom începe, Şi pe Hristos prieten al nostru îl vom face,

14

Dacă cu adevărat vom dori.

Călătorie către Cer, cale către lumină

Şi dragoste dumnezeiască va veni să se atingă de noi

Şi de la sărbătoarea Sfinţilor să devenim cu toţii fraţi!

15

Prolog

Iubiţii mei fraţi în Hristos, nădăjduiesc ca această carte să ajute la urcuşul nostru duhovnicesc, să dea ieşire din impasurile noastre. Este a treia carte a monahiei Porfiria, inspirată din problemele noastre, din greşelile noastre. Este o carte-oglindă a alegerilor noastre superficiale, al modului nostru superficial de viaţă, al modului nostru superficial de rezolvare şi de înfruntare a problemelor noastre.

Să fiţi siguri că citind-o, vă va aduce aminte mereu de câte o întâmplare. Şi aceasta, deoarece situaţiile şi problemele cu care ne înfruntăm în epoca noastră au toate acelaşi numitor comun. Şi care este acesta? Nevoinţa noastră de a rămâne în picioare în vârtejul nenorocirilor şi al greutăţilor din zilele noastre.

Cartea aceasta în multe puncte vă va atrage atenţia şi vă va problematiza. Cine suntem? Unde mergem? Dacă vom continua să trăim în acelaşi fel, ce ni se va întâmpla? Din nefericire, cu toţii am îndumnezeit banul, toate relaţiile noastre se sprijină pe interesul economic. De aceea, nimeni nu are dispoziţia de a da o mână de ajutor aproa­pelui său, dacă nu primeşte vreun câştig financiar. Nu ne interesează dacă omul de alături suferă, flămânzeşte, dacă are nevoie de o mână de sprijin.

16

Egoismul nostru este mai puternic decât noi, iar atunci când, în cele din urmă, boala, moartea, pierderea serviciului, datoriile ne ameninţă, ce facem? Atunci alergăm disperaţi să găsim me­dicamentul, terapia care ne va vindeca. Căutăm să aflăm cel mai bun medic, dar cine este acesta? Este psihologul? Este psihiatrul? Este oarecare om duhovnicesc cel care ne va ajuta? Pentru noi, creştinii, prezenţa unui duhovnic în viaţă este siguranţa noastră pentru a putea păşi pe calea cea duhovnicească şi a-l avea alături în greutăţile noastre duhovniceşti. Însă, în afară de duhovnicul nostru, există oameni ce sunt gata să ne dea o mână de ajutor, să ne spună un cuvânt de întărire şi de mângâiere, să ne sfătuiască în clipele grele ale vieţii noastre.

Toţi dintre noi care o cunoaştem pe monahia Porfiria suntem în măsură să spunem cu siguranţă că datorită faptului că toată viaţa ei şi-a afierosit-o lui Iisus Cel adorat de ea şi aproapelui, avem o prietenă care este gata să fie alături de noi cu dra­goste. Toţi dintre noi care o cunoaştem am simţit din prima clipă căldura, blândeţea, mângâierea, întărirea.

Cuvântul ei nu este întotdeauna linguşitor, ci de multe ori este tăios ca o lamă ascuţită. Are discernământ. Uneori simţi că te îndurerează şi

17

te dezgoleşte, alteori că te vindecă de rănile ce ţi-au sfâşiat sufletul. Tactica ei este mereu aceeaşi: îţi pune în faţă oglinda sufletului şi te ajută să-ţi recunoşti greşelile şi păcătoşenia. Te învaţă cum să te rogi, cum să te apropii cu adevărat de Dumne­zeu şi Creatorul tău, cum să trăieşti virtuos, cum să iubeşti, pe tine şi pe aproapele tău, cum să nu te încovoi în greutăţile omeneşti, ci cu harul lui Dumnezeu să le rabzi, astfel încât să câştigi un loc în Rai.

Viaţa monahiei Porfiria este foarte lipsită de bunătăţile pământeşti, fiindcă nu oferă oamenilor din prisosul ei, ci din lipsa ei. De multe ori râzând, ne spune: „Când te afli la pământ, care nu are mai jos, nu te teme de nimic, dacă lângă tine este Hristos! Pe când oamenii care nu-L au pe Hristos Chivernisitor al lor, cu cât mai sus se află, cu atât vor suferi atunci când vor cădea".

Fie ca această carte să ne ajute să-L cunoaştem pe Hristos şi să evităm greşelile noastre, care ne îndepărtează de adevărata viaţă, care este însuşi Hristos!

Elena Sinduka a lui Eftimie

18

PARTEA I

Spune un „Bună ziua!”

Dimineaţa când te trezeşti, spune un „Bună ziua!” lui Hristos, Maicii Domnului, Sfântului tău ocrotitor, însoţitorului tău! Spune un dulce „Bună ziua!" copiilor tăi, trezeşte-i cu zâmbetul pe buze! Iar dacă nu ai nici soţie, nici copii şi niciun om apropiat, începe ziua ta cu Hristos şi dragoste!

Nu există fericire mai mare ca aceea de a spu­ne „Bună ziua!” celor pe care-i întâlneşti în drum, dimineaţa când mergi la serviciu, la şcoală, la cumpărături. Să răspândeşti pretutindeni salutări dulci, să le transmiţi tuturor bucuria ce izvorăşte din dragostea ta pentru Hristos şi Maica Domnului, care se naşte din recunoştinţa ta faţă de Acela Care cu atâta dărnicie ţi le-a dăruit pe toate, bucuria ce izvorăşte din dragostea pentru întreaga zidire, pentru copaci, pentru păsări, pentru toate câte le întâlneşti în trecerea ta.

Nu există dragoste mai dulce, mai gingaşă, mai sigură ca dragostea lui Hristos. Nu există salutare mai dulce decât cea care izvorăşte din revărsarea dragostei şi a fericirii, ce ţi-o arată Dulcele nostru Iisus!

20

Monologul lui Dumnezeu

Te-am privit când te-ai trezit dimineaţă. Am aşteptat să-Mi spui două-trei cuvinte, mulţumindu-Mi pentru toate câte ţi s-au întâmplat, cerând părerea Mea pentru toate câte plănuieşti să le faci astăzi. Am observat că erai foarte ocupat, căutând să afli hainele potrivite pentru a merge la munca ta.

Am nădăjduit să găseşti câteva clipe, ca să-Mi spui „Bună ziua!", dar iarăşi erai foarte ocupat. Ca să vezi că sunt lângă tine, am făcut pentru tine cerul cu multe culori şi ciripitul păsărilor. Ce păcat însă că nu ai observat nici măcar prezenţa Mea! Te priveam cum plecai grăbit la munca ta şi din nou am aşteptat. Cred că din cauza muncii tale nu ai avut timp nici atunci să-Mi spui două cuvinte. Pe când te întorceai de la muncă, am văzut oboseala ta şi ţi-am trimis o ploaie măruntă, ca să alunge de la tine presiunea zilei. Am crezut că făcându-ţi acest dar, îţi vei aminti de Mine. Ca răsplată însă M-ai înjurat supărat. îmi doream atât de mult să-Mi vorbeşti...

Negreşit, ziua nu era încă terminată... Apoi ai deschis televizorul şi în timp ce urmăreai emisiu­nea ta preferată, Eu aşteptam. Apoi ai cinat cu cei apropiaţi ai tăi şi pentru încă o dată nu ţi-ai adus

21

aminte de Mine. Văzându-te atât de obosit, ţi-am înţeles tăcerea şi am stins strălucirea soarelui, ca să te odihneşti, dar nu te-am lăsat în întuneric total. Am lăsat aprinse de veghe pentru tine mulţimi de stele. Erau atât de frumoase... Păcat însă că nu le-ai observat... Dar nu-i nimic... Oare, chiar nu înţelegi că Eu sunt aici pentru tine? Am mai multă răbdare decât poţi să-ţi închipuieşti. Vreau să-ţi arăt aceasta, ca şi tu la rândul tău să o arăţi celor din jurul tău. Te iubesc atât de mult, încât te voi aştepta până la sfârşit. Acum din clipă în clipă te vei trezi din nou. Nu-Mi rămâne decât să te iubesc şi să nădăjduiesc că măcar astăzi îmi vei dărui puţin timp din timpul tău".

Vezi, aşadar, cât de uşor este să mergi lângă Hristos? Vezi cât de uşor este să-L iubeşti? Hristos nu vrea nevoinţe sângeroase şi jertfe mari, ci El cere doar dragostea ta. Stareţul Porfirie spunea: „Hris­tos este fratele nostru, este prietenul nostru, este totul, nu te teme de El. Când îl iubeşti pe Hristos, atunci pleacă toate patimile, toate păcatele, fiindcă eşti unit cu Hristos. Ştiţi, fiii mei, cât de uşor este să-L iubiţi? Este precum atunci când o fată iubeşte un băiat care se află foarte departe. Dacă iubitul ei îi cere să vină lângă el, atunci este în stare să meargă kilometri pe jos, ca să-l întâlnească. Nu se gândeşte nici la oboseală, nici dacă picioarele

22

ei vor păşi pe spini şi vor sângera. Cu gândul că va fi alături de el, nesocoteşte osteneala dureroasă ce o va răpune. La fel este şi atunci când îl iubeşti pe Hristos. Când îl iubeşti pe Hristos, iar când această dragoste devine nebunie, atunci zbori sus la Cer, zbori la înălţime, printre stele, Îl vezi pe însuşi Hristos, vezi universul, vezi adâncurile mării. Această dragoste se revarsă şi atunci iubeşti cerul, pământul, natura, păsările, animalele, devii prietenul tuturor, îi iubeşti pe toţi. Aceasta este dragostea lui Hristos, o nebunie dulce!"

Şi Stareţul Paisie spunea: „Aruncă-le, ca să zbori. Aşa cum un marinar nu poate să înoate cu rucsacul în spate, ci-l aruncă, ca să scape de acea povară, astfel încât să-şi uşureze trupul şi să nu se înece, tot astfel şi noi, iubindu-L pe Hristos, le aruncăm pe toate care ne împovărează şi alergăm uşuraţi lângă El. Hristos aşteaptă răbdător să-I arăţi dragostea ta".

Hristoase al meu, cât de mult Te iubesc!

Hristoase al meu, cât de mult Te iubesc

La Cerul Tău vreau să zbor

Dă-mi, Hristoase al meu, aripi

Ca să vin repede lângă Tine

23

în braţele Tale să mă aflu

Hristoase al meu, cât de mult Te iubesc!

Hristoase al meu, cât de mult Te iubesc!

La toată lumea am să spun

Şi voi striga neîncetat

Aprindeţi, oameni, o lumină în inima voastră

Ca să intre în inima voastră acest Hristos preaiubit

Hristoase al meu, cât de mult Te iubesc!

Tu ne-ai dat viaţă,

Iar noi Ţi-am dat fiere

Dragostea noastră este foarte puternică

Şi Ţi-am dovedit aceasta, Hristoase,

Cu biciuire şi cu ocări

Şi cu toţii am strigat

Salvează-Ţi viaţa, Stăpâne!

Dar Tu ne-ai privit cu dragoste,

Căci ură nu cunoşti.

Ne vorbeai de rugăciune,

Despre dragoste şi ascultare, însă, ce păcat! Pentru alţii era binecuvântare, pentru noi era lepădare!

Hristoase al meu, cât de mult Te iubesc!

Nu mă uita, Te rog, Puţină dragoste îţi cer m-am căit pentru cruce la picioarele Tale vreau să fiu

24

cu lacrimile mele fierbinţi să-Ţi topesc cuiele Hristoase al meu, cât de mult Te iubesc!

Monahia Porfiria

Stareţul Porfirie

Stareţul Porfirie a fost un chip ascetic curat, un lucrător neobosit al vieţii duhovniceşti, o pildă de ascultare, de rugăciune, de blândeţe şi de smerenie; măreţia lui Dumnezeu în sufletul său; Dumnezeu însuşi în toată existenţa lui; cel care s-a născut sfânt, „hoinarul" lui Hristos, aşa cum el însuşi spunea, cel care avea darul străvederii încă din copilărie, cel plin de dragoste dumnezeiască, un chip cuvios. Hristos era marea dragoste a vieţii lui, dulcea lui nebunie, care i-a dat atâta har, încât vedea Raiul, iadul, marginile lumii, adâncurile mării şi cele ascunse ale sufletului fiecărui om.

Stareţul Porfirie era harismatic, străvăzător, profetic, povăţuitor. Omul care a trăit boala, durerea trupească şi nedreptatea într-un grad inegalabil. Mulţi erau aceştia care alergau să-l întâlnească. Unii ca să ia binecuvântarea sa, alţii ca să-i ceară sfatul în problema lor, iar alţii ca să ceară prin

25

rugăciunea lui sănătate trupească şi sufletească.

Cuvintele Stareţului erau multe; neobosit era atunci când sfătuia, nu numai pentru problema concretă a fiecăruia, ci mai ales pentru a-l conduce pe om lângă Dumnezeu. Alesul lui Dumnezeu, Stareţul Porfirie, pe care l-a ales Hristos, ca să ne arate darurile Duhului Sfânt. şi, în ciuda durerilor puternice, sfântul stareţ niciodată nu a încetat să primească zi şi noapte oameni, fără să murmu­re. Şi făcea aceasta ca să asculte durerea lor, să-i sfătuiască şi să găsească soluţii la problemele lor.

Stareţul spunea că cea mai mare bucurie iz­vorăşte din jertfă. Omul trăieşte încă de aici Raiul sau iadul. Cel care săvârşeşte binele se bucură, fiindcă este răsplătit cu bucurie dumnezeiască. Cel care săvârşeşte răul suferă. Dacă nu încetăm să iubim banul şi să ne punem nădejdea în el, nu vom putea să ne punem nădejdea în Dumnezeu. Dacă ne punem nădejdea în bani şi dăruim inima noastră iubirii acestora, îl uităm pe Dumnezeu.

Pe acest Stareţ sfânt nu am avut binecuvân­tarea, din nefericire, să-l cunosc în viaţă. însă mă socotesc foarte binecuvântată, fiindcă mi-a îngăduit Hristos, mie nevrednica, să-l întâlnesc într-un chip minunat. O cunoscută de-a mea, pe care o ştiam de ani de zile, mi-a apărut odată în cale, ţinând în mână o carte.

26

— Ce carte este aceasta? am întrebat-o.

— A Stareţului Porfirie, mi-a răspuns.

— Cine este acesta?

— Un Stareţ sfânt, dintre ultimii.

Am luat-o în mână şi am privit fotografia şi titlul: „Lângă Stareţul Porfirie". Deodată aceea s-a întors spre mine şi mi-a spus:

— ţi-o dăruiesc!

Citind-o, am descoperit că era cel mai bun dar ce îl primisem vreodată. Am simţit că sufletul mi s-a umplut de o dulce dragoste pentru acest Stareţ. L-am iubit atât de mult, încât am început să cer un prilej de a-l întâlni. El însă nu mi-l oferea. Eu insistam, deoarece simţeam că mă cunoştea, că mă iubea.

Datorită marii mele stăruinţe de a ne cunoaşte, într-o zi a venit şi m-a găsit. Pe atunci înfruntam o mare problemă. A venit, aşadar, ca să o dezlege şi să-mi dăruiască mângâiere. Aceasta a fost prima noastră întâlnire personală, întâlnire care a încredinţat şi a întărit marea mea dragoste pentru el. Era 23 februarie, orele 11:30 seara, ziua când era prăznuit Sfântul Policarp, anul 1996. îmi amintesc că stăteam în salonul casei mele şi plângeam cu tânguire multă. Deodată însă am auzit o voce dulce:

— Plângi? m-a întrebat.

27

Am ridicat privirea speriată şi l-am văzut înaintea mea pe Stareţul Porfirie! Arătându-mi cu mâna sa cea dreaptă, mi-a spus:

— Iată, ce te aşteaptă!

Şi deodată înaintea mea toate au fost cuprinse de lumină. Nu am apucat să reacţionez, fiindcă aşa cum dintr-o dată a venit, la fel a şi dispărut dinaintea mea, împreună cu lumina. De atunci minunile lui se petrec una după alta. îl simt mereu lângă mine. Este ca şi cum am locui împreună.

Însă cea mai importantă dintre toate minunile a fost că mi-a arătat cum să iubesc, cum să mă încredinţez şi să mă îndrăgostesc de Hristos. îi mulţumesc din adâncul sufletului că nu m-a părăsit niciodată până astăzi.

Mulţi oameni îmi spun: „Măicuţă, deoarece îl aveţi pe Stareţul Porfirie, nu credem că treceţi prin greutăţi, precum noi". Vă încredinţez că încercă­rile mele sunt foarte multe. Nimic în viaţa mea nu este trandafiriu. Crucea mea este foarte grea. De multe ori am căzut în genunchi din pricina greutăţii, fiindcă încercările vin una după alta şi sunt atât de grele, încât uneori simt de parcă un cuţit cu două tăişuri îmi sfâşie inima, iar durerea este incredibil de mare. Este purtătoare de moarte. Dar nu pot să-mi atingă sufletul, fiindcă durerea încercării nu încape în el, de vreme ce este plin de

28

Hristos. De aceea vă spun: „Deschideţi-vă sufletul, ca să intre în el Hristos!"

Am cunoscut mulţi oameni care au trăit alături de Stareţul Porfirie. Când îi aud vorbind despre el, constat cu multă întristare că nu au înţeles cu cine vorbeau. Este foarte trist ca oameni erudiţi, oameni care sunt chipurile cunoscători ai Bise­ricii lui Dumnezeu, ai Vieţilor Sfinţilor noştri, să nu poată deosebi diferenţa dintre acest om sfânt şi noi păcătoşii, astfel încât să se nevoiască să se apropie de el şi să devină şi ei la rândul lor pilde pentru ceilalţi. Oare ce au dobândit din cunoş­tinţa lor cu el?

Acest Stareţ sfânt şi-a unit viaţa cu Iisus Cel Răstignit. S-a predat desăvârşit dragostei şi purtării Sale de grijă. I s-a încredinţat cu totul. Le răbda pe toate pentru dragostea lui Hristos, pentru mântu­irea sufletului său şi a semenilor săi, rugându-se pentru aceasta ziua şi noaptea.

Dacă observăm oarecare harisme la unii, tre­buie să cunoaştem că pe acestea le-a dat Dum­nezeu pentru zidirea fratelui nostru, iar nu spre satisfacerea proprie. De aceea oamenii care au astfel de harisme, au în acelaşi timp şi o mare durere. Mii de bunătăţi să ne dea un sfânt, dar dacă o singură dată nu ne răspunde la întrebare, automat devine rău şi încetează să fie sfânt. Cu

29

toate acestea, Sfinţii aceştia au suferit foarte mult durerea oamenilor. Ca să ajuţi un om, se cere o plată mare. Celor mai mulţi nu le place să audă adevărul, fiindcă adevărul doare. Dar dacă ai minte, îţi vei afla vindecarea. Să nu vă placă să auziţi cuvinte mângâietoare, fiindcă aceasta vă va arunca în suferinţa deznădejdii într-un moment al vieţii voastre.

Ultimele cuvinte ale Stareţului Porfirie trebuie să devină far în viaţa noastră: „CA TOŢI SĂ FIE UNA".

Vrednicia rugăciunii

Mulţi dintre oamenii cu care am comunicat până acum m-au rugat să fac rugăciune către Domnul nostru pentru o oarecare problemă care îi preocupa. Unul pentru sănătatea sa, altul pentru fericirea în viaţa de căsătorie, altul pentru sporul copiilor săi, altul pentru ca să fie izbăviţi copiii lui de patima drogurilor. Nimeni însă nu m-a rugat să fac rugăciune pentru mântuirea sufletului său.

Plecând de la această cugetare şi trăind în aceste vremuri grele, cu problemele pe care le-a creat criza economică, nu numai în cele financi­are, dar mai ales în inimile noastre, simt nevoia

30

să vorbesc despre rugăciune.

În vremea rugăciunii trebuie să fim doar noi cu Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea personală. Dacă vrem ca rugăciunea noastră să fie ascultată degrabă de către Dumnezeu, trebuie să-I vorbim cu smerenie şi să nu-I cerem să facă voia noastră. Ceea ce trebuie să cerem este să ne întărească credinţa şi încrederea noastră în El. Când toate acestea se vor întări, Dumnezeu va purta de grijă de problema noastră.

Cunosc că în societatea noastră egocentristă, în societatea cuceririlor ştiinţei, unii s-au pus pe sine mai presus de Dumnezeu. Cât de greşit e să se socotească pe sine atât de importanţi! Iar atunci când le explic că suntem nişte omuleţi neînsemnaţi înaintea Domnului şi Dumnezeului nostru, atunci depistează marea greşeală pe care au făcut-o socotindu-se deopotrivă cu Dumnezeu.

Dacă am şti cât de mare este puterea rugăciunii, nu ar lipsi niciodată de pe buzele noastre, pentru că rugăciunea este singura cale pe care Dumnezeu a dat-o omului ca să comunice cu El. în rugăciune, omul poate spune câte îi îngreuiază şi îi otrăvesc sufletul. La sfârşitul rugăciunii noastre nu trebuie să uităm cuvintele: „Doamne, facă-se voia Ta!".

Rugăciunea este oxigenul sufletului nostru. De câte ori, iubiţii mei fraţi, mâna omenească,

31

izbânzile ştiinţei, realizările medicinei au rămas neputincioase în a rezolva problemele noastre. Şi câţi dintre noi nu ne-am întors zdrobiţi privirea spre icoana lui Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor noştri, rugându-i să ne ajute? Câţi dintre noi s-au rugat cu fierbinţeală şi au văzut rezolvându-se problemele lor imediat? Şi câţi au fost aceia care au venit la Hristos, pentru că nu aveau unde altundeva să se sprijine, dar a căror rugăciune nu a fost ascultată şi nu au văzut nicicun rezultat? Şi astfel, s-au descurajat şi au părăsit cu totul stră­daniile lor de a se apropia de Hristos?

Cu siguranţă că undeva au greşit. Se pare că nu ştiau că numai cu zdrobire de inimă, cu pocăinţă, cu sinceritate, cu stăruinţă, cu răbdare şi cu inimă fierbinte ne apropiem de Hristos. Şi aceasta, deoarece respectă libertatea noastră, care de multe ori Sfârşeşte în anarhie.

Unii mi se plâng că vremurile de astăzi sunt foarte grele, că şi-au pierdut curajul, iar alţii aleg psiho-medicamente, ca să-şi vindece durerea lor sufletească. Unii aleg sinuciderea, necunoscând că astfel se pierde sufletul lor, în timp ce alţii sunt atât de încâlciţi, încât nu se pot descâlci.

Astăzi în marea vieţii, cu nenumăratele-i pro­bleme, se primejduieşte corabia sufletului nostru să se zdrobească de stânci şi prundişuri. De aceea,

32

mai ales acum, avem nevoie de un bun povăţuitor, care nu este decât rugăciunea, rugăciunea care va fi adăpată cu lacrimile pocăinţei noastre şi cu cererea fierbinte către Creatorul nostru de a de­veni El busolă şi Povăţuitor al nostru. Iar când şi în ce fel va interveni, El însuşi va rândui acestea spre folosul nostru.

Însă nu trebuie să ne grăbim. Dumnezeu nu Se grăbeşte; numai diavolul se grăbeşte.

Astăzi omul are mare nevoie de rugăciune. Trebuie să ştim că atunci când ne preocupă lucruri pentru care nu există soluţii, şi nu ne încredem în Dumnezeu, aceasta este o meşteşugire a ispi­titorului. Este măieştrie a satanei, ca să ne tragă de partea sa. Rugăciunea este siguranţă, este scut ocrotitor. Ajunge doar să credem cu adevărat, fără egoism şi fără mândrie. Este mare lucru ca cineva să se încredinţeze prin rugăciune în mâinile lui Hristos. Oamenii îşi fac planuri şi se străduiesc să le împlinească, fără să tragă cu urechea, ca să vadă care este voia lui Hristos.

Acesta va îndrepta viaţa noastră, iar noi doar cu puţină mărinimie vom reuşi să ne facem da­toria. „Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5) a spus Domnul. Adică dacă nu ne încredinţăm Lui, o viaţă întreagă ne vom chinui. Stareţul Paisie spunea că numai cu smerenia şi cu rugăciunea

33

se îndreaptă cele de neîndreptat.

Astăzi este secolul vitezei; lucrurile se schimbă foarte repede şi nimeni nu ştie ce i se poate întâmpla până dimineaţă. Iar acesta este un motiv în plus să ne întărim rugăciunea şi cu ea să războim răul. Să-L rugăm pe Dumnezeu să-I fie milă de făpturile Sale. Astfel, suferinţele din vremea noastră, care sunt de neocolit, vor fi mai lipsite de durere şi nu se vor înmulţi. Este nevoie de multă rugăciune din partea noastră a tuturor, ca Dumnezeu să-i lumineze pe cei mari, astfel încât să nu cugete numai la distrugere, căci distrugându-ne pe noi, se vor distruge şi pe ei înşişi. Când ia foc casa vecinului, cu siguranţă, focul va veni şi la casa noastră. Să ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze şi să-i întoarcă de la planurile lor viclene.

Cu rugăciunea se săvârşesc minuni. Cu rugă­ciunea Sfinţii Mucenici răbdau chinurile. Cu rugă­ciunea se dărâmă zidul pe care păcatul l-a ridicat între minte şi inimă. Cu rugăciunea sunt izgonite puterile răului, sunt biruite patimile trupului, se eliberează sufletul şi se uneşte duhovniceşte cu Domnul. Prin rugăciune îl adorăm pe Dumnezeul nostru, Care S-a înomenit, S-a rugat pe Muntele Măslinilor şi S-a răstignit pentru păcatele noastre.

Noi suntem astăzi plini de egoism, de răutate, de viclenie, de gânduri necurate. Cârtirea, nemulţumirile,

34

nervii nu lipsesc de la niciunul dintre noi. Relaţiile dintre oameni s-au schimbat, familiile se destramă, încrederea s-a pierdut, valorile au dispărut, pretutindeni domneşte răul.

Dar cei care trebuie să se roage cel mai mult sunt părinţii. Rugăciunea părinţilor ajunge mai repede la tronul lui Dumnezeu. Lăsaţi sfaturile şi rugaţi în fiecare zi pe Hristos, pe Maica Dom­nului şi pe Sfinţi să vă lumineze şi să vă ocro­tească, pe voi şi pe copiii voştri. Stareţul Porfirie spunea: „Puţine cuvinte la copii, multe la Maica Domnului!". Rugăciunea este cel mai bun mijloc pedagogic. Elevii şi studenţii se întăresc. De aceea, rugăciunea de dimineaţă nu trebuie să lipsească din şcolile noastre.

Toate oraşele, toate satele sunt pline de biserici, de mănăstiri, de locuri de închinare şi de slăvire a lui Hristos. Dar şi pentru cei care spun că nu au, timpul, muntele, marea, casa sau biroul pot deveni locuri de rugăciune.

Cu cetele preoţilor, ale ieromonahilor, ale monahilor veniţi să ne unim cu toţii rugăciunea, să-L rugăm pe Domnul şi Dumnezeul nostru să Se milostivească spre noi şi să ne izbăvească de tot ce este rău!

Viu este Domnul Dumnezeu!

35

Altceva este credinţa, altceva este încrederea. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toţi credem în existenţa Dumnezeului Treimic. Toţi credem că Hristos S-a pogorât pe pământ, S-a născut din Pururea Fecioara Maria şi a luat trup şi oase şi S-a făcut om pentru mân­tuirea noastră, ca să ne scoată din iad şi să deschidă Raiul. Dragostea dezinteresată a lui Hristos pentru om este atât de mare, încât a ajuns să Se jertfească pe Sine pentru noi, pentru a ni se ierta păcatele, pentru a omorî moartea. Iar noi, ca să-I mulţumim, L-am biciuit, L-am scuipat, L-am înjosit, iar la urmă i-am dat lovitura de graţie: răstignirea, moartea. Dar peste trei zile a înviat!

De vreme ce cunoaştem adevărul, de ce nu-l ur­măm? Hristos ne-a spus: „Când vă vor duce la jude­cători, puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde; Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri"1. Când este nevoie să fie construit trupul Bisericii, Dumnezeul nostru ne face şi profeţi, şi dascăli, şi apostoli, şi ne dă acele daruri care ne trebuie, nu însă spre satisfacerea noastră, ci spre zidirea fraţilor noştri.

1 Vezi Luca 21,14-15.

36

De altfel, nu trebuie să uităm cuvântul lui Hristos:

„Eu sunt Lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii"2

Noi, cei care suntem botezaţi ortodocşi, credem în existenţa lui Hristos şi în tot ce ne învaţă. Una singură este greşeala noastră: nu ne încredin­ţăm Lui. şi motivul? I-am luat locul, am devenit noi dumnezei pământeşti, iar urmarea a fost că suferim, suntem nefericiţi, ne cuprinde nebunia, ajungem la sinucidere.

Dar, deşi oboseala sufletească ne răpune, nu luăm hotărârea să ne lăsăm cu încredere în purta­rea de grijă a Aceluia, Care poate să rezolve orice problemă de-a noastră şi să ne dăruiască măreţia dragostei şi a fericirii. Şi toate acestea, deoarece am/ne-am supraapreciat puterea cu aşa-zisa noastră erudiţie şi le-am nivelat pe toate, având ca urmare distrugătoare pierderea sufletului nostru.

Ne-am întrebat vreodată cum ne vrea Dumne­zeu? Aşa cum nimeni nu şi-ar dori ca soţia lui să se întreţină cu alt bărbat, tot astfel nici Dumnezeu,

2 Ioan 8,12.

37

nu vrea să avem schimb cu diavolul. Dumnezeu ne-a dat viaţa, ne-a dăruit cerul, soarele, luna, stelele, ziua, noaptea, pământul roditor, marea, toate. Diavolul ce ne-a dăruit?

Să socotim, aşadar, care şi unde este interesul nostru. Şi să dăm fiecăruia locul cuvenit. Dragoste, credinţă, încredere...toate merg împreună. Trei într-una. De aceea, şi au putere multă. Dacă se­parăm aceste puteri, vine distrugerea în sufletul nostru, dar şi în viaţa noastră. De altfel, aceasta am depistat.

De mulţi ani urmărim coborâşul patriei noastre şi, din nefericire, nu facem nimic ca să-l oprim. Cei vinovaţi de această distrugere ne-au lăsat libere avorturile, ne-au impus divorţul cât mai uşor, ne-au promovat cununia civilă, ne-au distrus cultura, ne-au destrămat familia, plasându-ne banul de plastic şi astfel, am devenit aroganţi, cu bani împrumutaţi. Şi toate acestea cu un singur scop: să-L uităm pe Dumnezeu.

Plângerea lui Hristos

Mă numiţi Domn, Dar nu Mă ascultaţi; Lumină, dar nu Mă vedeţi; Cale, dar nu Mă urmaţi;

38

Viaţă, dar nu Mă doriţi; înţelepciune, dar nu-Mi cereţi sfatul; Adevăr, dar nu Mă credeţi;

Atotputernic, dar nu Mă cinstiţi;

Drept, dar nu aveţi încredere în Mine; Părinte, dar nu deveniţi fiii Mei;

Mântuitor, dar nu vreţi mântuirea voastră.

Oare, în zadar Se plânge?

Sprijinul nostru este Dumnezeu

Astăzi este greu să fii creştin. Astăzi, când patria noastră s-a umplut de străini, te temi să mărturiseşti că eşti creştin, te temi să-ţi faci cruce, ca să nu se simtă deranjaţi străinii care ne-au inundat ţara.

Conducătorii ţării noastre ne-au scos icoanele din şcoli, care împodobeau pereţii şi ne aminteau zilnic de existenţa lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, dar şi de minunile Maicii Domnului în războaiele din 1821 şi 1940. Eroii noştri, Kolokotronis, Karaiskakis, Makriiannis şi toţi conducătorii militari, se împărtăşeau şi după aceea erau siguri că vor birui pe vrăjmaş. Nu de puţine ori o vedeau pe Maica

39

Domnului fiind de partea lor. Până şi turcii o ve­deau, la fel cum îl vedeau şi pe Sfântul Gheorghie pe calul său.

Dumnezeu nu ne-a creat ca să facem război, ci ca să trăim în pace, precum fraţii. însă oamenii fără minte voiau stăpâniri şi întâietăţi, de aceea au şi împărţit pământul după cum au vrut. Şi astfel, s-au creat ţările, în vreme ce aceia care erau mai puternici au vrut să-şi impună religia, ca să slujească intereselor lor.

Însă adevăratul Dumnezeu este Unul: Acesta în Care cred creştinii ortodocşi, Dumnezeu Cel în Treime. Acest adevăr îl cunosc cei care do­resc să-L şteargă din viaţa noastră. însă, în faţa câştigului lor, Dumnezeul nostru nu le convine, fiindcă Dumnezeu a cerut ca noi să fim milostivi şi plini de dragoste faţă de fratele nostru. Nimic din toate acestea nu le convine, fiindcă stăpânirea este dulce, indiferent dacă trebuie să ucizi sau să calci în picioare suflete pentru a o dobândi. Căci pentru a câştiga şi rămâne la putere, trebuie să fii dur şi neşovăielnic. De aceea, nici nu-L vor pe Dumnezeul nostru, Care este numai dragoste. Nu le convine. Şi astfel, au reuşit să convingă mulţi oameni să-L părăsească pe Dumnezeu, oameni care au încetat să mai creadă nu numai în dragostea şi în atotputernicia Lui, dar chiar şi în existenţa Lui.

40

Cei puternici ne împing înadins şi treptat la ateism şi lipsă de patriotism. Se străduiesc să ne dărâme credinţa, scoţând câte o piatră din clădirea credinţei noastre, astfel încât să se prăbuşească şi să dispară.

Dar nici noi nu suntem scutiţi de responsa­bilitate. Suntem responsabili, deoarece îi vedem dărâmând toate şi nu facem nimic ca să-i oprim. Se impune să ne străduim, câţi putem, să-i aju­tăm pe oameni să scape şi să nu se secătuiască duhovniceşte. Este nevoie de multă atenţie şi mult discernământ, ca să poată vedea cineva lucrurile din toate unghiurile şi să-i odihnească pe oameni.

Astăzi avem război, război duhovnicesc. în aceşti ani grei, fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce este omenesc cu putinţă pentru salvarea credinţei şi a patriei noastre, iar ceea ce nu putem, să lăsăm în mâinile lui Dumnezeu. Dacă nu ne împotrivim, se vor răsuci în mormânt sfinţii noş­tri, strămoşii şi eroii noştri. Aceia au suferit atât de mult pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru patrie, iar noi ce facem?

Aroganţa ne-a stăpânit atât de mult, încât suntem în stare să ne vindem chiar şi sufletul?

41

Când vorbeşti despre Dumnezeu

Vin oameni şi mi se plâng că le vorbesc copiilor lor, rudelor şi prietenilor lor despre Dumnezeu, aşa cum vorbesc şi eu, dar nu îi ascultă.

Odată, a venit o doamnă şi mi s-a plâns pentru acelaşi motiv. Şi i-am răspuns:

— Draga mea, ca să te asculte, trebuie mai întâi să crezi şi să te încrezi în Hristos. şi numai după aceea să vorbeşti despre Acela. Tu urmezi cele pe care le-a spus Hristos? Îl iubeşti? Te-ai dă­ruit trup şi suflet Aceluia? Ca să vorbeşti despre Hristos, trebuie să te nevoieşti, să arunci patimile şi păcatele tale. Faci aceasta?

— Nu, fiindcă sunt om şi mă mânii şi mă enervez şi mă cert. Ei, am clevetit şi eu când m-au clevetit pe nedrept. Este omenesc aceasta, măicuţă, eu nu sunt Dumnezeu. El ar putea să îndure totul, eu nu pot. Uite, săptămâna trecută soacra mea mi-a făcut observaţie că în mâncare am pus mai puţin untdelemn. Trebuia să mi-o spună în faţa soţului meu? Mai bine îmi spunea în taină. Iar eu m-am mâniat şi am alungat-o, dar fără să ştie soţul meu. Să înveţe altădată să nu mai vorbească.

— Draga mea, atât de important era ceea ce ţi-a

42

spus, încât ai alungat-o pe nepusă masă? Dacă scoţi atâta răutate, cum mai pretinzi să te asculte când vorbeşti despre Hristos? Ştii ce spun în sinea lor? îngrijeşte-te să te pui în rânduială mai întâi pe tine însuţi şi numai după aceea să vorbeşti despre Hristos.

— Da, aşa îmi spun şi eu mă supăr, deoarece cred în Hristos.

— Da, iubirea mea, dar cel care crede în Dum­nezeu, nu face acestea pe care le faci tu. Când credem în Dumnezeu, ne străduim să nu-L rănim şi facem ce ne-a învăţat, iar nu ceea ce ne convine, după care vorbim despre Dumnezeu. Cum se împacă toate acestea? Adică se poate să avem doi părinţi, pe Dumnezeu şi pe diavolul? Nu se poate. Vom urma fie pe unul, fie pe celălalt. Ca să-L urmezi pe Dumnezeu, trebuie să primeşti să faci ceea ce vrea El, iar nu ceea ce vrei tu. Dacă urmezi voii Lui, atunci nu te va deranja ce va spune soacra ta, mama ta, soţul tău, vecinul. Căci fiii lui Dumnezeu sunt nobili şi nu se ocupă cu astfel de lucruri de nimic. Ai înţeles?

— Am înţeles, dar este foarte greu să fac ceea ce mi-aţi spus.

— Atunci, dacă este greu să trăieşti lângă Hristos, nu ai dreptul să vorbeşti despre Hristos. Conştiinţa nu te mustră pentru toate acestea pe care le-ai făcut?

43

— Mă mustră.

— Atunci de ce nu te îndrepţi pe tine însăţi, astfel încât să dobândeşti dragostea lui Hristos al nostru şi să fii fericită lângă El? Atunci El îţi va pune în gură cuvintele Sale, pe care ţi le vei spune mai întâi ţie însăţi, iar apoi şi celorlalţi. Şi să fii sigură că toţi ceilalţi te vor asculta şi îl vor primi pe Hristos în inima lor, fiindcă vei fi devenit mai întâi tu însăţi pildă de bunătate şi de dragoste pentru Hristos.

44

PARTEA II

Minunea Maicii Domnului

Pe când mă aflam la Metocul Sfântului Aco­perământ, în fiecare sâmbătă trei femei împreună cu mine măturam curtea bisericii şi biserica. Trebuia să pregătesc locul pentru a fi săvârşită Liturghia de Duminică. Odată, pe când făceam curăţenie, deodată am simţit o înţepătură puternică în picior. Am spălat locul dureros cu oţet şi mi-am continuat treaba. Când am termi­nat, le-am spus acelor doamne că mă voi duce să mă întind ca să mă odihnesc. După ce au plecat, piciorul meu a început să mă doară şi mai tare. Nu am dat importanţă durerii, gândindu-mă că va trece. Mi-am făcut rugăciunea şi m-am culcat.

A doua zi durerea era atât de puternică, încât nu puteam să păşesc, însă trebuia să pregătesc biserica. Am reuşit încet, încet. De îndată ce a venit preotul împreună cu ajutorul său, m-am întors la chilia mea şi m-am întins. Nu mai su­portam durerea.

După o oră m-am dus din nou în biserică. Doamnele când m-au văzut în acea stare, s-au neliniştit şi m-au silit să merg la un spital de gar­dă. Deoarece se crease tulburare, am ieşit afară

46

şi m-am aşezat pe o bancă, ca să se liniştească. Acelea însă insistau. Spitalul de la Tzaneio era de gardă. Deoarece nu puteam să le liniştesc, le-am promis că de îndată ce aveam să mă împărtăşesc, aveam să plecăm.

În cele din urmă, m-au lăsat singură. Cu toate acestea, durerea era de nesuportat. Am început să nu-mi mai simt piciorul; simţeam că în sângele meu circula otrava. „Maica Domnului, dacă vrea dragostea ta, ia-mi durerea şi vindecă-mi picio­rul. Dacă nu, dă-mi putere să rezist" am şoptit. Şi atunci am simţit de parcă cineva m-a ridicat şi m-a condus în biserică. Am luat puţină vată din dulap, am muiat-o în candela Maicii Domnului şi am făcut cu ea semnul crucii peste locul unde mă înţepase viespea.

De îndată ce am făcut semnul crucii peste picior, s-au întipărit două dungi drepte în semnul crucii, de ai fi zis că le-am trasat cu rigla. „Ciudat", m-am gândit. Iar o voce mi-a spus: „Este în regulă! A trecut". Şi într-adevăr, durerea dispăruse şi eu puteam păşi ca mai înainte. După dumnezeiasca împărtăşire, doamnele m-au rugat să mergem la spital.

— Dar sunt bine. Nu vedeţi că nu mai şchio­pătez? Maica Domnului m-a făcut bine.

însă acelea insistau atât de mult, încât am

47

fost nevoită să cedez la presiunea lor. La spital i-au răscolit pe toţi din dragostea şi neliniştea lor exagerată. Medicii care m-au consultat mi-au prescris un antibiotic foarte puternic la 750 mg, de două tipuri. Plecând de la spital, una dintre doamne care era împreună cu mine, mi-a spus:

— Ai văzut, tu care nu voiai să vii? Ştii cât de puternic este antibioticul pe care ţi l-au dat? Şi ne spuneai că ţi-a trecut.

Eu însă nu vorbeam. De altfel nici nu mai avea sens, de vreme ce nu mă credeau. în fiecare zi la Metoc era plin de lume. Doamnele acestea făceau toate treburile, deoarece mă socoteau bol­navă. Tot ce le spuneam, era ca şi glasul celui ce strigă în pustie. Două zile mai târziu una dintre ele mi-a spus:

— Ai văzut cât de bine ţi-a făcut antibioticul?

Atunci le-am adus din chilia mea cutiile cu antibiotice nedesfăcute.

— Poftiţi antibioticul care m-a făcut bine. Vi-l dau înapoi?

Toate au rămas cu gura căscată şi mă priveau.

Nu v-am spus? Maica Domnului m-a făcut bine. Dar nu aveţi deschise urechiusile voastre, ca să mă ascultaţi. De ce sunteţi puţin credincioase?

Întăriţi-vă credinţa, fiindcă numai acolo există rezolvarea oricărei probleme.

48

O altă minune a Maicii Domnului

Într-o sâmbătă, s-a întâmplat să lipsească toate cele trei doamne care mă ajutau la curăţenia mănăstirii. Este adevărat că m-am mâhnit mult, fiindcă numai pentru curte era nevoie de trei ore pentru a face curat. Dar mai eram întristată şi pentru un alt motiv: glastrele pentru flori de la icoana Maicii Domnului aveau să rămână pentru prima Duminică goale, deoarece nu aveam pe nimeni să trimit ca să cumpere. Privind în jurul meu, mă întrebam: „Şi acum ce să fac? Cum le voi face pe toate singură?" M-am dus în biserică înaintea icoanei Maicii Domnului şi i-am spus plângându-mă:

— Maica Domnului, sunt foarte mâhnită; mai întâi, pentru că glastrele tale vor rămâne fără flori şi doi mă dor mâinile din pricina multelor treburi. Priveşte, oscioarele mele au ieşit în afară. Cum îţi voi curăţi curtea? Dacă vrea dragostea ta, am spus privind-o în ochi, vino ca să măturăm împreună. Singură nu pot!

Am sărutat icoana şi am ieşit, fiind sigură că mă va ajuta. Şi, într-adevăr, aşa s-a şi petrecut, căci într-o oră măturatul era gata şi, lucrul cel mai

49

important, fără să obosesc deloc. De îndată ce am terminat, am mers să mulţumesc Preadulcei mele Stăpâne pentru ajutorul ei. Dar privind întristată glastrele goale, i-am spus:

— Maica Domnului, ce urât arată glastrele tale goale!

Apoi a intrat în biserică un domn, ţinând în braţe trandafiri albi. Atunci am privit la Maica Domnului şi am spus în sinea mea: „Ce tranda­firi frumoşi! Sunt ca cei pe care i-am luat pentru sărbătoarea ta. Îţi aduci aminte?"

În clipa aceea, domnul s-a întors spre mine şi m-a întrebat:

— Stareţa Porfiria?

— Da, eu sunt.

— Aceştia sunt pentru dumneavoastră.

— Pentru mine?

Nu-mi venea să cred ochilor şi urechilor. Nu îndrăzneam nici măcar să-i ating.

— Da, pentru dumneavoastră sunt! Unde vreţi să-i las?

Eu însă rămăsesem încremenită, privind trandafirii. Dar vocea acelui om m-a smuls de la gândurile mele:

— Să-i pun aici pe scaun?

— Da, da! Puneţi-i acolo! Maica Domnului, este adevărat! I-au adus pentru tine!

50

Atunci am îndrăznit să întreb:

— De unde sunt? Cine i-a trimis?

— Sunt de la cutare florărie şi vi i-a trimis o doamnă.

— V-a spus numele ei?

— Nu, am întrebat-o, dar nu mi-a spus. A plătit, ne-a zâmbit şi a plecat.

Inima îmi tresălta de bucurie. Domnul acela, după ce s-a închinat, a lăsat florile şi a plecat. Am mers la icoana Maicii Domnului să-i mulţumesc pentru preafrumoşii trandafiri pe care îi trimisese. Am început apoi să-i aranjez, vorbindu-i Maicii Domnului, plângând şi râzând în acelaşi timp.

Aceasta este dragostea Maicii Domnului! Când crezi şi te încrezi în Dumnezeu şi în Maica Domnului, nu te vor lăsa niciodată! Niciodată nu-Şi părăsesc fiii. Maica Domnului, dulcea mea Măicuţă, îţi mulţumesc!

Minunea lui Hristos

Era Duminica Floriilor, când l-am întrebat pe preot:

— Ce cruce vom scoate pentru închinare în Sfânta şi Marea Joi?

51

Acela mi-a arătat crucea care se afla în spatele Sfintei Mese. Lungimea crucii era de un metru.

— Părinte, dacă scoatem această cruce, femeile îl vor săruta pe Chip şi vor murdări cu ruj.

— Ştiu, Porfiria, dar nu avem altă cruce. Ce să facem?

— Bine, părinte, să fie binecuvântat.

Toată noaptea însă nu am putut să dorm. Mă gândeam că ceva trebuia să facem. Nu puteam lăsa să fie murdărit Chipul Preadulcelui meu Iisus. Numai când mă gândeam la Chipul Său înroşit de ruj, nu puteam suporta!

S-a luminat pentru ziua de Marea Luni. La orele şase dimineaţa, am mers în biserică să aprind candelele. Am intrat în Sfântul Altar, m-am oprit înaintea Celui Răstignit şi I-am spus:

— Iisuse al meu, îmi vine greu să văd Chipul Tău pe cruce murdărit! Luminează-mă ce să fac!

Apoi, aproape inconştient, am mers la magazie. Când am băgat cheia în uşă, am zis în sinea mea: „Ce am venit să fac aici, de vreme ce este atât de plină, încât nu pot să intru”!? Am descuiat şi am deschis uşa. O mână nevăzută m-a împins să merg înăuntru. Singurul loc gol care exista era în faţa uşii. întorcând privirea la stânga, cu greu am desluşit capul lui Iisus.

— Hristoase al meu, cum să Te ajung acolo

52

unde eşti?

Neputând să fac nimic, am ieşit şi m-am aşezat pe o băncuţă, aşteptând să-mi trimită Hristos pe cineva să mă ajute să golim magazia, astfel încât să pot să-L scot de acolo. Dar nimeni, nimic... Toată noaptea plângeam şi mă rugam să-mi găsească o soluţie.

În Sfânta şi Marea Marţi, dimineaţă, au intrat în biserică doi domni din parohie, ca să se închine. Eu stăteam pe bancă şi plângeam, rugându-mă. Acei domni m-au salutat şi m-au întrebat ce am.

Când le-am explicat, ei cu multă bucurie au primit să golim magazia. De îndată ce au terminat, mi L-au adus afară pe Hristos! L-am îmbrăţişat... Bucuria mea, datorată faptului că era exact aşa cum voiam, nu se poate descrie. Acum trebuia să fac o cruce mare. Am sunat la destui tâmplari, dar nimeni nu apuca să o facă în timp util.

Era în jurul orelor 6 seara. Am intrat în bi­serică şi mâhnită m-am oprit înaintea lui Iisus, cerându-I ajutorul.

Am mers la chilia mea şi am făcut ultima în­cercare de a găsi un tâmplar. Cu mii de rugăminţi, am găsit un om care a acceptat să o facă. A venit a doua zi. în Sfânta şi Marea Miercuri, la orele 12 amiază a venit tâmplarul să ia măsurile: 2 metri jumătate înălţime. Din pricina bucuriei nu mai

53

păşeam, ci zburam...

În Sfânta şi Marea Joi, orele 2 după-amiază, crucea a fost adusă la Metoc. Era o capodoperă şi foarte impunătoare. Acum singurul lucru care mai trebuia era o cunună mare. Am încercat să găsesc o florărie, dar niciuna nu apuca să o facă la timp. Stăteam la birou şi privind telefonul, mă rugam lui Iisus să găsească o soluţie.

Atunci mi-am amintit că o doamnă care avea florărie şi care se uşurase de o problemă, îmi lă­sase o carte de vizită. Am sunat-o şi i-am spus ce voiam. Era cu neputinţă. Nu apuca în două ore să facă cununa pe care i-o ceream, fiindcă nu avea trandafiri. Am rugat-o fierbinte ca pentru dragostea lui Hristos, să se străduiască să găsească trandafiri.

— Măicuţă, mă voi strădui să găsesc, însă nu promit. Bine?

— În regulă, buna mea doamnă.

Am închis telefonul şi inima mea zbura de bucurie, de parcă mi-ar fi spus că acea cunună o voi avea în acea după-amiază. Şi, într-adevăr, la orele 5 a adus o cunună plină de trandafiri albi. Era o adevărată lucrare de artă! Bani nu aveam în acea clipă, ca să plătesc. Am privit la Cel Răstignit şi i-am spus:

Lumineaz-o să primească să o plătesc mâine, când îmi vor aduce bani!

54

Apoi m-am întors spre acea fată să-i spun despre plată. Am văzut-o având ochii pironiţi la Cruce. Am lăsat-o şi am mers puţin mai departe. Peste puţin a venit şi mi-a spus:

— Această cunună este darul meu pentru Hristos!

Un Sfânt a venit la Metoc

Într-o oarecare dimineaţă, una dintre doamnele ce veneau zilnic la Metoc, s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

— Măicuţă, un oarecare zdrenţăros murdar, care este în biserică, mănâncă prescură şi a umplut peste tot cu fărâmituri.

Am ieşit din chilia mea şi am mers să văd ce se întâmplă. Atunci o voce din lăuntrul meu mi-a spus: „Ia aminte, acesta este sfânt!" Am simţit atunci o bucurie ascunsă în sufletul meu.

Un Sfânt! Un Sfânt la Metoc! Un sfânt a venit la mine? Am intrat în biserică şi am văzut un om cu părul foarte alb şi încâlcit, cu haine sărăcăcioase şi murdare, cu adevărat un zdrenţăros. Stătea în faţa uşilor împărăteşti, alături de icoana lui Hristos şi mânca prescură.

L-am salutat şi l-am rugat, dacă voia, să meargă

55

afară şi să mănânce la masă, ca să nu calce închinătorii fărâmiturile. Atunci m-a urmat şi ne-am aşezat la masa din curte. M-am oferit să-i dau puţină brânză, dar a refuzat. I-am cerut să vină la arhondaric, ca să-l îngrijesc, dar el nu voia nimic. A refuzat totul, chiar şi banii pe care i-am scos ca să-i dau.

— Tu ce faci aici? m-a întrebat el.

— Ce să fac? O slujesc pe Maica Domnului.

El a continuat să mănânce fără să-mi vorbeas­că. L-am rugat din nou să primească ceva, dar el stăruia în refuzul său. După puţin m-a privit şi a plecat. S-a îndepărtat de Metoc şi a dispărut, precum o umbră. A doua zi dimineaţă a venit din nou în biserică. Din nou, a venit aceeaşi doamnă şi mi-a spus:

— Măicuţă, în biserică este acel om jegos care a venit şi ieri. Fă ceva! Eu mă tem de el, căci mă priveşte foarte sălbatic.

Am rugat-o să nu mai spună jegos, fiindcă nu ştim cine este şi ce probleme se poate să fi avut acel om. Am mers cu nădejdea că de data aceasta va primi ceva. L-am văzut din nou mâncând din prescura ce o luase din Sfântul Altar. L-am salutat şi i-am propus din nou să-l servesc cu ceva. De data aceasta, a primit. Până să pregătesc tava, el a ieşit afară la masă s-a aşezat şi mă aştepta. I-am

56

pregătit o gustare, dar el a mâncat doar măsline.

Am vrut să-i dau bani, dar din nou i-a refuzat. Îl priveam şi îmi spuneam în sinea mea: „Ce fel de om eşti? Dacă eşti sfânt, nu vrei nimic. Dacă eşti sărac, ar fi trebuit să primeşti măcar banii. în cele din urmă, ce eşti?"

Şi, ca şi cum mi-ar fi citit gândul, m-a privit în ochi şi mi-a spus:

— Să nu încetezi niciodată să-L mărturiseşti pe Domnul! Să nu încetezi niciodată primirea de străini!

După ce mi-a spus acestea, a plecat. Nici nu am apucat să-l salut. Ai fi zis că fusese o vedenie. De atunci nu l-am mai văzut.

Hristoase al meu, îţi mulţumesc că mi-ai trimis mie, nevrednica, mesaj printr-un om că eşti alături de mine. Nu voi înceta niciodată să Te mărturisesc, nu voi înceta niciodată să fac lucrarea pe care Tu ai ales-o pentru mine.

Viaţa Îngerească a bunicii mele

Casa mea părintească avea două camere şi o bucătărie foarte mică. Familia mea avea mulţi copii. Una dintre camere era a părinţilor mei, iar cealaltă pentru noi copiii şi pentru bunica. În

57

camera noastră, erau două paturi unde dormeau patru dintre fraţii mei, în timp ce eu cu bunica dormeam jos pe saltea.

Aveam nouă ani, când i-am cerut bunicii mele să-şi povestească viaţa ei în sat. Nu ştiu de ce am cerut atunci. Astăzi însă, scriind această carte, am vrut să vă dau un mic exemplu de dreptate a lui Dumnezeu, Care niciodată nu va înceta să ne amintească de existenţa Sa. Doar că trebuie să fim încercaţi, de vreme ce şi El a fost încercat. Mai întâi El, Singurul fără de păcat, a ridicat Crucea muceniciei pentru noi. Astfel a biruit moartea şi a deschis calea spre Rai. Toţi oamenii suntem datori să intrăm în Rai. Acolo este destinaţia noastră, fiindcă pentru aceasta ne-a zidit Dumnezeu şi de aceea Îi aparţinem. Vă voi descrie, aşadar, viaţa bunicii mele şi satul ei.

Bunica mea a fost un om minunat, plin de bunătate şi dulceaţă, un om dinamic. întotdeauna mi-o amintesc având pe buze un cuvânt dulce sau o rugăciune. S-a născut în Dimitsana, în acest preafrumos şi istoric sat. Acolo, puţin mai sus de râul Lousio, se află Sfânta Mănăstire a Filosofului, care în vremea ocupaţiei turceşti a funcţionat şi ca şcoală.

Dimitsana este vestită pentru Sfinţii ei, cum ar fi Sfinţii Patriarhi ai Constantinopolului Grigorie al

58

V-lea şi Dionisie I, Sfântul Teoclit, Sfântul Eftimie cel Nou şi Sfântul Agapie cel Nou. De asemenea, Dimitsana avea în acei ani Seminar Teologic, unde au studiat Papaflessas, Grigorie al V-lea şi German al Vechilor Patre. Dimitsana, aşadar, a dat mulţi arhierei, preoţi, monahi, eroi, mari politicieni şi profesori universitari.

Cine a vizitat Dimitsana va fi simţit că se află în Rai. O adiere dulce care se răspândeşte prin Sfinţii şi dinamismul eroilor ei adapă atmosfera. Nenumăraţi platani şi pârâiaşele alcătuiesc regi­unea, în timp ce fiecare curte este împodobită cu tot felul de flori, ale căror miresme se amestecă, formând un parfum unic. Satul, în fiecare anotimp al anului, semăna cu un şevalet de pictură, având de fiecare dată o frumuseţe şi un har aparte.

în acei ani, fetele se măritau prin peţit. Bunica însă era deja mare, avea vreo 40 de ani. Scosese deja nunta din mintea ei. Însă nunta şi-a adus aminte de ea şi a fost peţită. Ea nu voia, dar familia şi toate rudele ei dimpreună cu tot satul insistau. Şi astfel, ea a cedat şi a spus da.

Însă ce ghinion a dat peste bunica mea!... Bărbatul pentru care au peţit-o s-a dovedit a fi un nemilos călău. Din prima zi a nunţii, au început încercările cele grele pentru bunica mea. în acei ani, femeile nu se despărţeau, ci-i răbdau pe

59

bărbaţii lor. Dar chinurile erau atât de cumplite, încât bunica, în ciuda faptului că era o pildă de răbdare şi dragoste, nu a mai suportat. Peste patru luni de căsnicie a dorit să se despartă. Astfel, s-a înfăţişat înaintea judecătorului şi i-a făcut cunos­cută cererea ei:

— Vreau să dau divorţ de soţul meu.

— Pentru care motiv? a întrebat-o judecătorul.

— Nu mai suport chinurile ce le trag din pri­cina silnicului meu bărbat, pentru care m-au peţit. Mai bine moarte cu sila, decât o astfel de tiranie!

Auzind ultimele cuvinte, judecătorul s-a ridicat în picioare şi i-a cerut să le repete:

— Spuneţi din nou, doamnă, acestea pe care mi le-aţi spus!

— Mai bine moarte cu sila, decât o astfel de tiranie!

Judecătorul, minunându-se de ea, i-a spus:

— Felicitări, doamnă! Sunteţi curajoasă!

Apoi, l-a sfătuit pe bărbatul ei să se întoarcă în satul său şi l-a declarat indezirabil în Dimitsana. După câteva zile bunica mea a depistat că este însărcinată. Trebuia să nască copilul acestui tiran. Bucuria şi amărăciunea au venit în egală măsură, agonia ei era mare. „Ce fac acum?" se gândea mereu. S-a rugat lui Dumnezeu şi I-a cerut să o ocrotească.

60

Cu darul lui Dumnezeu, a născut o fetiţă foarte sănătoasă şi foarte frumoasă. A crescut-o cu multe amărăciuni şi chinuri. Păşea pe drumul Golgotei! Lucra la războiul de ţesut şi alerga acolo unde o chemau la lucru. Zi şi noapte trupuşorul ei nu-şi amintea să se fi întins vreodată pe pat. Puţinul ei somn era în scaun sau cu capul pe războiul de ţesut. S-a chinuit foarte mult. Nevoinţa şi durerea ei de nesuportat. Tot satul o iubea nespus, fiindcă prin durerea ei se întăreau bunătatea, dragostea, răbdarea în necazuri, dar şi credinţa ei în Dum­nezeu. în fiecare zi, devenea tot mai puternică. Nimic nu o putea clătina.

Se culca şi se scula cu „Slavă Ţie, Dumnezeule! Slăvit să fie Numele Domnului!". Iar Dumnezeu, Care întotdeauna îi răsplăteşte pe cei care-L iubesc şi nu-L trădează, a înzestrat-o pe femeia neştiutoare de carte cu atâta înţelepciune şi discernământ, încât toţi sătenii îi cereau sfatul în orice problemă.

în timp ce crucea bunicii era de marmură, niciodată nu a cârtit împotriva lui Dumnezeu. Au trecut anii, copilul ei a crescut, l-a căsătorit şi a dobândit cinci nepoţi. Când a măritat-o pe pri­ma ei nepoată, a mers să rămână cu ea. Nepoata ei a dobândit două fetiţe binecuvântate. Bucuria bunicii era de nedescris. Le creştea cu multă dragoste şi afecţiune. Le vorbea despre Hristos,

61

despre Maica Domnului, despre Vieţile Sfinţilor. Viaţa se scurgea cu greutăţile ei, cu lipsuri, dar şi cu multă dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. A reuşit, încă de la vârsta lor fragedă, să-L pună pe Dumnezeu în mintea, sufletul şi mai ales în viaţa lor.

Dar a venit şi ora morţii. Nepoata ei, adică sora mea, aştepta al treilea copil. Avea două luni şi trebuia să meargă la medic. Erau orele 8 dimi­neaţa. Iubita mea bunică, al cărei nume îl port, din clipa în care sora mea a plecat, a îngrijit de cele două strănepoţele ale ei, de doi şi patru ani. Le-a hrănit, a pregătit la amiază mâncare şi o aştepta pe nepoata ei să se întoarcă de la medic. Aceea însă întârzia.

Se făcuseră orele 12 amiază şi sora mea încă nu venise. Disperată, bunica mea a strigat-o pe vecină. Bunica era aşezată pe pat împreună cu strănepoatele ei şi a pus-o şi pe ea să stea alături. Atunci bunica i-a spus:

— Eu trebuie să plec.

— Unde pleci, bunică?

— Ascultă, copilul meu. De la 8 dimineaţa au venit îngerii să mă ia, dar nepoata mea întârzie. Au obosit să mă aştepte atâtea ore, trebuie să plecăm. Te rog să ai grijă de copii!

Vecina a crezut că bunica a înnebunit şi a

62

rugat-o să o cheme pe fata şi pe celelalte nepoate ale ei. Bunica mea însă i-a răspuns următoarele:

— Sunt foarte departe, copilul meu, şi vor întârzia. Trebuie să plec, nu mă întârzia! Să ai grijă de copii!

Atunci şi-a lăsat căpuşorul ei pe umărul ve­cinei, spunând:

— Hai, rămâi cu bine! Plec... Să mergem!

Acestea au fost ultimele ei cuvinte. Auzind aceste cuvinte, vecina a înţeles că bunica spunea adevărul, cum că cineva o aştepta şi atunci a crezut că aceia erau îngeri.

Şi astfel, sufletul ei a zburat liniştit la Cer, ca o păsărică, împreună cu îngerii, ca să-L întâlnească pe Părintele şi Dumnezeul ei. Din durerea sa a făcut o îmbrăţişare caldă pentru toată lumea, de aceea şi lumea o iubea foarte mult.

Când a adormit mult-iubita mea bunică, aveam 15 ani. Este de prisos să vă spun că biserica şi cur­tea erau neîncăpătoare pentru lumea care venise să-i dea ultima sărutare. Aceasta era răsplata lui Dumnezeu. Se poate să fi trecut prin încercări, dar Dumnezeu a fost întotdeauna alături de ea; niciodată nu a părăsit-o. Însă nici bunica nu L-a părăsit pe Dumnezeu. L-a iubit mult încă de aici, de pe pământ, iar această dragoste s-a întregit în Cer.

63

Şi-a ridicat cu răbdare crucea şi a găsit învierea

Vă voi vorbi şi despre viaţa grea a mamei bu­nicii mele şi despre dumnezeiescul ei sfârşit.

Fiul străbunicii mele s-a căsătorit cu o femeie foarte capricioasă, pe care am cunoscut-o şi eu. Era într-adevăr o femeie foarte rea. îmi spunea mama că bunica sa stătea împreună cu ei. Nora se purta cu ea ca şi cu o slujnică. O punea să facă toate treburile casei şi să-i crească şi copiii. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns acestea, o mai şi bătea pe deasupra.

Mama îmi povestea: „Când bunica mea ştergea podeaua, mergea nora ei şi murdărea locul unde ştersese şi o punea să facă din nou. Atunci ştergea în genunchi, pentru că nu existau mopuri. Apuca de multe ori cârpa de şters şi cu ea o lovea peste faţă, fiindcă nu-i plăcea cum făcuse curăţenie. Iar atunci bunica mea o lua de la capăt. Când spăla rufele în covată, i le arunca pe pământ, ca să se murdărească şi să le spele din nou. De multe ori o apuca de cap şi i-l băga în covata cu săpun. Poţi să-ţi închipui ce trăgea sărmana!... Alteori îi trăgea cu piciorul, iar atunci când bunica ajungea

64

jos, începea să o lovească. Când o vedea unchiul meu, o întreba: „Mamă, ce ai păţit?" Iar aceea răspundea: „Nimic, copilul meu, m-am împiedicat, am căzut şi m-am lovit. Bătrâneţile, copilul meu... ce să fac?" Viaţa bunicii mele astfel se scurgea cu nora ei cea nătângă. Dumnezeu însă o înzestrase cu multă dragoste şi răbdare. A venit şi ceasul morţii ei. Bunica avea două fiice, pe mama mea şi pe mătuşa Vaso. De la ea am primit numele meu. Mătuşa Vaso murise înainte de a mă naşte eu. A murit foarte tânără. Trebuie să fi avut în jur de 30 de ani, dar a fost o fată foarte bună şi toţi sătenii spuneau că s-a dus în Rai. Mama mea însă chiar a văzut-o în bucuria Raiului. Mama plângea foarte mult pentru pierderea mătuşii mele Vaso, până când i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Urania, încetează să mai plângi! Lacrimile tale s-au făcut ca un râu şi mă vei îneca. Priveşte unde sunt!" Şi atunci mama a văzut-o plină de lumină; din acea clipă a încetat să mai plângă şi era chiar bucuroasă.

Bunica l-a trimis pe un copil de-al vecinei să o cheme pe mama mea lângă ea. Când mama a ajuns, bunica era întinsă pe saltea. „Urania, copilul meu, i-a spus bunica, închide uşa şi vino să-ţi spun ceva!" Mama mea a făcut precum i-a spus, dar uşile nu sunt ca cele de astăzi şi nu se închideau bine. Atunci sfânta ei măicuţă i-a descoperit următoarele:

65

„Copilul meu, doi îngeri ţin o cunună luminoasă care coboară până în faţa mea, după care urcă înapoi. Apoi coboară din nou, urcă din nou... iar o voce mi-a spus că mâine voi pleca la Cer. De aceea te-am chemat, copilul meu, ca să te pregătesc". Nora ei, care asculta în ascuns, a deschis uşa şi a strigat: „Iartă-mă,..., iartă-mă!" „Eu te-am iertat, fiica mea. Să ceri iertare de la Dumnezeu!" i-a răspuns bunica.

A doua zi bunica a murit. Toată casa era plină de mireasmă. Dumnezeu a îngăduit să simtă aceasta toţi sătenii. De ani de zile cu toţii vorbeau despre sfânta bătrânică. Aceasta era bunicuţa mea. Să ne învrednicească Dumnezeu să mergem lângă ea!

Să ştiţi că atunci când cineva merge în Rai, tot Cerul prăznuieşte. însă nora străbunicii mele a uitat repede că există Dumnezeu, precum şi moartea binecuvântată a soacrei sale şi a continuat să-i chinuiască pe oamenii din jur până la moartea ei. Străbunica mea şi cele două fiice ale sale se află în Rai, lângă Dumnezeu, şi se bucură printre Sfinţi şi îngeri. Fie ca şi noi să mergem în Rai, alături de ele! Fie ca să ne învrednicim să vedem şi să-L trăim pe Hristos!

66

Omul dragostei

Într-un sat preafrumos şi verde din Peloponez, numit Vitina, care este brăzdat de ape curgă­toare şi are mulţi brazi toţi cei care aţi vizitat Vitina cunoaşteţi frumuseţea lui s-a născut în 1930 un copil al Maicii Domnului. Acest copil avea un umor incredibil, era foarte energic, înzestrat cu dragoste dumnezeiască şi isteţime; era un copil harismatic.

în această familie au crescut doi băieţi, însă unul era copilul Maicii Domnului şi vă voi explica de ce spun aceasta. Aceşti doi copii şi-au pierdut părinţii în războiul din 40. Au rămas orfani. Unul avea 10 ani, iar celălalt 13. Părinţii le-au lăsat te­renuri, vii şi o casă.

Pe aceşti copii i-au crescut fraţii părinţilor lor. Amândoi erau isteţi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, au făcut studii. Unul a ales să devină preot. Ba­nii pentru studii i-au dat rudele, desigur fără să piardă ceva, fiindcă toată averea lor au acaparat-o. Micul Trifon lucra la magazinul unchiului său, iar noaptea învăţa. A venit timpul când a intrat la Şcoala Rizario. Acolo a studiat şi verişorul său, care venise din sat şi locuia în casa noastră. Astfel s-au cunoscut aceşti doi copii şi au devenit prieteni nedespărţiţi.

67

Într-o vară, vărul meu l-a chemat pe Trifon la Dimitsana să-şi petreacă împreună vacanţa. Acolo, ca mirean încă, Trifon de îndată ce a văzut-o pe sora lui Haralambie, a fost orbit de frumuseţea ei, iar atunci când au plecat din sat, i-a mărturi­sit sentimentele sale pentru aceea şi a cerut-o în căsătorie. Vărul meu, după ce a vorbit cu mama şi cu sora lui, a încuviinţat să o logodească.

La câteva luni de la absolvirea lor a şcolii Rizario, s-a făcut şi nunta. Şi îndată s-au întors în Atena, pentru ca Trifon să fie hirotonit. Săraci fiind amândoi, au închiriat o casă, unde şi-au adăpostit dragostea lor cea foarte puternică, căci Chivernisitor al vieţii lor îl puseseră pe Hristos. Părintele Trifon a fost hirotonit diacon în Biserica Sfintei Fotini din Paleo Psihiko. Când l-au hirotonit preot, l-au trimis la Biserica Sfintei Sofia din Neo Psihiko. Hirotonia celor doi prieteni foarte buni a avut loc aproape în acelaşi timp. Când vărul meu a îmbrăcat rasa, mama mea, din respect pentru el, ne-a impus să-i spunem unchi. Aveam, desigur, şi diferenţă de vârstă.

Familia, dar şi tot neamul, l-am iubit foarte mult pe părintele Trifon, fiindcă era un om care îşi împărţea cu dărnicie dragostea şi avea un umor nesecat. Deoarece mătuşa mea locuia singură în sat, de vreme ce ambii ei copii veniseră

68

în Atena, părintele Trifon a invitat-o să locuiască cu ei. Mătuşa mea, după multă insistenţă din partea ginerelui, a cedat şi a venit în Atena. Cu cât trecea timpul, cu atât îşi iubea ginerele. De îndată ce intra în casă părintele Trifon, îi spunea: „Bun venit, praznicului!", căci, într-adevăr, era o adevărată sărbătoare prezenţa lui. Dădea atâta bucurie cu umorul său, încât toţi îl iubeau şi se minunau de el. Aşa cum îmi spunea mama mea, mătuşa uitase să râdă, de vreme ce casa ei fusese cufundată foarte mulţi ani în întristare. Nu apuca să scoată hainele negre, de vreme ce o dată la doi-trei ani îi murea câte un copil de-al ei. În total a pierdut 11 copii, cu vârste între 2 şi 20 de ani, iar la sfârşit a murit şi soţul ei. A rămas numai cu Haralambie şi cu Ioana.

Părintele Trifon a învăţat despre toată poves­tea familiei şi făcea totul, astfel încât mătuşa să uite pentru puţin durerea ei. Enoriaşii din Neo Psihiko foarte repede l-au îndrăgit şi ei, pentru că avea întotdeauna un cuvânt bun şi pentru aceştia, care era însoţit de umorul său nesecat. Era un om foarte jertfitor, foarte milostiv şi cu desăvârşire neagonisitor. Mâinile şi buzunarele sale erau găurite; oricâţi bani avea, dădea la săraci.

Când a mers la Biserica Sfintei Sofia, aceasta era foarte mică. Lumea însă se înmulţea mereu.

69

Unchiul, văzând biserica umplându-se toată şi chiar mai mult, încât cei mai mulţi stăteau în curte, a cerut de la Sfânta Sofia să-l ajute să zidească o biserică mare. Sfânta Sofia l-a luminat şi i-a arătat la ce uşi să bată, ca să reuşească să zidească biserica ei.

La Psihiko existau destui oameni bogaţi. I-a adunat pe toţi şi le-a descoperit gândul său des­pre biserică, despre săraci şi despre mamele care lucrează. Cu toţii au acceptat să-l ajute şi au oferit cu bucurie obolul lor. Cei mai mulţi bani au fost daţi de însuşi Onasis3şi de fiul său, Alexandru. Astăzi una dintre aceste clădiri funcţionează ca şi grădiniţă, sub denumirea de Onasio. Unii au oferit lucrare voluntară, alţii manuală, fiecare ce a putut.

Este adevărat că părintele Trifon s-a ostenit foarte mult, ca să facă această lucrare uriaşă. Sub biserică a zidit o sală uriaşă, unde să mănânce la amiază şi seara toţi săracii şi bătrânii din Psihiko. A ridicat şi o grădiniţă, astfel încât mamele care lucrează să-şi poată duce copiii acolo. A făcut chiar şi un teren de tenis, pentru a se juca acolo copiii în orele libere, astfel încât să nu fie atraşi şi influenţaţi de anturaje rele. Toată această lucrare,

3 Renumit armator grec.

70

cu ajutorul Sfintei Sofia, s-a finalizat destul de repede. Biserica Sfintei Sofia până astăzi domneşte cu măreţie în regiunea din Neo Psihiko.

Însă lucrarea părintelui Trifon nu s-a oprit acolo, îi iubea atât de mult pe oameni, încât mereu voia să dăruiască. Oricui venea să-i ceară ajutorul, el era gata să i-l ofere. Este de prisos să vă spun că uşa casei lui nu se închidea niciodată. La orice oră ai fi trecut, ea era întotdeauna deschisă.

într-o zi, pe când mă aflam la biroul bisericii şi discutam, a intrat un tânăr. După ce a luat bine­cuvântarea sa, i-a cerut ajutor economic. Unchiul meu i-a spus:

— Iartă-mă, dar nici eu nu am, nici măcar o drahmă! Preoteasa mea mi le ia pe toate, i-a spus el râzând.

Şi, într-adevăr, aceasta era realitatea.

— Dar te pot ajuta să găseşti de lucru. Ce ştii să faci?

— Nimic, i-a răspuns tânărul, care nu părea să aibă mai mult de 30 de ani.

— Nu ştii să faci nimic?

După ce s-a gândit puţin, unchiul meu i-a spus:

— Mergi la cutare şcoală de şoferi să scoţi carnet şi apoi, mai discutăm. Să mergi acum, bine?

— În regulă!

De îndată ce a plecat tânărul, părintele Trifon

71

a luat telefonul şi a vorbit cu instructorul. I-a cerut să-i scoată carnet profesional şi s-a angajat să suporte el însuşi cheltuiala. Apoi, a sunat la o doamnă şi a rugat-o să-l ajute pe acest tânăr, plă­tind cursurile acestei şcoli. După a dat al treilea telefon la fericitul întru pomenire Arhiepiscopul Serafim. I-a spus că trebuie să acţioneze urgent pentru procurarea unui permis de taxi şi achi­ziţionarea unei maşini. Astfel de permise de taxi, permise de camioane împreună cu maşini, s-au dat multe. Mergea în repetate rânduri la minister şi cerea case pentru familii sărace. în jur de 30 de case i s-au dat în felul acesta. Nu trecea cu vederea pe niciun om aflat în nevoie.

Cu două zile înaintea Praznicului Naşterii Domnului, eram împreună în biserică şi stăteam la cancelaria bisericii împreună cu alţi doi preoţi. Atunci a intrat un tânăr care cerea ajutor. Ceilalţi doi preoţi i-au dat bani. Părintele Trifon nu avea bani, de aceea i-a spus:

— Nu am bani. Spune-mi ce-ţi lipseşte, ca să văd cu ce te pot ajuta.

—Vreau să-mi cumpăr pantofi, a zis acela arătându-i pantofii găuriţi pe care-i purta.

— Ce număr porţi?

Iar după ce tânărul i-a spus, unchiul meu s-a sculat, şi-a scos pantofii săi şi i-a dat tânărului.

72

Acela i-a luat; erau exact numărul său.

— Să-i porţi sănătos! i-a spus, după care i-a urat „ Crăciun fericit”!

Când am plecat spre casă, mi-a spus:

— De vreme ce preoteasa va face scandal, fi­indcă pantofii erau noi astăzi i-am purtat pentru prima oară, ascultă ce-i vom spune: că i-am scos la birou pentru că mă strângeau şi am intrat pentru puţin în biserică. Iar de acolo i-a luat un hoţ care a intrat neobservat. în regulă?

— în regulă!

Am mers acasă şi de îndată ce l-a văzut pe preot desculţ, preoteasa i-a spus râzând:

— Ce s-a întâmplat cu pantofii, părintele meu? Nu cumva a venit vreo păsărică şi i-a luat?

— Exact aşa s-a întâmplat, i-a răspuns el râzând.

— Părinte, poimâine este Naşterea Domnului. Ce pantofi vei purta?

— Pe cei vechi.

— Dar aceia sunt găuriţi.

— Nu-i nimic. Merg în beci să tai o bucată dintr-o cutie de carton, ca să le pun tălpici şi vor fi foarte buni. Nu au gaură deasupra, ci numai dedesubt. Nu-i va vedea nimeni, îi voi vopsi şi astfel nu va fi nicio problemă.

Iar ea, cu acea voce dulce pe care o are, m-a întrebat:

73

— Rania, de vreme ce îl cunoşti, de ce nu l-ai oprit?

— Ioana, cine poate să-l oprească? Acesta este ca un torent. Poţi opri un torent? Eu însă un singur lucru îţi spun: atunci când va muri vom afla multe pe care nu le ştim.

Altădată, tot de Naşterea Domnului, eram împreună cu alţi preoţi la cancelaria bisericii. Tocmai primiseră salariile. în curtea bisericii se jucau copiii din vecinătate. Părintele Trifon a ieşit afară şi i-a strigat pe copii. Când aceştia au venit lângă el, le-a spus:

— Voi arunca în aer aceşti bani. Tot ce va prinde fiecare dintre voi, va duce la mama lui. De acord?

— Da! au strigat copiii.

Dintr-odată preoţii s-au ridicat şi au alergat afară. în urma lor, am mers şi eu, ca să văd ce se întâmplă. Unchiul meu arunca bancnote şi copiii alergau să le prindă.

— Ce faci, părinte Trifon? Iarăşi vei spune minciuni? Cum că te-au furat hoţii?

Acela însă privea copiii care se străduiau să prindă banii ce zburau prin aer şi râdea. Când am intrat înăuntru, ne-a spus râzând:

— Numai ce am primit în dar am împărţit. Salariul îl voi duce acasă.

— Părinte Trifon, tu nu te vei învăţa minte

74

niciodată! au comentat preoţii. Dacă nu ar fi fost preoteasa să-ţi ia banii, pe rogojină ai fi murit.

— Eu am pe Sfânta Sofia! Oare mă va lăsa să mor pe rogojină?!? Atât de naivi sunteţi?

Mai târziu a venit o doamnă să se spovedeas­că la părintele Trifon. Eu am rămas împreună cu preoţii să-l aştept. Atunci au început să-mi povestească faptele lui virtuoase, pe care însă le socoteau exagerate. Atunci am aflat cât de multă lume ajutase; până atunci trimisese 600 de copii să studieze la Londra. Iar eu i-am întrebat de un chirurg, la care mă trimisese unchiul meu, atunci când a fost nevoie să fac o intervenţie.

— Da, mi-au spus ei, şi pe acesta l-a trimis unchiul tău la Londra să studieze. Nici nu-ţi poţi închipui ce a făcut ca să-i trimită pe aceştia să studieze gratuit în străinătate. A răscolit toate ministerele, pe toţi miniştrii, pe Arhiepiscop, pe Onasis! Nu a lăsat pe nimeni care să nu-i fi cerut milă. Aleargă pentru toţi şi pentru toate; este nebun!

De îndată ce am aflat despre toate acestea, l-am admirat şi mai mult. viaţa unchiului meu se scurgea plină de dragoste jertfitoare pentru toţi. Toată lumea îl iubea şi era gata să se jertfească, chiar şi pentru preoteasă, care îi îmbrăţişa pe toţi şi era mereu cu dulcele ei zâmbet pe buze. Până într-o zi, când prea-energicul şi cu pilduitoarea

75

sa lepădare de sine părinte Trifon a fost trădat de inima sa. La cei 62 de ani ai săi, într-o Duminică, imediat după terminarea Liturghiei, a plecat direct acasă, pentru că nu se simţea bine. De îndată ce a intrat în casă, a spus:

— Ioana, nu mă simt deloc bine! A venit sfâr­şitul meu. Mor. Merg să mă întind.

Ioana s-a îngrozit. Niciodată nu-l mai văzuse astfel. L-a chemat pe medic şi s-a aşezat lângă el, aşteptându-l. După puţin, părintele i-a spus din nou:

— Ioana, plec! Să ai grijă de copii şi de nepoţii noştri. Sfântă Sofia, te-am slujit 30 de ani. Nu mă părăsi acum!

Apoi a strâns-o la piept pe preoteasă şi a rostit ultimele sale cuvinte:

— Rămâi cu bine, iubita mea Ioana!

A plecat ca o păsărică, pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, Părintele nostru!

La Slujba de înmormântare nu mai era loc în biserică din pricina mulţimii. întregul Psihiko a trecut să-şi ia rămas bun de la părintele său. Mulţi oameni care treceau să-i sărute binecuvântata sa mână, plângeau în hohote deasupra sicriului şi îi spuneau: „Îţi mulţumesc, părintele meu! Ceea ce sunt astăzi, ţie îţi datorez!"

După moartea lui i s-a descoperit familiei lucrarea

76

filantropică a unchiului meu. Lumea care trecea pe la casa lor, ca să transmită condoleanţe preotesei, îşi exprima adânca recunoştinţă pentru ajutorul primit de la părintele Trifon.

Însă preoteasa nu a rezistat după pierderea lui. Pes­te două luni s-a îmbolnăvit atât de grav, încât a paralizat şi a ajuns în scaunul cu rotile. Au trecut opt ani, ani muceniceşti, până când Dumnezeu S-a milostivit spre ea şi a chemat-o la Sine. Acum amândoi se bucură în Rai! Şi voi explica îndată această siguranţă cu care spun aceasta.

Când lucram pe taxi, un coleg mi-a propus să deschidem o afacere împreună. Eram intere­sată, dar nu aveam bani şi mă gândeam să fac un împrumut în bancă. M-am hotărât să cer şi sfatul duhovnicului, iar el mi-a spus:

— Fiica mea, să ne rugăm şi să vedem ce ne va descoperi Dumnezeu.

Astfel, într-o seară am cerut în rugăciunea mea, de la Dumnezeu şi de la Stareţul Porfirie, să mă lumineze ce să fac. A doua zi m-a sunat la telefon duhovnicul meu, părintele Ioan, şi mi-a spus:

— Rania, ai un unchi adormit în Domnul?

—da, dar de ce mă întrebaţi?

— Fiindcă l-am văzut în vis că a venit la mine şi mi-a spus să nu te las să faci ceea ce intenţionezi, fiindcă cel care ţi-a propus aceasta, nu este un om

77

bun. Este o cursă a diavolului.

După o scurtă tăcere, am spus:

— Unchiul meu, am şoptit. Părinte, cum l-aţi văzut?

— Fiica mea, unchiul tău este în Rai. E mic de statură, nu-i aşa?

— Da, părinte. Era mic de statură, dar era făcător de minuni. A săvârşit o lucrare uriaşă...

— De aceea, fiica mea, să nu faci neascultare faţă de unchiul tău. Respinge oferta colegului tău! În regulă?

— în regulă, Gheronda. însă mi-aţi dat multă bucurie, spunându-mi că unchiul meu se îngri­jeşte de mine.

Şi, într-adevăr, s-a dovedit mai târziu că acel om era un escroc, fiindcă a făcut acea afacere cu altcineva, pe care l-a distrus. Îi mulţumesc un­chiului meu că m-a izbăvit de această nenorocire.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

A plecat ultimul om

Cu aproximativ un an înainte a sunat telefo­nul meu. De îndată ce l-am ridicat, am auzit aceste cuvinte:

78

— Porfiria, a plecat ultimul om!

— A plecat mătuşa?

— Da, a plecat acolo unde îşi dorea sufletul ei. A plecat să-L întâlnească pe Părintele ei ceresc.

Am închis telefonul şi am alergat la casa mătuşii Katerina, aşa cum obişnuiam să o strig, deoarece o iubeam mult. Am îngenuncheat acolo unde ne era obiceiul să îngenunchem şi să ne rugăm împreună. Am îmbrăţişat pătuţul ei, în care şi-a petrecut ultimii doi ani. îmi doream să-mi amintesc ceasurile trăite împreună, dar şi binecuvântările ce mi le dădea atunci când mergeam să o vizitez îmbrăcată în schima îngerească. îmi amintesc că atunci când m-a văzut pentru prima dată cu rasa, a îngenuncheat să ia binecuvântare. Am îngenun­cheat şi eu împreună cu ea, ne-am îmbrăţişat şi plângeam amândouă de bucurie. Aceste amintiri mi-au adus lacrimi în ochi.

— Copii, să vă amintiţi întotdeauna cu dragoste de ea şi fie ca să mergem cu toţii în Rai, unde este destinaţia noastră, de vreme ce suntem copii ai lui Dumnezeu Celui în Treime.

Această mamă chinuită a fost un înger pă­mântesc. Şi pe bună dreptate copiii ei au spus că „a plecat ultimul om de pe pământ", de vreme ce rugăciunile ei au sfinţit-o, şi-a educat copiii Aşa cum a vrut Hristos, iar aceştia la rândul lor

79

şi-au format familii creştineşti. La fel am simţit şi eu pentru bunica mea, atunci când a plecat de lângă noi. Simţeam un gol în suflet. însă ceea ce mă mângâia era faptul că atunci când aveam o mâhnire, venea în vis şi-mi spunea: „Copilul meu, nu te mâhni! Hristos şi Maica Domnului sunt lângă tine!"

Bunica Katerina era mămică pentru toţi copiii, ştiuţi şi neştiuţi. Era mama care făcea din durerea ei o îmbrăţişare de dragoste. întotdeauna avea un cuvânt bun pe buze pentru fiecare. Acest suflet sfinţit s-a născut în Dimitsana. Acolo a fost prima şi ultima sa locuinţă. A trăit ani grei în copilăria ei, la fel de grea ca şi căsnicia. însă nu voia ca şi copiii ei să treacă prin ce a trecut ea, de aceea le-a umplut sufletul cu dragostea de Dumnezeu. îmi amintesc că atunci când am închiriat casa lor şi mă auzea că mă întorc de la serviciu, mă striga:

— Hai, vino să mănânci!

— Mătuşă, am mâncat.

— Vino, fata mea, că am gătit pentru tine. Te osteneşti mult cu meseria pe care ai ales-o, de aceea, te rog, vino să mănânci. Ai slăbit mult şi te vei îmbolnăvi.

Se îngrijea mult de mine. După ce mâncam, îmi spunea:

Vino, fiica mea! Fă-ţi puţin curaj să facem

80

împreună Vecernia şi apoi să te culci, ca să te odihneşti.

Îngenuncheam, iar mătuşa mea spunea Vecer­nia pe de rost, pe când eu o citeam. Dacă auzea că nu m-am culcat şi ora trecea de 8 seara, mă striga să cobor să facem Pavecerniţa. îmi spunea:

— Fiica mea, ştiu că eşti obosită, dar ştiu că din pricina oboselii nu poţi să dormi, de aceea vino să facem Pavecerniţa şi să vezi că după aceea vei dormi ca o păsărică.

Şi, într-adevăr, aşa se petrecea. îngenuncheam, făceam Pavecerniţa şi apoi dormeam atât de liniş­tită, de ai fi zis că venea Hristos şi mă lua în braţe!

Foarte rar mai găseşti astfel de femei astăzi, care să se poarte cu atâta dulceaţă şi gingăşie. Când ai în suflet dragoste şi pe Dumnezeu, atunci şi natura te iubeşte. Când bunica Katerina s-a îmbolnăvit, nurorile făceau gărzi de câte 8 ore fiecare, ca să o îngrijească. O păzeau ca pe ochii din cap. Toate o strigau măicuţa mea. Astfel nici mamelor lor nu le-au spus.

Moartea acestei mame şi bunici a fost dureroasă pentru toţi. Cu atâta dragoste ce simţea pentru copiii şi nurorile ei, era cu neputinţă să o ducă pe această femeie sfântă la azil. Cum era cu putinţă să o iubească ca pe o mamă, şi chiar mai mult. Iată de ce vă spun: „Iubiţi pe copiii voştri!

81

Umpleţi sufletul lor cu Hristos! Căci umplându-le cu Hristos, niciodată nu vă vor părăsi, niciodată nu vă vor trimite la azil, niciodată nu va intra nefericirea în sufletul vostru. Dimpotrivă, veţi trăi măreţia lui Hristos încă de pe pământ!"

Iată, ce face dragostea lui Dumnezeu: uneşte familii, linişteşte suflete, îl umple pe om de drep­tate. Iată, un alt suflet binecuvântat din Dimitsana care a mers în Rai!

Ai dragoste?

Dragoste din inimă, dragoste maternă,, dra­goste dumnezeiască, dragoste adevărată

nu avem. Aud pe mulţi oameni spunându-mi că în anii de demult era mai bine, că atunci exista dragoste, respect, familie. Să ne întoarcem, aşadar, cu amintirea în anii de demult, în anii bunicilor şi a străbunicilor noştri. Vom întâlni aceeaşi lipsă de dragoste, aceeaşi asprime. Chiar dacă vom citi despre viaţa marilor şi renumiţilor scriitori, compozitori şi pictori, care au rămas în istorie, vom găsi în operele lor durerea, întristarea, sin­gurătatea sufletului lor. Şi aceasta pentru că cei care i-au născut nu s-au îngrijit să umple sufletele lor. Le-au lăsat goale, fără dragoste adevărată, fără afecţiunea familiei, fără Dumnezeu! Goale mai

82

ales de dragostea maternă.

Nici în acei ani mamele nu ştiau ce înseamnă dragoste, cu toate că o căutau, deoarece le lip­sea. Sufereau că nu îi iubeşte mama lor, îi durea faptul că se purta cu asprime faţă de ei. Cu toate acestea, continuau aceleaşi urme. îmi amintesc de bătrânele care veneau la mănăstire şi cu care discutam. Le spuneam:

— Mă bucur pentru dragostea ce o aveţi în suflet, pentru cuvintele înţelepte ce mi-aţi spus, dar şi pentru dulcea bunătate ce o răspândiţi.

— Ah, copilul meu, dacă ai cunoaşte suferinţele mele şi cât de aspră era mama ce ne-a crescut, pe mine şi pe fraţii mei, şi cât de mult ne îndurera asprimea ei. De aceea mă rugam în fiecare sea­ră lui Dumnezeu să nu devin ca şi mama mea. „Dumnezeul meu, spuneam, ajută-mă şi fă-mă o mămică bună, ca să nu simtă copiii mei ce simt eu pentru mama mea". Şi slavă lui Dumnezeu! m-a ajutat să devin, din ceea ce spun copiii mei, o mamă şi o bunică bună.

Vedeţi că şi în acei ani ceea ce numeau dragoste era ceea ce numim astăzi asprime şi constrângere psihologică. Pe atunci oamenii erau mai duri, mai ales mamele. Erau însă şi unii oameni inteligenţi, care deşi nu au primit dragoste de la părinţii lor, şi-au ridicat ochii la înălţimea Cerului, căutându-L

83

pe Dumnezeu, ca să-i slobozească de durere şi de singurătatea sufletului lor. Iar Dumnezeu le-a ascultat cererea pentru ajutorul sufletesc. Şi ca un Părinte bun şi iubitor ce este, nu numai că le-a umplut sufletul cel gol, dar l-a şi sfinţit.

Astăzi însă, precum şi atunci, dragostea noas­tră rămâne aspră, egoistă şi foarte superficială. La prima suflare de vânt pleacă şi atunci ni se arată goliciunea sufletului. Din acea aşa-zisă dragoste vedem ţâşnind răutatea, ura, invidia, trădarea, nedreptatea, patimi care mocneau înlăuntru lui. Iar aceasta, din nefericire, o numim dragoste!

Însă dragostea fără Dumnezeu nu poate fi numită dragoste. Dumnezeu ne-a învăţat dragos­tea dezinteresată, cea pe care o are El pentru noi, dragoste pe care nu scrie cuvântul moarte.

Iubim pe Dumnezeu?

Dumnezeu nu este căutător la faţă, nu iubeşte pe unii oameni mai mult, iar pe alţii mai puţin, ci pe toţi ne iubeşte la fel. Însă noi, oamenii, îl iubim pe Dumnezeu într-un mod diferit. Unul îl iubeşte mult, altul puţin, iar altul deloc. Aşadar, măsura dragostei nu este de partea lui Dumnezeu, ci de partea omului.

Să presupunem că un om se străduieşte să

84

trăiască fără Dumnezeu. Ce va reuşi? Va trăi abisologic; se poate să facă şi multe lucruri. Se poate să ajungă foarte sus, se poate să dobândească şi mulţi bani. Un singur lucru este sigur: niciodată nu va putea să-şi afle echilibrul său. Pe acesta şi-l va afla numai lângă Hristos, fiindcă suntem plăsmuiţi să ne aflăm odihna numai lângă El.

Dumnezeu este în firea omului. Orice am face, nu putem să-L scoatem din firea noastră. Este o existenţă ontologică a fiinţei noastre. Desigur, pe calea vieţii noastre există multe lucruri care caută să ne desprindă din această legătură. Multele provocări caută să ne fure inima, să o desprindă de Dumnezeu şi să o alipească de altceva. Acest altceva este cu siguranţă păcatul, deznădejdea, cârtirea şi, la sfârşit, moartea sufletului. Iar noi, ca nişte orbi, urmăm calea ce duce la patul lui Procust. Stă în puterea noastră să ne salvăm nu numai demnitatea, dar mai ales sufletul nostru.

Astăzi oamenii nu se pocăiesc nici pentru pă­catele lor, nici pentru greşelile lor, fiindcă nu vor să se smerească. Ei cred că smerenia este înjosirea personalităţii lor.

Dar nu aceasta este smerenia. Smerenie în­seamnă libertate. Smerenie înseamnă: sunt liber de patimile mele, de păcatele mele, de complexele mele, de ticăloşia mea, de egoismul meu. Dacă se

85

vor smeri cu adevărat, atunci vor vedea Harul dumnezeiesc, Îl vor vedea pe însuşi Dumnezeu. Un Părinte al Bisericii spunea: „Cu cât urci mai sus, cu atât aluneci mai uşor". Când cineva simte că se află jos pentru dragostea lui Dumnezeu şi se smereşte pe sine, atunci vine Dumnezeu şi-l înalţă. Dimpotrivă, omul care se înalţă pe sine, care îşi sporeşte egoismul, încrederea de sine, cu siguranţă unul ca acesta se va prăbuşi.

Omul care se smereşte, adică nu caută în chip bolnăvicios şi cu obsesie întâietăţi şi vrednicii, ci se lasă pe sine în Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, chiar dacă dobândeşte ceva în lume, nu socoteşte că aceasta este izbânda lui, nici isteţimea lui, nici că a dobândit o mare personalitate, ci pur şi simplu crede că toate pe care le-a dobândit sunt binefa­ceri şi daruri ale lui Dumnezeu, că le-a câştigat cu harul, cu mila şi cu îngăduinţa Lui.

Astăzi oamenii au nevoie de o scuturătură bună, ca să-şi înţeleagă greşelile, păcatele, ca să se pocăiască şi să se smerească. Calea lui Hristos ne-a învăţat chipul desăvârşitei smerenii. însă niciun om nu are puterea să ajungă până acolo, dar toţi oamenii vom ajunge la un moment dat la ultimul hotar al existenţei noastre. Dacă nu ajungem în timpul vieţii noastre, vom ajunge în clipa morţii.

O mare stăpânire are diavolul în lumea aceasta,

86

fiindcă îi dăm multe drepturi. Răul este că îm­piedică dumnezeiasca intervenţie, pentru că nu există pocăinţă şi smerenie. Dacă ar exista, viaţa noastră ar fi mai bună. Omul nu ar mai fi cuprins de deznădejde, ci s-ar fi dăruit creaţiei.

îmi doresc din inimă să dobândim cu toţii smerenie, ca să aflăm, în cele din urmă, libertatea sufletului nostru şi să trăim adevărata bucurie a vieţii!

87

PARTEA III

Vrednicia dragostei

Iubesc! Singurul cuvânt care are început şi sfârşit! începe de la alfa şi se termină cu omega!

A-Q

Dragoste, credinţă, încredere; trei întruna.

Vrednicia acestor cuvinte se pierde, dacă sunt separate. Astăzi toţi oamenii cer să fie iubiţi

Fără să iubească, de aceea eşuează.

Corect este să nu te intereseze dacă te iubesc, Ci dacă tu iubeşti pe Hristos şi pe oameni.

Condiţia absolut necesară ca să iubeşti pe om Este să iubeşti mai întâi pe Hristos şi pe tine însuţi. Dragostea fără Hristos este foarte uşor să facă rău, Este foarte uşor să vatăme suflete.

Dragostea este îmbrăţişarea îngerilor!

Dar dragostea te poate şi ucide, dacă nu este dumneze­iască!

Nu căuta să te iubească, dacă tu nu iubeşti.

Nu căuta să te asculte, dacă tu nu asculţi.

Nu căuta să te miluiască, dacă tu nu miluieşti.

Nu căuta să te înţeleagă, dacă tu nu îi înţelegi.

Nu căuta să-ţi întindă o mână de ajutor, Dacă nu întinzi mai întâi tu.

Nu căuta nimic, dacă nu eşti pregătit să dai...

90

Libertatea lui Hristos

Oare, cât de grea este pocăinţa? Cât de grea este smerenia? Cât de greu este să-şi recunoască cineva greşelile, patimile, să-şi ceară iertare de la oamenii pe care i-a vătămat? Dar pe sine însuşi cât de mult s-a obosit, cât de mult s-a vătămat? Nu am înţeles vrednicia pocăinţei şi a smereniei şi cât de mult ne uşurează de istovirea noastră sufletească.

Omul smerit care s-a izbăvit de patimile sale, de egoismul său bolnăvicios, se simte liber. Oricâţi şefi ai pune deasupra capului său, el liber se va simţi, fiindcă sufletul său este liber.

Hristos al nostru ne vrea liberi, nobili şi viteji duhovniceşti. Hristos nu vrea să ne fie frică de El, ci vrea să-L iubim şi să-L respectăm, aşa cum şi El respectă libertatea pe care ne-a dat-o. El însuşi a spus: „Sunt Fratele vostru, sunt Prietenul vos­tru. Sunt aici pentru voi, oricând Mă veţi chema, voi veni în întâmpinare. Deschideţi-Mi poarta inimii voastre, ca să vin şi să locuiesc în ea." Pe când omul care nu s-a izbăvit de patimile şi de plăcerile sale, este robul lor. Oricât de liber ar fi, nu se poate bucura de libertatea sa, de aceea este nefericit.

Sfântul Cozma Etolianul a profeţit răul care va veni din partea celor învăţaţi. Şi iată că profeţiile se

91

împlinesc! Ne-a vorbit încă din vremea sa despre televizor, de computer şi de cât de mult rău vor face în familie. Fiecare casă are câte un televizor în fiecare cameră şi fiecare vede ce-i place. Astfel, oamenii au devenit străini între ei, nu mai comu­nică cu familia. Copiii s-au îndepărtat de părinţi, părinţii s-au îndepărtat cu desăvârşire între ei şi dacă vor să spună ceva unul altuia, nu se privesc în ochi, de parcă ar fi vrăjmaşi.

Mulţi părinţi au devenit atât de străini faţă de copiii lor, încât aceştia, pentru a-şi acoperi singurătatea lor, petrec ore întregi la computer şi nu-i interesează ce văd.

V-aţi întrebat, părinţilor, ce distrugere pricinuiţi copilului vostru, împingându-l în faţa unui ecran? Punându-l să joace jocuri cu balauri şi demoni? Aţi luat vreodată în calcul că acel computer pe care i l-aţi cumpărat vă va îndemna copilul la fapte şi acţiuni demonice? V-aţi gândit că de acolo va cunoaşte oameni fără Dumnezeu, care se vor strădui să-i exploateze ignoranţa, ca să-l atragă la fapte şi căi pierzătoare pentru sănătatea sa su­fletească? Iar atunci când copilul vostru va cădea în mocirla pierzării, veţi spune cu multă uşurinţă că „societatea e de vină". Voi nu aveţi nicio vină!

92

Slava nu a atins-o

Într-o seară, pe când mă aflam la Metoc, m-a vizitat o fată frumoasă, armonioasă.

— Sunteţi stareţa Porfiria? M-a întrebat zâmbind.

— Da, eu sunt.

— Ştiţi, o prietenă mi-a făcut cadou cartea dumneavoastră şi cu toate că timpul meu este foarte limitat, m-a convins să o citesc. Aşadar, cu prima ocazie am citit-o şi m-am grăbit să vă întâlnesc, deoarece m-a mişcat mult credinţa şi încrederea pe care le aveţi în Dumnezeu, dragostea faţă de Stareţul Porfirie, dar şi lucrarea pe care o faceţi pentru omul încercat. Dăruirea sufletului dumneavoastră este incredibilă. De aceea am venit. Voiam să vă cunosc de aproape.

— Vreţi să-mi spuneţi cu ce vă ocupaţi?

— Sunt avocat, am birou în centru.

— Interesantă profesie! Este nevoie de multă răbdare şi, negreşit, de povăţuirea lui Hristos. Problemele zilelor noastre sunt foarte multe şi una dintre acestea este divorţul. îmi închipui ce trageţi cu divorţurile şi neînţelegerile dintre soţi. Ia spuneţi-mi, care este motivul principal pentru care se despart astăzi soţii?

— Bună întrebare! Depinde de situaţie, dar

93

precum îmi spuneţi dumneavoastră, astăzi pro­blemele se datorează într-o mare măsură şi facilităţilor tehnologiei.

— Adică?

— Cele mai multe divorţuri sunt provocate de internet. Cele mai multe dintre femei se ocupă cu internetul şi mai ales cu facebook-ul. Ore în şir... Până ajung să uite chiar şi de copiii lor! Eu însă nu mă ocup în special cu acestea, dar se ocupă fetele pe care le am angajate la biroul meu.

— Dacă nu sunt indiscretă, câţi ani aveţi?

— Treizeci şi şase.

— Aveţi 36 de ani şi sunteţi atât de reuşită? Atât de cunoscută? Cum aţi reuşit aceasta?

— Fiindcă sunteţi monahie, vă voi mărturisi adevărul. Îi am Sprijinitori pe Hristos, pe Maica Domnului şi pe Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Vi se pare ciudat?

— Deloc ciudat. Dimpotrivă, vă laud pentru aceasta. Vă laud pentru mărturisirea dumnea­voastră, pentru credinţa puternică în Dumnezeu şi pentru că, deşi aveţi o carieră foarte reuşită, sunteţi foarte simplă şi smerită. Şi cel mai im­portant, zâmbiţi mereu! Aceasta arată bunătatea şi măreţia sufletului dumneavoastră. Vreţi să-mi vorbiţi puţin despre familia dumneavoastră?

— Desigur! Am o familie foarte reuşită!

94

— A dumneavoastră sau a părinţilor?

— Nu m-am căsătorit încă. Nu găsesc timp să mă ocup cu acest sport, a răspuns ea râzând. Părinţii mei sunt oameni vrednici de toată cinstea.

Ne-au crescut, pe fratele meu şi pe mine, cu multă credinţă în Dumnezeu şi cu multă dragoste. ne-au învăţat valorile vieţii, să iubim pe toată lumea şi să nu facem deosebire între oameni, în funcţie de starea lor socială şi financiară. îmi amintesc că atunci când mi-am luat diploma şi eram deja avocat, tata mi-a dat un sfat: „Fiica mea, niciodată să nu-l priveşti pe om prin prisma banului, ci ca pe o persoană!" Am păstrat cuvintele lui ca pe un talisman, iar de atunci, de când mi-am deschis biroul meu de avocatură, le respect întocmai.

— Vă admir şi mai ales pe părinţii dumneavoastră şi principiile pe care vi le-au dat.

— Şi eu îi admir, fiindcă merită cu adevărat. Este un lucru rar să ai astfel de părinţi astăzi. La serviciu cunosc mulţi părinţi inconştienţi şi, iertaţi-mă că spun asta, dar îmi pare rău pentru copiii lor.

— Aveţi dreptate! Şi mie îmi pare rău pentru ei, fiindcă sunt foarte nefericiţi, sărmanii! Trăiesc singurătatea în toată măreţia ei.

— Gherondissa, am observat că oricât de mult bine le-ar face Dumnezeu, oamenii nu simt datoria să spună un „Mulţumesc!". Iar aceasta o spun întru

95

cunoştinţă de cauză, deoarece, dacă judec după cele pe care le întâlnesc în profesia mea, există oameni care ar trebui să fie astăzi în închisoare pentru datoriile lor şi, cu toate acestea, sunt liberi. Ştiţi, în drumul carierei mele, Dumnezeu a intervenit de multe ori! Poate pentru că atunci când merg la un proces, mă rog înainte. Şi multe dintre cazuri, care sunt de mai înainte condamnate, în ultima clipă se răstoarnă situaţia.

— Din nefericire, aşa sunt oamenii. De aceea, nu vă mâhniţi pentru nerecunoştinţa oamenilor. Am ajuns ca unul să-l urască pe celălalt, fie pentru că are bani, fie pentru motive religioase, fie pentru ideologii politice, fie pentru fotbal, fie pentru prietenie. Dar să nu mergem mai departe. Câtă dezbinare există între fraţi! Câţi fraţi nu s-au ucis pentru motive financiare, pentru pricini legate de moştenire! Şi toate acestea, pentru că în sufletul lor nu există Dumnezeu. Dacă dragostea nu-L are pe Dumnezeu, întunecă. Luaţi exemplu de la albine. Ele, care ne dau miere, sunt capabile să ne şi omoare. Câţi stupari nu au mers să scoată mierea din stupi, dar au fost atacaţi de albine şi şi-au aflat moartea tragică de la înţepătura lor otră­vitoare? Tot astfel şi dragostea, dacă nu are în ea pe Dumnezeu, este otrăvitoare şi te poate omorî.

— Aveţi dreptate! în viaţa mea personală, dar

96

şi în cea profesională, am întâlnit toate acestea despre care vorbiţi.

— Ştiţi câţi oameni şi-au aflat soluţie la proble­mele lor aici la locaşul Maicii Domnului? De câte ori Hristos, Maica Domnului şi stareţul Porfirie au ajutat suflete să-şi afle calea? Şi totuşi aceşti oameni nu au spus nici măcar un „Mulţumesc!"!

— Da, acelaşi lucru mi se întâmplă şi mie. Câţi oameni au fost ajutaţi de Dumnezeu şi totuşi continuă să facă aceleaşi greşeli şi vin adeseori la tribunal. Nu am înţeles de ce nu s-au înţelepţit. Nu înţeleg că Dumnezeu nu le va da mereu ocazii şi că într-o bună zi se vor afla la închisoare? Şi atunci se vor lua la ceartă cu Dumnezeu.

— Copilul meu, aceasta se întâmplă, deoarece diavolul pândeşte fiecare pas al nostru, vrea să ne arunce în deznădejde, ca să ne câştige sufletul. Oamenii însă nu înţeleg aceasta şi îşi pierd echili­brul, iar apoi, aşa cum ai spus, se iau la ceartă cu Dumnezeu. Vă voi spune o întâmplare, petrecută recent aici la Bisericuţa Maicii Domnului. A venit o fată care a citit cartea Cu taxiul pe străzile oraşului. Această fată era bolnavă şi mi-a cerut să fac rugă­ciune să se vindece. însă pe chipul ei am văzut atâta răutate şi ură, încât m-am înfricoşat. Am întrebat-o: „Crezi în Dumnezeu?" „Cred", mi-a răspuns ea. „Ceva îmi spune că a ta credinţă

97

este căldicică, aproape rece", i-am spus eu. „Cam aşa, dar aveţi cuvântul meu că, dacă Dumnezeu mă va face bine, voi crede în El". Noaptea m-am sculat să fac rugăciune pentru sănătatea ei, dar mai întâi pentru sufletul ei. Hristos a tămăduit-o. După vindecarea sa, a dispărut pentru puţin timp.

Într-o după-amiază a venit şi mi-a spus: „Măicuţă, acum că m-am vindecat, spune-I lui Hristos sămi găsească un bărbat care să aibă mulţi bani şi să fie destul de fraier. Dacă Hristos îmi va face şi asta, aveţi cuvântul meu că voi crede în El". Atunci m-au mâniat cuvintele ei, dar m-am abţinut şi i-am răspuns: „Draga mea, ţi-a spus cumva cineva că Hristos este un joculeţ de-al tău sau peţitor? Te-a vindecat de boala ta şi nu crezi în El. Aştepţi să-ţi găsească un bărbat, ca să crezi în El? Eşti serioasă?" „Da, voi crede în El. De vreme ce v-am dat cuvân­tul meu, de această dată îl voi ţine". „Dar ce, tu ai cuvânt? Aceleaşi lucruri ai spus şi atunci când erai bolnavă. Fiica mea, nu te juca cu Dumnezeu, ci vino-ţi în fire! Câţi ani ai?". „Patruzeci şi cinci". „Patruzeci şi cinci şi acum ceri să te căsătoreşti? Atâţia ani de ce nu te-ai căsătorit?" „Măicuţă, am încercat, dar nu am găsit pe cel dorit". „Nu ai găsit victima, nu-i aşa?" „Cam aşa. Măicuţă, vă implor, rugaţi-vă pentru mine!" „Bine, bine... Hai, mergi acum, căci am treabă. O să discutăm altă dată". A

98

doua zi m-a sunat şi Ştiţi ce m-a întrebat?

— Ce v-a întrebat?

—„Măicuţă, ce v-a răspuns Hristos? Mi-l va trimite?"

— Incredibil!

— Şi totuşi este adevărat! I-am spus: „Bucuria mea, L-am sunat, dar nu mi-a răspuns. Se pare că avea treabă". Atunci ea s-a mâniat atât de mult, încât de atunci mă cleveteşte oriunde merge. Aţi înţeles acum cum este credinţa oamenilor?

— Da, un schimb de experienţă. Aşa cum fac eu cu clienţii mei.

— Exact Aşa!

— Altă dată m-a sunat o doamnă din paro­hie. Citise şi ea cartea. Această femeie suferea de depresie. După ce a venit în Atena şi ne-am cu­noscut, am continuat să comunicăm prin telefon. A reuşit să depăşească mult starea de depresie.

Într-o zi, în timp ce vorbeam cu ea, a sunat mo­bilul meu. I-am spus: „Inimioara mea, mă sună un domn care are o problemă foarte serioasă de sănătate în familie. Să închidem acum şi te sun eu, de îndată ce voi termina". Am vorbit cu acel domn aproximativ o oră şi am uitat să o sun din nou pe acea doamnă. Mi-am adus aminte a doua zi dimineaţă. Am sunat-o, dar nu a răspuns. Am încercat toată săptămâna, dar în zadar. După două

99

luni am auzit de noroiul ce-l arunca în persoana mea. Bucuria mea, aşa sunt oamenii! Să le faci bine de o mie de ori, dar dacă o singură dată nu le-ai făcut bine, atunci e vai şi amar!

— Bine, dar unii oameni nu pot să înţeleagă că există şi alţi oameni care au nevoie să vorbeas­că cu cineva, să-şi spună durerea? Doar această femeie avea nevoie?

— Ştiţi câţi oameni citesc cărţile multor Sfinţi, dar nu învaţă nimic din vieţile lor? Oamenii le vor pe toate uşoare. Nu au nicio dorinţă să fie încercaţi, nicio dorinţă să-L cunoască pe Dumnezeu. Omul nu cunoaşte ceea ce este bine pentru el. Dacă ar cunoaşte că lângă Hristos se izbăveşte de toate, ar alerga la El. Gândeşte-te că acum ne aflăm într-o corabie. Cine este capabil dintre pasageri să apuce cârma şi să conducă corabia la destinaţia ei? Nimeni, desigur. Numai căpitanul. La fel este şi în viaţa noastră. Ne aflăm într-o corabie în care îi avem ca pasageri pe cei din familia noastră. Dar fiindcă nu ştim să conducem corabia, o lovim de stânci şi o zdrobim. Şi, cu toate că ne zdrobim, nu-L strigăm pe căpitan să ne ajute. Nu o facem, pentru că suntem foarte bolnavi de egoismul nostru. Ne zăpăceşte mintea şi diavolul, zicându-ne: „Nu-L striga, eşti un căpitan destoinic, înaintează sin­gur!" Iar ei îşi ascultă gândul şi înaintează, până

100

când corabia se loveşte de stânci şi se îneacă cu toţii. Şi atunci diavolul râde, fiindcă i-a câştigat.

— Măicuţă, este nevoie de o luptă crâncenă pentru a te apropia de Dumnezeu şi a rămâne lângă El, pentru a nu ne încovoia sub toate acestea care se petrec în jurul nostru.

— Nu este nevoie de luptă crâncenă, ca să ajungi la Dumnezeu! Dumnezeu nu ne cere mare lucru, ci ne cere doar să-L iubim şi să ne încredem în El. Nimic altceva nu vrea de la noi. Este atât de greu să-L iubim? E atât de greu să ne încredinţăm Lui pentru binele nostru, pentru fericirea noastră? Pentru rezolvarea problemelor noastre? Ne este chiar aşa de greu? Dar ca să clevetim, să nedreptăţim, să rănim, să omorâm sufletul celuilalt nu ne este greu? Ca să devină nefericiţi, cu toate acestea pe care le fac, le este plăcut? Şi, după toate acestea, se întreabă cineva, cum toţi aceştia sunt copiii lui Dumnezeu? Şi au desigur pretenţia să le facă Dumnezeu şi minune, atunci când I-o cer? Şi mă străduiesc să-i ajut să-şi vadă greşelile. La fel cum şi pe mine m-au ajutat alţii să-mi văd greşelile, păcatele, tot astfel şi eu, la rândul meu, le arăt greşelile, păcatele lor. Însă aceia în loc să le corecteze, se indignează. Nu pot să se suporte nici măcar pe ei înşişi.

— În cele din urmă, măicuţă, omul nu se

101

schimbă, oricâte minuni ar trăi în decursul vieţii sale. Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!

Mame ce îşi iubesc copiii

Primul cuvinţel pe care-l spune un copil este „Mamă!". Este primul cuvânt cu care suntem legaţi biologic, sentimental, ontologic. Orice s-ar întâmpla în viaţa noastră, noi strigăm spontan „Mamă!" Ne este foame, ne doare, intrăm în casă, ieşim din casă, strigăm „Mamă!" Cel mai sfânt cuvânt pentru fiecare om este „Mamă!". Următorul cuvânt este „Maica Domnului!" Mama trebuie să ne umple sufletul cu dragoste, cu bucurie, cu siguranţă, cu încredere în sine, cu putere, cu cre­dinţă în Dumnezeu!

Puteţi, mamelor, să vă asemănaţi Maicii Dom­nului? Puteţi să-i iubiţi pe copiii voştri precum Ea? Puteţi să dobândiţi un suflet sensibil şi iubitor? Dacă da, numai atunci veţi putea să aveţi dragostea şi respectul copiilor voştri.

Mamelor, multe vă plângeţi că nu vă iubesc copiii, că nu vă ascultă, că nu vă respectă, că vă ocărăsc, că ajung chiar să vă bată. Şi justificarea cea mai uşoară pe care toate mamele cele bune şi

102

pline de dragoste o spuneţi este: „Obrăznicătura! Vagabondul! Nu-şi respectă mama!" Voi însă, mamelor, i-aţi respectat pe copiii voştri? Le-aţi dat hrana sufletului care este Dumnezeu?

Nu, desigur! Să ştiţi că niciun copil nu este nerecunoscător, obraznic şi vagabond. Dimpotrivă, copiii sunt foarte sensibili, miloşi şi cedează uşor. Când copilul va primi dragostea ta şi respectul tău, niciodată nu te va amărî, niciodată nu te va jigni, niciodată nu va ridica mâna asupra ta. Are vreuna dintre voi, mamele, puterea să ceară ierta­re de la copilul ei pentru agresarea psihică ce i-a făcut? Pentru moartea sufletului ce i-a pricinuit?

Am întrebat-o pe o mamă:

— Cât de mult îţi iubeşti copiii?

— Pentru copiii mei sunt în stare să mor.

— Ce înţelegi „sunt în stare să mor"?

— Pentru copiii mei lucrez, ca să nu le lip­sească nimic.

— Vrei să spui că le satisfaci orice nevoie materială?

— Desigur, mi-a răspuns ea cu siguranţă şi satisfacţie.

— Draga mea, îmi dau seama că eşti foarte aspră şi nervoasă. Îţi baţi copiii?

— Da, îi bat. Mai ales o fiică de-a mea a mâncat multă bătaie.

103

— De ce?

— Fiindcă este nesupusă, nici acasă, nici la şcoală. Nu o urmăreşte pe învăţătoarea ei deloc şi aceea m-a sfătuit să o duc la un psiholog.

— Şi tu ce ai făcut? Ai dus-o la psiholog?

— Nu, desigur! Dar am dus-o la altă şcoală.

— Mda... Şi la cealaltă şcoală s-a îmbunătăţit copilul?

— Nu.

— Şi ca mamă îţi educi copilul cu bătaia?

— Ce altceva pot să fac, de vreme ce văd că nu înţelege de vorbă bună?

— Corect! Acolo unde nu cade cuvântul, cade toiagul. Draga mea, altceva este disciplina la copii şi altceva opresiunea sufletească şi bătaia. Când îţi baţi copilul, îi transmiţi în suflet ura pe care o simţi pentru el. Dacă în clipa când îl baţi, ţi-ai vedea chipul cât de mult se sălbăticeşte, ai înţelege de ce bagi în sufletul lui ceea ce tu urăşti. Inimi­oara lui îngheaţă când te vede cu ura cu care îl baţi; încet, încet te vede ca pe o asupritoare şi se înstrăinează de tine. Atunci începe nesiguranţa, iar singurătatea sufletului său începe să-l sufoce. Aceasta este retragerea copilului dumneavoastră, adică moartea sufletului său! Iar voi, ca nişte mame bune, care nu ştiţi ce se întâmplă cu copilul dum­neavoastră, îl duceţi la psiholog, ca să-l ajutaţi. în

104

timp ce voi i-aţi îmbolnăvit sufletul şi numai voi puteţi să-l tămăduiţi, dar fiindcă nu aveţi timp să vă ocupaţi de el, de aceea soluţia cea uşoară este psihologul! Aruncăm mingea de la noi, ca să meargă în altă parte. Am cerut, aşadar, de la această mamă „iubitoare" să vorbesc cu copiii ei. Aşa am şi făcut. După ce am vorbit cu fiecare în parte, am vorbit apoi şi cu ea:

— De ce, draga mea, nu-ţi iubeşti copiii?

— Sunteţi nebună, măicuţă? mi-a răspuns aceea foarte enervată.

— Caracterizarea „nebună" nu m-a tulburat deloc. Era ca şi cum nu auzisem.

— Da, iubita mea! Nu-i iubeşti cu dragoste de mamă, ci în chip egoist, impunându-ţi voia ta. Dacă i-ai fi iubit cu dragostea Maicii Domnului, te-ai fi problematizat atunci când învăţătoarea ţi-a spus că al tău copil are o problemă. Însă, tu te-ai enervat şi, cu siguranţă, i-ai spus „nebună" şi învăţătoarei. Dulcea mea mămică, poţi să înţelegi că pentru halul în care vor ajunge mâine copiii tăi greşeşti tu şi numai tu? Copiii tăi, în afară de cititul lecţiilor, cu ce se mai ocupă?

— Fac meditaţii, engleză, germană, iar pe cele două mai mari le trimit la înot.

— Toate acestea le plac?

— Bineînţeles că nu! Dar copiii sunt astăzi leneşi

105

şi de aceea le vine greu, dar trebuie să meargă.

— Draga mea, altceva e „să trebuiască" şi altceva este „să vrei". Dacă ei singuri îşi doresc acel lucru, vor avea reuşită în tot ceea ce fac. Dacă nu, atunci se istovesc trupeşte şi sufleteşte. Adică ceea ce ai făcut tu în viaţă, vrei să facă şi copiii tăi?

— Măicuţă, ceilalţi copii cum de merg? Aceia nu se istovesc?

— A, desigur! De ce tu şi nu eu? Aceasta ne-a mâncat. Adică, dacă ceilalţi copii consumă nar­cotice, vrei să consume şi copiii tăi?

— Ei, acum exageraţi!

— Nu exagerez deloc. Pur şi simplu, voi, pă­rinţii, trebuie să transformaţi voia voastră în voia lui Dumnezeu, dacă vreţi ca şi copiii voştri să fie sănătoşi în viaţă. Egoismul vostru îl veţi arunca la gunoi, fiindcă este distrugător pentru voi şi pentru copiii voştri, iar în locul lui să puneţi cu­vintele „Dumnezeu şi demnitate". Poţi să înţelegi aceasta? Le umpli viaţa cu ştiinţa pământească, în timp ce ar fi trebuit să le umpli mintea şi sufletul cu dragostea şi cunoaşterea dumnezeiască. Doar această cunoaştere este trebuincioasă; doar cu această cunoaştere copiii vor evolua. Poţi să-mi spui, te rog, în ce fel îi iubeşti pe copiii tăi?

— Pentru copiii mei, ţi-am spus, sunt gata să mor. Nu-i lipsesc de nimic. Dacă veniţi la noi

106

acasă, veţi vedea camerele lor cât de frumos le-au aranjat, câte jocuri au! Le-am cumpărat şi două computere. Veţi vedea în dulapul lor câte haine au. Nu le lipseşte nimic!

— Buna mea mămică, acestea despre care-mi spui sunt mediul neînsufleţit al copiilor tăi. Nu sunt copiii tăi. Mâine te vei căi şi-ţi va părea foarte rău că nu i-ai iubit.

în acest punct a început să ia în serios cuvintele mele. Şi acea siguranţă şi acea mândrie, cu care spunea că este mămica cea corectă, au început să se prăbuşească, să devină cenuşă. Şi-a lăsat capul în jos...

— Bine, spuneţi-mi. Cum să-i iubesc?

— Ce întrebare frumoasă! Să-ţi spun eu cum să-ţi iubeşti copiii? Dulcea mea mămică, dragostea fie o ai, fie nu o ai. Dacă tu, care ai avut copilul 9 luni în pântece, nu ai putut să-l iubeşti, oare te voi învăţa eu? Dar îţi voi spune următorul lucru, chiar dacă nu am devenit niciodată mamă. Mamă înseamnă dragostea lui Dumnezeu, adică dragostea desăvârşită, afecţiune, gingăşie, jertfă, dăruire. Iar nu o mamă despotică, căreia îi face plăcere atunci când simte că are stăpânire asupra unui copil lipsit de apărare. Tot ceea ce nu vrei să ţi se facă, nici tu să nu faci. Ţi-ar fi plăcut, dacă ai fi făcut o poznă, să te fi bătut mama ta? Cu siguranţă că

107

nu. Nu-i Aşa?

— Corect.

— De aceea se impune să devii copilul tău, ca să poţi să-ţi înţelegi copilul şi să nu-l răneşti aşa de mult, căci atunci când vei descoperi răul pe care l-ai făcut în sufleţelul lui, va fi foarte târziu ca să-l mai îndrepţi. Ca să poţi să reuşeşti, trebuie mai întâi să crezi, să te încrezi şi să-L iubeşti pe Dumnezeu, căci fără dragostea şi ocrotirea lui Dumnezeu, suntem nimic, suntem morţi. Apoi, să te iubeşti pe tine, pe soţul tău şi apoi pe copiii tăi, iar în continuare pe toată lumea. Dacă nu-l iubeşti pe soţul tău, nu poţi să-ţi iubeşti copiii. Şi nu este de ajuns să-l iubeşti, ci să i-o spui şi să i-o arăţi, în fiecare clipă.

Când vă întreb pe voi, mamele, dacă vă iubiţi pe voi însevă, toate îmi spuneţi: „Nu mă iubesc pe mine însămi, ci iubesc pe toată lumea". Dar dacă nu vă iubiţi pe voi însevă, cum este cu putinţă să iubiţi pe toată lumea? Ce-a spus Hristos? „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!"4. Cum de voi vă puneţi mai presus de Hristos? în viaţa noastră, dăm în fiecare zi examene lui Dumnezeu, în că­sătoria noastră, prietenilor noştri, copiilor noştri, rudelor noastre, la serviciu, pe drumul pe care

4 Vezi Matei 22,39.

108

circulăm, peste tot. Dacă nu ne nevoim să trecem aceste examene cu bine, am eşuat!

Vreau să orbesc

Un tată citind cartea mea Cu taxiul pe străzile oraşului, a venit să-mi mărturisească durerea lui. Copilul său, un băieţel de 7 ani, a început să orbească. Ascultându-l, m-am mâhnit mult. Am închis ochii şi am încercat să mă pun în locul copilului, ca să văd cât de greu este să fii orb. M-am înfricoşat în acel întuneric! M-am întors şi am privit icoana Preadulcelui Iisus şi am auzit un glas spunându-mi: „Copilul vrea să orbească".

Ochii mi s-au umplut de lacrimile ce mi s-au rostogolit pe obraz. M-am întors spre tatăl copilului şi i-am spus:

— Copilul dumneavoastră vrea să orbească!

Şi aşa cum mă privea mirat, am conştientizat ce îi spusesem. M-am tulburat, fiindcă nu eu am spus aceasta, ci altcineva a pus cuvintele acestea în gura mea. Am cerut de la tatăl îndurerat să vină cu soţia şi cu copilul lor.

Au venit a doua zi. Am văzut că băieţelul era foarte frumos. Am cerut de la părinţi să ne lase pentru puţin singuri. Când am rămas singuri, privindu-l pe copil în ochi, i-am spus:

109

— Vreau să-mi spui adevărul la ceea ce te voi întreba.

— Bine.

— Dulcele meu copilaş, de ce vrei să orbeşti? Ochii săi s-au holbat la mine.

— De unde ştii?

— Mi-a spus Hristos. Însă nu mi-a spus de ce. Vrei să-mi spui tu?

— Ca să nu o văd.

— Pe cine să nu o vezi, copilaşule?

— Pe ea! Şi vrei să-ţi spun şi altceva?

— Să-mi spui orice vrei şi-ţi promit că tot ce vorbim, rămâne între noi.

— Bine. Vreau să şi surzesc ca să nu aud.

— De ce, bucuria mea, nu vrei să o vezi şi să o auzi?

— Fiindcă tot timpul ţiuie. La cel mai mic lucru, ţiuie. Vrei să-ţi spun şi altceva? Nu mă iubeşte.

— Ce spui, copilaşul meu? Este cu putinţă să nu te iubească mama ta?

— Nu mă crezi, nu-i aşa? Ţi-am spus că nu mă iubeşte. Vreau să mă crezi.

— Te cred, copilule!

L-am strâns în braţe. Nu am vrut să continui discuţia ca să nu îngreuiez şi mai mult sufleţelul lui şi am schimbat subiectul.

— Fiindcă mi-e foame, nu vrei să mâncăm?

110

Copilul M-a privit cu ochii lui mari şi mi-a spus:

— Vreau.

Am mers în bucătărie, am pregătit împreună masa, discutând despre lucruri vesele, ne-am făcut cruce şi am mâncat ca doi prieteni buni şi vechi. Discutând cu el, am descoperit că era un copil foarte deştept. Mi-a pus multe întrebări serioase. M-a întrebat de ce am devenit călugăriţă, ce profesie am avut înainte, m-a întrebat despre familie şi multe altele. După întrebările lui, i-am spus:

— Acum vreau să-mi făgăduieşti ceva.

— Ce anume?

— Că vei înceta să-ţi doreşti să orbeşti, pentru binele tău.

— Ca să se petreacă aceasta, trebuie să plec de acasă, de la mama mea.

— Inimioara mea, aceasta nu se poate. Ei sunt părinţii tăi.

— Ei, atunci am să orbesc. Nu o suport! Poţi să mă înţelegi? mi-a strigat cu mânie.

— Bine. Îmi dai voie să vorbesc cu părinţii tăi?

A fost de acord, dar m-a privit în ochi ca şi cum mi-ar fi spus: „Tot ce am spus rămâne între noi". Cu privirea mea şi eu l-am încredinţat de aceasta, iar el m-a strâns brusc în braţe şi mi-a spus:

— Aş vrea să fii mama mea. Vrei să vii să locuieşti aici?

111

Atunci m-am prăbuşit. Mi-a amorţit tot trupul şi genunchii mei s-au muiat. Am ieşit în curte să îi întâlnim pe părinţii lui, care aşteptau cu răbdare. Le-am explicat problema pe care o avea copilul lor. Mama lui plângea întruna, cerându-mi să fac rugăciune pentru copilul ei. Atunci am înţeles că aceea nu numai că nu se ruga pentru copilul ei, dar nici dragoste nu-i dăruia. I-am cerut să facem împreună rugăciune, ca să fie ascultată mai bine rugăciunea de către Dumnezeu şi să se umple su­fletul ei de dragoste. Ştiţi care a fost răspunsul ei?

— Eu nu am timp pentru rugăciune. Tu, care eşti călugăriţă, tu să faci rugăciune.

— Draga mea, mai întâi tu trebuie să faci rugă­ciune, astfel încât să-ţi umpli inima de dragostea dumnezeiască. Numai astfel copilul tău se va face bine. Dragostea lumească are multe elemente urâte în ea. Şi apoi vă întrebaţi ce s-a întâmplat şi cu uşurinţă spuneţi: „Ah, de la societatea în care trăim, ce bine să aşteptăm?". Dar oare societatea greşeşte pentru halul în care suntem? Doamnă, societatea suntem noi toţi, prin urmare cu toţii suntem de vină pentru halul în care am ajuns. Să nu aruncăm mereu vina pe ceilalţi, ci fiecare să-şi asume responsabilitatea, şi anume aceea de a construi o familie creştină şi plină de dragoste, iar ca şi Chivernisitor al ei să-L punem pe Hristos.

112

Numai atunci vom putea avea nădejde că se vor linişti casa şi inima noastră. Fără Hristos nu putem găsi mult-dorita fericire şi, din pricina egoismului, sufletul nostru nu-şi găseşte pacea. De aceea, suntem într-o cârtire permanentă.

De atunci îl pomenesc pe copil în rugăciunea mea. Însă voiam să-l revăd. în zadar am aşteptat să revină şi să-mi spună: „Sunt bine!". A fost atât de greu lucrul pe care l-am cerut de la această mamă, şi anume acela de a ne ruga împreună, încât nu a mai venit niciodată?

Şi aceasta se numeşte dragoste maternă...

Lipsa dragostei materne

O mamă credea neclintit că a făcut tot ce este mai bun pentru soţul şi copiii ei, credea că a făcut o familie fericită. Aceasta, aşadar, mi-a povestit plângându-şi toată viaţa şi mi-a cerut ca, prin rugăciunea mea, să-i ajute Domnul, deoare­ce rezultatele alegerilor şi faptelor ei o chinuiau nu numai pe ea însăşi, dar şi pe familia ei. Din acest motiv, toate acestea semănau înlăuntrul lor nefericirea, deznădejdea şi, în cele din urmă, le-au omorât sufletele.

Problemele erau numeroase şi pentru că se adunaseră de mulţi ani, rezolvarea lor nu era

113

uşoară. Nu aş fi exagerată, dacă aş spune că aco­lo unde au ajuns, era foarte greu să fie rezolvate. Era greu, deoarece această mamă nu îl avea pe Dumnezeu în sufletul ei, dar nici nu era hotărâtă să şi-L pună în inimă.

Este vorba de o femeie foarte cultă, iar oamenii cu instruire lumească se simt de obicei puternici. Femeia aceasta şi-a înşelat şi continuă să-şi înşele soţul. Şi el ştie aceasta şi îşi trăieşte propria Golgotă. Fiul lor trăieşte de ani de zile cu antidepresive, dar şi celălalt fiu este un adevărat om demoralizat.

Însă singurul lucru ce o interesa pe mamă era să nu strice imaginea familiei în exterior. Şi despre care imagine vorbim? Despre cea stricată! Şi, în cele din urmă, ceea ce are valoare este imaginea sau esenţa acelui lucru?

Draga mea, tu îmi aduci aminte de ceea ce a spus Hristos atunci când ne-a asemănat cu mormintele. „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia!"5. Aceştia suntem, draga mea. Pe dinafară suntem o vitrină, luăm aminte la înfăţişarea noastră exterioară, la înfrumuseţarea noastră, dar pe

5 Matei 23, 27.

114

dinăuntru suntem putrezi, rămânem nepăsători faţă de negreala sufletului nostru.

Dar fiindcă eu sunt nevoită să înfig adânc cuţitul în rană, ca să o curăţ şi nu ca să auresc pastila, am spus acelei mame:

— La ce-ţi trebuie prieten? Ca să te satisfaci pe tine însăţi? Ca să ucizi sufletele celor din familia care te iubeşte? Ca să-ţi uşureze durerea şi să-ţi dea bucurie? Dar să presupunem că ţi-o dă. Cum poţi însă să te bucuri, când îţi îndrepţi familia spre distrugere şi moarte? Cum poţi să te bucuri, când copilul tău ia antidepresive, pe care tu l-ai silit să le ia, te imploră să-l ajuţi, iar tu eşti absentă. La fel şi cu celălalt copil al tău. Şi pe deasupra, l-ai făcut şi pe soţul tău, prin felul tău pervers de a fi, o făptură apatică. Cum poţi să te bucuri, călcând în picioare aceste suflete? Cum pot să te numesc om? Pe tine, care eşti o ucigaşă? Care atunci când am vorbit cu copilul tău, mi-a spus de câte ori te-a implorat să-l ajuţi şi nu ai fost disponibilă să o faci, ci mereu i te boceşti. Nu puteai să ceri dacă nu, ce altceva? de la serviciul tău doi ani de conce­diu fără plată şi să-i stai alături, ca să-l sprijini? Să-i umpli sufletul de dragoste dumnezeiască şi maternă? Dar aceste cuvinte sunt necunoscute în dicţionarul tău. Ce să răspund copilului tău, pe care tu mi-ai cerut să-l întâlnesc, în clipa când

115

căuta un punct de sprijin, de vreme ce nu avea modele de viaţă?

Fiul acestei doamne mi-a spus cam aşa:

— Măicuţă, nu am modele de viaţă. Unde să găsesc sprijin? La un tată care este apatic? La o mamă indiferentă, căreia i se datorează distruge­rea noastră? Desigur, ceea ce o interesează este imaginea ei cea frumoasă, fiindcă, profesional, amândoi sunt bine aranjaţi. Cât despre mine, mă lupt cât pot. Dar, din nefericire, am obosit să mă lupt singur, nu mai rezist. Mereu îmi vine în minte cuvântul sinucidere. şi unde trăiesc, ce fac? şi unde am studiat, la ce mi-a folosit? Măicuţă, Ştiţi ce înseamnă să ai părinţi şi să te simţi orfan? Mai bine să fi fost de mic orfan, să fi murit ei şi atunci aş fi fost mai bine. Căci atunci când cineva moare, toţi spun: „A fost un om bun, a fost un om drept.

Îşi iubea familia. A fost un tată şi un soţ model!".

Şi astfel aş fi avut un model fals şi nu aş fi fost astăzi în halul acesta. Mă simt mort sufleteşte!

Iată, însă, că sunt viu! Mă ţine în viaţă faptul că sinuciderea este iad, că îţi pierzi pentru totdeauna sufletul. Mama mea niciodată nu m-a lăsat să am visuri şi să mă desfătez cu hobby-urile mele. Niciodată nu m-a lăsat, ca băiat, să iau iniţiative. Intervenea în toate, nu m-a lăsat niciodată să aleg şi să mă ocup cu lucruri care-mi plăceau, precum

116

muzica, atletismul şi, mai ales, cunoaşterea. La anul îmi iau diploma. Şi ce să fac cu ea? Nu am poftă de viaţă, nu am visuri, nu am nimic, sunt un ratat! Teoretic, trebuia să fiu un tânăr educat, pentru societate, plin de energie, care să poată să ofere. Vreţi să vă spun cum mă simt? Mă simt de altfel că am doi ani, alteori cinci şi alteori o sută cinci. Mama mea de mic nu s-a ocupat de mine, aşa cum trebuia. Cu siguranţă că urmărindu-şi cariera, nu a avut timp să mă înveţe principiile fundamentale, valorile de bază. Iar acum eu cum să o iau de la început? Mă simt atât de obosit şi de singur...

Mânia mea creştea în timp ce-l auzeam pe acest copil îmbătrânit. Eram mânioasă mai ales pe mama lui, care, ca şi cum nu ar fi fost copilul ei, înfrunta şi continuă să înfrunte lucrurile într-un mod foarte pasiv.

— Copilul meu, ai spus toate acestea familiei tale?

— Le cunosc pe toate, le-am spus amănunţit.

— şi ce fac?

— Rămân indiferenţi. Mama mea, fiindcă nu poate să mă ajute, m-a adus să vorbesc cu dumneavoastră. Măicuţă, ştiu că există Dumnezeu, dar tot ce ţine de Credinţa noastră, în mintea mea este foarte confuz. Există clipe când cred că

117

vreau să încerc, ajunge numai să fiu sprijinit de un om puternic şi bine-intenţionat, care să mă înveţe unele lucruri de la început. Dar există şi alte zile când nu am deloc curaj. Se poate să fie şi de la antidepresivele pe care le iau de atâţia ani.

— Băiatul meu, nu poţi să-ţi continui viaţa astfel! Nu este cu putinţă ca de la cei 23 de ani ai tăi să te retragi din viaţă! Nu este cu putinţă ca ostenelile tale, nopţile tale nedormite, agoniile tale, toate acestea să se piardă! Nu ai dreptul să te retragi din viaţă fără luptă! Se impune să te lupţi! Ai pierdut atâtea lupte, ai însă toate condiţiile să câştigi războiul. Voi vorbi cu mama ta şi vom încerca să fim cu toţii alături de tine.

— Vă mulţumesc, măicuţă!

Am chemat-o pe mama lui şi i-am vorbit din nou. Din discuţie mi-am dat seama că o altă problemă, mai profundă şi mai serioasă, exista în această familie. O problemă pe care de ani de zile o ţin ascunsă, ca pe o taină foarte mare.

Spuneţi-mi cum pot să sprijin un astfel de copil al unei mame iresponsabile, care timp de ani de zile a semănat furtuni? Nu ştia că ceea ce semeni, aceea vei secera? Dar, din nefericire, în loc de spic înalt şi copt, va secera un teren ars. Iată rezultatele, atunci când în viaţă au întâietate cariera şi amanţii, în loc de a fi o mamă adevărată.

118

Copilul nu este al soţului meu

M-a vizitat o doamnă care, aşa cum mi-a spus, avea o problemă serioasă cu soţul ei. Din prima privire, mi-am dat seama că era o fată care îşi cunoştea frumuseţea şi de aceea avea multă trufie, admiraţie de sine, egoism şi multă voie proprie. Mi-am dat seama însă şi de nefericirea ei în toată măreţia sa!

Am stat şi am discutat, iar ea mi s-a plâns de soţul ei. O ascultam cu multă atenţie, dar pe măsură ce o ascultam, mi se adevereau toate cele pe care le bănuiam despre ea. în puţine cuvinte, mi-a spus că soţul ei nu o iubea, că se purta urât cu ea, că ţipa la ea, că o înjura, că de două-trei ori chiar a bătut-o.

— Pe copilul nostru, mi-a spus ea, îl iubeşte mult şi nu-i strică niciun hatâr. Dar şi copilul îl iubeşte mai mult pe tatăl său.

— Tu îl iubeşti?

— Nu.

—Pe copilul tău îl iubeşti?

—Cred că da.

— Crezi?

—Cred că-l iubesc.

—Dacă nu-ţi iubeşti soţul, de ce te-ai căsătorit

119

cu el? Şi de vreme ce tu nu-l iubeşti, el cum să te iubească?

— M-am căsătorit cu el, fiindcă eram însăr­cinată.

— Adică l-ai folosit ca să faci copil?

— Nu, copilul nu este al lui. Eram cu altcineva şi de îndată ce a aflat că eram însărcinată, m-a părăsit. Şi ca să nu-l avortez, l-am găsit pe acesta şi i l-am pus în cârcă. Şi astfel, m-am căsătorit cu el.

— Adică fără ruşine şi frica lui Dumnezeu l-ai înşelat şi te-ai căsătorit cu el, ca să-ţi ascunzi sarcina, l-ai încărcat, aşa cum ai spus, cu un copil străin şi acum ceri şi restul. Nu cumva greşesc?

— Nu, chiar aşa am făcut.

— Şi în loc să-I mulţumeşti şi să fii recunoscă­toare lui Dumnezeu, că ţi-a trimis un astfel de om, care să-ţi acopere sarcina, să-ţi iubească copilul şi să-l crească cu atâta purtare de grijă, tu rămâi nepăsătoare şi te porţi urât cu el? Cine te crezi?

— Sunt aspră cu amândoi, fiindcă copilul îl iubeşte mai mult pe acela.

— Draga mea, te-a orbit egoismul şi ţi-a omorât orice sentiment frumos ce trebuie să-l aibă orice om. Cu atât mai mult o mamă.

— Dar îl spăl, îl calc, îi fac de mâncare.

— A, desigur! Şi pentru asta trebuie să te iu­bească? Nu cumva trebuie să-ţi fie şi îndatorat?

120

Adică acesta este un „Mulţumesc!" pentru jertfa lui? Te-ai gândit vreodată, bucuria mea, dacă află adevărul, cât de mare este răul şi distrugerea care te aşteaptă? Dacă cu nerecunoştinţa ta cea atât de mare va îngădui Dumnezeu să iasă la lumină uriaşa ta minciună, marele tău păcat, Dumnezeu va fi de vină? Sau nerecunoştinţa ta faţă de toţi?

De asemenea, te-ai întrebat dacă acest om, precum şi copilul tău, au nevoie de dragostea ta, afecţiu­nea ta, de o vorbă dulce din partea ta? Adică eşti vinovată şi ai venit la mine ca să-ţi dau dreptate? Acest om s-a îndrăgostit de tine, te-a iubit şi s-a căsătorit cu tine? Nu-i Aşa?

— Da.

— Este sărac? Este urât? De ce nu-l vrei?

— Nu este urât. Dimpotrivă, este frumos, are o poziţie bună, este un om cult. Pe toate le are bune.

— Şi atunci cu ce-ţi greşeşte?

— Nu ştiu.

— Nu cumva îl iubeşti pe celălalt?

— Ei, da!

— De ce, draga mea, l-ai luat la gâtul tău pe acest om şi l-ai făcut nefericit? Şi i-ai pus în cârcă şi un copil străin? Cine ţi-a dat dreptul să-ţi dis­trugi soţul şi copilul? Dacă îl iubeşti pe celălalt, trebuia să nu te căsătoreşti cu el. Trebuia să naşti copilul şi să rămâi singură şi dacă pe parcurs ar

121

fi văzut tatăl copilului că eşti o mamă bună, se poate să se fi căit şi să se fi căsătorit cu tine. De ce nu ai făcut Aşa?

— Este corect ceea ce spuneţi, dar ce ar fi spus lumea şi părinţii mei despre faptul că eu aş fi avut un copil fără tată?

— Aceasta te interesează? Faptul că ai făcut nefericiţi pe oamenii de lângă tine, nu te intere­sează? Faptul că te urăşte copilul tău din cauza purtării tale nu te interesează? Faptul că soţul tău cu care te-ai căsătorit este nefericit, nu te intere­sează? Faptul că şi tu eşti nefericită, nici aceasta nu te interesează? Până la urmă, ştii ce ceri de la viaţa ta? Căci şi cu celălalt de te-ai fi căsătorit, tot nefericită ai fi fost, fiindcă nu-l iubeşti nici pe acela, ci pur şi simplu eşti mânioasă pentru fap­tul că te-a respins, ţi-a rănit egoismul şi în sinea ta cauţi răzbunare. Nu eşti vrednică să iubeşti pe nimeni. De aceea nici celălalt nu s-a căsătorit cu tine, fiindcă a văzut caracterul tău oribil. în vreme ce al doilea s-a înşelat, nu a apucat să te cunoască, să vadă ce caracter respingător şi lipsit de scrupule ai. Sub pretextul sarcinii l-ai înşelat cu foarte multă uşurinţă. şi acum ce ceri de la mine?

Să-ţi dau dreptate? Să-ţi spun că ai făcut bine? Să continui să ucizi suflete? Ce vrei să-ţi spun? Tu poţi să-ţi dai dreptate pentru toată asprimea şi

122

nerecunoştinţa ta?

— Aveţi dreptate. Într-adevăr, sunt lipsită de scrupule.

— Aşadar, ceea ce-ţi trebuie este un duhovnic bun şi să faci o spovedanie curată. Un duhovnic care poate să-ţi dea iertare pentru moartea ce o răspândeşti oamenilor din jurul tău, căci se im­pune să ceri iertare de la copilul şi de la soţul tău, dacă vrei ca viaţa ta să devină liniştită şi să te iubească. în regulă, bucuria mea? Dar, te rog, să mergi să te spovedeşti.

— în regulă, voi încerca, dar nu vă promit.

— De ce, scumpa mea, nu-mi promiţi? Îţi place să fii nefericită?

— Nu ştiu, poate că da.

— Draga mea, după cum vezi, nu te suporţi nici pe tine însăţi. Cum vrei să te suporte alţii?

Copil în afara căsătoriei

Duminică la biserică, la sfârşitul Liturghiei se apropie de mine o doamnă şi-mi spune plângând:

— Mama mea nu mă vrea pe mine şi pe co­pilul meu în casa ei; ne cere mereu să plecăm, ne alungă. Dar nu am unde să mă duc. Ajutaţi-ne!

— Şi în ce fel vrei, draga mea, să te ajut?

123

— Să veniţi acasă, să-i vorbiţi, ca să înceteze de a mai striga la noi şi a ne alunga.

— Voi veni, scumpa mea! Şi cât îmi va sta în putinţă, te voi ajuta.

După două zile am mers la casa lor. De îndată ce am văzut pe copilul ei, un flăcău de 16 ani, pu­ţin a lipsit să nu leşin. Am văzut înaintea mea un copil înfricoşat, care mă privea în ochi de parcă mi-ar fi cerut milă. Ne-am aşezat cu toţii la masă.

De faţă la discuţie era şi o prietenă de-a ei. Primul lucru pe care mi l-a spus mama copilului a fost următorul:

— Copilul meu este făcut în afara căsătoriei.

— De ce nu te-ai căsătorit cu tatăl lui?

— Fiindcă nu mă voia acela, dar nici mama lui.

— Pe copil l-a recunoscut?

— Da, l-a recunoscut.

— Pentru care motiv nu te-au vrut, de vreme ce purtai în pântece copilul lui?

— Nu m-au vrut, pentru că sunt săracă.

— Nu cumva altul este motivul, iar nu acesta?

La auzul acestor cuvinte, s-a enervat şi a înce­put să plângă. Mâinile ei tremurau... Aceasta era o răbufnire, fiindcă privind-o, mi-am dat seama că-şi dorea mult să mă înjure. Cu o voce foarte liniştită i-am pus aceeaşi întrebare. Mi-a răspuns cu mânie:

124

— Ascultă, te-am adus aici ca să mă ajuţi, nu ca să mă judeci.

— Nu am venit ca să te judec, bucuria mea. Pur şi simplu încerc să găsesc soluţia pe care mi-ai cerut-o.

M-am întors şi l-am privit pe copilul ei. L-am simţit că atârna de buzele mele.

— Deci... dacă vrei să te ajut, nu-mi vei mai vorbi pe tonul acesta ridicat. îmi vei vorbi liniş­tită, Aşa cum îţi vorbesc şi eu. Primul lucru ce se impune să-l faci, este să-ţi iubeşti copilul şi să-i scoţi frica din suflet, fiindcă tu eşti de vină pentru halul în care a ajuns.

Atunci am simţit că vrea să mă strângă de gât. Cu toate acestea, am continuat, privind-o în ochi:

— Poţi să-mi spui ce fel de sentimente ai pen­tru copilul tău?

— Pentru copilul meu sunt în stare să-mi dau viaţa. Voi ucide pe oricine îl va deranja.

înainte de a apuca să-i vorbesc, a luat cuvântul prietena ei:

— Şi de ce nu l-ai omorât pe cutare, care a vrut să abuzeze de copilul tău? Şi dacă nu se nimerea să trec în acea clipă pe acolo, ce se întâmpla cu copilul tău? Dar atunci când ţi-am spus ce s-a întâmplat, tu ai râs.

De prisos este să vă spun că am rămas ca un

125

stâlp de sare, privind când pe copil, când pe mamă. M-am silit să mă liniştesc după cele pe care le-am auzit şi apoi am întrebat-o pe mama ei:

— De ce îi alungaţi din casă?

— Măicuţă, nu o suport. Toată ziua ţipă, înju­ră şi îşi bate copilul. Nu-l vedeţi cum tremură în faţa ei? Pe lângă asta, se îngreuiază să lucreze, să contribuie financiar la nevoile casei. De la bise­rică primim mâncare. Toată ziua este cu o ţigară într-o mână şi cu cafeaua în cealaltă. Dar pentru cel mai mic lucru ţipă. Nu mai am chef să o ascult. Destule suferinţe am avut în viaţa mea.

— Poţi să-mi spui de ce nu lucrezi? am întrebat-o pe fata ei.

— Nu găsesc de lucru. Nimeni nu mă ia. Gă­seşte-mi tu de lucru, mi-a spus ea cu obrăznicie.

— Bine, nu găseşti de lucru. Poţi cel puţin să te linişteşti şi să te porţi cu ei omeneşte? Poţi, te rog, să-ţi iubeşti copilul? Să devii o mămică dră­găstoasă, astfel încât să plece frica din sufletul lui? Căci în halul acesta în care l-ai adus, când mâine va ieşi afară, ţi-l vor face bucăţi. Salvează-ţi copilul! Niciodată nu este târziu!

Această mamă s-a supărat pe mine, fiindcă nu se aştepta să audă cele pe care i le-am spus. Singurul lucru pe care-l dorea era să devin co­laboratoare la crima pe care o săvârşea faţă de

126

copilul ei şi să-şi asigure rămânerea ei în casă. Şi după ce a văzut că nu-i va merge aşa ceva, m-a izgonit într-un mod foarte frumos. S-a ridicat şi mi-a spus că al ei copil trebuie să se culce, fiindcă dimineaţă are şcoală. Erau orele 7 seara. în Sfârşit, i-am salutat şi am plecat. Ajungând la maşina mea, l-am auzit pe fiul ei strigându-mă. A venit lângă mine şi mi-a spus:

— Vă rog, vreau să vă vorbesc singur, am multe să vă spun.

— Între timp s-a apropiat mama lui, care a auzit ultimele sale cuvinte. Atunci ameninţându-mă, mi-a spus:

— Dacă vorbeşti cu el fără să ştiu, îţi voi face mult rău.

— Draga mea, nimeni nu poate să-mi facă rău, decât eu însămi.

Această întâmplare mi-a arătat că de multe ori oamenii nu sunt pregătiţi să facă marea schimbare în viaţa lor, să-şi schimbe direcţia, să se pocăiască şi să se întoarcă la Hristos şi Lui să-I încredinţeze viaţa şi problemele familiei lor. Urâtorul binelui, diavolul, le va pune piedici în orice strădanie a lor, dacă nu cer cu sinceritate ajutorul lui Dumnezeu şi a plăcuţilor Săi.

127

Mame indiferente faţă de copiii lor

Omamă fericită şi în acelaşi timp amărâtă de copiii ei, o mamă care trăieşte în bucurie, fiindcă s-a căsătorit cu bărbatul visurilor ei. Un bărbat care, atunci când se îmbată, o bate fără milă şi fără să se controleze, lovind-o chiar şi peste faţă, căci atunci când se îmbată, nu-şi mai dă seama unde loveşte. Această femeie a ales să se căsătorească cu el, fiindcă, aşa cum spune, îl iubeşte. Dacă este posibil să iubeşti un om care te bate, care îţi face rău!

— Bine, dar cum puteţi să trăiţi cu un bărbat care vă bate atât de mult şi să spuneţi că-l şi iubiţi?

— A, măicuţă, din dragoste mă bate, nu din ură. Este bun, dar mă invidiază mult.

— Ce dragoste frumoasă, dumnezeiască! Aşa deosebiţi dumneavoastră dragostea, după bătaie? Adică dacă mâine vă va omorî în bătaie, aceasta va fi apogeul iubirii sale?

— Măicuţă, nimeni nu este perfect! Are şi acesta problemele lui şi, din pricina beţiei, o ia razna puţin.

— Bine, dumneavoastră ştiţi mai bine. Se pare că vă place că vă bate, poate că-l şi provocaţi, de aceea v-aţi şi căsătorit cu el. Nu insist să vă

128

conving, de altfel este alegerea dumneavoastră, însă, la un moment dat, vă veţi aduce aminte de cuvintele mele. Şi atunci mă veţi căuta să-mi spu­neţi: „Bine mai spuneaţi atunci". Dar să mergem mai departe. Ia spuneţi-mi ce amărăciune aveţi din partea copiilor?

—Ascultă, măicuţă! I-am dat telefon fiicei mele şi i-am cerut să meargă la Mitropolie, ca sămi scoată certificatul de căsătorie şi ştiţi ce mi-a răspuns?

— Ce v-a răspuns?

— De ce să merg eu? Tu te-ai căsătorit! Şi mi-a închis telefonul. Nu am îndrăznit să o sun din nou, fiindcă are atât de multă ură împotriva mea, încât m-am temut să nu mă înjure. Dar cum este cu putinţă să naşti copii şi ei în loc să se bucure şi să te ajute în aceste clipe fericite, se împotri­vesc în halul ăsta? Nu ştiu, măicuţă, sunt foarte supărată şi deznădăjduită, nu numai din cauza copiilor mei, ci din cauza întregului tineret. Aşa cum vedeţi, copiii de astăzi nu au nicio legătură cu vremurile în care noi eram tineri.

— Da, aşa este. Vă găsesc având un înalt simţ al dreptăţii. Aşadar, să luăm lucrurile de la început, ca să înţeleg, fiindcă nu am înţeles nimic. Mi le spuneţi amestecate. Spuneţi-mi, aţi mai fost căsătorită?

129

— Da, aceasta este a treia căsătorie.

— Mda... Copiii din care căsătorie sunt? Toţi cei trei copii sunt născuţi cu primul soţ?

— Da, toţi trei. Sunt din prima mea căsătorie.

— Câţi copii aveţi?

— Trei, două fete şi un băiat.

— Copiii dumneavoastră unde sunt? Sunt la dumneavoastră?

— Nu, unul este cu socrii mei, altul cu mama mea, iar fiul meu este cu tatăl său.

— Alţi copii aţi mai făcut?

— Nu, nu! Doar cu primul soţ.

— Din fericire! Slavă lui Dumnezeu! Şi, după ce v-aţi împărţit copiii, sunteţi liberă să vă faceţi viaţa dumneavoastră, nu-i Aşa?

— Cam aşa. Dar sunt foarte tânără încă.

— Da, asta o văd. De ce v-aţi despărţit de primul soţ?

— Măicuţă, eram mică şi frumoasă, s-a îndră­gostit de mine un altul şi am plecat cu el.

— Mda... Dumneavoastră v-aţi îndrăgostit de el?

— După aceea, da...m-am îndrăgostit de el.

— Bătea bine? Căci după cum am înţeles, cel care vă bate, vă iubeşte!

— A început să râdă.

— V-aţi căsătorit cu el?

— Da, ne-am căsătorit.

130

— Dar V-aţi despărţit şi de acest soţ. Greşesc cumva?

— Nu greşiţi, ne-am despărţit într-adevăr.

— De ce v-aţi despărţit? Nu vă bătea bine?

— Nu, măicuţă, acesta era bun. Nu-mi strica niciun hatâr şi niciodată nu a ridicat mâna asupra mea, ca să mă lovească.

— De vreme ce era bun, de ce l-aţi părăsit? Şi acum intenţionaţi să faceţi a treia căsătorie? Cum a apărut al treilea?

— Măicuţă, şi acesta, de îndată ce m-a văzut, s-a îndrăgostit pe loc. I-am spus că sunt căsătorită, dar el mi-a răspuns: „Te vei despărţi şi te voi lua eu de soţie. Te voi face împărăteasa inimii mele!".

Ce puteam să fac? îmi spunea cuvinte foarte fru­moase, m-au furat minţile şi astfel, am plecat cu el.

— Bine, dar dumneavoastră plecaţi cu oricine vă spune cuvinte frumoase şi vă părăsiţi casa? Şi acum vă pregătiţi de căsătorie şi aţi cerut de la fiica dumneavoastră să meargă să vă scoată certificatul de căsătorie şi nu vrea să meargă, nu-i aşa?

— Da, măicuţă. Fă copii şi ai să vezi fericire!

— Aveţi dreptate! Pe copii de la ce vârstă i-aţi părăsit?

— Băiatul avea 5 ani, prima fată 3 ani, iar a doua 1 an.

— Şi la cât timp îi vedeţi?

131

— Ştiţi, nu a fost uşor să-i văd des...

— Adică, la cât timp?

— Din ziua când am plecat, am chemat-o pe fata mea cea mare după 10 ani. A venit şi ascultă, măicuţă, ce mi-a spus guraliva! Cât de urât a vorbit mamei care a născut-o!

— Ce v-a spus atât de grav?

— I-am cerut să vină la a doua nuntă a mea şi mi-a spus că sunt nebună! Mi-a spus că mi-am amintit să o chem după 10 ani, ca să-i dau invi­taţia la nuntă. Şi a plecat mânioasă, trântind atât de tare uşa, încât era cât pe ce să o spargă. Vedeţi cum se poartă astăzi copiii cu părinţii lor? Nu au deloc respect, dar într-o astfel de societate în care trăim, ce bine să mai aşteptăm?

— Aveţi dreptate, scumpă doamnă! Continuaţi!

— Acum am chemat-o din nou şi cu greu a venit.

— Câţi ani are astăzi?

— 25 de ani.

— Adică aţi chemat-o tot după 10 ani?

— Nu, ci în fiecare an de ziua ei o sun şi o întreb ce face, dacă a găsit pe cineva să se mărite, să-şi facă şi ea viaţa ei. Mă interesez de ea.

— De ceilalţi copii vă interesaţi?

— Desigur, şi pe ei îi sun de ziua lor. Şi aşa cum vă spuneam, am sunat-o şi i-am spus să vină

132

şi să-mi scoată certificatul de căsătorie, fiindcă mă căsătoresc acum în decembrie şi mi-a închis telefonul în nas. Greşesc cumva dacă nu îi mai dau telefon?

— Nu, desigur, nu greşiţi.

— Deoarece, aşa cum vă daţi seama, am văzut că nu puteam să o scot la capăt cu acea doamnă, m-am gândit să-i ajut cel puţin pe copiii ei.

— Draga mea, înainte de a vă răspunde la toate acestea, pot să vorbesc cu copiii dumneavoastră?

— Sigur că da!

— Bine! Cum facem atunci?

— Îţi voi da telefonul fiicei mele să o suni şi să-i spui să vină la nunta mea, fiindcă nu vrea să vină şi o influenţează şi pe cea mică. Pe băiatul meu l-am convins. Pe această căţea nu pot să o comand, dar nici pe cea mică.

— Rămâneţi liniştită!

Această doamnă a plecat cu nădejdea că o voi convinge pe fiica ei să meargă la nunta „adoratei" sale mame. în sfârşit... A doua zi am sunat-o pe fiica ei. Voiam să-l ajut pe acest copil, care eram sigură că fusese traumatizat mult de purtarea şi de viaţa mamei sale.

133

întâlnirea cu fata mamei nepăsătoare

Fata s-a conformat la apelul meu şi a doua zi a venit.

— Ieri mama ta a fost aici şi mi s-a plâns de voi, copiii ei.

— A avut obrăznicia să vină să vă găsească pe dumneavoastră, o monahie? Sunt sigură că v-a turnat o grămadă de minciuni.

— De aceea te-am chemat pe tine, ca să-mi spui adevărul.

— De unde să încep şi unde să termin?

— începe de unde vrei, o vom scoate noi la capăt.

— Părinţii noştri ne-au părăsit de mici şi ne-au împărţit la bunicii noştri, ca să ne crească. Între noi, fraţii, ne-am cunoscut când am crescut. Mama mea a găsit pe altcineva şi a plecat cu el. Tatăl meu a găsit şi el pe alta şi a plecat cu aceea. Şi pentru destui ani nu i-am văzut deloc. Când aveam 9 ani, am aflat de la bunica că tatăl meu a născut un alt copil cu femeia cu care trăia. Nu m-a interesat deloc, fiindcă şi aşa nu-l vedeam. Cu toate că trăiesc cu părinţii lui, nu venea să ne vadă, fiindcă bunica l-a izgonit din casă. Pe fiica lui am cunoscut-o când avea 12 ani. Când s-a despărţit

134

de mama fiicei lui, a venit plângând la bunica, rugând-o să-l lase să locuiască în etajul de sus al casei. Bunicii i s-a făcut milă de el şi l-a lăsat să rămână. A adus-o împreună cu el şi pe fiica lui.

— Te înţelegi bine cu noua ta soră?

— Nu, nu prea am legături cu ei. Nici cu sora mea cea nouă, nici cu fratele meu.

— De ce nu ai relaţii bune cu ei?

— Fiindcă nu ne cunoaştem şi îi simt ca pe nişte străini. Ca pe un străin îl simt şi pe tatăl meu. Pentru mine părinţii sunt bunicii mei. Pe aceştia îi iubesc şi numai pe ei, fiindcă ei m-au crescut. şi acum mă cheamă femeia care m-a născut să merg să-i scot certificatul de cununie. Eu pe această femeie nu numai că nu o socotesc mamă, dar nici măcar mamă vitregă! Nu vreau nici măcar să o văd înaintea ochilor! Vreau să ştiu, aşa fac toate mamele? Îşi părăsesc copiii pentru un alt bărbat? şi nu le interesează nimic în afară de persoana lor? De ce femeia care m-a născut nu m-a întrebat atâţia ani cum am trăit atâta vreme singură? Niciodată nu m-a întrebat cum merg cu şcoala, niciodată nu a venit să mă vadă, când mă îmbolnăveam de supărare că îmi lipsea. Niciodată nu a interesat-o dacă mi-a lipsit îmbrăţişarea ei, mângâierea ei. Şi acum cu tupeu să-mi spună să merg să-i scot certificatele de cununie, fiindcă ea

135

lucrează şi nu are timp să le scoată? Şi mai are pretenţia să merg şi la nunta ei? Şi nu-i ajunge că se căsătoreşte a treia oară, ci vrea să se cunune şi în parohia noastră? Ea stă în Atena şi vine să se cunune în Pireu! Adică să afle toţi şi să mă facă de râs? şi vrea să se numească şi mamă? aţi înţeles ce părinţi m-au născut? Dar eu cum să-mi aranjez viaţa? Cum să mă gândesc la nuntă? Cum pot sămi fac propria familie, când toate în jurul meu sunt cioburi, când sufletul meu s-a încovoiat de durere şi de singurătate? Cum pot să mă încred într-un bărbat? Dar şi dragoste, de unde să găsesc să-i dau, atunci când sufletul meu este gol de dragoste? Când nu cunosc ce înseamnă dragoste?

— Inimioara mea, te simt! Însă vrei să vedem şi puţin duhovniceşte?

— Să vedem!

— Aşadar, ca să alini durerea sufletului tău, vei începe să mergi la biserică. La biserică, în vremea slujbei, vei avea mintea ta la cele pe care le vei auzi. Şi vei vedea că-ţi va îndulci auzul, apoi îţi va îndulci mintea şi la Sfârşit dulceaţa va coborî şi în inimă. Şi atunci nu te va mai deranja ce face mama ta, ce face tatăl tău, fiindcă sufleţelul tău se va umple de prezenţa lui Hristos. Apoi vom găsi un duhovnic bun, care se va potrivi cu sufleţelul tău şi vei vedea cât de mult te vei linişti, iar rănile

136

tale se vor vindeca. Atunci bucuria şi fericirea te vor inunda, fiindcă în sufletul tău va locui Hristos!

— Şi cum le voi face pe toate acestea singură?

— Nu le vei face singură, ci te voi ajuta eu.

Iar apoi vei continua tu împreună cu Hristos. în regulă?

— în regulă! Când vom începe?

— De Duminică. Te voi aştepta să vii dimineaţă să stai la Liturghie împreună cu mine şi vei veni în fiecare zi şi vom discuta.

— Vă mulţumesc mult! Plec şi Duminică voi fi aici.

Şi, într-adevăr, această fată nu a lipsit niciodată de la biserică. Am găsit şi duhovnic şi a început să vadă viaţa cu bucurie, optimism şi putere dumnezeiască. Bucuria mea este foarte mare, pentru că am văzut-o foarte repede pe această fată îndurerată să râdă, să fie bucuroasă şi cu multă poftă şi sete de viaţă. Desigur, sunt alături de ea, la fiecare chemare a sa.

Lăcomie pentru desfătarea de bunuri materiale

Cu durere în suflet continui să povestesc lipsa dragostei pe care o au mamele faţă de copiii lor

137

şi cât de mult suferă sărmanii! M-au chemat în casa unei familii, care era pe cale să se destrame. Am mers cu siguranţa că Dumnezeu mă va ajuta din nou şi-mi va da cuvânt, ca să fie salvată şi această familie. Însă, cu toată lupta mea, nu am reuşit să refac puntea peste prăpastia ce se făcuse între soţi. M-a impresionat foarte mult împotrivirea femeii la cuvintele mele. Era negativistă la orice i-aş fi spus. La sfârşit i-am vorbit despre dragostea lui Dumnezeu, ce o are pentru noi, copiii Săi. Însă la cuvântul „Dumnezeu", a fost ca şi cum i-aş fi băgat un cuţit în inimă. Aceasta m-a surprins.

Amărâtă de cuvintele ei, la sfârşit i-am spus:

— Draga mea, din această discuţie a noastră, constat că nu-ţi iubeşti copiii, nici soţul, dar nici pe tine însăţi. Însă ceea ce iubeşti şi pentru care ţi-ai fi dat şi viaţa, este banul. Pentru tine banul le-a înlocuit pe toate, chiar şi pe Dumnezeu. Poţi să-mi spui de ce ai născut copii, de vreme ce nu-i iubeşti? Cine ţi-a spus că ai tăi copiii sunt proprietatea ta şi îi poţi chinui? Crezi că ei îţi aparţin ţie şi soţului tău? Dacă da, ai făcut o mare greşeală. Copiii sunt ai lui Dumnezeu şi Lui Îi aparţin. Ţie, pur şi simplu, ţi i-a dat ca să-i creşti. Să-i creşti Aşa cum vrea El şi nu cum voieşti tu. Să-i creşti cu dragostea Lui, cu poruncile Lui şi întru voia Lui. Să se bucure de copiii Lui, iar nu să Se întristeze. Părinţii, dar mai

138

ales mama, formează caracterul copiilor de mici. Copiii au nevoie de multă dragoste şi disciplină. Când spunem disciplină, înţelegem că veţi avea respect faţă de copii şi invers. De asemenea, orice spuneţi copiilor, veţi îndeplini după literă, ca să vă ia în serios, căci altfel veţi pierde educaţia lor corectă. Se impune însă să locuiţi împreună cu Dumnezeu. Din câte văd, copiii dumneavoastră sunt răniţi şi închişi în ei înşişi. Dar şi soţul dumneavoastră este nefericit. Mă îndoiesc că l-ai iubit pe bărbatul cu care te-ai căsătorit şi, prin urmare, nici pe copiii tăi. Şi mă întristez când văd că din temelii este prăbuşită casa voastră şi răspunde­rea este în întregime a ta. Ia spune-mi, te rog, ai luat copiii să-i duci Duminică la biserică, la Tatăl şi Dumnezeul nostru? Să le spui că El este Tatăl nostru, Dumnezeul nostru, Părintele tuturor, şi al mamei şi al tatălui? Ai făcut asta vreodată?

Intuiam că nu mă ascultă. Mintea ei rătăcea prin alte părţi. Eu însă am continuat:

— Nu ai făcut aceasta, fiindcă nu L-ai acceptat ca Părinte al tău, nu L-ai recunoscut ca Dumnezeu al tău. Mâine, însă, când aceşti îngeraşi vor creşte, se poate să cadă în depresie şi atunci se va găsi un domn „bun" care să le arată dragostea cea min­cinoasă şi să le dea mângâierea cea mincinoasă, care sunt narcoticele. Şi atunci deznădăjduită îţi

139

vei aminti de Dumnezeu şi vei alerga să-L întâl­neşti. Atunci vei plânge cu hohote la picioarele Lui. Însă, păcat de tine! Că nu vei îngenunchea din credinţă, ci din pricina durerii şi a singurătăţii tale insuportabile, adică din interes. Fiindcă nu ai minte să te gândeşti că te vei pedepsi singură pentru păcatele tale, pentru greşelile tale, pentru caracterul tău sucit, pentru catastrofa pe care o răspândeşti în jurul tău, pentru sufleţelele copiilor tăi pe care le-ai ucis. Dar fiindcă Dumnezeu este întreg o îmbrăţişare de dragoste pentru copiii Săi, când va vedea că sufleţelul tău se va fi pocăit cu adevărat pentru toată această pierzare pe care ai pricinuit-o sufletelor omeneşti, va fi gata să-ţi dea iertarea. Află, iubita mea, că Dumnezeu nu este pedepsitor, ci singuri ne pedepsim. Dumnezeu aşteaptă pocăinţa ta. Poţi să faci aceasta? De atâta vreme de când discutăm îmi arăţi că ai în tine obrăznicie şi şmecherie. A venit, aşadar, ceasul să dovedeşti contrariul.

La ultimele mele cuvinte şi-a îndreptat privirea spre mine. Această privire a durat câteva secunde, după care m-a întrebat:

— Eu ce câştig, dacă îl voi iubi?

Când am auzit, am rămas înlemnită, fără grai. Când mi-am revenit din primul şoc, am repetat fraza ei:

140

— Ce vei câştiga?

Iar ea cu multă neruşinare mi-a repetat:

— Da, spune-mi ce voi câştiga, dacă îl voi iubi? Te întreb, care va fi câştigul meu?

Atunci am avut al doilea şoc datorită tonului cu care vorbea. Atunci foarte liniştită şi cu multă convingere i-am spus:

— Dacă în această clipă îţi voi da 5.000 de euro, îi vei iubi?

Şi îndată am primit răspunsul, de zici că-l avea pregătit:

— Tu eşti călugăriţă. Unde vei găsi 5.000 de euro, ca să mi-i dai?

Această strădanie mare a mea, ca să înceteze această mamă de a mai alerga la distracţii nocturne şi prietene şi prieteni, ca să se ocupe de familia ei, a fost în zadar. Această mămică dulce continuă să facă aceleaşi, tratând cu nepăsare singurătatea copiilor ei.

Ura şi răutatea acestei mame au orbit-o într-o aşa măsură, încât a intrat pe calea schizofreniei. Şi pricină pentru toate acestea a fost mânia ei faţă de socri, deoarece nu i-au scris pe numele ei averea, pentru care s-au luptat să o păstreze de la bunicii şi părinţii lor, ca să o găsească mâine copiii şi poimâine nepoţii lor şi să o valorifice.

Însă aceasta nu i-a plăcut doamnei şi de aceea se

141

certa mereu cu soţul ei, ca să-i convingă pe pă­rinţii lui să scrie averea pe numele lor, astfel încât să o folosească acum, când chipurile sunt tineri. „La ce ne va folosi să ne-o scrie pe numele nostru când vom îmbătrâni? Acum vreau, ca să putem să ne distrăm!", i se plângea ea mereu.

— Vorbeşti de distracţie, i-am spus eu. Există oare vreun om care după distracţie să meargă aca­să şi să se simtă bucuros? Sau după vreo excursie sau după concediul său de vară? Din nefericire, nimeni. Dacă sufletul tău nu este liniştit, bucuros, fericit cu lucrurile simple, de fiecare zi, dacă nu ai dragoste şi pe Dumnezeu în sufletul tău, nimic nu-l poate umple, nimic nu te poate face fericită. Oriunde ai merge, oricâţi bani ai avea, dacă su­fletul tău este în ticăloşie, în necurăţie, nimic nu-l poate schimba.

— Bine le zici, dar eu vreau să ne distrăm acum cât suntem tineri.

Această doamnă a nesocotit, fireşte, vorbele mele şi a continuat să-l preseze pe soţul ei, ca să revendice averea de la tatăl lui. şi de vreme ce acela nu a făcut aceasta, femeia a socotit că trebuie să facă viaţa copiilor şi a soţului ei nesuferită. Şi, astfel, era firesc să vină şi despărţirea.

O astfel de situaţie atât de tragică, în cei 15 ani în care m-am ocupat de oameni şi de sufletele

142

lor, nu am mai întâlnit. Pe această mamă nu o interesează moartea ce a pricinuit-o sufletului copiilor cu despărţirea ei, dar pe deasupra îi mai pune şi să ceară de la bunicul să le scrie averea pe numele lor. De menţionat este faptul că vârstele copiilor sunt de 7 şi 4 ani. Şi aceşti copii sunt cu o valijoară în mână, mergând dintr-o casă în alta. Iar pe această mamă nu o interesează că această valiză cară durere, amărăciune, deznădejde, moar­te! Singurul lucru care o interesează este banul...

Şi mai vrea să se numească şi mamă!

Singurul lucru care a mai rămas să fac este să mă rog pentru sufletul ei, căci Dumnezeu îi iu­beşte pe toţi copiii Lui, şi poate că într-o zi această mamă îşi va da seama de drumul alunecos pe care merge şi îşi va schimba viaţa şi felul în care înfruntă problemele familiale.

Pildă de tată

Pe când eram şoferiţă de taxi, într-o zi mer­geam de la aeroport spre Atena. Am luat un domn care avea o funcţie de conducere într-o firmă. Pentru motive bine înţelese, nu-i voi descoperi funcţia, ci vă voi arăta discuţia ce am avut-o împreună, ca să vedeţi cum trebuie să fie un om ce ştie să fie un soţ şi tată corect.

143

— Sunteţi căsătorit?

— Sunt căsătorit şi tată a doi copii. Am doi flăcăi.

— Felicitări! Aţi spus-o cu multă fală. Copiii dumneavoastră sunt atât de buni?

— Da, şi când zic buni, nu exagerez.

— Acum mi-aţi stârnit curiozitatea. Cum vedeţi dumneavoastră copiii buni? Fiindcă ochii mei au văzut multe şi urechile mele au auzit multe.

— Vă voi spune, mi-a răspuns el râzând.

Atunci am râs şi eu, fiindcă m-am gândit că are atât de buni copii, încât oriunde i-ar lăsa, tot acolo i-ar găsi.

— Vă ascult.

— V-am spus deja unde lucrez.

Şi după ce mi-a dat cartea lui de vizită, a continuat:

— Tot ce aveţi nevoie, sunt la dispoziţia dum­neavoastră. Copiii mei sunt astăzi studenţi. Când primul meu fiu a terminat a doua clasă de la gimnaziu, l-am chemat să discutăm. „De acum nu mai eşti copil. Nu vreau să mai depinzi de mine, nu vreau să aştepţi de la mine banii de buzunar, de aceea ar fi bine să lucrezi vara. Iar cu banii pe care-i vei strânge, îţi vei plăti meditaţiile iarna, de vreme ce de acum eşti bărbat!".

— Şi cum a reacţionat?

144

— Hm, m-a privit bine de tot, să vadă dacă credeam cele pe care i le spuneam. Iar când s-a încredinţat că vorbeam serios, ne-am continuat discuţia:

— Ce muncă voi face, tată? m-a întrebat el.

— A, cât despre asta, nu te nelinişti. Ţi-am pregătit-o deja.

— Voi lucra la firma unde lucrezi?

— Nu, desigur. Am un prieten, antreprenor în construcţii. I-am vorbit despre tine şi mâine vei merge la muncă. Dimineaţă te duc eu acolo.

— Dimineaţa, aşadar, am mers împreună, l-am recomandat prietenului meu şi am plecat la birou. Desigur, în lăuntrul meu inima îmi sângera, dar aşa trebuia să fie. Seara când m-am întors acasă, l-am întrebat pe fiul meu cum a fost prima zi de muncă. Atunci s-a apropiat de mine şi mi-a arătat mâinile. Erau zgâriate în întregime. I le-am sărutat şi i-am spus:

— Succes, fiul meu!

A doua zi am făcut acelaşi lucru. L-am întrebat din nou:

— Cum a mers astăzi? Mai bine decât ieri, nu-i Aşa?

— Priveşte, tată, mâinile mele!

Mâinile lui erau crăpate de la cărat şi sânge­raseră. I le-am luat în ale mele, le-am sărutat şi

145

i-am spus:

— Fiul meu, aşa au fost şi mâinile mele la vârsta ta. Astăzi însă vezi ce funcţie am? Mâine în locul acesta, dacă eşti vrednic, îl vei lua tu.

Aşadar, când şi celălalt fiu al meu a terminat a doua clasă de gimnaziu, fiindcă era foarte slab, nu l-am trimis la construcţii, dar l-am pus să lucreze ca servitor într-o cafenea. Şi astfel, copiii au învăţat valoarea banului şi importanţa lui, pentru a putea în clipele grele ale vieţii lor să nu deznădăjduiască. Să poată fără ruşine să meargă din nou să lucreze în construcţii. Acelaşi lucru îl voi face şi eu, dacă va fi nevoie, fiindcă nimeni nu ştie ce-l aşteaptăziua de mâine, fără numai Dumnezeu.

— De ce nu i-aţi luat la firma dumneavoastră? De vreme ce poziţia dumneavoastră este foarte mare; mai mare nici nu se poate.

— Desigur că aş fi putut, dar ştiţi cât rău le-aş fi făcut?

— Nu înţeleg.

— Vă voi explica. Am cântărit lucrurile foarte bine şi am văzut toate consecinţele negative ce ar fi urmat, dacă aş fi făcut această alegere. Vă enumăr câteva: în primul rând, toţi i-ar fi protejat ca pe ochii din cap, ca pe unii ce sunt copiii mei. Astfel, ar fi devenit înfumuraţi, egoişti şi, cel mai impor­tant, nu ar fi înţeles niciodată valoarea banului.

146

— Cu adevărat, m-aţi impresionat. Sunteţi un tată vrednic de admiraţie! Măcar de am fi avut şi alţii ca dumneavoastră, fiindcă astăzi cuvântul „tată" şi-a pierdut noima.

— Deoarece eu am crescut acasă cu principii sănătoase şi disciplină, am ajuns acum unde vedeţi. Obârşia mea este din parohie. Din clipa când am venit în Atena pentru studii şi până astăzi, am văzut că valorile, cu care am crescut, mi-au ieşit în bine şi astfel le-am adoptat.

— Desigur, în familia dumneavoastră există Dumnezeu.

— Dumnezeu a existat şi există în familia mea.

În fiecare dimineaţă, ne făceam rugăciunea înain­tea icoanelor, la fel şi seara. şi la masă, înainte de mâncare. în fiecare Duminică mergeam la biserică. Vă aduceţi aminte mai demult, când mergeam în fiecare dimineaţă la chiuvetă şi ne spălam pe faţă, cum toată familia foloseam acelaşi prosop, iar pe oglindă scria: „Bună ziua! Are grijă Dumnezeu!" Această oglindă am luat-o ca zestre şi am pus-o în punctul central al casei mele, ca să o vedem în fiecare zi, ca să nu uităm niciodată de Dumnezeu şi de mila Lui, căci ceea ce sunt astăzi o datorez mai întâi Aceluia şi apoi părinţilor mei, mai ales mamei mele. Acest mesaj l-am transmis soţiei şi copiilor mei. Duminică mergem la biserică cu toţii,

147

după care stăm împreună la masa de Duminică. Aceasta este lege nestrămutată! De asemenea, se interzice să facem Duminica vreo treabă. Dumini­ca este afierosită lui Dumnezeu şi familiei. Când m-am hotărât cu soţia mea să ne căsătorim, i-am spus ce nu-mi place la caracterul ei şi i-am cerut să schimbe. Apoi mi-a spus ea ce nu-i plăcea la mine, ca să schimb.

— Şi? A acceptat?

— Desigur, pentru că mă iubea! Este adevărat că ne iubim la fel cum ne iubeam atunci când ne-am cunoscut prima dată; nu s-a schimbat nimic. Ţin minte că i-am spus: „Ca să reuşeşti, te vei purta aşa cum mă port şi eu cu tine." „Da, sunt de acord!" a fost răspunsul ei.

— Soţia dumneavoastră lucrează?

— Acum aţi deschis o rană care sângerează!

— Cum adică sângerează?

— Ascultaţi, fie faci casă, fie cort. Eu am ales casă, de aceea soţia mea nu a lucrat niciodată, deşi are diplomă. I-am spus: „Fie familie, fie carieră. Alege ce vrei!" I-a venit destul de greu până ce a luat hotărârea. Însă a biruit dragostea ei pen­tru mine şi a ales să facem familie. şi astăzi este mândră de alegerea sa. Se mândreşte cu copiii ei, fiindcă sunt nişte voinici. Iar aceasta i se datorează ei în totalitate. Se mândreşte, desigur, şi cu soţul

148

ei. Dar eu mă mândresc dublu cu ea. în faţa soţiei mele păleşte tot aurul de pe pământ!

149

PARTEA IV

Milă!

Continuând lucrarea slujirii mele, având ca scop sufletul omului, am început să scriu această carte. Numeroasele discuţii-sfătuiri, cu harul lui Dumnezeu, trebuiau să fie consemnate spre slava Sa. Scrierea cărţii a început la îndemnul oamenilor cu care s-a creat o legătură duhovnicească, dar, mai ales, pentru că am simţit în rugăciunea mea că Preadulcele nostru Iisus mi-a dat binecuvântarea Lui să continui lucrarea.

Vineri seara, puţin după miezul nopţii, în vremea rugăciunii mele am cerut de la Domnul nostru Iisus să-mi descopere pe care din întâmplă­rile vieţii mele profesionale voia să le consemnez. Deodată, după 10 ani, mi-am amintit de o călătorie dramatică pe care am trăit-o în taxi. Apel de la Centru: Portul Pireu dafni şi înapoi.

Am luat eu comanda. Am ajuns exact la punctul întâlnirii. S-au urcat în taxi trei doamne, o mamă cu cele două fiice ale ei. De îndată ce s-au urcat, fata care stătea lângă mine a început să-i spună mamei sale:

— Te rog, mămico! Te rog, fie-ţi milă de copilul tău, nu mă duce iarăşi acolo! Mămico, te rog, mă­mico!... Mămico, şi eu sunt copilul tău! Mămico, fie-ţi milă de mine!

152

— Ţi-am spus, a răspuns mama, să nu te cerţi cu copiii! Tu însă nu m-ai ascultat. De vreme ce nu mă asculţi, vei merge din nou la spital!

Fata care protesta avea vreo 35-40 de ani, min­tea ei rămăsese la nivelul unui copil mic. Se certa cu copiii surorii ei, ale căror vârste erau de 7 şi 9 ani. Fata însă a continuat să o implore:

— Mămico, nu mă voi certa din nou! Uite, îţi jur pe icoanele doamnei!

De menţionat, partea de sus a taxiului era plină de icoane.

— încetează! a strigat mama ei.

Eu nu vorbeam deloc, ca să înţeleg exact ce anume se petrecea, ce problemă exista în acea familie. Fata a început din nou:

— Mămico, nu mă duce acolo înăuntru, acolo nu e bine! Te rog, mămico! Mămico!!!... spunea şi plângea întruna.

Sufletul meu începuse să se înmoaie de atâtea rugăminţi ale copilului ei, însă rămâneam tăcută.

— Mămico, de ce m-ai născut? Mămico, nu mă duce acolo înăuntru!! Te rog, mămico, te implor, mămico!!!

Vocea tunătoare a mamei ei venită de pe ban­cheta din spate mi-a sfâşiat inima:

— Crapă odată şi nu mai vorbi!

— Mămico, te...

153

Nu am lăsat însă să termine vorba, ci i-am spus:

— Inimioara mea, nu te teme! Vom merge să te vadă medicul şi ne vom întoarce din nou la casa ta. în regulă?

— Da, bună doamnă, nu mă lăsa acolo înăun­tru. Nu e bine acolo. Nu mă lăsa, bună doamnă, te rog, nu mă lăsa!

— Nu, inimioara mea, îţi promit!

— Îţi mulţumesc, bună doamnă... Tu eşti bună.

Şi mămica ta este bună. Nu te va lăsa acolo înăuntru, vei vedea.

Îţi mulţumesc, bună doamnă! Bine, mămico? Nu mă laşi acolo, nu-i Aşa?

Mama ei însă nu a răspuns.

— Spune, mămico, că nu mă vei lăsa acolo înăuntru. Mămico, nu e bine acolo înăuntru! Mă­mico, mămico, te iubesc mult, mămico! Să nu-mi faci una ca asta! Nu am să mă mai cert cu copiii.

Îţi promit. Mămico, te rog, mămico!...

Fusesem absorbită de toată această scenă care devenea din ce în ce mai dramatică şi dintr-o dată am observat că am ajuns la destinaţia noastră, lângă Dafni. Maşina era oprită la semafor, căci era roşu. Fata, la vederea spitalului, a izbucnit în lacrimi şi, plângând în hohote, a continuat să o implore:

— Nu, mămico! Nu! Să nu-mi faci asta! Nu! Nu!

În acea clipă mi-am zis: „A venit sfârşitul meu.

154

Voi muri..." Inima îmi bătea atât de tare, încât credeam că din clipă în clipă avea să se spargă. Acea fată mă omora cu cuvintele ei, dar mai mult nepăsarea mamei şi a surorii sale. Mi-a prins mâna şi mă implora:

— Bună doamnă, să nu mă duci acolo înăuntru! Bună doamnă, te rog!

Nu ştia ce altceva să facă şi de aceea mi-a luat mâna şi mi-o săruta.

— Să nu-mi faci una ca asta, bună doamnă! Du-mă acasă, bună doamnă! Să nu-mi faci una ca asta! Mămico, mămico, fie-ţi milă de copilul tău!

Semaforul s-a schimbat. Trebuia să pornesc. M-am aflat în faţa porţii mari de fier. Nu puteam însă să continui. Mi-am adunat toate puterile şi i-am spus mamei:

— Doamnă, vreţi să trec de poartă şi să intru înăuntru?

— Da, da, treceţi!

— Doamnă, vreţi să trec de poartă? am întrebat-o din nou.

— Da, da, treceţi! Ce mai aşteptaţi?

— Buna mea doamnă, sunteţi sigură că vreţi să treceţi de poartă?

— Doamnă, v-am spus. Treceţi! mi-a răspuns ea cu nervi de această dată.

Atunci a început fata din nou:

155

— Nu, mămico! Nu, fie-ţi milă de mine! Nu, mămico! Nu, te rog, mămico!

Am ajuns la clădirea pe care mi-au arătat-o. Au coborât cele două doamne. Mama a venit în faţă şi a deschis portiera din dreapta şoferului, ca să o scoată pe fata cea bolnavă. însă ea, văzând toate acestea, mi-a apucat din nou mâna foarte strâns şi mă implora:

— Bună doamnă, nu mă lăsa, bună doamnă, te rog!

— Inimioara mea, coboară şi vom merge împreună la medic. Te va consulta şi apoi vă voi duce înapoi, la casa voastră. în regulă?

— Da, bună doamnă!

Continuând să-mi ţină mâna, am intrat cu toţii în clădire. Este de prisos să vă spun că începusem să-mi pierd controlul. Când am intrat în cabinetul medicului, ne-a salutat şi a spus către bolnavă:

— Bine ai venit! Nu ţi-am spus să nu te mai cerţi?

— Nu am să mai fac, nu am să mai fac, mămico!

Medicul împreună cu mine încercam să o convingem pe mamă să nu-şi lase copilul acolo.

Însă mama şi fiica erau de neînduplecat. Atunci medicul s-a întors spre mine şi mi-a spus:

— După cum vedeţi, sunt neînduplecate.

După aceea, a chemat două asistente, ca să

156

vină să o ia. A urmat o jale mare, provocată de rugăminţile şi de plânsetele copilului, dar şi de lacrimile mele, care îmi cădeau ca un şuvoi fier­binte pe faţă. Până şi medicul a lăcrimat! Acea mamă însă cu fiica ei au rămas netulburate. Eu ajunsesem la o tensiune maximă. Nu mă mai puteam controla.

— Draga mea, am spus mamei, de atâta timp te imploră copilul tău... Nu ţi s-a înmuiat deloc inima? aş fi vrut să ştiu, inima ta e făcută din piatră? Este cu putinţă să nu se înmoaie? Este cu putinţă să fii mama acestui copil?

— De vreme ce nu mă ascultă, ce să fac? mi-a răspuns ea.

— Draga mea, mintea copilului tău a rămas la vârsta copilăriei. Greşesc cumva, doctore?

— Nu, aşa este!

— Aşadar, este acesta un motiv ca să o închizi în spitalul de nebuni?

— Nu o mai suport să se mai certe cu copiii celeilalte fiice ale mele.

în timp ce vorbeam cu mama, fata o implora întruna. Au intrat asistenţii... Fata s-a agăţat de mine şi mă implora să nu-i las să o ia. Medicul încetase deja să mai vorbească, fiindcă nu-l asculta nimeni. Asistenţii au tras-o pe fată de pe mine şi înainte de a ieşi, am privit-o pe mamă şi aşteptam

157

să facă ceva, să se înmoaie, să-şi schimbe părerea.

În zadar însă... nicio mişcare! Copilul ei a căzut la pământ şi se zbătea. M-am întors să o privesc pe cea care se numea mamă, dar ce mi-a fost dat să văd?!!! Mama şi fata cealaltă se priveau una pe alta şi zâmbeau... Atunci mi-am pierdut controlul desăvârşit! Am ridicat mâna şi i-am tras o palmă. Atunci am auzit şi vocea medicului:

— Bine ţi-a făcut! Ţi-am spus, copilul nu este pentru aici înăuntru.

— Nu o suport, doctore, să o ţineţi dumnea­voastră. Noi plecăm. Mergem, doamnă, şi vă voi aranja eu pentru ceea ce aţi făcut.

A întors spatele copilului şi se pregătea să plece.

Aceea însă continua să o implore:

— Mămico, mămico, nu mă lăsa!

— O clipă! am spus foarte nervoasă.

M-am apropiat de mamă şi am lovit-o din nou, strigându-i:

— Fiară!!!

Am deschis apoi uşa şi am plecat fugind. Nu mai suportam să aud strigătele copilului. Trei zile am trăit coşmarul acestei fete. în a treia zi, am ieşit să lucrez din nou. Pe drum m-a oprit un student. Ai fi zis că fusese pus să intre în maşină şi să spună cele pe care le-am auzit. Mi-a descoperit greutatea prin care trecuse. Puţin a lipsit ca mama lui să-l

158

închidă în Spitalul de nebuni, dar din fericire l-a salvat tatăl său în ultima clipă.

Auzind povestea acestui flăcău, mi s-au um­plut ochii de lacrimi, s-au înceţoşat... Nu am mai văzut înaintea mea stopul roşu, nici maşina care era înainte oprită. Am căzut peste volan plângând, căci mi-am amintit de acea fată care cu trei zile înainte fusese dusă la Spitalul de nebuni şi cu mintea m-am aflat lângă ea. Am văzut-o legată de pat cu curele. Domnul din maşina din faţă când m-a văzut căzută peste volan, a crezut că mă lovisem şi de aceea a chemat salvarea. La un moment dat am ieşit din maşină, iar acel domn m-a întrebat uimit:

— Sunteţi bine?

— Sunt bine, nu vă faceţi griji!

A doua zi am mers la casa fetei. Am apăsat pe sonerie. Mi-a deschis mama ei. De îndată ce m-a văzut, s-a înfuriat. I-am spus cât am putut de liniştită:

— Draga mea, ştii că pe copilul tău îl ţin legat cu curele?

— Şi pe tine ce te interesează, haimana ne­trebnică?

Nu am apucat să răspund, că mi-a şi închis uşa în nas. După această vizită, întrucât gândul la acea fată îmi chinuia întruna mintea, L-am rugat

159

pe Preadulcele meu Iisus sămi le şteargă pe toate din minte, căci altfel aş fi înnebunit. Strigătele fetei răsunau mereu în urechile mele. Domnul m-a ajutat şi am uitat repede. Şi astfel, am putut să-mi continui lucrarea.

De la această întâmplare au trecut aproape 10 ani. Din nefericire, acestea se repetă. Mămici care nu ştiu să-şi rânduiască creşterea copiilor, îi trimit foarte uşor la psihiatri şi la psihologi. Oare nu cunosc că sufletul fiecărui om aparţine lui Dumnezeu şi că numai El poate să vindece? Câţi dintre noi înfruntăm cu răbdare încercările vieţii noastre? Câţi dintre noi cerem ajutorul Domnu­lui nostru? Să ne amintim cu toţii cuvintele Lui: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară este!"6.

6 Matei 11, 28-30.

160

Femei fără busolă în viaţa lor

Femei cu sufletele goale, deznădăjduite caută să afle viitorul de la astrologi şi vrăjitori. Caută să afle ce trebuie să facă, pentru ca să reuşească în viaţă. Merg şi se tot duc la medium, plătesc sume mari, pe care de multe ori le împrumută de la bancă, pentru a-şi afla viitorul şi cum să ajungă fericite în viaţă. Sunt convinse foarte uşor de chemarea celor care se adresează clienţilor victime prin televizor, internet şi ziare.

Cred cu adevărat că toate acestea pe care le spun sunt dumnezeieşti? Nu cumva cred că cele pe care le spun au legătură cu realitatea? Reciproc! Viitorul fiecărui om îl cunoaşte doar Dumnezeu. Desigur, foarte uşor noi putem cu rugăciunea noastră să-l schimbăm spre mai bine, la fel cum foarte uşor putem să mergem spre mai rău nesocotindu-L pe Dumnezeu.

Voi vorbi despre o doamnă care a venit la Metoc deznădăjduită de astrologi şi vrăjitori, la care găsea scăpare, dar şi indignată şi supărată pe Dumnezeu, deoarece credea că nu o ascultă. A venit să-mi spună că un copil de-al ei se sinuci­sese, iar celălalt se încurcase cu drogurile. Adică, dintr-un motiv inexplicabil, aşa cum credea ea,

161

ambii ei copii fuseseră conduşi spre distrugere. Am întrebat-o, aşadar:

— Te-ai întrebat cine poartă răspunderea pentru aceasta?

Apoi am continuat privind-o în ochi:

— Nu cumva mergi la vrăjitori şi astrologi?

— Da.

— Poţi să-mi spui de ce mergi la aceştia? Ce aştepţi de la ei?

Însă nu m-am aşteptat şi nici nu am mai auzit un răspuns mai rău decât acesta:

— Vreau să aflu dacă va pleca soţul meu şi dacă va veni un alt bărbat în viaţa mea. Dar, din nefericire, deşi le-am plătit foarte mulţi bani, nu am primit niciun răspuns. I-am întrebat şi des­pre viitorul copiilor mei. Mi le prezentau foarte frumos şi niciunul dintre ei nu mi-a spus că unul dintre fiii mei se va sinucide şi că fiica mea se va încurca cu drogurile.

— Dar cum este cu putinţă, draga mea, să depinzi de ei? Dacă toţi aceştia ar fi ştiut să-ţi spună viitorul tău, l-ar fi ştiut şi pe al lor. Ai văzut pe vreunul dintre aceştia să-şi fi rezolvat problemele lor, astfel încât să rezolve şi problemele altora? Toţi aceşti aşa-zişi profesionişti care prezic şi care au diplome, aşa cum zic ei, nu înţeleg că lucrează cu diavolul? Nu înţeleg că îi foloseşte cu scopul de a

162

prinde în cursă sufletele lor şi să le îndepărteze de Hristos al nostru? Şi dacă găsesc ceva ce ţi s-a întâmplat în trecut, aceasta le spune şi diavolul, îţi promit rezultat sigur şi imediat, dar despre care rezultat vorbesc? Nu cumva ţi-au spus să-ţi ocroteşti fiul, care era deznădăjduit din pricina ta şi, de aceea, se gândea să se sinucidă? Nu cumva ţi-au spus să-ţi protejezi fiica, căci altfel va cădea în narcotice? Pe fiul tău, cu sinuciderea l-a câştigat diavolul şi acum vrea să-ţi ia şi fata, de aceea a aruncat-o în narcotice. Dar, în cele din urmă, ce faci? Te-ai îndepărtat de Dumnezeu şi urmezi calea diavolului? Şi aştepţi să vină şi binele? Te-a stăpânit şi nu ştii ce faci?

— şi unde este Dumnezeu, măicuţă? De ce m-a lăsat să ajung în halul ăsta?

— Draga mea, tu L-ai părăsit. Acela nu a plecat. El te aşteaptă să mergi lângă El, dar niciodată nu te va forţa să mergi lângă El, fiindcă nu intervine în libertatea pe care El însuşi ne-a dat-o. Când tu nu eşti mulţumită de nimic şi cauţi ceva pe care nici tu nu cunoşti ce este, e de vină Dumnezeu? Sunt de vină oamenii? Aşa cum mi-ai spus, te-ai săturat de soţul tău. Este posibil aşa ceva? Altce­va este să te plictiseşti de el şi altceva faptul de a te căi că te-ai căsătorit cu el, fiindcă ai făcut să spunem o alegere greşită.

163

— Ei, da, măicuţă, recunosc aceasta. Am făcut alegerea greşită.

— Draga mea, ai aşteptat 30 de ani ca să constaţi că alegerea ta a fost greşită? Ascultă, nici soţul tău nu e de vină, nici copiii tăi, nici nimeni altul, cu atât mai mult nici Dumnezeu! Cea care greşeşte este însăşi sinea ta. Dacă nu poţi să o scoţi la capăt cu tine însăţi, vei putea oare să o scoţi la capăt cu soţul şi cu copiii tăi? Pentru toate câte s-au petrecut în familia şi în sufletul tău răspunderea este în totalitate a ta. Te rog, vino lângă Dumne­zeul nostru! Numai El te poate face cu adevărat fericită. Numai El poate să-ţi scoată copilul din iadul în care l-ai trimis. Numai El îl poate salva şi pe celălalt copil al tău din pierzarea drogurilor. Te rog, vino la Hristos al nostru; este foarte uşor să te apropii de El. Este nevoie din partea ta de pocăinţă şi smerenie, fiindcă pe acestea două le urăşte diavolul. Dacă-ţi iubeşti copiii, chiar şi pentru puţin, trebuie să faci acestea pe care te sfătuiesc. Ai văzut că drumul pe care ai apucat este cel al coborâşului, cel care te conduce direct în prăpastie. Este calea nefericirii, al deznădejdii, al distrugerii tale personale şi familiale. Ţine de tine să te salvezi pe tine şi pe familia ta. Şi să-ţi aminteşti întotdeauna, draga mea, că dacă se sfinţeşte mama, se sfinţesc toţi cei din familie.

164

Niciodată nu este târziu. Fă o încercare, pune un început bun!

Ştiu că aceste cuvinte ale mele au fost de foc.

Îmi dau seama că este foarte greu pentru cineva să-şi recunoască greşelile şi să se pocăiască cu smerenie. Dar, slavă lui Dumnezeu! A fost voia Lui ca această femeie să se mântuiască. Au urmat destule întâlniri şi nesfârşite discuţii, până să se întărească duhovniceşte, să-şi găsească calea şi să-şi readucă şi familia pe drumul cel drept.

Biserică, Hristos şi omul

Să merg mai aproape, să fiu în biserică, să fiu a lui Hristos. Nu cumva însă voi pierde această viaţă? Nu cumva tot ce are Hristos să-mi dea este pentru cealaltă viaţă? Aceste gânduri îi problematizează într-atât pe mulţi oameni, încât unii ajung să spună: „De ce să caut necunoscutul? Mai bine să mă desfătez de cunoscut, să trăiesc clipa de faţă şi plăcerile acestei lumi!" Astfel, îşi închid în inimă mântuirea sufletului lor.

Desigur, această problematizare nu este ex­clusiv a epocii noastre, ci a fost şi a Apostolilor. Apostolul Petru a lăsat familia sa şi L-a urmat pe Domnul, precum şi toţi apostolii au lăsat tot ce aveau mai de preţ, avere, prieteni, rude. L-a

165

întrebat, aşadar, Petru pe Domnul: „Doamne, noi am lăsat toate! I-am lăsat pe ai noştri, mrejele noastre, bărcile noastre. Le-am lăsat pe toate! Ce vom câştiga urmându-Te pe Tine?"7. Şi Domnul le-a răspuns: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.”8.

Noi, adică, cei care ne vedem viaţa ca fiind grea, problemele noastre multe şi de nerezolvat, nu le suportăm şi cădem în deznădejde, iar cu această îndreptăţire uităm de Hristos. Există însă oameni care au probleme mai grele decât noi şi totuşi sunt creştini mai buni, fiindcă nu L-au uitat nicio clipă pe Hristos, ci au crezut în El, I s-au încredinţat şi recunosc că încercările sunt pentru a li se şterge păcatele. Şi, curăţiţi fiind de toate patimile, vor sta înaintea Lui fără frică şi fără ruşinea trădării faţă de El. Atunci vor câştiga Raiul şi îl vor întâlni pe Dumnezeu, Părintele lor Ceresc, desfătându-se de veşnica Sa împărăţie.

Hristos ne va compara cu Apostolii, cu Sfinţii, dar şi cu creştinii trecuţi prin încercări, care au câştigat Raiul. Altceva este să afierosim puţin

7Vezi Matei 19, 27.

8Matei 19, 28

166

timp lui Hristos şi altceva să le lăsăm pe toate în purtarea Lui de grijă.

Noi însă nu-I afierosim nici măcar cinci mi­nute din timpul nostru. Chiar şi în biserică ne îngreuiem să mergem; preferăm să dormim. Dacă însă ne vor spune prietenii sau iubitul sau soţul să mergem în excursie sau la o baie în zi de Duminică dimineaţa, la 7 sau la 5 dimineaţa, atunci nu ne simţim obosiţi, ci ne sculăm cu plăcere. Pentru biserică însă niciun cuvânt!

Câţi dintre noi, creştinii, ne îndreptăţim pe noi înşine, pentru faptul că nu mergem la biserică? Câţi nu spunem: „Ei, Dumnezeu vede oboseala mea şi nu mă va răstălmăci". Frumoasă îndreptăţire! Stau şi mă întreb: Aceluia îi facem rău sau nouă?

De asemenea, nu am înţeles următorul lucru: la biserică nu mergem să învăţăm lucruri „bune"; pe acestea putem să le învăţăm oriunde, iar unii dintre noi se poate să le ştim deja. Ceea ce ne dă Biserica este prezenţa lui Dumnezeu, adusă în sufletul nostru. Este cea mai mare experienţă în sufletul nostru! Această experienţă o poţi trăi numai în Tainele Bisericii, în legătura cu Hristos, Care este Capul Bisericii. Este mare lucru în viaţa omului ca să îşi zidească existenţa pe baze solide, pe temelii care sunt neclintite; numai atunci se poate simţi în siguranţă.

167

Aţi văzut oameni care cred în Dumnezeu cu toată puterea lor, care se spovedesc, se împărtă­şesc şi merg la biserică, cât de mult le străluceşte chipul? Însă cei mai mulţi care vin la biserică nu au înţeles de ce vin, nici nu înţeleg ceea ce aud, fiindcă mintea lor este în altă parte.

Voi da un exemplu. în fiecare Duminică la Me­toc venea o doamnă, care Duminică de Duminică se împărtăşea. într-o zi am întrebat-o:

— Ai duhovnic?

— Nu.

— Cine ţi-a dat voie să te împărtăşeşti atât de des?

— Singură am decis.

— Cu multă smerenie vreau să-ţi spun că ceea ce faci nu este corect. Trebuie ca înainte de a te împărtăşi, să te spovedeşti.

— Bine, măicuţă! Aşa am să fac.

— Să fii binecuvântată! Soţul tău de ce nu vine la biserică?

— Nu ştiu, întrebaţi-l.

— Spune-i să vină după-amiază, ca să discutăm.

— Ştiam că soţul ei mă respecta mult şi de îndată ce a primit mesajul, s-a grăbit să vină cu soţia lui.

— De ce nu vii la biserică? l-am întrebat.

— Măicuţă, nu vin pentru că nu vreau să devin

168

ca soţia mea.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că ea este mereu îmbufnată, cu nervi, toată ziua ţipă la noi şi ne înjură. în pu­ţine cuvinte, comportarea ei ne-a obosit. Merge în fiecare Duminică la biserică, dar niciodată nu s-a întors liniştită acasă.

— Poţi să-mi spui de ce cârteşti? am întrebat-o pe soţia lui.

— Nu ştiu, mi-a răspuns ea zâmbind.

— Ai vreo nemulţumire faţă de soţul sau copiii tăi?

— Nu, niciuna.

— Atunci de ce eşti mereu nervoasă?

— Ceva îmi lipseşte, dar nu ştiu ce anume.

— Ceea ce înţeleg eu este că îţi lipseşte Dumne­zeu din suflet, de aceea eşti nefericită. Străduieşte-te să-L cunoşti pe Dumnezeu, ca să se liniştească sufletul tău. La biserică nu-ţi vei aminti ce ţi-a spus măicuţa, ce ţi-a spus copilul tău, ce ţi-a spus sora ta, ce ţi-a spus soţul tău. La biserică mergem ca să ne întâlnim cu Dumnezeul nostru! Să se liniştească sufletul nostru şi să primim putere, ca să putem să ne înfruntăm problemele cu pace în suflet. Şi, mai ales, atunci când ne împărtăşim şi-L băgăm pe Hristos în noi, nu avem dreptul să-L întinăm. Ai înţeles?

169

— Am înţeles.

— Deci, Duminică vă vreau pe amândoi în biserică! în regulă?

— Aveţi cuvântul meu, m-a încredinţat soţul, în timp ce aceea zâmbea.

Am vorbit mult până să o ajut să-şi conştientizeze greşelile. într-adevăr, au continuat să meargă amândoi la biserică, ceea ce a făcut ca relaţia lor să fie mai strânsă şi mai iubitoare.

De aceea femeile care devin soţii şi mame trebuie să fie exemple de dragoste în familie. Ori­câte chinuri, oricâte amărăciuni, oricâte primejdii ar veni în viaţa noastră, nu trebuie să ne temem, fiindcă lângă Dumnezeu suntem în siguranţă.

Să oprim îndreptăţirea: „Ce să fac la biserică? Să-l ascult pe preotul care nu crede nici el în ce spune?" Nu mergem în biserică pentru preot, ci pentru noi, pentru linişte, pentru sănătatea şi mântuirea sufletului nostru. în loc să luăm medicamente antidepresive şi substanţe narcoti­ce, îndreptându-ne spre nimicirea personalităţii noastre şi condamnarea sufletului şi a trupului nostru la moarte, nu este mai bine să mergem la biserică şi să îi încredinţăm orice întristare a noastră Aceluia, Care este Părintele nostru?

170

Dragostea ei pentru un bărbat a făcut-o să ajungă prostituată

Căsătorită şi cu doi copii. A iubit pe altcineva,

care i-a vândut, chipurile, marea dragoste, i-a arătat nemăsuratul lui interes, i-a făgăduit o viaţă mai bună decât cea pe care o trăia, a convins-o că merita ceva mai bun decât să fie gospodină şi să-şi crească copiii. Că adică frumuseţea ei nu trebuia să rămână închisă între cei patru pereţi ai casei, ci trebuia valorificată. Îi umfla egoismul, îi întărea încrederea de sine, i-a promis o carieră strălucită. I-a spus că va deveni de exemplu un manechin, o cântăreaţă faimoasă sau un strălucit om de afaceri. şi, fireşte, de toate acestea avea să se ocupe el, iar prin cunoştinţele lui avea să o promoveze.

Aceea, fermecată de cuvintele lui măreţe, l-a crezut şi astfel, părăsindu-şi familia, l-a urmat pentru o viaţă aşternută cu petale de trandafiri, aşa cum credea. Această dramă a fost printre pri­mele pe care am început să le port în sufletul meu.

Această femeie se îndrăgostise şi îl iubise pe bărbatul cu care se căsătorise! Dar şi acela o iubise mult şi aveau o familie frumoasă. Soţul ei avea

171

magazin în Pireu. Toate decurgeau armonios în viaţa lor. Nu exista nicio problemă, cel puţin aşa credea.

Dar pentru încă o dată s-a dovedit că, dacă nu există Dumnezeu în viaţa noastră, nimic nu merge bine. Pentru încă o dată se adevereşte că, dacă dragostea omenească nu are rădăcini, copa­cul cade la prima adiere de vânt. Şi dovada este că puţinele cuvinte ademenitoare şi promisiunile deşarte ale unui al treilea au fost în stare să le pre­facă pe toate în cenuşă. Căci atunci când sufletul este gol de dragostea lui Dumnezeu, nimeni nu îl poate umple, nici măcar copiii tăi; de aceea îi şi părăseşti foarte uşor, şi încă fără mustrări de conştiinţă.

Tocmai aceasta s-a întâmplat şi în situaţia acestei fiinţe nefericite, de îndată ce a pătruns în viaţa ei „marea şi desăvârşita dragoste", care i-a destrămat şi i-a sacrificat familia. şi care credeţi că a fost, în cele din urmă, viaţa mai bună care o aştepta? Viaţa cea împodobită cu flori, pe care i-a făgăduit-o iubitul ei? A fost trotuarul... A început adică să se prostitueze! Pe altarul inexistenţei slave s-a vândut pe ea însăşi, pe soţul ei şi pe copiii ei. Şi cel mai rău e că acest bărbat era căsătorit şi tată a trei copii. Nici măcar pentru o clipă acest „domn" nu s-a temut că mâine, când vor creşte şi copiii lui,

172

se va găsi cineva care, cu aceleaşi cuvinte mari şi frumoase, va voi să-i distrugă şi pe copiii lui?

Dar aşa sunt slava şi banii. Îl înnebunesc pe om, fie că le merită, fie că nu.

Poate că este mai uşor pentru o fată care este necăsătorită să se retragă. Dar pentru o mamă nu se justifică! O mamă, orice ar îndura de la familia ei părintească, nu trebuie niciodată să îngăduie să se întâmple aceleaşi lucruri şi copiilor ei. Dim­potrivă, va trebui să-i protejeze şi să le ofere pe cele care i-au lipsit ei. Să devină înger de lumină pentru copiii ei şi cu aripile ei să-i acopere de orice amărăciune din care ar putea gusta în viaţa lor!

Acest domn, care era „aşa cum trebuie", i-a promis că vor strânge bani, că îşi vor cumpăra casa lor, că vor avea afacerea lor şi apoi se vor căsători, iar pe ea o va avea ca pe o prinţesă în palatul ei! Iar aceea l-a crezut şi îi primea pe toţi clienţii, tineri, bătrâni, bolnavi, cu toate capriciile ce le avea fiecare. Nici măcar o clipă nu s-a gândit că atunci când un bărbat iubeşte o femeie şi se gândeşte să se căsătorească cu ea, niciodată nu o va arunca în stradă să se prostitueze. Dar, din nefericire, dragostea este oarbă!

însă la un moment dat ea a aflat că el este deja căsătorit, iar ironia sorţii a fost că tocmai în acea zi el făcea inaugurarea afacerii ce o deschisese cu

173

banii ei. Fulger din cer a lovit-o în cap! A doua zi „marea ei dragoste" a mers să încaseze banii, iar ea i-a spus cele pe care le aflase despre el. Răspunsul iubitului ei prieten a fost următorul:

— Ai vreo problemă? Tu să continui să faci ceea ce faci. Ce fac eu, este treaba mea! Hai, adu banii pe care i-ai câştigat!

Atunci a început cearta.

— Nu-ţi dau nimic! Eu m-am despărţit pentru tine şi tu ţi-ai bătut joc de mine! De ce mi-ai as­cuns faptul că eşti căsătorit? Nu ţi-e ruşine să mă minţi de atâta timp? Mi-am părăsit copiii şi soţul, am crezut în tine şi aşteptam să te căsătoreşti cu mine. Şi tu eşti deja căsătorit? Nu ţi-e ruşine că m-ai exploatat şi m-ai aruncat aici?

— Ce spui, nebuno?! Să mă căsătoresc cu o prostituată?! Eşti întreagă la minte? Soţia mea este o doamnă cu „D" mare. Este posibil să decad aşa de rău şi să te iau pe tine în căsătorie?

Atunci şi-a conştientizat marea ei greşeală, marele rău pe care şi l-a făcut sieşi şi, mai ales, familiei ei. A plâns zile în şir... Şi dispreţuind ameninţările lui, refuza să lucreze... Căindu-se pentru cele întâmplate, a încercat să comunice cu copiii ei, dar a primit următorul răspuns:

— Mama noastră a murit cu mulţi ani în urmă.

Nu a îndrăznit să-i mai deranjeze. Aşa se

174

întâmplă când mamele nu-şi iubesc copiii şi, pen­tru aşa-zisa mare dragoste a unui bărbat, le ucid sufletele. Copiii însă sunt cei mai mari judecători, cei mai mari pedepsitori... Durerea pe care le-a pricinuit-o această mamă a venit vremea să i-o întoarcă înapoi. Astfel, nu numai că nu au vrut să-i vorbească, dar au tăiat şi orice posibilitate de comunicare.

Şi ca întotdeauna, viaţa continuă. Care este continuarea vieţii acestei femei? Şi-ar fi dorit cine­va să fi fost un coşmar şi trezindu-se, să fie toate ca mai înainte, dar din nefericire este realitate. Femeia şi-a distrus viaţa pentru o iubire inexis­tentă. Şi neavând unde să-şi plece capul, continuă să facă aceeaşi meserie, continuă să-l lase pe acel bărbat să o exploateze şi, ceea ce este cel mai rău, îşi afundă mintea tot mai mult în gol.

Iată, ce poate păţi cineva, atunci când nu-L pune pe Dumnezeu în viaţa lui. Căci dacă ar fi existat Dumnezeu în viaţa ei, şi-ar fi respectat jurământul căsniciei, ar fi respectat una dintre cele 10 porunci care spune „Să nu desfrânezi!" şi ar fi continuat să fie doamnă şi prinţesă în casa ei şi nu şi-ar fi ruşinat copiii. Lăcomia însă întunecă mintea şi ne îndeamnă la fapte necugetate. Nimeni nu este de vină pentru alegerea noastră.

însuşi Domnul, ştiind mai bine decât făptura Sa,

175

a rânduit să ne ocrotească şi să ne arate care este viaţa virtuoasă. Nimeni nu poartă răspunderea decât noi înşine pentru propria pierzare. Aşadar, să nu cerem socoteală de la nimeni, ci numai de la noi înşine.

Credinţă nezdruncinată

Mă simt foarte privilegiată că Dumnezeu m-a învrednicit să cunosc o familie de bogaţi, care nu sunt robii banului, ci vrednici admninistratori ai acestuia, în timp ce principala caracteristică a lor este dragostea şi încrederea în Dumnezeu. Este vorba de o familie foarte închegată, care transmite prisosul dragostei lor către aproa­pele, prin multe milostenii şi diferite binefaceri. Sunt oameni drepţi şi, cel mai important, nu au uitat de unde au plecat. M-am hotărât, aşadar, să scriu câteva cuvinte despre această familie, spre slava lui Dumnezeu.

Cu aproximativ doi ani în urmă, pe când mă aflam la Metoc, a intrat o doamnă în biserică să se închine. Eu stăteam în curte şi deoarece întârzia să iasă, am intrat să văd dacă nu a păţit ceva. In­trând în biserică, am văzut-o îmbrăţişând icoana Maicii Domnului şi plângând în hohote în timp ce se ruga. Am aşteptat să termine. Atunci m-am

176

apropiat şi am lovit-o uşor pe umăr. Când s-a întors, am văzut o femeie foarte frumoasă, plină de nobleţe. Prezenţa ei te impresiona. Ce putea să i se fi întâmplat unei astfel de femei aristocra­te? Ce anume a adus-o în biserică şi a făcut-o să plângă astfel?

Am invitat-o la arhondaric. După ce am ser­vit-o cu trataţie, am întrebat-o dacă voia să-mi vorbească pentru a-şi uşura sufleţelul. A acceptat, pot să spun că a simţit chiar multă uşurare.

— Vă simţiţi mai bine?

— Da, destul de bine.

— Mă bucur pentru dumneavoastră. Cum vă numiţi?

Auzind numele ei, am rămas fără glas. Aveam înaintea mea pe una dintre cele mai distinse doam­ne din ţara mea. Nu am recunoscut-o, deoarece era dintre doamnele care nu erau interesate de luminile publicităţii. Este una dintre doamnele pe care singurul lucru ce le interesează este familia lor, dar mai presus de toate Dumnezeu. Mulţu­mirea acestei doamne, oricât ar părea de ciudat, este biserica, rugăciunea şi locurile de închinare, însă diavolul, care nu doreşte binele nimănui, i-a lovit familia, până a destrămat-o. Vă voi povesti însă totul de la început.

Această femeie se cunoştea cu soţul ei de mici

177

copii. Au crescut în aceeaşi vecinătate, ambii trăgându-se din familii foarte sărace. Cu trecerea anilor, prietenia a devenit iubire, şi apoi dragoste. Şi astfel, au hotărât să-şi unească vieţile cu legătura căsătoriei, înaintea lui Dumnezeu. Anii treceau şi ei păstrau mereu aceeaşi dragoste. îşi înfruntau problemele vieţii şi ale serviciului întotdeauna împreună. Adeseori soţul ei îi spunea: „înţeleg oboseala ta lângă mine, dar îţi promit că va veni timpul când te voi face împărăteasă!". Firma la care lucra i-a văzut râvna şi l-a făcut şef.

Puţin mai târziu, soţia lui a rămas însărcinată şi a încetat să mai meargă la serviciu împreună cu el. A rămas acasă ca să crească copilul lor. Foarte curând a venit şi al doilea copil. Soţul ei avea 30 de ani. Avea multe visuri şi planuri ambiţioase pentru viitor. Aşa cum doreşte orice tânăr, voia să-şi facă întreprinderea sa. într-o zi i-a spus directorului:

— Nu mai vreau să fiu funcţionar. Vreau să-mi fac întreprinderea mea. Am multă poftă şi putere să lupt cu viaţa şi să o câştig. Vreau să-mi încep întreprinderea mea, ca cea la care lucrăm.

Directorul, cu destui ani mai mare decât el şi cu mai multă experienţă, i-a spus:

— Copile, te vor devora toţi aceşti rechini. Vor năpusti asupra ta şi te vor sfâşia.

178

Tânărul însă era neînduplecat.

— Voi lupta şi voi câştiga, fiindcă îl am pe Dumnezeu alături de mine.

— Îţi doresc să reuşeşti, fiul meu! Reuşită bună!

Şi energicul tânăr, plin de râvnă pentru lucru, a pornit întreprinderea. Împreună-lucrătoare şi întotdeauna sprijinitoare o avea pe soţia sa, care îl ajuta cu multă râvnă, fără să-şi lase copiii pe mâini străine. Nu a făcut însă greşeala să-i crească cu acea mentalitate pe care o au copiii bogaţi. Îi creştea ea însăşi cu dragostea sa, dar şi cu o aspră disciplină. Fiecare îşi cunoştea locul său în casă.

În zilele de rând, deoarece tatăl lucra toată ziua, familia mânca fără el. Însă, în Duminici, tatăl nu lipsea niciodată de la masă. Toată ziua mama era cu copiii ei, iar seara, când îi punea la somn, îi îngrijea mama sa, fiindcă ea mergea să-l ajute pe soţul ei.

Oboseala era însă uneori atât de mare, încât adormea pe canapelele biroului. Femeia aceasta nu a lăsat niciodată din gură rugăciunea, iar din mână metanierul. Dumnezeu, văzându-le cinstita luptă, i-a binecuvântat, iar treburile lor mergeau din ce în ce mai bine. încet, încet şi-au făcut şi casa lor. Apoi au început să ajute cu bani şi familii sărace. Uşa lor era mereu deschisă pentru oricine avea nevoie.

179

în vremea mobilizării, soţul trebuia să aducă în regiune unele lucruri. I-a luat împreună cu el pe soţia şi pe copiii săi. Trecând prin diferite sate, într-un luminiş au văzut recruţi şi multă lume adunată. Au coborât, i-au salutat şi recruţii li s-au plâns că i-au lăsat acolo uitaţi de către toţi şi că nici mâncare nu aveau să mănânce.

— Copii, nu vă mâhniţi! De îndată ce mă voi întoarce în Atena, voi trimite hrană pentru toţi.

Au plecat, şi-au făcut treaba şi pe când se în­torceau, soţia i s-a plâns:

— Iubitule, suntem datori la bănci! Ca să-i hrăneşti pe toţi aceia, e nevoie de mulţi bani. Unde îi vom găsi?

— Femeie, avem două camioane. Vom vinde unul şi îi vom hrăni. Nu pot să mănânc doar eu, iar acei copii să flămânzească.

Soţia lui a acceptat, zicând:

— Să se facă voia lui Dumnezeu!

A doua zi, de îndată ce a anunţat că vinde camionul, s-a găsit îndată un client care i-a dat banii în mână. Atunci a luat-o pe soţia sa şi au cumpărat de la supermarket din banii câştigaţi pe camion. Au pus lucrurile în celălalt camion şi au pornit să le ducă tot împreună. Dar ce au făcut recruţii când i-au văzut, nu se poate descrie. După aceasta, Dumnezeu i-a binecuvântat şi mai mult şi

180

au dobândit 20 de camioane. însă acum, când au progresat profesional, diavolul, care îi urăşte pe fiii lui Dumnezeu, a pus pe toţi rechinii laolaltă să-i facă bucăţi, să-i lovească fără milă. Ai fi zis că le furau pâinea de la gură. Şi, într-adevăr, au reuşit să-i rănească foarte tare, până când soţul ei a ajuns după gratii.

Timpul se scurgea dureros pentru cei doi soţi. Plânsetele şi rugăciunile acestei femei nu aveau sfârşit, dar şi dragostea, şi credinţa lor în Dumne­zeu se întăreau tot mai mult. După ce i-au distrus economic, soţul ei a ieşit din închisoare. Era atât de curajos, încât nu s-a lăsat bătut, ci a luat-o de la început şi din dărâmături a refăcut totul. Soţia lui îi stătea alături dârză, ca o stâncă. Niciodată nu i s-a plâns, niciodată nu i-a spus: „Am obosit, renunţă la toate!" Dimpotrivă, îi dădea putere şi-l încuraja să continue. „Dumnezeu este cu noi. Nu te teme, ci înaintează!" îi spunea.

Întreprinderea lor s-a ridicat din nou şi a rodit foarte repede. Văzând diavolul că orice le făcea, oricât îi ispitea, ei nu se depărtau de Dumnezeu şi de rugăciune, se iuţea tot mai mult, de aceea şi-a făcut din nou apariţia. De data aceasta, i-a lovit nu numai cu faliment pe plan profesional, ci şi cu boli grave. Din nou rechinii şi-au ascuţit dinţii şi de data aceasta au atacat şi mai tare.

181

A început din nou căderea. Distrugerea nu a întârziat să vină. Au luat 80 din averea lor şi nu numai atât. Soţul ei a intrat din nou în închisoare. Amărăciunea şi durerea s-au făcut rană ce sângera, având ca apogeu boala. Soţul în închisoare s-a îmbolnăvit grav şi a intrat în spital, cu însoţitori şi paznici, de ai fi zis că este cel mai mare criminal. Urmarea? Cancer! Dobândise şi diabet din prima lor nenorocire care dăduse peste ei.

Şi astfel, problema s-a mărit. Operaţiile urmau una după alta. Soţia se scula în fiecare dimineaţă ca să gătească mâncarea care îi plăcea soţului, dar şi pentru ceilalţi doi din salon, care aveau şi ei cancer. Dar curajul începuse să o părăsească, văzându-şi soţul în acea stare, fiindcă îşi pierdea pofta nu numai pentru munca sa, ci şi pentru însăşi viaţa sa. Se temea. Se ruga cu lacrimi zi şi noapte Domnului şi Dumnezeului nostru să-i redea sănătatea.

În fiecare zi, înainte de spital, trecea pe la bisericuţa Maicii Domnului. Văzând-o în fiecare zi prăbuşindu-se, îi aminteam că Hristos este Viaţa şi învierea. Îi spuneam să nu se teamă de moarte, fiindcă Hristos nu va îngădui să plece din viaţă soţul ei, de vreme ce avea multe de dat, avea lucrare de terminat. Pe cât puteam, îi dădeam curaj să rabde, ca să urce pe Golgota ei. într-o zi,

182

a venit plângând.

— Ce ai păţit?

— Ah, măicuţă, dacă nu semnează mâine procurorul, care ne chinuieşte de trei ani pentru o semnătură, soţul meu nu va ieşi din închisoare.

Este nedrept! Nedrept!...

Şi a izbucnit în lacrimi.

— Ai uitat credinţa ta şi de aceea plângi? Vom face rugăciune şi va semna. Nu-ţi pierde curajul! Te vreau căpitan puternic, mai ales acum când corabia este învolburată de furtună. Are grijă Dumnezeu! Nu te va părăsi.

— Ah, măicuţă! Nu Ştiţi ce om crud este, de aceea spuneţi aşa.

— încetează! Ai încredere în Hristos! Mâine acest domn va semna!

După ce am liniştit-o că în ziua cu pricina Hristos îl va lumina şi va semna, a plecat. La ora două noaptea m-am sculat ca să fac rugăciune pentru problema ei. în vreme ce mă rugam, ca într-o vedenie mi s-a părut că-L văd pe Hristos semnând. Din pricina bucuriei, nu mai încăpeam în chilie. M-am dus în biserică pentru a-I mulţumi. Plângeam şi râdeam în acelaşi timp! Nu ştiu ce-I spuneam! Nu ştiu dacă păşeam sau zburam. Mă plimbam prin curte şi-I vorbeam lui Hristos, Maicii Domnului, Stareţului Porfirie, florilor, copacilor!

183

Bucuria se revărsa cu putere din sufletul meu!

În cele din urmă, s-a luminat de ziuă şi am sunat-o pe această femeie îndurerată şi i-am po­vestit ce s-a întâmplat în acea noapte. Cu bucurie, dar şi cu nelinişte, a mers la tribunal. De îndată ce s-a terminat, m-a sunat, strigându-mi bucuroasă:

— A semnat! Măicuţă, a semnat! îi mulţumesc lui Hristos! Mulţumesc!... Mulţumesc!...

Aceasta este dragostea lui Hristos pentru copiii Săi care-L iubesc cu adevărat şi-I urmează cu încredere. Însă, soţul ei se lupta cu moartea. Soţia lui nu a încetat să se roage zi şi noapte, fi­ind sigură că va trece şi peste această încercare.

Însă această vânătoare nemiloasă a atâtor ani a obosit-o şi pe această femeie puternică, care s-a îmbolnăvit şi a intrat în spital. Acum îndatoririle legate de îngrijirea tatălui ei le-a preluat fiica, care făcându-şi inima de piatră, adeseori era nevoită să-i spună că mama a ieşit din spital, dar trebuia să mai rămână puţin acasă pentru a se reface.

— Tăticuţule, să te faci şi tu bine şi vom fi din nou cu toţii împreună.

O lună mai târziu medicii şi procurorii l-au înştiinţat că este liber să se întoarcă la casa lui. De îndată ce a auzit fiica aceasta, l-a sunat pe fratele ei să o scoată pe mama lor din spital, deoarece dacă nu ar fi văzut-o tatăl ei acasă, ar fi murit de

184

supărare. Şi, într-adevăr, copiii au reuşit să o scoată pe mama lor din spital cu o zi mai devreme.

Ieşind soţul ei din spital, sănătos şi liber, după ce s-a luptat piept la piept cu moartea, a mers plin de bucurie acasă. Văzând însă halul în care se afla soţia sa, i-a spus:

— Dacă ştiam în ce hal te voi găsi, aş fi preferat să mor de mii de ori în închisoare.

însă Dumnezeu i-a redat repede sănătatea, iar viaţa lor a început să intre din nou în ritmul lor normal. Din fericire, copiii îşi terminaseră şi îşi începuseră câte o întreprindere. Cu foarte multă strădanie şi luptă, au reuşit să păstreze ce mai rămăsese din întreprinderea lor şi astfel au ajuns încet, încet iarăşi la înălţime. Din nou, Dumnezeu a sprijinit această familie iubitoare.

Dumnezeu i-a binecuvântat pe copiii Săi pentru credinţa lor puternică şi pentru lupta lor cinstită, dar şi pentru că în necaz aflându-se, nu au încetat să miluiască, nu au dispreţuit niciodată pe vreun sărac sau orfan. Trebuia însă să fie încercaţi, tre­buiau să treacă prin cuptor precum aurul. Şi s-a dovedit că pe măsură ce încercarea prin care tre­ceau era mai mare, cu atât mai aproape de Hristos veneau. Dar diavolul nu a încetat să-i ispitească, însă nici ocrotirea lui Dumnezeu nu se depărta de la ei. A venit momentul să se căsătorească şi

185

copiii lor. Când fiica a vrut să-l facă cunoscut pe iubitul ei, a spus mamei sale:

— Mamă, cel pe care-l iubesc este sărac. Oare tata se va împotrivi?

— Să nu mai spui asta! Ai uitat de unde a plecat tatăl tău? Dacă voiam ginere bogat, vă creşteam altfel şi nu cu dragostea lui Dumnezeu. Ceea ce mă interesează este să fie băiat bun şi să vă iubiţi.

Şi poate să nu aibă „soartă sub soare".

Şi, într-adevăr, tatăl ei l-a primit cu multă dragoste, l-a îmbrăţişat şi i-a spus:

— Un singur lucru cer de la tine: să-ţi iubeşti femeia şi să nu-ţi trădezi niciodată familia pe care o veţi face! Iar eu voi fi alături de voi.

Mama cea iubitoare mi-a povestit într-una dintre întâlnirile noastre:

— Soţul meu l-a băgat şi pe ginere în între­prinderea noastră şi slavă lui Dumnezeu! ne iubeşte şi ne are ca pe familia sa. La fel şi noi. Soţul meu le-a făcut cadou la logodna lor şi un ceas Rolex. Fiica mea nu a purtat darul tatălui ei, la fel nici soţul ei. Când am întrebat-o „De ce, fiica mea, aţi dispreţuit darul tatălui tău, şi tu şi soţul tău?", mi-a răspuns: „Mamă, ştii că prietenele mele sunt fete bune, dar sărace. Aşadar, cum să port eu Rolex?" Atunci i-am dat dreptate şi i-am cerut iertare. Măicuţă, ceea ce îmi place la copiii mei

186

este că ne urmează exemplul şi dau milostenie în ascuns, atât cât pot. Şi cum am aflat? Fata pe care o ţine în casă ca să o ajute la treburi, a prins-o punând pe ascuns bani în geanta prietenei ei.

— Să fie binecuvântaţi şi voi, şi copiii voştri!

— L-am căsătorit şi pe fiul nostru cu o fată cum nu este alta mai bună. Măicuţă, nu ne interesează bogăţiile, ci dragostea şi credinţa în Dumnezeu. Şi dacă am rezistat până astăzi, am reuşit aceasta deoarece avem credinţă în Dumnezeu şi dragoste între noi. Suntem toată familia ca un pumn strâns. Şi copiii, şi nepoţii noştri, toţi suntem pe calea lui Dumnezeu şi a dragostei. Slavă lui Dumnezeu!

Am întrebat-o la un moment dat pe această vrednică mamă şi soţie, care a stat cu adevărat ca o stâncă alături de soţul ei în marile încercări şi lovituri nemiloase, cât de greu este să fii mamă.

— Măicuţă, ca să fii mamă este cel mai frumos şi mai dulce lucru! Deşi am trecut prin multe mâhniri, repetate distrugeri ale firmei soţului meu, copiii mi-au fost bucuria vieţii. Când îmi vedeam copiii, când îi strângeam la piept, toată mâhnirea, toată oboseala, sufletească şi trupească, plecau. Măicuţă, nu există ceva mai dulce, vreun lucru mai plin de dragoste în viaţa unei femei decât copiii ei. Cel mai frumos lucru pe care ni l-a dăruit Dumnezeu este maternitatea. Ştiţi ce

187

frumos şi câtă dragoste simţi când îţi vezi copiii crescând în fiecare zi? în fiecare zi, te legi de ei tot mai mult, în fiecare zi, îi iubeşti tot mai mult şi în fiecare zi, te bucuri văzându-ţi lucrarea dând roade bune şi dulci. Singurul lucru pe care nu poate să ţi-l ia cineva sunt copiii tăi. Firma, casa, banii, în sfârşit toate, poţi să le pierzi. Pe copiii tăi însă nimeni nu poate să ţi-i ia, fără numai Dumnezeu. Când au început problemele cu munca soţului meu, copiii mei aveau cinci şi trei ani. M-am rugat lui Dumnezeu să mă lumineze dacă trebuia să le spun ce ni se întâmpla, dacă trebuia să-i fac şi pe ei părtaşi la problemele familiei. Răspunsul pe care am simţit că l-am primit a fost că da, trebuia să o fac. într-un mod cu totul delicat, încet, încet, le-am explicat ce se întâmpla cu munca tatălui. M-au înţeles foarte repede şi credeţi-mă, m-au ajutat atât de mult, încât nu mă aşteptam. Ne-au stat alături şi ne-au sprijinit în aşa măsură în lupta noastră, încât îi priveam şi mă miram cum de este cu putinţă ca nişte copii atât de mici să ne simtă atât de bine. Niciodată, ca şi copii, nu au cerut ceva, niciodată nu au râvnit la ceva pe care l-au văzut la colegii de şcoală. Nu spun că le-ar fi lipsit ceva, dar ca şi copii ar fi putut invidia ceva. Când mergeam să le cumpăr haine sau papuci, îmi spuneau: „Mămico, nu cumva banii pe care-i

18

vom cheltui sunt de trebuinţă lui tata? Întreabă-l, mai bine!". înţelegeţi, măicuţă, cât de mult m-au ajutat? într-o Duminică, de îndată ce am terminat masa, fiica cea mică i-a spus tatălui ei: „Tăticule, nu te mâhni! Fac în fiecare zi rugăciune la Doamne-Doamne să te ajute. Şi sunt sigură că o va face, fiindcă mi-a spus-o. Bine, tăticule?" Soţul meu a luat-o în braţe şi plângea ca un copil mic. Aceasta este bucuria familiei, copiii. Toată lumea vorbeşte despre ei. Desigur, ştim că ei nu sunt ai noştri, ci ai lui Dumnezeu. Cred însă că El se bucură de felul în care i-am crescut.

— Să fii sigură că Dumnezeu Se bucură! M-aţi lăsat fără grai cu atâta dragoste ce aveţi către Dumnezeu, dar şi între voi.

Această femeie bună vine adeseori şi stăm de vorbă. Bucuria mea este de nedescris atunci când o văd şi stau de vorbă cu ea, fiindcă este copilul iubit al lui Hristos, căci nimic nu a putut încovoia credinţa şi dragostea ei pentru El.

Într-o zi, m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să merg la casa ei. Am refuzat, deoarece evit să merg pe la case. însă m-a convins, spunându-mi că socotea o binecuvântare faptul de a intra în casa ei o călugăriţă şi că voi cunoaşte cu această ocazie toată familia. într-o Duminică, aşadar, după Dumnezeiasca Liturghie, am mers la casa

189

ei. Acolo am descoperit că cele pe care mi le spu­sese despre familia sa erau o picătură în ocean. în această familie, primul loc îl are Dumnezeu! Chiar şi la masă, când stau să mănânce, există un loc al lui... Dumnezeu! Iată, cum vine binecuvântarea într-o familie!

Păcatul distruge legăturile frăţeşti

Este un lucru ştiut că mulţi oameni şi-au pierdut respectul faţă de ei înşişi, dar şi faţă de cei din jur, aşa cum şi-au pierdut şi dragostea. Iar aceasta se datorează lepădării de Dumnezeu. Se simt puternici, pentru că li s-a umplut buzunarul cu bani, lucru ce i-a făcut aroganţi şi individualişti.

O femeie măritată s-a îndrăgostit de un alt bărbat. Credea că acela îi va da ceva în plus decât soţul ei legiuit. Credea că aşa va deveni fericită, furând soţul altei femei, chiar pe cel al surorii ei. Gândiţi-vă cât de mult orbeşte păcatul pe om, astfel încât fără niciun pic de respect şi fără să ţină cont de durerea pe care avea să i-o pricinuiască surorii ei, a făcut aşa ceva! Printre altele, nu a găsit nici curajul să se despartă de soţul ei.

Dar fiindcă nimic nu rămâne ascuns sub lumina

190

soarelui, sora şi soţul ei au aflat de aceasta, până şi copiii ambelor familii. Cu toate acestea, perechea îndrăgostită nu s-a speriat deloc, ci au continuat să trăiască împreună în acea legătură nelegiuită, dispreţuind durerea nesuferită, amărăciunea şi moartea pe care le semănau în jur. Pe această femeie atât de mult a orbit-o diavolul, încât nu lua în seamă nici măcar rugăminţile copiilor ei.

— Te rugăm, mămico, îi spuneau copiii, în­cetează ceea ce faci! Ne este ruşine să mergem la şcoală, căci ne iau în râs toţi colegii.

Aceea însă nu asculta de nimeni, până când copiii ei au fost nevoiţi să schimbe şcoala, fiindcă nu mai suportau ruşinea ce venise peste familia lor. într-o zi, când au văzut ochii tatălui înlăcri­maţi, au început din nou să o implore pe mama lor, dar aceea rămânea neschimbată. Cu iubitul ei să fie şi toţi ceilalţi puteau să moară! Diavolul o orbise cu totul! Cam aceeaşi scenă se petrecea şi în cealaltă familie. Aceeaşi durere, aceeaşi ruşine, aceleaşi certuri. Iar copiii căzuţi în deznădejde!

Până când a venit ora numărătoarei inverse. Aşa-zisa femeie fericită s-a îmbolnăvit de cancer. Şi, de bine de rău, nu avea pe nimeni să o sprijine şi să o îngrijească, fără numai pe sora ei. în acest punct, a început a doua mare dramă. Sora înşelată s-a bucurat lăuntric de boala surorii ei, fiindcă o

191

înecase durerea trădării sale. După ce s-a gândit şi s-a sfătuit cu prietenele, a hotărât să o ajute pe soră în boala ei. Nu din dragoste, desigur, ci ca să-şi câştige dreptatea şi iertarea de la aceea.

Bolnava, înţelegând că sora ei a venit ca să ajute în boala sa numai pentru că aştepta iertarea ei, s-a învârtoşat atât de mult în egoism şi mânie, încât nu a putut să ceară iertare. Cât despre copiii şi soţul ei, nu au vizitat-o nici măcar o singură dată! Atât de mare era rana ce le-o pricinuise, încât nimeni dintre aceştia nu voia să o mai vadă. A trecut un an de zile în care s-a luptat cu boala, cu durerile, dar şi cu sinele său, până când a venit clipa ca sufletul ei să plece la Cer.

La înmormântare, în afară de soţul şi de copiii ei, care stăteau deoparte ca nişte străini, s-a mai aflat doar o vară îndepărtată de-a sa. Numai aceasta a însoţit-o la ultima ei locuinţă.

Cealaltă soră a ei se prăbuşise din pricina întristării, dar nu pentru pierderea surorii, ci fi­indcă nu a simţit satisfacţia de a auzi mult dorita cerere de iertare. Atunci şi-a adus aminte să-şi izgonească şi bărbatul din casă.

Este ştiut faptul că necredinţa doare foarte tare; este ca şi cum ţi-ar străpunge inima cu un cuţit cu două tăişuri. Cu atât mai mult atunci când acest cuţit ţi-l înfige însăşi sora ta. Această femeie a

192

căzut, în cele din urmă, în depresie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu copiii ei.

— Buna mea doamnă, simt durerea ta, însă nu ai înfruntat situaţia corect. Nu te nedreptă­ţesc. Rana a fost foarte mare. Fiindcă un om care nu-L are pe Dumnezeu în sufletul său, îl are pe diavolul. Iar diavolul nu este dator să facă bine cuiva. V-a jucat aşa cum a vrut el. Dacă L-ai fi avut pe Dumnezeu Chivernisitor al vieţii tale, ai fi avut o contragreutate la durerea ta, fiindcă Dumnezeu te-ar fi povăţuit să rezolvi în chipul cel mai bun infidelitatea soţului şi a surorii tale.

Şi nu ai fi ajuns astăzi în halul în care sunteţi tu şi copiii tăi. Şi nu i-ai fi aruncat în antidepresive. Te îndreptăţesc, pentru că înţeleg că ai încercat să războieşti singură această legătură bolnăvicioasă. Nu ai avut o mână de încredere şi dragoste, care să te ajute în lupta grea pe care o duceai. Vezi că fără Dumnezeu suntem bolnavi sufleteşte şi trupeşte? Vezi că nu suntem în stare să facem niciun pas fără El? Însă, ia spune-mi: Dacă sora ta ţi-ar fi cerut iertare, ai fi uitat ce s-a întâmplat?

— Nu am spus asta! Desigur că nu aş fi uitat, ci aş fi fost satisfăcută că a căzut la picioarele mele, cerându-mi iertare.

— Dacă ar fi făcut aceasta, nu te-ai fi despărţit?

— Ba da, m-aş fi despărţit. Ce am făcut acum,

193

aş fi făcut şi atunci când mi-ar fi cerut iertare.

— înţeleg că durerea ce ţi-a pricinuit-o sora ta plecată la Domnul nu poţi să o depăşeşti. Inimi­oara mea, ştii că boala cancerului de care a suferit sora ta se poate să o fi dus în Rai? Deoarece luptându-se un an de zile cu cancerul şi cu durerile pe care această boală le pricinuieşte, iertarea pe care ai cerut să ţi-o spună, ca să-ţi iei revanşa, se poate ca ea s-o fi cerut de la Dumnezeu. Şi dacă, într-adevăr, a făcut-o, a fost cel mai bun lucru pe care l-a făcut în viaţa ei. Pe când tu, draga mea, în loc să uiţi ce s-a petrecut şi să te străduieşti să-ţi salvezi copiii de la toată această întâmplare neplăcută, ţi-ai ieşit din fire din cauza durerii şi a egoismului şi le-ai distrus pe toate, până şi pe copiii tăi. Dacă nu puteai să-l ierţi pe soţul tău, mai bine te despărţeai de el. însă, pe copiii tăi nu ai dreptul să-i distrugi. Te înţeleg că te-a durut foarte mult această trădare, ţi-a sfâşiat inima. Dar, scumpa mea, nicio durere nu este mai puternică decât cea pe care o pricinuim copiilor noştri. însă, tu, ca un om mai bun, ce trebuia să faci? Nu tre­buia să respecţi boala surorii tale? Nu trebuia să o ajuţi să-ţi ceară iertarea pe care o doreai, astfel încât să moară liniştită? Tu nu numai că nu i-ai respectat boala, ci cred că înlăuntrul tău chiar te-ai bucurat. Te bucurai, deoarece credeai că Dumnezeu­

194

o pedepseşte. Dumnezeu, scumpa mea, nu este pedepsitor, ci El, deoarece îşi iubeşte făptura, se poate ca prin durere să o fi adus la pocăinţă pentru cele care vi le-a făcut. Ai înţeles, aşadar, cât de mult ai greşit? Îţi dai seama că te-ai înecat în propria ură? Şi mai rău este că ura nu ţi s-a oprit acolo, ci i-a distrus şi pe copiii tăi. Poţi să-mi spui cu ce sunt de vină aceşti copii, astfel încât să-şi trăiască viaţa cufundaţi în durere, pentru faptul că te văd pe tine suferind? Căci mai presus de soţul tău şi sora ta, trebuia să te gândeşti la aceşti îngeraşi, pe care ţi i-a dăruit Dumnezeu. De ce să fie nevoiţi să trăiască cu antidepresive, ca şi tine? Aşadar, hai să privim şi dintr-un alt unghi. Nu cumva a venit timpul să găseşti un duhovnic bun, care va putea să te înţeleagă, să-ţi vindece sufletul şi să-ţi ierte păcatele?

— Nu ştiu, acum nu vreau nimic.

— Te rog foarte mult, străduieşte-te să uiţi tot ce s-a întâmplat şi salvează-ţi copiii! Ai cerut să mă vezi, să-mi spui durerea, jertfa ta sau pierzarea pe care ai pricinuit-o copiilor tăi? Poţi să înţelegi câtă greutate ai dat acestui eveniment trist, fără să te gândeşti că în spatele amărăciunii tale, în spatele trădării ce ai suferit sunt nişte copii, ale căror suflete le-ai sfâşiat?

La Sfârşit am cerut acestei femei să mi-i aducă

195

pe copiii ei, să le vorbesc, ca să-i ajut şi să încerc cu dragostea Preadulcelui Iisus să scoatem din sufletele lor amărăciunea şi singurătatea. Şi după aceea să mă fi ocupat de ea. Trebuia însă să salvăm urgent copiii.

În cele din urmă, nu cunosc pentru ce motiv, această doamnă nu a mai venit niciodată. şi acum o aştept. A trecut un an de atunci. Este ştiut că adevărul doare, dar eu prefer să spun întotdeauna adevărul. Când vă îmbolnăviţi mergeţi la medic, iar acela trebuie să vă facă bine, dar analizele sunt dureroase. Ce-i spuneţi? „Doctore, nu voi face analizele?" sau „Doctore, de ce mă urâţi? De ce îmi provocaţi durere?" Oare, vă ştia de mai îna­inte medicul, ca să aibă ceva cu dumneavoastră?

Fără Dumnezeu nu suntem vrednici de nimic. Vedeţi că suntem cu toţii un mare zero? Egoismul bolnăvicios îl face pe om victimă a sa, atunci când nu este vrednic să-l folosească spre binele său, ci îl foloseşte acela ducându-l la pierzare. Acesta este egoismul bolnăvicios şi patogen, în care nu încape Dumnezeu. Egoismul şi Dumnezeu nu merg niciodată împreună.

196

îmi lipseşte mult tatăl meu

Vă voi relata o poveste amară, una dintre multele pe care le-am întâlnit în decursul vieţii mele.

Într-o după-amiază, pe când îmi terminam cursele cu taxiul, am mers la casa unei prietene. Acolo era şi o cunoscută de-a ei pe care nu o mai văzusem. Din fericire, acea doamnă a plecat repede şi ne-a lăsat singure.

— De cât timp o cunoşti? am întrebat-o pe prietena mea.

— De doi ani, dar este foarte bună, are multă dragoste înlăuntrul ei, în ciuda faptului că a trecut prin multe suferinţe, multe amărăciuni. Recent a murit şi soţul fiicei ei, un domn foarte bun. Iar acum îl creşte şi pe nepoţel. Ce pot să spun? Multe suferinţe a îndurat această femeie!

Eu m-am grăbit să o opresc

— Inimioara mea, această femeie are pe diavolul înlăuntrul său. Sufletul ei este negru din pricina răutăţii!

Prietena mea, de îndată ce a auzit acestea, s-a mâniat, deoarece i-am dărâmat imaginea bună pe care şi-o formase despre aceea.

— Bine, dar tu rareori spui vreun cuvânt bun

197

despre oameni! Numai tu eşti cea deşteaptă şi care le observă pe toate?

— Ai dreptate, scumpa mea! însă vreau să-mi faci o favoare.

— Ce vrei? mi-a spus aceea cu mânie.

— Poţi să rânduieşti să mergem într-o zi la casa ei să bem cafea? îmi promiţi?

— În regulă. Poate este o ocazie să depistezi ce om bun este.

— Bine ar fi ca Hristos, Care prin mesajul pe care mi l-a trimis, să fi greşit.

Într-adevăr, după câteva zile m-a sunat prietena mea, plină de bucurie, ca să mergem să bem cafea. Am mers şi acea doamnă a făcut tot posibilul să ne mulţumească; ne-a servit cu prăjituri, ne-a făcut cafea, ne-a servit cât a putut de bine.

Prietena mea mi-a făcut din ochi, ca şi cum mi-ar fi spus: „Vezi? Nu ţi-am spus eu?". Eu însă am întrebat-o pe acea doamnă:

— Nepotul dumneavoastră unde este?

— Doarme, îl scol acum să înveţe.

— Sculaţi-l! îmi doresc mult să-l cunosc.

S-a dus şi l-a trezit. Din acea clipă a început imaginea doamnei celei bune să se prăbuşească înaintea prietenei mele. Din camera nepotului o auzeam strigând:

— Scoală-te, bre puturosule! Scoală-te, bre

198

netrebnicule! Scoală-te, bre diavole! Scoală-te să înveţi! O să vină maică-ta şi iarăşi o să ţipe!

— Mai lasă-mă puţin şi încetează să mai strigi!

Nu pot să suport ţipetele tale. încă nu m-am trezit.

Doamna a venit şi ne-a înştiinţat că peste puţin avea să vină şi nepotul ei. Au trecut zece minute, după care a mers din nou în cameră. Bunica cea „bună", după ce a văzut că nepotul ei nu s-a sculat, a început mânioasă să-l înjure cu cuvinte urâte şi apoi i-a aruncat aşternuturile de pe pat.

— Plec, bre, şi peste cinci minute, dacă nu te-ai sculat, o să ai de-a face cu mine, s-a auzit din nou vocea ei sălbatică.

Doamna s-a întors în salon zâmbind. Am întrebat-o dacă pot să merg să-l văd pe nepotul ei. Nu s-a împotrivit. M-a dus ea însăşi în camera copilului şi ne-a lăsat singuri. Copilul şi-a cerut iertare şi a completat:

— Vedeţi cum îmi vorbeşte? De aceea mă împotrivesc astfel. Aşa vorbeşte şi mama mea. Mi-au tocit nervii. Tatăl meu era foarte bun. îmi vorbea foarte frumos, ne înţelegeam bine; nicio­dată nu l-am auzit înjurând. Acestea se mănâncă asemenea căţelelor. îmi lipseşte mult tatăl meu, dar acestea nu pot să înţeleagă.

— Inimioara mea, ai dreptate. în ce clasă eşti?

— A patra.

199

— Eşti mulţumit de vreun rezultat de-al tău de la şcoală?

— Nu, nu am poftă de nimic. Nici de şcoală, nici de mâncat.

— Dar eşti grăsuţ; prin urmare, mănânci bine.

— Să vă spun... Când eram mic, mă hrăneau cu sila şi astfel, stomacul meu s-a lărgit. Iar acum mănânc mult, dar trebuie să slăbesc. însă cu cât mă hrănesc şi îmi cumpără haine scumpe, cu atât mă înjură şi îmi arată mai puţină dragoste. Aţi auzit ce vorbe urâte spun? Acestea m-au învăţat. Dar nici hainele lor scumpe nu vreau, nici mâncarea lor. Ceea ce vreau este să merg la tatăl meu, care se află la Dumnezeu.

— De unde eşti aşa de sigur că tatăl tău este la Dumnezeu?

— Sunt absolut sigur.

Nu vă voi descoperi cum m-a convins copilul că tatăl său este în Rai, lângă Dumnezeul nostru, deoarece a vorbit tuturor despre aceasta; şi atunci ar fi ca şi cum l-aş defăima şi nu se cuvine. După ce copilul s-a liniştit şi mi-a făgăduit că va începe să înveţe, am plecat. Prietena mea, în mica distanţă pe care am parcurs-o până la casa ei, nu a scos niciun cuvânt.

După câteva zile am cerut de la prietena mea să mai facem o vizită la acea doamnă, deoarece

200

voiam să-i vorbesc. M-a încredinţat că va rândui.

Însă răspunsul bunicii a fost următorul: „Nu avem nevoie de sfaturile unei taximetriste!"

De atunci au trecut opt ani. Cu câteva luni înainte m-a chemat o familie care citise Cu taxiul pe străzile oraşului. îndreptându-mă, aşadar, către acea direcţie, l-am văzut pe copilul bunicii celei „bune", acum mult mai slab, stând într-o piaţă cu alţi copii. Am oprit şi m-am apropiat de ei. Aceia, văzând o călugăriţă, s-au mirat şi mă priveau cu atenţie. M-am apropiat de copilul cunoscut mie şi, după ce i-am amintit cine sunt, m-am aşezat să discutăm pentru puţin. Acest puţin a depăşit o oră. Mi-a spus atât de multe despre mama şi bunica lui, încât cred că o prostituată se poartă cu mai multă dragoste decât aceste două femei. Şi toţi o socotesc pe această bunicuţă un erou!

— Dragostea mea, toate acestea pe care mi le-ai spus va trebui să-ţi devină lecţie, astfel încât măcar tu să întemeiezi o familie creştină, ca să uiţi toată această tragedie pe care ai trăit-o.

— Nu este chip să mă căsătoresc. Nu am în­credere în niciuna şi niciunul.

— Nu spune asta, bucuria mea! Nu toţi oame­nii sunt la fel. Există şi oameni care sunt lângă Dumnezeu, iar El le-a umplut sufletul de dragoste dumnezeiască. Aceştia sunt gata să întemeieze

201

familii frumoase şi creştine. Niciodată să nu-ţi laşi sufletul să deznădăjduiască, niciodată să nu-l laşi să creadă că Dumnezeu te va părăsi. Se poate să îngăduie să fim încercaţi, dar întotdeauna pentru binele nostru, astfel încât să fim într-o neîncetată căutare a Sa. Dacă nu ai fi avut nicio problemă, crezi că Dumnezeu ar fi îngăduit tatălui tău să vină mereu lângă tine să te sprijinească? De aceea, voinicule, să-L ai întotdeauna în cugetarea ta pe Dumnezeu şi să nu te temi de nimic! Luptă-te în viaţă cu armele ce ţi le-a dat Dumnezeu! Vei vedea că la sfârşit tu vei fi biruitor. Se poate în luptele tale să fii rănit, dar la Sfârşit biruinţa războiului va fi a ta. Aceasta să n-o uiţi niciodată! Cu şcoala cum mergi?

— Cu multă greutate termin anul acesta. Am obosit foarte tare, deoarece, cu toate acestea, min­tea mea nu mai lucrează bine.

— Şi ce te gândeşti să faci?

— Nu ştiu, nu m-am gândit la nimic. Cel la care mă gândesc mereu este tatăl meu. îmi lipseşte foarte mult. Dumnezeu a fost nedrept cu mine.

— Nu, inimioara mea, să nu mai spui aşa! Dumnezeu niciodată nu este nedrept.

— Atunci de ce mi-a făcut aceasta? De ce m-a lăsat cu aceste căţele?

— Inimioara mea, ia gândeşte-te: dacă tatăl

202

tău trăia toate acestea care se petrec acum în casă, putea să reziste? Se poate ca diavolul să-i fi pus în minte nişte gânduri rele şi ucigătoare. Ai înţeles de ce l-a luat Dumnezeu? Dar pe tine nu te va părăsi niciodată. îţi aminteşti când mi-ai spus că tatăl tău este lângă tine şi te sprijină în fiecare clipă grea?

— Da, nu m-a lăsat niciodată, până în ziua de astăzi.

— Simţi în sufletul tău că Dumnezeu îl trimite pe tatăl tău să te sprijine? Dacă Dumnezeu nu voia, nu-l trimitea. Vezi dragostea Lui?

— Da, nu numai că o văd, dar în fiecare di­mineaţă şi seară spun pe ascuns Tatăl nostru şi vorbesc tatălui meu.

— Bravo, bucuria mea! Vei vedea cât de mult te va ajuta Dumnezeu în calea vieţii tale. Să nu-L părăseşti niciodată şi să nu-ţi pierzi nicicînd cre­dinţa în El. Mereu să-L cauţi şi El îl va trimite pe tatăl tău să-ţi spună ce să faci. în regulă, bucuria mea?

— În regulă! V-o promit.

— Acum trebuie să plec. Să dea Dumnezeu să mai discutăm!

Aşa se poartă părinţii care nu-L au pe Dumne­zeu în sufletul lor, care poartă masca aşa-zisului om bun. Ucid sufletele copiilor lor. Cum să îndrăznească

203

acest copil să-şi spună durerea? Noi toţi, dascălii, îi vom spune vagabond nemulţumitor, care nu ştie să preţuiască jertfa mamei şi bunicii sale. Dar în acest fel noi le umplem de răni sufle­tele, iar ei caută un om care să le vindece. şi acest om nu întârzie să se arate, iar copiii, în disperarea lor, cred în acea aşa-zisă dragoste a lui. Şi atunci foarte uşor îi iniţiază în consumul de narcotice. Dacă îi vom întreba pe toţi aceşti părinţi buni cine anume este de vină pentru faptul că fiii lor consumă narcotice, ei ne vor răspunde: societatea e de vină!

Voi, părinţii cei buni, nu greşiţi deloc! Sunteţi absolviţi de orice responsabilitate!

Durerea a pus capăt

Era Sâmbăta Mare, la amiază, orele 3-3:30 după-amiază. Stăteam într-un colţ al bisericii, ca să nu-i deranjez pe închinători. Acolo mă rugam Preadulcelui Iisus. La un moment dat am văzut un domn îngenunchind şi îmbrăţişând crucea. El nu mă vedea. Credea că era singur în biserică, singur numai cu Hristos. Deodată s-a ridicat şi a închis uşa. Eu am rămas nemişcată în locul meu, ca să văd ce se va

204

întâmpla. Era un bărbat în jur de 40 de ani, înalt, slab, cu o înfăţişare aristocratică.

L-am văzut îngenunchind din nou şi îmbrăţi­şând crucea. îi vorbea Celui Răstignit şi plângea nemângâiat. Nu am îndrăznit să mă mişc de la locul meu. L-am lăsat să-şi scoată toată amărăciu­nea pe care o avea în suflet. Nu ştiu cât a durat această mărturisire. Când a terminat, a ieşit din biserică. L-am urmat.

— Un Paşte fericit să aveţi! i-am spus eu, iar el a întors capul surprins.

— Paşte fericit! mi-a răspuns şi s-a apropiat să ia binecuvântare.

— Vreţi să vă ofer puţină apă?

M-a privit puţin şovăitor. Mi se părea că era prima oară când vorbea cu o monahie.

— Dacă nu vă deranjez, aş dori.

— Veniţi după mine!

Am mers în arhondaric şi i-am oferit dulceaţă de gutui şi un pahar de apă rece. După ce a mân­cat dulceaţa, a băut şi apa, l-am întrebat dacă ar dori să vorbim:

— Da, cu dumneavoastră mi-aş dori.

— Să fie binecuvântat! Sunteţi căsătorit?

— Da, am şi doi copii.

— Şi vă înşală femeia, nu-i Aşa?

— De unde Ştiţi? m-a întrebat uimit. O cunoaşteţi?

205

— Nu, nu vă neliniştiţi! Nici pe ea nu o cu­nosc, dar nici pe dumneavoastră. Pur şi simplu am bănuit asta. Locuiţi aproape?

— Nu, ci locuiesc în cutare loc.

— Vreţi să-mi spuneţi ce a determinat-o pe soţie să vă înşele?

— Acel domn, vrând să scoată durerea din sufletul său, a început să-mi povestească viaţa.

— Când am cunoscut-o, tocmai se destrămase o logodnă. Era foarte amărâtă, foarte deznădăjduită şi s-a sprijinit pe mine, ca să-şi depăşească durerea despărţirii. Foarte repede m-am legat de ea şi am iubit-o. Şi ea nutrea aceleaşi sentimente faţă de mine, de vreme ce aşa cum spunea i-am umplut golul sufletesc. în timp ce pe celălalt credea că-l iubea. A rămas însărcinată şi ne-am căsătorit imediat. Bucuria că femeia pe care o iubeam avea să mă facă tată, era negrăită. Mă simţeam cel mai fericit om din lume. Luam aminte la ea ca la ochii din cap. Pentru mine, această femeie era tot ce era mai scump pe lume... efectiv, o adoram. Am făcut un băieţel, care-mi seamănă leit. Viaţa mea era plină de fericire. Darul pe care i l-am făcut la naşterea copilului a fost o maşină BMW. La botezul copilului nostru plângeam de fericire, mă credeţi?

— Desigur că te cred.

206

— Nu a întârziat însă să vină şi al doilea copil. Aceasta a fost o fetiţă. şi aceasta seamănă cu mine.

Un zâmbet nedesluşit s-a zugrăvit pe chipul său.

— Fericirea mea a durat 10 ani. Timp de zece ani zburam prin nori şi nu vedeam ce se întâmpla în jurul meu, nu vedeam necredincioşia soţiei mele. Nu vedeam nimic. Până când a venit dintr-o dată aterizarea bruscă. Soţia mea după naşterea fetiţei noastre s-a unit din nou cu fostul ei logodnic. Vestea aceasta m-a lovit ca un fulger în cap. Nu-mi venea să cred.

— Cum aţi descoperit aceasta?

— A văzut-o fratele meu împreună cu el.

— Nu cumva s-au întâlnit din întâmplare?

— Nu. mi-aş fi dorit să fie o întâlnire întâmplătoare. Am întrebat-o direct dacă e adevărat, iar ea a recunoscut. A făcut chiar şi următoarea declaraţie cutremurătoare: „Suntem din nou îm­preună de mult timp, deoarece mi-am dat seama, în cele din urmă, că pe el îl iubesc. Am greşit când m-am căsătorit cu tine. Nu eşti potrivit ca să-mi fii soţ; nu-mi place nimic la tine. Vreau să ne despărţim. Şi ai face bine ca, acum când ai aflat, să-ţi strângi lucrurile şi să pleci din casa mea!".

— V-a spus-o aşa, cu sânge rece?

— Da, aşa cum v-am spus.

— V-aţi despărţit? Aţi plecat din casa ei?

207

— Nu puteam să fac nimic altceva. Aşa că am plecat. Şi gândiţi-vă că acea casă era neterminată. Eu am făcut-o cu banii mei.

— Acela era necăsătorit?

— Nu, ci este căsătorit şi are trei copii.

— A, desigur... Şi ce aşteaptă de la acel domn? Să se despartă şi să se căsătorească cu ea?

— Nu ştiu ce aşteaptă. Un singur lucru ştiu, că mi s-au spulberat toate visurile, mi s-a întunecat bucuria, mi-au omorât sufletul. Merg şi vorbesc de unul singur, sunt un mort viu.

— Vă înţeleg. Dar nu puteţi să continuaţi să trăiţi astfel. Ceva trebuie să faceţi. Dacă veţi continua să trăiţi cu amărăciunea necredincioşiei ei, va fi ca şi cum v-aţi sinucide şi nu aveţi acest drept. Ca să nu mai spun că trebuie să vă gândiţi şi la copiii voştri. Uite, eu vă voi spune un mod de a depăşi aceasta, dar străduiţi-vă să mă înţelegeţi. Trebuie să vedeţi problema altfel, adică din punct de vedere duhovnicesc. Când aţi îngenuncheat înaintea Crucii, aţi crezut sau aţi făcut-o din pri­cina durerii?

— Desigur că am crezut. Cu multă dragoste am îngenuncheat.

— La biserică mergeţi?

— Nu regulat, dar cred în Dumnezeu, nu vă îndoiţi de asta!

208

— Nu mă îndoiesc. Nici nu vă voi întreba ce I-aţi spus, însă va trebui să cunoaşteţi că în afară de Dumnezeu există şi diavolul. Acesta îi ispiteşte pe copiii lui Dumnezeu, fiindcă îi invidiază. De aceea se străduieşte să semene discordie, certuri fără motiv şi multe altele, doar pentru a-i arunca în deznădejde şi la sfârşit să-i câştige. Şi deoarece, după cum am văzut, sunteţi un bun creştin, pe lângă faptul că sunteţi un om bun, nu avea cum să vă lase să trăiţi în bucuria aceea. Dumnezeu a îngăduit să se destrame acea căsnicie, mai întâi pentru că a intrat la mijloc a treia persoană, iar apoi pentru a vă păzi de o primejdie mai mare, pe care noi nu o cunoaştem. Ceea ce trebuie să faceţi acum este să vă apropiaţi cât mai mult de Dum­nezeu, deoarece acum aveţi nevoie de El mai mult ca oricând. şi astfel, să vi se întărească credinţa şi să devină ca o contragreutate la durerea dumneavoastră. Căci cu siguranţă, din pricina marii dumneavoastră fericiri, L-aţi uitat pe Dumnezeu.

Aveţi dreptate, de multe ori L-am uitat.

— Dacă priviţi aceasta duhovniceşte, îndată durerea va pleca şi va veni pacea lui Dumnezeu în locul ei. Aţi înţeles de ce trebuie să priviţi duhovniceşte? Fiindcă nu puteţi să suferiţi sin­gur durerea crucii pe care v-a adus-o diavolul. Gândiţi-vă că şi înainte de această femeie trăiaţi

209

şi eraţi foarte bine. Dar greşeala dumneavoastră a fost că aţi pus-o în inima dumneavoastră pe acelaşi loc cu Dumnezeu, căci primul loc în inima noastră trebuie să-L aibă întotdeauna Dumnezeu. Oamenii trebuie să fie după Dumnezeu. Ce ne-a spus Domnul? Mai întâi şi mai presus de toţi îl vei iubi pe Domnul şi Dumnezeul tău! Nu ne-a spus aşa?

— Da, aveţi dreptate. Am pus-o pe soţia mea mai presus de Dumnezeu şi acum iată urmările!

— Vă rog foarte mult să mergeţi să vă spovediţi, ca să scoateţi din sufletul dumneavoastră greu­tatea păcatelor, pe care cu siguranţă le-aţi făcut.

— Desigur că am făcut! Nimeni nu este fără de păcat...

— Fără numai Dumnezeu! Trebuie să recu­noaştem aceasta, nu-i Aşa?

— Aveţi dreptate.

— Se impune, aşadar, să mergeţi să vă depu­neţi durerea la picioarele lui Hristos, sub epitrahil, în Taina Spovedaniei, care vă va ajuta şi uşura, după ce durerea dumneavoastră o va lua îngerul care vă ocroteşte şi o va duce la Dumnezeu. Iar sufletul dumneavoastră se va umple de pacea lui Dumnezeu, Părintele nostru.

— Mă voi strădui să merg la spovedanie, însă vreau să ştiţi că simt multă durere din pricina

210

trădării ei, fiindcă am crezut că m-a iubit.

— Această femeie s-a dovedit că nu v-a iubit, aşa cum aţi iubit-o. Această femeie v-a folosit, ca să-l amărască pe fostul ei logodnic, de care nu ştiu de ce s-a despărţit. A văzut că îi sunteţi superior aceluia şi de aceea a găsit prilejul cel mai bun pentru a se răzbuna. V-aţi dat seama că această femeie nu are în ea inimă, nu are suflet, nu-L are pe Dumnezeu? V-aţi dat seama că nu trebuie să suferiţi atât de mult pentru cineva care nu merită?

— Aveţi perfectă dreptate, însă deşi mă silesc să depăşesc aceasta, doare.

— Vă înţeleg. Dar străduiţi-vă să nu lăsaţi durerea să vă strivească, ci gândiţi-vă şi la copiii dumneavoastră.

— Vă promit că mă voi strădui. Acum trebuie să plec.

înainte de a pleca, i-am cerut să ne întâlnim din nou, pentru a mai discuta. Mi-a spus că avea să vină din nou la sfârşitul lunii. Am schimbat numerele de telefon, astfel încât dacă voia, să mă poată suna. Luna a trecut şi el nu a mai dat niciun semn. Nici telefon nu a dat. M-am hotărât să-l contactez eu. Ceva înlăuntrul meu îmi spunea că nu era bine. A răspuns la telefon o fetiţă. Am cerut să vorbesc cu tatăl ei. Răspunsul m-a îngheţat:

— Tatăl meu a murit ieri. Astăzi la trei avem

211

înmormântarea lui.

— Cum? Aşa, dintr-odată?

— Infarct cardiac, doamnă, mi-a răspuns ea plângând.

Am simţit o mare nevoie să merg să-mi iau rămas bun de la el, dându-i ultima sărutare. La Slujba de înmormântare copiii lui se strângeau în braţe, plângând în hohote. Soţia lui mi s-a părut netulburată, de parcă i-ar fi convenit ceea ce se petrecuse.

Drum bun şi întâlnire bună, necunoscutule şi îndureratule vizitator! Fie ca sufletul tău să se odihnească acolo unde merge!

Acest sfârşit tragic a fost provocat de trădarea femeii. Această femeie continuă să trăiască în chip păcătos cu prietenul ei. Îl poate avea această femeie în suflet pe Dumnezeu, dragoste? Dacă ar fi avut, nu l-ar fi rănit de moarte pe cel care a iubit-o mai presus de sine însuşi, nu l-ar fi ajuns moartea, nu ar fi pricinuit atâta durere copiilor săi sau soţiei şi copiilor prietenului ei.

212

Păcatul distruge şi fericirea copiilor

Când invidia se cuibăreşte în sufletul omului, atunci devine răutate, ură şi îl roade pe dinăuntru. Vă voi povesti o întâmplare, ca să în­ţelegeţi cât de mare este răul pricinuit de invidie. O întâmplare care s-a petrecut într-o familie, în care invidia mamei pentru fiica ei era atât de mare, încât le-a condus pe unele persoane la distrugere, iar pe altele le-a îndreptăţit. Căci aşa cum norii acoperă soarele, tot astfel invidia întunecă şi dis­truge mintea, conducând-o la fapte care nu sunt în acord cu învăţătura lui Hristos.

O mamă, îndepărtată fiind de calea lui Hristos, a ajuns să o invidieze pe frumoasa ei fiică. Invidia îi devora măruntaiele şi încet, încet s-a transformat în ură neîmblânzită. Fiica ei se căsătorise din dragoste cu un tânăr şi trăiau la primul etaj al casei familiale, ce avea două apartamente. La parter locuiau părinţii ei.

Mamei, urmărind viaţa fericită a fiicei, i s-a născut în suflet simpatia pentru frumosul ei ginere, care se purta cu multă tandreţe cu soţia lui. De fiecare dată când îi vedea îmbrăţişaţi, făcându-şi visuri şi planuri pentru viitorul lor, pentru copilul pe care fiica ei îl purta în pântece, se lăsa cuprinsă

213

de invidie faţă de fiică. Iar această invidie pe zi ce trecea, se mărea tot mai mult. Trebuia să facă ceva, ca să le distrugă fericirea şi să-l cucerească pe ginere. De altfel, se poate ca ea însăşi să nu fi fost atât de frumoasă ca şi fiica ei, dar era o femeie totuşi tânără, dinamică, cu poftă nestăvilită de a-şi începe viaţa de la capăt. Se căsătorise de foarte tânără, la cei 14 ani ai ei. La 15 ani a născut-o pe prima ei fiică, iar trei ani mai târziu a dobândit şi o a doua fată.

A început să nu mai fie deloc interesată de casa ei. Nu mai dădea nicio importanţă soţului şi îndatoririlor faţă de el. Era atât de orbită de iubirea pentru frumosul ei ginere, încât nu avea minte şi ochi pentru nimic altceva. Diavolul a intrat în ea şi voia cu orice preţ să-l facă să fie al ei. Pentru aceasta şi-a pus în aplicare planul satanic. A în­ceput să meargă tot mai des în casa fiicei sale. De fiecare dată când îi vedea împreună, se prefăcea că se îngrijeşte de el, îl servea cu mâncare, îi făcea cafeaua, îi călca cămaşa şi îi dădea tot ce avea nevoie. Însă, toate se făceau conform planului şi nimeni nu bănuia nici cel mai mic lucru.

Până când i s-a dat ocazia pe care o aştepta. Fiica ei trebuia să lipsească de acasă timp de o săptămână, pentru nişte îndatoriri de serviciu în provincie, de aceea a rugat-o pe mama să îngrijească

214

de soţul ei cât timp ea avea să fie plecată. De îndată ce fata a aflat, zbura de bucurie. Venise ceasul să îşi pună în aplicare planul viclean. Făcea vizite la ore nepotrivite, având înfăţişare provo­catoare, folosea cuvinte mieroase... Şi astfel, răul nu a întârziat să se petreacă. Săptămâna a trecut şi fiica s-a întors acasă. Stabiliseră deja între ei că nimeni nu trebuia să afle de relaţia lor. şi ca să nu dea de bănuit, se întâlneau pe ascuns în hoteluri sau în maşină, fiindcă Aşa cum credeau relaţia lor nu trebuia să se oprească.

Ginerele nu cunoştea intenţiile soacrei sale şi, de aceea, a căzut în mrejele ei ca un începător, ajungând să se îndrăgostească de ea. Până într-o zi, când au hotărât să plece, ca să-şi trăiască fără frică dragostea. Soţul soacrei a căzut într-o adâncă depresie. Această despărţire a fost începutul răului pentru acela care nu a întârziat să aducă şi sfârşitul său firesc. într-un an de zile, s-a îmbolnăvit grav de cancer şi a murit plin de amărăciune, ruşinat fiind în singurătatea sa.

Cât despre fiica sa, a născut un băieţel bine­cuvântat, dar despărţirea şi moartea tatălui ei au adus-o într-o atât de mare întristare şi deznădejde, încât nu s-a putut bucura nici de naşterea copilului. Nu putea să creadă că mama îi furase soţul şi o părăsiseră amândoi, nepăsându-le de pierzarea

215

pe care o răspândeau. într-un an, ambele familii s-au destrămat, au ajuns nişte ruine.

Iar mama ei, nepăsătoare şi foarte îndrăgostită, trăia într-un ocean de fericire. Nu s-a interesat niciodată să afle ce îi face fiica, cum trăieşte, dacă a născut cu bine, ce copil a născut, dacă soţul ei era bine sau dacă suferea din pricina trădării, dacă celălalt copil al ei suferea din cauza fugii cu ginerele, dacă toţi împreună se ruşinau şi su­fereau pentru ceea ce făcuse. Nu-i păsa de faptul că dăduse foc la casele lor şi le lăsase să ardă.

Din nefericire, nu o interesa inimile zdrobite pe care le-a lăsat în urmă. Era mulţumită cu ceea ce diavolul pusese în sufletul ei, şi anume, o relaţie de păcat şi de pierzare.

Şi întregirea fericirii nu a întârziat să vină. Această femeie a rămas însărcinată cu ginerele ei, care foarte curând a devenit şi soţul ei legal. A născut un băieţel. Şi nu s-a oprit acolo, ci a mai născut alţi doi gemeni, adică era o mamă roditoare, cu cinci copii în total.

Însă, aşa cum a spus Hristos, „Cine scoate sabia, de sabie va pieri". Soţul îndrăgostit s-a plictisit de îndatoririle familiale şi nu a întârziat să fie robit de braţele altei femei frumoase, o fată tânără, pe care a cunoscut-o la serviciu. A început să nu-i mai dea atenţie celei de a doua soţii şi copiilor

216

lui, ci prefera să petreacă nopţile cu frumoasa sa colegă. Oricât încerca soacra şi actuala sa soţie să-lţină, când cu binele, când cu cearta, nu a reuşit. Lucrurile au ajuns la impas şi astfel, el a hotărât să clarifice lucrurile. I-a cerut divorţ, fiindcă nu mai era îndrăgostit de ea. Acum iubea o altă femeie şi dorinţa lui era aceea de a-şi reface viaţa, departe de încurcături şi belele.

Când i-a spus aceasta, în casă s-a făcut răz­boi. Din pricina deznădejdii şi a nervilor ei, care ajunseseră deja de necontrolat, le-a spart pe toate. I-a fugit pământul de sub picioare. Soţul încerca să-i explice, dar ea continua să spargă tot ce găsea în cale. O apucase isteria. Iubitul ei soţ, fără să-i mai dea vreo importanţă, s-a dus în camera lui şi şi-a făcut valiza. A îngrămădit în ea câte haine a putut şi a plecat de acasă.

Această femeie fără minte a fost răsplătită cu aceeaşi monedă. Cu singura diferenţă că ea a ucis-o pe însăşi fiica ei, în vreme ce ea a fost rănită de o femeie străină. Nu putea accepta cu niciun chip necredincioşia soţului ei. Desigur, nu ştim ce război a avut cu ea însăşi, nu cunoaştem dacă s-a pocăit, nu ştim dacă şi-a cerut iertare de la Dumnezeu. Nu putem să cunoaştem nimic din sufletul ei.

La sfârşit, a început să nu o mai intereseze nimic,

217

nici copiii ei, nici mâncarea lor, nu mai voia să iasă din dormitor, nu mai voia să vorbească cu nimeni. Astfel, a căzut într-o depresie adâncă. Stătea în camera ei şi plângea mereu, crezând că astfel avea să-şi înece durerea; poate şi mustrările de conştiinţă pentru răul făcut fiicei sale, dar şi soţului ei care murise de supărare, după trăda­rea sa. Toate acestea se încolăceau precum şerpii veninoşi în jurul gâtului ei.

Când rudele au aflat de această tragedie, au mers şi au luat copiii, până ce ea avea să-şi revină. Urmarea a fost că ea a murit de supărare, pentru răul ce îl împrăştiase în jurul său. A murit sin­gură, întinsă pe patul ei. însă, cel mai rău este că a murit fără să-şi ceară iertare de la Dumnezeu, aşa cum bănuiesc că s-a întâmplat. Căci dacă ar fi cerut, Dumnezeu ar fi putut chiar şi în ultima clipă să schimbe totul. Putea să-i aline durerea şi să-i risipească toată supărarea din suflet, căci numai Dumnezeu poate să ierte păcatele noastre, numai El poate să ne vindece. însă noi, oamenii, suntem egoişti şi nu primim să cădem la picioarele Părintelui nostru ceresc.

Au găsit-o într-o stare înaintată de putrefacţie, când deja începuse să se răspândească acea du­hoare în întregul bloc. La Slujba de înmormântare nu s-a aflat nimeni din familia ei, ci numai unul

218

dintre fraţi. Iar aceasta s-a petrecut numai pentru că trebuia cineva să-i plătească înmormântarea.

însă fiica ei, care fusese înşelată, a fost îndrep­tăţită, fiindcă a găsit un bărbat cu care s-a căsătorit şi care este de mii de ori mai bun decât primul, împreună cu el a mai dobândit un copil şi viaţa lor decurge armonios. Al doilea soţ al ei este un om al lui Dumnezeu, care a pus-o şi pe ea pe ca­lea Lui. Cu harul lui Hristos şi cu binecuvântarea duhovnicului lor trăiesc adevărata fericire.

Toate acestea mi le-a povestit vara nefericitei mame. încă o poveste de viaţă care dovedeşte că atunci când nu există Dumnezeu, sufletul trăieşte în păcat, robit patimilor şi niciodată nu poate afla pacea şi bucuria în Hristos.

219

PARTEA V

Cele zece porunci

Domnul, pentru a-l păzi pe om, pentru a-l deosebi de celelalte fiinţe, ca să-i arate dragostea Sa neîmpărţită, ca să-i arate ce trebuie să facă ca să se apropie de El, i-a dat lui Moisi cele zece porunci. Prin ele ni se face limpede felul în care trebuie să trăim în fiecare zi, spre folosul nostru şi al aproapelui, astfel încât să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu şi să ne învrednicim să mergem lângă El. Hristos, prin predica Sa de pe Munte, a completat şi a desăvârşit Legea morală a lui Moisi. Astfel, ne-a arătat calea către sfinţenie, care nu este alta decât cea a iubirii jertfitoare pentru fiecare om, chiar şi pentru vrăjmaşi. Noi însă, deşi trăim în epoca după Hristos şi ar fi trebuit să cunoaştem învăţătura Lui, am ajuns să nu cunoaştem nici cele mai temeinice porunci, ce ni le-a dat Dumnezeu în Vechiul Testament.

Mai ales, în vremea noastră, când creştinismul este prigonit mai mult ca oricând, superconsumistul om s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de poruncile Lui, ce le-a îngropat foarte adânc în subsolul minţii pentru un motiv foarte simplu: îi convine să nu le săvârşească.

222

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (...) să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Unul este Domnul şi Dumnezeul tău. Cel în trei ipostasuri Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: Tatăl nenăscut, Fiul născut şi Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purce­de. Dumnezeu este Unul şi Unic. Nu Se împarte după fire, putere şi lucrare. Pe acest Dumnezeu trebuie să-L adori cu toată puterea minţii tale, cu toată inima ta şi cu toată plinătatea puterii tale.

Toate cele pe care Dumnezeu ţi le spune, trebuie să le împlineşti şi să le săvârşeşti în toate împre­jurările vieţii tale, căci numai atunci Dumnezeu îţi va da puterea să împlineşti voia Lui în viaţa ta. Aceasta trebuie să fie lauda ta. Fii cu luare aminte să nu te răpească măreţia cerului, strălu­cirea soarelui, lumina dulce a lunii, a mării şi a pământului nesfârşite frumuseţi dumnezeieşti, căci toate acestea sunt creaturile Sale, care au luat fiinţă numai prin Cuvântul Său.

Pe acest Domn, Creatorul zidirii, trebuie să-L adori, să te uneşti în dragoste cu El, zi şi noapte să-I ceri iertare pentru căderile tale cu voie şi fără de voie, căci Domnul nostru este plin de dragoste, iubire de oameni, milă şi îndelungă-răbdare.

223

2. Să nu-ţifaci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti.

Nu trebuie să faci nicio asemănare de idol, nici chip cioplit, din toate lucrurile ce se găsesc în cer, pe pământ, în mare, cu scopul de a aduce adorare şi slavă asemenea celei care I se cuvine numai lui Dumnezeu. Şi aceasta, deoarece toate sunt creaturile Sale. Pentru Dumnezeu, Care a devenit Om, ca să ne izbăvească de păcatele noastre, să faci icoană, ca o dovadă a dragostei tale şi să I te închini. Nu trebuie să îndumnezeieşti icoanele ca şi creaţie materială, ci prin intermediul lor să-L adori pe Cel Care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa şi a primit din marea Sa dragoste către om să ia chip omenesc.

3. Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!

Să nu iei în gura ta Numele lui Dumnezeu în deşert, fără un motiv serios. Este esenţial pentru om să cheme Numele Său, prin care, deoarece este sfânt, lucrează în sufletul nostru harul dumnezeiesc,

224

care ne curăţeşte, ne luminează şi în acelaşi timp ne sfinţeşte.

4. Şase zile lucrează şi-ţi fă toate treburile tale; Ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău.

O zi din săptămână, Duminica, trebuie să fie afierosită Domnului, pentru că în această zi a înviat din morţi şi ne-a făcut cunoscută învierea Sa. Această zi este afierosită doxologiei Lui. în această zi, trebuie să participi la Dumnezeiasca Liturghie şi, după ce te vei mărturisi cu sinceritate şi zdrobirea inimii, să te împărtăşeşti cu credinţă curată şi cu conştiinţa împăcată cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos. Să te cercetezi pe tine în­suţi şi să te îndrepţi, să începi o viaţă potrivită cu voia Domnului. Duminica trebuie să te depărtezi de toate şi să faci doar cele necesare, ca să rămâi aproape de Dumnezeu. La fel trebuie să faci şi în marile sărbători.

5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ!

Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, fiindcă Dumnezeu folosindu-i pe aceştia ca pe nişte unelte, te-a adus la viaţă. De aceea, ei sunt pentru tine,

225

după Dumnezeu, pricina existenţei tale. Pentru aceasta, după Dumnezeu, pe ei să-i cinsteşti şi să-i iubeşti. Trebuie să-i respecţi şi să-i iubeşti pe cei care pentru tine au devenit părinţi duhovniceşti, căci aceştia ţi-au dat dumnezeiasca descoperire, ţi-au arătat adevărul, ţi-au sădit nădejdea învierii şi a nemuririi sufletului. Să le ceri sfatul şi să-i asculţi, fiindcă ei şi-au asumat înaintea lui Dumnezeu mântuirea sufletului tău.

Mai întâi voi, părinţilor, trebuie să-L iubiţi pe Dumnezeu, ca să puteţi să-i iubiţi pe copiii voştri şi apoi, pe toată lumea. Numai atunci veţi putea să-i iubiţi şi pe vrăjmaşii voştri, atunci când veţi ajunge să trăiţi după Dumnezeu. Astfel, veţi avea dragoste dumnezeiască, şi nu fariseică. Dacă veţi reuşi să dobândiţi dragostea lui Dumnezeu, atunci vă vor cinsti copiii voştri şi vă vor iubi, fiindcă îi veţi fi învăţat voi prin pilda voastră cea bună.

6. Să nu desfrânezi!

Desfrânarea este un păcat foarte greu, căci atunci când te căsătoreşti, cele două trupuri devin unul. Prin urmare, trupul tău aparţine soţului sau soţiei şi nu ai dreptul să desfrânezi, de vreme ce trupul nu-ţi aparţine. Trupul este templul sufletului şi nu trebuie întinat cu aceste patimi. Trupul nu

226

este doar vas al plăcerii. Trebuie folosit nu doar pentru plăcere, ci şi pentru naşterea de fii.

îngrijeşte-te întotdeauna să faci ceea ce place Domnului, căci numai atunci îţi vei asigura viaţa viitoare, trăind pe pământ ca un înger al Dom­nului. îngrijeşte-te să te fereşti de cuvintele şi auzirile desfrânate, de întâlnirile şi discuţiile fără de vreme şi să nu priveşti cu patimă frumuseţea feţelor. Fiindcă acela care priveşte cu dispoziţie şi dorinţă vicleană, este ca şi cum ar fi săvârşit desfrânare. Acela a şi săvârşit păcat, aşa cum ne încredinţează Însuşi Domnul.

7. Să nu furi!

Să nu lipseşti pe aproapele tău de cele care îi aparţin. Domnul nostru spune celui care are două haine să dea una. De asemenea, ne spune să fim milostivi, să ajutăm în ascuns pe toţi cei care au nevoie de ajutor şi astfel, ne va răsplăti Dumne­zeu şi ne va dărui viaţa veşnică. Dacă nu păzim porunca lui Dumnezeu, cele furate vor fi, aşa cum spune proverbul, în vânt adunate în vânt risipite. Dar aşa cum nu ai dori să ţi le răpească pe cele ale tale, tot astfel, nici tu să nu le răpeşti pe cele ale altuia.

227

8. Să nu ucizi!

Nimeni nu are dreptul să ia viaţa celuilalt, fiindcă viaţa noastră aparţine lui Dumnezeu. Fiindcă El ne-a dat-o, Îi aparţine. Deoarece uciderea este urmarea ocării, a certurilor, a mâniei, a lăcomiei, caută să te izbăveşti de acestea, căci aşa cum spu­ne Domnul: „Iertaţi şi veţi fi iertaţi". Cel care face rău aproapelui, va da seama şi va fi pedepsit. Dacă reuşeşti să dezrădăcinezi răul din tine şi primeşti în dar fericirea blândeţii, slăveşte-L pe Hristos, care este învăţătorul şi Izvorul virtuţilor, fără de Care, aşa cum ai aflat, nu putem să facem nimic.

Dacă totuşi nu poţi rămâne blând, osândeşte-te pe tine însuţi care te mânii şi cere iertare de la aproapele tău şi de la Dumnezeu, căci cel care se pocăieşte în primele trepte ale păcatului şi nu îl tratează cu indiferenţă, unul ca acesta nu va cădea în păcate mari.

9. Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău!

Hristos opreşte de la a da mărturie mincinoasă prin jurământ. Pentru niciun motiv nu trebuie să mărturiseşti strâmb, să cleveteşti, ci să acoperi urâţeniile fratelui tău.

228

Să nu pofteşti cele ale aproapelui tău!

10. Să nu pofteşti nimic străin, nimic din cele ce nu-ţi aparţin, nici femeia, nici averile şi nici ogoarele, nimic din cele care aparţin aproapelui tău, căci pofta dobândirii lucrurilor străine, din clipa când se naşte în sufletul tău, naşte şi păcatul şi apoi moartea. Tu nu numai că nu trebuie să cugeţi şi să cauţi să dobândeşti lucruri ce aparţin altora, ci trebuie să dai şi din ale tale. Trebuie, pe cât îţi stă în putinţă, să-l ajuţi pe aproapele tău care are nevoie şi să-l miluieşti. Dacă ai găsit ceva care s-a pierdut, trebuie să-l dai celui căruia îi apar­ţine, chiar dacă este cel mai mare vrăjmaş al tău. Numai astfel vei putea să-l iubeşti pe aproapele tău, să biruieşti răul şi cu ajutorul lui Hristos să te îndrepţi spre bine.

Când toate acestea le vei săvârşi cu toată pute­rea ta şi vei trăi astfel, în sufletul tău vei dobândi comoara evlaviei, vei câştiga harul şi iubirea de oameni ale lui Dumnezeu, vei primi binefaceri de la Dumnezeu şi de la oameni, vei deveni moştenitor al bunătăţilor celor veşnice.

229

Bogăţia

Dacă foloseşti corect bogăţia, devii fericit, te ajuţi pe tine, şi pe cei din jurul tău. Dacă însă bogăţia te stăpâneşte, atunci te robeşte şi face din tine o victimă uşoară. Aşadar, problema nu este bogăţia, ci iubirea de argint. Nu arginţii! Iu­birea de argint este cea care stârneşte ură, invidii, despărţiri, vrajbe, furtişaguri, răzbunări şi ucideri.

Odată, mama mea mi-a povestit o întâmplare adevărată din satul ei, din anii de demult, atunci când mai marele satului era baciul; îl vedeau mereu supărat, mereu îngândurat. Niciodată nu l-au văzut să râdă sau să zâmbească. Toţi sătenii se întrebau ce putea să se întâmple în casa lui, de era atât de trist acest om. Casa lui era sus pe munte şi de acolo se vedea tot. în fiecare seară, auzea jos în câmp cum într-o casă petreceau, căci se auzeau cântece şi chiote. Acea familie avea şapte copii.

Baciul ştia că în acea casă era multă sărăcie, la fel ca în celelalte case, de aceea se întreba: „Cum de se bucură acei săteni şi în fiecare zi petrec? Nu cumva mă fură şi nu-mi dau seama şi petrec în paguba mea?" îndată s-a hotărât să trimită un slujitor să vadă ce se întâmplă. A mers slujitorul, a bătut la uşă şi i-a deschis stăpânul casei.

— Bun venit, domnul meu! Vino înăuntru, ca

230

să-ţi dăm o trataţie!

Când a intrat înăuntru, a văzut că aveau pe masă o sticlă de vin, pâine şi două cepe zdrobite, ca să mănânce şi să cânte. A plecat să spună ba­ciului veştile.

— Jupâne, aceştia au o sticlă de vin cu două cepe şi aşa se distrează.

Baciul s-a scărpinat în cap, ca să-i vină vreo idee. A găsit-o! A dat o pungă de lire slugii sale, ca să le-o dea acelora, cu promisiunea că nu vor înceta să petreacă. Sluga a făcut precum i s-a po­runcit. Le-a dat punga cu lire şi le-a spus dorinţa baciului. Stăpânul casei a luat punga în mâini şi după ce sluga a plecat, a deschis-o să vadă ce are înăuntru. Era plină cu lire!

— Femeie, uite ce a trimis jupânul! Lire, multe lire! Suntem bogaţi, femeie!

Petrecerea s-a oprit. Au început să se gândească ce să facă cu banii. Un copil cerea să-i deschidă un magazin. Altul cerea altceva şi mergea să spună. Au început problemele şi certurile în casă. Mama văzând că familia ei se destramă, i-a spus bărbatu lui ei:

— Bărbate, ia lirele şi mergi de le dă înapoi! Ne pierdem copiii! Ne-am pierdut liniştea, L-am pierdut pe Dumnezeu... Repede să le dai înapoi!

Atunci bărbatul s-a sculat şi a mers la baci.

231

— Jupâne, ia-ţi înapoi lirele! Căci m-au ars; cât pe ce să-mi distrugă familia.

Le-a lăsat şi a plecat bucuros, ca şi cum ar fi scăpat de o povară. Seara au început din nou să petreacă, precum odinioară. Şi atunci baciul a înţeles că fericirea nu o aduc lirele, nici aurul, ci fericirea o aduc dragostea şi buna-înţelegere, chiar şi în vreme de sărăcie, căci în ea nu-L uităm niciodată pe Dumnezeu.

Două luni mai târziu, baciul a murit cu gân­dul la ce se va întâmpla cu lirele sale; unde să le ascundă, ca să nu le fure vreun hoţ. Iar când cei din sat au mers la înmormântare, au aflat că toate magaziile lui erau pline până sus cu tot ce-şi poate închipui mintea omenească. Cu toate acestea pe care le ascundea, putea să trăiască în­treg satul pentru mulţi ani. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Iar mama mea încheia mereu povestirea cu următoarea concluzie: „Uite ce face bogăţia, co­pilul meu! Îţi pierzi nu numai bucuria şi liniştea ta, dar şi pe Dumnezeul tău.

232

Sărăcia

Dacă valorifici duhovniceşte sărăcia ta, atunci ea devine putere, bogăţie, devine avantaj.

În sărăcie, simţi nevoia să ceri ajutorul lui Dum­nezeu. Atunci te gândeşti să cauţi pe Dumnezeu şi Tatăl tău. Şi dacă vezi greşeala ta, cum că te-ai depărtat de El, atunci cu durere Îi ceri să devină Chivernisitorul tău. Atunci umpli sufletul tău de Hristos şi sărăcia ta devine bogăţie, bucurie, devine dragoste dumnezeiască. Dacă însă, din pricina ei, îţi laşi sufletul să se afunde în ticăloşie, în cârtire, în ură faţă de ceilalţi oameni, atunci cu siguranţă ea devine răutate care te roade lăuntric.

Astăzi toţi vorbesc despre sărăcie economică. Nimeni însă nu vorbeşte despre sărăcia sufletu­lui. Cea mai mare sărăcie astăzi este să trăieşti fără Hristos. Sărăcia sufletului care te roade pe dinăuntru şi nu ştii ce ai. Crezi că deoarece te-au concediat de la servici, toate sunt pierdute, toate s-au prăbuşit şi simţi astfel, pentru că nu ai înţeles că nu banul îţi lipseşte, ci Hristos.

Hristos ne-a spus: „Iubeşte-mă şi Eu voi purta grijă de tine. Aşa cum Mă îngrijesc de păsări şi animale, la fel Mă voi îngriji şi de tine. De tine pe care te-am zidit după chipul şi asemănarea

233

Mea"9. însă, din nefericire, mulţi oameni nu cred în cuvintele Lui, fiindcă nu-L vor ca Părinte şi Chivernisitor al lor. Ei cred că pot să le rezolve şi singuri. Când însă înţeleg greşeala uriaşă ce o fac, atunci aleargă să-L întâlnească. Desigur, niciodată nu este prea târziu. Dumnezeu este întotdeauna acolo şi ne aşteaptă pe toţi.

Slava

Mulţi oameni, mai ales femei, vin şi-mi spun că nu pot să găsească un om bun cu care să se căsătorească şi să facă familie. Vârsta lor a trecut de 40 de ani şi acum constată că trebuie să se mărite şi să facă familie. în multe situaţii, şi-au lăsat să se piardă tinereţile, vânând carieră, iar acum, când au ajuns la asfinţitul vieţii, caută disperate să-şi facă familie.

Cu ce poftă, cu ce curaj, cu ce puteri vor face familie acum, când şi-au jertfit toată energia lor pe altarul banului şi al slavei? Unde vor găsi răbdare să convieţuiască cu altcineva? Şi, cel mai grav, este că nu vor putea să mai iubească! Pe de altă parte, nu vor avea răbdarea să crească un copil, fiindcă deja sunt istovite sufleteşte şi trupeşte de

9 Vezi Matei 6,25-34.

234

vânarea slavei.

Iată, aşadar, urmările slavei! Au rămas singure, fără familie, fără copii şi de tot ce au dobândit, se vor bucura, şi toate acestea, deoarece în faţa slavei deşarte aduse de carieră, le-au uitat pe toate.

Cu adevărat, ce caută acum? De vreme ce mai presus de Hristos au iubit slava şi banii... De ce nu au urmat ceea ce ne-a spus Hristos: „Iubeşte-Mă mai presus de toate şi Eu Mă voi îngriji de Tine"10.

Egoismul

Am confundat egoismul cu demnitatea. Altceva este demnitatea şi altceva egoismul. Egoismul vrea să devenim noi centrul lumii, toţi să vorbească despre noi şi să se minuneze de noi, să ne adore. Am întâlnit oameni care s-au distrus din pricina egoismului lor. Şi, ca să nu-şi stri­ce imaginea exterioară, iau psiho-medicamente. Preferă înjosirea trupului lor, moartea sufletului lor, numai să nu li se strice imaginea exterioară. Şi sunt atât de egoişti, încât nici pe Dumnezeu nu acceptă să-L roage pentru a-i izbăvi de la distrugerea care i-a cuprins. Egoism bolnăvicios, aducător de moarte!

10 Vezi Luca 12, 31.

235

Din pricina egoismului, a fost izgonit omul din Rai, egoismul este rădăcina multor rele, ce nu ne lasă să sporim în viaţa noastră duhovnicească. Egoismul şi mândria ne fac faţă de Dumnezeu vrăjmaşi ai Săi, pentru că Sfânta Scriptură este limpede când zice că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă".

Oamenii însă care-L au în sufletul lor pe Dumnezeu, îşi folosesc egoismul pentru folosul propriu. Şi au puterea dumnezeiască să transforme egoismul în demnitate, în timp ce alţii preferă să fie târâţi de egoism, decât să ceară mila lui Dum­nezeu. Nefericirea şi singurătatea sufletului lor în toată grozăvia lor!

Boala

Dacă vezi boala ta cu gând bun, ca pe o încercare şi o curăţire a sufletului de păcate, atunci sufletul tău îl caută cu stăruinţă pe Hristos. Atunci simte nevoia să-L cunoască. Boala este întotdeauna o încercare. Fratele lui Dumnezeu, Iacov, scrie că trebuie şi în încercări să simţim bucurie, fiindcă încercările şi ispitele ne întăresc credinţa şi răbdarea, cu nădejdea în Domnul nostru, Care este singurul Izbăvitor de toate în­cercările. Oamenii aleargă la medici, atunci când

236

se îmbolnăvesc, dar uită că în afară de doctori este şi Marele Doctor al sufletelor şi al trupurilor. Cel care dă vindecarea în realitate este Hristos. De aceea, în afara medicilor, creştinul trebuie să se întoarcă şi spre Dumnezeu şi să-L roage să-i lumineze pe medici, astfel încât să se vindece de boala sa. După vindecare să înalţe un „Mulţumesc!" din adâncurile sufletului său, căci vindecarea este dar de la Dumnezeu.

De asemenea, când mergem să vizităm un oarecare bolnav, facem pe dascălii şi când vedem că face o grimasă de durere sau auzim că se plân­ge, îi spunem: „Hai, că nu ai nimic! Eu am făcut o operaţie mai grea şi nu făceam aşa!" Această însă nu-l ajută pe bolnav, ci îl mânie mai mult şi ajunge să spună în sinea sa: „Nu pleci odată, să mă laşi în pace cu durerea mea?"

Trebuie să învăţăm să-l compătimim pe celălalt cu dragoste şi să ne străduim să-l înţelegem, adică să ne punem în locul său. Şi cel mai important lucru este să spunem Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău cutare!", spunând numele bolnavului.

237

Cunoaşterea

Cunoaşterea este putere, ajunge numai să o foloseşti corect. Dacă vei folosi cunoaşterea ta spre rău, un lucru este sigur: vei distruge întreaga omenire, dar te vei distruge şi pe tine! Când dai comandă creierului pentru rău, rău vei face. Exemplele sunt multe. De la armele nucleare ucigaşe până la televizor, care a adus desăvârşita înstrăinare şi moleşire a familiilor. Când s-au inventat telefoanele mobile, oamenii s-au limitat la un simplu mesaj pentru a comunica. Şi, fireşte, să nu uităm computerele, care sunt printre cele mai importante izbânzi tehnologice ale secolului trecut, dar şi cea mai mare cursă a omului.

Dacă însă omul va folosi cunoaşterea ştiinţei spre bine, se va binecuvânta şi îi va ajuta pe oa­meni. Sfântul Cosma a profeţit că răul va veni de la cei învăţaţi. Şi iată cum se împlineşte profeţia! Fireşte, ştiinţa a făcut şi descoperiri binefăcătoare pentru omenire, dar multe sunt distrugătoare.

Însă, nu este de vină ştiinţa, ci reaua ei întrebu­inţare. Toate aceste realizări ştiinţifice, dacă omul nu le foloseşte cu prudenţă şi cumpătare, pot să-l conducă la înstrăinarea faţă de semenul său şi la indiferenţa faţă de nevoile lui sufleteşti, chiar şi la îndepărtarea de Dumnezeu. Mulţi oameni cred

238

că cu ştiinţa lor pot să-L înlocuiască pe Dumnezeu în conştiinţele oamenilor şi să îndumnezeiască ştiinţa. Să ia, adică ştiinţa şi omul dezvoltat tehnologic locul lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Adam şi Eva, care au fost înşelaţi de şarpe şi au călcat porunca lui Dumnezeu, ajungând astfel în afara Raiului, în haos.

Nu este cu putinţă ca fiul să ia locul tatălui, de vreme ce tatăl l-a născut. Cum se pot inversa principiile? Tot astfel şi cu Părintele ceresc. El ne-a născut, de aceea nu este cu putinţă să ia locul Lui. Aceasta este o absurditate şi arată egoismul de care este stăpânit omul contemporan.

Drogurile

Sufăr şi mă întristez pentru copiii care sunt dependenţi de droguri. în acelaşi timp, simt mângâiere, fiindcă mulţi dintre aceşti copii merg în Rai. De ce? Fiindcă aceşti copii nu au căzut sin­guri în patima drogurilor, alţii i-au îmbrâncit pe treapta cea mai de jos a societăţii. Şi cel mai rău e că primii care poartă răspunderea sunt părinţii, care vor şi da răspuns înaintea lui Dumnezeu! Toţi aceşti părinţi, deoarece nu L-au avut pe Dumnezeu în sufletul lor, au ucis sufletul şi trupul copiilor, le-au sfâşiat trupurile, le-au oprimat visurile,

239

setea lor de viaţă, pentru creaţie, pentru familie. I-au făcut să se târască pe pământ, i-au aruncat la marginea vieţii.

Dar aceeaşi răspundere o avem şi noi care le considerăm lipsite de importanţă. Cine? Noi toţi care am semnat împreună pentru distrugerea acestor copii. Trecem pe lângă ei şi le întoarcem spatele, nici măcar nu-i privim. Şi apoi spunem în şoaptă: „Golanii!" Şi nu ne gândim la durerea acestor copii, atunci când ne văd că le întoarcem spatele cu dispreţ, sabia ce le străpunge inima.

Noi oamenii, cei aşa-zişi foarte morali, nu vedem că suntem mai răi decât aceşti copii? Se pare că nu, deoarece ne împiedică masca pe care o purtăm, a omului chipurile bun şi vrednic de respect. Chiar dacă avem în familiile noastre copii dependenţi de narcotice,ne străduim însă să nu ni se strice imaginea în exterior. Mai presus de toate ţinem la imaginea noastră, chiar dacă toţi cunosc ce ni se întâmplă în familie. Adică lumea să cunoască tot, iar noi să credem că nu ştie nimic. Oamenii bunei societăţi, de familie bună, oameni cu principii. Adică noi toţi, ale căror sertare ale casei şi buzunare sunt pline de psiho-medicamente. I-am îmbogăţit pe psihologi şi pe psihiatri. Şi îi numim fără ruşine pe aceşti copii vagabonzi!

Însă, pe aceşti vagabonzi Dumnezeu îi ia în

240

Rai, fiindcă auînlăuntru lor suflet, au Dumnezeu! Părinţii lor i-au aruncat atât de jos, încât nu se poate mai jos de atât. Au atins limita de jos! Şi nu există vreo mână care să-i ajute să se ridice de jos. Pe când noi, cei „impecabili", suntem în aparenţă spuma societăţii.

I-am întrebat uneori pe aceşti copii:

— Copii, vă rog, spuneţi-mi un motiv pentru care luaţi droguri.

— Spuneţi-ne dumneavoastră un motiv pen­tru care să nu luăm droguri, când toate în jurul nostru sunt la pământ, toate în jurul nostru sunt minciună, când toate în jur au ajuns cenuşă şi au rămas tăciuni, când părinţilor noştri nu le pasă de noi şi singurul lucru ce-i preocupă este sinea lor şi aşa-zisa imagine bună în afară. Ştii ce înseamnă să ai părinţi şi să te simţi singur, orfan? Ştii ce înseamnă să nu ai o mână de sprijin? Un om care să-ţi spună: „Te iubesc!"? Ştiţi câţi copii au murit în mâinile noastre şi ne-au spus „Prietene, rămâi cu bine!"? Iar noi nu am avut puterea să spunem „Prietene, te iubesc!", fiindcă nu ştiam ce înseamnă dragoste. Ne temem de moarte, dar o aşteptăm de fiecare dată când ne băgăm acul în mână. Zicem că „asta e ultima oară şi apoi moartea".

— Copii, mi-aţi spus că nu vă iubesc părinţii voştri. Adică dacă muriţi, nu-i va deranja deloc?

241

Nu vor suferi? Nu vor plânge pentru pierderea voastră?

— Nu, doamnă!

— Dar ce vor face? Se vor bucura?

— Da, se vor bucura...

Atunci de ce să muriţi? Ca să le faceţi bucurie?

Copiii m-au privit în ochi şi apoi şi-au acoperit faţa cu mâinile şi plângeau nemângâiaţi.

— Bună doamnă, cât am vrea să fi fost dum­neavoastră mama noastră!

Aţi înţeles voi, părinţii acestor copii, ce rău aţi semănat? Furtuni aţi semănat, vânturi seceraţi!

Vă voi povesti încă o istorioară pe care am trăit-o când eram taximetristă. Era în zorii unei zile şi m-au oprit două fete preafrumoase. Când au intrat în maşină, le-am întrebat ce vârstă au şi mi-au spus că una are 15 ani, iar cealaltă 12 ani.

— Fetelor, la o astfel de oră unde mergeţi?

— Acasă.

— Şi până acum unde aţi fost?

— La lucru!

— Ce lucru faceţi?

— Striptease.

— Ce faceţi?

— Striptease.

— Părinţii voştri ştiu aceasta?

— Credeţi că nu ştiu?

242

— Nu se poate! Fetelor, există atâtea munci demne de făcut. De ce aţi ales să vă expuneţi trupurile?

— Atunci cea mai mică mi-a răspuns:

— Fratele nostru ne-a găsit această muncă. Şeful este prietenul lui.

— Frumoasă muncă v-a găsit fratele vostru! Vine şi el acolo?

— Uneori, da.

— şi vă laudă, nu-i Aşa?

Fetele au râs.

— Ia spuneţi-mi, mai aveţi şi alţi fraţi?

— Mai am o soră, mi-a răspuns din nou cea mică, şi un frate. Suntem trei fraţi.

— şi fraţii tăi ce lucrează?

— Nimic! Sora şi fratele meu iau narcotice. Acum fratele meu este în închisoare.

— Câţi ani are?

22.

— Părinţii tăi sunt despărţiţi?

— Nu, dar se ceartă mereu.

— De ce se ceartă?

— Fiindcă mama mea are o altă credinţă, pe când tatăl meu este creştin ortodox şi nu se potri­vesc. îi spune să-şi schimbe credinţa, dar mama şi sora lui nu-l lasă. Şi în casă se face război! Aşa că nu le pasă de noi. Este ca şi cum nu am exista

243

în casă, ca şi cum nu am avea părinţi.

— Ei merg să-l vadă pe fratele tău la închisoare?

— Cred că mama a fost o dată. Tatăl meu nu cred că a fost, pentru că fratele meu nu-l vrea.

— De ce nu-l vrea fratele tău?

— Fiindcă odată fratele meu a folosit droguri în casă şi tatăl meu s-a întors pe neaşteptate şi când l-a văzut în halul acela, l-a pălmuit.

— Tatăl tău ştie ce muncă faci?

— Nu, fiindcă e marinar.

— Dar mama ta ştie?

— Da, ştie. Ea pe toate le ştie.

— Şi nu-ţi spune nimic? Nu încearcă să-ţi interzică?

— Atunci amândouă au râs foarte tare!

— De ce râdeţi, fetelor? Am spus ceva amu­zant? Lucrurile sunt foarte grave!

— Doamnă, cu munca pe care o facem, primim destui bani. Iar eu din aceştia dau şi fraţilor mei, ca să-şi ia dozele lor.

— Nu cumva în afară de striptease faceţi şi altceva, ca să câştigaţi şi mai mulţi bani?

Din nou fetele au râs la fel de tare. Eu însă am început să am o problemă cu părinţii fetelor. Cu puţin înainte de a ajunge la casa lor, am tras pe dreapta şi am încercat să le conving să-şi schimbe munca. Şi în timp ce mă aflam pe drumul cel bun

244

şi să primească ceea ce le propuneam, cea mică a văzut-o pe mama ei.

— Mă caută! Se pare că are nevoie de bani.

Şi îndată a ieşit din taxi şi a strigat-o:

— Mamă, vino să cunoşti o doamnă bună!

Acea mamă s-a apropiat şi după ce fata cea mică i-a spus ce am discutat, mi-a vorbit cu sălbăticie:

— Taximetristă nebună, pe copiii tăi să-i sfătuieşti, nu pe al meu! Coborâţi repede ca să plecăm!

Care va fi oare viitorul acestor copii, când însăşi mama lor nu numai că nu le interzice de la alunecare, dar le mai şi împinge înspre pierzare şi moarte definitivă?

Cununie şi familie

Frumoasă Slujba Cununiei, dar şi mai frumoasă a fost masa festivă. în următoare zi însă vine socotirea cheltuielilor. Cum va plăti noua pereche datoria făcută pentru a-i impresiona pe invitaţi? „Tu ai vrut masă festivă!" spune soţul. „Ţi-am spus că nu este nevoie să facem atâtea cheltuieli, dar tu ai insistat". „Dar ce? Ţie nu ţi-a plăcut?" se îm­potriveşte soţia. Şi prima ceartă a pornit. O cauză perfectă pentru a începe separarea economiilor: banii mei, banii tăi.

Casierie comună nu mai există, dar nici viaţă

245

comună. Pe parcurs vine şi rodul chipurile al dra­gostei, copilul. Perechea deja păşeşte pe drumul înstrăinării. Şi începe să se întrebe fiecare separat: „De ce m-am căsătorit cu tine?". Foarte repede uită motivul pentru care s-au căsătorit. Uită că nu le-a impus nimeni şi că hotărârea ca unul să-l facă pe celălalt partener de viaţă a fost exclusiv a lor. Şi aceasta se face după multe alegeri ale oamenilor.

Şi iată că acum se fac silitori ai sufletului lor. Iar apoi începe comparaţia. Spune soţul: „Mama mea găteşte mai bine decât tine. Sora mea este o gospodină mai bună decât tine". Dacă socoteşti, domnule, că vei căra în familia pe care încerci să o faci dezavantajele, avantajele, greşelile şi păca­tele familiei tale părinteşti, faci o mare greşeală. Desigur, acelaşi lucru este valabil şi pentru femei.

Căsătoria este o mare artă. Ea nu este doar împreunare trupească şi desfătare, ci este împreună-vieţuire, în care trupurile trebuie să devină unul, cele două inimi trebuie să devină una. Toate trebuie să devină una! Voinţa celuilalt să devină voinţa ta şi la sfârşit cele două voinţe să devină voia lui Dumnezeu. Numai astfel căsătoria va fi fericită.

Este nevoie de măieştrie ca să ţină cineva o căsnicie. Despărţirea este foarte uşoară, dar şi foarte dureroasă, de aceea va trebui să-l iubeşti

246

mai întâi pe Dumnezeu. Să-L pui Chivernisitor al casei tale, astfel încât să ai putere să-l înfrunţi pe diavolul, care mereu îţi întinde curse. Dar este nevoie de putere sufletească, ca să-L păstrezi şi pe Dumnezeu în sufletul tău.

Zidiţi EU-L vostru pe NOI, dacă vreţi să convieţuiţi armonios. Nu căutaţi să-l schimbaţi pe tovarăşul vostru de viaţă şi nu încercaţi să-l faceţi ca şi voi, căci atunci nu vă va plăcea. L-aţi iubit şi v-aţi căsătorit cu omul pe care l-aţi găsit. Atenţie! Să nu cădeţi în cursa de a compara cu altă femeie sau cu un alt bărbat pe partenerul vostru, fiindcă omul este unic.

Nu trebuie niciodată să-l înşelaţi pe tovarăşul sau tovarăşa voastră. Să învăţaţi să nu faceţi ceea ce nu vreţi să vi se facă. Să învăţaţi să-l respectaţi pe tovarăşul vostru. Numai astfel se poate păstra dragostea, cu respect. Când vă întoarceţi de la lucru, să nu căraţi oboseala şi problemele voastre acasă, ci pe toate să le lăsaţi la uşă. Casa trebuie să fie refugiul vostru, pe care nu aveţi dreptul să-l întinaţi. şi dacă aveţi nevoie să discutaţi ceva care vă preocupă la serviciul vostru, o veţi face în linişte, cu voce scăzută şi aşezaţi unul lângă celălalt, dar niciodată în vremea mesei!

Nu este frumos să vă jigniţi unul pe celălalt, înjosindu-l pe celălalt, fiindcă celălalt sunteţi

247

dumneavoastră. Tovarăşul de viaţă este cealaltă jumătate a dumneavoastră, de aceea să nu o răniţi niciodată, de vreme ce nici dumneavoastră nu răbdaţi durerea.

Se impune să asculte unul de celălalt şi să se discute cu voce scăzută. Niciodată să nu-l micşoraţi pe tovarăşul vostru când vă mărturiseşte problema sau plângerea sa şi să spuneţi „mare lucru!" sau să fiţi nepăsător. în ochii tăi se poate să pară mic şi neînsemnat, însă pentru celălalt este mare şi important şi de aceea, cu siguranţă, îl vei răni. Tu eşti dator să respecţi şi să te ocupi de plângerea tovarăşului tău de viaţă, dacă îl iubeşti şi vrei să fiţi fericiţi.

Să învăţaţi cuvântul „Iartă-mă!” Şi să-l spuneţi fără egoism şi cu smerenie dumnezeiască. Doar atunci capătă valoare cuvântul, pe când egoismul este urât de toţi. Smerit nu înseamnă încasator de scatoalce, ci cel smerit cu inima înseamnă nobil.

Căsătoria nu este contract de colaborare, ci ea înseamnă ca eu să devină noi. Altfel nu are sens, nu este o convieţuire corectă.

Soacrele ar face bine să fie departe de pereche. Cum zice şi proverbul: Mai rară sărutarea, ca să aibă gust.

Să nu lăsaţi dragostea voastră să moară, ci să o alimentaţi în fiecare zi, în fiecare minut, în fiecare

248

clipă. Nu ajunge numai să iubeşti, ci trebuie să o şi spui şi să o arăţi. Fie de lucraţi ori nu, va trebui ca voi, femeilor, să vă aşteptaţi pe soţul vostru întot­deauna îngrijite, întotdeauna bine-dispuse, vesele şi să-i pregătiţi un dejun gustos. Niciodată să nu discutaţi la masă problemele voastre şi niciodată în faţa a terţe persoane şi să ajungeţi la cea mai bună soluţie, fără ceartă, ci cu dragoste. Niciodată să nu vă spuneţi părinţilor sau prietenilor voştri nemulţumirea, fiindcă nimeni nu vă va înţelege. Dimpotrivă, fie că vor, fie că nu, vă vor face un mare rău şi foarte repede se va produce o fisură în relaţiile voastre, după care va veni despărţirea. şi atunci toţi aceşti oameni Aşa-zişi buni, care vă vor aduce în acea stare, nu vor mai fi alături de voi, pentru că din moment ce nu au putut să vă împiedice de la despărţire, nu vor avea dispoziţie mai apoi să vă sprijine. Şi când veţi rămâne sin­guri fiecare dintre voi, vă veţi înţelege greşeala, dar, din păcate, va fi prea târziu. Nu va mai exista cale de întoarcere.

Bărbaţilor, nu mai fiţi agăţaţi de fusta mamei voastre, dacă vreţi să vă faceţi o familie bună. şi nu ca familia voastră, care era plină de probleme.

Fiecare să se mândrească cu celălalt şi să-l sprijine, oricând şi oriunde, chiar dacă unul dintre voi nu are dreptate. Când veţi rămâne doar voi

249

doi, atunci puteţi să spuneţi cu dulceaţă: „Nu ai avut dreptate şi degeaba ai insistat". Şi atunci să explicaţi cum aţi fi înfruntat problema, dar fără trufie, ci simplu, cu smerenie şi multă dragoste. Şi să nu vă culcaţi până ce nu vă veţi ierta.

Mamelor, nu arătaţi slăbiciune faţă de băieţii voştri, mizând pe faptul că vă vor îngriji la bătrâ­neţe. Chiar dacă vă gândiţi la aceasta, important este să vă iubiţi nurorile, să le simţiţi ca pe fiicele voastre şi nu ca pe nişte străine. Să le câştigaţi iubirea, astfel încât să dorească să vă fie alături, cu dragoste şi plăcere. Numai aşa vă veţi păstra copiii lângă dumneavoastră şi veţi scăpa de azil.

Învăţaţi să intraţi în sufletul celuilalt şi străduiţi-vă să-l înţelegeţi; încetaţi să vorbiţi codificat. Să învăţaţi să comunicaţi şi să vorbiţi cu limba inimii, adică cu cea a dragostei. La masă se impune să stea toată familia, ca să mănânce împreună, căci altfel se va înstrăina. Când masa începe şi se termină cu rugăciune, aceasta întăreşte legăturile dintre membrii familiei.

Cea mai frumoasă înţelegere în oricare relaţie este: „Să te porţi cu mine aşa cum mă port cu tine". Atunci nu va exista nicio răstălmăcire, fiindcă nu veţi avea nicio nemulţumire.

Copiii mei, dacă vreţi cu adevărat să reuşiţi, urmaţi calea lui Dumnezeu, calea dragostei. Astfel,

250

niciodată nu vă veţi pierde sufletul şi nici pe al aproapelui nu-l veţi călca în picioare. Viaţa vă va fi plină, veţi înfrunta cu bucurie eventualele pro­bleme, pentru că veţi avea ajutorul Domnului. El vă va purta de grijă, vă va lumina şi vă va povăţui întotdeauna pe calea cea dreaptă.

Preoţi şi preotese

Îmi amintesc de anii frumoşi ai copilăriei mele petrecuţi la biserică. îmi amintesc cum mer­geam cu bunica la biserică şi apoi eu mergeam la cateheză. Cu drag îmi amintesc, de asemenea, de nespus de bunele doamne care făceau cateheză, care astăzi sunt unele călugăriţe, deoarece erau îndrăgostite de Hristos, pe când celelalte şi-au făcut frumoase familii creştine.

Îmi amintesc cum biserica era plină de copii şi de tineri. îmi amintesc de minunatele noastre drumeţii, de frumoasele cântece. îmi amintesc de bunii noştri preoţi, cât de mult ne iubeau, cât de mult ne ocroteau, cu câtă simplitate ne povăţuiau la Hristos!

Atunci vedeai feţele copiilor cum străluceau, deşi trăiau în sărăcie. Vedeai flăcăii şi fetele la vârsta de 15 şi 18 ani cum aveau o seriozitate şi responsabilitate. Văzându-i, îi respectai şi te

251

mândreai cu ei.

De asemenea, îmi amintesc de presbitere. în anii mei le respectam mult pe preotese, fiindcă erau vrednice de respect şi de uimire. Când îţi vorbeau, aveau o dulceaţă, chipul lor strălucea de harul cel dumnezeiesc, fiindcă duceau o viaţă după Dumnezeu. îmbrăcate frumos şi cuviincios, cu părul legat şi pline de nobleţe şi bunătate, mereu zâmbitoare. Precum şi preoţii, care aveau multă dragoste nu numai pentru copiii lor biologici, ci şi pentru toţi copiii. Nu făceau diferenţă între copiii parohiei lor şi copiii lor. Când treceai pe la casa preotului, uşa era mereu deschisă pentru toţi; niciodată nu o încuia.

Îmi amintesc cum ne jucam pe maidan când eram mici. Odată, pe când mă jucam, am căzut şi m-am lovit la picior. Sângele curgea... Am plecat acasă plângând. Pe drum m-am întâlnit cu preotul nostru. Am alergat să-i sărut mâna şi de îndată ce mi-a văzut genunchiul plin de sânge, m-a dus la cea mai apropiată farmacie. Nu m-a dus la părinţii mei, nici nu a trecut indiferent. Acesta era preotul nostru, plin de dragoste!

Frumoşi şi curaţi anii copilăriei! Astăzi, săr­manii copii nu au luxul nostru pentru a-şi trăi anii copilăriei lor fără griji, să alerge, să se joace, să joace V-aţi ascunselea.

252

Astăzi copiii cresc într-o cameră de apartaa ment singuri, orfani, chiar dacă au părinţi. îşi trăiesc nebunia singurătăţii în toată măreţia ei! De aceea chiar şi de la vârsta de 10 ani încep să ia psiho-medicamente, iar fetele încep să flirteze. Socotesc aceasta un joc, iar la 12 ani sunt deja femei. Desigur, nu greşesc ele, ci mamele lor, care le îmbracă ca pe nişte femei mari, zici că le pregătesc pentru nuntă. Iar la 30 de ani sunt deja bătrâne, nu le mai interesează căsătoria şi familia. Nimic nu le mai satisface; toate li se par plictisitoare.

Aşa-zisele mame emancipate se laudă cu fetele, îmbrăcându-le provocator şi „modern”. Iar dacă le spui „Nu o îmbrăca astfel, căci e încă mică! Las-o să trăiască şi să se bucure de anii copilăriei ei!", primeşti de obicei răspunsul: „Ce zici, dragă? Să rămână nişte înapoiate?" Dar oare din îmbrăcămin­te se vede un copil înapoiat sau din cunoştinţele sale? Nu cumva cele pe care le spui şi le faci sunt spre distrugerea copilului tău? Dar ştii de ce nu te interesează distrugerea copilului tău? Fiindcă nu-l iubeşti. Dacă l-ai iubi, i-ai da hrana sufletului, I L-ai da pe Dumnezeu! Dar tu, din nefericire, nu cunoşti valoarea dragostei dumnezeieşti.

Astăzi există tineri care vor să devină preoţi şi nu pot găsi uşor tovarăşe de viaţă. Foarte rare sunt fetele care primesc să devină preotese, pentru că

253

părinţii lor şi-au lăsat copiii departe de Biserică, departe de Dumnezeu. Şi există fete cărora, deşi le place de vreun tânăr, de îndată ce aud că vrea să devină preot, se sperie, de parcă ar vedea o spânzurătoare în faţa lor. Nu înţeleg binecuvân­tarea pe care o vor primi în casa lor!

Căsătorie religioasă sau civilă?

Este o întrebare care în trecut niciodată nu-i preocupa pe oameni. Dintru început, hotă­rârea căsătoriei era luată conştient, fie că aceasta decurgea din dragoste, fie din peţit. Mai demult, oamenii erau mai conştienţi, dar şi mai responsa­bili. Când un bărbat hotăra să se căsătorească cu aleasa inimii lui, cunoşteau amândoi că legăturile căsătoriei aveau să-i ţină uniţi pentru totdeauna şi astfel aveau să înfrunte problemele ce apăreau.

Taina Cununiei avea pe atunci atât de multă însemnătate, precum şi cuvintele Evangheliei şi binecuvântările ce avea să le primească perechea de la preot la începutul vieţii lor în comun. Sluj­ba se săvârşea cu multă evlavie. Mici şi mari ce participau la slujbă, îşi doreau să ureze din inimă proaspeţilor căsătoriţi viaţă presărată cu flori. Perechea

254

începea să-şi facă familia sa doar cu cele necesare. Aşa cum spuneau: „Să fim noi sănătoşi, mâinile noastre să fie sănătoase şi vom trăi cu familia noastră!" în ciuda sărăciei şi a foametei ce existau pe atunci, soţii făceau mulţi copii, căci copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu.

Anii însă au trecut şi astfel, din nefericire, printre toate celelalte au intervenit şi schimbări în rânduielile noastre de veacuri, căci conducătorii ţării noastre, urmând modele altor ţări, au vrut să dea soţilor posibilitatea alegerii între căsătoria religioasă şi cea civilă. Mă mâhnesc pentru ti­nerii care nu abordează căsătoria cu seriozitatea cuvenită, în timp ce din motive aşa-zise econo­mice, aleg cununia civilă. Nu cunosc însă că de fapt Cununia este o Taină, pe care unii rău au făcut că s-au grăbit să-i micşoreze importanţa? Căci Cununia, ca o Taină ce se săvârşeşte între Dumnezeu şi oameni, ar trebui să se săvârşească numai în Biserică.

Redau aici câteva rugăciuni de la Taină:

„însuţi, Stăpâne Preasfinte, primeşte rugăciunea noastră a robilor Tăi şi precum acolo şi aici, fiind de faţă cu ajutorul Tău cel nevăzut, binecuvintează nunta aceasta. şi dă robilor Tăi acestora (N) viaţă paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste unuia către altul întru legătura păcii, dar de prun­ci, seminţie cu viaţă îndelungată, cununa cea neveştejită

255

a măririi, învredniceşte-i pe dânşii a-şi vedea pe fiii fiilor lor. Păzeşte viaţa lor fără bântuială. Şi le dă lor din rouă cerului de sus şi din belşugul pământului. Umple casele lor de grâu, de vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dea şi celor lipsiţi; şi dăruieşte şi celor ce sunt dimpreună cu dânşii toate cererile cele pentru mântuire.

Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, sfinţitorul nunţii celei tainice şi preacurate şi legiuitorul nunţii celei trupeşti, păzitorul nestricăciunii şi chivernisitorul cel bun al celor de trebuinţă vieţii. însuţi Stăpâne, Cel ce din început ai zidit pe om şi l-ai pus pe dânsul ca pe un stăpân al făpturii şi ai zis: nu este bine să fie omul singur pe pământ; să-i facem lui ajutor dintr-însul; şi luând una din coastele lui, i-ai zidit femeie, pe care văzând-o Adam a zis: «iată acum os din oasele mele şi trup din trupul meu; aceasta se va numi femeie, căci din bărbatul său s-a luat ea; pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup; şi pe care Dumnezeu i-a unit omul să nu-i despartă». Şi acum, Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, trimite harul Tău cel ceresc peste robii Tăi aceştia (N). Şi dă roabei Tale acesteia să se plece în toate bărbatului său, şi robului Tău acestuia să fie cap femeii, ca să vieţuiască după voia Ta.

Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune, ori altceva

256

de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.

Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica.

Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat”.

Au vreo legătură toate rugăciunile de mai sus de la Taina Cununiei cu acele cuvinte simplificate de la cununia civilă?

— Subsemnatul X de bună voie şi nesilit de nimeni iei în căsătorie pe cetăţeana Y?

— Da.

— Subsemnata Y de bună voie şi nesilită de nimeni iei

257

în căsătorie pe cetăţeanul X?

— Da.

— Din clipa aceasta sunteţi căsătoriţi!

Şi cununia s-a terminat.

O cununie civilă nu are binecuvântarea lui Dumnezeu. Unde este prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră? Dacă nu-L punem Chivernisitor de la începutul drumului nostru în comun, cum mai aşteptăm apoi ca să fie stabilă căsătoria? De ce oare în ultimii ani divorţurile sunt atât de frecvente? De ce oare tinerii, care sunt entuzias­maţi de ideea căsătoriei, când încep problemele, aleg foarte repede dizolvarea ei? De ce se prefac că există probleme de nerezolvat, economice sau legate de nepotrivirea caracterului şi orice altceva poţi să-ţi închipui? De ce nu se gândesc care va fi sfârşitul copiilor pe care i-au adus în lume? De ce preferă să chinuiască aceşti copii, care sunt nevoiţi la fiecare 15 zile cu o valiză în mână să se mute dintr-o casă în alta.

De ce părinţii de astăzi preferă, în loc să-şi jertfească egoismul şi voile, să provoace toate aceste probleme? De ce am ajuns în punctul de a călca în picioare toate darurile lui Dumnezeu?

258

Ascultă-mă!

Îţi strig cu limba tăcerii. îţi strig cu limba dra­gostei. îţi strig! Ascultă-mă, te rog! Sunt singur, am nevoie de tine. Întinde-ţi mâna şi mângâie burtica ta. Acolo înăuntru sunt eu, copilul tău. Şi să fii sigură că voi simţi dragostea ta. Fă-o, te rog! Arată-mi că mă iubeşti. Te mai rog, mămico, să încetezi să te enervezi şi să te cerţi cu tatăl meu, încetează să mai plângi, încetează să mai fumezi, încetează să mai bei. M-ai înecat cu toate acestea pe care le faci! Te rog, iubeşte-mă! Tu ai ales să mă naşti. De ce mă chinuieşti?"

Şi după ce se va naşte acest copil, un nou dialog începe, de data aceasta faţă către faţă.

„Acum, dulcea mea mămică, mă vei privi şi te voi privi în ochi, acum vom vorbi. Acum îmi vei arăta dacă sunt rod al dragostei, dacă m-ai născut pentru încăpăţânarea ta, pentru că aşa ai avut chef sau dintr-o aşa-zisă greşeală. Acum, mămica mea, mi le vei spune pe toate şi mi le vei arăta pe toate. Cât timp am stat în pântecele tău, m-ai făcut să sufăr. Sper ca acum să te fi căit de purtarea ta urâtă".

PARTEA VI

260

Prima îmbrăţişare

„Acolo unde ne-au pus de îndată ce ne-am născut, toţi pruncii nou-născuţi plângeam, fă­ceam protestul nostru, fiecare cu cuvintele sale. La un moment dat a venit infirmiera şi ne-a luat pe câte unul ca să ne ducă la mămica noastră să ne hrănească. A venit şi rândul meu. M-a dus la mama mea, m-a pus în braţele ei şi i-a spus să mă hrănească. Eu o priveam pe mămica mea în ochi, pentru că sânul ei nu era plin de afecţiune, de dragoste, ci era rece. Ea a scos sânul ei şi l-a adus la gura mea. Eu însă refuzam să-l primesc. Am continuat să o privesc în ochi. Aşteptam zâmbetul ei, însă în zadar. Ceea ce s-a întâmplat apoi nu mi-a plăcut deloc. Cu sila şi cu nervi m-a împins ca să iau sânul ei. Am mâncat foarte puţin, ca să nu o enervez şi mai mult. Cu întristare, am depistat că nemulţumirea din ochii mei nu a înţeles-o.

A doua zi după-amiază l-am cunoscut şi pe tatăl meu. A salutat-o numai pe mama mea. Pe mine nu s-a sinchisit să mă atingă. Doar o privire mi-a aruncat, o privire fugitivă, ca şi cum aş fi fost ceva străin pentru el. Iar aceasta se petrecea în fiecare zi la spital. O priveam pe mama mea în ochi şi aşteptam un zâmbet din partea ei, iar îmbrăţişarea ei să devină mai drăgăstoasă. Dar am aşteptat în zadar...

261

Şi a sosit în sfârşit ziua când aveam să mergem acasă. M-am gândit că poate acum lucrurile se vor schimba. Când am intrat în casă, ochii mei au privit de jur împrejur. Mmm, avem o casă frumoasă! Ia să văd şi camera mea! Cum o fi oare? Dar nu aveam camera mea! M-a dus în camera ei, în care era şi pătuţul meu; m-a întins, m-a învelit şi a plecat.

Eu nu plângeam deloc; voiam să cunosc locul. După ce l-am examinat destul, am obosit şi am adormit. Când m-am trezit, am plâns, ca să mă audă mămica mea. Dar niciun răspuns... Eu am continuat să ţip şi să plâng.

La un moment dat a venit enervată. M-a luat cu nervi în braţe şi mi-a băgat sânul în gură. Eu mâncam şi o priveam în ochi. Aşteptam un zâmbet de-al ei. Dar în zadar...După ce am mâncat, m-a ţinut puţin în braţe în picioare, ca să râgâi şi apoi m-a aşezat din nou în pat şi a plecat. Nu mi-a plăcut deloc, dar nu m-am plâns. Pur şi simplu am simţit în inima mea o durere ascuţită pentru lipsa dragostei ei.

Aceasta se petrecea în fiecare zi. De multe ori îmi mirosea a ţigară şi mă înecam. în fiecare zi, deveneam tot mai străini. Mă străduiam cu ochii mei să-i arăt că nu mă iubeşte, că simt din ce în ce mai multă răceală, singurătate, nesiguranţă, dar

262

nu putea să mă înţeleagă. Oare toţi oamenii sunt la fel? Am început să mă tem. Cât despre tatăl meu, eu nu-l vedeam, fiindcă atunci când venea, eu dormeam. Dar femeia care m-a născut a con­tinuat să nu mă înţeleagă. Oare de ce m-a născut, de vreme ce nu mă vrea? De ce m-a născut, dacă sunt piedică în viaţa ei?

Când o căutam şi începeam să plâng, ca să mă ţină cu gingăşie în braţele ei, o auzeam zicându-i tatălui meu: „Las-o să plângă şi până la urmă o să tacă". Nu aveau chef să se preocupe de mine şi să vadă cât de mult rău îmi făceau că mă lăsau să caut dragostea lor.

Cât de mult greşeşti, dulcea mea mămică! Când plâng, am motivele mele. Nu plâng ca săţi provoc mânia. Plâng, fiindcă fie mă doare, fie mi-e foame, fie caut să văd chipul tău, cu nădejdea că mă vei lua în braţe să-mi zâmbeşti, să lipeşti feţişoara mea de obrazul tău, să simt răsuflarea ta. Atunci cu siguranţă, plină de dragostea ta, voi înceta să plâng.

Când mă laşi să plâng sub pretextul să nu mă învăţ rău în braţele tale, ceea ce reuşeşti să faci este ca la sfârşit să mă retrag, după ce obosesc să te mai caut. Tu, mămica mea, ştii ce înseamnă să mă retrag? Dacă nu, îţi voi explica eu. Mă retrag înseamnă că încetez să mai caut dragostea ta, încetez

263

să mai caut îmbrăţişarea ta, mângâierea ta, privirea ta cea caldă. Şi aceasta, pentru că nu vrei să mă iubeşti! Fiindcă mă vezi ca pe o piedică în viaţa ta, în cariera ta. Pur şi simplu m-ai născut, deoarece te temi că atunci când vei îmbătrâni, vei fi singură şi părăsită de toţi. Ai înţeles, mă­mico? De frică m-ai născut, dar nu te gândeşti că aşa cum m-ai născut, fără dragostea ta, nu voi fi lângă tine la bătrâneţe, ci te voi trimite la vreun azil de bătrâni, adică îţi voi da ceea ce meriţi. Ai înţeles, mămico?

Pentru că şi mămica ta nu te-a iubit, nu te-a luat în braţe, nu te-a încălzit cu răsuflarea ei. De aceea nici nu ai iubit-o. Cu adevărat, ţi-a lipsit îmbrăţişarea sa? Ţi-a lipsit mângâierea ei cea gin­gaşă? Ţi-a lipsit „Te iubesc, copilul meu!"? Dacă ţi-au lipsit toate acestea, de ce mă lipseşti şi pe mine de ele? De ce-mi dai aceeaşi durere pe care ai suferit-o şi tu? De ce, mămica mea?

Mămica mea, tot ce-mi dai, la fel vei primi înapoi. De aceea dă-mi dragostea ta, ca să fii si­gură că niciodată nu te voi răni, niciodată nu te voi trăda, niciodată nu-ţi va fi ruşine cu copilul tău. Dimpotrivă, te voi face să mă lauzi. însă ce păcat, mămica mea! Ceea ce ai reuşit este că am devenit două străine. Dacă vreodată vei fi gata să ne cunoaştem şi să ne iubim, eu sunt gata să te iert".

264

Purtarea sarcinii

Educaţia copilului începe din clipa zămislirii.

Dacă mama care poartă în pântece se mâh­neşte, fătul din pântecele ei se tulbură. Pe femeia însărcinată trebuie să o respectăm, să-i purtăm de grijă, să nu o mâhnim, ci să o iubim mai mult ca înainte şi să ne străduim să o păstrăm într-o stare sufletească bună, astfel încât să crească fătul pe care-l poartă în pântece sănătos şi fericit. Mama, dacă vrea ca să fie copilul sănătos cu sufletul şi cu trupul, ar fi bine să meargă la biserică, să citească vieţi de Sfinţi şi să se roage Maicii Domnului, ca să o binecuvinteze pe ea şi pe copilul ei. Numai astfel va fi fericită, căci va intra dumnezeiescul har în sufletul ei şi în cel al copilului.

Când se va naşte acest copil, mama este datoare din fire să-l alăpteze şi nu să se gândească că-şi va strica pieptul, fiindcă după alăptat, copilul o va cunoaşte şi o va iubi. Spunea Stareţul Paisie: „Dacă copilul nu bea laptele tău, ci bea din sticlă, când va creşte mare, va bea vin".

Alăptatul tău trebuie să se facă cu multă dra­goste, cu afecţiune, cu gingăşie şi cu Dumnezeu, astfel încât cunoştinţa aceasta să fie iubitoare, să fie sănătoasă. Dacă nu-i dai împreună cu alăptatul tău tot sufletul tău, atunci l-ai pierdut. Veţi deveni

265

în fiecare zi tot mai străini. Pentru tine care lucrezi şi îţi abandonezi copilul în mâini străine, copilul tău va cunoaşte multe mame, dar nu pe tine. însă nu te-ai gândit cum petrece copilul tău cu fiecare mamă străină cu care îl obligi să fie împreună? Te-ai gândit cât de mult doare? Câtă singurătate simte în sufletul lui? Şi sărmanii copii vă aşteaptă cu nelinişte să vă întoarceţi de la lucru, să-i sărutaţi, să le spuneţi un cuvânt dulce, plin de gingăşie şi de dragoste, ca să le alinaţi puţin durerea.

Din nefericire, însă, aşteaptă în zadar. Şi dacă vă cheamă, plângând ca să riposteze, de obicei primesc următorul răspuns: „Ce cârtitor eşti! Eşti leit taică-tu. Nu ai moştenit de la mine nimic. Ai împrumutat de la el!" Dulcea mea mămică, cât de obositor este să-ţi iubeşti copilul? Cât de obositor este să-l iei în braţele tale? De ce l-ai născut, de vreme ce mai presus de toate este cariera ta?

Dacă însă îl vei lua puţin în braţe cu iubire plină de delicateţe, îndată va înceta să plângă şi-ţi va dărui cel mai dulce zâmbet. Spune-mi, te rog: Zâmbetul acestui îngeraş cine poate să ţi-l ofere? Soţul tău? Prietenele tale? Amantul tău? Colegii tăi? Cine? Nimeni nu te poate odihni, nimeni nu poate umple golurile sufletului tău, aşa cum poate acest zâmbet îngeresc. Draga mea, acest zâmbet te va odihni şi-l vei căuta, numai dacă îl ai în sufletul

266

tău pe Dumnezeu şi dragoste. Numai atunci îţi vei înţelege copilul!

Familie destrămată

O doamnă mi-a telefonat ca să poată afla dacă poate să mă întâlnească. Din tonul vocii ei, am înţeles că avea o problemă serioasă care o preocupa. Ne-am întâlnit la Metoc. Era o femeie înaltă şi slabă, destul de îngrijită, dar din înfă­ţişarea căreia nimic nu arăta că se confrunta cu vreo problemă.

Ne-am aşezat în Arhondaric şi a început să-mi spună problema ei. în esenţă, o prezenta ca pe o dilemă şi nu ca pe o problemă. La cei 50 de ani ai ei a cunoscut un marinar, care i-a cerut să-l ur­meze. Avea să plece în curând în călătorie şi voia să o ia împreună cu el. I-a făgăduit căsătorie, casă cumpărată pe numele ei şi o situaţie financiară foarte bună. Toate acestea însă după terminarea călătoriei.

Doamna se afla în dilemă, deoarece pe omul acesta nu numai că nu-l cunoştea, dar nici nu-i plăcea de dânsul. Cu toate acestea, trebuia să pri­mească propunerea lui, deoarece se confrunta cu anumite probleme financiare, aşa cum mi-a spus. Telefoanele zilnice de la bănci pentru datorii şi

267

desele sâcâieli din partea proprietarului casei au adus-o la un asemenea impas, încât propunerea marinarului semăna cu un colac de salvare.

În sufletul ei, domnea furtuna. Trebuia să aleagă între copii şi acela. Copiii ei, care o vedeau ca pe o prietenă, i-au spus că ar fi o mare greşeală să meargă cu acela. Şi astfel, a venit la mine, ca să aprob această călătorie a ei deja cumpărată. O numesc astfel, de vreme ce bărbatul acela nu-i plăcea şi nu-l iubea. De ce, aşadar, să fi mers cu el? Pentru bani?

Cu cât se apropiau zilele plecării, neliniştea şi stresul ei creşteau tot mai mult. Trebuia să răspundă clar. Discuţia înainta şi cu cât ghemul se desfăcea, cu atât mi-am dat seama că nu se confrunta doar cu o problemă. Toată viaţa ei fusese plină de greşeli, una după alta. Şi iată că acum trebuia cineva să o frâneze, să o oprească în cele din urmă.

Greşelile ei au început de la vârsta de 14 ani. Fiind un copil al unei familii destrămate, nu a întârziat nici ea să urmeze acelaşi drum. O viaţă plină de petreceri de noapte, de legături cu bărbaţi pe care-i schimba precum cămăşile. Astfel, nu a întârziat să apară şi prima ei sarcină.

La vârsta de 16 ani aştepta deja primul ei copil. Când l-a anunţat pe prietenul ei, acela a recunoscut

268

copilul şi i-a propus să legalizeze relaţia lor. Fata a acceptat propunerea lui, nu înainte de a-i spune că fusese nevoită să accepte acea soluţie şi că nu nutrea niciun sentiment pentru el. Însă, în ciuda mărturisirii ei, tânărul insista, fiindcă îşi dorea copilul şi astfel s-au căsătorit.

Căsătoria aceasta a durat 25 de ani întregi. Sentimentele ei faţă de el nu s-au schimbat deloc, dar nici purtarea ei josnică. Nicio sarcină pe care a purtat-o nu a maturizat-o şi nu a făcut-o să se poarte ca o adevărată soţie şi mamă. Au urmat şi alte trei sarcini. închipuiţi-vă ce poate să ofere un om gol de sentimente familiei sale.

A făcut patru copii cu un bărbat, pe care îl tolera, dar de fapt îl folosea ca să-şi acopere chel­tuielile ei. în cele din urmă, mizând pe înfăţişarea ei, a plecat de acasă, şi-a părăsit soţul şi copiii, cu scopul de a face un nou început. Şi iată că acum, la acest „nou început" s-a aflat acest marinar bine-intenţionat. Îi ştia povestea vieţii, s-a interesat de datoriile ei financiare şi, cu toate acestea, s-a oferit să-i stea alături.

Din discuţie în discuţie, s-a aflat că aceasta nu era singura ei relaţie în afara căsătoriei. Nu­mai că această relaţie cu marinarul a folosit-o ca pricină de a se despărţi de familia ei. De ce oare marinarul voia să fie împreună cu el? Ca să profite

269

de frumuseţea ei, cât avea să dureze călătoria lui. Dar după aceea ce avea să urmeze?

Cu copiii ei această femeie avea legături tipiconale. Aşa cum mi-a spus, se întâlnea cu ei şi vorbeau despre problemele lor atât de degajat, aşa cum vorbeşte cineva cu prietenul său. Şi ce-i mai rău, era că acest fel de comunicare cu copiii ei o satisfăcea.

— Cunosc, doamnă, copiii despre viaţa dum­neavoastră?

— Ştiu totul, măicuţă. De vreme ce suntem prieteni...

— Care sunt vârstele copiilor dumneavoastră?

— Fiul meu cel mare are 25 de ani şi fetele mele au 22, 15 şi 13 ani.

— Adică copiii dumneavoastră, doamnă, i-aţi părăsit la vârsta cea mai critică. în adolescenţa lor, când au nevoie de mână puternică pentru a se sprijini, dumneavoastră aţi hotărât să vă refaceţi viaţa. Spun corect?

— Da, măicuţă.

Capul ei a rămas plecat pentru multă vreme. „Se pare că a început să-şi conştientizeze greşe­lile", m-am gândit eu. Am continuat să-i vorbesc despre cum trebuie să fie o familie după Hristos şi, mai ales, cum trebuie să se poarte o femeie care devine mamă.

270

— Pentru început, va trebui să vă schimbaţi înfăţişarea. Nu se poate ca o mamă a patru copii să iasă afară astfel. Chiar şi copiii dumneavoastră sunt sigură că se ruşinează de dumneavoastră.

Atunci m-a fixat cu privirea şi după puţin a izbucnit în lacrimi.

— Cum pot, măicuţă, să îndrept toate aceste greşeli? Nu cumva, în cele din urmă, trebuie să iau hotărârea de a pleca cu marinarul? Nu cumva această soluţie este mai bună? Dacă lângă acest om câştig banii de care am nevoie, când mă voi întoarce, liberă de datoriile mele, cred că voi putea să mă apropii mai bine de copiii mei.

Atunci mi-am ieşit din fire şi i-am spus:

— Tu nu eşti mamă! Nu se poate ca tu să fi născut copii! O mamă adevărată nu-şi vinde copiii nici pe bani, nici pe traiul ei cel bun. Te-ai gândit, draga mea, cât rău ai făcut acestor copii? Te-ai gân­dit vreodată că ai adus în lume suflete, pentru care însă nu te-ai îngrijit să nu treacă prin ce ai trecut tu în familia ta? Ar trebui să te ruşinezi pentru răul pe care l-ai semănat. în sfârşit, cât mai este vreme, încetează să fii prietena copiilor tăi şi fii mama lor! De mamă au nevoie şi nu de prietenă, ca să-şi discute problemele lor? Ai înţeles?

Am „scuturat-o" atât de tare, încât a făgăduit să facă orice aveam să o sfătuiesc.

271

— Trebuie, pentru început, să încetezi a te mai întâlni cu acest om. Să rămâi pentru puţin singură, să ceri iertare de la Domnul pentru greşelile şi păcatele tale. Să ceri iertare şi de la copiii tăi!

— Aveţi dreptate, asta am să fac!

După o săptămână m-a sunat la telefon şi mi-a spus:

— Aveţi dreptate, măicuţă. Acest domn, de îndată ce l-am anunţat de hotărârea mea, nu m-a silit, nu m-a constrâns, ci numai mi-a cerut înapoi banii pe care mi-i dăduse. I-am dat înapoi şi sunt foarte bucuroasă pentru aceasta, deoarece s-a vădit exact ceea ce aţi spus, cum că dacă voi continua drumul pe care apucasem, într-o bună zi aş fi ajuns să fiu o femeie plătită, care ar fi satisfăcut plăcerile fiecăruia. Vă rog, măicuţă, să mai vorbim. Acum vreau să-i scap şi pe copiii mei. Tot ce nu le-am oferit atâţia ani, vreau, cât mai este timp, să completez acum.

Auzind aceste cuvinte mari, mi-am dat seama că îşi bătea joc de mine. Au urmat multe întâlniri cu ea şi cu copiii ei. Am văzut de aproape nenoro­cirea unei familii destrămate, a unei familii care, fiindcă nu-L avea pe Dumnezeu, ca o corabie spartă era purtată unde sufla vântul şi se lovea de stânci. Pentru copii nu exista un liman sigur, un teren tare al familiei şi de aceea, călcau pe

272

urmele mamei lor.

În cele din urmă, s-a vădit că-şi bătea joc de mine, fiindcă imediat şi-a găsit un alt amant. Atunci m-am mâniat şi i-am pus condiţii: fie avea să-L urmeze pe Hristos, ca să-şi salveze copiii, fie să nu mai vină la Metoc. Iar ea, în faţa copiilor, a făgăduit că avea să se străduiască să se apropie de Hristos şi să devină o mamă adevărată pentru copiii ei. însă această femeie, care a primit cinstea de la Dumnezeu de a deveni mamă a patru copii, a venit într-o după-amiază să mi-l prezinte pe noul ei prieten. Venise să ceară acordul meu, căci copiii nu acceptau, ci îi aminteau de făgăduinţa pe care mi-o făcuse.

Când omul nu urmează calea lui Dumnezeu, îl lasă pe diavol să-şi facă sălaş cu uşurinţă în el şi să-l conducă unde vrea acela, fără ca omul să mai poată să se opună. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu această femeie!

Bunica noastră

Ah, de câte ori îmi vine în memorie bunicuţa mea din anii de demult, anii din vârsta co­pilăriei şi încă mai vechi! Acei ani în care bunica noastră trăia sub strălucirea lunii, sub lumina stelelor, cu dragoste, cu credinţă şi cu frica lui

273

Dumnezeu.

De multe ori îmi amintesc de bunica mea. Şi de fiecare dată este ca şi cum aş vedea-o înaintea mea, cu basmaua spălăcită de pe cap, cu hăinu­ţele ei găurite, cu şorţul încinsă la mijloc ca să ne frământe pâine. Dar, mai presus de toate, ceea ce s-a întipărit adânc în amintirea mea sunt discu­ţiile pe care le făceam. Şi aceasta pentru că lipsa ei de carte nu o lipsea şi de dumnezeiasca înţe­lepciune. Cele mai multe bunici din împrejurimi aşa erau, pline de înţelepciunea lui Dumnezeu. Orice nedumerire aveam, alergam lângă ea şi-i ceream sfatul, iar ea avea pentru toate cea mai bună soluţie, pentru toate avea un sfat înţelept. Ţin minte că-mi spunea mereu: „Copilaşul meu, să o rogi pe Maica Domnului să te ajute, deoarece eu nu ştiu carte".

La îndemnul ei am făcut primii noştri paşi în descoperirea lui Dumnezeu. îmi amintesc de vecini; vă veţi aminti de ea toţi cei care aţi cunoscut-o. În după-amiezi, stăteam pe treptele casei noastre şi bunica ne spunea poveşti şi istorioare adevărate; ne vorbea despre dragostea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi despre minunile Sfinţilor. Noi stăteam în jurul ei şi o ascultam cu mult respect şi dragoste. îmi amintesc cum o bombardam cu întrebări. Credinţa profundă a acestor bunicuţe

274

ne-a salvat neamul. Pentru noi, copiii, ea era prototipul, era tot ce aveam noi mai scump.

Astăzi însă, când L-am scos pe Dumnezeu din viaţa şi din sufletul nostru, cine ne va ajuta? Astăzi nu avem prototipuri, nu mai avem o bu­nicuţă care să ne istorisească poveşti adevărate. Rolul bunicii s-a şters din memoria şi din viaţa noastră. Bunicile moderne de astăzi nici nu vor să audă cuvântul „bunică". Cele mai multe din­tre ele refuză să recunoască că au îmbătrânit şi au început să-şi vopsească părul lor alb în blond, roşu aprins şi negru. Şi astfel, în loc să-L aibă pe Hristos în sufletul lor şi să insufle înţelepciune dumnezeiască, emană nebunie. Îi întreb pe copii:

— Bunică aveţi?

— Avem, îmi răspund ei râzând.

— Cum este bunica voastră? Vă sfătuieşte? Vă spune poveşti adevărate, aşa cum spunea bunica mea?

— Ce sunt astea pe care le spuneţi? Ce să ne sfătuiască? Când este mai rea decât noi?

Desigur, nu tot ce spun copiii sunt absolute, dar sunt valabile într-un procent mare. Când copiii şi nepoţii dumneavoastră nu-i au ca model pe părinţii şi bunicii lor în ce priveşte credinţa în Dumnezeu, cine le va da pildă de seriozitate, de respect, de dragoste? De unde le vor învăţa, dacă

275

nu de la mama şi de la bunica? Cum vor putea aceşti copii să se păstreze în viaţa lor cinstiţi şi adevăraţi tineri mărinimoşi? Iar fetele cinstite, cu o inimă plină de mărime de suflet?

Din nefericire, astăzi copiii noştri nu au baze solide. Şi cu baze putrede, am scos copii putrezi. Dar, în ciuda acestei distrugeri care se petrece în jurul nostru, bunicile continuă să-i depăşească în tinereţe chiar şi pe nepoţii lor. Dar trebuie să înţelegeţi odată că aţi îmbătrânit! Lăsaţi loc tine­rilor! Voi sunteţi datoare să citiţi Sfânta Scriptură şi vieţile Sfinţilor noştri, să le istorisiţi nepoţeilor voştri ca nişte povestioare, să mergeţi împreună la biserică, să-i înscrieţi la şcoli catehetice şi să nu vă temeţi că vor deveni călugări, călugăriţe, preoţi. Făcând acestea, nepoţii voştri vor fi fericiţi, vor şti de ce există, de ce va trebui să fie oameni buni, de ce va trebui să se respecte pe ei înşişi, pe părinţii lor, pe bunici; de ce trebuie să evite nar­coticele, desfrânarea, furtul, minciuna, ipocrizia, ura, răutatea şi atâtea altele. Iar tu, ca o bunică bună, te vei mândri cu lucrarea ta, fiindcă va fi în întregime a ta.

Odată, la o predică am auzit următoarea istori­oară emoţionantă: Un preot a mers la o librărie să cumpere cărţi. Acolo era şi o bunicuţă cunoscută lui. Preotul l-a văzut pe vânzător dându-i bunicii

276

Sfânta Scriptură. Atunci preotul s-a apropiat de ea şi a întrebat-o: „De ce vrei Sfânta Scriptură, de vreme ce nu ştii să citeşti?". „Ascultă, părinte! O voi ţine în mâinile mele, o voi deschide în fiecare zi şi voi spune lui Hristos: „Hristoase al meu, tot ce scrie aici, pune în mintea mea, ca să le spun nepoţeilor mei!"

Acestea sunt adevăratele bunicuţe, care-L iubesc pe Dumnezeu, dar şi pe nepoţeii lor. Aceste bu­nici sunt vrednice de admiraţia fiecărui om. Din astfel de bunici pot să iasă copii mărinimoşi. Cu adevărat, nefericirea copiilor şi a nepoţilor voştri nu vă doare? Când îi vedeţi pe copiii şi pe nepoţii voştri afundaţi în narcotice, în desfrânare, în hoţii, în închisoare, nu vă doare sufletul? Nu voi sunteţi cele care spuneţi: „copilul copilului meu este de două ori copilul meu"?

O bunică ce are nobleţe sufletească, prin oricâte suferinţe ar trece, devine scut de nădejde pentru copiii şi pentru nepoţii ei, astfel încât să nu treacă şi ei prin ce a trecut ea. Aceasta este mama şi bunica plină de nobleţe! Aceasta care din suferinţa ei a făcut o îmbrăţişare de dragoste, ca să fie salvate şi celelalte generaţii. Să începem să-L recunoaştem în sfârşit pe Dumnezeu şi să fim fericiţi lângă El. Numai atunci ne vom înclina cu toţii înaintea măreţiei şi a nobleţei voastre sufleteşti.

277

Nemulţumirea copiilor

Într-o zi am mers cu o prietenă de-a mea în Atena pentru o treabă. Coborând pe strada Mitropoliei, ca să mergem la metrou, am văzut că înaintea noastră mergeau cinci copii. Ajungând lângă ei, i-am auzit înjurând. M-am apropiat şi i-am întrebat:

— Copii, puteţi să-mi spuneţi de ce sunteţi aşa de nervoşi?

M-au privit şi, din cauza rasei, s-au ruşinat de cuvintele pe care tocmai le spuseseră, plecându-şi capul. Plecarea capului mi-a plăcut, de vreme ce pentru încă o dată m-am încredinţat că toţi copiii au mărime de suflet şi sensibilitate şi nu sunt nişte golani, aşa cum cu multă uşurinţă îi numim noi, cei „neprihăniţi".

— Copii, puteţi să-mi spuneţi cine v-a trădat sufleţelul vostru şi de aceea suferiţi?

Nu răspundeau, ci aşteptau cu capetele plecate. Prietena mea îmi spunea să plecăm, de vreme ce copiii nu voiau să vorbească. Eu însă am continuat:

— Copii, nu cumva vreţi să vă ajut să alungaţi singurătatea din sufletul vostru?

La această întrebare unul dintre copii, fără să ridice capul, mi-a spus cu multă sfială:

278

— Lăsaţi, doamnă, nu-i nimic.

— Copii, nu vă ruşinaţi să vorbim pentru că port rasă.

I-am convins şi am mers vis-ă-vis, în biserica Sfintei Mitropolii, unde am început discuţia. Aceşti copii m-au impresionat cu respectul ce l-au arătat faţă de mine, dar şi faţă de rasa mea. În discuţia care a urmat am văzut sufletul lor încătuşat în singurătate, căutând deznădăjduiţi o cale de scă­pare. Mi-au spus atât de multe despre familiile lor, încât m-am umplut de mânie. Părinţii ar face bine să-i lase în pace pe copiii lor şi să înceteze să-i mai sfătuiască. Şi aşa cum spunea stareţul Porfirie: „Să ţineţi pentru voi sfaturile şi să deveniţi voi înşivă pildă pentru copiii voştri".

— Copii, puneţi ca şi ţintă în viaţa voastră să nu treacă fără rost, deşartă, fără niciun scop, în singurătate. Nu îngăduiţi nimănui să ucidă visurile voastre, nădejdile voastre, viitorul vostru, fiindcă viitorul este al vostru, vă aparţine. Zidiţi viitorul vostru, cerând ajutorul lui Hristos. Numai de la El veţi primi putere, numai El vă poate ajuta ca visurile voastre să se materializeze. şi să aveţi întotdeauna gânduri bune, căci gândul cel bun ajută foarte mult, ca nicio altă asceză sau rugăciune. Copii, faceţi o vizită la părintele N. Sunt sigură că el poate să vă ajute. Fiindcă vă iubesc mult pe voi,

279

copiii, şi nu vreau să vă pierdeţi în mulţimea de oameni anonimi şi în nesiguranţa de mâine, tre­buie să mergeţi înainte, să mergeţi sus la înălţime, să cuceriţi pământul, împărăţia lui Dumnezeu. Dar ca să le reuşiţi pe acestea, numai în Biserică puteţi. Oricât de necunoscut vă este Dumnezeul nostru, oricât de mult v-au convins că Dumnezeu este inexistent. Acesta este un basm, credeţi-mă. Nu este adevărul. Uite, că astăzi ne-am întâlnit „întâmplător" să vorbim despre viitorul vostru şi despre Dumnezeul nostru. Spunem întâlnire „în­tâmplătoare", dar nu este deloc aşa. Este o întâlnire dumnezeiască. Dacă nu voia Dumnezeu, nu am fi stat să vorbim o oră, fără să ne pese de lumea care trece şi se uită curioasă la voi, care aveţi tatuaje, şi la mine, care port rasă. Ce imagine frumoasă, nu-i aşa? Cred că am smintit pe mulţi, dar nu-i nimic, e de ajuns că Dumnezeu cunoaşte. Aşadar, copiii mei, Dumnezeu este existent, este plin de cea mai desăvârşită, cea mai puternică, cea mai iubitoare şi cea mai sigură dragoste. Cunoaşteţi-L!

— Dar altceva ne spun profesorii noştri. Şi par să aibă dreptate, aşa cum ni le analizează.

— Bine, să zicem că accept ceea ce spun pro­fesorii voştri, cum că nu există Dumnezeu! Dar, dacă plecând din această viaţă şi călătorind spre cealaltă, veţi vedea pe Hristos, ce veţi face?

280

Atunci nu veţi putea spune: „Iartă-ne, Hristoase, am greşit!" Şi aşa cum aici pe pământ nu găsiţi linişte, dragoste, pace, acelaşi lucru se va întâmpla şi atunci când sufletul va părăsi trupul. Trupul nostru va fi mâncat de viermii din pământ, însă sufletul nostru este veşnic viu. Aceasta o cunosc şi profesorii voştri. Copii, cândva vă veţi aminti de cuvintele unei monahii necunoscute, de o întâlnire chipurile „întâmplătoare". Vă doresc să nu fie prea târziu. Dumnezeu să fie cu voi!

Cu întristare, constat că majoritatea părinţilor şi a profesorilor nu se ocupă de hrana sufletească a copiilor. Din nefericire, părinţii şi profesorii nu ajută realmente copiii, deoarece lipseşte Hristos din sufletul lor. Părinţilor, când vreţi să sfătuiţi copilul, sfatul vostru să fie însoţit şi de laudă. Numai astfel sfatul este primit în sufletul copi­lului vostru.

Voi, învăţătorii, sunteţi datori să-i ajutaţi pe copii să-şi găsească drumul lor în viaţă. Însă, în loc de aceasta, cei mai mulţi sugrumaţi sufletul lor. Cunoaşteţi câtă răspundere aveţi faţă de copii? Ştiţi că ţineţi sufletul lor, viaţa lor, viitorul lor în mâinile voastre? Şi dacă nu-L aveţi pe Dumne­zeu în sufletele voastre, nu puteţi să-i ajutaţi să-şi găsească echilibrul. Cred că ştiţi câţi oameni se sinucid în fiecare zi din pricina singurătăţii pe

281

care o simte sufletul lor! De aceea, vă rog, încetaţi să înecaţi sufletele copiilor voştri!

Valoarea prieteniei

De curând au venit să mă viziteze copii din vecinătate, cunoscuţi mie. Am discutat multe subiecte care îi preocupau. Subiectul însă pentru care discuţia s-a aprins a fost prietenia. Copiii, în societatea pe care noi le-am făurit-o, au multe întrebări. în căutarea lor de a afla direcţii sănătoase, de a se însoţi cu oameni corecţi, au vrut şi povăţuirea mea. Iar discuţia s-a desfăşurat cam Aşa:

— Ce frumos este să spui şi să auzi „sunt prie­tenul tău"! Dar cât de greu este să simţi pe cineva prieten al tău. Câţi dintre voi i-aţi considerat pe unii că sunt prietenii voştri cei mai buni şi câţi dintre ei continuă să aibă acelaşi rol în viaţa voastră? Cu adevărat, cât durează o prietenie? Cât rezistă la încercări? Când putem să spunem de exemplu că Ioan şi Elena sunt cei mai buni prieteni ai noştri? Sunt sigură că pentru a ajunge să vă problemati­zeze o prietenie, aţi simţit cu toţii alegerea greşită, trădarea, distrugerea unei prietenii.

— Da, măicuţă. De exemplu, în zona în care locuim, la şcoală ne-au certat doi prieteni foarte

282

buni, dintre cei pe care-i numim de suflet. Ne-a preocupat atât de mult aceasta, încât am discutat separat cu fiecare dintre ei, dar nu am scos-o la capăt. Nu putem să înţelegem cum s-a distrus o prietenie atât de puternică. Aceşti copii au fost mereu împreună, de dimineaţa până seara; îm­preună la şcoală, împreună la meditaţii, împreună mâncau, împreună se plimbau, numai somnul îi despărţea.

— Copii, să pornim de la acest fapt şi să încer­căm să-l analizăm. Un text în greaca veche de la gimnaziu spunea: „Prietenul în primejdii se cu­noaşte". Aşadar, prietenul se cunoaşte în greutăţile cele foarte mari şi nu în situaţii uşoare, în bucurii şi în râsete. Să Ştiţi că fundamentala condiţie a prieteniei este dragostea, jertfa, respectul, dăruirea, grija pentru celălalt şi mai ales ajutorarea. Dacă nu le oferim pe toate acestea, nu poate exista prie­tenie adevărată. Prietenia puternică poate înlocui chiar şi familia. Ce vreau să spun? Dacă cineva nu are familie, un prieten de suflet poate umple golurile lui, poate să-l facă să se simtă în siguranţă. Cu toţii vrem un om în care să ne încredem, pe care să ne sprijinim, care să ne sprijine, de care să fim siguri că atunci când vom avea nevoie, fie la bucuria, fie la întristarea noastră, va fi alături de noi. Se va bucura de reuşita noastră, va plânge la

283

eşecul nostru şi întotdeauna, orice s-ar întâmpla, el va fi acolo. Şi spun el, fiindcă în viaţă nu putem avea mulţi prieteni de suflet. Prietenia de suflet nu încape decât pe unul. Dacă intră şi al doilea, atunci devine cafenea şi încetează să fie prietenie. Precum prietenia noastră cu Dumnezeu. Suntem El şi noi! Nu încape al treilea între noi.

— Însă ce ne va ajuta să înţelegem că priete­nul pe care l-am ales este acel prieten al nostru de suflet?

— Nu putem să ne dăm seama imediat. Însă, între persoanele unui anturaj îl vom distinge încet, încet pe prieten, care va deveni unul de suflet. Dar ca să reuşim aceasta, trebuie să avem deschişi ochii sufletului nostru. Iar ca ochii noştri sufleteşti să vadă, trebuie ca să ni-i deschidă Dumnezeu.

— Măicuţă, puteţi să ne explicaţi cum se face aceasta? Cum ţine Dumnezeu deschişi ochii sufletului nostru?

— Foarte simplu, mergem înaintea icoanei Sale, îl privim în ochi şi-I spunem: „Doamne al meu şi Dumnezeul meu, Te rog, deschide ochii sufletului meu, astfel încât să pot să aleg cine va fi prietenul căruia voi putea să mă încred, după Tine!" După aceste puţine cuvinte ce le vom spune în inima noastră, Îi arătăm că mai întâi îl iubim şi ne încredem în El şi apoi în prietenul nostru. Aţi

284

înţeles, copii?

— Da, măicuţă.

— în regulă. Mergem acum la respectul pe care trebuie să-l avem în prietenie. Dacă nu-L respecţi pe Dumnezeu, nu poţi să-l respecţi nici pe prietenul tău. Iar fără respect, prietenia nu poate trăi, ci moare. Dar între doi prieteni, trebuie să existe şi jertfă.

— Măicuţă, ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă să mă jertfesc pentru prietenul meu?

— Copii, dacă nu aveţi dragoste jertfelnică către Dumnezeu, nu puteţi avea nici faţă de prietenul vostru. De aceea nu aveţi dreptul să-L întristaţi pe Dumnezeu, Părintele vostru. Jertfa lui Dum­nezeu care este? Să nu păcătuim, fiindcă păcatul este trădare faţă de dragostea ce o are pentru noi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru prietenie. Foarte simplu, dacă vreţi să fiţi fericiţi, va trebui să-l faceţi fericit mai întâi pe Părintele vostru ce­resc, apoi pe voi înşivă, apoi pe prietenul vostru şi după aceea pe toată lumea. Aţi văzut, copii, cât de simple sunt lucrurile? Pentru toate poartă de grijă Domnul.

— Da, măicuţă, de aceea condiţiile de bază în viaţa noastră sunt credinţa şi încrederea noastră în Dumnezeu, ca să reuşim în cele pe care le dorim. Dar, deşi credem în Dumnezeu, nu ne încredem

285

în El. De aceea şi noi, după această discuţie, ne vom strădui să ne apropiem mai mult şi să ne încredem în El.

— Mă bucur, copii, că aţi înţeles că mai pre­sus de orice în viaţa noastră este încrederea în Dumnezeu.

— Măicuţă, v-am înţeles perfect. Rugaţi-vă să reuşim! Şi cu binecuvântarea dumneavoastră, când vom mai putea, putem să revenim?

— Să aveţi binecuvântarea Domnului nostru! Uşa mea va fi mereu deschisă...

Nu căuta minunea

Multe mame, atunci când li se îmbolnăveşte copilul, îşi amintesc că undeva există Cineva Care Se numeşte Dumnezeu şi Care face minuni. Şi aleargă să-L roage să-l vindece pe copilul lor, fără să se gândească dacă ceea ce cer este după voia lui Dumnezeu. Nu le nedreptăţesc, desigur, fiindcă de multe ori durerea te face să nu cugeţi corect şi să socoteşti că este nedrept să moară un copil în floarea vârstei, în timp ce tră­iesc cei mai în vârstă. Şi-L chemi pe Dumnezeu să facă o minune. Iar dacă nu ascultă Dumnezeu voia ta, de multe ori scoţi cuvinte nepotrivite şi nedrepte împotriva Lui.

286

O mamă mi-a mărturisit durerea ei şi cum, în cele din urmă, s-a căit de minunea pe care a cerut-o de la Maica Domnului să o facă.

— Copilul meu, pe când era mic, s-a îmbolnă­vit grav, era pe moarte. Am mers la biserică, am îngenuncheat în faţa icoanei Maicii Domnului şi am rugat-o plângând să-l vindece pe băiatul meu. Însă ea nu a ascultat rugăciunea mea. în deznădejdea mea, am mers din nou şi i-am spus plină de nervi: „Pretind să-mi vindeci copilul! Auzi? Pretind!!!". şi Maica Domnului într-adevăr l-a vindecat. M-am bucurat mult pentru minune, dar foarte repede am uitat şi am continuat să trăiesc ca şi mai înainte, adică fără Dumnezeu, însă, atunci când copilul meu a ajuns la vârsta de 15 ani, a început să consume narcotice. Astăzi are 37 de ani şi este o epavă. Nu mai ştiu ce să fac. Ne înjură, ne bate, ne fură bani, vinde lucruri din casă, nu ne lasă nimic şi cel mai rău este că fură şi bate femei bătrâne. Ne-a obosit atât de mult, încât am blestemat ceasul în care l-am născut. Vă rog, ajutaţi-ne!

Draga mea, ai văzut cât de nedreaptă ai fost faţă de Dumnezeu şi de Maica Domnului? Ai pretins să-ţi vindece copilul. Maica Domnului a văzut durerea ta, dar şi indignarea ta faţă de ea şi, ca o mamă bună ce este, ţi-a vindecat copilul. Bunul

287

nostru Dumnezeu, deoarece ştia ce rău avea să vă aştepte de la acest copil, a vrut să vă protejeze, de aceea a şi hotărât iniţial să-l ia, astfel încât să se mântuiască şi el, dar şi voi. Dumnezeu a văzut că nu sunteţi alături de El şi, cu toate astea, a vrut să vă ajute, ca să nu treceţi prin cele pe care le treceţi acum. Vedeţi, Dumnezeu Se îngrijeşte mai mult pentru noi, chiar decât noi înşine. Dar, din nefericire, ochii noştri sunt acoperiţi. Dar iată că de îndată ce s-a vindecat copilul vostru, ai şi uitat minunea, chiar şi pe Maica Domnului. Nu-i aşa?

— Da, aşa este. Le-am uitat pe toate.

— Adică te-ai folosit de Maica Domnului, iar acum blestemi ceasul în care l-ai născut. Dacă Maica Domnului nu l-ar fi vindecat pe copilul tău, ai fi hulit-o zi şi noapte. Ca nişte alţi farisei, îl silim pe Dumnezeu să ne facă minunea, iar după ani de zile ne căim pentru această pretenţie a noastră, pentru că fiul nostru devine călăul vieţii noastre. Ai înţeles de ce trebuie să ne supunem voii lui Dumnezeu? Noi, ca nevrednici şi păcătoşi, facem mereu greşeli.

Iar această mamă îndurerată mi-a răspuns cu obrăznicie:

— Bine, fă tu rugăciune ca să nu mai ia copilul meu narcotice, fiindcă pe mine nu mă mai ascultă Maica Domnului, nici fiul meu.

288

— Draga mea, ştii de ce nu te mai ascultă Maica Domnului? Fiindcă iarăşi te foloseşti de ea! Dacă vrei cu adevărat ajutorul ei, îngenunchează la picioarele sale şi cere-i iertare că te-ai folosit de ea şi nu ai respectat-o şi lasă-ţi din tot sufletul în purtarea ei de grijă. I-ai văzut puterea! Mai întâi trebuie să te sfinţeşti tu, draga mea, şi apoi se va face bine copilul tău. Va trebui ca mai întâi tu să devii pildă de bunătate şi dragoste în familia ta. Ai înţeles, scumpa mea? Cum se va vindeca copi­lul tău? Să înţelegem în sfârşit că Dumnezeu nu este jucăria noastră, că noi, păcătoşii, nu suntem vrednici să-L batjocorim şi să ne folosim de El potrivit poftelor şi voilor noastre. Şi mai ales să încetăm să dorim să-L adaptăm pe Dumnezeu la măsurile noastre. Dacă-L respectăm, să găsim, în cele din urmă, puterea să vedem vrednicia Lui, recunoscând că El ne-a creat. Voi, mămicilor, pretindeţi de la copiii voştri ascultarea şi respectul. Dumnezeu nu trebuie să aibă aceeaşi pretenţie de la noi, copiii Lui?

Oamenii care se sinucid

Oameni îndureraţi ies pe posturi de televi­ziune şi se plâng că preoţii nu citesc Slujba înmormântării la oamenii care se sinucid. Şi ajung

289

în punctul să încalce cuvintele lui Dumnezeu însuşi. Mă întreb: Toţi cei care se plâng că este nedrept ceea ce se întâmplă, au deschis vreodată în viaţa lor Sfânta Scriptură să o citească? Să afle ce a spus Hristos. Nu, desigur. Cu toate acestea, vor un Dumnezeu pe măsura lor!

Pe aceştia îi încredinţez că niciodată Hristos nu va fi pe măsura noastră. Hristos a spus: „Cel care vrea să-Mi urmeze, să se lepede de Sine"11. Ceea ce trebuie să facem cu toţii este să ne apropiem de El, căci numai lângă El aflăm fericirea. Şi nu avem dreptul să ne ridicăm viaţa, pentru că sun­tem fricoşi şi necredincioşi.

Viaţa noastră aparţine numai lui Dumnezeu. De aceea cere ajutorul Lui, ca să înfrunţi viaţa cu armele Lui şi să dobândeşti cu siguranţă biruinţa în războiul cu diavolul! Căci tu nu ai putere să te lupţi corp la corp, pentru că te va înfrânge cu siguranţă. Şi dovada biruinţei sale este că îţi arată problemele tale ca un munte, ca să te arunce în deznădejde. După care îi este uşor să te împingă şi la sinucidere.

Însă nu ai înţeles următorul lucru: în deznădej­de, în durere şi în singurătate nu suferă trupul, ci sufletul. Prin urmare, dacă crezi că punând capăt

11 Marcu 8, 34.

290

vieţii tale, te vei linişti, faci o mare greşeală. Căci de vreme ce te-ai lăsat prins în şiretlicul diavolului, sufletul tău nu se va linişti niciodată, căci după moarte acela va stăpâni sufletul tău.

Viaţa noastră numai Dumnezeu are stăpânire să o ridice. El ne-a dat-o. Însă nimeni nu se sinucide din lipsa banilor sau a serviciului, ci din lipsa de Dumnezeu şi a dragostei, care aduce însingurarea în suflet. De aceea descuiaţi pivniţa minţii voastre, în care L-aţi închis pe Dumnezeu şi aduceţi-L la suprafaţă. Numai atunci veţi înceta să vă gândiţi la sinucidere ca la singura soluţie la impasurile voastre.

Avorturi

Mulţi dintre cei care se plâng şi deznădăjduiesc din pricina greutăţilor şi a impasurilor vieţii lor sau care le defaimă pe toate câte li se par nedrepte, trebuie să se judece mai întâi pe ei înşişi. Mai ales când devin ucigaşii propriilor lor copii sau când cu uşurinţă merg la medic ucigaş şi fac avort. Când cu atât de multă uşurinţă cer să scape de o sarcină nedorită, pe care ei înşişi au provocat-o? Şi după ce ucid pruncul pe care-l poartă, ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic cu această ucidere, îşi continuă viaţa cu nepăsare şi săvârşesc

291

şi alte avorturi. Cum pot să uite atât de uşor o astfel de faptă, un astfel de păcat? Cunosc, oare, că după un avort se schimbă caracterul lor şi că devin tăioase, distante, reci şi aspre? Când se săvârşeşte un avort, care este egal cu o ucidere, sufletul nu poate să se liniştească, fiindcă o voce lăuntrică îi strigă: „De ce m-ai ucis? De ce nu m-ai lăsat să mă nasc? Cine ţi-a dat dreptul să devii ucigaşa mea? Te-ai întrebat vreodată dacă eu, pe care tu m-ai ucis, eram doar o cugetare? Dacă eram un sfânt şi te sfinţeai şi tu împreună cu mine? Dar dacă eu eram mântuirea sufletului tău? Dar dacă ai pierdut ocazia ca eu să-ţi dau ceea ce-ţi lipsea? Să zicem bucuria, fericirea, o viaţă tihnită. Măicuţa mea, tu singură te-ai ucis, dar m-ai ucis şi pe mine. Acum aştepţi să primeşti linişte din partea mea? Nu, măicuţa mea, din cugetul tău nu voi pleca niciodată!" Şi cu adevărat, nu pleacă, iar ele nesuportând acel gând chinuitor, sfârşesc prin a lua psiho-medicamente şi nu mai pot după aceea să-i iubească nici pe copiii pe care îi nasc în continuare.

Ştiu oare că viaţa lor ar fi fost mult mai liniştită, dacă ar fi născut acest îngeraş? Câtă odihnă ar fi aflat lângă el, dacă l-ar fi iubit şi i-ar fi oferit pur­tarea lor de grijă şi cât de aproape ar fi fost Maica Domnului la creşterea lor! Dar singurul lucru

292

care le interesa, era să scape de această sarcină nedorită, neştiind că se autodistrug.

Destule fete aleg să nu facă avort; nasc copilul şi apoi îl dau pentru a fi înfiat sau îl părăsesc la spitalul unde l-au născut. Cred că deoarece nu l-au ucis, nu au păcat. Dar din nou greşeşti, draga mea. Părăsindu-l, se poate să nu-l fi ucis trupeşte, dar l-ai ucis sufleteşte. Te-ai gândit la durerea şi la lipsa ce le va simţi acest copil din cauza lipsei şi a mângâierii tale, pline de afecţiune? Şi de vreme ce tu, care eşti mămica lui, l-ai aruncat şi te-ai descotorosit de prezenţa sa, cine va putea să iubească acest copil? Vreau însă să ştii că acest copil care a ieşit din pântecele tău, niciodată nu va ieşi din gândul tău, niciodată nu vei scăpa de coşmarurile tale. Niciodată nu vei scăpa de acest copil.

O publicaţie a unui ziar scria că din 1986 până în 2000 s-au făcut 6 milioane de avorturi în Grecia. De aceea Grecia este ţara bătrânilor!

Şi mai aveţi pretenţia să vă numiţi părinţi? Să vă numiţi mame? Cum veţi creşte copii? Ce principii şi valori veţi da copilului vostru, când conştiinţa vă va chinui pentru copiii pe care i-aţi ucis, i-aţi dat spre înfiere sau i-aţi părăsit?

293

PARTEA VII

Când se înteţeşte războiul şi urlă sirenele,

Cerând să te tragă pe drumul pierzării, Lasă-ţi sufletul obosit să se odihnească

Şi să găsească puţină odihnă la umbra Crucii. Priveşte la ochii lui Hristos cum sunt închişi, Ca să nu te ruşinezi să mergi şi să stai înaintea Lui! Priveşte la capul Său întors spre tine,

Ca să audă limpede cele pe care I le vei spune La sfârşit priveşte la mâinile Lui larg deschise Care te cheamă cu insistenţă să mergi lângă El Şi pe care din dragoste pentru tine le are ţintuite Nu-ţi ajung acestea? Ce altceva mai cauţi?

Durerea a fost uşurată de Hristos

Moartea este sigură pentru toţi. Şi pentru bogaţi, şi pentru săraci, şi pentru nobili, şi pentru robi. Este cel mai dureros lucru din viaţa noastră, fiindcă atunci iau Sfârşit toate: tot ce am cerut, tot ce am făcut, tot ce am studiat, tot ce am reuşit în viaţa noastră, oricât de sus am urca, oricâtă slavă am câştiga, toate iau sfârşit în faţa morţii.

Aşa este oare? Nu, desigur. Aceasta se petre­ce numai cu cei care nu au crezut în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Pentru omul care nu are credinţă, chiar şi numai gândul la moarte este o tragedie. Însă pentru omul care este aproape de Dumnezeu, moartea este o trecere din această viaţă vremelnică în cea veşnică.

Vă voi povesti istoria unei mame rare care şi-a pierdut copilul în accident. Cu trei ani în urmă, am cunoscut o doamnă, a cărei măreţie sufletească m-a impresionat foarte mult, precum şi credinţa ei puternică în Dumnezeu. Această mamă şi-a pierdut fiul cel întâi născut în accident. Dar neclintita ei credinţă în Dumnezeu a fost o contragreutate la durerea sa insuportabilă. Fiul ei avea 28 de ani. într-o zi, pe când se întorcea de la lucru şi venea pe drumul obişnuit de întoarcere,

296

văzut venind din direcţia opusă o maşină ce avea o viteză exagerată. Şoferul ei a pierdut controlul şi a intrat în el, lovindu-l mortal, în timp ce el însuşi s-a accidentat foarte grav.

Vă daţi seama cât de mare a fost durerea acestei mame! Ea să-l aştepte pe fiul ei să se întoarcă viu de la lucru şi să i-l aducă mort. Când l-a văzut, inima i s-a frânt în mii de bucăţi precum trupul neînsufleţit al fiului ei. Văzându-l, l-a cuprins în braţe şi i-a spus: „Dragostea mea, copilul meu! Durerea mea este de nesuferit! Dar nu ai fost co­pilul meu, băiatul meu... Ci eşti copilul Aceluia! El mi te-a dat să te nasc şi să te cresc. Domnul şi Dumnezeul nostru este Tatăl tău, Tatăl nostru!

Copilul meu, copilul meu! Drum bun să ai! Îţi doresc ca acolo unde mergi să-L întâlneşti pe Dumnezeul şi Tatăl nostru!"

Spunând acestea, ochii ei s-au umplut de lacrimi. Am îmbrăţişat-o. Emoţia mea era mare.

Iată, o creştină care, în ciuda durerii de nedescris, îşi mărturiseşte în faptă şi în cuvânt credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu. Lacrimile s-au prelins din ochii mei... Această mămică dulce a continuat să-mi spună durerea, dar totodată, şi bucuria ei.

— După ce am îngropat băiatul, nu am primit pe nimeni în casă pentru condoleanţe. De multe ori sufletul meu picura sânge din pricina durerii

297

de nesuferit, că Dumnezeu mi-a luat copilul. Nu am apucat să mă bucur de el, să-l văd însurat şi să mă bucur şi de nepoţeii pe care avea să mi-i dăruiască.

— Aveţi şi un alt copil?

— Da, mai am un băiat, puţin mai mic decât acesta.

— Cel puţin aveţi o mângâiere.

— Măicuţă, mama oricâţi copii ar avea, suferă pentru cel pe care-l pierde.

— Aveţi dreptate.

Deodată mi-a venit o întrebare şi am îndrăznit să o exprim:

— Buna mea mămică, inima ta simţea o greu­tate faţă de Dumnezeu pentru această amărăciune atât de mare?

— Nu, nu, niciodată! Ai Lui sunt copiii! Nu sunt îndreptăţită să mă plâng pentru nimic. Tot ce-mi trimite, este bineprimit. Ceea ce-L rog este să-mi dea putere, ca să rabd durerea. El ştie mai bine ce trebuie să se întâmple.

— Draga mea, te admir pentru dragostea pe care o ai pentru Dumnezeu!

— Măicuţă, în viaţa mea mai presus de copii îl am pe Dumnezeu. Din acea zi ceea ce am făcut a fost să mă rog neîncetat. Zi şi noapte să mă rog pentru mântuirea sufleţelului său. Ziua când l-am

298

condus pe băiat la ultima sa locuinţă a fost joi. Duminică am mers ca de obicei să mă rog. Am cerut de la Dumnezeu să-l ţină aproape de El şi să îndulcească durerea sufletului meu. Şi slavă lui Dumnezeu! mi-a dat multă răbdare şi putere ca să rabd!

— Mă bucur foarte mult pentru toate cele pe care le aud şi că în ciuda mâhnirii tale, nu L-ai părăsit pe Dumnezeu.

— Dar se poate, măicuţă, să-L părăsesc pe

Dumnezeu, pentru că a luat copilul Său? în fiecare Duminică merg la biserică. Nu lipsesc niciodată de la Taine, nici de la Sfânta împărtăşanie, nici de la Spovedanie. Se poate ca mâine să-l ia şi pe celălalt copil al meu sau pe mine. Nu suntem copiii Lui? Mă voi plânge eu Părintelui nostru? Cine sunt eu?

— Cât timp este de când a murit?

— Sunt opt ani de atunci. Peste câteva zile vom face şi parastas. Veţi veni?

— Sigur că voi veni.

— Ştiţi, am o mică nemulţumire, a spus ea cu sfială.

— Care?

— Au trecut atâţia ani de când a plecat şi nu a venit nici măcar o dată ca să-l văd. Eu, desigur, îi vorbesc ca şi cum ar fi în casă, ca şi cum nu ar

299

fi plecat.

— Ascultă, ce trebuie să faci: Când îi vei pre­găti coliva pentru parastas, îi vei cere să o faceţi împreună şi el va veni.

— Ah, aşa să fie? O voi face! Nu m-am gândit, mi-a răspuns această mamă minunată.

— Vrând să văd şi mai mult mărimea credinţei ei, am îndrăznit să-i pun o întrebare indiscretă:

— V-aţi adresat societăţii de asigurare? Aţi cerut despăgubire?

— Ce sunt cele pe care le spuneţi, măicuţă? Credeţi că accidentul nu s-a petrecut fără îngă­duinţa lui Dumnezeu? Aveţi impresia că celălalt om l-a provocat? De vreme ce şi celălalt s-a lovit grav dar slavă lui Dumnezeu! trăieşte! Este cu putinţă să cerem bani pentru asta?

După ce am văzut cât de refractară este în privinţa banilor, spre deosebire de alţii care caută să profite financiar de pe urma pierderii rudei lor, am schimbat subiectul:

— Celălalt copil al tău este însurat?

— Nu, nu a găsit încă o fată care să i se potri­vească. Desigur, aici în parohie nu este nici uşor, nu are multe opţiuni. Nu mă preocupă însă deloc subiectul acesta, pentru că o va trimite Dumnezeu la vremea potrivită. El ştie mai bine.

La un moment dat, s-a ridicat brusc de pe

300

scaun şi mi-a spus:

— Mă iertaţi, măicuţă, dar acum trebuie să plec. Trebuie să mă întorc acasă ca să pregătesc mâncare pentru soţ şi pentru copil. Însă noi vom mai vorbi.

— Să mergi cu bine! Maica Domnului fie cu tine!

Aceasta este puterea credinţei şi a încrederii pe care trebuie să le avem faţă de Dumnezeu, Părintele nostru. Doar atunci chiar şi moartea va fi mai puţin dureroasă. A venit şi ziua când avea să pregătească coliva fiului ei. Şi-a amintit de ceea ce i-am spus, şi anume de a-l chema să facă coliva împreună şi o, minune! fiul ei i s-a arătat într-adevăr şi i-a vorbit:

— Mamă, te aud când vorbeşti şi mă rog pentru tine lui Dumnezeu să-ţi dăruiască răbdare. Însă acum trebuie să plec. Rămâi cu bine, mamă!

Vă închipuiţi şocul acestei mame, căci nici coliva nu a apucat să o termine. După acel şoc a venit bucuria. Seara, după ce şi-a revenit din bucuria minunii, mi-a dat telefon, ca să mi-o povestească. Marea ei credinţă în Dumnezeu a învrednicit-o s-o trăiască şi astfel, până astăzi continuă, oriunde s-ar afla, să vorbească cu multă dragoste despre Dumnezeul nostru.

301

Fata cu Mercedes

Într-o după-amiază stăteam la Metoc cu o doam­nă şi discutam despre problemele ei. Privind afară, am văzut oprind un Mercedes lucitor, din care a coborât o tânără. M-a salutat de departe şi a intrat în biserică. Peste puţin a ieşit plângând şi s-a aşezat singură pe o altă bancă. Peste o oră, când am terminat discuţia cu acea doamnă, m-am apropiat de ea şi am întrebat-o de ce plângea şi dacă aştepta pe cineva.

— Nu, pe dumneavoastră vă aştept. V-am citit cartea Cu taxiul pe străzile oraşului şi am venit ca să discutăm.

După ce am văzut că nu vrea să o servesc cu nimic, m-am aşezat lângă ea şi a început să-mi vorbească despre problema şi durerea ei. Fusese înfiată de o familie înstărită. A crescut fără să fie lipsită de dragostea lor, însă voia să afle care femeie a născut-o. Am întrebat-o dacă a căutat să-şi afle rădăcinile.

De vreme ce ea nu mă vrea, de ce să caut? însă, în adâncul sufletului meu, mi-aş fi dorit să mă caute.

Această fată la vârsta de 16 ani a iubit şi s-a căsătorit cu un băiat sărac. L-au ajutat să-şi facă întreprinderea lui, ca să nu se simtă mai prejos

302

decât ea şi familia ei. Au făcut doi copii din dra­goste şi erau amândoi foarte fericiţi. Toate mer­geau bine şi se simţea fericită cu alegerea pe care o făcuse. Până când a intrat diavolul la mijloc şi le-a împrăştiat pe toate foarte repede. Nu a apucat să reacţioneze, să facă ceva ca să salveze această căsnicie, această dragoste. în familia ei a intrat a treia persoană, o femeie care l-a înnebunit atât de mult pe soţul ei, încât acela şi-a lăsat familia şi a plecat să trăiască cu ea.

Tânăra soţie simţea că-i fuge pământul de sub picioare. Nu ştia ce să facă. Din pricina acestei supărări neaşteptate, a căzut într-o depresie atât de adâncă, încât adeseori se gândea la sinucidere. Singurul lucru care o reţinea era faptul că avea să lase orfani pe copiii ei, aşa cum şi ea era de altfel. Altminteri, de mult avea să-şi taie firul vieţii.

— Cât timp aveţi de când v-aţi despărţit?

— De aproape un an.

— A trecut un an şi acest răstimp nu a fost suficient ca să înmoaie sufleţelul tău?

— Nu, măicuţă, fiindcă l-am iubit foarte mult. Am investit toate visurile mele în noi. în faţa lui nu exista nimic. Toată lumea mea era el! Şi copiii mei sunt el şi dumnezeul meu este el.

— Draga mea, ceea ce ai spus acum nu-mi place deloc. Dacă dumnezeul tău este el, atunci

303

de ce ai mai mers în biserică să te rogi? Să te rogi cui? De vreme ce pentru tine nu există Dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu pentru tine este acela, să mergi la el, să cazi înaintea lui şi să te rogi, ca să-ţi uşureze durerea.

Atunci a început să-şi conştientizeze marea ei greşeală, aceea de a-L micşora pe Dumnezeu în faţa unui om.

— Inimioara mea, mergi din nou în biserică şi cere iertare de la Dumnezeul nostru pentru trădarea ta faţă de El, căci mai presus de dragos­tea şi de ocrotirea lui Dumnezeu nu există nimic altceva. Stăpânul Cerului şi al pământului este numai Dumnezeu.

Atunci ca şi cum i s-ar fi luminat mintea, a aler­gat în biserică pentru a-I cere iertare. Cu plânsul ei s-a cutremurat biserica... Am lăsat-o să-şi reverse durerea înaintea Dumnezeului şi Părintelui nostru.

Am aşteptat-o afară cu răbdare. A trecut destul timp, când am văzut-o ieşind afară din biserică. Era istovită complet. Faţa ei se umflase din pricina plânsului. Am mers la arhondaric. I-am spălat faţa şi i-am dat să bea puţină apă rece, ca să-şi revină.

— Poţi să-mi spui de ce suferi atât de mult? înainte de acest bărbat trăiai foarte bine, nu-i Aşa?

Însă, crede-mă, te simt. Trădarea doare. Doare foarte tare, dar nu este în stare să trimită sufletul

304

nostru în iad.

— Măicuţă, nu pot suporta trădarea lui. Am făcut totul pentru el, iar el m-a vândut în modul cel mai urât posibil.

— Draga mea, priveşte puţin altfel, puţin duhovniceşte. Se poate să fie pentru tine un prilej să te apropii mai mult de Dumnezeu. Căci, aşa cum ai văzut, dragostea omenească are dată de expirare. Numai dragostea dumnezeiască este nesecată, nesfârşită. Dacă vei continua astfel, vei muri cu ticăloşie, va fi ca şi cum te vei sinucide. Te rog, încetează să mai suferi atât de mult pentru un om, care, în primul rând, nu a meritat dragostea ta.

— Aveţi dreptate, dar nu pot să depăşesc asta. Este peste puterile mele.

— Te înţeleg, însă crede-mă, nu merită atâta suferinţă. Nu merită să te ofileşti pentru cineva care nu te-a iubit niciodată şi să suferi atât. Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi liniştească sufleţelul şi, de unde ştii, poate că mâine se va găsi un om mai bun cu care să-ţi refaci viaţa. Te rog, nu te autodistruge şi mai ales încetează să mai iei psiho-medicamente. Apropie-te! Apropie-te de Dumnezeu! Lângă El, cu siguranţă, vei găsi izbăvirea. Inimioara mea, la copiii tăi nu te gândeşti? Este frumos să te vadă atât de întristată? Este frumos să le transmiţi în suflet că dragostea ta pentru el este mai mare decât

305

dragostea ta pentru ei? Îţi dai seama de durerea pe care le-o pricinuieşti?

Aveţi dreptate, dar este peste puterile mele.

Înţelegeţi-mă, nu pot să depăşesc asta!

Te înţeleg, inimioara mea. însă şi tu eşti da­toare să înţelegi durerea copiilor tăi. Poţi să te pui în situaţia lor şi să vezi rana care s-a deschis în sufleţelul lor? Te rog, sileşte-te! Nu-l lăsa pe dia­vol să te distrugă. Gândeşte-te că şi mai înainte de a-l cunoaşte pe acest om erai fericită. Te rog, recunoaşte dragostea pe care o are Dumnezeu pentru tine! Te-a trimis într-o familie frumoasă care te-a crescut cu dragoste. Nu-L trăda pe Dum­nezeul nostru pentru un bărbat, care s-a dovedit că nu merita dragostea ta. Nu continua să răneşti aceşti doi îngeraşi pe care ţi i-a dăruit Dumnezeu pentru o dragoste închipuită, care, în esenţă, nu a existat niciodată.

M-am ridicat şi am tăiat o frunză dintr-un copac şi i-am spus:

— Vezi această frunză? Are mai multă valoare decât acest bărbat, care ţi-a dat această durere cu trădarea lui. Te rog mult, mâine să mergi la părin­tele N. să-ţi citească o rugăciune. îţi va face bine, îţi va uşura durerea sufletească. Să nu neglijezi!

— Nu vă promit, dar voi încerca să fac ceea ce-mi spuneţi. Iertaţi-mă, măicuţă, dar acum

306

trebuie să plec. Voi veni Duminică la biserică şi atunci vom vorbi din nou.

— Dacă tu crezi că te-ai uşurat puţin, mă voi bucura să vii din nou.

— Da, voi reveni. Puteti să-mi daţi telefonul dumneavoastră? Am să vi-l dau şi eu pe-al meu.

— Desigur! Oricând doreşti, să mă suni. Fie că e zi, fie că e noapte, să nu şovăieşti!

— şi dumneavoastră să mă sunaţi oricând doriţi. Vă mulţumesc pentru timpul pe care mi l-aţi acordat.

În zadar am aşteptat. Cinsprezece zile mai târziu am sunat-o eu. Voiam să ştiu ce mai face.

A răspuns fiica ei:

— Mama mea a murit!

Am rămas fără glas, cu receptorul în mână...

— A murit?

— Da, doamnă, şi a izbucnit în lacrimi.

— Drum bun, dulcea mea mămică, şi să ne revedem cu bine! am şoptit. Un Rai bun şi odihnă să găsească îndureratul tău sufleţel!

îmi doream mult să-i întâlnesc pe aceşti copii, dar nu ştiam cum. Eram o străină pentru întreaga familie. M-am întristat mult pentru pierderea ne­dreaptă a acestei tinere. Spun nedreaptă, fiindcă a plecat din această viaţă cu o durere de nesuferit pe care i-a provocat-o trădarea acestui bărbat, care nu

307

a meritat câtuşi de puţin dragostea ei atât de mare.

Acestea se întâmplă când Dumnezeu nu există în sufletul omului. Cu adevărat, mi-aş dori foarte mult să aflu: acest bărbat, care i-a provocat atâta durere, durere până la moarte, doarme liniştit? Cum îşi va privi copiii? S-a gândit vreodată? Cine le va alina durerea pricinuită de moartea mamei lor? Dar şi acea femeie, care s-a vârât între ei, doarme liniştită? Poate să fie după toate acestea petrecute satisfăcută şi fericită lângă acest bărbat? Poate să-şi trăiască fericirea pe care a clădit-o deasupra unei despărţiri, deasupra unei morţi, provocată de ea însăşi? Nu se teme că în decursul vieţii ei cu acest bărbat va intra alta şi i-l va lua şi va ajunge în aceeaşi situaţie în care a adus-o pe soţia iubitului ei? Căci „cine scoate sabia, de sabie va pieri".

Inima nu poate fi întemniţată niciodată

Voci deznădăjduite din spatele gratiilor în­chisorii în zadar imploră să-şi afle dreptatea.

Sunt târâţi din tribunal în tribunal, dar mereu acelaşi rezultat: „Vinovat!" încercări deznădăjduite

308

la scurte convorbiri telefonice de a afla pu­tere. Oameni uitaţi. Nu există pentru ei nimeni. Ai zice că au căzut din cer pe pământ; nici rude, nici prieteni, nici colegi nu se mai interesează de ei. Simt răsuflarea morţii apropiindu-se de ei şi se înfricoşează. Nu mai sunt vii, ci morţi. Celula temniţei este mormântul lor.

Multele mărturii ale oamenilor care au Sfârşit acolo, acuzaţi pentru infracţiuni sau altele, m-au determinat să scriu ceva şi despre aceste suflete. Din scrisorile pe care le-am primit, dar şi din scurtele discuţii ce le-am avut cu ei, am văzut pentru încă o dată durerea omenească, nedreptatea omenească, înjosirea omenească. Când am auzit vocea unei mame deznădăjduite din închisoare, care ajunsese acolo din cauza unor complicaţii financiare, m-a durut mult suferinţa ei.

Desigur, nu pot să ştiu unde se află adevărul şi unde minciuna în această situaţie. Ceea ce ştiu şi mă întristează este că judecătorii dau sentinţă fără frica lui Dumnezeu, fără luminarea Lui. şi fără luminarea Lui nu pot să fie drepţi şi cu ome­nia de care este nevoie în acele momente grele, astfel încât să se pună în locul celui osândit şi să vadă cât de mult suferă, atunci când îl osândesc pe nedrept sau chiar şi pe dreptate; să vadă cât de mare e suferinţa atunci când, deja fiind distrus,

309

îl închizi într-o celulă a închisorii. aş fi vrut să ştiu cum pot să osândească fără să-L aibă pe Dumnezeu în sufletul lor, încât pedeapsa să fie dreaptă şi să poată dormi liniştiţi noaptea, fără coşmaruri. Mulţi judecători îmi spuneau, atunci când conduceam taxiul, că nu puteau să doarmă liniştiţi noaptea şi atunci când îi întrebam de ce, aduceau o mulţime de justificări. Iar atunci când le desfăceam ghemul vieţii lor şi caracterul lor, îşi plecau capul ruşinaţi.

În cele din urmă, omul pe care l-au trimis în închisoare s-a cufundat într-un adânc fără fund. A încetat să-şi mai facă visuri pentru viitor, pen­tru că nu mai vede viitor; pentru el nu mai există lumină, ci numai întuneric. Nu mai există zi, ci doar noapte. Nu mai există viaţă, ci doar moarte.

Cât despre femeia pe care au condamnat-o pentru datorii, nu a fost de ajuns că plăteşte ea greşeala pe care a făcut-o, ci oamenii „impecabili" i-au pedepsit şi pe copiii ei, care lucrau ca funcţi­onari publici. I-au pus în şomaj, căci oamenii care ţin în mână dreptatea cred că sunt dumnezei şi pot să taie capete fără excepţie şi fără discernământ.

Şi, fără şovăială, îi aruncă pe copiii lor în

310

Keadas12. în felul acesta, nu ajutăm mai bine soci­etatea noastră, ci o ardem şi sugrumăm sufletele oamenilor, ale unor oameni care au fost distruşi economic şi care s-au trezit închişi după zăbrelele închisorii. Puţinii lor bani i-au cheltuit cu avocaţii, în încercarea lor de a se apăra. în zadar, însă, căci oricât s-au străduit, a fost ca „glasul celui ce stri­gă în pustie". Şi, astfel, aşteaptă să-şi ispăşească pedeapsa, cu orice preţ moral care li se cere. Şi au ajuns să rămână fără vreo resursă financiară, astfel încât nu mai puteau să-şi cumpere nici măcar lucrurile absolut necesare. Şi fără suportul elementar din partea cuiva, au ajuns încet, încet la sărăcie. Pereţi îngheţaţi, gratii de fier, imagini care omoară mintea şi conduc la nebunie.

Mulţi din cei care au citit cartea Cu taxiul pe străzile oraşului mi-au spus că în ea au găsit câteva din adevărurile pe care le căutau. Cei care greşeau, de fapt, şi-au recunoscut greşeala şi cu multă răb­dare au primit să o plătească. Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor îi întăresc zilnic. Mulţi îmi scriu că au început să picteze sfinţi, iar atunci când se vor elibera, vor continua să picteze. îşi doresc prin intermediul chipurilor Sfinţilor să devină părtaşi

12 Keadas o prăpastie aflată în apropierea Spartei, unde în vechime se spune că spartanii aruncau copiii care erau invalizi, pentru a-şi păstra integritatea neamului.

311

societăţii. Se liniştesc când cugetă la Patimile lui Hristos şi la cele ale Sfinţilor, care atât de multe au răbdat pentru slava lui Dumnezeu! Şi, astfel, martiriul lor devine şi mai lipsit de durere. îşi poartă crucea muceniciei lor fără să cârtească. Atunci când omul se sălbăticeşte, vine rugăciunea şi-l îmblânzeşte, când cugetă la Patimile şi învie­rea Domnului nostru, Care este singura Lumină şi nădejde.

În puţina lumină a soarelui ce străluceşte în spatele gratiilor închisorii, unii se străduiesc să se prindă de ceva mai tare, ca să nu înnebunească, ci să se apropie şi mai mult de Dumnezeu, Părin­tele nostru. Alţii iarăşi care nu sunt pregătiţi să-L primească, seamănă cu fiarele sălbatice, ce vor să rupă legăturile şi să scape. Cât de mare este durerea mea, când mintea îmi merge la camera acelui băiat minor, copil al unei familii destrămate, dar care nu a primit de la părinţi şi învăţători principiile şi valorile vieţii. în loc de aceasta, l-au împins la narcotice, desfrânare, furt. De câtă luptă este nevoie şi cine poate să o ducă, ca să-l scape pe acest copil de la moartea sufletului? Credeţi cumva că în închisoare se va înţelepţi şi când va ieşi de acolo nu va mai face aceleaşi? Nu cumva ne batem joc de libertatea pe care ne-a dat-o Dom­nul nostru şi înfruntăm cu superficialitate viaţa

312

noastră şi cea a copiilor noştri?

în ce condiţii îşi cresc mamele din puşcării copiii? Cum vor deveni aceşti copii oameni corecţi ai societăţii atunci când vor ieşi în societate? Câţi dintre noi, atunci când se apropie cineva de noi, care tocmai a ieşit din puşcărie, ca să ceară ajutor, nu se îndepărtează, de parcă ai zice că ne vor mo­lipsi de cine ştie ce boală incurabilă. Câţi dintre noi nu continuăm să purtăm măşti, rămânând nepăsători faţă de aproapele?

În cele din urmă, noi, oamenii, înăuntru şi în afară, suntem întemniţaţi. Suntem întemniţaţi de patimile noastre. Oriunde s-ar afla omul, fie în închisoare, fie în izolare, fie în exil, se va simţi liber, dacă se va elibera de patimi. Mii de stăpâni să-i pui deasupra capului, el se va simţi liber.

Uneori, în unele clipe

Simt că se stinge flacăra mea. Întuneric adânc mă cuprinde Şi apoi mă acoperă.

îmi caut trupul, dar el pluteşte în gol.

Mă strâng şi muşc cu putere din carnea mea.

Urlu să văd dacă mă aud.

Suflu tare să văd dacă trăiesc.

încep să dansez, agăţată în neant

Simt atingeri peste tot trupul

313

Aşa cum trec printre stalactitele ascuţite, Par a fi energizante, fiindcă simt plăcere! Pocnesc din degete ritmat

Să facă scântei

Să iau foc, să simt că ard,

Să îmi simt greu, să cadă pe pământ,

Să mă învelesc, să aprind flacăra

Pentru încă o dată

Să continui să strălucesc ca un opaiţ ruginit...

Elena Kouroukli Diakaki

Cel puţin a venit pocăinţa

Într-o dimineaţă, pe când măturam curtea bise­ricii, am văzut intrând în biserică o frumoasă doamnă. S-a închinat şi apoi a venit lângă mine.

— Bună ziua!

— Bună ziua! Ce faceţi? Veniţi să vă dau o trataţie!

Doamna m-a urmat la arhondaric. Privind-o, am observat că avea mult egoism şi trufie. După ce a mâncat ceea ce i-am oferit, am întrebat-o:

— Lucraţi?

— Da, sunt om de afaceri.

314

— A, de aceea aveţi atât de multă trufie?

— Nu, nu! Dimpotrivă, sunt un om foarte simplu, mi-a răspuns ea cu un surâs enigmatic.

— Simplitatea dumneavoastră nu se vede, draga mea, ci se vede exact opusul. în sfârşit... Sunteţi fericită?

— Mm, deloc!

— De ce?

— Fiindcă m-am despărţit şi am pierdut totul.

— Adică?

— L-am pierdut pe soţul meu şi afacerea, mi-a spus zâmbind.

— Prin urmare, nu mai aveţi afacere.

— Nu.

— Soţul dumneavoastră a murit?

— Nu, trăieşte şi împărăţeşte!... mi-a răspuns zâmbind.

Simţeam că ceva serios ascunde sub zâmbetul ei fals.

— Nu puteţi depăşi faptul că le-aţi pierdut pe toate din pricina egoismului dumneavoastră, nu-i Aşa?

— Nu, nu! Nu sunt deloc egoistă. Dimpotrivă, vă repet, sunt foarte simplă.

— Draga mea, v-am spus: trufia şi egoismul vă vânează. Nu puteţi să ascundeţi aceasta. Soţul cu ce se ocupă?

315

— Este om de afaceri.

— Aha, de aceea v-a costat despărţirea, fiindcă era o catastrofă totală. Şi cu siguranţă că pentru despărţire, dar şi pentru distrugerea dumnea­voastră personală, sunteţi vinovată în totalitate.

— Ce vă face să spuneţi asta?

— Toată înfăţişarea dumneavoastră.

— Ce are înfăţişarea mea? m-a întrebat zâmbind.

— Draga mea, sunteţi o femeie rece şi distantă; nu lăsaţi spaţiu deloc în inima dumneavoastră ca să intre cineva. Sunteţi de neapropiat.

M-a privit pentru puţin în ochi şi mi-a spus:

— Da, aveţi dreptate. Nici pentru copilul meu nu am lăsat loc să intre. Acum însă mă căiesc amarnic şi încerc să mă apropii de el, dar nu mă vrea el.

— Încercaţi, dar fără dragoste. Şi cu aerul pe care-l aveţi, în loc să vi-l apropiaţi, mai mult îl îndepărtaţi.

— Ce să fac? Aşa sunt eu. Cum să mă schimb?

— Crezi în Dumnezeu?

— Acum da, cred.

— Acum când aveţi nevoie de El, nu-i Aşa? şi ce anume credeţi? Că Dumnezeu vă va da bani?

— Nu, nu!

— Atunci de ce v-aţi apropiat de El? îl ştiaţi

316

de mai înainte?

— Nu, nu-L ştiam, fiindcă nu mi-a vorbit ni­meni de El.

— Sunteţi sigură că nimeni nu v-a vorbit despre Dumnezeu? Nu cumva L-aţi dat deoparte, fiindcă vă mergea bine? Puteţi să-mi spuneţi cine v-a vorbit de Dumnezeu?

— O prietenă de-a mea, care a venit aici şi a vorbit cu dumneavoastră.

— Şi ce v-a spus exact?

— Că aveţi multă dragoste pentru Dumnezeu, dar şi pentru aproapele. Şi că... le spuneţi tuturor pe nume. Nu favorizaţi pe nimeni, nici nu îndulciţi pastila nimănui.

— Aşa sunt, exact aşa cum v-a spus prietena dumneavoastră. Cât timp aveţi de când v-aţi despărţit?

— Trei ani.

— Iar afacerea când aţi pierdut-o?

— La un an după despărţire.

— V-aţi gândit la împăcare?

— Eu da, însă soţul meu nu acceptă.

— Este nedrept faptul că nu acceptă?

— Nu, fiindcă i-am făcut viaţa un iad! însă acum mă căiesc şi vreau să fim din nou împreună.

— Draga mea, acum îl vreţi înapoi, pentru că sunteţi distrusă. Dacă însă aţi fi avut afacerea,

317

l-aţi mai fi vrut înapoi?

— Nu ştiu.

— Spuneţi-mi adevărul!

— Nu, aş fi vrut să fiu singură.

— În timpul căsniciei voastre a intrat o a treia persoană?

— Această întrebare este foarte personală.

— Nu vreţi să-mi răspundeţi?

— Da, au intrat persoane terţe.

— A, deci nu a intrat doar unul singur, ci mai mulţi. Inimioara dumneavoastră a devenit cafenea, nu-i aşa? De toţi cei buni vă apropiaţi?

Atunci a început să râdă şi mi-a răspuns:

— Deranjează? Nu toate fac acelaşi lucru? De ce eu să fiu o excepţie?

— Vă găsesc foarte corectă şi avansată. Unde sunt toţi, acolo şi dumneavoastră, urmaţi mulţimea. Ştiţi cine sunt cu mulţimea? Fiii diavolului, de aceea şi sunt nefericiţi. Pe când fiii lui Dumnezeu se deosebesc, de aceea sunt fericiţi. Aşadar, nu vă prefaceţi a fi cineva! Căci sunteţi o bucăţică din mulţime şi mai scoate-o la capăt cu mulţimea! De copilul dumneavoastră nu vă ruşinaţi cu acestea pe care le faceţi?

— Dar el nu ştie.

— Sunteţi sigură? Ceva înlăuntrul meu îmi spune că le ştie pe toate şi de aceea îi este ruşine.

318

pentru dumneavoastră. Şi ştiţi ce nefericire şi singurătate simte în suflet?

— Aveţi dreptate. Aşa simte, fiindcă le ştie pe toate şi de aceea ne certăm.

— Vă place faptul că al dumneavoastră copil le ştie pe toate? Adică, cum se zice, vă ţine spatele?

— Aproape.

— Şi vreţi acum ca eu să vă tratez ca pe o mamă sau ca pe o prietenă a copilului dumneavoastră? Copilul dumneavoastră este fată?

— Da.

— Adică ieşiţi împreună?

— Ei, nu împreună. Fiecare separat.

— Ce mamă dulce sunteţi! Şi-mi spuneţi aceas­ta ca şi cum nu ar fi nimic deosebit. Sunteţi de necrezut şi, totodată, lipsită de şovăială. Nu cumva fiica dumneavoastră consumă narcotice?

M-a privit în ochi tăcută.

— V-am întrebat ceva.

— Nu chiar narcotice, ci psiho-medicamente.

— Aşa se numesc acum? Draga mea, smeriţi-vă şi pocăiţi-vă pentru toate relele pe care le-aţi făcut, ca să vă mântuiţi şi dumneavoastră, şi fiica dum­neavoastră. Uitaţi ce aţi făcut până acum, uitaţi ce aţi fost, uitaţi amanţii, uitaţi toate. De altfel, sunteţi la vârsta când nu mai merge să duceţi o viaţă păcătoasă. Fiica dumneavoastră câţi ani are?

— Treizeci.

— Este necăsătorită?

— Este încă necăsătorită. Îi spun să se mărite, dar nu vrea.

— Bine face că nu se mărită, căci dacă sea­mănă cu dumneavoastră, va face şi ea la fel cu soţul ei, după care va face şi ea un copil ca ea şi ca dumneavoastră. Adică să ţină spatele una al­teia... şi aceasta se va numi familie, iar ea mamă! Ce frumoase sunteţi amândouă, nu cumva să vă deochi! Aşadar, dacă doriţi să vă liniştiţi, iar sufletul dumneavoastră să-şi găsească pacea după viaţa păcătoasă pe care aţi dus-o, dar ca şi fiica dumneavoastră să-şi întemeieze o familie, schimbaţi-vă viaţa şi străduiţi-vă să fiţi o mamă bună pentru fiica dumneavoastră! Ajutaţi-o să se schimbe, să înceteze viaţa păcătoasă pe care o duce, să înceteze a mai schimba bărbaţii ca pe cămăşi. Mărul a căzut din copac. Mergeţi să găsiţi vreun duhovnic la care să vă spovediţi, să cereţi iertare de la Dumnezeu şi de la fiica dumneavoastră.

Îngrijiţi-vă să deveniţi o mamă bună pentru fiica dumneavoastră şi dumneavoastră un copil bun al lui Dumnezeu. Această jertfă a dumneavoastră o va scăpa pe fiică de psiho-medicamentele pe care le ia şi de sinucidere. Căci nu va întârzia să se petreacă şi asta, aşa cum mergeţi.

320

— Aveţi dreptate în ceea ce spuneţi. Chiar aşa se întâmplă în casa mea, de parcă aţi trăi împreună cu noi. Fiica mea de multe ori îmi spune că s-a săturat de viaţă şi vrea să se sinucidă. Pentru ea, viaţa nu mai prezintă niciun interes.

— Vezi, draga mea, că atunci când mama nu este pregătită să se jertfească pentru familia ei, pentru copiii ei şi o interesează numai cariera şi amanţii, cât de uşor se destramă familia?

— Din nefericire, măicuţă, îmi pare rău că trebuie să o spun, dar acolo mi-am adus familia.

— Ştiţi cât de fericită veţi fi lângă Dumnezeu? Ştiţi câtă pace veţi afla lângă El? Vă veţi naşte din nou lângă Domnul şi Dumnezeul nostru. Când veţi merge lângă El, numai atunci veţi înţelege că anii trăiţi departe de El, sunt ani pierduţi, fără sens, ani fără valoare, ani nefericiţi.

— Vă rog, măicuţă, putem să o ajutăm pe fiica mea?

— Desigur. Să veniţi aici împreună! Vă aştept.

Şi, într-adevăr, această doamnă a venit cu preafrumoasa ei fiică, care şi-a revenit foarte repede. Am rămas uimită cât de repede a vorbit Dumnezeu în inima ei. în doi ani de zile, s-a că­sătorit şi aşteaptă să nască primul ei copil, despre care mi-au spus că va fi băieţel. Să fie binecuvântaţi şi fericiţi lângă Hristos!

321

Am cancer

Mă aflam cazată într-o mănăstire. Era după-amiază şi stăteam aşezată lângă biserică, când a venit o doamnă cam la 70 de ani ca să se închine. După ce s-a închinat, a ieşit afară, s-a apropiat de mine, a luat binecuvântare şi mi-a cerut să vorbim.

— Să vorbim... Ce vă preocupă?

— Ah, măicuţă! Suferinţele mele sunt foarte mari.

— Doamna credea că sunt egumena mănăstirii, de aceea i-am spus:

— Nu cumva vreţi să vorbiţi cu stareţa?

— Nu, ci cu dumneavoastră.

— Să fie binecuvântat! Vă ascult.

— M-am îmbolnăvit de cancer, dar prin minune m-am vindecat, de aceea îl slăvesc pe Dumnezeu zi şi noapte. Eram căsătorită de 25 de ani, am trei copii. Financiar, o duceam destul de bine. Soţul meu s-a îmbolnăvit şi el de cancer şi a murit. Vi le spun cam încurcate, nu-i aşa?

— Nu contează, o scoatem noi la capăt.

— Aşadar, eram o familie foarte unită şi aveam multă dragoste între noi, până când m-am îmbol­năvit de cancer. Soţul meu nu a putut să ridice

322

greutatea bolii mele şi s-a legat cu o prietenă de-a mea, care venea foarte des în casă.

— Prietena dumneavoastră era necăsătorită?

— Nu, ci căsătorită şi avea şi un copil. Soţul nu a întârziat să-mi ceară divorţ, ca să se căsătorească cu ea. De îndată ce am auzit, parcă am căzut din nori, şi eu, şi copiii noştri. Nopţi nesfârşite plân­geam continuu... Mintea mea nu putea concepe Aşa ceva. Acum când aveam nevoie de el mai mult ca niciodată, mă părăsea pentru alta. Ştiţi ce înseamnă să fii bolnavă, să aştepţi din clipă în clipă să-ţi bată la uşă moartea, să-i simţi răsu­flarea, iar soţul să curteze altă femeie şi să ceară divorţ? Să te părăsească omul pentru care te-ai luptat atâţia ani, cu care ai făcut copii, pe care l-ai sprijinit în toate clipele grele, iar în ceasul cel mai greu să vrea să te părăsească. Cuţit cu două tăişuri a străbătut inima mea. în cele din urmă, mi-am făcut inima piatră, am discutat cu copiii mei şi am hotărât să-i dau divorţ. M-am gândit: „De vreme ce peste puţin voi muri, să-şi refacă viaţa. Este încă tânăr..." De îndată ce i-am spus că-i dau divorţ, şi-a strâns lucrurile şi a plecat de acasă. în clipa când a plecat de acasă, am crezut că se va prăbuşi casa peste mine şi mă va strivi. Simţeam o singurătate cumplită, un gol în suflet... îmi venea să strig, să urlu, dar vocea nu mă asculta, mă trădase şi ea...

323

Tristeţea a înrăutăţit boala. Mi-am spus: „Până aici a fost! Tot ce am trăit, tot ce am petrecut, tot ce am câştigat până acum, toate s-au terminat aici!" Frica morţii împreună cu singurătatea mă îngrozea. Fără să-mi dau seama cum, mi-am amintit că în camera copiilor era o icoană a Maicii Domnului, pe care mi-o dăruiseră. Am îngenuncheat înaintea ei şi am început să mă rog. Aceasta am făcut-o pentru prima oară în viaţa mea. Niciodată nu mă gândisem că există Dumnezeu, Maica Domnului, Sfinţii, fiindcă niciodată nu avusesem nevoie de ei; toate fuseseră roz în viaţa mea. La Dumnezeu credeam că merg cei care sub soare nu au soartă, aceia care sunt plini de probleme şi necazuri. Eu mă simţeam foarte bine, de aceea nu aveam ne­voie de El. De atunci, aşadar, de când m-am rugat Maicii Domnului cu multă fierbinţeală, durerea despărţirii s-a mai uşurat; chiar şi durerile bolii deveniseră suportabile, iar moartea încetase să mă mai înfricoşeze. Viaţa mea a intrat pe făgaşul lui Dumnezeu, după o spovedanie sinceră a tuturor greşelilor mele, a păcatelor şi mai ales a dispreţu­lui pe care-l arătasem faţă de Dumnezeu. După doi ani de la plecarea soţului meu, rănile mele se vindecaseră, iar moartea nu mai venea; ai fi zis că mă uitase. într-o dimineaţă, a sunat cineva la uşă. A deschis fata care mă îngrijea. A venit şi mi-a

324

spus: „Este soţul dumneavoastră". I-am spus să-l lase să intre. Când a intrat în camera mea, l-am văzut foarte palid şi extenuat. Fără să vorbească, a îngenuncheat lângă patul meu şi-mi cerea iertare plângând. „Ce ai păţit de plângi aşa?" „Iartă-mă pentru răul pe care ţi l-am făcut! Nu puteam să înţeleg ce înseamnă cancer. Nu puteam să înţeleg cum este să simţi moartea apropiindu-se de tine, să-i simţi răsuflarea!" „Şi acum ce te-a făcut să înţelegi?" „Am şi eu cancer şi medicii mi-au dat şase luni de viaţă". Şi îndată a început să plângă în hohote. „Femeia cu care m-am căsătorit, m-a părăsit. Acum înţeleg durerea pricinuită cu plecarea mea. Iartă-mă! Iartă-mă!" „Te-am iertat! Nu te mai gândi la asta! Şi acum ce ai de gând să faci?" „Nu ştiu, sunt deznădăjduit. Nu pot să mă gândesc la nimic. Toate sunt negre şi fragile ca pânza de păianjen. Mă mustră conştiinţa pentru răul pe care ţi l-am făcut. Mi-am distrus familia, copiii, te-am trădat şi pe tine! Pe tine, care cu atâta dragoste ai stat alături de mine. Şi dacă astăzi sunt realizat, sunt datorită ţie. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul meu, că de îndată ce am auzit cuvântul „cancer", m-a cuprins groaza. De aceea am plecat cu K. şi acum uite că m-a găsit cancerul şi pe mine. Voi înnebuni! Şase luni de viaţă! Şase luni de viaţă!" spunea întruna. „Iartă-mă! Iartă-mă!" Şi tot repeta

325

întruna... Mi-a fost milă de el şi i-am spus: „Dacă vrei, vino să stai aici. Cel puţin să se bucure copiii de tine şi să te îngrijească fata. Eu nu te pot aju­ta, nu pot să-ţi ofer nimic, din cauza bolii mele am devenit neputincioasă". „îţi mulţumesc! îţi mulţumesc! Ai o inimă mare, care ştie să ierte...". A doua zi a venit acasă cu o valiză cu haine. Cu aceeaşi valiză cu care plecase... Dumnezeu m-a înarmat cu o asemenea putere sufletească, încât nu doar că l-am iertat, ci m-am străduit să-l ajut sufleteşte. Am încercat să-i vorbesc despre Dum­nezeu, dar din nefericire nu voia să audă nimic. Gândul la moarte şi durerile l-au răpus. A trăit trei luni, trei luni înfricoşătoare... Psihologic, devenise o zdreanţă, din pricina gândului la moarte. Cât despre mine, m-am apropiat de Dumnezeu cu atât de multă pocăinţă, încât Dumnezeu a privit la pocăinţa mea şi a săvârşit minunea! Cancerul a dispărut! Soţul meu a murit peste trei luni, iar eu am rămas vie. Cum să nu-L slăvesc zi şi noapte pe Domnul?

— Cu adevărat vă felicit, pentru că v-aţi întors chiar şi în ultima clipă la Dumnezeu, cu multă pocăinţă şi smerenie. Aţi văzut cât de bun este Dumnezeul nostru? Cum chiar şi în ultima clipă îşi întinde mâna şi ne dăruieşte iertarea? Dar, din nefericire, noi oamenii aşteptăm să ajungem în

326

ultima clipă ca să ne apropiem de El. Dar fie şi aşa să ne apropiem de El!

Tăcerea este întotdeauna de aur

Oprisem la semafor, lângă o biserică din Pireu.

Am văzut o doamnă venind spre mine, foarte slabă şi epuizată. Părea a fi o epavă sufletească. A intrat în taxi şi mi-a spus cu o voce stinsă:

— Niceea.

— Doamnă, nu cumva vreţi să vă duc la un spital?

— Nu, nu! Vreau să mă duceţi acasă.

— Înainte de a ajunge la casa ei, m-am aşezat lângă ea, pe bancheta din spate. Simţeam nevoia să o ajut pe această doamnă să-şi scoată durerea din sufletul ei.

— Draga mea, ce ai de eşti atât de amărâtă?

— Este o lună de când m-am despărţit, de aceea sunt astfel.

— De ce te-ai despărţit? Nu cumva soţul s-a încurcat cu alta?

— Ba da, a început să trăiască cu soţia fratelui meu.

— S-a despărţit şi fratele tău?

327

— Nu, ci trăiesc cu toţii în casa fratelui meu.

— Adică fratele tău ştie că soţia lui trăieşte cu soţul tău?

— Da, ştie tot!

— Şi o acoperă pe soţia lui?

— Nu, dar nu crede. Când i-am spus, a spus că sunt nebună.

— Chiar dacă nu crede, dar nu e corect să-l găzduiască pe cumnatul lui şi să te amărască pe tine. Cumnatei tale i-ai spus vreodată că ceea ce face nu e corect? Că este păcat?

— I-am spus, dar şi ea mi-a spus că sunt ne­bună şi m-a izgonit din casa ei.

— Mda, problema ta e foarte serioasă.

Însă înlăuntrul meu ceva îmi spunea că pentru această despărţire de vină era chiar această femeie. Ceva nu făcea corect, undeva făcuse o greşeală şi de aceea, soţul ei o părăsise. Dar să trăiască cu soţia cumnatului său? Aceasta nu îi aducea cinste nici lui. I-am cerut să mergem împreună la casa ei şi să mă servească cu cafea, ca să discutăm. Voiam să văd cum arată casa ei. A fost de acord.

Am ajuns. Am parcat maşina şi am urcat la etajul al doilea. Casa arăta pe dinafară foarte frumoasă, însă când am intrat înăuntru, mi-am astupat nasul din pricina mirosului. Am trecut prin livingul casei. Acolo era bucătăria ce avea

328

un frumos mobilier. Un şemineu foarte frumos şi dulapuri ce păreau foarte scumpe. „Păcat de mobilă!" am spus în sinea mea. Fiindcă toată casa arăta de parcă ar fi căzut acolo o grenadă. Chiuveta avea o stivă de vase nespălate, oale şi tot ce-şi poate închipui mintea omenească.

Ne-am aşezat pe canapeaua salonului, după ce şi-a adunat hainele ce erau aruncate pe ea. M-a întrebat dacă voiam să beau cafea, dar cine putea să bea cafea în acea mizerie? Deodată am văzut venind din camere alăturate patru copii mici, care şi ei erau murdari.

— Ai tăi sunt copiii?

— Da.

Şi apoi s-a răstit la ei:

— Hai, mergeţi înăuntru, ca să vorbesc cu prietena mea.

— Ai găsit din nou o prietenă?

— Da. Hai, ştergeţi-o de aici!

Felul cum a vorbit copiilor nu mi-a plăcut deloc.

Am luat cuvântul şi le-am spus:

— Copii, vreţi să mergeţi pentru puţin în ca­mera voastră, ca să vorbesc cu mămica voastră?

Atunci a sărit unul, care părea mai vioi, şi le-a spus:

— Şmecherilor, mergem înăuntru! Vor să vor­bească despre tatăl nostru care a plecat.

329

— Vă mulţumesc! După aceea vom vorbi şi cu voi. Bine?

— Da, doamnă.

Apoi m-am întors către mamă:

— înainte de a-mi spune orice, vreau să te întreb ceva?

— Orice.

— Casa ta este foarte frumoasă. De ce însă o ţii atât de murdară?

— Nu am dispoziţie să o curăţ.

Înainte de a răspunde, a sărit dinăuntru acel băiat isteţ, care nu părea să aibă mai mult de şase ani, şi mi-a spus:

— Doamnă, de aceea a plecat tatăl meu, fiind­că îi spunea să facă curat în casă şi ea nu voia. Îi spunea să spele rufele, iar ea îi spunea: „Să ţi le pui la maşina de spălat!". Ea era mereu obosită...

— Pleacă de aici! a urlat ea.

— Nu, nebuno, nu plec!

— Vezi cum îmi vorbeşte? Ca şi taică-su.

Atunci m-am ridicat, l-am luat de mână şi mergând spre camera unde erau ceilalţi copii ce se jucau acolo, am trecut prin faţa băii. Dar când m-am uitat în ea, am rămas şocată. Era o baie foarte scumpă, dar era plină de rufe nespălate. Toate camerele erau pline de mizerie, cearceafurile copiilor erau negre, la fel ca şi ale ei. M-am mirat

330

cum de puteau să trăiască acolo. în sfârşit, m-am întors în salon. Doamna stătea netulburată. Nu o interesa că vedeam atâta mizerie.

— Casa este a voastră?

— Da, am zidit-o acum cinci ani.

— Foarte frumoasă şi foarte scumpă!

— E bună, mi-a răspuns ea cu indiferenţă.

— Lucrezi?

— Da, lucrez patru ore pe zi.

— Soţul tău?

— Lucrează în construcţii.

— De copii cine are grijă când lipseşti?

— Eu lucrez de la cinci dimineaţa până la nouă. De îndată ce vin eu, pleacă soţul meu.

— Şi nu apuci să faci treburile casei?

— Pe toate să le fac eu? Să facă şi el ceva.

— La ce oră termină soţul lucrul?

— Seara la şase. Aşa că are timp să ajute. Nu­mai la supermarket să meargă?

— Şi tu cu ce te ocupi restul zilei?

Atunci micuţul a apărut din nou.

— Doamnă, toată ziua stă în casa aceea. Uitaţi, acolo! şi mi-a arătat cu mâna blocul de vizavi. Bea cafea şi fumează cu prietena ei., iar atunci când vine tatăl nostru, ne trimite să o chemăm, ca să ne gătească mâncare.

— Bre, pleacă de aici! Te-am întrebat ceva? Ce

331

tot te bagi în discuţie?

Atunci i-am făcut observaţie să vorbească mai frumos copiilor ei.

— Dar nu vezi cum se bagă? Stă şi trage cu urechea.

— Ştii sigur că tu porţi vina pentru că soţul tău a plecat de acasă. Tu l-ai alungat. Nimeni nu poate trăi aici în această mizerie. Fetiţa mea, e nevoie de luptă ca să faci familie, e nevoie de luptă ca să ţii familia, e nevoie de luptă ca să păstrezi un bărbat. Şi mai presus de toate e nevoie de dragoste pentru Dumnezeu. Fiindcă tu pe acestea nu le deţii, era firesc să te desparţi. Şi încă te-a răbdat destul. Nu ai bunele maniere, nu eşti gospodină, nu ai dragoste, nu-L ai pe Dumnezeu! Nu ai nimic să oferi! Aşadar, de ce eşti amărâtă că a plecat?

— Dar este corect ceea ce a făcut? Să se com­bine cu soţia fratelui meu?

— Cu siguranţă, nu e corect. Necredincioşia este un mare păcat, este trădare faţă de Dumnezeu. Dar şi tu ce ai făcut ca să-l ţii lângă tine?

— I-am făcut patru copii.

— Copiii pentru el i-ai făcut?

— Şi pentru el.

— Adică ai făcut patru copii şi crezi că l-ai legat? Că este un familist devotat? Inimioara mea, nimeni nu este familist devotat, oricâţi copii ar

332

face. Ceea ce poate păstra un om lângă tine este dragostea, bunătatea, gingăşia şi faptul de a fi gospodină.

— Dar îl iubesc!

— Se poate să-l iubeşti, dar nu i-ai spus-o, nu i-ai dovedit-o. Din ce mi-am dat seama, i-ai arătat exact opusul. Ca să primeşti, trebuie să dai.

— Să se întoarcă şi mă voi schimba.

— Eşti pregătită să te schimbi?

— Da.

— Bine. Ascultă ce vei face! Deoarece este greu să faci curăţenie în casa asta, ia o femeie să te ajute. De îndată ce vei face curat, mă vei suna, ca să vin şi să mijlocesc cu ajutorul lui Hristos şi să vorbesc cu soţul tău. în regulă?

— în regulă!

— Acum plec, dar aştept telefonul tău.

Peste o săptămână m-a sunat să merg să văd ce a făcut în casă. Am mers şi, într-adevăr, am găsit-o curată. I-am cerut telefonul soţului ei şi am plecat.

333

întâlnire ciudată cu soţul ei

Două zile mai târziu, după-amiază, a intrat în taxi un domn foarte prezentabil.

— Bună seara! Mergem la Niceea, vă rog!

De îndată ce am pornit, m-am gândit: „De vreme ce domnul merge în acea direcţie, bine ar fi să-l sun pe domnul Iannis, soţul doamnei. Poate în cele din urmă ne întâlnim să vorbim şi salvăm „familia". Am luat mobilul meu şi am sunat. La celălalt capăt a răspuns un domn:

— Domnul Iannis?

— Da, eu sunt.

I-am spus cine sunt şi că voiam să-l întâlnesc.

— Să ne întâlnim. Dar pentru ce?

La un moment dat am observat că vorbeam cu domnul de pe bancheta din spate. Atunci m-am întors şi i-am spus:

— Vă cheamă Iannis?

—Da.

—Cu dumneavoastră vorbesc?

—Probabil.

—Aveţi timp să bem o cafea, ca să vorbim?

—Despre ce anume?

—Despre dumneavoastră.

—Mă cunoaşteţi?

—Nu, dar e un prilej ca să ne cunoaştem.

334

Domnul cu siguranţă că m-a luat cel puţin drept nebună. în sfârşit... am mers la o cafenea şi am comandat cafea.

— Vă ascult, mi-a spus el.

— Domnule Iannis, cu câteva zile înainte m-am întâlnit cu soţia dumneavoastră, care mi-a spus că v-aţi despărţit.

— Da, ne-am despărţit.

— Vreţi să-mi spuneţi motivul?

— De vreme ce o cunoaşteţi pe soţia mea, nu v-a spus şi motivul?

— Vreau să-l aud de la dumneavoastră.

— Mergeţi în casa mea şi acolo veţi vedea motivul.

— Sigur că da! Vreţi să bem cafeaua şi să mergem împreună?

— Şi ce veţi reuşi dacă mergem împreună?

— Nu vreau să reuşesc nimic, ci doar să mergem împreună.

— De altfel, acolo şi mergeam. Ca să-mi văd copiii. Mergem împreună. Însă mintea soţiei mele e în altă parte...

— Nu vă fie frică! Mergem!

De îndată ce am ajuns, copilul cel isteţ era pe balcon, fiindcă îl aştepta cu nelinişte pe tatăl său. A început să strige. Strigătele lui se auzeau până jos.

— Mamă, mamă! A venit tata cu acea doamnă!

335

Când am intrat în casă, nu-şi putea crede ochi­lor. Toate erau perfecte, iar copiii foarte curaţi. Nu ştia ce să spună... A rămas fără grai... Atunci i-am făcut semn soţiei lui să-l salute printr-o îmbrăţişare.

Ne-am aşezat şi am discutat. S-au împăcat... Eu am plecat, lăsându-i îmbrăţişaţi. Desigur, mereu treceam pe la ei ca să aflu veşti noi şi să o sfătu­iesc pe acea mamă cât puteam până când această căsnicie s-a restabilit.

Să fie binecuvântaţi şi de trei ori fericiţi!

O păpuşă frumoasă pentru vitrină

Într-o zi, a venit un domn la mănăstire şi m-a rugat să-i găsesc o păpuşă frumoasă pentru vitrina casei sale. Am rămas uimită:

— Nu cumva aţi greşit locul?

— Nu, măicuţă, am venit unde trebuia. Vreau o fată credincioasă, care să fie bună, frumoasă, cu studii, educată, fără zestre, ca să mă căsătoresc cu ea.

După ce l-am privit în ochi pentru puţin, ca să mă încredinţez că am auzit bine, l-am întrebat din nou:

— Nu cumva aţi greşit locul?

336

— V-am spus că nu, măicuţă! Dumneavoastră trebuie să cunoaşteţi fete bune. Am mers şi la duhovnici, ca să-mi găsească, dar nu mi-au plăcut cele pe care mi le-au recomandat.

— Iertaţi-mă, dar cu ce vă ocupaţi?

— Cu afaceri. Am făcut o casă cu două etaje pentru mine, am mobilat-o, este complet înzestrată cu de toate. Şi acum îmi mai lipseşte o fată bună, ca să fac familie.

— Mda... Adică acum vreţi să cumpăraţi o fată şi să o puneţi înăuntru, ca să se completeze mobilierul?

— Nu, măicuţă! Ca să mă căsătoresc cu ea.

— Ce-mi spuneţi dumneavoastră? Aşa vreţi să vă căsătoriţi? Fără dragoste?

— O voi iubi după aceea.

— Aha, o veţi iubi după aceea. Domnule, aţi ajuns la o vârstă foarte matură şi nu puteţi să vă găsiţi singur o însoţitoare pentru viaţă?

— Sunt destule, dar toate mă vor pentru banii mei.

— Serios? Şi de aceea vreţi să cumpăraţi una care să fie şi credincioasă, astfel încât să vă pro­tejaţi averea, nu-i aşa?

— Cam Aşa ceva...

— Îmi pare rău, domnule, aţi greşit locul! Maica Domnului să vă ajute!

337

Mulţi oameni recunosc că în spaţiul Bise­ricii cineva poate întâlni cu uşurinţă persoane pentru care corectitudinea şi credincioşia sunt nişte principii de viaţă, dar căsnicia nu poate fi rezultatul unei tranzacţii, ci o legătură de respect şi de dragoste reciprocă, care se întemeiază pe dragostea lui Hristos.

338

Monahism

Mulţi oameni cred că monahi devin toţi cei care sunt nişte trântori, nişte disperaţi şi cei care se tem să înfrunte viaţa sau problemele căsniciei. Vă asigur că viaţa monahilor este la fel de grea. Pot să afirm că este chiar mai grea decât a celor care sunt în lume şi fac familie.

Voi, cei care aveţi familie şi aţi dobândit unul, doi sau mai mulţi copii, spuneţi că vă vine greu să-i creşteţi şi că este nevoie de o luptă mare, de vreme ce obosiţi şi de multe ori vă indignaţi. Ia închipuiţi-vă un egumen sau egumenă care are de la unul sau una până la o sută cincizeci de monahi sau monahii. V-aţi gândit ce luptă trebuie să ducă pentru ca să conducă atâtea suflete, când fiecare are caracterul său, cugetările şi obiceiurile sale? Cuviosul Pahomie avea sub povăţuirea sa cinci sute de monahi. Puteţi să vă închipuiţi greu­tatea acestui egumen? Puteţi să vă închipuiţi câte ceasuri din timpul zilei şi a nopţii se ruga pentru aceste suflete? Fiindcă trebuia să le povăţuiască pe toate în Rai, să le ducă pe toate la Dumnezeu!

De aceea viaţa monahului pretinde jertfe sângeroase, cu multă osteneală trupească şi duhovnicească; privegheri în rugăciune şi metanierul să tocească mâinile pentru mântuirea sufletului

340

său, pentru mântuirea tuturor sufletelor pe care le are în mănăstire, dar şi pentru întreaga omenire, creştini şi necreştini. Monahul nu face deosebire, ci se roagă pentru toţi la fel, deoarece simte că toţi suntem fraţi sub acoperământul lui Dumnezeu. Somnul monahului este cel mult cinci ore. Şi în ciuda epuizării lui trupeşti pricinuite de oboseală, este mereu zâmbitor, plin de bunătate, gata să asculte problema ta, supărarea ta şi să te ajute cum poate.

Ca să devină cineva monah, trebuie să iasă din sinele său, din patimile sale, în afara orică­rui lucru pământesc, adică să fie neagonisitor, să nu dorească nimic al său. Singura lui avere este dragostea sa pentru Preadulcele Iisus. Monahul se arde în cuptor precum aurul. Cu cât mai mult aurarul arde aurul, cu atât devine mai de preţ. Acelaşi lucru este valabil şi pentru monahi; cu cât trec prin încercări mai grele, cu atât mai sigură este sfinţirea sufletului lor. Ca să primeşti Duh, trebuie să te lupţi crâncen.

Odată am citit că un monah avea mulţi nervi şi mereu se certa cu fraţii. într-o seară, a mers în biserică şi s-a rugat lui Dumnezeu, cerându-I să-i dăruiască răbdare. La un moment dat a simţit că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi, mulţumit, a ieşit afară ca să meargă la chilia sa. Dar el s-a

341

întâlnit cu un proestos al mănăstirii, care l-a ocărât pentru faptul că la o astfel de oră el se afla în afara chiliei sale. Monahul s-a mâniat şi s-a certat.

Căindu-se pentru purtarea sa urâtă, s-a întors în biserică şi a spus lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, ţi-am cerut să-mi dăruieşti răbdare! De ce nu mi-ai dăruit-o acum, când eram afară?" Şi a auzit vocea Domnului spunându-i: „Ţi-am dat prilejul de a dobândi răbdare!" Dacă nu răstigneşti pe omul cel vechi, nu vei învia.

În felul acesta, fraţii mei, se dobândeşte răbdarea, adică prin ispite. Dacă nu ar exista ispitele, toate ar fi liniştite, dar nu am ajunge niciodată lângă Dumnezeul nostru. Tot astfel şi mirenii: dacă nu trec prin încercări, nu pot ajunge la Dumnezeu. Nu pot gusta dulceaţa Raiului, nici nu pot trăi învierea Domnului alături de El.

Ajutorul monahului în calea sa către Dumne­zeu este stareţul său, desăvârşita, din tot sufletul şi cu bucurie săvârşită, ascultarea faţă de el. În ochii stareţului său, îl vede pe însuşi Hristos. De asemenea, monahului i se impune să fie dăruit cu totul, suflet şi trup, lui Iisus. Monahul se impune să fie mort faţă de toate şi viu numai pentru Hristos.

Monahismul este scutul şi apărătorul Bise­ricii împotriva văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, de-a lungul veacurilor. Este nădejdea ei pentru

342

viitor, este garanţia ei pentru păstrarea Credinţei Ortodoxe.

Foarte mulţi Sfinţi ai Bisericii noastre sunt mo­nahi, de aceea nu vă tulburaţi când copiii voştri vă fac cunoscută dorinţa lor de a se afierosi Domnului şi Dumnezeului nostru şi să se facă monahi. Nu le interziceţi aceasta! Este o mare binecuvântare să ai în casa ta un monah sau un preot; veţi avea un înger al lui Dumnezeu care se roagă pentru voi. Monahismul înlocuieşte tagma îngerilor care au căzut din Cer.

Suntem datori să iubim şi să-i sprijinim pe monahi în nevoinţa ce o duc, iar nu să-i judecăm, deoarece ei au de luptat cu diavolul faţă către faţă, piept la piept. Dacă citiţi Vieţile Sfinţilor, veţi vedea cât de grea este nevoinţa împotriva lui. Dar fiindcă ţintesc şi doresc împărăţia Cerurilor, războiul nu mai este atât de dureros, fiindcă în vremea luptei însuşi Hristos îi întăreşte pe copiii Săi, pe monahi, care şi-au afierosit toată viaţa Aceluia, iar El îi sprijină cu toată dragostea Lui.

343

Profeţiile şi salvatorii din vremea noastră

În vremea noastră, s-au înmulţit profeţiile sau, mai bine zis, pseudo-profeţiile, pseudo-profeţiile tuturor acestor vrăjmaşi ai creştinismului, ale celor care vând nădejdi deşarte lumii, cu scopul de a-l îndepărta de Hristos. Profeţii mincinoşi ai sistemului ştiinţific şi politic, care au vrut să înşele lumea, care l-au făcut să se abată de la calea cea dreaptă, să se îndepărteze şi, în cele din urmă, să se lepede de Dumnezeu.

Aceştia au făgăduit raiuri pământeşti şi con­forturi. S-au înfăţişat ca nişte mesia şi salvatori.

„Mâncăm, bem, mâine murim!" era mesajul ce l-au transmis. Trebuie să prindem distracţia, să vânăm fericirea, desfătarea şi plăcerea.

S-a înstăpânit individualismul, una din cauzele ciocnirilor dintre oameni şi a distrugerii relaţiei omului cu zidirea. S-au înstăpânit abuzul, mita, exploatarea celor mai slabi. Săracii au devenit mai săraci, bogaţii mai bogaţi, fără să simtă vreo vină, respect; pe toate le-au nivelat. Urmărim să evităm osteneala, iar confortul şi moleşeala ne-au adus boli; multele înlesniri ne-au netrebnicit trupeşte şi sufleteşte.

Astfel, ţara duhului, a înţelepciunii, a virtuţii,

344

a sfinţeniei s-a transformat într-o ţară a fărădelegii şi a păcatului. Poporul nostru este la bază un popor urban, care a trăit mereu simplu, cumpătat. Avea însă o inimă mare şi optimism, care izvora din credinţa noastră. în vremea de acum, toate au ajuns cu susul în jos, lucrurile s-au schimbat, trăim confortul lumesc al îmbogăţirii rapide.

Însă această bunăstare aparentă, aşa-zisul progres nu ne-a adus şi mult aşteptata pace lăun­trică. Dimpotrivă, s-au înstăpânit egocentrismul, individualismul, bunăstarea, nedreptatea, lăcomia, samavolnicia. S-a instaurat lipsa de măsură, abe­raţia. Ne-am îndepărtat de Hristos în strădania noastră de a aduna bunuri materiale, bogăţii, lipsindu-i pe mulţi, de multe ori, de posibilitatea supravieţuirii, lipsindu-i chiar şi de viaţă, crezând că astfel o vom salva pe a noastră. Şi lumea a fost condusă spre sărăcie.

A plecat din sufletele noastre dumnezeiescul Har. Diavolul a stăpânit vieţile multor oameni care sunt dedaţi cu totul deşertăciunii acestei lumi.

Egoismul, minciuna, neascultarea, obrăznicia, care caracterizează vremurile noastre, sunt însuşirile ei. Astăzi am ajuns să fim sclavii economici ai celor puternici; ne este frică de ei şi aşteptăm de la dân­şii izbăvirea noastră. însă nu suntem doar robii lor, ci şi ai propriilor patimi, cărora ne-am supus,

345

în numele libertăţii ce ni s-a dat. Nenorocirile ce ne-au aflat sunt urmările păcatelor noastre şi a îndepărtării noastre de Dumnezeu. Mulţi caută soluţia în bani şi nu se îngrijesc de suflet, nu se străduiesc să se apropie de Dumnezeu. De aceea astăzi oamenii sunt foarte problematizaţi, simt nesiguranţă şi nu se pot stăpâni. Suferă şi se chi­nuiesc, deoarece le lipsesc puterile duhovniceşti. Le lipseşte puterea dumnezeiescului Har.

Din cauza crizei prin care trece ţara noastră, mulţi caută sfatul oamenilor duhovniceşti. Care însă sunt aceşti oameni duhovniceşti? Cei care gândesc mai mult? Cei care au un nivel de educaţie mai înalt? Stareţul Paisie spunea: „Astăzi oamenii învaţă cu greutate una-două limbi străine. Dar fiindcă aceste limbi nu au nimic în comun cu limbile de la Cincizecime, de aceea şi trăim cea mai mare babilonie".

Oamenii duhovniceşti, aşa cum spun stareţii cei sfinţi, sunt cei care dau întâietate binelui obştesc, iar nu propriului interes. Se jertfesc ei înşişi, iar nu pe alţii. Inspiră nădejde, chemându-i pe toţi să se schimbe pentru binele obştesc. Din nefericire, astăzi, din pricina neîncetatelor căutări deşarte, mintea noastră a amorţit, sufletul nostru a murit şi căutăm cu toţii o mână de ajutor. Şi care este aceasta? Singura cale de izbăvire din orice criză

346

este Hristos. El este singura Cale, Adevărul şi Viaţa. Va trebui să înţelegem că, din cauza samavolniciei noastre, am ajuns unde am ajuns.

Vin ani grei. Dumnezeu îngăduie să primim o scuturătură bună, ca să ne înţelepţim şi să trăim duhovniceşte. îngăduie ispite, căci în felul acesta dăm examene. Hristos, Care niciodată nu ne-a lăsat lipsiţi de ocrotire, Care mereu este alături de noi, nici acum nu ne va lăsa. El ne-a trimis la vremea lor pe Profeţi, pe Sfinţii Stareţi care au văzut de mai înainte ce se va întâmpla în zilele noastre. Acei stareţi care au dus o viaţă afierosită Domnului şi care au vestit de mai înainte efectele negative pentru om ale dezvoltării ştiinţelor şi înrobirea faţă de maşini.

Sfântul Cozma Etolianul spunea că va veni vremea când lumea va fi condusă de cele neîn­sufleţite, adică de maşini, de calculatoare şi de telefoane mobile. De asemenea, a spus că răul va veni de la cei cu carte şi aici se referea la oamenii de ştiinţă, care prin ştiinţa necontrolată, încalcă morala omenească, ducându-i la pierzare. Sfântul Porfirie spunea că vin zile grele pentru Grecia şi pentru Ortodoxie. Vedea mai înainte cu destui ani căderea şi declinul patriei şi credinţei noastre. Toţi aceşti stareţi înainte-văzători se amărau şi se mâhneau pentru suferinţele din vremea noastră.

347

Astăzi, când suntem nevoiţi să părăsim atât de brutal confortul, să părăsim şi cugetarea lu­mească şi să trăim viaţa după Hristos cu dragoste, cu smerenie, cu curăţie, cu iubire de oameni, cu blândeţe şi cu răbdare! Să trăim Aşa cum ne-a învăţat Hristos atunci când a venit pe pământ! A suferit împreună cu cei prigoniţi, cu văduvele, a ocrotit orfanii şi pe cei dispreţuiţi. A propovăduit dreptatea, egalitatea, smerenia, ascultarea, iertarea, dragostea jertfitoare. Să vedem urâţenia noastră lăuntrică, să lăsăm înfrumuseţarea exterioară; să ne întoarcem către curăţia duhovnicească, să cugetăm la viaţa veşnică! Am făcut multe greşeli, am deviat... Să ne pocăim şi să ne apropiem de Dumnezeul nostru. Să nu uităm că „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Dom­nul nu se vor lipsi de tot binele".

Pelerinaj la Ierusalim

Astăzi mulţi oameni păstrează credinţa lor în Dumnezeul Treimic doar pe buze. Nu-i îngăduie să coboare în inimă. Cu toate minunile pe care mulţi dintre noi le-am trăit şi auzit, nu ne-am încredinţat încă de puterea Lui.

348

Am socotit ca pe o binecuvântare a Domnului faptul de a vizita cu mintea împreună cu voi Sfin­tele Locuri. Să trăim marea Lui dragoste pentru om şi să ne străpungem la inimă cu Răstignirea ce a răbdat-o pentru noi! Să ne străduim să ne apropiem de El, să-L cunoaştem, să-L iubim. Să ne străduim să trăim durerea ce a trăit-o prin chi­nurile pe care I le-am făcut! Să aducem în mintea noastră Chipul Său însângerat, Trupul Său rănit! Să privim ochii Săi întristaţi, când ne auzea stri­gând: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!"! Să gustăm amărăciunea pe care a simţit-o atunci când răutatea noastră se revărsa! şi trăind cu mintea toate acestea, poate doar în felul acesta vom putea să ne pocăim de purtarea noastră lipsită de omenie.

Să pornim, aşadar, cu toţii împreună, să facem această călătorie, în care sper să găsim folos şi ajutor. Trecerea prin Sfintele Locuri, prin locurile unde a trăit, a învăţat, a mărturisit, îmi doresc să ajute pe fiecare dintre noi să scape de tulburarea vremurilor de acum şi să-şi găsească liniştea sufletească. Ierusalimul are o istorie de aproape patru mii de ani. Între zidurile lui coexistă cele trei religii principale ale lumii: creştinismul, iu­daismul şi islamismul.

Să pornim însă pelerinajul la locurile de închi­nare. Foarte mulţi oameni care au vizitat Sfintele

349

Locuri ne-au spus: „Dacă nu mergeţi la Sfintele Locuri, este ca şi cum nu aţi merge nicăieri. Niciun pelerinaj în lume nu valorează cât acesta". Când am mers să slujesc la Metocul Sfântului Mormânt, mi s-a dat prilejul să merg şi eu în acest sfânt pelerinaj, pe care atât de mult şi-l dorea inima mea. Să merg să mă închin acolo unde Hristos a suferit mucenicie pentru păcatele mele. Am trecut, ca şi dumneavoastră, pe la toate locurile de închinare. Fiecare închinare era şi o durere în inima mea, fiindcă mă aflam cu mintea în anii lui Hristos şi trăiam mucenicia Sa. Fiecare închinare era şi o rugăciune fierbinte, fiecare închinareera şi o lacrimă fierbinte pentru păcatele mele. închi­narea pe calea Martiriului şi a Golgotei a fost cel mai dureros. Acolo m-am aflat cu mintea lângă Crucea Sa. Îl priveam în ochi şi am simţit cum sabie îmi străpunge inima pentru păcătoşenia mea. Continuându-mi pelerinajul, am ajuns acolo unde L-au biciuit. Inima mea, din cauza celor pe care le văzusem şi trăisem până în acea clipă, se făcuse bucăţi. M-am aplecat plângând ca să mă închin şi cred că am auzit suspinele Sale, iar lacrimile ce îmi curgeau pe obraji au sfârşit în hohote.

Când am ajuns la Sfântul Mormânt, am îngenunchiat şi I-am mulţumit că m-a învrednicit pe mine, nevrednica, să păşesc acolo unde El a păşit.

350

îi ceream deznădăjduită să mă învrednicească să devin copilul Lui, să mă învrednicească să devin precum vrea El. Să mă învrednicească de împără­ţia Sa! Până astăzi, aceste stări pe care le-am trăit s-au încrustat şi vor rămâne neşterse în memoria şi inima mea.

În fiecare zi, mă întorc cu gândul în trecut să-mi amintesc pe cine am amărât, pe cine am nedreptăţit cu voie sau fără de voie, dar şi pe cei care m-au amărât, m-au nedreptăţit. Şi cer de la Domnul nostru să îi ierte şi să mă ierte.

Sunt foarte impresionată de acest pelerinaj.

Îmi amintesc fiecare zi şi nu-mi îngădui nicio zi în care să nu merg cu mintea să mă închin la Sfintele Locuri, să mă închin lui Hristos. Se în­tristează sufletul meu când aud oameni care au vizitat Sfintele Locuri vorbind ca şi cum ar fi mers în vacanţă. Să nu se schimbe cu nimic caracterul lor, să nu se slobozească de patimile lor, să nu se izbăvească de păcat!?! Cum este cu putinţă să fie uitat un atât de mare pelerinaj? Cum e cu putinţă să nu se cutremure văzând Golgota, acolo unde S-a răstignit Hristos pentru noi, ci să treacă aşa indiferenţi? Cum e cu putinţă să meargă pe Drumul Calvarului, acolo unde Hristos a păşit, fiind foarte rănit şi însângerat, cu Crucea pe umeri pentru păcatele noastre, iar ei să uite în ceasul următor?

351

Cum e cu putinţă să trăiască fără Hristos? Cum e cu putinţă să se închine la preasfântul Mormânt al Maicii Domnului şi îndată să o uiţi? Cum e cu putinţă după toate acestea să nu ai dispoziţia să te izbăveşti de păcatele tale care-L rănesc pe Hristos şi îl bucură pe diavol? Cum suferi după un pelerinaj atât de sfânt şi însângerat să continui să-ţi trăieşti viaţa în păcat? Cum este cu putinţă să uiţi lacrimile care au curs atunci când au văzut Sfintele Pătimiri? Cum e cu putinţă să uiţi toate acestea?

Cu adevărat, ce ţi-a rămas în suflet din acest sfânt pelerinaj? Ce a rămas în sufletul tău de la Hristos? Nu cumva Aşa cum ai mers, te-ai şi întors?

Pelerinaj în Paros

Luna august, luna Maicii Domnului. Paştele de vară, paştele întristării dătătoare de bucurie. Maica Domnului, Maica întregii lumi. Mama la care ne aflăm scăparea, maica ce suferă din iubi­re pentru fiii ei. Mama ce aleargă zi şi noapte la chemarea noastră. Nu există nume mai dulce pe buzele creştinilor ortodocşi decât numele Maicii Domnului. Chiar mai mult decât pe Hristos o

352

rugăm pe Maica Domnului, aproape inconştient, şi în fiecare clipă grea strigăm numele ei: „Maica Domnului!" Maica Domnului este cea care a adus în sufletul nostru credinţa, adevărata dragoste, pe însuşi Hristos pentru mântuirea omului.

Maica este o persoană sfântă în viaţa fiecărui om. Dar, din nefericire, vrednicia pe care a dat-o Maica Domnului mamei, aceasta din urmă nu a preţuit-o. Deşi cu toţii alergăm la ea pentru ajutor, nu o respectăm.

Vă voi spune o experienţă de-a mea personală despre lipsa de respect pe care o avem faţă de Preadulcea Maică a Domnului. Pe 14 august am vizitat împreună cu o prietenă frumoasa insulă Paros, ca să ne închinăm la icoana Maicii Domnu­lui Ekatondapilianni. Era o dorinţă a mea de a mă închina Maicii Domnului în acea insulă de vis. în ajunul praznicului, s-a făcut Vecernie arhierească. Biserica era înţesată de mireni şi de clerici.

Mă bucuram că oamenii veniseră să se închine la această icoană. Însă m-am întristat foarte mult pentru îmbrăcămintea lor necuviincioasă, cu care o jigneau pe Maica Domnului. întristarea mea a ajuns la culme când am văzut grecoaicele intrând în biserică pe jumătate îmbrăcate şi cu transparentele fuste de plajă. Nu mă interesa dacă toate aceste femei nu se respectă pe ele însele, ci mă durea că

353

nu o respectau pe Maica Domnului. Când ştii că mergi în biserică să te închini lui Hristos, Maicii Domnului, de ce intri îmbrăcată necuviincios? Şi mai ai şi obrăznicia să stai înaintea ei goală, chipurile în rugăciune.

Urmărind toată această privelişte dezgustă­toare care se petrecea înaintea Maicii Domnului, chiar în ziua praznicului ei, m-a podidit plânsul. Ceream în rugăciune să le lumineze Domnul, ca să-şi înţeleagă greşeala. Cu adevărat, dacă aţi vedea pe Maica Domnului purtând în icoană o îmbrăcăminte backless (cu spatele gol), v-ar plă­cea? V-aţi închina la ea? Cu siguranţă că nu! Cum poţi să te apropii goală, cu buzele rujate şi să-i murdăreşti icoana? Mărimea de suflet a grecilor unde a dispărut? Credinţa lor, chiar şi aceea pe care o aveau, unde s-a dus?

Prietena care mă însoţea s-a plecat la urechea mea şi mi-a şoptit:

— Măicuţă, încetaţi să mai plângeţi... vă vede toată lumea!

Mi-a fost însă cu neputinţă să mă opresc din rugăciune, să încetez să mă întristez şi să plâng pentru halul în care am ajuns. Durerea din su­fletul meu se revărsa în afară. Nu mă interesa ce vedea lumea la mine în acele clipe, ci mă îngrijora priveliştea urâtă pe care o primea Maica Domnului!

354

Îi simţeam amărăciunea, văzându-ne în asemenea hal, pe copiii ei care au căzut atât de mult, care îl urmează pe diavol,iar acesta râde pentru reuşita lui.

Pentru ca Domnul să ne învrednicească din nou să ne asculte rugăciunile şi să o avem împreună-luptătoare şi ocrotitoare în viaţa noastră şi în vieţile copiilor noştri pe Maica Domnului, cât mai este timp, va trebui să ne pocăim, să ne împodobim lăuntric şi la exterior, să devenim din nou buni creştini. Căci numai cei care se pocăiesc în faptă vor câştiga Raiul din Cer.

355

PARTEA IX

Urmează mărturii personale ale oamenilor care m-au vizitat şi au fost ajutaţi să găsească soluţii la impasurile în care odinioară s-au aflat. Au vrut în felul acesta să mulţumească lui Hristos, Maicii Domnului şi Stareţului Porfirie, ca unii ce au cunoscut adevărul şi dragostea în persoana Lor.

357

Viaţa mi-a zâmbit

Când am aflat că Monahia Porfiria se ocupă cu scrierea unei cărţi ce abordează problemele omului contemporan, cu scopul de a ajunge la sufletul său, m-am grăbit să o întâlnesc. I-am cerut cu smerenie să-mi îngăduie să scriu şi eu povestea vieţii mele, spre slava lui Dumnezeu şi pentru întărirea credinţei mele în Hristos. Deşi de multe ori am relatat oral povestea vieţii mele, îndrăznesc să o întipăresc pe o coală de hârtie, astfel încât să ajungă pretutindeni. Consider ca fiind o datorie a mea ca prin această carte să se răspândească la toţi cei care au ochi, urechi şi mai ales ochii sufleteşti deschişi, pentru a primi mesajele.

Sunt o femeie tânără având ca principale carac­teristici înfăţişarea plăcută şi setea pentru carieră. Povestea mea personală se leagă şi cu prima mea cunoştinţă, cu monahia Porfiria. M-am născut şi am crescut într-un oraş din provincie. De mică, îmi amintesc lupta mea personală de a izbândi profesional. Prima la şcoală, prima la facultate şi, în cele din urmă, deoarece ostenelile întotdeauna sunt răsplătite, am dobândit un loc foarte bun într-o societate internaţională. în toate acestea, am avut ca sprijin familia mea. Ocrotitorul meu a

358

fost şi este Sfântul Nicolae, patronul oraşului meu.

Toate mergeau bine şi arătau să aibă o ascensi­une. Astfel, am început în paralel să mă gândesc şi la căpătuirea mea personală. Prietenia puter­nică, ce s-a transformat într-o relaţie cu un coleg, era ceva ideal. începusem să-mi fac visuri, dar se pare că îmi „făceam socoteli fără proprietar". Greutatea lucrărilor de la serviciul meu era mare, eforturile pe care trebuia să le depun în fiecare zi la serviciu erau uriaşe. Şi peste toate acestea, jertfele pe care le făceam pentru acest om credeam că vor avea succes.

Trăiam un vis. Credeam că dragostea era reciprocă şi în curând relaţia aceasta avea să se finalizeze într-o căsătorie. Cunoştinţa cu familia lui, care era una creştinească, cunoştinţa cu cercul lui de prieteni şi contactul aproape zilnic cu ei, întăreau dorinţa mea. Omul acesta îmi cucerise mintea şi sufletul. Cu toate acestea, mi-a cerut brusc să ne despărţim. Era o relaţie de patru ani. M-a durut mult. Simţeam că îi dădusem sufletul, toată fiinţa mea, iar el le-a făcut bucăţi.

Toate în jurul meu s-au prăbuşit. Eram o moartă vie. Funcţionam cu desăvârşire mecanic. Nu mai aveam nicio dispoziţie pentru lucru sau pentru viaţă. Singurul lucru pe care-l căutam era să aflu „De ce?" Credeam că astfel relaţia avea să se refacă,

359

dar, aşa cum spune proverbul din popor, atunci când se zgârie sticla, nu se mai lipeşte. Ceream insistent să-l întâlnesc, ca să-mi dea răspunsuri la întrebările mele. Credeam că astfel aveam să-mi vindec rănile. Omul acesta, deşi vedea prăbuşirea mea, a acceptat doar o singură dată să mă întâlnească şi să-mi spună: „Am terminat. Nu eşti tu de vină, ci eu sunt de vină pentru toate". Fireşte, răspunsul acesta nu m-a satisfăcut, ci m-a îndu­rerat şi mai mult.

Timp de şase luni, în fiecare zi după serviciu, căutam pretutindeni, dădeam telefoane la familia lui, la prietenii lui, la prietenii noştri şi ceream să mă ajute. Toţi îmi spuneau: „Curaj, viaţa merge în continuare. Eşti puternică, vei reuşi! Nu merită ca pentru un bărbat să-ţi strici viaţa!"

El însuşi refuza sistematic să mă mai întâlnească. Mâncarea a încetat să mă mai preocupe.

Într-o jumătate de an, greutatea mea a scăzut considerabil. Când mă întrebau la serviciu ce se întâmplă cu mine, îi linişteam spunându-le că ţin dietă. Strădanii insistente fără niciun rezultat. Mai degrabă, exista un rezultat, şi anume, prăbuşirea mea. Comportamentul meu extrem i-a silit pe cei din familia mea să aranjeze o vizită la psihiatru. Mă îndreptam spre depresie. E posibil ca o femeie cu studii, frumoasă la înfăţişare, cu atâtea calităţi,

360

să ajungă la nebunie pentru un bărbat?

În afară de medicamentele pe care eram obligată să le iau, fiindcă altfel gândurile mele de sinucidere ar fi devenit faptă, recomandările medicului erau următoarele: „Să te ocupi cu oricare activitate ex­terioară, gimnastică, hobby, întruniri, ca mintea ta să se abată la altceva. Trebuie să găseşti alte preocupări!". îmi era interzis cu desăvârşire să rămân singură.

Am urmat cu fidelitate îndrumările lui. Fiind istovită, trebuia să găsesc curaj să le fac pe toate acelea, ca să-mi aflu vindecarea. însă, orice aş fi făcut, oricâtă lume aş fi avut lângă mine, golul din sufletul meu rămânea. Mă simţeam singură şi neajutorată pretutindeni. Simţeam că sufletul meu se îmbolnăvise şi încet, încet se îmbolnăveau şi mintea, şi trupul meu. Trebuia să găsesc ceva mai puternic, care să mă tragă în sus.

Din întâmplare, a căzut în mâinile mele o căr­ticică ce avea rugăciunea Sfântului Efrem. Până atunci nu o ştiam. Am aflat unde se afla mănăstirea ce adăpostea Sfintele sale Moaşte şi mi-am dorit să merg acolo, ca să mă rog şi să-i cer ajutorul. Până să se întâmple aceasta, citeam în fiecare zi, sub icoanele din casă, rugăciunea Sfântului Efrem şi căutam să dau o bază cuvintelor. Nu a întârziat să vină şi clipa când l-am întâlnit. într-o Duminică,

361

am mers la mănăstire. De îndată ce i-am văzut Sfintele Moaşte, i-am spus durerea mea şi i-am cerut cu smerenie să mă ajute.

Mănăstirea era înţesată de lume. Mulţi mergeau pentru prima dată, ca şi mine, iar alţii mergeau cu lacrimi în ochi să-i mulţumească. Auzeam cum spuneau despre Sfânt că este grabnic ajutător şi dacă îi ceri ceva cu fierbinţeală, va răspunde la cererea ta, întotdeauna spre slava lui Dumnezeu. Din acea clipă, am simţit că ceva se petrecea înlăuntrul meu. Şi fiindcă păcătoşenia mea nu îngăduia prezenţa lui, mi-a trimis-o în cale pe monahia Porfiria.

Au trecut aproape zece zile. într-o Duminică, după-amiază, am mers să mă rog Maicii Dom­nului, la Bisericuţa Sfântului Acoperământ de la Vechiul Faliro. Această stare mă obosise, mă istovise. Simţeam că am ajuns la sfârşitul dru­mului ce se cheamă viaţă. Am cerut de la Maica Domnului să se milostivească spre mine şi să mă izbăvească. Ieşind din biserică, am văzut o siluetă slabă, aproape scheletică. M-am apropiat şi m-am grăbit să iau binecuvântarea ei. De îndată ce m-a văzut, a înţeles întristarea din privirea mea şi a cerut să ne revedem.

Nu am pierdut prilejul. Am mers din nou chiar a doua zi. Am vorbit, iar eu am cerut să-i

362

spun problema mea.

M-a sfătuit, mi-a analizat greşelile şi mi-a spus că se va ruga Preadulcelui Iisus pentru mine.

Într-un foarte scurt timp, am tăiat pastilele ca şi cu un cuţit.

Pastilele pe care trebuia să le iau neapărat dimineaţa, la amiază şi seara, ca să pot să stau în picioare, erau de acum de prisos. Cu al ei cuvânt cald, cu îmbrăţişarea ei caldă, dar mai ales cu rugăciunea ei fierbinte către Domnul, a mijlocit ca să mi se redea sănătatea. Îi mulţumesc din adâncul sufletului meu, dar mai ales îi mulţumesc lui Dumnezeu, că m-a izbăvit din această grea încercare, deşi eu, mărturisesc că nu eram în regulă faţă de Dumnezeu. Vizitele mele la biserică erau tipiconale, la fiecare Crăciun şi Paşti.

Dar nu este numai aceasta. Monahia Porfiria mi-a trezit atât de mult interesul, încât în fiecare după-amiază, după serviciu, mergeam să o vizitez.

Astăzi mă simt mult mai puternică, iar aceas­ta o datorez măicuţei. A prăbuşit egoismul meu, m-a ajutat să devin un om mai bun, m-a ajutat să găsesc adevăratul sens al vieţii, a umplut sufletul meu de bucurie şi de optimism. întotdeauna cu zâmbetul pe buze să primească pe fiecare dintre noi şi să-i dea o mână de ajutor. Odată, când am întrebat-o de unde găseşte atâta putere să ajute

363

pe fiecare om cu problema lui proprie cu care se confruntă, mi-a răspuns: „Dar toate acestea nu le fac eu. Domnul şi Dumnezeul nostru este Cel care lucrează. Eu doar mă străduiesc să-i ajut pe oameni cât pot, şi El cu Harul Său aduce rezul­tatul cel bun"

Îndrăznesc să spun că stareţa Porfiria a întărit şi credinţa mea. M-a învăţat că Dumnezeu nu este ceva distant, cineva de care trebuie să ne temem. Este în fiecare zi alături de noi şi lucrează potrivit cu propria noastră invocare. Smerenia este ceva foarte puternic. Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" mă întăreşte.

Vă doresc ca prin această carte să aflaţi ade­văratul sens al vieţii şi cu toţii să fim povăţuiţi la comuniunea cea întru Hristos. Fără de voie, facem în fiecare zi greşeli. Citind însă şi recitind scrierile ei, să ne străduim să le punem în practică. În vremurile grele în care trăim, se impune să ne apropiem cât mai mult de Ziditorul şi Creatorul nostru.

E.P.

364

Este adevărat că atunci când am zărit-o pe această fată şi am văzut atâta întristare în ochii ei, m-am speriat şi, totodată, m-a durut, fiind­că, în spatele acestei tristeţi, îi vedeam curăţia sufletului. Privindu-o în ochi, i-am spus:

— Pe tine vreau să te revăd!

Într-adevăr, în ziua următoare, după-amiaza, a venit din nou. I-am cerut să-mi spună de ce are atâta întristare în ochi, atât de multă amărăciune în inima ei. După ce mi-a povestit amănunţit problema sa, o priveam fără să am ceva să-i spun, de ai fi zis că nu îmi mai lucra mintea. Aşa cum stăteam la biroul meu, am văzut înaintea mea nişte hârtiuţe. Am apucat una dintre ele şi i-am spus:

— Vezi aceasta? Acesta pentru care ai ajuns pe marginea prăpastiei nu are valoare nici cât această hârtiuţă.

Această hârtiuţă a fost pricina schimbării vieţii ei. Dintr-odată, toată viaţa i s-a schimbat, de ai fi spus că vreo baghetă magică a atins-o pe cap şi i s-a întors comutatorul minţii, începând să funcţioneze ca şi mai înainte. Cu marea diferenţă

însă, şi anume că nu a mai continuat să trăiască viaţa lumească pe care o ducea, ci păşeşte pe calea pocăinţei împreună cu Hristos.

365

De la durere la bucuria dragostei

Într-o zi, duhovnicul meu mi-a făcut cadou o carte, Cu taxiul pe străzile oraşului. Am luat-o şi am pus-o cu nepăsare în biblioteca mea. în Du­minica următoare, m-a întrebat dacă am citit-o. I-am răspuns că nu. Atunci m-a sfătuit să o citesc, fiindcă nu numai că avea să-mi placă, dar avea să mă ajute mult în problema mea.

într-adevăr, când m-am întors acasă, am înce­put să o citesc. Cu cât o citeam, cu atât nu mă lăsa inima să dau cartea din mână. Când am citit unele pasaje, am plâns. Era scris şi telefonul monahiei Porfiria. Voiam să o sun, dar nu îndrăzneam, mă ruşinam. în Duminica următoare, când am mers la biserică, am vorbit cu duhovnicul meu şi i-am exprimat dorinţa de a lua legătura cu ea. El m-a îndemnat să o sun la telefon şi abia după multă ezitare, am format numărul.

Bucuria şi tulburarea pe care le-am avut atunci când am văzut că a răspuns imediat, m-au parali­zat. Atunci se vede că a înţeles sentimentele mele amestecate şi mi-a spus: „Vrei să ne întâlnim?". „Da, da... Unde aţi dori?" i-am răspuns entuziasmată. Şi am stabilit ca punct de întâlnire biserica unde merg la slujbe.

366

Când s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, ne-am aşezat ca să discutăm. Bucuria mea era foarte mare. O simţeam ca pe un om apropiat, de parcă aş fi cunoscut-o dintotdeauna. Astfel, cu multă uşurinţă am început să-mi depăn firul vieţii mele.

— Măicuţă, până la vârsta de 5 ani am crescut cu părinţii şi cu fraţii mei. Nu-mi amintesc dacă am fost fericită. însă ceea ce-mi amintesc este că la această vârstă fragedă am trăit despărţirea părinţilor. Aceasta mi-a marcat pentru totdeauna viaţa. M-au crescut bunicii din fericire îi aveam pe ei, căci altfel aveam să ajung la vreun orfelinat. Bunicii mei făceau tot ce puteau ca să complete­ze lipsa dragostei materne. Dar, din nefericire, singurătatea pricinuită de absenţa unei vieţi de familie şi a dragostei, nu s-a completat niciodată. Este o rană care sângerează şi nu se închide. Este o durere care străpunge în fiecare clipă sufletul meu. De fiecare dată când îi vedeam pe ceilalţi părinţi că îşi laudă copiii la sărbătorile şcolii, eu sufeream mult, deoarece pentru mine nu exista nimeni. Nu exista mamă sau tată ca să mă laude, să mă aplaude când aveam să-mi spun poezia sau să primesc note la şcoală. în toate acestea, eram întotdeauna singură. Seara, în pat, plângeam me­reu. în întuneric, îmi lipsea îmbrăţişarea mamei

367

mele, acea dulce legănare. Acoperămintele nu mă încălzeau, ci erau reci. îmi amintesc că de multe ori chiar şi somnul întârzia să mă cuprindă, de parcă ai fi zis că voia să mă chinuiască. Zilele, lunile, anii se scurgeau în durere şi în singurătate. Nu am trăit căldura familială. Când am descope­rit cărţile patristice, Vieţile Sfinţilor, am început să-mi aflu pacea. Numai atunci mintea mea că­lătorea. Toţi colegii mei se bucurau că aveau să-şi petreacă sărbătorile şi vacanţele în familie. Iar eu eram singură, mereu singură, cu doi bătrâni ca şi companie. Astfel se scurgeau anii copilăriei şi ai adolescenţei mele, cu lipsa desăvârşită a mamei mele. Este tot ce se poate întâmpla mai rău şi mai dureros în viaţa unui copil. Sunt recunoscătoare bunicii mele, care se poate să nu fi completat golul maternal, dar m-a învăţat să fiu aproape de Dumnezeu, de Biserică şi din ea să-mi dobândesc puterea, ca să merg mai departe. Dorinţa mea de a-mi vedea familia din nou reunită, era mare. în persoanele celorlalţi căutam dragostea mamei şi a tatălui, mai ales la oamenii care s-au apropiat de mine şi mi-au arătat dragostea lor. Dar nici aceasta nu dura mult, căci, deşi spuneau că mă iubesc, mersul lucrurilor arăta altceva. Căutarea dragostei materne a continuat în toţi anii mei de copilărie şi de adolescenţă. Dar nici până astăzi nu am încetat

368

să o caut. Din păcate, nimeni potrivit nu a reuşit să completeze acest gol. La cei 22 de ani ai mei am găsit o parte din această dragoste la o doamnă cu care am petrecut cele mai frumoase clipe din viaţa mea cele pe care nu le-am petrecut ca şi copil. Cu toate acestea, acea perioadă fericită s-a întrerupt foarte repede, lucru care m-a marcat şi m-a durut foarte tare. Pentru încă o dată am trăit părăsirea oamenilor, însă niciodată nu am încetat să nădăjduiesc şi să mă rog.

Atunci Stareţa m-a mângâiat pe cap şi eu am izbucnit în hohote de plâns, atât de puternice, în­cât am crezut că s-au clătinat temeliile bisericuţei. Au alergat din Sfântul Altar duhovnicul meu şi paraclisierii; erau de-a dreptul înfricoşaţi. Stareţa nu a lăsat să se apropie nimeni de mine. Voiam să ştiu ce se prăbuşise în lăuntrul sufletului meu. Astfel, m-au ajutat să scot pentru prima dată du­rerea mea care m-a înecat în toţi aceşti ani.

După ce m-am liniştit, mi-a cerut să continu­ăm discuţia altă dată. însă eu, temându-mă ca nu cumva să nu mai fie din partea ei o altă dată, i-am spus:

— Vreau să discutăm, vă rog. Nu mă părăsiţi! în cele din urmă, deoarece biserica trebuia să fie închisă, ne-am aşezat în curtea plină de copaci, până ce a început să se însereze.

369

De atunci vorbesc cu Stareţa în fiecare zi la telefon şi ne întâlnim în fiecare Duminică. M-am liniştit mult şi îmi dă curaj să-mi continui viaţa mea în Hristos. La un moment dat, mi-a spus că scrie o carte. Atunci mi s-a născut dorinţa de a vorbi şi eu prin ea, nădăjduind că părinţii se vor cutremura şi vor înceta să-i rănească de moarte pe copiii lor. În acest punct, vreau să adaug o scrisoare de-a mea către Stareţă, a cărei dragoste a fost mai mare chiar şi decât cea a mamei mele biologice:

„Măicuţă,

Din prima clipă în care v-am cunoscut, aţi completat golul produs de lipsa mamei şi a dragostei. în persoana dumneavoastră am văzut adevărata mamă. Mă sprijiniţi foarte mult în problemele acestei vieţi, mă învăţaţi dragostea, răbdarea şi iertarea. M-aţi învăţat cum să-mi stăpânesc sentimentele, să nu mă mâhnesc pentru purtarea oamenilor, ci întotdeauna să fiu blândă şi să mă smeresc.

Sunteţi de partea mea în fiecare ceas, în fieca­re clipă când am nevoie de dumneavoastră şi de aceea vă mulţumesc din adâncul inimii. Sufletul mi s-a umplut de sentimente curate, de dragoste faţă de aproapele.

Niciodată în viaţa mea nu le-am trăit pe toate

370

acestea. Din prima clipă când v-am cunoscut, am avut încredere în dumneavoastră.

Cu multă dragoste, K. S."

Pe acest copil l-am iubit mult şi mă străduiesc să umplu pe cât pot golul sufletului său, aşa cum am făcut şi cum fac cu toţi copiii. Mă întreb dacă părinţii care se despart conştientizează moartea ce o pricinuiesc copiilor cu despărţirea lor. Cu câteva zile înainte, mama acestui copil a dat telefon şi i-a cerut să meargă să o vadă. Acest telefon a fost al doilea de când s-a destrămat familia. Astfel, neli­niştită şi nehotărâtă din cauza acestei neprevăzute invitaţii venite din partea mamei sale, fata m-a sunat să mă întrebe ce să facă. Am îndemnat-o să meargă să o vadă. Nu voia să meargă. Cu toate acestea, a făcut ascultare şi a mers.

Când s-au întâlnit, în loc să se îmbrăţişeze, ca o mamă cu fiica sa, mama tinerei i-a spus: „Am pierdut 60 din vederea mea. Mergi, te rog, să plăteşti aceste facturi!" De faţă era şi prietenul mamei sale. Dar fata, plină de mânie, a întrebat-o:

— De ce m-ai chemat?

— Pentru asta.

371

Atunci fiica i-a spus cu mânie:

— Să-l trimiţi pe prietenul tău şi să nu mai îndrăzneşti să mă mai deranjezi vreodată!

Şi plecând, a izbit cu putere uşa în urma ei. A alergat îndată să mă găsească şi plângând, a căzut în braţele mele, rugându-mă să nu o mai supun altădată la o astfel de încercare.

Vedeţi, dragile mele mame, când nu aveţi dra­goste faţă de copiii voştri, cât rău le faceţi? Cum să meargă acest copil la următoarea ei chemare? Cum poate să fie alături de ea, când va avea ne­voie? Ce inimă, ce sentimente să aibă pentru ea, când ea le-a omorât prima?

Dragostea linişteşte sufletul

Lucrez ca şofer de taxi. Munca mea este foarte obositoare, dar şi foarte responsabilă. Însă oboseala mea nu m-a împiedicat să fiu un om cu mult umor, cu râsul pe buze şi să încerc să dau bucurie pasagerilor din taxi, precum şi tuturor celor din jurul meu.

Viaţa mea se scurgea foarte frumos, cu bucuriile şi cu greutăţile ei. în familia mea, trăiam cu multă dragoste, fiindcă exista Dumnezeu, dar şi

372

multă dragoste între părinţii mei, pe care ne-o transmiteau şi nouă, copiilor. Simţeam că-L aveam mereu ajutor pe Dumnezeu, fără a fi cum se spune un habotnic. Ci pur şi simplu, îl aveam mereu în minte şi atunci când simţeam nevoia, mergeam la biserică şi Îi vorbeam. Aceasta era comunicarea mea cu Hristos. Iar El întotdeauna mă ocrotea în clipele cele mai grele.

Însă, niciodată nu mi-am imaginat încercarea pe care mi-a păstrat-o Domnul, cu scopul de a mă apropia de El. M-am îndrăgostit, am iubit şi m-am căsătorit cu o femeie, care, aşa cum credeam, mă iubea şi ea. Am dobândit împreună doi copii minunaţi. Însă, aşa cum fiecare început este greu, la fel a fost şi al nostru. în primii ani, lucram foarte mult, ca să nu lipsească nimic familiei mele, dar şi ca să ne cumpărăm o casă a noastră. Însă, nici­odată nu am găsit înţelegerea potrivită din partea soţiei mele. Oricâti bani aş fi adus în casă, ea era mereu nemulţumită. Niciodată nu am văzut-o râzând. Ceea ce trăiam în casă, copiii şi cu mine, era cârtirea ei pentru că nu avea mai mulţi bani. Mă străduiam să-i satisfac dorinţa, lucrând ore nesfârşite.

Frânt de oboseală mergeam acasă şi la fel plecam dimineaţă la lucru. Somnul nu ajungea ca să mă odihnesc. Mă străduiam să îndreptăţesc

373

purtarea ei oribilă, gândindu-mă că munca ei de patru ore (era învăţătoare) o oboseşte, că educaţia şi creşterea copiilor noştri o suprasolicită şi că toate acestea o umpleau de stres şi nervi, deşi, în fiecare seară, eu citeam şi mă jucam cu copiii, fiindcă ea era întotdeauna obosită şi nervoasă.

Cu trecerea timpului, a început să-mi jignească părinţii, pe sora mea, pe rudele mele, pe prietenii mei şi pe orice om din anturajul meu. Au început să o deranjeze toate câte le avea de la mine. Nu reacţionam, ci le înăbuşeam pe toate în lăuntrul meu şi astfel să mă încarc cu sentimente urâte faţă de ea. Mă supăram, de multe ori mă sugru­ma mânia şi apoi o reprimam, ca să nu se creeze ceartă în casă şi să se mâhnească copiii.

În zadar aşteptam atâţia ani să-mi arate puţină dragoste, să-mi spună un cuvânt plin de gingăşie, de bunătate atunci când mă întorceam acasă de la o muncă de 14 ore. Voiam să ştiu de ce s-a căsătorit cu mine, de vreme ce niciodată nu m-a iubit. După 8 ani de căsătorie, mă pierdusem cu desăvârşire pe mine însumi. Ajunsesem neputincios în a mă apăra, în a mă ridica în picioare, în a mă ajuta pe mine însumi. Simţeam că viaţa mea aluneca precum nisipul printre degete. începuse să mă cuprindă frica morţii. Însă, în această perioadă critică, Bunul Dumnezeu, Care niciodată nu-i uită

374

pe copiii Săi, i-a trimis pe oamenii Lui, care au început să mă ajute şi să mă apere de cursele şi de ispitele în care cădeam, ca unul ce eram credul şi bine-intenţionat.

În afara părinţilor mei, a surorii mele şi a doi, trei prieteni apropiaţi, Domnul a adus în viaţa mea o fostă colegă, care, după ce a cutreierat arena vieţii având ca armă pe Hristos, s-a afierosit Acestuia, primind Schima îngerească. însă nu a încetat să săvârşească voia Sa şi să ajute pe oamenii care au nevoie.

Este vorba de Monahia Porfiria, care ca o prie­tenă şi soră m-a ajutat să mă simt din nou om şi să stau cu demnitate pe picioarele mele. La început a încercat să salveze căsnicia mea. Însă aceasta a fost cu neputinţă. După aceea, a început să mă salveze pe mine de căsnicie. Nu i-a fost uşor, fi­indcă eu mă aflam în întuneric adânc, descurajat, deznădăjduit şi într-o stare sufletească foarte rea. A luptat însă cu răbdare şi lucrul cel mai im­portant cu arma ei cea mare, Hristos. Cu lipsă de interes şi fără să mă dădăcească, mi-a arătat greşelile mele, sensibilităţile mele, pe care eu nu le vedeam, şi m-a adus aproape de Dumnezeu. Astfel, sufletul meu a început încet, încet să se izbăvească, să se liniştească.

Pe Stareţă o cunosc de aproape un an. De

375

atunci ea mi-a stat alături cu toată dragostea ei şi purtarea de grijă, astfel încât să pot depăşi despărţirea mea cu cât mai puţină durere şi să le păstrez copiilor mei pacea, pentru sănătatea lor sufletească. Îi mulţumesc din adâncul inimii!

Stareţă Porfiria, Dumnezeu să te binecuvinteze! îţi mulţumesc!

E.G."

Pe acest om l-am cunoscut în perioada cea mai grea a vieţii sale. Când l-am zărit pentru prima oară, am văzut în el o sălbăticiune obosită şi rănită. Am cerut de la Preadulcele nostru Iisus să mă lumineze şi să-mi arate în ce chip aş fi putut să-l ajut, fiindcă în spatele acestui suflet plin de mânie, vedeam dragostea şi afecţiunea căutând portiţă de scăpare.

Am şezut şi am început să-i vorbesc pe un ton scăzut, dar cu înţelegere, astfel încât să reuşesc să descâlcesc încet, încet ghemul vieţii sale, care era foarte încurcat şi pe care, încercând să şi-l descâl­cească singur, şi l-a încurcat şi mai tare. Iar toată această luptă îi istovea sufletul. Avea nevoie de ajutor, ca să lepede din sufletul său tot ceea ce-l

376

rănise, tot ceea ce-l amărâse, tot ceea ce-l trădase. Şi, într-adevăr, Preadulcele nostru Iisus a adus rezultatul dorit. Am vorbit, l-am privit în ochi, astfel încât să văd împotrivirile lui la fiecare cu­vânt al meu. Şi foarte repede am simţit că sufletul său începuse să se înmoaie. Preadulcele nostru Iisus îi atingea corzile cele sensibile. Peste o oră a simţit că am înţeles problema lui, mâhnirea lui, durerea lui care-l sufoca şi aceasta l-a mulţumit mult, l-a uşurat.

Am văzut cum chipul i s-a schimbat, s-a îm­blânzit şi a devenit dulce. Când unui om îi vorbeşti pe un ton scăzut şi cu dragoste, niciodată nu se va mânia, niciodată nu va striga, niciodată nu va înjura, niciodată nu va deveni brutal cu tine. Dar, din nefericire, femeile nu sunt dispuse să o facă, deşi este spre binele lor şi al copiilor lor.

Cu acest domn avem adeseori contact telefo­nic şi foarte des vine şi mă vizitează. Slăvesc pe Preadulcele Iisus, Care-l sprijină cu dragostea Sa şi Care l-a adus foarte aproape de El.

377

PARTEA X

Datoria părintelui duhovnicesc Nu este să distrugă libertatea omului, ci să-l ajute să vadă el însuşi adevărul. Nu este aceea de a sili voinţa omului, Ci să-i dea posibilitatea Să se descopere pe sine însuşi, Să se dezvolte, să ajungă la maturitate şi să devină ceea ce este în realitate.

Rolul duhovnicului în viaţa noastră

Tot ce dorim mai dulce, mai frumos, mai gingaş, mai iubitor în viaţa noastră pământească este duhovnicul nostru. şi de ce aceasta? Fiindcă fără dragostea şi sprijinul duhovnicului, nu putem să facem niciun pas în viaţa noastră. Acesta este lumină în întunericul nostru, busolă în călătoria noastră spre Lumină, Care este Dumnezeu. Pentru fiecare om care vrea să se unească cu Părintele Ceresc, va trebui ca pe tronul sufletului să stea Dumnezeu, apoi duhovnicul său şi apoi sinele său; în continuare toţi trebuie să fie deopotrivă: părinţii, copiii, rudele, prietenii. Numai atunci veţi fi fericiţi şi plini de dumnezeiasca dragoste. Numai atunci Dumnezeu vă va lumina să alegeţi duhovnicul potrivit, care vă va urca la Părintele Ceresc şi Dumnezeul nostru.

Lucrarea duhovnicului este o terapie lăuntrică. Nu există medic mai presus de duhovnicul expe­rimentat, căci cu sfinţenia sa insuflă încredere şi alungă de la făpturile sensibile ale lui Dumnezeu gândurile aduse de diavol. Oamenii de astăzi sunt istoviţi sufleteşte, ameţiţi, întunecaţi de păcat, de trufie şi de egoism. De aceea este nevoie, mai mult decât oricând, de duhovnici buni şi experimentaţi,

380

care să se apropie de oameni cu simplitate, cu dragoste adevărată şi să-i povăţuiască cu discer­nământ la Dumnezeu, ca să-şi afle pacea.

Fără duhovnici buni se golesc bisericile şi se umplu psihiatriile, spitalele şi puşcăriile. Trebuie să conştientizeze că departe de Dumnezeu, se chi­nuiesc. Prin urmare, soluţia la problemele lor este să meargă aproape de Dumnezeu, să-L cunoască, să-I cunoască măreţia şi să vadă că într-adevăr toată fericirea, toată bucuria se află la El, la El Care ne-a plăsmuit, la Cel care cu adevărat ne iubeşte.

Însă vă mărturisesc cu multă smerenie despre ce trebuie să aibă şi să cunoască duhovnicul, astfel încât să poată să ducă la bun sfârşit lucrarea sa cea grea, responsabilă şi ziditoare. Stareţul trebuie să aibă mai înainte de toate dragoste, credinţă puternică şi încredere în Dumnezeu. Şi Dumne­zeu la rândul Său îi va oferi cu dărnicie răbdarea, discernământul, bucuria şi înţelepciunea.

Ceea ce trebuie să faci tu, fratele meu, este să cauţi un duhovnic în care sufletul tău să-şi găsească sprijin. Aşa cum cauţi un medic bun, la fel să cauţi şi un duhovnic bun, fiindcă alături de duhovnic vei ieşi din vâltoarea deznădejdii, a singurătăţii, a egoismului, a sinuciderii. Duhov­nicul, atunci când are luminarea dumnezeiască, înţelege şi distinge stări şi astfel poate să dea

381

direcţii corecte sufletului.

Stareţii şi părinţii duhovniceşti trebuie să aibă dragoste faţă de toţi fiii lor duhovniceşti şi invers. Când în suflet există dumnezeiasca dragoste, foarte uşor îl va găsi pe Dumnezeu. Atenţie! Nu încurcaţi dragostea, iar din dumnezeiască să devină omenească, căci atunci acea dragoste va ucide suflete.

Părintele Ioannis Mitsopoulos, Duhovnicul meu

Pe când eram şoferiţă de taxi, timp de aproximativ un an, participam o dată pe săptă­mână la emisiunea Smaragdei Karaghiorga, de la postul de radio al Bisericii Greciei. Emisiunea era ascultată de mulţi oameni. Destui dintre ei mă sunau la telefon, ca să-mi mulţumească pentru ajutorul pe care-l primeau.

Într-o după-amiază, m-a sunat un preot din eparhie, ca să mă felicite pentru toate cele pe care le spusesem la emisiune. Am întrebat care este numele lui: părintele Ioannis Mitsopoulos. Am vorbit destul despre Dumnezeu, despre dragoste şi despre problemele oamenilor. înainte de a

382

închide telefonul, mi-a spus:

— Simt că aveţi o problemă. Aş putea cumva să vă ajut?

Am rămas fără grai... căci într-adevăr, în acea perioadă ceva anume mă chinuia. în câteva se­cunde, au trecut diferite gânduri prin mintea mea. I-am răspuns:

— Slavă lui Dumnezeu, părinte, sunt bine! Nu am nevoie de nimic. Vă mulţumesc!

El însă insista să mă ajute, dar eu foarte politi­cos l-am refuzat. Astfel s-a terminat convorbirea noastră. Din fericire, numărul telefonului său rămăsese în mobilul meu. A doua zi l-am sunat şi i-am cerut să ne întâlnim. Aveam curiozitatea să-l cunosc îndeaproape. Să cunosc pe omul care atât de mult mă impresionase şi despre care su­fletul meu îmi spunea că acest om are îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.

A acceptat imediat să mă vadă. Peste două zile mă aflam la Kalentzi din Corint. întâlnirea a avut loc în Biserica Sfântului Constantin, unde liturghisea părintele şi se află în centrul satului. Vorbind împreună cu el, am descoperit comoara ce o avea ascunsă în sufletul său. într-adevăr, este un om plin de dulceaţă, de dragoste dumnezeiască, ce se revarsă din inima lui, din ochii lui, dar chiar şi din zâmbetul lui. Am simţit că sufletul lui era

383

sprijin pentru al meu. I-am cerut să-mi devină duhovnic, iar el a primit cu multă bucurie.

Părintele Ioan este foarte duhovnicesc, iu­bitor, un părinte vrednic de adorat. Un părinte care ştie să iubească şi să-şi ocrotească fiii. Un părinte care niciodată nu făcea diferenţă între fiii lui biologici şi cei duhovniceşti. Un părinte care stă ca un paznic neadormit al Bisericii Sfântului Constantin, al consătenilor săi, dar şi al tuturor fiilor săi duhovniceşti. Un părinte care ştie ce înseamnă jertfa.

Foarte curând aura sfinţeniei lui a devenit ca un acoperământ ce a învelit sufletul meu şi astfel am început a urca împreună cu el la Cer. Ferici­rea şi dragostea se revărsau atât de mult, încât le dăruiam cu multă bucurie tuturor oamenilor. Simţeam că eram un copil în mâinile lui Iisus şi ale stareţului meu.

Cunoscându-l, l-am iubit şi mai mult. Aceeaşi dragoste o au şi ceilalţi fii ai săi duhovniceşti. Se interesa de toţi la fel de mult; nu făcea deosebire.

Într-o după-amiază, am mers la spovedanie. Terminasem spovedania şi discutam diferite în­tâmplări din viaţa mea de taximetristă. Deodată mi-a spus:

— Copilul meu, nu aş vrea să ridic crucea ta. Fiindcă nu am înţeles, l-am întrebat:

384

— De ce spui aceasta, gheronda?

— Fiindcă este foarte grea, fiica mea.

— Ce vrei să spui, gheronda?

— Nu cere prea multe explicaţii. Ţi-am spus, este foarte grea.

— Gheronda, va suferi mult sufletul meu?

— Nu, copilaşul meu. Sufletul tău va fi vesel, dar încercările prin care vei trece vor fi multe şi grele.

— Ei, de vreme ce sufletul meu va fi vesel, mă va ajuta Preadulcele Iisus şi vom ridica crucea împreună.

— Da, fiica mea, aşa va fi. Mă bucur pentru credinţa ta.

Iisus m-a învrednicit să trăiesc nebunia dra­gostei Sale, a dragostei dumnezeieşti. Iubirea pe care a trăit-o Stareţul Porfirie pentru Hristos. însă nu poţi trăi măreţia lui Hristos fără încercări. Şi nu a întârziat ceasul încercării mele. Numai că fu­sesem răpită foarte mult de cele cereşti şi uitasem că mai există şi pământ, că mai există şi diavol. Şi ca un pizmaş ce este, a pizmuit dragostea ce o am pentru Preadulcele meu Iisus şi dragostea faţă de stareţul meu, precum şi marea mea fericire. Şi din Cer unde mă aflam, m-a aruncat pe pământ, vrând să mă ucidă. Dar sufletul meu aparţinea lui Hristos şi numai Lui! De această dată, am

385

venit faţă în faţă cu el. A fost cel mai înfricoşător lucru pe care l-am trăit vreodată. A venit ca sămi amintească prezenţa sa, căci uitasem de el cu desăvârşire.

Atunci mi-am dat seama că venise sfârşitul fericirii mele cereşti! Am simţit că peste sufletul meu vine o încercare foarte dură. şi într-adevăr, am avut o luptă foarte crâncenă cu el. Am plâns foarte amar. în fiecare noapte, lacrimile mele curgeau ca un torent fierbinte pe obrajii mei. Ini­ma mea a devenit o rană ce neîncetat sângera şi continuă să sângereze.

În fiecare zi, simţeam că încet, încet mă sfâr­şeam... Atunci mi-am amintit de discuţia cu stareţul meu:

— Fiica mea, nu aş vrea să ridic crucea ta. Este foarte grea!

Însă ţineam cu tărie ca sufletul meu să nu se încovoaie din pricina durerii foarte mari pe care o pricinuia ucigaşul de suflete, diavolul. Mulţu­mesc însă sfântului meu stareţ, părintele Ioannis Mitsopoulos, din adâncurile sufletului, pentru tot ce m-a învăţat, pentru toate cele bune pe care mi le-a oferit, pentru toate cele frumoase şi dumne­zeieşti pe care le-a scris în sufletul meu! Îl iubesc şi îl voi iubi pentru totdeauna, fiindcă dragostea dumnezeiască nu are niciodată.

386

Sfântului meu Stareţ

Pe urmele tale voi umbla

Şi să te ajung voi încerca.

Pasul meu să-l fac iute,

Dar drumul este anevoios şi suitor

Hristoase al meu, să-l ajung mă străduiesc,

Ajută-mă să nu obosesc

Pe calea aceasta suitoare

Hristoase al meu, cât Te iubesc!

Hristoase al meu, osteneala mea e multă

Calea suitoare este lungă.

Uite, priveşte! Sângerez...

Ajutor caut să aflu

De la Stareţul pe care-l iubesc

Dă-mi puterea să-l urmez, Hristoase al meu, cât de mult Te iubesc!

O, Părintele meu cel sfânt,

Cât mă linişteşti

Şi inima mea cea săracă

Cu dragoste tu o umpli, în mâhnirile mele, în durerile mele

Şi în deznădejdea mea.

Pe tine te am întotdeauna

Dulce mângâiere.

CUPRINS

Partea I 19

Partea II 45

Partea III 89

Partea IV 151

Partea V 221

Partea VI 259

Partea VII 295

Partea VIII 339

Partea IX 357

Partea X 379

LA EDITURA NOASTRĂ AU APĂRUT

Epistole, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Stareţul Hagi Gheorghe Athonitul, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Sfântul Arsenie Capadocianul, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Părinţi aghioriţi, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Crâmpeie de viaţă, de Arhim. Epifanie Teodoropulos

Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste, de Arhim. Epi­fanie Teodoropulos

Fericitul Iacov Ţalikis, de prof. Stelian Papadopulos

Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan (Vol. 1), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Trezire duhovnicească (Vol. 2), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Nevoinţă duhovnicească (Vol. 3), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie (Vol. 4), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Patimi şi virtuţi (Vol. 5), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Despre rugăciune (vol. 6), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, de Arhim. Ignatie sfânta Mănăstire Paraklitu

Sfântul Nicolae Planas, de Monahia Marta

Viaţa Sfântului Gheorghie cel Nou, de Monahul Moise Aghioritul

Stareţul Varsanufie sfaturi către monahi şi omilii duhovniceşti, de Mitropolitul Meletie de Nicopole

Cuviosul David „Bătrânul", Mănăstirea Cuviosul David, Eubeea

Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului

Acatistul şi Paraclisul Sfinţilor Ciprian şi Iustina

Carte de rugăciuni

Gândurile şi înfruntarea lor, de ierom. Benedict Aghioritul

Patimile şi vindecarea lor, de ierom. Benedict Aghioritul

Parastasele şi folosul lor, de ierom. Benedict Aghioritul

Jertfă pentru viaţă

Părintele Paisie mi-a spus, de Atanasie Rakovalis

Bătrânul Arsenie Pustnicul, de Monahul IosifDionisiatul

Stareţul Efrem Katunakiotul, de ierom. Iosif Aghioritul

Sfaturi duhovniceşti ale unui stareţ de la Optina

Ecumenismul, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Povăţuire către pocăinţă îndreptar de spovedanie, de Arhim. Atanasie Anastasiu

Karyes colina Sfinţilor (Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina), de Vasiliki Rallis

Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, de ierom. Isaac Aghioritul

Stareţul Haralambie dascălul Rugăciunii minţii, de Monahul IosifDionisiatul

Mersul la Biserică, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Cele două extreme, de Arhim. Epifanie Teodoropulos

Pocăinţa, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Sfânta Nina cea întocmai cu apostolii, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei, de Arhim. Gheorghe Kapsanis

Ca aurul în topitoare, de Anastasie Malamas

Despre purtarea crucii, de Sfântul Teofan Zăvorâtul

Ereziile contemporane o adevărată ameninţare, de Monahul Arsenie Vliangoftis

Răspuns la o ficţiune (Codul lui Da Vinci)

Îndumnezeirea scopul vieţii omului, de Arhim. Gheorghe Kapsanis

Cuviosul Paisie Aghioritul mărturii ale închinătorilor, de Nicolae Zurnazoglu

Picături de înţelepciune

Greşit-am Ţie, Dumnezeul meu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc!, de Ieromonahul Cosma

Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, de Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat

Bolile şi credinciosul, de Ieromonahul Grigorie

Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, de Arhim. Gheorghe Kapsanis

Fiţi gata!, de Ieromonahul Grigorie

Patericul Maicii Domnului, de Arhim. Teofilact Marinakis

Părintele Matei de la Karakalu un lucrător tăcut al virtuţii, Sfânta Mănăstire Karakalu

Biblia pentru copii, de Zoe Kanava

învăţături, de Sfântul Nectarie al Pentapolei

Părintele Ieronim Simonopetritul stareţul Metocului „înălţarea Domnului", de Monahul Moise Aghioritul

Asceţi în lume (I), de ierom. Eftimie Athonitul

Asceţi în lume (II), de ierom. Eftimie Athonitul

îndrumar pentru restabilirea sănătăţii, de Preotul Mihăiţă Popa

Cuviosul Iosif Isihastul, de Monahul IosifVatopedinul

Mărturisesc un Botez, de Pr. Gheorghie Matallinos

Praznicele împărăteşti, Praznicele Maicii Domnului şi minunile lui Iisus Hristos, de Sofia Guriotis

Sfântul Cosma Etolianul, de Constantin V. Triandafillu

Iannis cel nebun pentru Hristos, de Dionisios A. Makris

Viaţa, Acatistul şi Paraclisul Sfintei Mare Muceniţe Eufimia

Stareţul meu Iosif Isihastul, de Arhim. Efrem Filotheitul

Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, de Sfântul Filothei Kokkinos

Sfânta Lumină minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, de Haralambie K. Skarlakidis

Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni

De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos (I), de Sfântul Nectarie de Eghina

Sfântul Munte Athos album

Preotul Nicolae Koghionis (1928-2006), de Vasilios Petrolekas

Povestiri Dionisiate, de Monahul Lazăr Dionisiatul

Sănătate cu mâncăruri de la Mănăstiri din Sfântul Munte Athos şi din România, de Tudor Osiac

Viaţa Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi aflarea Sfintelor sale Moaşte

Păstorul cel bun sfântul Spiridon, de Arhim. Antonios Pakalidis

Cugetări duhovniceşti, de Monahul Marcel Karakalinul

Din tradiţia ascetică şi isihastă a Sfântului Munte, de ierom. Eftimie Athonitul

Poveţe Părinteşti, de Arhim. Efrem Filotheitul

Cuviosul Petru de Atroa

Preotul Ioan Kalaidis, de Marelas Athanasios

Cuvinte din inimă, de Stareţa Macrina Vassopoulos sf Mănăstire Portaria voios

Cu taxiul pe străzile oraşului, de Monahia Porfiria

S-a luptat cu valurile, de Monahia Porfiria

Patriarhii sau Pământul Canaanului

Iertarea, de Monahul Pimen Vlad

Sfântul Munte Athos grădina Maicii Domnului, de Monahul Pimen Vlad

Am fost la Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, de Monahul Pimen Vlad

Mărturii ale experienţei monahale, de Cuviosul Iosif Isihastul

ÎN COLECŢIA „MUZICĂ BIZANTINĂ” AU APĂRUT

Buchet muzical athonit (Vol. i) dumnezeiasca Liturghie

Buchet muzical athonit (Vol. 2) vecernia

Buchet muzical athonit (Vol. 3) utrenia

Buchet muzical athonit (Vol. 4) polieleele

Buchet muzical athonit (Vol. 5) anastasimatarul

Buchet muzical athonit (Vol. 6) psaltirionul

Buchet muzical athonit (Vol. 7) stihirarul, de Schim. Nectarie Protopsaltul

Buchet muzical athonit (Vol. 8) doxastarul (I), de Petru Filanthidis

Paraclisul Maicii Domnului

Slujba învierii

Prohodul Domnului, de Monahul Nectarie Prodromitul

Slujba Sfântului Acoperământ

VOR APĂREA

Buchet muzical athonit (Vol. 9) doxastarul (II), de Petru Filanthidis

CENTRU DE DIFUZARE

Editura Evanghelismos

Str. Ionescu Gheorghe nr. 5, Bl.141, Sc.i, Ap. 2, Sector 4, Bucureşti Tel.Fax: 021-3311022

e-mail: editura.evanghelismos@gmail.com

www.evanghelismos.ro

Tipar: ARTPRINT E-mail: office@artprint.ro Tel.: 021 336 36 33

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu