sâmbătă, 9 februarie 2019

THEMISTOKLIS HRISTODOULOU PARINTELE FOTIS LAVRIOTUL NEBUNUL PENTRU HRISTOS


THEMISTOKLIS HRYSTODOULOU

PĂRINTELE FOTIS LAVRIOTUL nebunul pentru Hristos

Traducere din limba greacă de Emanuel Dumitru

Bucureşti

Redactor: Diana-Cristina Vlad

Coperta: Mona Velciov

Traducerea a fost făcută după originalul în limba greacă: Themistoklis Hrystodoulou, Aaufnur: ivrHjyluivn (1913-2010):

Eva( alvvai xal fiaprupiaţ, Panaghia i Kosmosoteira, Atena.

Editura Sophia, pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HRYSTODOULOU, THEMISTOKLIS

Părintele Fotis Lavriotul: nebunul pentru Hristos Themistoklis Hrystodoulou; trad. din lb. greacă de Emanuel Dumitru bucureşti: Editura Sophia, 2018

ISBN 978-973-136-645-2

I. Dumitru, Emanuel (trad.)

2

Cuvânt înainte

Este firesc ca „pomen irea drepţilor”, adică a celor virtuoşi, să fie însoţită „de laude; acest lucru s-a putut observa şi îna­inte cu câteva luni, la adormirea vrednicului de pomenire, părintele arhimandrit Fotis Lavriotul. La adresa părintelui Fotis s-au adus laude de către mulţi, nu numai prin viu grai, ci şi în scris. Au fost publicate două cărţi despre părinte şi se pregăteşte chiar o a treia carte de către preacuviosul părinte protoiereu Themistoklis Hrystodoulou, carte la care am şi fost solicitaţi să scriem un prolog.

Această scriere encomiastică este bazată nu numai pe cercetare, ci şi pe cunoaşterea personală, iar afirmaţia au­torului, potrivit căreia părintele Fotis a fost un „semn de poticnire”, este adevărată. Fiindcă, indubitabil, smerenia, respectarea postului, bunătatea sunt vrednice de laudă, însă părintele folosea, precum un judecător aspru, şi ex­presii şi caracterizări care e de preferat să fie evitate, mai ales în Biserică. De asemenea, este lăudabilă evitarea îm­podobirii şi a unui aspect studiat şi provocator, însă nu şi unul zdrenţăros şi mersul desculţ al preotului. Dacă la fie­care slujbă ne rugăm şi ne îngrijim pentru „bună-cuviinţa casei lui Dumnezeu”, adică a bisericii, este de la sine înţeles

5

că şi slujitorul lui Dumnezeu trebuie să aibă o bunăcuviinţă asemănătoare.

S-a spus despre vrednicul de pomenire părinte Fotis că a vrut să pară „nebun pentru Hristos”, aşa cum au făcut anumiţi sfinţi. Nu ştim dacă aceasta a urmărit părinte­le purtându-se astfel şi făcându-se „semn de împotrivire”, în orice caz, este de preferat şi recomandabilă exprima­rea în cunoştinţă şi adevăr a simţămintelor religioase ale creştinului.

Noi nu suntem în măsură să cunoaştem „cele nearătate şi cele ascunse” ale inimii oamenilor. Suntem datori să promovăm virtuţile „celor ce în credinţă s-au săvârşit" şi să urmăm exemplul lor bun, spre sporirea noastră duhov­nicească.

Mitropolitul Iakovos de Mytilene

Introducere

Părintele Fotis Lavriotul a reprezentat fără îndoială o personalitate aparte, cu totul deosebită nu doar pentru in­sula sa, Lesbos, ci pentru întreaga lume creştin-ortodoxă şi nu numai. Dacă insula Lesbos se mândreşte cu pictorul Teofil1 şi cu opera acestuia, acum, prin părintele Fotis tre­buie să se simtă încă şi mai mândră, fiindcă pe pământul ei s-a format, a slujit, a binecuvântat, a sfinţit, s-a afirmat şi a fost îngropat marele şi vrednicul de pomenire părin­te Fotis.

Părintele Fotis a fost un călugăr în deplinul înţeles al cuvântului. A trăit un întreg secol. De mic s-a dedicat slujirii Bisericii. A pornit din insula sa, Lesbos, a ajuns ascet în Muntele cel cu nume sfânt, unde a devenit călu­găr, diacon şi preot. S-a întors apoi în Lesbos şi a slujit

1 Theofilos Hatzimihali sau Theofilos Kefalas, aşa cum era numele său real (1870-1934), cunoscut ca Theofilos, a fost un pictor popular grec, originar din Varii Mytilene, fiind considerat pionier al picturii naive. Sursele sale de inspiraţie sunt tradiţia populară şi istoria elenă, în lucrările sale ilustrând momente şi personaje din lumea Antichităţii, a Bizanţului şi a Greciei moderne. Astăzi lucrări ale sale se află în multe muzee (la Muzeul Theophilos din Varii, în Mytilene, la Muzeul de Artă Populară Elenă din Atena etc.), precum şi în colecţii private din Grecia şi din străinătate. [n. trad.]

7

timp de o jumătate de secol în satul său iubit, Trigonas plomari.1

Pentru credincioşii săi a fost un om iubitor de linişte. Se supăra însă atunci când unii clerici şi laici modernişti încercau să schimbe sau mai degrabă să distrugă tradiţia ortodoxă. A fost ultimul din seria marilor părinţi Colivazi, din care a făcut parte şi Sfântul Nicodim Aghioritul.

Era o persoană care multora le provoca aversiune din pricina staturii sale scunde, dar şi aspectului neîngrijit al vestimentaţiei. Modul său de a se purta era unul călugă­resc. Nu dorea viclenii şi diplomaţie în comunicarea cu oamenii. Păstrător fidel al tradiţiilor, îndeosebi al pos­turilor şi al rugăciunilor, al rânduielilor de tipic şi al bu­nei rânduieli a cultului, se opunea oricărei alienări, nu cu politeţe şi compromisuri, ci prin intervenţii dinamice şi de multe ori prin expresii sau chiar şi gesturi dure.

Nu renunţa la credinţa lui pentru toate bunătăţile lu­mii. Nu se conforma cu cele ale lumii acesteia, nu se te­mea, nici nu se ruşina în faţa politicienilor şi conducăto­rilor, nu se purta într-un fel cu unii şi în alt fel cu alţii. Era un exponent autentic al tradiţiei ortodoxe. Niciodată nu renunţa atunci când voia să reuşească ceva. Se mânia când vedea preoţi care nu îşi cinsteau haina preoţească. Uneori îi certa pe colegii lui, preoţi, prin cuvinte dure. Şi totuşi în acea aparentă duritate călugărească nu exis­ta răutate. Iubea pe toată lumea, ura mai degrabă păcatul multora. Certa cu asprime, aşa cum făceau prorocii Ve­chiului Testament. Certa şi iubea în acelaşi timp. Mustra

1 Trigonas este unul dintre cele mai mari sate din zona Plomari, fiind situat în partea sudică a Lesbosului. Specifice satului sunt casele vechi, cu arhitectură tradiţională. [n. trad.]

8

şi ridica vocea şi totodată ierta. Dacă vedea nepocăinţă şi încăpăţânare demonică, se îndepărta şi pleca. Nu-i plăceau formalităţile la mănăstiri. Voia să vadă monahi şi monahii trăind în simplitate şi în nobleţe necăutată. Făcea multe lucruri care contrastau cu normele comportamentului ci­vilizat de tip occidental.

Nu se îngrijea de îmbrăcămintea pe care o purta. Une­ori mergea desculţ nu numai în satul lui, ci şi în oraş. Nu o făcea ca să provoace mila celorlalţi, ci fiindcă aşa se simţea lejer şi bine. Uneori l-am văzut purtând un papuc galben într-un picior şi unul roz în celălalt; purta ce găsea. Dar, deşi hainele-i erau cârpite şi rupte în nu ştiu câte locuri, nu erau niciodată murdare, niciodată nu mirosea urât.

Avea prieteni pretutindeni, oriunde se ducea. în traista lui avea ce nici nu îşi poate imagina cineva, de la epitrahil până la conserve, de la lumânări, cărbune şi tămâie până la hârtii, bucăţi de anafură, ceapă, pâine uscată, măsline şi multe altele. Se bucura când oferea ceva, oricât de simplu ar fi fost; îi era de ajuns să audă un „Binecuvântaţi!” şi un „Mulţumesc!” spuse cu dragoste.

Cu femeile evita contactul prea apropiat; se rezuma la esenţial în comunicarea cu ele. Dădea cu împrumut fără să aştepte să i se dea înapoi. Era atât de autentic, încât ni­ciodată nu ascundea în adâncul gândirii sale absolut nici o viclenie sau înşelăciune. Avea firea unui copil. De multe ori s-a întâmplat să fie lovit de maşini şi acest fapt este cunoscut de mulţi dintre locuitorii din Lesbos şi în spe­cial de locuitorii satului Trigonas şi lăsat fără ajutor în mijlocul drumului. Era ridicat de trecători şi îngrijit. Fă­cea şi multe „nebunii”, am putea spune, care în limbajul bisericesc se numesc „nebunii întru Hristos”. Uneori făcea

9

baie într-un butoi cu apă rece, iar alteori în izvoare şi şanţuri. Unii trecători îl luau drept ciudat, iar alţii, care îl recunoşteau, îl numeau nebun.

în Trigonas a depus multe strădanii pentru lucrarea de reparare a bisericii, unde avea să slujească decenii întregi. Se mândrea când reuşea să facă ceva şi primea până şi la­udele, însă nu în mod egoist, ci spre slava lui Dumne­zeu. S-a bucurat când a pus rânduială în cimitirul satului, atunci când a construit osuarul, când a făcut noi icoane, când boteza, când cununa, când înmormânta, când pomenea, când făcea Maslu şi atâtea altele. însă mai mult decât orice se bucura când cineva îl chema să ia parte la bucuria lui. întotdeauna era binevoitor şi considera drept o mare cinste să fie părtaş la tristeţea şi la bucuriile oa­menilor. Nu îl interesa dacă alţi preoţi purtau straie mai frumoase şi mai strălucitoare decât el sau dacă aveau voce mai frumoasă decât a lui. Ceea ce-l interesa era ca întreaga rânduială cultică să fie păstrată cu rugăciune şi cu atenţia cuvenită la rânduielile de tipic. Se întrista când vreun pre­ot sărea peste vreo rugăciune. Când se întâmpla aşa ceva ori pleca, ori, dacă rămânea, relua de la început slujba! Nu îl interesa ce ziceau ceilalţi, ceea ce-l preocupa era ce vrea Dumnezeu de la noi şi ce îl bucură să primească din par­tea noastră.

Dormea pe jos; nu îl preocupa îngrijirea trupului. Dormea pe unde apuca, pe drum, în tufişuri, în săli de aşteptare, pe vapoare. Mergea oriunde era chemat; mânca orice primea; niciodată nu încălca postul. Odată, când ci­neva i-a cerut binecuvântarea să mănânce de dulce în pe­rioada postului, fiindcă avea o anumită problemă de sănă­tate, părintele a răspuns răspicat şi direct: „Nu ai nimic.

10

Duh pitonicesc ai. Ţine post, fără ulei, miercurea şi vine­rea, şi o să te faci bine.”

Respecta şi preţuia persoanele bisericeşti. în mod de­osebit îl cinstea pe episcopul de care aparţinea. Se bu­cura în fiecare an când actualul mitropolit de Mytile­ne, înaltpreasfinţitul Iakovos, îl vizita când îşi sărbătorea onomastica în Trigonas. Cu toate că îşi încetase de mulţi ani activitatea din parohie, părintele Fotis şi-a serbat ziua numelui în satul Trigonas în fiecare an. Oferea din pro­pria cheltuială o masă bogată pentru toată lumea. Voia ca toată lumea să fie servită şi se bucura când oamenii îi fă­ceau urări. însă în clipa când dădea binecuvântări, dacă ceva nu era cum trebuie, putea să se supere şi să transfor­me sărbătoarea în mustrări şi ridicare a vocii. Dacă cineva făcea o greşeală, putea să facă în rest şi o mie de lucruri bu­ne, tot trebuia să asculte atunci mustrarea sa. Şi aceasta nu o făcea faţă de oamenii care îi erau inferiori ca poziţie, ci şi faţă de oaspeţii săi sau faţă de cei care îl sprijineau chiar şi financiar. Nu ţinea cont de nimic pentru adevăr. Detesta perversitatea şi neadevărul.

Textele cuprinse în cartea de faţă nu îşi propun să pre­zinte un nou sfânt. Nu acesta este scopul acestei scrieri. Şi nici acela de a prezenta un nou gheronda contemporan. Principalul scop al acestei cărţi este acela de a prezenta un om autentic şi adevărat, căruia îi erau străine formalităţile şi comportamentul standardizat. Acest tip de oameni, aşa cum este părintele Fotis, este o raritate astăzi, în societa­tea noastră. Părintele Fotis a putut şi a reuşit să îi deruteze pe semenii săi. Nu şi-a făcut ucenici. Niciodată nu mer­gea însoţit. Nu-i plăceau măgulirile şi pomenirile laudati­ve. îi plăcea cuvântul bun, nestudiat. îndată ce simţea că

11

ceilalţi îl măgulesc, se comporta înaintea lor ca un nebun. Avea propria-i modalitate de a-i încurca pe adepţii g rondismului. Nu-i plăcea stilul studiat şi în cuvânt şi în înfăţişare. Din acest motiv se purta cu asprime cu doam­nele şi cu domnişoarele. Pe cei care căutau să îi fie aproa­pe îi supunea la nenumărate teste; mai ales faţă de aceste persoane se purta dur şi, am putea spune, chiar inuman; în afara cuvintelor aspre, le vorbea urât în deplinul sens al cuvântului. Şi toate acestea le făcea fiindcă nu dorea să aibă suită. Îşi dorea să primească iubire din partea seme­nilor săi, însă prefera singurătatea în toate aspectele vieţii sale. Grăitoare este atitudinea părintelui faţă de o doam­nă care la un moment dat l-a îngrijit când era internat la spitalul Ghennimatăs din Atena; această doamnă îi slujea zi şi noapte, iar părintele o împodobea cu toate „epitetele” decorative. Şi cu cât primea mai multă dragoste din par­tea celor care-l iubeau, cu atât mai insuportabilă le făcea acestora viaţa. Foarte puţini oameni au făcut efortul de a-l înţelege şi de a răbda multele sale ciudăţenii.

Autorul acestei cărţi se poate lăuda în Domnul nu nu­mai pentru faptul că l-a cunoscut în viaţă pe vrednicul de pomenire părinte Fotis, ci şi pentru că l-a legat de acesta o strânsă prietenie; la intervale regulate de timp a avut bu­curia de a-l avea ca oaspete la biserică sau acasă, căutând împreună soluţii pentru diversele nevoi materiale pentru terminarea lucrărilor la biserica Sfântul Nou Mucenic Lucadin Pamfila; de asemenea a trăit bucuria că însuşi părin­tele Fotis i-a dat binecuvântarea de a scrie despre viaţa sa şi despre „isprăvile” sale, dar şi că i-a îngăduit ca la adormi­rea sa să se îngrijească de trupul său, să-l însoţească în Lesbos în ultima sa călătorie, să fie prezent la înmormântarea

12

sa şi să îi simtă întotdeauna vie şi neîntreruptă prezenţa alături de el.

înainte însă de a încheia cuvântul introductiv al pre­zentei cărţi, doresc să amintesc numele vrednicului de po­menire dascăl şi profesor al meu la Universitatea din Sa­lonic, Ioannis Fountoulis, originar din Gheras1, care mi-a făcut cunoştinţă cu părintele Fotis în anul 1987. îl pome­nesc cu multă recunoştinţă. Sunt convins că dascălul meu se bucură acum, în ceruri, de prezenţa iubitului său părin­te Fotis. Părintele Fotis a fost un om adevărat. Să avem bi­necuvântarea lui! Şi, dacă a aflat îndrăzneală la Domnul nostru, să se îngrijească şi suntem siguri că o va face să ne tragă şi pe noi toţi spre tronul Dumnezeului nostru Celui în Treime.

Scris în Atena, în data de 17 iulie a anului mântuirii 2010, în mijlocul unei călduri toride, în ziua pomenirii Sfintei Mari Muceniţe Marina, făcătoarea de minuni

1 Gheras, localitate din sud-estul Lesbosului. [N. trad.]

13

I

Naşterea şi anii copilăriei părintelui Fotis

Părintele Fotis Sardellis, care la botez a primit numele Panayotis, s-a născut pe 5 ianuarie 1913 în Pamfila, un sat frumos din apropierea capitalei insulei Lesbos, Mytilene. El însuşi spunea însă că s-a născut cu cel puţin doi ani mai devreme, adică în anul 1911. Tatăl său, care se îndeletni­cea cu facerea cărămizilor, se numea Dimitrios Sardellis, iar mama sa, Maria Sardelli, după tată, Tsakiri. Părinţii săi l-au dobândit pe Panayotis după treisprezece ani de căs­nicie. A urmat şi al doilea copil, o fiică, pe nume Myrsini, mai mică cu trei ani decât Panayotis. Cei doi copii au cres­cut în mijlocul multor greutăţi şi lipsuri. La vârsta de 5 ani, Panayotis şi surioara sa rămân orfani de tată.

Unchiul tatălui lor era episcop, pe numele Makarios, la Patriarhia Antiohiei, iar o altă rudă a lor, arhimandrit.

Pentru că a dobândit târziu acest copil, mama sa, Ma­ria, l-a afierosit Maicii Domnului. Din acest motiv părin­tele Fotis a fost numit Panayotis1. El însuşi spunea: „Ma­ma mea, pentru faptul că a întârziat să dea naştere unui

1 Numele cel mai frecvent al Maicii Domnului în limba greacă es­te I Iava.yia („Preasfânta"), de aici şi numele Panayotis sau Panayota. [n. trad.]

15

copil, a făcut multe rugăciuni la Maica Domnului. Bunica mea a mers pe jos până la Maica Domnului din Ayaasos pentru a se ruga Maicii Domnului ca mama să dobândească un copil.”

De timpuriu cei doi copii mici şi văduviţi de ocrotirea tatălui rămân cu totul orfani odată cu adormirea mamei lor. într-o scrisoare, vorbind despre anii copilăriei, părin­tele Fotis scria: „La 5 ani am rămas orfan de tată şi de ma­mă, fiindcă părinţii mei au trecut din viaţa aceasta, tatăl meu la 45 de ani şi mama la 38 de ani, la distanţă de şase luni unul de celălalt.” Există însă şi o altă mărturie, potri­vit căreia părinţii părintelui Fotis au avut trei copii, doi băieţi şi o fată, însă în casa în care locuiau s-a prăbuşit un perete peste mama şi peste fratele său. Potrivit acestei va­riante, astfel şi-ar fi pierdut mama şi fratele.

Creşterea copiilor a fost preluată într-un anumit fel prin adopţie de către mătuşa lor, Marigo, care, pentru creşterea celor doi copii orfani, a intrat şi în posesia micii averi pe care o adunaseră părinţii lor. în actul care s-a sem­nat atunci se menţiona chiar că cei doi copii vor avea pro­pria lor cameră. Bineînţeles, această clauză nu a fost res­pectată. Rămânând la propriu pe drumuri, micul Panayo­tis a fost nevoit să lucreze pentru a face faţă greutăţilor vieţii şi mai ales sărăciei. A lucrat într-un atelier de mobi­lă din Mytilene, iar sora sa a ajuns printre străini, în Ate­na. Niciodată însă nu şi-a uitat sora; cât timp a trăit în satul

1 Biserica Adormirea Maicii Domnului din centrul localităţii Ayasos este cunoscută datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, zugrăvite de Sfântul Evanghelist Luca; icoana a fost adusă în anul 803 de la Ierusalim de către Sfântul Agathon Efeseanul. Biserica actuală a fost construită în anul 1815, fiind a treia biserică ridicată de-a lungul veacuri­lor pe locul unde a fost construită biserica iniţială, din 1170. [N. trad.]

16

Pamfila, părintele Fotis a păstrat fotografia surorii sale la capătul patului său, permanent, până la sfârşitul vieţii. Micul Panayotis a primit forţa necesară pentru depăşirea problemelor vieţii din credinţa în Dumnezeu.

Mama sa a avut un rol determinant în educarea creştină a părintelui Fotis. De multe ori de-a lungul anilor copilă­riei sale i-a explicat valoarea credinţei noastre ortodoxe. Mergea des la biserică, fiind nelipsit de la Sfânta Litur­ghie. însă şi studierea multor cărţi duhovniceşti i-a folosit foarte mult în întărirea credinţei, precum şi bunele priete­nii pe care le-a avut în copilărie. în Pamfila a legat priete­nie cu viitorul monah aghiorit şi împreună-nevoitor cu el, ieromonahul Pahomios Souyoultzis (1903-2003). Aceşti doi dragi prieteni s-au hotărât să urmeze împreună calea monahală, şi anume pe cea aghiorită. De asemenea, era le­gat prin frăţească prietenie cu Panayotis Lampoukas, care avea să devină mai târziu ieromonahul aghiorit Gorgonios, originar din satul Ippeios1. Acest părinte ieromonah a plecat în Sfântul Munte la vârsta de 16 ani şi mai târziu, abandonând planul părinţilor săi care doreau să îl căsăto­rească cu forţa, a devenit ascet-pustnic.

1 Ippeios, sat din Lesbos, în apropiere de Ayâsos. [N. trad.]

17

Vieţuirea părintelui Fotis în Sfântul Munte

Odată a trecut prin satul Pamfila, pe la biserica Sfân­ta Varvara. un predicator care în cuvântarea sa a vorbit despre zădărnicia lumii. Micul Panayotis a fost fermecat de cuvintele preotului şi a luat marea hotărâre a vieţii sa­le, aceea de a urma calea monahală. Un rol determinant în luarea acestei decizii a părintelui a fost exercitat însă şi de o femeie din satul său, Elpida. Aceasta i-a transmis zelul monahal. De altfel, ea însăşi era o ascetă în lume şi, aşa cum reiese dintr-o relatare a părintelui Fotis, era chiar maică. Părintele Fotis vorbea cu timp şi fără timp cu mul­tă mândrie şi bucurie despre această maică duhovnicească a sa, spunând: „Nevoinţa pe care o făcea această femeie nu am găsit-o nici la călugării din Sfântul Munte.”

Ce viaţă monahală se hotărâse însă să urmeze? Auzi­se de la credincioşi evlavioşi din insulă despre Muntele cel cu nume sfânt, despre îngereasca Republică Athonită. Astfel, în ziua de 19 aprilie 1931, la vârstă de aproape 18 ani, a plecat spre Sfântul Munte împreună cu prietenul şi consăteanul său, monahul Pahomie de mai târziu, pentru a trăi acolo viaţă călugărească. Atât de mare era zelul lor pentru viaţa ascetică monahală, încât, în timp ce făceau

18

diferite lucrări istovitoare, preferau să poarte saci în loc de rase. De asemenea, ca să vadă dacă zelul lor pentru a deveni monahi era nu după voia lor, ci după binecuvân­tarea lui Dumnezeu, puneau lemne uscate în pământ şi aşteptau să vadă dacă vor înflori, pentru a vedea care era voia lui Dumnezeu în viaţa lor.

Hotărârea lui Panayotis era să ducă viaţă monahală în cea dintâi mănăstire a Athosului, Marea Lavră. însă din pricina vârstei sale fragede, fiind considerat minor, nu a putut să intre direct în mănăstire. Astfel, pentru o mică perioadă de timp a fost găzduit ca ucenic la o chilie din Provata1, unde stăteau doi călugări originari din Lesbos. Părintele de la acea chilie era foarte sever. Micul Panayotis a încercat să deprindă obiceiurile călugăreşti, făcând ascul­tare faţă de gheronda. Odată, când făcea ascultare, îngrijindu-se de vizitatorii chiliei, a scăpat tava cu pahare; aşa cum era de aşteptat, acestea s-au spart. Atunci părintele cel sever nu numai că l-a certat, însă i-a şi aruncat bucăţile sparte în faţă pentru a-l smeri. Una dintre acele bucăţi i-a lăsat chiar o urmă pe chip, pentru a-i aminti că monahul trebuie să facă tot ceea ce face în mod corect şi, cel mai important, fără pagube. în acea chilie a rămas scurtă vre­me până a împlinit vârsta majoratului. După aceea a ple­cat la Mănăstirea Marea Lavră, care în acea vreme era mă­năstire de sine. Aici Panayotis a devenit cu mare bucurie ucenicul părintelui Pavlos Pavlidis.

1 Provata este o regiune aflată în zona de răsărit a Muntelui Athos, pe teritoriul Mănăstirii Marea Lavră, în apropierea Mănăstirii Caracalu. Mulţi cercetători identifică Provata cu schitul Glossia, care a înflorit în secolul al XIV-lea. Aici s-a nevoit o vreme şi Sfântul Grigorie Palama. Cea mai veche chilie este paraclisul Sfântul Gheorghe, construit în 1631. La începutul secolului al XX-lea existau în Provata 17 chilii [n. trad.]

19

Părintele Pavlos era o personalitate foarte importantă şi valoroasă a Sfântului Munte. Întreaga comunitate a athosului îl iubea şi pentru motivul că era medic şi foarte educat. Se spune că avea două licenţe; era originar din Asia Mică, din Theodoroupoli (Sammboli). S-a născut în anul 1884, şi în Sfântul Munte a venit în anul 1925, cu strălucite studii absolvite în Grecia şi în străinătate. în anul 1935 este ales de Mănăstirea Marea Lavră membru al conducerii mănăs­tirii. Era un om al rugăciunii şi un postitor sever. Pretutin­deni, de-a lungul şi de-a latul Republicii Athonite, alerga în ajutorul monahilor bolnavi. într-o carte a sa, Preasfinţitul Hrysostomos, episcop de Rhodostolos1, scrie despre părin­tele Pavlos Pavlidis: „Era o adevărată desfătare prezenţa lui, cu sfaturile şi binecuvântările sale. Admirai structura fină şi desăvârşită a omiliilor sale, expresivitatea chipului său plă­cut, mişcările mâinilor, care îi însoţeau cuvintele."

Pe acest părinte s-a învrednicit să îl aibă alături la în­ceputul vieţii sale monahale noul ales, pe atunci monahul novice, vrednicul de pomenire părinte Fotis.

La călugărie a primit numele David. La scurt timp du­pă aceea, părintele Pavel, după ce l-a încercat prin felurite asceze, aşa cum fierarul îmblânzeşte fierul în cuptor, pen­tru curăţenia şi viaţa sa nepătată, l-a hirotonit diacon în mănăstirea sa de metanie, Marea Lavră, prin decizia con­ducerii mănăstirii, în data de 16 noiembrie 1936, de către înaltpreasfinţitul Ierotei, Mitropolit de Melitoupoli, aflat sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice.

Hirotonia sa a fost o deosebită binecuvântare pentru ierodiaconul David. Deştept precum era, a învăţat întrea­ga rânduială de tipic a diaconului, slujind deseori, nu numai

1 IpaupTct xaJ Apuara rrin ASwva, Sfântul Munte, 2000, pp. 108-114.

20

în mănăstirea sa, ci şi în alte chilii şi schituri, precum şi la alte mănăstiri, ca delegat al mănăstirii sale. în data de 5 iulie 1944, în ziua de marţi, la sărbătoarea de hram a Mă­năstirii Marea Lavră, în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Li­turghii, în preacinstita biserică a Cuviosului şi de Dumne­zeu purtătorului părintelui nostru Atanasie, prin decizia Comunităţii Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, părintele Fotis este hirotonit în treapta de preot de către înaltpreasfinţitul Mitropolit de Melitoupoli, Ierotei.

La slujba de tundere în marea şi îngereasca schimă mo­nahală a primit numele Sfântului mare Patriarh Fotie al Constantinopolului.

Se pare că în perioada şederii sale la Mănăstirea Marea Lavră s-a legat duhovniceşte şi de un alt părinte, Afxentios cel străin, care mai târziu se pare că s-a aşezat la un metoc al Mănăstirii Marea Lavră.

La Mănăstirea Marea Lavră a făcut diverse ascultări. El însuşi ne relatează: „Prima mea ascultare la mănăstirea de metanie a fost la vie. Tăiam ramurile, plantam noi butuci. După aceea m-au pus la cuptor, la coacerea pâinii. Eram tânăr şi «zburam». Apoi am trecut la casa de oaspeţi, iar mai târziu am fost portărel. La această ascultare am stat mulţi ani. După aceea am făcut ascultare şi în biserică. Au existat perioade în care aveam chiar şi două ascultări la mănăstire. Fiindcă aveam scris caligrafic, am fost pus ca secretar la mănăstire. Făceam treabă şi de dactilograf, şi de subsecretar. Am trecut prin aproape toate ascultările.”

Altădată ne descrie o experienţă din perioada anilor grei de ocupaţie germană, care puţin a lipsit să nu-l conducă pe el şi pe alţi părinţi la moarte. Pescuiau cu barca mănăstirii şi, pentru a scoate peştii necesari pentru hrana fraţilor şi a vizitatorilor, aruncau dinamită. în timp ce pescuiau, s-a

21

apropiat de ei paza de coastă germană şi i-a controlat. Făceam rugăciunea inimii cu metaniile, şi nemţii, care ne inspectau barca, au fost orbiţi de Maica Domnului şi nu au văzut dinamita pe care o aveam asupra noastra.

De asemenea, părintele Fotis îşi aminteşte şi o alta în­semnată experienţă de la Mănăstirea Marea Lavră: „Pe când făceam ascultare în biserică şi trebuia să aprind can­delele, îmi amintesc că o îndelungată perioadă de timp, aproape două săptămâni, candela Cuviosului Atanasie Athonitul şi ctitorul Marii Lavre se aprindea continuu, fără să-i pun ulei. Bineînţeles, când i-am spus acest lucru duhovnicului meu, candela s-a stins imediat.

În Sfântul Munte a dobândit multă experienţă şi a făcut cunoştinţă cu mari sfinţi monahi şi asceţi. Relatează el însuşi în acest sens: „În Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului, am rămas timp de douăzeci de ani. Era firesc să cunosc acolo oameni sfinţi, figuri sfinte. îmi amintesc de un părinte, Pavlos Pavlidis, medic. Avea două licenţe şi era originar din Pont. Şi un alt părinte pe nume Kampanas. Era medic, din Eghina. De asemenea, un părinte Gheorghios din Constantinopol, foarte educat. Şi un al­tul, părintele Avacum, care trăia la Lavra. Am avut oca­zia să slujesc şi să trăiesc în apropierea unor astfel de per­soane. Erau oameni simpli, cunoscuţi tuturor, care însă se considerau pe sine gunoi, nimic. Şi dacă făceau vreo fap­tă minunată şi noi cei tineri ne miram şi îi admiram, spu­neau: «Noi nu am făcut nimic. L-am rugat pe Dumne­zeu, şi El a lucrat în chip nevăzut»."1

Unor credincioşi care îl întrebau insistent ce părinţi sfinţi a cunoscut în timpul petrecerii sale în Sfântul Munte,

1 Revista Amarolij a bisericii Sfântul Therapon, Mytilene, nr. 45, 2001.

22

le-a spus cu multă emoţie şi cu lacrimi în ochi că l-a cu­noscut şi pe sfinţitul părinte ieromonah Tihon, rusul, pe duhovnicul părintelui Paisie din Sfântul Munte, care stă­tea la chilia „Sfânta Cruce” a Mănăstirii Stavronikita, în zona „binecuvântatei şi dătătoarei de sfinţi Kapsala”. Pă­rintele ne spunea cu bucurie că din mâinile virtuosului şi harismaticului părinte Tihon a primit schima cea mare şi îngerească. El însuşi spunea: „N-am întâlnit în viaţa mea un părinte cu mai mult discernământ decât părintele Ti­hon, pe care s-a întâmplat să îl slujesc ca ucenic. Mai târ­ziu, l-a slujit şi părintele Paisie. Părintele Tihon era un ma­re părinte înzestrat cu discernământ. Odată, când eram în Sfântul Munte, am fost la o mănăstire, unde m-am spove­dit la un anumit duhovnic, care mi-a dat un canon foarte sever. M-am întors cu inima grea, am mers la părintele Ti­hon şi i-am spus: «Gheronda, pentru acelaşi păcat sfinţia voastră ce canon îmi daţi?» Şi părintele a moderat cu dis­cernământ canonul, ca să nu mă frâng sub greutatea lui. A moderat excesul din discernământ. Era dintre părinţii cu discernământ. Marii părinţi nu sunt severi. Virtutea lor era discernământul. Odată, a avut loc un furt în Sfântul Munte, şi părintele Tihon a fost martor. însă bietul pă­rinte nu avea bani ca să meargă la Tesalonic. A fost nevo­it să meargă pe jos zile întregi ca să ajungă în Salonic şi să depună mărturie. Aşa luptă duceau părinţii înzestraţi cu harisma discernământului. Ar fi putut să împrumute bani şi să meargă în Tesalonic fără să facă vreun efort. A prefe­rat însă osteneala.” După perioada de ucenicie a părinte­lui Fotis, noul ucenic al părintelui Tihon a fost Cuviosul nou sfinţit părinte Paisie, cunoscut nouă tuturor. Aceşti părinţi, adorm îţi acum amândoi, părintele Paisie şi părintele

23

Fotis, nutreau unul faţă de celălalt o mare preţuire, cu toate că nu s-a întâmplat să se cunoască direct. Când era vizitat de pelerini din Mitilene în chilia din Panagouda, în Sfântul Munte, părintele Paisie le spu­nea cu bucurie: „Părintele Fotis este om sfânt, şi aceasta este mare binecuvântare pentru insula Lesbos.

Părintele Fotis a avut binecuvântarea să îl cunoască la mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte şi pe Sfântul Siluan Athonitul. în acest sens părintele spu­nea: „în Sfântul Munte am avut, de asemenea, binecuvân­tarea să îl cunosc şi să fac ascultare faţă de părintele Tihon, rusul. L-am cunoscut însă şi pe Sfântul Siluan Athonitul, a cărui sfinţenie era admirabilă. Mari personalităţi!” Şi altă dată spunea: „Am mers să mă închin la Mănăstirea Sfân­tul Pantelimon. După ce m-am închinat, m-am îndreptat către trapeza mănăstirii. Trapeza se închisese cu puţin îna­inte, iar monahii economi plecaseră la egumenie, ca să mă­nânce şi ei. Un călugăr m-a observat, a venit la mine şi cu multă dragoste m-a întrebat dacă am mâncat. I-am spus că nu am apucat să prind trapeza deschisă. Acest monah era Siluan. M-a luat aproape cu forţa la iconomat, îngrijindu-se el însuşi de mine. Am avut ocazia să discutăm multe subiec­te duhovniceşti şi, din prima clipă în care mi-a vorbit, am realizat că este om duhovnicesc, iar chipul lui strălucea de sfinţenie. Mi-a explicat că a luat slujirea de iconom pentru ascultare şi că îi mulţumea lui Dumnezeu pentru aceasta." Părintele Fotis îşi amintea şi sfatul pe care i l-a dat Sfântul lui Dumnezeu, Siluan: „Trebuie să îţi iubeşti semenii, să su­feri împreună cu ei şi să te rogi pentru ei nu doar aşa, sim­plu, ci să faci rugăciune şi să verşi sânge.”1

1 Pr. Grigorios Doumouzis, O o[tovoxlrwvxai âvwrify-

rvf, Ed. Mytilene, 2010, pp. 8-9.

24

Se vede însă că părintele Fotis alerga pretutindeni în Sfântul Munte ca să îi afle pe cei mai deosebiţi şi ascetici părinţi, exact aşa cum fac albinele care caută şi găsesc ce­le mai bune flori, de la care culeg nectarul. Zelul său nu era lipsit de cunoştinţă, ci cu adâncă cunoaştere şi frică de Dumnezeu se apropia de mari asceţi şi bărbaţi cuvioşi, care de la multele metanii aveau bătături la mâini şi la ge­nunchi şi erau uscăţivi de la posturi, privegheri şi nevoinţe continue. Şi nu se mulţumea doar cu a-i cunoaşte, pentru a se mândri că a cunoscut astfel de personalităţi sau că s-a învrednicit să fie în preajma lor, ci încerca să le urmeze exemplul, după cuvântul „cinstirea sfântului este urmarea lui". La fel, l-a cunoscut şi pe cuviosul părinte Sofronie, numit părintele Sofronie de la Essex, pe când acesta era gheronda la o peşteră din apropierea Mănăstirii Sfântul Pavel. Părintele Sofronie avea să devină mai târziu chiar duhovnicul său.

Cu deosebit zel, părintele Fotis şi-a desăvârşit studiile la Universitatea Pustiului, studiind în fiecare zi, în boga­tele biblioteci, vieţile sfinţilor din vechime şi recenţi. De timpuriu a avut ideea de a se ocupa cu aflarea sfinţilor in­sulei în care s-a născut, Lesbos, idee pe care, prin binecu­vântarea bătrânului său, a cultivat-o cu grijă de-a lungul întregii sale petreceri în Sfântul Munte. Astfel, a adunat un material bogat, pe care l-a valorificat mai târziu, când s-a întors în insula sa. în Sfântul Munte, părintele Fotis a fost cel dintâi care a avut ideea de a comanda pictorului Zaharia din Kavsokalyvia realizarea unei icoane mari cu Sfinţii martiri, cuvioşi şi ierarhi din Lesbos. Această icoa­nă a fost realizată în anul 1939 şi dăruită de către părin­tele Fotis bisericii Sfânta Varvara, din localitatea sa natală,

25

Pamfila. De asemenea, odată cu această lucrare, legata de găsirea sfinţilor patriei sale, s-a ocupat şi cu colecţia de sinaxare ale copiilor mucenici. Astfel, avea un caiet întreg plin cu nume de copii martiri, pentru care a comandat realizarea de icoane, fresce, pentru preafrumoasa biserică Sfântul Luca din Pamfila.

În Sfântul Munte părintele Fotis a rămas în total două­zeci de ani. Pe toată durata şederii sale aici, a păstrat legă­tura cu mulţi dintre părinţii originari, ca şi el, din Lesbos, şi în special a întreţinut o bună relaţie cu „înţeleptul filo­sof şi salvator al Lesbosului", aşa cum îi va numi mai târ­ziu şi până la sfârşitul vieţii sale pe înaltpreasfinţitul Mi­tropolit de Mytilene Iakovos I, fost Mitropolit de Durres, Mokra Gora şi Spathia, Nikolaos (1925-1958).

în anul 1945, din cauza unor probleme de sănătate ale mamei sale adoptive, mătuşa Marigo, a cerut învoire de la mănăstirea sa de metanie să plece în Mytilene pentru a o în­griji pe mătuşa sa, însă şi pentru a-şi completa studiile lice­ale, întrucât în acea perioadă Athoniada1 era închisă. Spu­nea: „Iubeam învăţătura. Când m-am dus însă în Sfântul Munte şi am vrut să studiez la Athoniada, acest lucru nu a fost cu putinţă fiindcă, din pricina războiului din 1940, Athoniada nu funcţiona.” De asemenea, s-a ocupat şi cu

1 Athoniada (Academia Bisericească Athoniada) este o însemna­tă instituţie de învăţământ întemeiată în Muntele Athos în anul 1749. A funcţionat prima dată într-o clădire în apropierea Mănăstirii Vatoped. Şcoala şi-a încetat existenţa în anul 1821, din cauza Războiului de Independenţă; a fost reînfiinţată în 1842, fiind găzduită într-o no­uă clădire, ridicată în 1844 în Kareia. în 1930, Athoniada a fost muta­tă în cadrul schitului Sfântul Andrei (Kareia), unde funcţionează şi as­tăzi. în secolul al XX-lea, cele două Războaie Mondiale şi Războiul civil din Grecia au determinat întreruperea activităţii şcolii în două rânduri (1916-1930 şi 1940-1953). în prezent, Academia Athonită are statutul unui Seminar Teologic, cu durata de şase ani. [N. trad.]

26

publicarea anumitor cărţi, precum erau vieţile sfinţilor din Lesbos ediţie bilingvă! vieţile tuturor sfinţilor diaconi, preoţi, episcopi, împăraţi, ale celor 70 de apostoli, ale copi­ilor şi ale prorocilor, toate vieţile sfinţilor din sinaxarul sla­von, precum şi vieţile sfinţilor ruşi, sârbi, bulgari şi români. Am putea spune că cercetările pe care le-a întreprins şi ma­terialul pe care l-a adunat pe toată perioada şederii sale în Sfântul Munte au fost foarte extinse, fapt ce îl face pionier pentru epoca sa în ce priveşte fie şi numai conceperea aces­tui proiect atât de dificil. Mănăstirea nu i-a aprobat însă cererea de a pleca în Lesbos.

Remarcând sfinţenia vieţii părintelui Fotis, Mitropoli­tul Iakovos I nu a ezitat şi a întocmit o scrisoare cu pana sa arhierească, făcându-i părintelui invitaţia de a se întoarce în insula sa pentru a contribui la ridicarea duhovnicească a insulei şi a Sfintei Mitropolii a acesteia. Foarte înţelept şi cu dreptate a procedat Mitropolitul Iakovos prin invitaţia pe care i-a adresat-o părintelui.

Astfel, urmându-şi şi propria dorinţă şi având şi accep­tarea oficială de către Mitropolitul de Mytilene, Iakovos I, părintele Fotis ia de la Marea Lavră din Sfântul Mun­te actul de plecare din mănăstire, şi în data de 17 apri­lie 1951, prin actul semnat de înaltpreasfinţitul Iakovos I, Mitropolitul de Mytilene, este numit preot paroh la parohia Sfântul Antonie1 din Trigonas, unde a rămas până la pensionarea sa, în data de 1 septembrie 1992.

1 Biserica Sfântul Antonie se află în partea de est a satului Trigonas. Biserica actuală datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind constru­ită între anii 1890 şi 1896 în locul unei biserici mai vechi, [n. trad.]

27

Plecarea părintelui Fotis din Sfântul Munte şi întoarcerea în insula Lesbos. Slujirea sa în Sinai şi la Ierusalim şi pelerinajele pe care le-a făcut

În ziua de 10 septembrie 1950 primeşte din partea mă­năstirii sale de metanie permisiunea de a lipsi din mănăs­tire timp de două luni, pentru a merge mai întâi la Tesalonic şi apoi în satul său, Pamfila. Acolo intră în contact şi face cunoştinţă cu vrednicul de pomenire mitropolit de Mytilene, Iakovos I. În cele din urmă, în anul 1950, pă­rintele Fotis ia marea decizie de a se întoarce în insula sa, Lesbos. După ce l-a primit în eparhie, mitropolitul său s-a îngrijit personal să ceară actul de plecare al părintelui de la Mănăstirea Marea Lavră.

Odată cu plecarea din Sfântul Munte începe marea sa aventură, pe care am putea-o numi „odiseea" sa. Pe insula sa se întoarce cu bogate experienţe duhovniceşti. Prezenţa sa timp de douăzeci de ani în Athos i-a hărăzit multe stări duhovniceşti şi harisme. Nimeni nu poate cunoaşte adân­cul inimii părintelui Fotis şi nici motivul deciziei sale de a

28

părăsi liniştea Sfântului Munte şi de a intra în aventurile vieţii lumeşti a enoriilor şi a mitropoliilor. Pentru a se „asi­gura” duhovniceşte, se hotărăşte să ducă un mod de viaţă deosebit. Această viaţă a sa nu aminteşte cu nimic de stereotipiile vieţii unui preot de ţară sau de oraş. A urmat în­tr-un mod cu totul aparte calea de vieţuire singuratică şi tainică a ieromonahului în mijlocul societăţii, calea trăirii drepte a Ortodoxiei. Niciodată nu şi-a îngăduit să se abată de la Sfânta Tradiţie şi nu ar fi permis nici altcuiva din tur­ma sa duhovnicească sau dintre cunoştinţele sale să se înde­părteze de la aceasta. Tot ce a învăţat şi a trăit în adevărata Grădină a Tradiţiei, în Sfântul Munte, a încercat să trans­mită pur şi nealterat în locul său natal. A ales însă ca întrea­ga sa strădanie să o filtreze printr-o formă ascetică extremă a monahismului, rară în lecturile obişnuite ale sinaxarelor patristice, prin aşa-numita „nebunie”. Cum altfel ar fi putut să transmită intactă Sfânta Tradiţie Ortodoxă a părinţilor Colivazi1, în epoca noastră, oamenilor care s-au învăţat să se îndepărteze de la credinţa ortodoxă şi de la cult? Părinţii „Colivazi” (denumire batjocoritoare, care le-a fost atribu­ită acestora de către monahi modernişti, care au adoptat noi rânduieli legate de cultul ortodox) au insistat asupra faptului că colivele făcute pentru cei adormiţi trebuie să fie slujite în ziua de sâmbătă şi nu în cea de duminică şi, de ase­menea, au readus în actualitate practica desei împărtăşiri cu Preacuratele Taine etc. Părintele Fotis scrie la un mo­ment dat: „Niciodată nu am lăsat vreo slujbă, vreo Vecernie,

1 Este vorba despre mişcarea iniţiată de părinţi care insistau asupra păstrării fidele a sfintelor tradiţii ale cultului ortodox, aşa cum au fost transmise acestea în scris şi oral de către părinţii din vechime şi conform tradiţiei aghioritice autentice. Exponenţii principali ai acestei mişcări au fost Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Atanasie din Paros ş.a.

29

Utrenie, Pavecerniţă şi Acatist al Buneivestiri. Aceasta este îndatorirea cea mai însemnată a monahului.

Precum un alt Sfânt Cosma Etolianul. părintele Fotis, având acum numele Lavriotul (gr. Lavnatis), pe care nu l-a schimbat până la sfârşitul vieţii sale, a plecat din Sfân­tul Munte pentru a înnoi întreaga creaţie cuvântătoare oamenii din insula sa.

S-a folosit de nebunie pentru a evita laudele pentru ce­ea ce avea să ofere semenilor săi. A trăit ca un nebun pentru Hristos pentru a deruta cugetele bune ale oamenilor referi­toare la propria-i persoană şi, mai mult, pentru a-i pune pe gânduri, făcându-i să-şi pună întrebări referitor la credinţa lor, precum şi pentru a trece neobservat. Aceasta a fost ho­tărârea curajoasă pe care a luat-o la Universitatea Athosului. Şi-a desăvârşit studiile la atâţia sfinţi părinţi, iar preocu­parea sa cea mai fierbinte era în ce mod va putea el însuşi, neînsemnat şi neinstruit lumeşte, să ofere ceva bun iubitei sale insule, iubiţilor săi semeni. Din prima clipă în care a pus piciorul în insula sa a simţit că purta pe umeri răspun­derea faţă de Tradiţia Ortodoxă. Nu a venit pentru a simţi bucurii lumeşti, a venit smerit, ca să ofere, să schimbe lu­mea prin tradiţia autentică a cuvântului lui Dumnezeu. Şi aceasta nu a făcut-o cu predici verbaliste, ci prin trăire.

Pe oamenii cu care avea legătură îi învăţa empiric, prin intermediul trăirii. Nimeni dintre cei care l-au cunos­cut nu l-a văzut vreodată îndepărtându-se de la principi­ile sale. Dintru început, de când a venit în insulă ca iero­monah şi până în ultima clipă a vieţii sale, când a închis ochii lumeşti, nimeni nu l-a văzut încălcând vreuna din­tre virtuţile ascezei Bisericii noastre Ortodoxe. Nicioda­tă, de exemplu, nu încălca postul fără ulei, pe care îl ţinea

30

lunea, miercurea şi vinerea. Niciodată nu a consumat car­ne. Niciodată nu a rămas fără să slujească Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească. Niciodată nu şi-a ignorat canonul şi rugăciunile. Ce să mai spunem despre Acatistul Buneivestiri! însă şi vestimentaţia sa era cu totul simplă. Nu dă­dea impresia unui ieromonah, neavând înfăţişarea pe ca­re ne-am obişnuit să o vedem astăzi la un ieromonah. Nu numai că nu acorda atenţie îmbrăcăminţii sale, dar purta o singură haină, adică nu purta nimic altceva sub anteriul său zdrenţuit. Unii oameni îl întrebau: „De ce nu porţi, părinte Fotis, straie bune?” Iar părintele Fotis răspundea referitor la înfăţişarea sa bizară: „Eu sunt călugăr şi de ace­ea nu dau importanţă îmbrăcăminţii mele.”

în ziua de 17 aprilie 1951, în timp ce se afla în satul său natal, Pamfila, primeşte din partea Mitropolitului Iakovos I de Mytilene dispoziţie scrisă şi numire temporară la biserica Sfântul Antonie din satul Trigonas, pentru a fi paroh şi pentru a-şi îndeplini acolo îndatoririle de slujire.

Se pare că postul de paroh din satul Trigonas era va­cant din ziua de 1 iulie 1951, iar Mitropolitul Iakovos I îl numeşte paroh la biserica de acolo temporar. Numirea temporară a părintelui a durat însă doar 44 de ani!

în ziua de 6 septembrie 1953, prin acţiunile părinte­lui Fotis, este sfinţită biserica parohială Sfântul Antonie din Trigonas, de către vrednicul de pomenire Mitropolit de Mytilene Iakovos I. Biserica din sat era construită în 1886, însă, până la numirea părintelui Fotis ca paroh în acest sat, biserica nu fusese sfinţită.

în ziua de 2 august 1956, înaltpreasfinţitul Iakovos I îl hiroteseşte duhovnic pentru a primi mărturisirile credin­cioşilor care aveau să vină la el. în anul 1962, având permisiunea

31

canonică a înaltpreasfinţitului Mitropolit de Mitilene, Iakovos al II-lea, părintele Fotis merge în Munte şi participă la sărbătorile comemorării a 1000 ani de istorie a Republicii Athonite. La aceste manifestări a luat parte în mod oficial, ca membru al ierarhiei Bisericii Greciei, şi înaltpreasfinţitul Mitropolit Iakovos al II-lea de Mytilene. Un eveniment înălţător şi grandios pentru Or­todoxia universală! Părintele Fotis scria în acest sens într-o scrisoare a sa: „Dumnezeiasca Pronie a binevoit să ne aflăm în viaţă la acest eveniment îmbucurător şi simţim răspun­derea de a participa şi de a ne desfăta cu această bucurie.” în anul 1963, în ziua de 1 ianuarie, prin dispoziţia şi hotărârea înaltpreasfinţitului Mitropolit Iakovos al II-lea de Mytilene, fost mitropolit de Sisani şi Siatista1 (Kleomvrotos), părintele Fotis se înscrie ca frate în Mănăstirea Ypsilou din cadrul Mitropoliei de Mytilene2. Se pare că, după ce s-a întors din Sfântul Munte, părintele Fotis nu s-a înscris imediat într-o mănăstire, aşa cum ar fi trebuit să facă, potrivit dreptului canonic bisericesc. Nu ştim dacă aceasta se datorează părintelui însuşi sau Mitropolitului de Mytilene de atunci, înaltpreasfinţitul Iakovos I, care l-a şi primit în cadrul Mitropoliei. în orice caz, în anul 1963, părintele Fotis este înscris ca frate la Mănăstirea Ypsilou, chiar dacă niciodată nu a vieţuit în această mănăstire. Din câte ştim referitor la situaţia bisericească, acesta este re­gimul canonic în vigoare, căruia i se supun toţi ieromo­nahii Bisericii Greciei; în afara câtorva excepţii, această

1 Mănăstirea Ypsilou se află în partea vestică a insulei Lesbos, pe vâr­ful Muntelui Ordymnos, fiind închinată Sfântului Ioan TeologuL. Este cea mai veche mănăstire din Lesbos, fiind construită în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, de către Sfântul Teofan din Sigriani. [n. trad.]

2 Sisani şi Siatista, localităţi din Macedonia de Vest. [n. trad.]

32

dispoziţie nu se respectă însă aproape niciodată. La fel, şi părintele Fotis a slujit întreaga sa viaţă ca paroh la biserica din satul Trigonas, fără să fi vieţuit vreodată în Mănăstirea Ypsilou. Deseori mergea însă acolo, cu timp şi fără timp, în special la hramurile mănăstirii şi ale diverselor paraclise ale acesteia. Stareţul actual al Mănăstirii Ypsilou, preacuviosul părinte arhimandrit Rafail Iosifellis, ne-a spus: „Pă­rintele Fotis ne vizita de obicei de ziua Tuturor Sfinţilor şi aproape întotdeauna slujeam împreună la Sigriani, în ziua pomenirii ctitorului mănăstirii, Sfântul Teofan.”

în ziua de Îl mai 1964, părintele Fotis este hirotesit arhimandrit de către vrednicul de pomenire Mitropolit de Mytilene Iakovos al II-lea, în ziua sfinţirii paraclisu­lui Sfinţilor şi întrutotlăudaţilor Apostoli, care se află în curtea bisericii parohiale Sfântul Antonie din Trigonas.

înaltpreasfinţitul Iakovos al II-lea îl iubea mult pe pă­rintele Fotis şi deseori îi cerea sfatul în anumite proble­me. Din acest motiv l-a şi însărcinat cu dificile misiuni duhovniceşti. Astfel, părintele Fotis a mers în satul Kydonies, unde s-a ocupat cu insistenţă de problema erezi­ei; se pare că în acea parohie pătrunseseră lupi îmbrăcaţi în piei de oaie, iar părintele Fotis, prin prezenţa sa, le-a oferit credincioşilor de acolo „suficientă lumină şi arme”, după cum îi scria mitropolitului său. înaltpreasfinţitul Iakovos al II-lea scria în acest sens despre părintele Fotis: „Construieşte biserici, paraclise, este iubitor de oameni, iubeşte săracii, nu iubeşte banul, cultivă ogoarele săraci­lor, duce viaţă ascetică, este postitor şi călugăr foarte as­pru. Are multe sentimente, pe care le exprimă însă într-o manieră frustă, este un extraordinar zelot, entuziast, are o nobleţe originară, este sincer, deschis, dezinteresat într-o

33

măsură deosebită, călugăr auster, este apreciat pentru iu­birea pe care o are faţă de semeni. întotdeauna este însă neîngrijit, acţionează în mod neaşteptat, nu după logica comună, şi lucrează cu râvnă în câmpul binefacerilor.

În anul 1967, prin intermediul înaltpreasfinţitului Iakovos al II-lea, părintele Fotis a dăruit suma de 4000 de drahme din salariul său pentru construirea mormântului de marmură al Sfântului Cinstit Nou Mucenic Teodor Bizantinul2. Părintele Fotis era întotdeauna pionier în lu­crări de binefacere şi dragoste, îndeosebi în tot ce avea le­gătură cu sfinţii din Lesbos.

Părintele Fotis era şi un adevărat patriot; în anul 1970 a ridicat pe propria sa cheltuială monumentul eroilor din satul său, Pamfila.

întotdeauna îi surprindea pe cei din jurul său şi era în permanentă mişcare. Tot ce îşi propunea realiza fără să prindă ceilalţi de veste. Când avea de împlinit ceva, nu ţinea seama de formalităţi şi de birocraţie. Şi bineînţeles, nu suporta multe. Dorea ca tot ce face să fie spre slava lui Dumnezeu. Odată a mers la o casă unde ştia că trăia un cu­plu necununat şi a săvârşit acolo Taina Cununiei, fără acte şi proceduri legate de aprobări pentru oficierea căsătoriei. Un preot care a aflat acest lucru l-a mustrat oarecum, cerându-i părintelui Fotis să îi dea explicaţii. Cu simplitatea care-l caracteriza, părintele Fotis i-a răspuns: „E mai bine să trăiască în păcat sau să trăiască în binecuvântare, aşa cum sunt acum, după ce i-am cununat?” Acesta era părin­tele Fotis. Pentru Dumnezeu orice îi era permis. Aceasta nu însemna că părintele Fotis, atâţia ani cât a fost paroh

1 Grigorios Doumouzis, op. cit., p. 47.

2 Moaştele Sfântului Nou Mucenic Teodor Bizantinul se află în bise­rica Maica Domnului Hrysomallousa din oraşul Mytilene. [N. trad.]

34

în satul Trigonas, nu a întocmit cum se cuvine actele bise­ricii, registrul de botezuri şi cununii; dimpotrivă, toate le păstra cu corectitudine şi cu renumitul său scris caligrafic, precum şi cu multe însemnări şi notiţe frumoase.

în timpul slujirii Preafericitului Ieronim I, Arhiepis­copul Atenei şi al întregii Grecii, slujeşte ca paroh pen­tru aproape un an de zile în satul de graniţă Melanthio din judeţul Kilkis1. în acest sat îşi îndeplineşte îndatori­rile parohiale, slujeşte în fiecare zi, spovedeşte, face cate­heză credincioşilor, se luptă pentru întărirea credinţei or­todoxe. Locuitorii satului, refugiaţi din Pont, l-au iubit şi s-au legat sufleteşte de părinte.

Acolo părintele Fotis a trăit următoarea întâmplare: mergea şi slujea la toate paraclisele din împrejurimi. Oda­tă, pe timp de iarnă, întorcându-se noaptea în sat, a fost înconjurat de o haită de lupi gata să-l sfâşie. în faţa acestui pericol, părintele Fotis nu a lepădat arma sa unică, rostirea Acatistului Buneivestiri a Maicii Domnului. A zis acatis­tul cât putea de tare. Atunci lupii l-au însoţit până la casa unde locuia, fără să-i facă nici un rău. Puterea rugăciunii şi rostirea neîncetată a Acatistului Buneivestiri l-au salvat pe părintele Fotis de la moarte sigură!

în anul 1972 pleacă spre Sinai, unde va sluji la Mănăs­tirea Sfânta Ecaterina, de unde, silit de anumite probleme, va pleca spre Ierusalim. Din data de 27 decembrie 1972 până în 15 octombrie 1975 slujeşte ca paroh la Biserica învierii Domnului de la Ierusalim.

între timp, întorcându-se de la Ierusalim, se află în ne­plăcuta postură de a fi concediat din parohia sa pentru motivul că nu a rămas în Sinai şi pentru faptul că, în ciuda

1 Kilkis, oraş din nordul Greciei, în regiunea Macedonia Centrală [n. trad).

35

tuturor recomandărilor înaltpreasfinţitului Iakovos al II-lea, a rămas la Ierusalim fără permisiune canonică. În ziua de 1 octombrie 1973, Mitropolia de Mytilene, prin decizia înaltpreasfinţitului Iakovos al II-lea, l-a demis pe părintele Fotis din postul de paroh la biserica din Trigonas. în această stare va rămâne părintele Fotis până în ziua de 14 aprilie 1976. în acest interval de vreme a slujit timp de şase luni, fără numire, în satul Ambeliko1.

În data de 15 aprilie 1976, înaltpreasfinţitul Iakovos al II-lea îl numeşte paroh la biserica Sfânta Parascheva din localitatea Stavros, pentru o perioadă de aproape trei luni.

în continuare, prin dispoziţia mitropolitului, părinte­le Fotis este renumit paroh în satul său, Trigonas, unde se întoarce în ziua de 1 iulie 1976.

Mai târziu va pleca la Constantinopol, oraşul său iu­bit, unde, prin dispoziţia Patriarhului Ecumenic, va sluji la biserica Sfântul Nicolae din insula Halki2.

Din Halki pleacă în anul 1982, pentru aproape un an de zile, în Muntele Sinai. Aici a avut ocazia să viziteze toa­te locurile unde s-au nevoit marii cuvioşi, a urcat şi a slujit în mod regulat pe vârful sfânt al muntelui, a slujit la toa­te paraclisele mănăstirii şi ale celor mai depărtate chilii şi schituri, precum şi la paraclisul Rugului Aprins şi Nemistuit. Demn de menţionat este şi faptul că în Sinai părinte­le Fotis a dezvoltat foarte bune relaţii cu beduinii.

Din Sinai, în anul 1973 se îndreaptă spre locul pe care l-a iubit foarte mult, Locurile Sfinte de la Ierusalim, având ca centru de acţiune Preasfântul Mormânt al Domnului

1 Ambeliko, sat aflat la o distanţă de aprox. 25 de km de satul Trigo­nas [n. trad.].

2 Insula Halki (în lb. turcă: HeybeliaAa) este cea de-a doua insulă ca mărime dintre Insulele Principilor, aflate în Marea Marmara, în partea sudică a Istanbulului [N. trad.].

36

Iisus Hristos. Cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh al Ierusalimului, slujeşte ca preot şi psalt la Preasfântul Mor­mânt. Dragostea sa pentru Preasfântul Mormânt nu poate fi descrisă în cuvinte; trăia în fiecare zi prezenţa Domnu­lui însuşi în viaţa lui. Am putea spune că acolo a slujit în curăţie şi cuget ortodox autentic, apărând când era nevo­ie şi când circumstanţele o cereau, drepturile ortodocşilor greci asupra Locurilor Sfinte de uneltirile celorlalte confe­siuni. întreaga sa viaţă a subliniat faptul că „Preasfântul şi Purtătorul de Dumnezeu Mormânt este cel mai însemnat şi mai sfânt loc de pelerinaj al Ortodoxiei. Sfintele Locuri de închinăciune se află în mâinile oamenilor nerespectuoşi şi necuviincioşi... Preasfântul Mormânt se găseşte în mâi­nile tigrilor. Am trăit destui ani în Patriarhia Ierusalimu­lui şi am văzut cu propriii mei ochi ce cumplite momente trăieşte din pricina ucigaşilor de Dumnezeu iudei”. Atunci când vorbea despre aceste lucruri, făcând referire la Ieru­salim, se cufunda în amintirea bogatelor experienţe pe care le trăise acolo; se bucura de fiecare dată când auzea că Sfintele Locuri sunt vizitate de mulţi închinători, în spe­cial greci. La Sfântul Mormânt vedea cum veneau în fie­care zi mulţi închinători ortodocşi din toată lumea. Aco­lo, ca străjer al Preasfântului Mormânt, a învăţat să poarte conversaţii în mai multe limbi; tot acolo a remarcat ecumenicitatea Ortodoxiei. Din acest motiv, când s-a întors în Grecia, în anul 1975, în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii rostea unele ectenii în mai multe limbi, transmiţându-le astfel, în mod discret, credincioşilor mesajul că Ortodoxia nu se limitează la naţionalisme.

După perioada petrecută în Ierusalim a mers în Rusia, unde a vizitat multe locuri de pelerinaj, după care, în anul

37

1976, s-a întors în Lesbos, dedicându-se îndatoririlor sale enoriale în satul Trigonas plomari.

Experienţele pe care le-a dobândit în pelerinajele sa­le le împărtăşea oricui i-o cerea. După ce s-a întors de la Ierusalim, a dăruit bisericii Adormirea Maicii Domnului din Ayasos o bucăţică din piatra Mormântului Maicii Domnului din Ghetsimani. în actul de donaţie scrie cu li­terele sale caligrafice următorul text:

„Fotis Lavriotul. Pamfila mytilene.

Pietricică din Preacinstitul Mormânt al Maicii Dom­nului din Ghetsimani, dar făcut preacinstitului lăcaş de închinăciune al Maicii Domnului din Ayasos.

Donator Arhimandrit Fotis Lavriotul, preot la Biseri­ca Sfântului Mormânt 1972-1975.

Acest gest al părintelui şi faptul că s-a îngrijit să dăru­iască bisericii o pietricică din mormântul Maicii Domnu­lui din Ghetsimani arată cu limpezime că părintele Fo­tis nutrea un interes viu faţă de întreaga sa insulă, pentru toate bisericile, pentru toate locurile de pelerinaj, pentru mănăstiri, încă şi pentru paraclise. Şi dorinţa de a aduce diverse lucruri de la Locurile Sfinte pentru binecuvânta­rea locului în care s-a născut este şi ea o dovadă a deosebi­tei sale evlavii.

în anul 1976, părintele Fotis a mers la Tesalonic. Aco­lo l-a întâlnit pe dragul său compatriot, profesorul uni­versitar la Facultatea de Teologie din Tesalonic, adormit în Domnul acum, Ioannis Fountoulis. întors în Lesbos, părintele s-a îmbolnăvit. A rămas pentru scurtă vreme în Pamfila pentru a coordona lucrările de construcţie ale bi­sericii Sfântul Luca, unde a adus diversele materiale pe care le procurase din Tesalonic. îndată ce s-a făcut bine,

38

pentru a-I mulţumi Domnului şi Dumnezeului nostru pentru darul refacerii sale, a slujit continuu, timp de do­uă zile, în paraclisele din satul său, Pamfila, în Stavros şi într-un paraclis al bisericii Adormirea Maicii Domnului. Aceasta era viaţa părintelui Fotis: să îi aducă mulţumire lui Dumnezeu nu numai în momentele bune ale vieţii, ci mai ales în cele grele!

Părintele avea darul de a alcătui din timp în timp di­verse testamente. Un astfel de testament a fost scris pe o hârtie de scrisori de la biserica Sfântul Therapon din My­tilene1. în acest testament i se adresează preotului Komninos, pe care îl şi numeşte executor al testamentului său, dându-i instrucţiuni referitoare la cele ce aveau să se facă la înmormântarea sa. Bineînţeles, acest testament a fost anulat de către unul ulterior. întrucât acest act vorbeşte despre modul în care părintele dorea să se desfăşoare în­mormântarea sa, merită să îl amintim.

Astfel, în data de 15 aprilie 1988, în Mytilene, părin­tele scria:

„Subsemnatul, ieromonahul Fotis Lavriotul, cunos­cut tuturor, îl însărcinez pe fratele pr. Komninos să săvâr­şească cele ale înmormântării mele după cum urmează: După ce îmi voi da sufletul din lumea aceasta zadarnică, slujba înmormântării mele să se facă de către un singur preot, acesta să citească rugăciunile (nu să le cânte), fă­ră coşciug, doar o făclie şi o cruce, preasfântul simbol al

1 Construită în anul 1860, biserica Sfântul Therapon este un monu­ment impunător din zona portului, fiind cea mai mare biserică din Mytilene. Aici se află mormântul Mitropolitului Ignatie al Ungrovlahiei (My­tilene, 1765-1828), mitropolit al Tarii Româneşti între anii 1810 şi 1812. Trupul acestuia a fost adus la Sfântul Therapon de la biserica Sfânta Treime din Livorno italia, unde fusese înmormântat în anul 1828 [n. trad.].

39

Creştinătăţii. Apoi trupul meu va fi dus la morga spita­lului pentru a fi tăiat, astfel încât doctorii tineri să poa­tă învăţa, fiecare pentru specialitatea lui. După aceasta, bucăţile tăiate, puse într-un sac, să fie duse pe un munte înalt şi să fie aruncate una câte una, spre a fi hrană păsări­lor şi animalelor sălbatice. Un singur lucru doresc şi îi rog pe toţi bunii preoţi: ca, ori de câte ori vor sluji, să facă po­menire preaneînsemnatei mele persoane şi să pregătească pe o farfurioară grâu fiert pentru citirea slujbei de parastas pentru păcătosul meu suflet.

Acestea dorind şi încredinţând spre îndeplinire, Fotis Lavriotul.

P S.: Cred din toată inima în înviere şi, chiar de arde trupul şi ar fi măcinat în praf foarte fin, în ziua învierii trupurile vor învia din morţi şi fiecare va primi răsplata faptelor bune sau rele. Dacă nu este cu putinţă acest lucru, bucăţile trupului meu să se arunce în adâncul mării.

Fotis.

P. S.: Nu doresc alocuţiuni, rostiri de cuvinte laudative, ci doar rugăciuni, pomenire. Liturghii şi parastase.

Fotis."

Această scrisoare-testament arată mărimea credinţei părintelui Fotis şi nevoia celor adormiţi pentru rugăciuni, Sfinte Liturghii şi parastase. Lumea neinstruită de astăzi nu cunoaşte aceste lucruri şi, bineînţeles, sufletele celor adormiţi ai noştri sunt lipsite de folosul lor.

în fiecare an, în data de 6 septembrie, când sfânta noastră Biserică prăznuieşte pomenirea minunii din Colose a Sfântului Arhanghel Mihail, credincioşii din Lesbos, în frun­te cu înaltpreasfinţitul Mitropolit de Mytilene, Iakovos al

40

III-lea, merg la Moshonisia 1, unde se face slujbă în biserica Sfântul Arhanghel2. în anul 1997, pentru prima dată după catastrofa din Asia Mică3, ţara vecină [Turcia] a dat permi­siunea să se săvârşească slujbe în biserica Sfântul Arhanghel Mihail. Părintele Fotis a luat şi el parte la această slujbă. în­cepând de atunci, a mers frecvent şi a slujit în bisericile pus­tiite şi distruse din Asia Mică, patria noastră de neuitat.

1 Moshonisia (sau Aivali; în lb. turcă Ayvalik Adalart) este un grup de insuliţe din Asia Mică, situate la intrarea sudică în Golful Edremit, vizavi de insula Lesbos, cea mai mare dintre acestea fiind Moshânisos sau Moshonisi (tc. Alibey Adast) [n. trad.].

2 Biserica Sfântul Arhanghel este una dintre cele mai însemnate bise­rici din Moshonisi, fiind construită în 1873; a suferit pagube deosebite în urma actelor de vandalism din 1922, iar un cutremur din anul 1924 a produs stricăciuni şi mai mari, fiind în pericol de a se dărâma. Biserica a fost restaurată de Fundaţia Culturală turcă Rahmi M. Koţ, din anul 2016 funcţionând ca muzeu, [n. trad.]

3 Catastrofa din Asia Mică din 1922 a reprezentat ultima fază a Războiului greco-turc sau a Campaniei Mic-asiatice (1919-1922). în­tre atrocităţile făcute de cea mai mare parte a soldaţilor turci după ce au ocupat Smirna (actualul Izmir) se numără jefuirea magazinelor şi caselor creştinilor, violarea femeilor şi fetelor creştine, omorârea a mii de armeni şi greci, incendierea oraşului şi deportarea bărbaţilor cu vârste cuprinse între 18 şi 45 de ani. La patru zile după intrarea trupelor turceşti, oraşul a fost incendiat, între 13 septembrie şi 22 septembrie 1922 cartierele elen şi ar­mean fiind distruse în întregime. Turcii au blocat accesul grecilor şi arme­nilor spre chei pentru a-i obliga să rămână în zona incendiată, fără putinţă de scăpare. Crucea Roşie a trimis o delegaţie la Kemal Ataturc pentru a aproba evacuarea populaţiei; după multe presiuni, acesta a permis navelor greceşti şi străine să intre în portul oraşului. în jur de 100000 de greci şi armeni au fost omorâţi în timpul incendiului şi al masacrelor şi aproxima­tiv 300000 de persoane s-au refugiat atunci în Grecia. Masacrele şi pogro­murile s-au încheiat, în cele din urmă, prin dramaticele schimburi recipro­ce de populaţie dintre Grecia şi Turcia, reglementate de Conferinţa de la Lausanne din 1923. în cadrul acestui schimb de populaţie, care a fost pri­ma expulzare în masă reciprocă a secolului al XX-lea, aproape un milion şi jumătate de creştini ortodocşi din Asia Mică şi din Tracia Răsăriteană au fost siliţi să-şi părăsească pământurile strămoşeşti şi să vină în Grecia şi aproximativ o jumătate de milion de turci din Grecia au fost obligaţi să se mute în Turcia. S-a pus astfel capăt prezenţei de 3000 de ani a grecilor pe ţărmul anatolian al Mării Egee. [N. trad.]

41

Cercetarea întreprinsă de părinte pentru aflarea sfinţilor din Lesbos

Părintele a adus la cunoştinţa înaltpreasfinţitului Mi­tropolit de Mytilene Iakovos al II-lea rezultatul cercetări­lor sale legate de sfinţii din Lesbos, precum şi iubitului său prieten şi profesor de Liturgică la Universitatea Aristotel din Tesalonic, Ioannis Fountoulis.

Toţi deopotrivă, lucrând împreună, în frunte cu părin­tele Fotis, au făcut cunoscuţi în zilele din urmă sfinţii in­sulei Lesbos, îmbogăţind calendarul local şi, cu multe stră­danii, au consacrat sărbătoarea sinaxei tuturor sfinţilor, a martirilor şi a cuvioşilor din Lesbos, în prima duminică după sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Părintele Fotis spu­nea că în afară de el au contribuit foarte mult la aflarea sfinţilor din Lesbos iubitul său prieten, profesorul Foun­toulis, stareţul Mănăstirii Limonos, preacuviosul arhimandrit

1 Mănăstirea Sfântul Ignatie, cunoscută ca Mănăstirea Limonos, da­torită pajiştei (în gr. leifiuvoi limonas) în mijlocul căreia este con­struită, a fost întemeiată în anul 1526 de către Sfântul Ignatie Agallianos (1492-1566), fiind închinată Sfântului Arhanghel Mihail. Începând din secolul al XVI-lea până astăzi, mănăstirea a exercitat un rol Însemnat în viaţa duhovnicească şi culturală a insulei Lesbos [n. trad.].

42

Nikodimos şi excepţionalul teolog, dl Sotiriou. în zilele în care trăia părintele Fotis, lista sfinţilor din Les­bos a ajuns să numere aproape 100 de sfinţi.

în timpul arhipăstoririi înaltpreasfinţitului Mitropolit Iakovos al II-lea au fost găsite sfintele moaşte ale Sfântului diacon Nicolae în Karea, Mytilene (1959-1962). Mi­tropolitul l-a desemnat pe părintele Fotis drept persoana cea mai potrivită pentru a vedea moaştele, şi l-a trimis în Karea pentru a-i relata care era situaţia. în acea seară pă­rintele Fotis a fost găzduit în casa doamnei Vasiliki Ralli, în Thermi.

Următoarea întâmplare ne este relatată de doamna Vasiliki Ralli în cartea sa, Karea, dealul sfinţilor. „Icoana Sfinţilor Rafael şi Nicolae, zugrăvită de pictorul vrednic de pomenire Fotis Kontoglou1, nu a fost prima icoană a acestor sfinţi, aşa cum credea mitropolitul de atunci Iakovos al II-lea. Aceasta a fost precedată de o altă icoană a celor doi sfinţi, pe care a zugrăvit-o pictorul amator Vasilios Bamias, preotul din Moria. Părintele Vasilios a ajuns să picteze icoana sfinţilor fiindcă l-a visat pe Sfântul Rafail, care, după ce a făcut semnul Sfintei Cruci asupra fi­icei lui, care era foarte bolnavă, suferind de febră tifoidă, i-a spus: «Vasilie, vreau să îmi faci icoana... uită-te bine la mine ca să mă zugrăveşti aşa cum mă vezi.» Din ziua ur­mătoare fiica lui nu a mai avut febră, iar părintele Vasilios a început zugrăvirea icoanei cu post şi rugăciune. Aceasta

1 Fotis Kontoglou (1896-1965) a fost scriitor şi pictor grec, originar din Kydonies (Aivali). Atât în opera sa literară, cât şi în pictură, a pus în valoare tradiţia greacă. Redescoperirea iconografiei bizantine, care a în­ceput în anii 30, se datorează în mare parte activităţii lui Kontoglou. A fost cel mai renumit iconograf din Grecia secolului al XX-lea, contribu­ind în mod semnificativ la renaşterea iconografiei bizantine, [n. trad.]

43

a fost încheiată în zilele în care am găsit mormântul Sfântului diacon Nicolae. Temându-se de reacţia mitropolitu­lui, fiindcă nu avea permisiunea să facă icoana unor noi sfinţi fără îngăduinţa acestuia, părintele Vasilios a adus icoana pe ascuns la noi acasă (în Thermi), rugându-ne să o păstrăm la noi până când vor fi recunoscuţi sfinţii. în acea zi a venit în Karea ieromonahul Fotis Lavriotul, tri­mis de către Mitropolitul Iakovos să vadă sfintele moaşte ale Sfântului diacon Nicolae, aşa cum erau, încă în mor­mântul acestuia, şi să-şi exprime părerea. îndată ce a vă­zut moaştele, s-a închinat şi a zis: «Şi din întâmplare să fi văzut acest mort, aş fi spus că a fost călugăr fiindcă doar călugării sunt îngropaţi în acest fel, cu mâinile în formă de cruce pe piept.» A rămas mult timp în Karea, rugându-se. Când a coborât în sat, ora era înaintată şi nu mai circula nici un autobuz. De aceea ne-am oferit să-l găzdu­im la noi acasă. în clipa în care-l conduceam spre camera în care avea să doarmă, m-am gândit că pusesem în gra­bă pe masă icoana pe care ne-o adusese părintele Vasilios. Temându-mă ca nu cumva, văzând-o, părintele Fotis să-l înştiinţeze pe mitropolit, am alergat repede, am luat-o în braţe şi, pentru a nu o scoate din cameră, ca să nu vadă ie­romonahul, am deschis un dulap mare, care se află lângă capul patului, şi am ascuns-o acolo. Părintele Fotis nu şi-a dat seama de nimic. După ce s-a închinat la icoane, s-a întins în pat să doarmă. Ne-am aşezat şi noi, eu şi mama mea, să dormim în camera de alături. Soţul meu lipsea, era plecat în satul lui, Petra. Se întâmpla însă ceva ciudat... au­zeam din timp în timp zgomot în camera în care se aşezase părintele să doarmă. Ne-am dat seama că se ridica din pat, se ruga şi se aşeza iar în pat. Aceasta s-a întâmplat de multe

44

ori. În cele din urmă camera s-a cufundat în tăcere. A doua zi dimineaţă, foarte devreme, mama mea s-a trezit cea dintâi. Trecând prin hol ca să ajungă la bucătărie, a vă­zut că uşa camerei unde se culcase părintele era deschisă şi camera goală. «Trezeşte-te, fata mea!», mi-a strigat ma­ma îngrozită. «Părintele nu-i în casă... Ce s-o fi-ntâmplat, Dumnezeul meu?» Am coborât şi eu repede în bucătărie, ne-am uitat în toate camerele, însă părintele nu era nică­ieri. Ieşind în curte, l-am văzut şezând pe o piatră, ghe­muit, aş putea spune, pe-o bordură de piatră, ţinându-şi faţa în mâini. «Părinte, pentru numele lui Dumnezeu!», a strigat mama. «Ce ai păţit? De ce stai afară?» «Ce să vă zic, copii?», a spus părintele Fotis cu voce tremurândă. «De azi noapte stau aici. Ce mi s-a întâmplat ieri seară este îngrozitor. îndată ce m-am întins în pat să dorm, am văzut doi clerici, unul cu straie de arhimandrit şi celălalt cu straie de diacon... Au venit amândoi, unul lângă celă­lalt, şi s-au aplecat deasupra mea. M-am ridicat speriat, m-am rugat, am îngenuncheat, nu i-am mai văzut. îndată ce m-am întins iarăşi în pat, iată-i iarăşi pe amândoi dea­supra capului meu, privindu-mă în ochi. N-am mai rezis­tat... am deschis cu grijă uşa, ca să nu vă trezesc, şi am ieşit în curte. De atunci stau aici, pe bordura asta. Negreşit is­pita m-a tulburat ieri seară.» Am rămas mute de uimi­re, şi eu şi mama. Părintele Fotis i-a descris pe cei doi cle­rici exact aşa cum erau zugrăviţi în icoana lor. Nu am în­drăznit însă să îi mărturisim adevărul. L-am lăsat să plece cu impresia că încăperea pe care i-am dat-o să doarmă era bântuită! După sosirea icoanei Sfinţilor Rafael şi Nicolae, zugrăvite de Fotis Kontoglou, care a fost aşezată la iconos­tasul din biserica satului, am aşezat în bisericuţa din Karea

45

şi icoana zugrăvită de părintele Vassilios Bamias. într-una dintre acele zile s-a întâmplat să vină din nou părintele Fotis. îndată ce a dat cu ochii de icoană, a strigat tulburat: «Dumnezeule, iată-i pe cei doi clerici pe care i-am văzut în noaptea în care am fost găzduit în casa lui Anghelos Rallis!» Atunci i-am explicat ce se întâmplase şi i-am ce­rut iertare fiindcă nu i-am spus-o din acea clipă.”

Amândoi nou descoperiţii sfinţi se bucurau de prezenţa părintelui!

46

Legătura părintelui Fotis cu Muntele Sinai şi cu Ierusalimul.

Slujirea sa la Locurile Sfinte

în urma referatului întocmit de Mitropolitul de Myti­lene Iakovos al II-lea, care a fost mişcat de apelul făcut de Patriarhia Ierusalimului către Biserica Greciei pentru în­tărirea personalului la Locurile Sfinte, în principal în rân­dul preoţilor celibi, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei apro­bă în anul 1972 transferul părintelui Fotis la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. Astfel, atât prin binecuvânta­rea episcopului locului, a Mitropolitului Iakovos al II-lea de Mytilene, cât şi prin propria sa dorinţă, se împlineşte marea dorinţă a părintelui Fotis de a sluji în aceste locuri sfinte. Avea mare dragoste faţă de văzătorul de Dumne­zeu Proroc Moise. Pleacă din Mytilene cu avionul în zi­ua de 24 august 1972 spre oraşul Tel-Aviv din Israel. în Ierusalim a ajuns pe 25 august 1972, unde a rămas timp de patru zile. în acest scurt interval de timp slujeşte în fi­ecare zi la Preasfântul Mormânt, la înfricoşătoarea Golgotă şi la Ghetsimani, închinându-se şi la toate lăcaşurile de închinăciune din vechea cetate a Ierusalimului. în da­ta de 30 august 1972 pleacă din Israel cu avionul spre Sinai.

47

La Mănăstirea Sfânta Ecaterina preia îndatoririle sale preoţeşti în ziua de 1 septembrie 1972.

La Mănăstirea Sfânta Ecaterina slujea o săptămână ca preot, iar următoarea ca dascăl, ajutând, de asemeni, şi la lucrările din interiorul şi din afara mănăstirii. Arhiepis­copul de Sinai l-a iubit mult şi a vrut să îi încredinţeze metocul mănăstirii din Faran, însă conducătorii mănăsti­rii nu au acceptat cererea stareţului, întrucât prezenţa pă­rintelui Fotis era necesară pentru îndatoririle preoţeşti în biserica mănăstirii. în Sinai ajută şi în cadrul bibliotecii mănăstirii. Slujea şi ajuta oriunde era nevoie. Se deplasea­ză la toate metoacele din jurul mănăstirii. Se preocupă cu multă dragoste de beduini, pe care-i iubeşte în mod deo­sebit. Acestora le dăruia tot ce putea. însă şi el însuşi pri­mea multă dragoste din partea lor. îl considerau tatăl şi fratele lor. Niciodată nu a făcut deosebire între oameni în funcţie de originea lor. Pe toţi îi iubea fără excepţie. Stă­tea împreună cu ei ore întregi; mânca împreună cu ei în corturile lor; nu ţinea seamă de calitatea şi de provenienţa mâncării, obişnuit fiind, de altfel, dintotdeauna cu bine­cuvântatul post în viaţa sa. Părintele Fotis a menţinut le­gătura cu beduinii chiar şi după ce a plecat din Mănăsti­rea Sfânta Ecaterina. în Mytilene fiind, le trimitea pache­te pentru copii.

în perioada în care a lipsit din satul său, Trigonas, răs­punderea parohiei a fost preluată de epitropul arhieresc de Plomari, preacuviosul părinte protoiereu Evstratios Manolellis, căruia părintele Fotis îi scria deseori scrisori din care transpare dragostea sa vie pentru parohia lui. într-o scrisoare trimisă din Sinai în ziua de 1 septembrie 1972 îi scria părintelui Efstratios: „Să te îngrijeşti cu dragoste

48

de parohie şi să ţii în rânduială actele administrative!” în multe scrisori îi cere să facă plăţi din salariul său pentru săvârşirea lucrărilor la diverse paraclise, precum paracli­sul Sfinţii Apostoli, sau la biserica sa, Sfântul Luca. Ast­fel, părintele Efstratios primea din partea părintelui Fo­tis coloane întregi cu nume de datornici, pe care trebuia să îi viziteze şi, din dragoste şi preţuire faţă de părintele Fotis, le ducea pe toate la bun sfârşit. într-o altă scrisoare pe care părintele Fotis i-o adresează părintelui Evstratios, scria: „Vreau să mă mândresc şi eu [cu lucrările] înainte de a pleca din lumea aceasta zadarnică şi Domnul să vadă cum lucrează oamenii şi să rânduiască ce va să fie.” Chiar şi numai acest mesaj demonstrează interesul nemijlocit al părintelui pentru toate lucrările care se făceau şi faptul că acestea nu îl aveau pe el ca receptor, ci pe Domnul însuşi, pentru Care lucra!

în cele din urmă, din pricina unei anumite boli, însă şi dintr-un alt motiv, care, după cum se pare, era o anumi­tă neînţelegere cu un responsabil de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, a fost nevoit să plece la Ierusalim. într-o scri­soare a sa referitoare la plecarea urgentă din Sinai, părin­tele Fotis scria: „în Sinai am dus la propriu viaţă mucenicească, am pierdut trei dinţi, m-am îmbolnăvit de fie­re, a fost cât pe ce să îmi pierd vederea...”1 Plecarea sa de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina nu era însă conformă cu formalităţile administrative bisericeşti, întrucât părinte­le primise transferul pentru a rămâne în Muntele Sinai. Aceste lucruri nu îl interesau însă pe părintele; nu era un om al formalităţilor. Era liber şi niciodată nu s-a lă­sat subjugat de reguli omeneşti. Ceea ce îl preocupa era

1 Grigorios Doumouzis, op. cit., p. 38.

49

să rămână credincios şi statornic în respectarea canoane lor Sinoadelor Ecumenice şi locale, a sfintelor canoane ale Cuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţi. A văzut că interesul său duhovnicesc era să plece la Ierusalim şi asta a şi făcut. Acest fapt a provocat însă tulburare bise­ricească, mai întâi Mitropolitului de Mytilene Iakovos al II-lea şi în al doilea rând la nivelul Sfântului Sinod al Bi­sericii Greciei, care dă transferurile. Mitropolitul Iakovos al II-lea i-a trimis o scrisoare în acest scop, pentru a se în­toarce în Sinai, întrucât aşa trebuia să se facă, însă părin­tele Fotis, cu tot respectul pe care îl nutrea faţă de episco­pul său, i-a răspuns printr-o foarte frumoasă scrisoare cu caracter confesiv, după care, probabil în mod tacit şi fără vreun alt schimb de scrisori, a primit permisiunea de a ră­mâne la Ierusalim. Această scrisoare este datată în 17 ianuarie 1973. Scria:

„înaltpreasfinţite Stăpâne, mă plec cu respect înaintea înaltpreasfinţiei Voastre vrednice de închinăciune şi vă ex­prim următoarea fierbinte rugăminte: plecând din mun­tele cel sfânt, pe care a umblat Dumnezeu, din pricina bo­lii şi a purtării necuviincioase a unui frate, am venit pen­tru însănătoşire în Sfântul Oraş, unde comunitatea Frăţiei Sfântului Mormânt m-a primit cu braţele deschise. Slava Preasfântului şi dătătorului de viaţă Mormânt al Mântu­itorului nostru Iisus Hristos nu este doar slava ierarhilor Bisericii Sionului, Maica Bisericilor, ci şi slava Voastră, în­trucât înaltpreasfinţia Voastră aţi fost mişcat de apelurile făcute de întâistătătorii Muntelui Sinai şi ai Ierusalimului. Aţi încuviinţat, Sfinte Părinte, să împlinesc făgăduinţă pe care am făcut-o atunci şi înaintea înaltpreasfinţiei Voas­tre, permiţând să rămân în slujirea Bisericii Sfântului Iacob,

50

al cărui nume îl purtaţi, trimiţând şi actul doveditor în acest sens. Făgăduiesc să îi pomenesc pe părinţii Sfinţiei Voastre, întru fericire adormiţi, şi pe persoanele care vă sunt dragi.”

Arhiepiscopul de Sinai, într-o scrisoare trimisă înaltpreasfinţitului Mitropolit de Mytilene Iakovos al II-lea, scria referitor la prezenţa părintelui Fotis în Sinai urmă­toarele: „Este un frate bun şi dedicat vechii tradiţii a Bi­sericii noastre. Ieromonahul Fotis Lavriotul a dobândit într-o săptămână preţuirea părinţilor pentru bunăvoinţa sa de a duce la îndeplinire tot ce i se cere de către Sfân­ta Sinaxă a mănăstirii şi are mult zel pentru cele sfinte ale Ortodoxiei.”

în cele din urmă părintele Fotis nu numai că a rămas la Ierusalim, dar s-a şi remarcat prin slujirea sa. Compatri­otul părintelui, înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolit de Gerasa1, ne-a spus că îşi aminteşte că părintele Fotis slujea la Preasfântul Mormânt cu zel şi cu deosebită renunţare de sine: „Părintele Fotis a rămas în memoria tuturor ce­lor care l-au cunoscut în Sfântul oraş al Ierusalimului. îmi amintesc că dormea pe jos, fără să îl intereseze că era vă­zut de pelerinii care treceau pe acolo. Se juca cu copiii pe uliţele înguste ale cetăţii vechi a Ierusalimului. Era cu ade­vărat şi el însuşi un copil la suflet. Uneori a fost bătut cu violenţă în Preasfântul Mormânt de către reprezentanţi ai celorlalte culte. Cu cât era bătut, cu atât mai mult părin­tele Fotis se bucura pentru această slujire de foarte înaltă cinste, pe care harul Dătătorului de viaţă şi Preasfântului

1 Oraşul Gerasa (Jerash) se află în nordul Iordaniei, la aprox. 40 de km nord de Amman, în Antichitate fiind unul dintre oraşele care alcătu­iau dekapolis. [N. trad.]

51

Mormânt al Domnului l-a învrednicit să o săvârşească. Era îndrăgit în mod deosebit de către comunitatea sfântului Mormânt. Nu-mi amintesc să fi provocat vreodată vreo problemă. Era un om al lui Dumnezeu.” La Patriar­hia Ierusalimului era apreciat nu doar datorită slujirii sale la Preasfântul Mormânt, ci şi pentru alte harisme ale sale, fiind folosit şi la scrierea actelor pentru caligrafia sa.

Părintele Fotis îi scria într-o scrisoare Mitropolitului său, Iakovos al II-lea: „Aici (la Ierusalim) cânt şi citesc în fiecare zi şi slujesc oriunde e nevoie. Preasfântul Mor­mânt, înfricoşătoarea Golgotă, Preasfânta Biserică a învi­erii au un preot slujitor. De multe ori se slujesc Sfinte Li­turghii arhiereşti doar cu un preot."1

La recomandările insistente ale Sfintei Mitropolii de Mytilene de a părăsi Ierusalimul şi de a se întoarce în Si­nai, părintele Fotis scrie: „Orice îmi spuneţi voi face. Să rămân aici (la Ierusalim), să merg în Sinai, voi merge, fi­indcă sunt înarmat cu răbdare. Doar să nu mă întorc şi să mă arăt laş şi sperjur înaintea lui Dumnezeu şi înaintea înaltpreasfinţiei Voastre şi a fraţilor preoţi. Chiar dacă lu­crările la biserica Sfântului Mucenic Luca sunt în întâr­ziere. Toate merită să fie jertfite pentru Locurile Sfinte.2 Acesta era etosul părintelui Fotis! în final, în ciuda tutu­ror recomandărilor venite din partea Mitropoliei de My­tilene, părintele a rămas la Ierusalim din ziua de 27 de­cembrie 1972 până în 15 octombrie 1975. Când a ple­cat de la Ierusalim, părintele Fotis a luat cu sine şi un act-certificat din partea Patriarhiei Ierusalimului, în ca­re se spune: „Prin această epistolă, ce poartă semnătura

1 Grigorios Doumouzis, op. cit., p. 36.

2 Ibidem.

52

şi ştampila noastră, se face cunoscut că preacuviosul pă­rinte arhimandrit Fotis Lavriotul, păzindu-şi făgăduinţa dată, a slujit ca preot paroh la Preasfânta Biserică a învie­rii, din ziua de 27 decembrie 1972 până în 15 octombrie 1975. Cu încuviinţarea Preafericitului, a plecat spre locul său de origine, Mytilene, pentru a-şi continua îndatoririle sale preoţeşti.”

în anul 1976, părintele se întoarce în Lesbos încărcat de experienţe de la Locurile Sfinte. De atunci, întotdeau­na gândul şi viaţa sa s-au îndreptat către Locurile Sfinte şi a avut şi ocazia de a mai merge şi alte dăţi să se închine acolo. Avea atâta evlavie faţă de aceste Preasfinte Locuri, încât, atunci când mergea acolo, purta nu numai panta­loni, dar chiar şi pantofi!

53

Ridicarea bisericii Sfântul Nou Mucenic Luca din Pamfila

Satul Pamfila se află în partea de est a insulei Lesbos, în apropierea capitalei Mytilene. între satele Pamfila şi Pyrgoi Thromis exista un indicator pe care scrie: „Spre Sfân­tul Luca”. Un drum perpendicular, care la început este asfaltat, apoi însă se continua ca drum de ţară, mai scurt de doi kilometri, conduce, prin livezi de măslini, spre lo­calitatea litoralâ Nisdia, unde se află terenul părintelui Fotis. Acolo iese în evidenţă frumoasa biserică a Sfântului Nou Mucenic Luca, rodul multelor eforturi ale părintelui Fotis. Ridicarea bisericii a început în anul 1960. Cei mai mulţi numesc acest loc, cu frumoasa biserică,”Mănăstirea părintelui Fotis".

în această biserică se află douăsprezece paraclise, care au următoarele hramuri: 1) Zămislirea Sfântului Ioan Bote­zătorul, 2) Sfântul Haralambie, 3) Sfântul Mare Mucenic Mina, 4) Sfânta Anastasia Vindecătoarea, 5) Sfântul Pamfil, 6) Sfântul Agaton, 7) Sfântul Cuvios Atanasie Athoni­tul, 8) Sfântul Ioan cel mult pătimitor, 9) Sfânta Anastasia

54

Romana, 10) Sfinţii Chirie şi Iulia, 11) Sfântul Fotie, Pa­triarhul Constantinopolului, 12) Prorocul Moise.

Trebuie să menţionăm că iniţial părintele Fotis se gân­dise ca această deosebită biserică, purtând numele Sfân­tului Nou Mucenic Luca din Adrianopol (care a murit muceniceşte în insula Lesbos în ziua de 23 martie 1802), să se numească biserica Tuturor Sfinţilor din Lesbos. îna­inte să înceapă lucrările de ridicare a bisericii i-a trimis o scrisoare înaltpreasfinţitului Iakovos al II-lea pentru a primi încuviinţarea acestuia pentru construirea biseri­cii şi pentru închinarea acesteia tuturor sfinţilor din Les­bos. După ce l-a felicitat pentru hotărârea pe care a luat-o, înaltpreasfinţitul Iakovos al II-lea l-a îndemnat însă să nu dea bisericii hramul Tuturor Sfinţilor din Lesbos, întrucât paraclisul Mitropoliei din Lesbos avea acelaşi hram, ci să o închine Sfântului Luca, Noul Mucenic, care a mărturi­sit credinţa cu preţul vieţii chiar în Pamfila, fiind legat în mod deosebit de acest loc. Părintele Fotis a acceptat ime­diat propunerea Mitropolitului Iakovos ca pe o poruncă de sus, de la Domnul însuşi. Sfântul Nou Mucenic Luca era şi el lavriot, adică frate al comunităţii Mănăstirii Ma­rea Lavră din Sfântul Munte! „Şi a trăit chiar într-un schit al Marii Lavre”, spunea părintele Fotis.

Ridicarea bisericii a durat mulţi ani, întrucât părintele Fotis se zbătea de unul singur să rezolve toate problemele. Dragostea pe care o avea însă pentru Sfântul Nou Muce­nic Luca era atât de mare, încât nu precupeţea nici eforturi, nici lipsuri, nici mers pe jos, nici nopţi nedormite şi cereri de sprijin adresate altora. Cerea pretutindeni ajutor finan­ciar, şi direct, şi în scris. Uneori primea ajutor, însă cei mai mulţi nu îi răspundeau. Niciodată însă nu deznădăjduia.

55

Avea credinţa că ridicarea bisericii era voia lui Dumnezeu şi a Sfântului Luca însuşi. S-a străduit să finalizeze con struirea bisericii cât mai era încă în putere. Era o lucrare dificilă. Uneori întâmpina greutăţi din pricina muncitori­lor; alteori a trebuit să întrerupă lucrările din cauza lipsei banilor. Altă dată, în timpul lucrării de înfrumuseţare a bi­sericii, în timpul pictării, cineva a furat banii rezervaţi pic­torilor. Cu cât se străduia să lucreze pentru Dumnezeu, cu atât mai mult i se împotrivea diavolul. O lua însă mereu de la început, cu stăruinţa-i călugărească, cu marea-i răbdare, căreia nimic nu îi putea sta în cale, aşa cum mărturiseau cei care l-au cunoscut! Vizitatorilor care veneau la biserica Sfântul Luca le spunea: „Forma bisericii este inspirată de biserici bizantine vechi. Se referea la Mănăstirea Dafni, la Mănăstirea Sfântul Cuvios Luca din Beoţia, la biserici­le vechi ale mănăstirilor din Sfântul Munte, la Sfânta So­fia din Constantinopol, dar şi la Catedrala Mitropolitană Sfânta Treime din Pireu. Forma finală a structurii arhitec­turale a bisericii a fost concepţia părintelui.

într-o scrisoare adresată înaltpreasfinţitului Iakovos al II-lea scria:

„Ridic o cetate împotriva diavolului, o cetate ale cărei ziduri îi vor sta în cale acestuia; desăvârşită în privinţa ar­tei bizantine, o copie a bisericii Mănăstirii Sfântul Luca din Steiri şi a Mănăstirii Dafni, o copie în miniatură a bi­sericii Sfânta Treime din Pireu, această cetate are nevoie de sprijinul şi de vizita Preasfinţiei Voastre. Am împrumu­tat 100000 de drahme de la bancă şi de la particulari..."

în fiecare an săvârşea cu deosebită bucurie în micul său locaş pustnicesc praznicul Sfântului Nou

56

Mucenic Luca, în ziua de 23 martie. De când a început ridicarea bisericii Sfântul Luca, nu au lipsit diferitele comentarii din partea oamenilor, o parte pozitive, dar, aşa cum se întâmplă de obicei, şi unele negative. Spunea cu durere: „Puţini sunt cei care au fost mişcaţi de uriaşa strădanie pe care o fac. în Trigonas am fost acuzat că am mâncat banii pe care mi i-a încredinţat lumea pentru înălţarea bisericii Sfinţii Apos­toli, însă acum, pentru Sfântul Luca, se pare că lumea nu mai e interesată.”

Odată l-a întrebat cineva: „Părinte Fotis, de atâta timp de când construieşti biserica Sfântului Luca ai văzut vreo minune?” Şi părintele Fotis i-a răspuns: „La un moment dat, când am văzut că unii, în loc să aprobe construirea bisericii, mă defăimau şi mă vorbeau de rău, m-am dus în faţa bisericii Sfântul Luca şi i-am zis [sfântului]: Vrei să se facă biserica ta? A ta este! Şi îndată ce am ieşit din Pamfila, m-am întâlnit cu o bătrână care mi-a dat 500000 de drahme. Mulţi bani!” întărit fiind de astfel de minuni şi de dragostea faţă de Sfântul Nou Mucenic Luca, şi-a con­tinuat lucrarea.

Trebuie să menţionăm aici că părintele avea din fire simţul observaţiei foarte dezvoltat, însă nu arăta acest lu­cru. Observa cu perseverenţă ceva atunci când era în in­teresul vieţii sale duhovniceşti. în spaţiul din jurul biseri­cii Sfântul Luca a construit nişte clădiri rotunde. Nu în­tâmplător au fost construite în acest fel aceste clădiri, care seamănă mai mult cu nişte bastioane, turnuri de apărare sau fortăreţe. Unui tânăr care l-a vizitat odată la Sfântul Luca i-a spus referitor la motivul pentru care a construit aceste clădiri rotunde: „Clădirile astea sunt rotunde fiind­că simbolizează veşnicia.” Nimic nu făcea părintele Fotis

57

fără rost. Tot ce construia şi tot ce realiza avea un sens şi un scop precis. în clădirea rotundă, unde s-ar putea spu­ne că se afla şi chilia sa, la etajul de sus a construit un mic Paraclis. Foarte mult şi-a dorit să dobândească moaştele Sfân­tului Nou Mucenic Luca. însă, în ciuda multelor şi neobositelor sale eforturi, nu a putut să le găsească. Pen­tru aceasta implicase la propriu pe toată lumea. Vredni­cul de pomenire profesor Ioannis Fountoulis depunea eforturi în acest sens. Părintele Fotis avea informaţia că moaştele Sfântului Luca se aflau în catapeteasma biseri­cii Sfântul Simeon din Mytilene. Când a fost construită noua biserică, moaştele sfântului au fost mutate în osu­arul Cimitirului 1 din Mytilene, Sfântul Pantelimon. A mers de multe ori acolo, având cu siguranţă încuviinţarea înaltpreasfinţitului Iakovos al II-lea, şi a lucrat multe zi­le pentru a le găsi. Într-o scrisoare din 7 decembrie 1967, adresată mitropolitului său, scria: „în ziua de 14 (a lunii noiembrie) am mers la adunarea preoţească, am lucrat după dispoziţia primită la osuar pentru aflarea sfintelor moaşte ale Cuviosului Luca."1 În cele din urmă, după cum se pare şi aceasta o ştiau foarte puţine persoane -, părin­tele Fotis a găsit un fragment din moaştele Sfântului Nou Mucenic Luca, însă acest fragment avea să dispară ulteri­or. Potrivit unor informaţii, părintele ascundea cu mul­tă grijă moaştele în streaşină de deasupra uşii bisericii de jos, în spatele unor icoane. în final, şi acest fragment din moaştele Sfântului Luca, pe care nu ştim unde l-a găsit pă­rintele Fotis, s-a pierdut. Probabil că a fost luat de cineva care cunoştea smerita ascunzătoare.

1 Grigorios Doumouzis, op. cit., p. 24.

58

E adevărat că părintele strângea diverse lucruri şi le de­pozita la biserica Sfântul Luca din Pamfila. Aceste lucruri erau destinate bisericii pe care o construia. Deoarece de multe ori se întâmpla ca oameni rău intenţionaţi să fure din aceste lucruri, părintele Fotis a lăsat un testament în care spunea: „Cel care va îndrăzni să ia din lucrurile care aparţin bisericii Sfântul Luca să aibă parte de blestemul meu, să i se umple trupul de viermi!” Teribil cuvânt, însă să nu uităm că nebunilor pentru Hristos toate le sunt în­găduite! De altfel, mulţi ar trebui să îşi facă griji nu atât pentru blestemele părintelui Fotis, care într-adevăr nu es­te voie să fie zise mai ales de către un preot, ci pentru în­semnătatea păcatului furtului, astfel încât cei care au ast­fel de obiceiuri să fie descurajaţi.

Părintele Fotis, elev de liceu

Părintele Fotis spunea uneori că s-a întors în patria sa, în Lesbos, ca să înveţe carte,”întrucât în perioada aceea Athoniada era închisă”. într-adevăr, după ce s-a întors din Sfântul Munte, nu şi-a neglijat continuarea studiilor. Putem presupune că, dacă Athoniada ar fi funcţionat, părin­tele Fotis ar fi rămas probabil în Sfântul Munte. Oricum, faptul că s-a întors din Sfântul Munte arată zelul său pentru studiu; nu un studiu sec şi raţionalist, ci un studiu în pro­funzime, spre cunoaşterea Dumnezeului Celui în Treime, în anul şcolar 1956-1957, la vârsta de 45-47 de ani, părin­tele Fotis a absolvit Liceul cu opt clase din Plomari. A fost un elev bun şi avea un deosebit respect pentru dascălii şi pentru colegii săi buni. în şcoală şi-a împlinit cunoştinţele. A absolvit liceul în perioada în care la cârma Mitropoliei din Mytilenc se afla încă înaltpreasfinţitul Iakovos I.

Sugestive sunt compunerile pe care le scria în caietul său. Ca exemplu redăm din caietul părintelui o compune­re cu titlul „Naşterea lui Hristos”, pe care părintele Fotis a scris-o în data de 7 ianuarie 1957, ziua în care a absolvit li­ceul cu opt clase din Plomari, în anul şcolar 1956-1957.

60

„Dacă lumea care ne înconjoară reprezintă o mare tai­nă, lumea interioară constituie o taină încă şi mai mare. Şi lumea dinlăuntru, şi lumea din afară redau slava şi mărirea lui Dumnezeu.

Cine priveşte şi cercetează plantele, animalele, cerul şi marea şi meditează puţin, va vedea cu câtă înţelepciune a alcătuit mâna preaputernică a Creatorului lumea văzută şi cea nevăzută.

În toată această lume Dumnezeu l-a lăsat domn şi stăpânitor pe om, care, prin neascultare, a distrus toată aceas­tă frumoasă creaţie. Şi mai înainte de toate a fost alungat din locuinţa sa permanentă şi veşnică, din Rai. Păcatul primului om a fost atât de mare, încât a fost transmis în­tregii omeniri. Acesta a adus în lume moartea, coborârea în iad după moarte, duşmănia dintre om şi Dumnezeu şi slăbirea părţii raţionale a omului, de aceea, având mintea întunecată, omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a în­chinat la idoli.

Creaţia lui Dumnezeu fiind, după chipul şi asemănarea Creatorului, cununa creaţiei, Dumnezeu a vrut să îl mântu­iască, adică să îl aducă iarăşi în Rai. Pentru aceasta a arătat prima evanghelie îndată după căderea omului, spunându-i diavolului, pricinuitorul distrugerii omului: «Urmaşul fe­meii îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.»

Alungarea din Rai s-a făcut de către Dumnezeu în mod drept, întrucât omul a fost înzestrat de El cu cea mai înaltă calitate, aceea a liberei voiri, libertatea de voinţă.

Multmilostivul Dumnezeu, nevrând să vadă neamul omenesc chinuit de către diavol, coborând din sânul Ta­tălui, S-a golit pe Sine, supunându-Se legii, ca să îi răs­cumpere pe cei de sub lege, ca noi să avem parte de înfiere,

61

făcându-Se ascultător până la moarte, şi mai ales moar­te pe cruce. O, abis de bogăţie şi înţelepciune! O, negrăi­tă îngăduinţă! O, ce nemărginită şi nespusă iubire faţă de om! Taina cea din veac ascunsă şi nici îngerilor cunoscută a fost prevestită din acest moment al neascultării, Crea­torul cel neîncăput luând trup din Preacurata Fiică a ne­însemnatului, dar tuturor cunoscutului Nazaret, cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât razele soarelui, cea mai cinstită şi mai mărită decât înşişi heruvimii şi serafi­mii; şi Mântuitorul S-a născut fără de durere în preasăraca peşteră a Betleemului, nestricând în timpul naşterii cheile fecioriei Maicii Sale.

Grigorie Teologul numeşte această zi «sărbătoarea noii creaţii», «în ziua aceea, zice Domnul, voi aduna la­olaltă neamul cel zdrobit de robie şi neamul alungat din ţara lui îl voi primi iarăşi, îi voi primi din nou pe toţi cei pe care i-am îndepărtat» (Miheia 4, 6). Prin întrupare se împlineşte refacerea firii umane decăzute, alterate prin că­derea lui Adam, refacerea omului celui vechi. Şi prin refa­cerea omului se împlineşte refacerea întregii creaţii. Prin aceasta a dat Dumnezeu darul înfierii, «le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu» (Ioan 1,12).

Prin chezăşiile Sale şi îndeosebi prin Botez (baia renaş­terii), prin care se îngroapă păcatul strămoşesc, se naşte un om nou, noul Adam. Mă refer, desigur, la sufletul aces­tuia, fiindcă omul a primit sufletul prin transmitere de la Dumnezeu, Care, atunci când l-a creat pe om, «a suflat în faţa lui şi a primit suflarea de viaţă», omul primind sufle­tul odată cu concepţia sa.

Distrugând zidul cel despărţitor dintre om şi Dumne­zeu, sfânta Naştere a Mântuitorului a adus pace şi a deschis

62

Raiul. De aceea, păstorii, văzând minunea, s-au înspăimân­tat şi s-au mirat, cetele îngereşti au fost cuprinse de uimi­re şi au tresăltat de dragoste şi de bucurie şi L-au lăudat pe Dumnezeu zicând: «Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!»

Cunoscând aceste lucruri, fiecare credincios este cu­prins de dumnezeiască înflăcărare şi se transpune cu min­tea în noaptea aceea, simţind toate câte s-au întâmplat atunci, merge la sfântul lăcaş pentru a auzi dulcile cântări ale Bisericii şi pentru a aprofunda preaînalta însemnătate a evenimentului istoric, a cărui pomenire o săvârşim, adu­când şi el, precum magii, darul mulţumirii.

Cerurile I-au oferit Mântuitorului Steaua; pământul, peştera; îngerii, cântarea; păstorii, minunea; pustiul, ies­lea; magii, darurile; iar noi, pe «Maica Fecioară».”

Părintele Fotis, preot în satul Trigonas timp de 44 de ani

înaltpreasfinţitul Mitropolit de Mytilene Iakovos I îl numeşte pe părintele Fotis paroh la biserica Sfântul Anto­nie, în Trigonas, un mic sat în apropiere de Plomari. Aco­lo părintele a lucrat cu mult zel şi exemplară renunţare de sine. Nu a fost un preot interesat să ducă un trai bun. Ce­ea ce îl interesa era cum să facă din sufletele enoriaşilor săi lăcaşuri ale Dumnezeului Celui în Treime. S-a luptat cu zel pentru catehizarea copiilor din sat. Dorea ca toţi enoriaşii săi să participe la slujbele Bisericii în mod regulat şi ne­lipsit; se întrista când nu îi vedea la slujbă şi încerca să îi atragă spre biserică. Avea o deosebită grijă pentru păstrarea Tradiţiei Ortodoxe, fără să respingă însă obiceiurile locale ale satului, în măsura în care acestea aveau fundament or­todox. Este sugestiv faptul că a strâns în biserică toate icoa­nele pe care le-a găsit în bisericuţele şi paraclisele din sat, pentru a nu fi furate de profanatori. Mai mult decât atât, se străduia şi să le restaureze, oricât l-ar fi costat, de cele mai multe ori el însuşi acoperind costurile respective. De asemenea, a făcut din biserica satului, Sfântul Antonie, o

64

adevărată podoabă de artă, frumuseţe şi curăţenie. îi scria în acest sens înaltpreasfinţitului Mitropolit de Mytilene: „Când am preluat îndatoririle de paroh, biserica era un sta­ul, prin care se plimbau măgari fără stăpâni.” A pictat în­treaga biserică cu icoane valoroase, împodobind şi sfântul altar cu frumoase plăci de marmură.

Lângă preafrumoasa biserică Sfântul Antonie, în par­tea sudică a curţii, a construit un paraclis, o podoabă de biserică cu turlă, împodobită în interior cu numeroase icoane miniaturale ale multor sfinţi. Povestea cu mândrie că în această biserică au fost făcute cinci sute de icoane mici şi mari!

S-a preocupat şi de conservarea averii bisericii din Tri­gonas. De la un teren, care era proprietatea bisericii atunci când a preluat sarcina de paroh, a mărit averea bisericii la zece terenuri, făcând din parohie o instituţie solidă şi din punct de vedere economic.

De timpuriu s-a îngrijit de păstrarea osemintelor ce­lor adormiţi şi a înconjurat cu un gard frumos cimiti­rul, îngrijindu-se personal de oseminte şi de morminte, în cimitirul din Trigonas a ridicat o bisericuţă cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Sub această biserică a construit şi osuarul. Informându-l despre aceste lucrări, îi scria înaltpreasfinţitului Iakovos: „Crucile de la mormin­te erau pe jos, călcate în picioare de oameni şi de patrupe­de. Cimitirul avea doar zidul de jos. Am ridicat şi restul zidului şi am construit şi o biserică şi osuar... Şi am plantat 70 de pini. Osemintele celor adormiţi erau pradă câini­lor. M-am dus de două ori la Ioănnin, unde am comandat prelucrarea unui mic polieleu de argint, a unor candele dantelate, a unui vas pentru anafură şi a Sfântului Potir.

65

în curte am construit o bisericuţă bizantină trainică, din piatră, cu turle sprijinite pe vârfurile celor patru arce ale paraclisului din micul naoso podoabă nu doar a Lesbosului, dar şi a întregii Grecii. Eu am adus mai întâi icono­grafia în Lesbos. Am ridicat în jurul bisericii un zid împo­dobit, pentru a cărui construire am lucrat cu propriile-mi mâini nouă luni de zile... Planul bisericuţei şi al picturii a fost imitat de mulţi... în anul 1952, părintele a transpor­tat în panere rămăşiţele pământeşti ale celor adormiţi din satul Trigonas în noul osuar. Avea marea grijă şi mult res­pect faţă de rămăşiţele pământeşti ale celor adormiţi.

Demn de menţionat este şi faptul că părintele Fotis, cu felul său specific de a fi, le-a cerut enoriaşilor săi să-l la­se să-i pregătească cu propriile sale mâini pe cei adormiţi. Nu lăsa pe nimeni să îmbrace vreun mort din satul său. Dacă se întâmpla ceva şi oamenii nu îl găseau şi proce­dau la îmbrăcarea mortului, se supăra foarte tare. Consi­dera acest întreg proces o ceremonie sacră şi avea un ne­asemuit respect faţă de trupurile celor adormiţi, în pre­gătirea acestora urmând tipicul mănăstirilor din Sfântul Munte. Un enoriaş al său ne-a povestit că odată s-a întâm­plat să moară cineva în afara satului, la spital, şi să fie adus acasă deja pregătit pentru înmormântare. Părintele a mers la casa acelui om şi i-a certat pe apropiaţii lui. Rudele ce­lui mort i-au zis: „Dar, părinte Fotis, a murit în Mytilene, cum să mergi dumneata acolo să îl îmbraci? Şi părintele, ridicând vocea şi mai mult, le-a zis: „Dacă îmi spuneaţi di­nainte, aş fi găsit eu o modalitate să merg şi să îl îmbrac în Mytilene." Părintele a impus acest obicei între enoriaşii săi atât de mult, încât aveau mare grijă şi respectau cu mare stricteţe această dispoziţie a sa. Fiindcă, dacă nu se făcea

66

aşa cum voia părintele, cine ar fi scăpat, oare, de dojanele şi de canoanele lui?

Părintele Fotis avea primul şi ultimul cuvânt şi atunci când se făceau deshumări. Enoriaşii trebuia să îl anunţe din timp când aveau de făcut o deshumare. După ador­mirea cuiva, părintele săvârşea aproape întotdeauna sărin­dar; în dimineaţa zilei în care se făcea deshumarea săvârşea Sfânta Liturghie; membrii familiei celui adormit trebuia nu numai să aducă ofrandele cuvenite la Sfânta Liturghie, dar părintele le cerea şi să fie cu toţii spovediţi şi să pri­mească Sfânta împărtăşanie. Apoi mergea la mormânt şi, după ce făcea slujba de pomenire, dădea dispoziţie mun­citorului să înceapă să sape. Era foarte atent şi dădea tot timpul indicaţii referitor la săpat. Când apăreau osemin­tele era încă şi mai atent şi aduna el însuşi toate oasele cu cea mai mare grijă, arătând că era şi un bun cunoscător al rolului anatomic al fiecăruia. Odată, un fiu duhovnicesc al părintelui, Efthymios Fasias, ofiţer în rezervă, ne-a isto­risit: „Când s-a apropiat timpul deschiderii mormântului mamei mele, părintele Fotis mi-a dat dispoziţie să îl sun neapărat ca să facă el însuşi deshumarea. Astfel, l-am sunat şi a venit în satul meu, în provincia Arta1. După ce a făcut Sfânta Liturghie în biserică şi apoi slujba de pomenire la mormânt, când au început să apară osemintele, părintele Fotis a început să adune unul câte unul oasele. Când mun­citorul pe care îl angajasem pentru această lucrare a termi­nat de lucru şi se pregătea să iasă din groapă, părintele i-a strigat că lipseşte un os, să îl caute şi să îl găsească neapă­rat. Obosit, muncitorul şi-a manifestat nemulţumirea. în mod vizibil enervat, îi zicea părintelui Fotis: «Nu mai e

1 Arta, unitate regională din Epir, aflată în nord-vestul Greciei. [n. trad.]

67

nici un os, le-am scos pe toate!» Părintele Fotis îi spunea însă în continuare: «Caută, caută, lipseşte o claviculă. În final, după îndelungă căutare, clavicula a fost găsită şi s-au liniştit şi părintele Fotis, care insista asupra căutării, şi muncitorul, care terminase de lucru. A tratat cu mul­tă grijă toate oasele. Le-a spălat cu vin roşu şi le-a uscat la soare, curăţându-le cu propriile sale mâini. La sfârşit, cu sfială, l-am întrebat pe părintele: «Părinte Fotis, ce zici, a fost mama bine-plăcută înaintea Domnului?» Şi părin­tele Fotis, luând în mâini craniul mamei, îmi răspunde cu naturaleţe: «Nu vezi cum străluceşte capul ei? Şi asta este un semn că a fost bine-plăcută Domnului!»"

în acest sens părintele scria într-o scrisoare a sa: „Nu există vreo durere şi vreo nevoie umană la care să nu fiu părtaş. îi îmbrac pe cei adormiţi şi rămân alături de ei toa­tă noaptea, fac exhumări, toate fără vreo răsplată, vor să îmi plătească, dar nu primesc banii, spun că o fac spre fo­los sufletesc... şi cine a venit să îl ajut şi l-am trimis de la mine gol?”1

O deosebită grijă avea şi faţă de ţigani. Părintele Fotis nu făcea deosebire între oameni după culoare sau rasă. Pe fiecare om îl vedea drept o făptură creată după chipul lui Dumnezeu. Şi e adevărat că pe ţigani îi înconjura cu marea sa dragoste, iar aceştia îi întorceau dragostea în felul lor. Nu e întâmplător faptul că la înmormântarea părin­telui au venit mulţi ţigani, care i-au dat ultima sărutare în biserică şi l-au însoţit până la mormânt. în Trigonas, părintele Fotis obişnuia să le săvârşească Sfintele Taine. îi boteza după ce mai întâi îi catehiza, îi cununa şi le bine­cuvânta lucrările şi de multe ori mânca împreună cu ei. Se

1 Grigorios Doumouzis, op. cit., p. 46.

68

bucura foarte mult de prezenţa acestor prieteni şi copii ai săi. Cât de mult se bucura când boteza! Aceste botezuri prezentau o curiozitate: părintele Fotis alegea numele co­piilor. Şi, bineînţeles, acestea nu erau nume care se dau de obicei copiilor. Părintele le dădea nume vetero-testamentare, nume pentru care nu se fac serbări şi petreceri. Un cunoscut l-a întrebat odată: „De ce, părinte Fotis, dai aşa nume la Botez, care nu se serbează?, şi părintele, cu simplitatea-i caracteristică, spunea: „Dinadins le dau numele astea, pentru ca în zilele în care serbează, creştinii să nu facă beţii şi păcate; dar şi pentru motivul că aceste sfin­te persoane ale Vechiului Testament sunt nedreptăţite şi nici un creştin nu le preferă, deşi sunt sfinţii de dinainte de Hristos şi multe astfel de persoane au avut viaţă sfân­tă!” Este de ajuns să aruncăm o privire în registrele de bo­tezuri ale bisericii Sfântul Antonie din Trigonas pentru a observa numele pe care părintele Fotis le dădea celor botezaţi: „Isaac, Tamara, Suzana, Avraam, Iudita, Estera, Adam, Saraftia, Abel, Sumanitida, Aaron, Set, Iuliana, Tabita, Rebeca, Ypapanti, Dan, Aşer, Iuda, Sarra, Rahila, Platon, Levi, Ruben, Isahar, Zabulon, Gad, Neftali, Solomon, Cheladion,

69

Iov, Lida, Veniamin, Hebe, Debora, Susana, Enos, Maleleil, Ghetsimani, Ierusalim, Episteme, Lameh, Matusalem, Afrazar, Cainan, Iared, Febe, Iafet, Sem, Longhin, Veronica, Asteios, Procla, Priscila, Salomcea, Lidia, Iakovos, Hulda, Rut ş.a.”

în satul său, Trigonas, dar şi în alte părţi, când se afla despre numele bizare pe care le dădea părintele Fotis la Botez, au scos pe seama părintelui şi un distih, după cum se obişnuieşte, de altfel, în comunităţile mici: „Un pre­ot a botezat un copil şi i-a pus numele Iuda, da nu-mi spuneţi, măi, oameni buni, preot era sau ce, de i-a dat aşa nume?!" Cu astfel de comentarii era „onorat” părintele de unii oameni care, desigur, nu aveau cunoştinţă de fap­tul că numele Iuda nu îl desemnează numai pe renumitul Iuda Iscarioteanul, ci şi pe sfântul Bisericii, Iuda Tadeul! Aceste versuri le compusese o femeie din Trigonas, Areti Fegadidti, care obişnuia să facă acest lucru ori de câte ori vedea ceva care i se părea ciudat.

Pe marginea registrelor de botezuri de la biserica Sfân­tul Antonie, cu scrisul său caligrafic, părintele Fotis făcea diverse notiţe: „Din neam de ţigani sau „nişte mahome­dani s-au creştinat aici" sau „ţigani nomazi" şi întotdeau­na menţiona şi cauza morţii, de exemplu,”de la băutură".

70

Niciodată nu a acceptat să facă doar mirungere eterodocşilor care veneau la Ortodoxie. Obiceiul său era sever, aşa cum se păstrează astăzi în Sfântul Munte, şi anume îi boteza pe eterodocşi prin trei afundări în Agheasmă Mare. Odată le-a zis unor catolici care îi cereau să îi bote­ze: „Dacă vreţi să fiţi creştini ortodocşi va trebui să vă bo­tez după rânduială. Eu stropiri sau mânjiri nu fac!"

Ne-a relatat că pe toată perioada slujirii sale în Trigo­nas a cununat cupluri care convieţuiau nelegitim, iar oda­tă a botezat un cuplu de musulmani, dându-le numele Longhin şi Veronica. într-o scrisoare din data de Îl martie 1999, adresată înaltpreasfinţitului Mitropolit Iakovos al III-lea (Iakovos Frantzis), scria: „Am botezat şi am creştinat 44 de ţigani turci, am botezat 16 greci, am cu­nunat Îl cupluri care trăiau în concubinaj „.. am botezat greci, ţigani, turci, albanezi, 116 la număr... ”

Demn de menţionat este faptul că la multe botezuri nu exista naş, şi părintele însuşi lua asupra sa această sarcină.

în registrul de botezuri, în coloana în care este trecut nu­mele naşului, părintele Fotis scria numele său: „Fotis Lavriotul”. Astfel, începând din anul 1958 până la sfârşitul sluji­rii sale, părintele Fotis apare ca naş de botez de 88 de ori!

Din scrisorile părintelui se poate deduce că de multe ori săvârşea slujba botezului fără acte justificative, multe botezuri nefiind astfel trecute în registrele bisericii.

Părintele îi iubea cu înflăcărare pe sfinţii Bisericii noas­tre. O dovadă a marii sale iubiri faţă de sfinţii lui Dumne­zeu este faptul că în biserica Sfântul Antonie din Trigonas au fost realizate cu multe sacrificii şi cu multe eforturi 170 de icoane. De cheltuiala pentru realizarea icoanelor se ocupa părintele însuşi, prin cereri de ajutor de la cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care se întâmpla să îi întâlnească la un moment dat în timpul călătoriilor şi peregrinărilor sale. Scria neîncetat celor pe care îi cunoştea, în principal ce­lor care aveau „parale”, pentru a primi ajutor. De la săraci şi de la muncitorii cu ziua nu lua bani, ci le dădea el bani, chiar dacă asta era în detrimentul finalizării lucrărilor pe care le avea de făcut. Nu de puţine ori, unii oameni, ca să îl necăjească, fie intenţionat, fie în batjocură, ca să râ­dă de el, provocându-l, îl numeau „mare tâlhar”. îl durea foarte mult acest lucru; era şi aceasta o metodă a diavo­lului, care încerca să distrugă lucrarea pe care o făcea. De acest lucru era foarte conştient părintele Fotis. Cunoştea bine meşteşugirile urâtorului de bine diavol. Personal nu îl afectau calomniile, însă se întrista la gândul că unii se scandalizau din cauza sa şi pentru că se făcea pricină ca unii să nu mai facă milostenie. Unii, din înrâurirea diavo­lului, pentru a-i zădărnici lucrarea, au ajuns până în punc­tul de a trimite scrisori unor credincioşi din America, care

71

făceau donaţii pentru biserică, influenţându-i astfel încât să nu mai trimită ajutoare. Cu toate că s-a întristat pentru această faptă a lor, părintele Fotis i-a iertat pe toţi!

Este sugestiv obiceiul părintelui ca, atunci când cineva îi oferea ceva pentru lucrarea pe care o începuse, în semn de mulţumire, desena pe hârtii de diverse mărimi, pe ca­re le aduna de pe stradă, felurite citate din Noul Testa­ment, din Psaltire sau din lucrări ale Sfinţilor Părinţi şi le dăruia persoanei respective. Textul său preferat, pe care îl scria multora, era începutul Evangheliei Sfântului Ioan Teologul,”La început era Cuvântul...” Prima literă a tex­tului era un desen meşteşugit, de obicei având forma unei mâini care binecuvântează! Cât se bucura când termina această simplă lucrare a sa şi o oferea cuiva în dar! Simţeai sufletul său curat, de copil, care tremura de emoţie atunci când oferă ceva.

De obicei părintele Fotis nu se interesa de ce spuneau ceilalţi despre el. Era şi aceasta o trăsătură caracteristică a sa. Îl întâlneai în locuri de neimaginat, stând pe jos, întins, fără să ţină seama de cei care treceau pe lângă el. Se odihnea oa­recum, în acest mod, citind cărţi, reviste sau chiar şi ziare. Alteori îl găseai întins în faţa porţilor unor case de oameni bogaţi sau săraci. Care să fi fost, oare, intenţia sa în privinţa locuitorilor acelor case? Necunoscute sunt căile Domnului, dar şi cele ale părintelui Fotis! Dacă îl găsea cineva într-o astfel de postură şi îl invita în casă, accepta invitaţia. în acest fel părintele Fotis putea intra în casele oamenilor bogaţi, de vază, dar şi în casele celor foarte săraci. Comportamen­tul părintelui era acelaşi faţă de toţi cei pe care îi vizita. Aşa cum vorbea cu un ţigan, cu un sărac, cu un zilier, exact în

1 în original, E ev ipj) tjv i Atyoţ. [N. trad.]

72

acelaşi fel vorbea şi cu un om bogat, cu un om de afaceri, un ministru, un deputat, un primar, un om cunoscut. Nici o deosebire nu făcea în acest sens în adâncul sufletului său. Pe toţi semenii săi îi considera nu doar făpturi create de Dum­nezeu după chipul Său, dar îi simţea şi ca fiindu-i superi­ori. Avea însă, ca om, un deosebit respect faţă de persoanele educate şi în special faţă de profesori şi oamenii de ştiinţă, îi respecta foarte mult şi se pleca cu umilinţă în faţa lor. în cazul în care constata însă că înţelepciunea acestora nu era unită cu credinţa în Dumnezeul Treimic, cel adevărat, nu ezita să le înfiereze în public înşelările, fie în scris, fie prin ridicarea glasului! Atunci când nimeni nu îi oferea găzdui­re sau când toţi treceau indiferenţi pe lângă el, părintele nu se tulbura. Niciodată nu s-a mâhnit din pricina comporta­mentului nepotrivit al semenilor săi necunoscuţi. Se întris­ta însă atunci când cunoscuţi, clerici şi mireni, îl separau de mediul lor „oficial”. Aşa s-a întâmplat, de pildă, odată, cu ocazia unei mari sărbători naţionale, când părintele Fotis a mers la o biserică să slujească împreună cu preotul de aco­lo, iar acela l-a îndepărtat pentru motivul că în acea zi avea să aibă în parohie persoane oficiale. Acest gest l-a mâhnit mult pe părintele Fotis, care poate nu avea o înfăţişare ex­terioară frumoasă, rasă şi straie bine călcate şi strălucitoare şi fesuri neşifonate, dar avea inimă mare şi smerită două virtuţi mari şi greu de găsit în societatea avidă în care tră­im. Şi totuşi, părintelui Fotis nu i se dădea dreptul să slu­jească! Altă dată însă, când Sanctitatea Sa Bartolomeu, Pa­triarhul Constantinopolului şi Noii Rome, a vizitat Lesbosul şi Mitropolia de Mytilene, cu toate că unii preoţi îl îndepărtau, părintele Fotis a găsit o cale, s-a strecurat şi a apărut la slujbă cu „straiele sale oficiale”!

73

Imaginea obişnuită pe care o au întipărită în minte lo­cuitorii din Mytilene este cea a părintelui adus de spate, cărându-şi traista călugărească. Şi ce nu avea în acea trais­tă! Tot ce voiai puteai găsi în ea: lumânări mari de ceară curată, vin pentru Sfânta Euharistie, pesmeţi, hârtii, cărţi, epitrahil împăturit de n ori, Molitfelnic, o cruce, bucăţi de pâine de la Litie, pomelnice, fesul său călugăresc ş.a. Tot ce primea punea în traistă. Când avea nevoie de ceva şi că­uta şi se întâmpla să nu găsească, scotea tot ce avea în trais­tă şi umplea o masă întreagă cu lucrurile pe care le avea înăuntru. Apoi le punea înapoi pe toate, la grămadă.

Se cuvine să spunem însă ceva şi despre potcapul părin­telui. De obicei, potcapul pe care îl purta părintele Fotis era unul vechi. întrucât este confecţionat în întregime din carton, care e căptuşit cu postav negru, preoţii îl înlocu­iesc periodic cu unul nou. Potcapul părintelui Fotis era în­să acelaşi de foarte mulţi ani. Nu avea forma obişnuită, fi­indcă se întâmpla ca pe el să se aşeze din neatenţie el însuşi sau alte persoane. Acest lucru nu îl preocupa prea mult. Nu îl preocupa înfăţişarea sa exterioară; ceea ce îl intere­sa era să nu piardă pomelnicele pe care le purta în potcap; semăna astfel cu Sfântul părinte Nicolae Planas. în potca­pul său părintele Fotis ducea ani de zile pomelnice pe care le primea de la diverşi oameni pe care îi spovedise sau pe care îi întâlnise în călătoriile sale. Niciodată nu neglija să pomenească acele persoane în rugăciunile sale personale şi în special la Sfânta Liturghie, pe care, atunci când era în deplinătatea puterilor sale trupeşti, o săvârşea neîntrerupt, îmi aduc aminte cum odată, când ne-a vizitat la biserica noastră, Sfântul Elefterie din strada Aharnon, din Atena, căutând în potcap un anumit pomelnic, a întins pe masă

74

o mulţime de pomelnice; ne-am întrebat atunci cu mira­re cum oare pot încăpea atâtea pomelnice într-un potcap! Printre multele hârtii pe care le avea acolo păstra cu mare grijă şi toate scrisorile pe care le primise şi care îi plăceau mult. Păstra, de exemplu, scrisoarea pe care o primise de la o enoriaşă a sa, o fetiţă de 9 ani, pe nume Irina, care as­tăzi este soţie de preot; această scrisoare Irina i-o trimise­se când părintele se îmbolnăvise şi a fost internat într-un spital din Atena. Fiindcă în acea perioadă, cu excepţia mi­cii Irina, nici unul dintre enoriaşii săi nu s-a interesat de părintele, nici nu l-a vizitat, nici nu i-a scris câteva cuvin­te de mângâiere, acest gest al fetiţei de 9 ani a reprezentat pentru părintele un puternic şi însemnat semn de iubire, şi scrisoarea ei a păstrat-o asupra sa întreaga viaţă. Irina a de­venit soţia părintelui Dimitris Afaloniatis, urmaşul părin­telui Fotis la biserica din Trigonas. Această scrisoare nu a arătat-o nimănui, însă a fost descoperită după moartea sa. A purtat mereu cu sine acea hârtie timp de 26 de ani!

Uneori, când slujea la Sfântul Antonie din Trigonas şi vedea că lipseau mulţi credincioşi de la Sfânta Liturghie, după ce făcea otpustul şi consuma Sfânta împărtăşanie, ieşea din biserică şi se îndrepta direct spre cafenelele sa­tului şi, fără teamă, îi „certa” pe bărbaţii pe care îi găsea acolo pentru indiferenţa lor duhovnicească, amintindu-le de deşertăciunea vieţii. Şi, deşi gestul părintelui ar putea fi considerat de către un observator extern drept nedelicat, nu era nici un act de învăţătură morală şi nici nu era făcut cu viclenie, ca să le arate celorlalţi că el este sfânt, ci cu zel autentic, venit din inima sa curată, din dorinţa fierbinte de a face tot ce putea ca să nu lase nici una dintre oile cu­vântătoare ale turmei sale în înşelarea generată de multe

75

ori din indiferenţă şi lenevire. Toată lumea îl respecta şi, chiar dacă se „răstea” la ei şi îi critica pentru slăbiciunile lor, oamenii nu se supărau, ci îl ascultau cu capul plecat. De altfel, după ce îi certa duhovniceşte, accepta cu bucu­rie să bea o cafea alături de ei. Acest fel de a se purta nu-l îndepărta de păstoriţii săi, ci mai degrabă îl unea cu ei şi făcea ca în conştiinţa lor oamenii să îl simtă mult mai im­portant decât îl considerau înainte.

Nu îi uita niciodată pe tinerii şi pe tinerele din sat ca­re plecau în armată sau la studii. Făcea rugăciuni speciale pentru ei şi le trimitea cecuri cu bani. Toţi tinerii simţeau faţă de părintele o dragoste aparte. Pe soldaţi îi ocrotea într-un mod deosebit. Fără ca aceştia să ştie, părintele Fotis îi ajuta prin intermediul cunoştinţelor sale mai mult decât o puteau face părinţii lor. A ajutat mulţi copii să studieze şi a întreţinut şi familiile acestora. Odată a fost omorât un tată de familie, Gavriil, din satul Plavia; părintele Fotis o vizita noaptea şi îi oferea ajutor văduvei acestuia. Se în­grijea de toţi şi de toate. Doamna Vasiliki Palaska-Petrelli din Trigonas ne-a relatat următoarea întâmplare: „Odată nişte tineri din satul nostru au provocat tulburări şi pa­gube. Urmarea a fost că au fost duşi la poliţie. Părintele Fotis, îndată ce a aflat, s-a prezentat personal la poliţie şi a zis: «Pagubele eu le-am făcut, lăsaţi copiii liberi!» Aşa dragoste avea faţă de tineri. Dar şi pe copiii mici îi iubea şi se bucura de prezenţa lor într-un mod deosebit. Gestul său obişnuit, prin care îşi arăta dragostea, era să îi prindă de gât sau de mâini, să îi pună la pământ şi să se joace cu ei. Unora le zicea «Sălbăticiune, sălbăticiune!», însă cu pronunţia sa specifică1.”

1 Prin eludarea ultimei vocale a cuvântului, şi anume cuvântul grecesc aypipu („sălbăticiune"), părintele îl pronunţa „agnni. [n. trad.]

76

Un capitol important din viaţa părintelui Fotis a fost cel legat de problemele de sănătate pe care le-a întâm­pinat. De multe ori se trezea cu fracturi. Mergea uneori noaptea pe mijlocul drumului şi se întâmpla să fie lovit de maşini, fiindcă, îmbrăcat cu rasa neagră, nu putea fi văzut cu uşurinţă. însă, în afara acestor cazuri aşa-zis uşoare, pă­rintele a trecut printr-o mare încercare în Atena. În luna februarie a anului 1984, pe strada Athinăs, în centrul Ate­nei, a fost lovit puternic de un motociclist, care l-a pără­sit în stradă aproape mort. Părintele Fotis a trecut atunci printr-o perioadă dificilă. A fost internat multe luni de zile la spitalul KAT şi ulterior a fost transferat la spitalul din Mytilene. La un picior avea şase fracturi, şi la operaţie i-au fost introduse patru tije. „Dar nu numai la picior am fost lovit, ci şi la faţă”, spunea părintele însuşi. în acele zile aproape toată lumea l-a uitat. Acest fapt l-a făcut să sufere mult. Nici cei din satul lui nu l-au vizitat şi nici măcar un telefon nu i-au dat. Doar o fetiţă din satul său şi-a amin­tit de el, Irina, pe care am pomenit-o anterior. îndată ce a simţit că şi-a recăpătat puterile, a părăsit patul spitalului şi, ajutându-se de două cârje, a început să meargă şi să îşi continue lucrarea. Foarte repede a renunţat la una dintre cârje şi mergea doar cu una. S-a întâmplat ca cel care a scris aceste rânduri, găzduindu-l de câteva ori în Atena, să vadă piciorul părintelui Fotis; semnele acelei operaţii părintele Fotis le-a purtat până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, aşa cum am putut constata la fericita sa adormire, când am fost învrednicit să pregătesc sfântul său trup.

Părintele Fotis a fost lovit fără milă de urâtorul de bi­ne diavol. Credem că aceste încercări cu starea sa de sănătate au avut loc prin lucrarea diavolului, având menirea

77

să îl facă să cedeze. însă părintele Fotis cunoştea bine meşteşugirile diavolului. în final, specific părintelui Fotis, am putea spune, întotdeauna ieşea teafăr, biruitor şi chiar mai puternic. Toată lumea a rămas uimită când, deşi se aşteptau să îl vadă mort, l-au văzut mergând mai bine de­cât înainte. Prezenţa sa era o surpriză. Era o minune con­tinuă. Şi cum să nu fi fost, de vreme ce era omul lui Dum­nezeu? Prin orice ar fi trecut, fie problemă de sănătate, fie înfometare, fie defăimare, fie înjosire, niciodată nu pără­sea lucrarea sa unică, rugăciunea.

Ştia toate slujbele pe dinafară. Când se ruga la spi­tal, îl simţeau şi îl respectau toţi, colegii săi de suferinţă, pacienţii, medicii şi asistentele. Când îşi spunea rugăciuni­le nu avea nimic ostentativ sau pompos, fariseic, nu se ruga ca să fie văzut de lume, ci căuta şi reuşea foarte bine să se roage ca să placă doar lui Dumnezeu. în momente de to­tală linişte, de pe buzele sale se auzea Acatistul Buneivestiri a Maicii Domnului. Era rugăciunea sa cea mai dragă. Şi în­totdeauna îl spunea pe de rost, niciodată nu îl citea!

în ziua de înviere, în satul său, urmând o tradiţie popu­lară, obişnuia să „scoată la licitaţie” icoana învierii Dom­nului, gest ce avea ca scop susţinerea bisericii şi a lucrărilor care se realizau în aceasta. Odată, de înviere, a ieşit pe solee, însă enoriaşii săi nu au răspuns apelului său. Şi, fiindcă nimeni nu a dat nimic, părintele a plecat de la slujbă şi s-a închis în cămăruţa sa. Cu chiu, cu vai a ieşit de acolo; şi banii necesari i-a dat el însuşi; iar slujba învierii s-a făcut, bineînţeles, după ora unu dimineaţa!

Părintele insista ca credincioşii să dea bani şi la oca­zii excepţionale, când în biserică era scos discul pentru strângerea banilor. într-o zi, când pe disc nu s-a strâns din

78

ofranda enoriaşilor săi o sumă care să poată acoperi ne­voile unei anumite lucrări care se făcea atunci în biserică, când a fost adus discul şi a văzut că nu erau pe el decât câ­teva monede de cinci şi de zece bani, a luat discul şi de pe solee i-a dat o lovitură cu piciorul, aruncându-l în mijlo­cul bisericii, împrăştiind monedele pe jos.

Alteori se mâhnea când, în timpul Sfintei Liturghii, era gălăgie în biserică şi auzea cum oamenii vorbeau între ei şi nu atât fiindcă nu se auzea ce spuneau el şi cântăreţii, ci pentru necuviinţa celor care vorbeau. Uneori oprea slujba şi dojenea lumea care vorbea, iar când nu îi acor­dau atenţie le adresa epitete pitoreşti sau împrumuta nu­me din regnul animal, precum „boi”,”vite” ş.a.

Un locuitor din Trigonas, Evstratios Petrellis, relata: „Odată părintele Fotis a îngrijit un tuberculos. Bolna­vul fusese dus într-o colibă, sus, pe munte. Părintele Fotis mergea în fiecare zi şi îl spăla fără teamă, cu multă dragos­te. Numele acelui bolnav era E. K.”

într-o zi, când, în faţa părintelui, cineva a vorbit insultător la adresa Maicii Domnului, părintele s-a năpus­tit asupra acelui om şi l-a lovit. După două ore a apărut poliţia. în final s-a depus plângere împotriva acelui om, pentru blasfemie, şi a fost dus la tribunal. Acolo însă cel dintâi şi cel mai bun martor al apărării a fost părintele Fo­tis. Când a ajuns la tribunal era foarte mâhnit. Faptul că nu ţinea minte răul era specific părintelui. În sala de jude­cată, în loc să îl acuze pe blasfemiator, părintele i-a adus laude. Însă, după ce s-a terminat procesul şi omul a fost eliberat, când au ieşit, prin faţa tribunalului trecea un pes­car, care ducea o găleată cu apă pentru peşti. Părintele a lu­at găleata din mâna acelui om şi a aruncat-o pe fostul blasfemiator.

79

Voia să-l înveţe în acest fel că niciodată în viaţa lui nu trebuia să mai hulească cele sfinte!

Alteori, când mergea pe drum şi vedea cum semeni ai săi se luau la ceartă şi se băteau, intra între ei şi încerca să îi liniştească. De multe ori, el însuşi primea lovituri de la cei implicaţi în conflict.

O altă faptă a părintelui, greu de înţeles în cadrul bi­sericesc oficial, a fost înfierea unui copil din Iordania. în registrele de la primărie este trecută înfierea, însă desigur, fără acte justificatoare. Este vorba despre un băiat iorda­nian, născut în anul 1962, cu prenumele Riad şi numele de familie Misleh, iar numele tatălui acestuia era Izzat Isa. Aşa cum se ştie din dreptul canonic, ale cărui prevederi se aplică şi în dreptul laic, un monah nu poate face o înfie­re. Paradoxul este că părintele Fotis a făcut-o; şi nici până astăzi nu am aflat care a fost procedura pe care a urmat-o. Oricum, această faptă a sa poate fi explicată şi justificată, probabil, în implicările sale juridice, doar în cadrul dra­gostei sale imense pentru semeni.

Aşa cum reiese din anumite scrisori către profesorul loannis Fountoulis, părintele Fotis a încercat să obţină burse pentru doi fraţi săraci din Beit Sahour, un oraş din apropierea Betleemului, pentru ca aceştia să poată studia în Tesalonic. Era atât de bun şi iubitor de semeni, încât nu a ţinut cont de costurile pe care şi le asuma, şi nici de birocraţie. Iubea întreaga lume şi se străduia să îndrepte anumite lucruri în propriul său mod. Ceea ce ni se pa­re bizar este că părintele Fotis ducea la bun sfârşit tot ce întreprindea dificil şi neobişnuit, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul celor doi studenţi din Iordania. Monahul Fo­tis a fost, deci, şi părinte adoptiv. Nu cunoaştem care a

80

fost soarta acestui copil înfiat de părintele. Din anumite informaţii, care nu sunt însă verificate, se pare că acest co­pil adoptiv al părintelui a adormit în Domnul.

Câteva detalii referitoare la această faptă a părintelui aflăm dintr-o scrisoare a sa către înaltpreasfinţitul Iakovos, Mitropolitul de Mytilene: „Aflându-mă în Sfântul Oraş (Ierusalim), mi-am asumat susţinerea unui copil or­fan, care a terminat şcoala elementară şi care provine din­tr-o familie numeroasă. Am apelat la secretarul Sfântului Sinod, Mitropolitul Vasilios, şi la subsecretarul Sinodului, Palladie, actualul Mitropolit de Tiberiada. Patriarhia nu era în măsură să ajute. Am scris multor Asociaţii din Ate­na. Nu am primit nici o promisiune. Ne-am adresat dom­nului Ioannis Fountoulis, deranjându-l prin multe scri­sori, fiindcă hotărârile erau luate de Senatul Universităţii Aristotel din Tesalonic, însă prin insistenţe, graţie neobo­sitei purtări de grijă a înţeleptului Fountoulis, în loc de o bursă, aşa cum solicitasem, pentru un tânăr ortodox din Palestina, Universitatea a acordat două burse pentru doi fraţi...”1

Aşa cum toţi lucrătorii Evangheliei sunt împodobiţi cu invidia vicleanului diavol, şi părintele Fotis a fost foar­te încercat în timpul slujirii sale în Trigonas, prin neplăce­rile pe care i le pricinuia un om din sat care voia să dicteze în toate. Astfel, părintele Fotis spunea despre el: „în Tri­gonas am un dictator, o viperă cu două capete!” Cu toate astea, nu simţea răutate faţă de el, iertându-l. Avea o ase­menea mărinimie, încât, dacă cineva îi cerea iertare, nu doar că îi cerea el însuşi iertare, dar era gata să facă şi me­tanie înaintea semenului său!

1 Grigorios Doumouzis, op. cit., p. 30.

81

Părintele Fotis renovează Mănăstirea Evanghelistria din Patos

Zelul părintelui Fotis nu se limita doar la satul unde slujea, Trigonas; oricui îi cerea ajutorul i-l oferea cu dra­goste. înaltpreasfinţitul Iakovos al II-lea, Mitropolitul de Mytilene, preţuia foarte mult însuşirile organizatori­ce ale părintelui şi simţul său estetic, apreciind lucrări­le pe care le-a construit. Astfel, prin Actul din 16 iunie 1966, i-a însărcinat stăreţia unei mănăstiri cu totul pără­site şi distruse, Mănăstirea Evanghelistria din localitatea Patos1, precum şi funcţia de preşedinte al Comisiei de re­novare a acestei mănăstiri. îndată ce a primit numirea, pă­rintele Fotis a răspuns cu multă bucurie, comunicându-i înaltpreasfinţitului Iakovos că primeşte sarcina pe care i-a dat-o şi va lucra cum va putea mai bine pentru renovarea mănăstirii. Orice lucrare începea părintele, o ducea la bun sfârşit. Din ziua ce a urmat numirii sale, a început să facă planuri pentru renovarea mănăstirii şi să îşi aleagă colabo­ratori; avea modul său aparte de a le încredinţa o lucrare, de multe ori chiar fără ca aceştia să pretindă răsplată financiară.

1 Patos, localitate în sudul Lesbosului. la marginea mării, în apropiere de Plomari. [N. trad.]

82

Pentru această mănăstire a ajuns să scrie chiar şi Arhiepiscopului Atenei, Preafericitul Ieronim I, pentru a primi ajutor şi susţinere financiară. Până astăzi se păstrea­ză rezultatele neobositelor sale strădanii depuse pentru renovarea acestei mănăstiri.

Această mănăstire nu este însă singura de care s-a ocu­pat. Fiind din fire o persoană activă şi creativă, a transfor­mat Mănăstirea Damandri1 în cămin de bătrâni, punând în valoare sentimentele filantropice ale Episcopului Iakovos I, dar şi ale succesorului acestuia, Iakovos al II-lea; de asemenea, părintele Fotis s-a ostenit şi pentru reparaţiile care trebuiau făcute la Mănăstirea Pithari2 din Eresâs. Po­vestea că în timpul păstoririi înaltpreasfinţitului Iakovos al II-lea a rămas la Mănăstirea Pitharios pentru anumite lucrări. De obicei, părintele Fotis dormea afară, în aer li­ber. Astfel, şi la Mănăstirea Pitharios a dormit pe o bordu­ră de piatră, folosind ca pernă rasa. Dimineaţa, când s-a trezit, a găsit sub rasă o viperă, care însă nu l-a muşcat.

1 Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului Damăndri se află în apro­pierea localităţii Polihnitos şi a Golfului Kalllonis. A fost construită în perioada post-bizantină, când pe insulă au fost ridicate numeroase bise­rici şi mănăstiri. în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mănăstirea s-a bucurat de o stare înfloritoare; ulterior însă, din cauza lipsei călugărilor, ajunge în stare de părăsire. A găzduit căminul de bătrâni din 1958 până la mijlocul anilor 1980. Astăzi mănăstirea funcţionează din nou. [n. trad.]

2 Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Eresos (cunos­cută cel mai adesea ca Mănăstirea Pithari) este situată în partea de vest a insulei Lesbos. Nu se cunoaşte cu exactitate data înfiinţării mănăstirii, existenţa ei este însă menţionată într-un registru otoman din anul 1548. [N. trad.]

83

Ieşirea la pensie a părintelui Fotis şi instalarea sa în Pamfila

în anul 1994, în ziua de 1 septembrie, în timpul păsto­ririi înaltpreasfinţitului Iakovos al III-lea Frantzis, părin­tele Fotis a ieşit la pensie. Ca slujitor la biserica din Tri­gonas i-a urmat părintele Dimitrios Afaloniatis, pe care l-a iubit foarte mult. De atunci s-a dedicat finalizării con­struirii bisericii Sfântul Nou Mucenic Luca din Pamfila. A închiriat chiar o căsuţă în centrul satului, unde îl vizi­tau mulţi oameni care voiau să îl cunoască, dar şi mulţi fii duhovniceşti ai săi. Acolo şi-a organizat întreaga lucrare de finalizare a frumoasei biserici a Sfântului Luca. Scria multor cunoscuţi, de aproape şi de departe, pentru a-l aju­ta să termine construirea bisericii. Nu precupeţea nici un efort şi făcea chiar şi călătorii îndepărtate. Nu a reuşit însă să finalizeze construirea bisericii, aşa cum îşi dorea, fiind­că s-a îmbolnăvit.

Vârsta înaintată nu îl împiedica să alerge în toate părţile; era un călugăr neobosit, lucrând cu perseverenţă şi cu răbdare pentru a-şi atinge scopul. Şi nu doar pentru biserica sa călătorea regulat, ci şi pentru templele Sfântu­lui Duh, semenii săi, pe care se grăbea să îi tămăduiască cu

84

rugăciunile sale şi cu neţărmurita lui dragoste. Din ziua în care a fost eliberat de îndatoririle parohiale, a început lu­crarea sa cea mai grea şi delicată slujirea pastorală şi mi­sionarismul. A străbătut aproape toată Grecia; a cunoscut oameni pretutindeni, cu care păstra corespondenţă.

îngrijirea părintelui Fotis de către fiica sa duhovnicească, Sofia Kapedra

începând din anul 1991, de părintele Fotis s-a îngri­jit Sofia Kapedra, o cucernică doamnă, a cărei familie lo­cuia în Attica, în regiunea Hymettos1, pe cunoscuta stra­dă Vryoulon. La început, doamna Kapedra îl vizita o dată pe lună în Pamfila, în căsuţa unde stătea, iar mai târziu, la fiecare două săptămâni. Când părintele Fotis a căzut la pat din cauza fracturilor, a cancerului la prostată şi a metastazei la nivelul oaselor, doamna Sofia l-a îngrijit cu propriile sale mâini, şi în această lucrare i s-a alăturat în­treaga sa familie. L-au îngrijit nu ca pe un străin şi ca pe un neputincios, ci ca pe tatăl lor şi, mai ales, ca pe un ales rob al lui Dumnezeu. Părintele Fotis a aflat în persoana fi­icei sale duhovniceşti cu adevărat o fiică autentică, ascultătoare,

1 Hymettos este un masiv muntos situat la sud-est de Atena. Din­colo de frumuseţea naturală care îl caracterizează. Muntele Hymettos găzduieşte şi importante mănăstiri bizantine, Mănăstirea Kesariani (se­colul al XII-lea), Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul Kynigds (secolele al XII-lea-al XIII-lea), Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul Karea, Mănăstirea Asteriou (secolul al X-lea). [n. trad.]

86

şi de nenumărate ori i-a binecuvântat pe ea şi pe soţul ei, Ghebrghios, pentru tot ce făceau pentru el. Şi cu siguranţă şi după adormirea sa, părintele Fotis mijloceşte din ceruri pentru această femeie şi pentru familia ei.

Doamna Sofia ne-a povestit cum l-a cunoscut pe pă­rintele Fotis: „Soţul meu, Gheorghios, i-a luat odată cu maşina pe părintele Fotis şi pe stareţul Mănăstirii Limon şi am mers împreună la o biserică. Era luna august a anului 1991. Atunci i-am zis unde locuim şi i-am dat cheia de la casa noastră. Din primul moment în care l-am cunoscut ne-a făcut să îl iubim mult. De atunci a venit mereu la noi de fiecare dată când venea în Atena. La scurt timp după ce ne-am cunoscut, părintele Fotis ne zicea de multe ori: «O să mă luaţi la voi acasă dacă îmbătrânesc»”, iar alteori ne zicea: «Să mă iei, să nu mă laşi, fiindcă o să mă închidă la casa de bătrâni!» Sănătatea lui s-a înrăutăţit. Mergeam frecvent în Lesbos, ca să îl îngrijesc, până când odată l-am găsit într-o stare critică în căsuţa lui din Pamfila. Era des­hidratat; deasupra lui se adunaseră multe muşte; neputin­cios, aştepta să moară. L-am luat imediat şi, după ce a fost consultat mai întâi de doctorii din Mytilene, l-am dus la un spital din Atena. în Mytilene s-a întâmplat un lucru ciudat: părintele Fotis nu a mai vrut să stea la spital. Me­dicii nu au putut sub nici o formă să îl convingă să rămâ­nă acolo. în cele din urmă, cu multă răbdare, insistenţă şi dragoste, l-am convins să facem toate analizele. La spita­lul din Corint, directorul, prieten bun, originar din Ci­pru, l-a primit cu multă dragoste. Medicul l-a diagnosti­cat cu cancer la prostată, cu metastază la nivelul oaselor şi chiar în stadiu avansat. Medicii care îi făceau analize nici nu se spălau, nici nu se ştergeau, ca să păstreze binecuvântarea

87

părinţelului, după cum îi spuneau. Avea multe me­dicamente de luat, însă nu consuma niciodată nici măcar ulei, aşa că am fost nevoiţi să îi pregătim mâncare speci­ală, aproape întotdeauna fără ulei. Ca să aibă vitamine îi dădeam să mănânce nuci şi migdale pisate; adunam frun­ze de măslin, le treceam prin blender şi îi pregăteam un suc din ele. La astfel de reţete recurgeam şi la multe al­tele, pentru ca părintele Fotis să nu fie nevoit să încalce posturile. După ani de zile, părintele Fotis, pe care atât de mult l-am iubit şi întreaga mea familie l-a iubit, soţul meu, Gheorghios, şi copiii noştri, ginerii şi nepoţii noştri, a plecat de lângă noi. A fost o grea despărţire pentru noi toţi. Acum însă, când Domnul l-a chemat la El, îi simţim cu toţii prezenţa încă şi mai mult. Nu l-am privit doar ca pe părintele meu duhovnicesc, faţă de care şi făceam as­cultare, ci ca pe un sfânt pe care Dumnezeu m-a învred­nicit să îl slujesc până la sfârşit. Îl simt în fiecare zi alături de noi, cum ne ocroteşte cu rugăciunile şi cu mijlocirile sale, de care sunt sigură că s-a învrednicit de la dătătorul de răsplată, Domnul nostru. Casa noastră a fost binecu­vântată în mod deosebit prin prezenţa părintelui. Nu ne deranja că în perioada cât l-am găzduit intra la noi în casă multă lume care dorea să îl cunoască pe părintele; ne bu­curam şi noi împreună cu toţi fraţii noştri care veneau să aibă parte de rugăciunile sale şi să ia binecuvântare şi sfat. Toţi cei care îl vedeau constatau că nu era un om oareca­re. Toţi spuneau, chiar şi cei care nu aveau legătură cu lu­mea credinţei, că părintele Fotis era omul lui Dumnezeu, îl preţuiau toţi cei care îl cunoşteau, medici, asistenţi me­dicali, oameni din toate straturile sociale. Când era sănă­tos şi mergea prin Atena singur, a intrat în multe şi diverse

88

case. Alerga spre oricine îi cerea ajutorul; mergea acasă la cunoscuţi şi necunoscuţi. Era părinţelul întregii lumi. Oferea iubire şi o primea la rândul său însutit. A fost un om înzestrat cu daruri de la Dumnezeu. A fost un auten­tic şi adevărat fiu al lui Dumnezeu.”

în intervalul dintre anul 1991 şi fericita sa adormi­re, părintele Fotis a rămas de câteva ori singur în căsuţa doamnei Vasiliki, din Pamfila. Cât timp a stat acolo, a fost îngrijit în mod exemplar de către părintele Stavros Saklamakis, slujitor la biserica Sfânta Marina din localitatea cu acelaşi nume din apropierea oraşului Mytilene, iar une­ori veneau şi îl îngrijeau şi alţi preoţi. în anul 1995 părin­tele Fotis a fost găzduit pentru o scurtă perioadă de timp la Mănăstirea Pithari, unde i-a purtat de grijă fiul său du­hovnicesc, părintele diacon Theofanis Kassos.

Adormirea şi înmormântarea părintelui Fotis

89

Părintele Fotis Lavriotul, nebunul pentru Hristos, cel care purta o singură haină şi mergea desculţ, a adormit în ziua de 5 martie 2010, la ora 8:30 a.m. în casa soţilor Gheorghios şi Sofia Kapedra din Hymettos, str. Vryoulon nr. 46. Am avut bucuria de a fi invitat de soţii Kapedra să îngrijesc trupul părintelui, potrivit tradiţiei noastre, şi să îl îmbrac cu sfintele straie. Pe toată durata îmbrăcării părintelui, trupul său, foarte curat, şi-a păstrat mobilitatea. Gura îi era închisă de la sine, la fel şi ochii. La casa fami­liei Kapedra a sosit medicul cardiolog, care supraveghea­se starea de sănătate a părintelui în ultimii ani, Eleftherios Tsangaropoulos, ca să se pronunţe în privinţa cauzei morţii şi să pregătească certificatul de deces. Mai întâi s-a închinat cu toată evlavia înaintea trupului părintelui Fo­tis, apoi şi-a pus stetoscopul şi, după ce l-a ascultat la piept pe „omul cel sfânt", după cum s-a exprimat, a certificat şi medical adormirea sa. Ulterior a întocmit certificatul de deces, menţionând cauzele: a)

90

edem pulmonar acut, b) infecţie a aparatului respirator şi c) insuficienţă cardiacă. După ce am primit indicaţiile înaltpreasfinţitului Iakovos al III-lea, am sunat la Pompe funebre pentru a-i ridica trupul. Acasă la familia Kapedra am făcut prima slujbă de pomenire, în prezenţa multor fii duhovniceşti ai părin­telui şi, după rânduiala monahală, am spus şi rugăciunea inimii de o sută de ori, pentru odihna sufletului părinte­lui. în timpul pregătirii trupului părintelui nu am putut să omitem îmbălsămarea, deoarece, în virtutea legii, Căpită­nia Portului nu acceptă transportarea unui mort decât da­că i s-a făcut îmbălsămare. în zadar am încercat cu toţii să facem ceva pentru a fi evitată această procedură. Am ac­ceptat în cele din urmă că trebuie să ne supunem acestei reguli şi, pentru a prinde vaporul de Mytilene, care pleca la ora 7 seara, am fost nevoiţi să îi lăsăm pe funcţionarii de la biroul de Pompe funebre „Papamakariou” să ia trupul părintelui pentru a fi rezolvată această problemă.

Cu toţii, prieteni şi cunoscuţi, fii duhovniceşti ai părin­telui, în frunte cu întreaga familie Kapedra, l-am însoţit pe părintele până la maşina mortuară. Am stabilit să ne întâlnim cu toţii la ora 18:00 în debarcaderul portului Pi­reu pentru a-l însoţi pe părintele Fotis în Mytilene. La ora 18:30 a ajuns maşina mortuară cu părintele Fotis. Dorinţa comună a tuturor era ca părintele să aibă parte de toate în­grijirile noastre omeneşti. Ne doream cu toţii ca părinte­le să nu fie transportat pe vapor doar cu coşciugul, ci cu maşina mortuară, aşa cum se cuvine unui preot; chiar da­că, în discuţiile noastre referitoare la sfârşitul vieţii sale pământeşti, atunci când îl întrebam pe părintele: „Unde vrei, părinte Fotis, să îţi pregătim mormântul?” ne răs­pundea în felul său specific: „Să mă aruncaţi la câini!”

Vasul „Mytilene” avea parte de o mare cinste. Îl transpor­ta în cală pe părintele Fotis. Cu acest vapor călătorise de mul­te ori părintele pe cunoscutul său traseu Mytilene-Pireu-Mytilene.

91

Unii ofiţeri şi muncitori de pe vapor ne-au cerut să fa­că plecăciune pentru ultima oară înaintea părintelui Fotis; toţi erau emoţionaţi. Toţi au luat binecuvântarea lui şi i-au sărutat pentru ultima dată mâna. Unii dintre aceştia ne po­vesteau experienţele pe care le-au trăit cu „acest om sfânt”, aşa cum îl numeau şi cum, de altfel, mulţi alţii îl numesc. Altora li se umpleau ochii de lacrimi. Fiecare dintre noi simţeam cu adevărat ceva pentru acest om al lui Dumnezeu, care era atât de aproape şi totodată acum atât de departe de noi...

Şi marea îl întâmpina pe părintele Fotis pentru ultima oară. Era aceeaşi mare. Marea Egce, cea care îl primea pe părintele de fiecare dată când făcea baie. Părintele Fotis obişnuia să se îmbăieze în mare. Ne spunea că face baie în mare pentru că, în calitate de preot, apa în care se îmbăia trebuia luată de mare. Şi tot în apa mării îşi spăla şi dulama şi smerita sa rasă. Din acest motiv straiele lui purtau mereu urme de sare marină.

Liniştea nopţii şi calmul mării făceau călătoria părinte­lui Fotis lină şi odihnitoare. Am ajuns în Mytilene a doua zi dimineaţa, la ora 7:30. Acolo ne aştepta preacuviosul pă­rinte arhimandrit Kyrillos Sykis, care se afla sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice şi era predicator în cadrul Mitropo­liei de Mytilene. Ne aştepta purtând epitrahilul. Şi eu, ne­vrednicul, îmi pusesem de mai înainte epitrahilul şi făcu­sem rugăciune deasupra maşinii mortuare, în cala vaporu­lui. Şi Lesbosul îl aştepta pe părintele. Ne-am strâns toţi imediat în locul ales de părintele Kyrillos şi am săvârşit pri­ma pomenire a părintelui Fotis în Lesbos, într-o atmosfe­ră îmcărcată de multă emoţie. Cei care întrebau cine era cel adormit se alăturau şi ei adunării noastre. Unii dintre cei prezenţi aveau aparate de fotografiat şi imortalizau acele

92

clipe, alţii înregistrau slujba. După ce am terminat po­menirea, o femeie îmbrăcată în negru ne-a rugat să ridicăm capacul coşciugului ca să se închine părintelui Fotis. A fost un moment emoţionant. L-a sărutat pe frunte pe părinte­le şi i-a spus: „Părinte, acum, că eşti aproape de Dumnezeu, să nu mă uiţi!" Cuvintele acestei femei sunt foarte grăitoa­re, redând modul în care oamenii simţeau prezenţa părin­telui Fotis. Părintele Kyrillos a spus apoi: „îl vom duce pe părintele Fotis la Pamfila, la Sfântul Luca.” Am format ast­fel un convoi; în faţă era părintele Kyrillos cu maşina sa, îl urma întreaga familie Kapedra, cu copiii şi nepoţii, opt co­pii, adevăraţi îngeraşi, şi apoi urmam noi, cu carul mortu­ar. în spatele nostru erau şi alte maşini, şi un autobuz pus la dispoziţie cu generozitate de primăria din Plomari, pentru cele douăzeci de persoane care veniseră din Atena.

Am ajuns după puţin timp la Pamfila. Ne-am îndrep­tat, pe un drum îngust, spre biserica Sfântul Luca. Pe stra­da principală exista un indicator „Spre Sfântul Luca”; existenţa acestui indicator se datora tot râvnei părintelui Fotis, care reuşise să obţină de la primărie aprobarea ca insula să îi ajute pe călători să ajungă la sfântul ei. Am în­cercat să ajungem chiar în faţa preafrumoasei biserici con­struite de părintele Fotis; din cauza dificultăţii drumu­lui de ţară a fost însă cu neputinţă. Maşina mortuară nu putea trece prin gropile create de pârâiaşele formate de ploi. Fiii duhovniceşti ai părintelui au ridicat coşciugul pe braţe şi ne-am îndreptat în convoi spre biserica părintelui. Cu siguranţă părintele se bucura mult de aducerea sa fes­tivă la biserică! Ne binecuvânta pe toţi.

Părintele Kyrillos a ajuns cel dintâi la biserica Sfântul Luca şi trăgea clopotul. Cel ce scrie aceste rânduri îl însoţea

93

pe părintele Fotis, cântând permanent „Sfinte Dumneze­ule”, în tempo lent — păpădie. Simţeam că nu însoţeam un mort oarecare, ci un om al lui Dumnezeu. Trebuia să mă străduiesc să îi cânt cât mai frumos cu putinţă. Liniştea acelui loc ne transmitea sentimentul că nu făceam ceva simplu, ci ceva foarte frumos, puternic, ceva ce nu putea fi exprimat în cuvinte, ceva impunător. Părintele Kyrillos ne aştepta purtând epitrahilul şi trăgând încontinuu clo­potul. După ce l-am aşezat pe o masă, cineva a ridicat ca­pacul coşciugului, descoperind chipul părintelui. Expre­sia feţei părintelui era liniştită, chipul său având o culoare gălbuie; toţi cei care îl atingeau simţeau căldura trupului său, care s-a păstrat până când a fost îngropat.

Părintele Kyrillos a rostit binecuvântarea şi a început pomenirea. Vocea părintelui Kyrillos, puternică şi plină de modulaţii, transmitea aroma tradiţiei muzicale bizan­tine psaltice de pe insulă. Pomenirea părintelui Fotis se făcea în locul unde el însuşi se dăruise pe sine în întregime. Unii oameni intrau şi se închinau în biserica ridicată de părintele, care era o adevărată bijuterie. Spre sfârşitul sluj­bei vocea părintelui Kyrillos a devenit mai puternică şi, precum un marş răsunător, îl însoţea pe părintele Fotis în veşnicie cu jale, dar şi triumfal. Cu toţii am trăit atunci, în biserica Sfântul Luca, clipe de emoţie unică. Părintele Ky­rillos a adus camilafca sa şi am aşezat-o pe capul părintelui Fotis. Potcapul pe care îl purta acum părintele Fotis fuse­se al meu; am vrut să îi dăruiesc ceva la înmormântarea sa. De altfel, când a venit la mine, la biserică, îmi dăruise un potcap. Cum aş fi putut să port eu, un cleric obişnuit, pot­capul părintelui? Presupun că mi l-a dat ca să-mi amintesc de el. Părintele Kyrillos a aşezat pe pieptul părintelui şi o

94

cruce pectorală, pe care în momentul înmormântării a lu­at-o înapoi. L-am sărutat cu toţii pe părintele Fotis, cu de­osebire micii îngeraşi ai familiei Kapedra, care erau cu noi şi însoţeau şi ei, cu vocile lor, în felul lor propriu, plecarea părintelui Fotis, bunicuţul lor.

După aceea am pornit spre Trigonas. S-a format din nou convoi şi a bătut clopotul, iar scriitorul acestor rânduri a cântat din nou, lent,”Sfinte Dumnezeule”. Vremea era fru­moasă, iar natura, gătită ca de sărbătoare. Unele femei adu­nau flori de pe câmp şi împodobeau cu ele coşciugul. La bi­serica din Trigonas, părintele Dimitris Afaloniatis săvârşea Sfânta Liturghie. Mi-a telefonat însă fiindcă se neliniştise din pricina întârzierii noastre. I-am explicat că am făcut o necesară oprire în Pamfila, în patria părintelui Fotis şi la biserica sa, Sfântul Luca. S-a liniştit şi a continuat Litur­ghia rar, pentru ca noi să avem timp să ajungem înainte de terminarea acesteia. Părintele Fotis îşi lua rămas bun acum de la biserica Sfântul Luca, saluta copacii, natura primăvăratică, plină de viaţă, şi satul său; se grăbea însă să meargă în satul pe care l-a iubit atât de mult, Trigonas.

Şi cimitirul din satul Trigonas era tot operă a părinte­lui Fotis. Cu gest hieratic, înaltpreasfinţitul Iakovos ne-a dat copia testamentului părintelui Fotis, pentru a-l arăta oricui ar fi avut altă dorinţă referitor la îngroparea părin­telui. Cine ar fi îndrăznit să facă însă altfel decât a fost vo­ia părintelui? Cu siguranţă găsea o modalitate să proteste­ze şi din cealaltă viaţă! Dorinţa sa era lege.

După ceva timp am intrat în satul Trigonas şi, îndată ce am ajuns, prezenţa noastră nu a rămas neobservată. Res­ponsabilii bisericii Sfântul Antonie au început să tragă clo­potul. Emoţia era mare. Credincioşii care se aflau în biserică,

95

la Sfânta Liturghie, ne aşteptau în curte. Vecinii care au auzit clopotul au ieşit din case. Tinerii din sat, botezaţi de mâinile părintelui Fotis, au venit imediat aproape de maşina mortuară pentru a-l purta pe mâini pe părintele lor duhovnicesc, iubitul părinte Fotis. împreună cu părintele Kyrillos, purtând epitrahilul, am format convoiul de pro­cesiune şi am dus trupul părintelui Fotis în iubita sa bise­rică, Sfântul Antonie, unde a slujit şi a binecuvântat timp de 44 de ani. Părintele Dimitris ne privea din sfântul al­tar cu ochii înlăcrimaţi de emoţie. Părinţii coslujitori erau şi ei cu ochii-n lacrimi. După ce trupul părintelui Fotis a fost aşezat în mijlocul bisericii, părintele Kyrillos a aşezat pe pieptul părintelui Fotis Evanghelia bisericii, cu care pă­rintele Fotis a slujit de multe ori, pentru ca credincioşii să se închine, potrivit tradiţiei noastre ortodoxe, şi să-i sărute şi dreapta celui adormit. Toţi cei prezenţi trăiau momen­te de intensă emoţie. La Chinonic s-au împărtăşit cu Prea­curatele Taine unii credincioşi, familia Kapedra şi nepoţii acestora. După Sfânta Liturghie s-a săvârşit în biserică slujba de pomenire a celui adormit, avându-l ca protos pe părintele Kyrillos. După săvârşirea pomenirii, însuşi tipi­carul, părintele Kyrillos, a început citirea Sfintei Evanghe­lii. Tradiţia ortodoxă stabileşte ca, la înmormântarea unui cleric, fie arhiereu, fie preot, fie diacon, să se citească Sfân­ta Evanghelie în auzul tuturor. Lectura Evangheliei con­tinuă chiar tot timpul cât trupul persoanei adormite ră­mâne în biserică sau acasă şi durează până la slujba înmor­mântării. Monahilor şi laicilor adormiţi se obişnuieşte să li se citească Psaltirea. Părintele Stavros Saklamakis, slujitor la biserica Sfânta Marina din Mytilene, şi

96

părintele Dimi­tris Afaloniatis, slujitor la biserica din Trigonas, cărora,cu rugăciuni, binecuvântări, ameninţări şi blesteme, părinte­le Fotis le încredinţase sarcina să se ocupe de cele ce aveau să se săvârşească la înmormântarea sa, îşi îndeplineau în­datorirea ca şi când părintele Fotis ar fi fost în viaţă şi de faţă, la slujbă. Aceşti părinţi se îngrijiseră ca tuturor celor care călătoriseră cu părintele Fotis din Atena să li se ofere un mic dejun la o cafenea din apropierea bisericii. Cei doi părinţi au transportat mai târziu toată lumea la restauran­tul la care în ultimii ani părintele Fotis oferea masa de zi­ua lui, mâncarea sa preferată, pilaf. Părintele Stavros, care a însoţit persoanele venite de la Atena, s-a bucurat în mod deosebit că toţi au onorat gustarea oferită spre pomenirea părintelui Fotis şi şi-a exprimat în mod repetat convinge­rea că părintele Fotis era prezent atunci, acolo, şi se bucura că mâncam felul său de mâncare preferat.

în biserica Sfântul Antonie au început să vină din timp credincioşi, iubiţii fii duhovniceşti ai părintelui, pentru a-l saluta pentru ultima oară. Părintele Kyrillos, părintele Themistoklis (care scrie aceste amintiri), părintele Stavros şi părintele Dimitris au săvârşit slujba înmormântării pentru preoţi, care se află în Molitfelnicul Mare, şi care se obişnuieşte să se săvârşească ieromonahilor adormiţi du­pă rânduiala aghiorită. Este o slujbă deosebită, extinsă, cu multe pericope din Apostol şi din Sfânta Evanghelie şi tro­pare de înmormântare care diferă de cunoscuta slujbă de înmormântare, scurtă, cu care suntem obişnuiţi, precum şi multe rugăciuni de pomenire a preoţilor adormiţi.

După ora 13:30 au început să vină în Trigonas mulţi preoţi şi multă lume. Preoţii au citit pe rând Sfânta Evan­ghelie în auzul tuturor. Stăpânea o atmosferă emoţionantă în timpul slujbei înmormântării. Lumea se închina neîncetat

97

cu cât se apropia momentul slujbei de înmormântare. Părintele Dimitris, slujitorul din Trigonas, a stat tot tim­pul în picioare alături de coşciug. Imediat ce credincioşii aşezau flori pe coşciug, părintele Dimitris le aranja dis­cret, pentru a nu-l provoca pe părintele Fotis. Ştia că, de vreme ce părintele îi spusese să evite orice împodobire, nu trebuia să îi încalce dorinţa. Şi mai avea o reţinere, fiindcă părintelui Fotis nu-i plăceau multele îngrijiri şi ostentaţii, înaltpreasfinţitul Mitropolit de Mytilene, Iakovos, a stabilit ca înmormântarea părintelui Fotis să încea­pă la ora 15:00. înaltpreasfinţitul Iakovos împreună cu înaltpreasfinţitul Grigoris, Mitropolitul de Camerun, ca­re s-a întâmplat să se afle atunci pe insulă, au fost protoşii slujbei înmormântării părintelui Fotis. Au fost prezenţi mai mult de 50 de preoţi, care purtau straie de culoare albă. Precum nişte albine, toţi preoţii s-au aşezat în jurul trupu­lui părintelui Fotis, creând imaginea unui stup hieratic. în altar mai erau însă şi alţi preoţi, care nu erau îmbrăcaţi cu toate straiele. înaltpreasfinţitul Grigoris de Camerun a ros­tit binecuvântarea cu care începe slujba înmormântării „Bi­necuvântat este Dumnezeul nostru..." iar corul cântăreţilor din insulă cânta antifonic împreună cu corul preoţilor slu­jitori. Părintele Kyrillos avea ascultarea tipicarului1. Cân­tarea era frumos răsunătoare şi avea o măreţie specific bi­zantină. în biserică se afla multă lume, care ajungea pânâ în faţa catapetesmei; unii credincioşi se urcaseră şi pe treptele amvonului; câţiva copii, pentru a vedea slujba, se urcaseră pe dulapurile din sfântul altar. Toţi cei prezenţi, preoţi şi

1 Tipicarul este acea persoană care cunoaşte foarte bine rânduielile de tipic, liturgice şi muzicale, fiind cel care coordonează tot ce ţine de cântă rile din timpul sfintelor slujbe. Astăzi această persoană o întâlnim la mă­năstiri, în principal în Sfântul Munte.

98

credincioşi, eram la propriu unul peste celălalt. Unii, mai îndrăzneţi, fotografiau, iar alţii înregistrau slujba. Prezenţa fiecăruia dintre noi la slujba înmormântării părintelui Fo­tis avea un sens personal, fiind fundamentată pe o anumită experienţă trăită alături de marele părinte Fotis.

Gazda, înaltpreasfinţitul Mitropolit Iakovos al III-lea, păstorul duhovnicesc de Mytilene, l-a rugat pe înalt­preasfinţitul Mitropolit de Camerun, Grigoris, ca la sfâr­şitul slujbei să rostească o cuvântare. înaltpreasfinţitul Grigoris a spus următoarele: „Biserica locală a insulei Les­bos îl însoţeşte astăzi în taina morţii, în taina ieşirii din această lume şi a intrării în taina veşniciei, pe un vrednic fiu al său, pe părintele ieromonah Fotis. Ştirea adormirii părintelui a strâns tot clerul şi tot poporul mitropoliei. Şi îl conduc astăzi în chip bisericesc, fiindcă şi părintele Fo­tis şi-a petrecut întreaga viaţă în cadrul Bisericii. Şi-a slujit biserica şi s-a dăruit până la renunţare de sine, iar în acest sens există multe mărturii; întotdeauna avea înfăţişarea unui ieromonah bizar, a unui lucrător aparte al Evanghe­liei, însă în fond cu toţii cunoaşteţi că dincolo de această particularitate a sa ascundea o desăvârşită renunţare de si­ne; de multe ori l-aţi întâlnit pe insulă purtând o singu­ră haină şi desculţ. L-aţi auzit pe Sfântul Apostol Pavel în pericopa apostolică vorbindu-ne despre moarte; l-aţi ascultat şi pe Sfântul Evanghelist Ioan, în pericopa evan­ghelică, transmiţându-ne cuvintele Domnului despre Ju­decată. Sfântul Apostol Pavel a vorbit despre judecată, iar Domnul nostru ne-a explicat cu exactitate cum se va fa­ce această Judecată. Am putea face înmormântarea unui credincios în mod privat. însă aceasta nu se potriveşte unui mod de viaţă eclezial, fiindcă Biserica înseamnă familie.

99

Cu toţii suntem o familie, de aceea, în cadrul Bise­ricii ne şi spunem unul altuia «frate». Şi în sânul Bisericii învăţăm faptul că sfinţenia o dobândim prin dăruirea harismelor proprii fraţilor noştri. în rândul acestor harisme, pe care Domnul le-a dat tuturor, se află şi harisma slujirii; părintele Fotis avea harisma slujirii liturgice, pe care a lu­crat-o cu zel. Iar zelul său era zelul unor clerici despre a că­ror viaţă citim doar în sinaxare. Acolo citim cum au trăit renunţarea de sine, cum s-au îngrijit de viaţa liturgică a Bi­sericii, de tipic, de lectură. Acest dar al slujirii cuvântului lui Dumnezeu, al slujirii Evangheliei, părintele Fotis l-a împărtăşit tuturor şi a dat mărturie despre ce înseamnă a fi slujitor al Evangheliei, şi aceasta este ceea ce ne-a făcut să ne strângem astăzi toţi pentru a-l conduce fără întrista­re pe calea tainei veşniciei. în inimile noastre ştim cu toţii că părintele Fotis a aflat deja har la Domnul şi se bucură de cununile slavei şi de răsplata pregătită de Domnul. Viaţa părintelui Fotis a fost cale îngustă şi plină de suferinţă, în­să aceasta este viaţa tuturor lucrătorilor Evangheliei... Astăzi ne rugăm să ne întâlnim cu el în slava Domnului... Am avut binecuvântarea să îl întâlnesc pe părintele Fotis şi să trăiescpersonal experienţa sfinţeniei acestui bărbat al lui Dumnezeu. Pentru aceasta şi aduc cu smerenie rugă­ciunile mele pentru odihna sa, însă în fond îl rog din par­tea noastră, a tuturor, ca acolo unde se găseşte să se roage şi pentru noi până îl vom reîntâlni. Să avem parte de rugă­ciunea lui şi Dumnezeu să-l odihnească!”

Din partea bisericii Sfântul Antonie din satul Trigonas a vorbit părintele Dimitris, succesorul părintelui Fotis, în calitate de preşedinte şi reprezentant al Consiliului Parohial al bisericii. Părintele Dimitris a citit cu multă emoţie înaintea

100

îndoliatei adunări Procesul verbal nr. 3/2010 al Con­siliului Parohial, pe care îl redăm în continuare: „Astăzi, 5 martie 2010, Consiliul Parohial al bisericii Sfântul Anto­nie din Trigonas mytilene, alcătuit din a) preacucernicul părinte Dimitrios Afaloniatis, preşedinte, b) dl Panayo­tis Kritzas, vicepreşedinte, c) Eftyhia Gheorgantelli, casier, d) Gheorghios Petrellis, secretar şi e) Mihail Tsamouras, membru, întrunindu-se cvorumul necesar desfăşurării şedinţei, s-a întrunit în şedinţă extraordinară, al cărei su­biect a fost «Cuvioasa adormire a preacuviosului părinte arhimandrit Fotis Lavriotul». După ce s-a constatat întru­nirea în cvorum a şedinţei, preacucernicul părinte Dimi­trios Afaloniatis, preşedintele Consiliului Parohial, a adus la cunoştinţa membrilor consiliului faptul că preacuviosul părinte arhimandrit Fotis Lavriotul a adormit în Domnul în Atena, unde a locuit în ultimii ani, din pricina bolii şi a bătrâneţii. Vrednicul de pomenire părinte Fotis s-a născut în Pamfila-Lesbos în anul 1912, a crescut în mijlocul mul­tor lipsuri şi din adolescenţă, de la vârsta de 17 ani, s-a ne­voit în Sfântul Munte. A fost invitat în insula noastră de vrednicul de pomenire Mitropolit de Mytilene de atunci, Iakovos I. A slujit în parohia noastră timp de 46 de ani, de unde s-a şi pensionat. Toţi, mici şi mari, din comunita­tea noastră parohială şi nu numai, îşi amintesc de lupta şi de strădaniile pe care părintele le-a depus pentru biserică şi pentru paraclisul parohiei noastre; îşi amintesc de viaţa sa ascetică, de onestitatea cuvântului său, de iubirea vredni­că de invidiat, pe care o avea faţă de parohia sa, şi în gene­ral faţă de eparhia Plomari, în care a şi declarat în scris că doreşte să fie înmormântat. Sugestiv este faptul că într-o scrisoare a sa din data de 10 octombrie 1999 menţionează

101

următoarele: «Când voi pleca din viaţa aceasta, dorinţa mea este să fiu înmormântat în cimitirul Sfinţii Apostoli Pe­tru şi Pavel din parohia Sfântul Antonie Trigonas.»

După auzirea acestor cuvinte, Consiliul Parohial a ho­tărât în unanimitate următoarele:

Pentru activitatea sa bogată şi pentru slujirea sa în pa­rohia noastră, cel mutat dintre noi va fi proclamat mare Binefăcător. Numele său va fi trecut în Diptice şi va fi po­menit neîncetat la Sfânta Proscomidie. în clopotniţa bise­ricii noastre se va cobori steagul în berna. Spre pomenirea sa, la casa de copii Katsakoulio va fi donată suma de 150 € pentru cumpărarea unei coroane de flori, care va fi depusă la catafalcul său. Prezentul act va fi publicat în presa loca­lă. Preşedintele şi membrii Consiliului Parohial".

în timpul cântării troparului „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă...” a avut loc un fenomen extraordinar. Deşi pe tot parcursul zilei de sâm­bătă, 6 martie 2010, vremea a fost frumoasă şi însorită, în acel moment s-a auzit un zgomot asurzitor de la un tu­net puternic care a zguduit până şi biserica şi căruia i-a urmat o ploaie atât de puternică, încât toţi ne-am făcut griji, gândindu-ne cum se va face în aceste condiţii înmor­mântarea părintelui. însă această ploaie nu a durat decât cinci minute, astfel încât ne-am putut îndrepta fără nici o oprelişte cu trupul părintelui spre cimitirul satului.

Ieromonahii Mitropoliei au avut cinstea de a purta pe umerii lor trupul părintelui Fotis. Ţinând cont de faptul că îl îmbrăcasem pe părintele Fotis, tipicarul, părintele Kyrillos, m-a invitat şi pe mine să mă aflu în rândul celor care vor transporta trupul părintelui.

în timpul transportării trupului părintelui Fotis, pă­rintele Kyrillos cânta cu voce puternică cântările slujbei

102

de înmormântare, iar lumea îl întrerupea strigând: „Erou, erou!...” şi aplauda. Ce neaşteptată recunoaştere pentru părintele Fotis cel simplu! Pentru robul cel lepădat, pen­tru săracul lui Dumnezeu aceasta era o recunoaştere a înălţimii sale duhovniceşti!

Toţi cei care duceam trupul părintelui am simţit gre­utatea răspunderii duhovniceşti pe care o aveam şi cin­stea pe care ne-o făcea părintele însuşi de a-l purta. Ve­deam cum venea lumea la trupul părintelui, unii luau o floare, alţii luau fire din barba părintelui ca binecuvânta­re! Aceste momente îmi aminteau de lecturile din Sinaxarele marilor sfinţi. Toţi voiam să luăm ceva ca amintire de la părintele. Părintele Dimitris a luat cearşaful pe care s-a odihnit ultima oară părintele Fotis, în Atena. Eu am luat epitrahilul părintelui, iar părintele Kyrillos a luat crucea pectorală care era în timpul slujbei pe pieptul părintelui, însă, în general, toată lumea, cei mai mulţi dintre cei ca­re l-am cunoscut pe părintele Fotis cât timp a trăit, am primit ceva din mâinile sale, ca binecuvântare. Personal am primit de la părintele multe hârtii pe care obişnuia să scrie versete din iubita sa Evanghelie după Ioan, precum şi multe alte binecuvântări, rasă, potcap, icoane, lumânări de ceară lucrate manual, însă darul cel mai însemnat pe care mi l-a făcut a fost binecuvântarea sa personală de a scrie ceva despre el, bineînţeles, după adormirea sa. Aceas­tă încuviinţare mi-a dat-o în anul 1999 şi pentru prima oară fac referire la acest lucru în mod public, iar o parte din ceea ce am scris, ceea ce se referă la date personale ale părintelui, a fost corectată de el însuşi.

Mormântul în care a fost aşezat părintele Fotis a fost săpat chiar lângă paraclisul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

103

Ultimul care s-a închinat la coşciug, la locul înmormântă­rii părintelui, a fost părintele Dimitris, urmaşul părinte­lui Fotis la biserica din Trigonas. Lumea, clerul şi poporul l-au prohodit pe părintele Fotis cu cântarea „Hristos a în­viat”. Imediat după aceea muncitorii şi părintele Kyrillos au acoperit mormântul cu plăci de ciment şi deasupra au aruncat pământ. Foarte emoţionant a fost faptul că unii oameni nu se despărţeau de mormânt; aşteptau să vadă cu ochii lor tot ritualul îngropării. Unii luau pământ de la mormântul părintelui, iar mulţi care ajunseseră cu întâr­ziere veneau să aprindă lumânări.

A urmat pomana tradiţională, care a avut loc la toate cafenelele din sat, unde s-a oferit cu toată dărnicia tot ce­ea ce cere tradiţia locală. Au participat Î.P.S. Mitropoliţi, preoţii şi toată lumea. înaltpreasfinţitulMitropolit de My­tilene, Iakovos al III-lea, cu simplitatea-i specifică, spunea la cafenea: „Părintele Fotis a fost un om sfânt, o deosebită binecuvântare pentru insula Lesbos.”

După terminarea mesei de pomenire lumea a plecat, însă părintele Fotis a rămas în inimile noastre, ale tuturor. Amintirea sa a rămas înrădăcinată în sufletele iubiţilor săi credincioşi, vii şi adormiţi, din Trigonas.

Din momentul înmormântării sale, părintele Fotis a devenit binecuvântarea satului, punct de referinţă pentru fiecare trecător. Mormântul său este un adevărat monu­ment al satului, loc de vizită şi de rugăciune. A doua zi du­pă înmormântarea sa, a început pelerinajul la mormântul lui. Lumânările nu au încetat să ardă şi florile să îi împodo­bească mormântul. Mulţi chiar, trecând cu maşinile prin faţa bisericii, aruncă flori de la fereastra maşinii deasupra mormântului părintelui. Să avem binecuvântarea lui!

104

Mărturii ale mai multor persoane despre părintele Fotis Lavriotul

Doamna Vasiliki Ralli, talentata autoare din Lesbos, ne-a relatat următoarele: „Părintele Fotis era un om sfânt al lui Dumnezeu. în fiecare an, cu ocazia pomenirii minunii din Colose, în ziua de 6 septembrie, se organizează un pe­lerinaj din Mytilene la Moshonisia. înainte de a se îmbol­năvi, părintele Fotis a venit cu noi în acest pelerinaj. Iubea foarte mult locurile de neuitat ale elenismului. Cu toţii făcuserăm pregătirile pentru şederea noastră acolo. Părintele Fotis, cu toate că trebuia să stea şi el la hotel, a preferat să meargă să doarmă între ruinele vechii mănăstiri părăsite a Sfântului Dimitrie din Selina (numele obişnuit al mănăsti­rii este Aselina, întrucât mănăstirea se află într-o zonă plină de verdeaţă, care face cu greu vizibilă lumina lunii, însă prin deformarea cuvântului s-a ajuns să fie numită astăzi Seli­na). Ca să ajungi la mănăstire trebuie să mergi mult timp pe un drum de ţară. Părintele Fotis a preferat să meargă să stea acolo. Când s-a făcut ziuă şi s-a întors, l-am întrebat: «Părinte Fotis, nu ţi-a fost teamă să stai singur acolo?» Iar părintele mi-a răspuns: «De ce să-mi fie teamă? Nu mi-a fost. M-am dus doar-doar l-oi vedea pe Sfântul Dimitrie, însă nu sunt vrednic.» «Eşti vrednic, părinte Fotis», am

105

adăugat eu. Potrivit martorilor turci, părintele Fotis mer­gea regulat de cealaltă parte a insulei şi vizita toate biseri­cile şi toate mănăstirile. De obicei acolo şi dormea. Aces­te locuri erau pentru părintele locuri sfinte. Un scriitor turc, Ali Onay, a scris odată despre distrugerea vechii bise­rici a Maicii Domnului din Moshonisia1, spunând că prici­na distrugerii acesteia au fost turcii înşişi. în publicaţia sa a menţionat şi faptul că părintele Fotis Lavriotul, atunci când a vizitat biserica pustiită şi distrusă de barbarism, s-a aplecat la locul unde este Sfânta Masă, a luat cu evlavie o pietricică şi, după ce s-a închinat evlavios, a pus-o cu res­pect în buzunar, ca binecuvântare. Acesta a fost părinte­le Fotis, pe care îl recunoşteau şi turcii. De obicei, înain­tea acestora, pentru a-şi uşura pelerinajul şi pentru a nu fi deranjat de autorităţile poliţieneşti, părintele Fotis făcea «nebuniile» sale. De aceea şi vameşul turc, când părinte­le a mers odată de cealaltă parte a insulei şi i-a cerut părin­telui Fotis să îşi scoată rasa2, i-a zis: «Sersem papaz», adi­că «nebun, popă nebun». Astfel, funcţionarii de la vamă îl lăsau să intre şi să iasă din Turcia ori de câte ori dorea, fără controale şi formalităţi...

Cu mulţi ani înainte, părintele Fotis a botezat în bise­rica sa, Sfântul Luca din Pamfila, un bărbat din Irak, mu­sulman. Mi-a cerut atunci să fiu naşa acestuia. Botezul s-a făcut în curtea bisericii, fiindcă biserica era pe atunci în construcţie. îmi amintesc că era luna octombrie. Cerul era întunecat, înnorat, gata să plouă. I-am zis părintelui: «Părinte Fotis, nu o să putem să facem botezul, fiindcă

1 Moshonisi se află la nord-est de Mytilene, la o distanţă de doar o oră şi jumătate cu vaporul, [n. trad.]

2 în Turcia le este interzis clericilor ortodocşi să poarte rasă, excepţie făcând doar Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic [n. trad.]

106

o să plouă.» «Să tăceţi toţi, botezul o să se facă!», a răs­puns părintele. Ne întrebam însă cum va putea să fie bo­tezat irakianul, care era mare şi nu avea loc în colimvitră. La puţin timp după aceea, spre mirarea noastră, părinte­le Fotis a adus un butoi în care muncitorii stingeau varul. După ce a fost curăţat, s-a pregătit imediat apă caldă; du­pă ce s-a terminat pregătirea apei, o, minune!, norii s-au risipit şi a ieşit soarele strălucitor şi cald. Purtam cu toţii multe haine, fiindcă era frig, iar acum ne-am dat jos hai­nele groase din cauza căldurii. La botez, irakianul a primit două nume, potrivit dorinţei părintelui, Anghelos-Dimitrios, întrucât în acea zi Biserica prăznuieşte pomenirea acestui sfânt (16 octombrie). Părintele Fotis a cerut să se umple butoiul cu apă până sus. După aceea a făcut un bo­tez nemaiîntâlnit. Când a terminat, i-am zis: «Părinte Fotis, ce botez a fost acesta?!» Iar părintele, cu naturaleţe şi cu multă bucurie, mi-a răspuns: «Când botez urmez rânduiala Bisericii Ierusalimului; nu sar peste nimic, toate le zic.» După încheierea botezului, cerul s-a înnorat din nou şi a plouat toată noaptea, până a doua zi dimineaţa...

Părintele venea periodic la mine acasă pe jos. Era sărac şi neiubitor de bani. Prefera să dea banii oricui îi cerea şi mai degrabă alegea să sufere decât să îi poarte cu el. în My­tilene, îndată ce îl vedeau ţigănuşii, nu mai puteau de bu­curie. Ştiau că, dacă părintele Fotis avea bani, o să îi ia până şi ultimul şfanţ, cum am zice. Odată, am fost de faţă când părintele a fost înconjurat de ţigănuşi care i-au cerut bani, iar părintele, după ce şi-a golit buzunarele şi le-a dat tot ce avea, a plecat netulburat. Iubea copiii în mod deosebit.

Băiatul fiicei mele a fost botezat de părintele Fotis. Fi­ica mea a vrut neapărat ca părintele să-i boteze copilul fiindcă

107

spunea că va lua har de la părintele şi va fi smerit ca el. Nepoţelul meu a fost botezat la Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail, în Mantamâdos, primind numele Anghelos Panayotis. Părintele Fotis a avut o stare continuă de bucurie înaintea botezului, în timpul săvârşirii sluj­bei şi după terminarea acesteia. S-a bucurat foarte mult de invitaţia fiicei mele de a-i boteza copilul, considerând gestul ei o mare cinste. de fiecare dată când mă vedea îmi spunea: «Să aveţi grijă de copil ca de ochii din cap!»

într-un an, în ajunul sărbătorii Intrării în Biserică a Mai­cii Domnului, părintele Fotis a venit în Thermi la hramul parohiei noastre. Avea însă în picioare papuci diferiţi, iar unul dintre ei avea tocul rupt. Când a terminat slujba şi şi-a dat jos straiele şi ne-am întâlnit, i-am spus: «Părinte Fotis, într-o zi aşa mare, sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, cum de-ai venit la hramul nostru cu doi papuci de alt fel?» Iar părintele, prompt şi cu naturaleţe, mi-a zis: « Am venit la hramul vostru pentru Hristos şi pentru Mai­ca Domnului, nu am venit ca să-mi expun papucii».

Părintele Panayotis Manzouranis ne-a istorisit că oda­tă discuta cu un domn din satul Ghera şi, la un moment dat, discuţia s-a îndreptat spre persoana părintelui Fotis. Domnul respectiv i-a descoperit următorul fapt: Părintele Fotis obişnuia sâ-i viziteze în mod regulat; într-o zi, când părintele venea spre ei, soţia acestui domn, foarte obosită fiind de la munca culesului, când l-a văzut de departe pe părintele venind, a cârtit. Şi, cu toate că era cu totul firesc să intre la ei, dintr-un motiv necunoscut, părintele a fă­cut cale întoarsă şi a dispărut fără ca măcar să-i salute. De atunci părintele Fotis nu i-a mai vizitat niciodată. După

108

o anumită vreme, acest domn l-a întâlnit pe părintele Fotis pe drum şi l-a întrebat: „De ce nu vii, părinte Fotis, în Gheras, să ne vizitezi?” Părintele i-a răspuns: „Pentru că nu mă vrea soţia ta!” Domnul respectiv a rămas, aşa cum şi era de aşteptat, ca trăsnit.

Când mergea la casele credincioşilor, părintele Fotis nu făcea deosebire între oameni; intra chiar şi în case de toleranţă, atunci când i-o cerea datoria. Odată, în timpul unui interviu, cineva l-a întrebat: „Acum mai mulţi ani, împreună cu un fiu duhovnicesc, ai slujit noaptea în pito­reasca bisericuţă Maica Domnului Galatousa, de la ceta­tea oraşului nostru, şi, când ai terminat Sfânta Liturghie ai luat Sfântul Potir cu Sfânta împărtăşanie şi ai mers la una dintre casele de toleranţă care erau atunci acolo şi ai împărtăşit o prostituată care era pe patul de moarte. La scurtă vreme după aceea, femeia a şi murit. Este adevărat? Nu te-ai temut de ce o să spună lumea dacă te vede?” Iar părintele Fotis, cel simplu la inimă, i-a răspuns: „Acest lu­cru nu s-a întâmplat doar o dată, ci de mai multe ori. O fe­meie care stă aproape de biserica Sfântul Simeon îmi vor­bea despre anumite cazuri şi am mers la aceste suflete. Mă primeau. Le vorbeam despre pocăinţă şi despre mântuirea sufletului, despre viaţa cealaltă... Niciodată nu le-am vor­bit urât, ci cu dragoste le spuneam să se pocăiască şi Dum­nezeu Se va îngriji de ele, le va reaşeza în inima Lui. Multe suflete s-au pocăit... M-aţi întrebat dacă mă temeam. De ce să mă tem? De nimeni nu mă tem. Doar de Dumnezeu să ne temem atunci când păcătuim. Nu-mi păsa ce avea să zică lumea, eu pentru Hristos lucram!”

109

O doamnă din Macedonia, care nu putea avea copii, l-a întâlnit pe părintele Fotis şi i-a cerut să se roage pentru ea. Atunci părintele i-a zis: „Nu te întrista! Să faci rugă­ciuni, şi într-un an o să ai copii! Cu adevărat, acea doam­nă într-un an a dobândit un copil şi, fiindcă nu l-a găsit pe părintele Fotis ca să-i mulţumească, aflând că a adormit în Domnul, i-a lăsat la mormânt un semn de mulţumire, ca­re se află şi astăzi acolo.

O doamnă din Sykounta1, pe nume Maritsa Simou, s-a întâmplat să vină la Sfânta Liturghie la biserica Ador­mirea Maicii Domnului într-o zi în care a slujit părinte­le Fotis, care obişnuia să viziteze deseori satul Sykounta. Această doamnă avea o nedumerire, neînţelegând taina întrupării Mântuitorului din Maica Domnului, şi anume cum a putut rămâne Preasfânta Fecioară însărcinată şi L-a născut pe Domnul fără de stricăciune. O tulbura foarte mult această întrebare. La sfârşitul Sfintei Liturghii, când i-a venit rândul să primească anafura din mâinile părinte­lui, acesta a început să îi explice taina întrupării. Doam­na respectivă a rămas uimită cum de părintele Fotis îi răspundea la gânduri pe care nu le împărtăşise nimănui vreodată. Părintele i-a lămurit aşa de simplu lucrurile, încât femeia I-a dat slavă lui Dumnezeu că i l-a trimis pe părin­tele Fotis pentru a-i dezlega această nedumerire.

Domnul Panayotis Andrikos, teolog din Mytilene, ne-a povestit despre părintele Fotis următoarele: „Părintele

1 Sykounta. sat din Lesbos, în partea de nord-est a Golfului Gheras [n. trad.]

110

Fotis este o personalitate pitorească, asemenea celei a lui Teofil [pictorul]. Este îndrăgit de mulţi. Există însă şi unii care nu-l simpatizează, fiindcă nu menţine demni­tatea poziţiei şi a titlului de arhimandrit; nu respectă, cu alte cuvinte, aparenţa imaginii demne a hainei pe care o poartă. Părintele Fotis este însă cu totul unic. De multe ori se întâmplă să treacă prin faţa unei terase şi să îi certe pe cei ce stau la mese, care pot fi tineri îmbrăcaţi bizar. Ri­dică tonul şi strigă la ei; nu ţine însă în inima sa nici o rău­tate. După puţin timp îl vezi că stă şi bea cafea cu ei.”

În ziua de 12 martie 1989, părintele Fotis a mers îm­preună cu părintele arhimandrit Rafael Iosifellis, actualul stareţ al Mănăstirii Ypsilou din Lesbos, să slujească la Mă­năstirea Sigriani, fiind ziua prăznuirii ctitorului mănăs­tirii, Sfântul Teofan. După Sfânta Liturghie, s-au întâlnit pe drum cu domnul Damianos Vasilellis, consătean al pă­rintelui Fotis, care ducea pentru părintele Rafail o plăcin­tă cu cremă de lapte, pe care o pregătise soţia sa pentru mănăstire. Părintele Rafail i-a zis domnului Vasilellis că nu vrea plăcinta fiindcă se aflau în post; era Postul Mare. Domnul Vasilellis insista continuu. Atunci părintele Fo­tis, care urmărise cu răbdare insistenţele acelui domn, a strigat din maşină că vrea el plăcinta. A luat, prin urmare, tava, s-a depărtat puţin de maşină, a pus prăjitura jos, în mijlocul drumului, şi a început să o calce cu picioarele; la un moment dat un papuc i s-a şi lipit de prăjitură. Imedi­at după aceea a plecat singur pe jos, fără să se mai întoar­că înapoi. Prin gestul său „nebunesc” i-a dat o bună lecţie acelui domn naiv, care în perioada postului oferea călugă­rilor o prăjitură de dulce!

111

Stareţul Mănăstirii Ypsilou, preacuviosul părinte arhi­mandrit Rafael Iosifellis, mi-a spus: „Părintele Fotis era un slujitor trăitor şi autentic şi totodată un părinte zelos al Bisericii noastre. Modul său de a se comporta nu poate fi înţeles cu uşurinţă de către semenii săi. A fost un înger pe pământ, îndeosebi atunci când slujea la bisericuţele sa­le dragi. La Mănăstirea Ypsilou, unde era înregistrat din ziua de 1 ianuarie 1963, părintele Fotis venea în mod re­gulat, însă nu ştia nimeni când intra şi când pleca. Când era praznicul vreunui paraclis al nostru, părintele Fotis fie venea de seara şi dormea acolo, fie ajungea în zori, după o drumeţie care dura toată noaptea. în orice caz, părintele Fotis ne surprindea cu neaşteptata sa prezenţă. Avea un fel aparte de a sluji. în timp ce în faţa lumii făcea pe nebunul, când venea la mănăstire era un îngeraş, nebuniile le făcea pentru ceilalţi; atunci când era singur sau când stătea cu noi nu făcea nimic din bizareriile pe care le făcea când era în lume. Nu dorea laudă, slavă sau cinste prefăcute.”

Prezbitera Irini Afaloniati din Trigonas ne-a relatat: „Când aveam 9 ani, în anul 1980, părintele Fotis a avut un accident şi era la spital. I-am scris atunci o scrisoare, de care părintele s-a bucurat mult. Când s-a făcut bine şi s-a întors în sat, spunea tuturor că atâţia ani a slujit în sa­tul lor şi în momentele dificile pe care le-a trăit nimeni nu şi-a adus aminte de el, decât Irini. Această scrisoare părin­tele Fotis a purtat-o pretutindeni cu el, până la sfârşitul 1 vieţii sale, o ţinea în potcap. De asemenea, îmi amintesc că, în călătoriile pe care le făcea, părintele strângea haine, pe care le dădea copiilor din Trigonas. Insista chiar şi

112

pe lângă mamele copiilor ca aceştia să poarte hainele. Părin­tele se interesa de noi toţi, cei din sat. Era un om simplu şi onest. Spunea ceea ce simţea.”

Personal am primit o scrisoare de la părintele Fotis, cu următorul conţinut:

„Sfântul Luca, 28 august 2002

Iubite frate părinte, bucură-te în Domnul! Am primit scrisoarea dumneavoastră, anunţul îmbucurător al primi­rii paternităţii duhovniceşti, cu care Sfântul Duh cu vred­nicie te-a împodobit, spre mântuirea sufletelor întrista­te şi rănite. Putere din înălţime pentru împlinirea slujirii voastre înalte şi mântuitoare!

Cu dragoste părintească şi frăţească, Fotis, preotul”

Pe plic scria:

„Mult iubitului şi stimatului părinte Themistoklis, slu­jitor la biserica Sfântul Elefterie”

Ne-a mirat faptul că nici o scrisoare dintre cele pe ca­re le-a trimis părintele Fotis nu avea adresa completă şi, cu toate acestea, în mod paradoxal, toate ajungeau la destinaţie.

în altă scrisoare a sa îmi scria:

„Pamfila, 13 martie 2003

Dragă şi mult dorite frate în Hristos, post bun!

M-am aflat în Atena timp de trei luni, bolnav, cu trei boli. Au venit să mă vadă toată Atena şi toate maicile din Hydra. Până şi din Pylos1 au venit să mă vadă, iar dumneavoastră

1 Pylos (cunoscut în trecut sub numele italian Navarino) este un oraş de pe ţărmul de vest al peninsulei Peloponez, în prefectura Messenia. [n. trad.]

113

n-aţi prins de ştire. Am locuit pe strada Vryoulon 46, aproape de Piaţa Hymettou. Te rog mult, fă ce poţi ca să strângi bani de la credincioşi şi trimite-mi-i aici, în Pamfila. Pictez biserica şi am foarte mare nevoie. Să mi-i trimiţi aici! Am făcut 150 de icoane, mici şi mari, şi au mai rămas de făcut 30. Am luat de la bancă împrumut 2 milioane. I-am ţinut într-un pacheţel ca să îi trimit pictorului, dar a venit un preot înşelător, pe nume..., şi mi i-a luat când îi aveam pe masă. După 15 minute l-am sunat şi mi-a zis: «I-am luat ca să-i trimit în Iordania.» După şase scrisori pe care le-am trimis Patriarhului Ierusalimului, mi-a trimis mai puţin de jumătate din bani. Orice puteţi, faceţi, spre slava lui Dumnezeu, şi răsplata să vă fie mare în ceruri.

Cu stimă şi dragoste, al vostru prea mic frate, Fotis.

Dumnezeu să vă dea putere! Ştiu că mă iubiţi cu sin­ceritate. F.

Şi iarăşi, să îmi trimiteţi aici. + F."

Din această scrisoare transpare clar tensiunea în ca­re se afla părintele pentru a finaliza biserica Sfântul Lu­ca. Aflăm, de asemenea, că întotdeauna se găsea cineva vi­clean, care îl exploata şi îi fura banii. Din acest motiv în­cerca să trimită banii creditorilor imediat ce îi strângea. Niciodată însă nu ţinea răutate faţă de cel care îl fura. Ura păcatul, însă pe om îl ierta.

într-o altă scrisoare scria:

„La biserica Sfântul Luca, 2 iulie 2003

Dragă şi preaiubite frate, am avut fericirea să mă îm­bolnăvesc şi să stau în Atena, pe strada Vryoulon, la nu­mărul 40, timp de cinci luni. V-am vizitat de trei ori, însă

114

nu v-am găsit. V-am scris un bilet şi l-am strecurat pe sub uşa din partea dreaptă a bisericii. Nu m-am îndoit nicio­dată nici de dragostea şi nici de caracterul dumneavoas­tră. Am primit suma mare de bani; aşa mult nu a mai dat nimeni niciodată pentru terminarea lucrărilor la biserica Sfântul Luca. Vă mulţumesc atât eu, cât şi Sfântul Luca pentru această manifestare a dragostei. Fie ca sfântul să vă binecuvânteze zilele şi truda!

Cu dragoste şi binecuvântări, Fotis, preotul”

Pe biletul pe care mi l-a strecurat sub uşa bisericii scria:

„Către preotul Themistoklis, iubitorul de frumos, iu­bitorul de semeni, nobil, evlavios, plin de afecţiune.

Fotis din Pamfila Mytilene”

Şi într-un alt bileţel scria:

„Părinte Themistoklis, am venit şi ieri şi nu v-am găsit. Am primit scrisoarea, dar fiindcă trebuia să vin, nu v-am mai scris.

Fiţi sănătos! Fotis, preotul”

Această însemnare a părintelui arată faptul că răspun­dea la toate scrisorile pe care le primea. Acest lucru este o raritate astăzi, când mulţi dintre cei care primesc scri­sori şi pachete nu mai trimit un răspuns de mulţumire; s-a pierdut sensibilitatea recunoştinţei.

Părintele Fotis nu cunoştea adresele (adică numele stră­zilor) la care locuiau cunoscuţii săi, ştia doar cu aproximaţie unde se aflau. Spunea uneori unor fii duhovniceşti, care se ofereau să îl ducă cu maşina: „Vreau să mă duceţi undeva acolo. Aceia, din ascultare şi din dragoste, îl luau în maşină

115

şi plecau spre necunoscut. Pentru părintele Fotis nimic nu era însă necunoscut; găsea de fiecare dată o modalitate; oprea, de exemplu, o furgonetă şi întreba: „Cunoşti cum­va pe cutare sau pe cutare?, iar şoferul se întâmpla să fie cu­noscut al persoanei pe care părintele încerca să o găsească!

Părintele Stavros Saklamakis, din Mytilene, fiu du­hovnicesc al părintelui Fotis, ne-a istorisit următoarea în­tâmplare amuzantă: La un moment dat, părintele Stavros le-a spus doamnelor din biserică să înfăşoare anafura în şerveţele de hârtie. într-o zi, părintele Fotis a slujit împre­ună cu părintele Stavros la parohia acestuia, Sfânta Ma­rina. Când, la sfârşitul slujbei, a ieşit să împartă anafura credincioşilor şi a văzut că era înfăşurată în şerveţele, pă­rintele Fotis a rămas uimit de aceasta modă şi a început să strige la părintele Stavros: „înfumuratule, înfumuratu­le!" L-a sancţionat imediat părintele Fotis. Şi a început să despăturească toate bucăţile de anafură una câte una. Bineînţeles, lumea a aşteptat cu multă răbdare până a ter­minat. După aceea părintele Stavros i-a explicat: „Părinte Fotis, le înfăşurăm ca să nu cadă firimituri pe jos şi să le calce lumea în picioare." Asta i-a plăcut oarecum părinte­lui Fotis, care atunci i-a zis: „Ei, atunci să le înfăşori!

Altă dată, la o altă biserică unde părintele Fotis a mers să slujească, după ce preotul slujitor de acolo a pregătit Proscomidia, când părintele Fotis a mers să facă şi el Pros comidia, a constatat o oarecare neregulă în săvârşirea ri­tualului. Atunci, fără să stea pe gânduri, a aruncat pur şi simplu toate cele ale Proscomidiei şi a început de la capăt.

116

În mod evident, prin acest gest extrem al său a vrut să îl înveţe pe acel preot că trebuie să pregătească Proscomidia cu multă rânduială şi evlavie. Acel preot scosese o singură miridă pentru toate cele nouă cete, iar părintele Fotis, aşa cum stabileşte şi rânduiala tipicului liturgic, voia ca cele nouă cete să fie separate, una câte una.

Într-o zi, părintele a fost găzduit de iubitul său urmaş la altarul bisericii din Trigonas, părintele Dimitris, la ca­sa parohială a acestuia. Prezbitera Irini i-a pregătit atunci multe şi felurite mâncăruri. Părintele Fotis însă i-a spus: „Este păcat să facem două-trei mâncăruri. Trebuie să fa­cem un singur fel de mâncare!” Câtă dreptate avea vred­nicul de pomenire părinte Fotis, cu deosebire acum, când situaţia economică a familiilor nu este deloc uşoară! Cu­vântul său a fost unul profetic, îndemnând ca lumea să se mulţumească la masă cu un singur fel de mâncare.

Cu timp şi fără timp, părintele Fotis le spunea cunoscuţilor săi: „Să vă spălaţi cu multă apă rece, ca să nu vă îmbolnăviţi!” De multe ori, în toiul iernii şi pe zăpadă, el însuşi mergea doar în papuci.

Nu de puţine ori, în timp ce mergea pe drum, şoferii care îl cunoşteau şi care nu erau puţini la număr, opreau şi îl luau cu maşina ca să îl ajute, ducându-l unde avea ne­voie. într-o zi a oprit un şofer şi l-a luat. Iar părintele, îndată ce a urcat în maşină, în loc de mulţumiri sau sa­lut, i-a zis şoferului pe un ton mustrător: „De ce ţi-ai lă­sat nevasta şi umbli cu alta?” Atunci şoferul s-a înfuriat,

117

neaşteptându-se ca părintele Fotis să ii ştie faptele ascun­se, a oprit maşina şi l-a dat jos. Acesta era preţul pe care părintele îl plătea pentru mărturisirea adevărului!

Odată, în timpul unei slujbe, părintele Stavros Saklamakis a vrut să îl întrebe pe părintele Fotis ceva legat de milostenie. Ne relatează părintele Stavros însuşi: „A ve­nit odată părintele Fotis în satul nostru, la biserica Sfânta Marina. Am făcut împreună Pavecerniţa şi Acatistul Bu­neivestiri. Din când în când eu îl tot întrerupeam ca să-l întreb. Părintele Fotis, imediat ce vedea că îl întrerup în timpul rugăciunii, îmi zicea: «Taci din gură!», şi conti­nua. La sfârşit, în timp ce ne beam ceaiul, mi-a răspuns la toate întrebările pe care voiam să i le adresez, fără să i le fi spus! Mi-a zis exact ceea ce voiam să aflu!”

Altădată, în timpul Sfintei Liturghii, părintele Fotis a văzut în biserică o doamnă care purta la gât o cruce mare, împodobită cu pietre preţioase. Imediat ce a văzut pângărirea simbolului crucii, fără să cunoască identitatea ace­lei doamne, a început să-i strige: „Zdreanţă, femeie de ni­mic, care ai pus pe cruce diavoli!” şi multe alte „podoabe” verbale. Acea doamnă s-a smerit şi şi-a scos imediat cru­cea de la gât. Adevărul este că doamna cu pricina încă nu învăţase să se smerească şi cu atât mai mult în faţa multor oameni! în felul său unic, părintele Fotis a învăţat-o cum poate să trăiască virtutea smereniei.

Părintele Fotis nu s-a lăsat niciodată amărât de ceva, orice ar fi auzit, orice i-ar fi făcut ceilalţi, fie şi preoţi, care,

118

atunci când mergea la bisericile lor să slujească împreună cu ei, aceia îi arătau uşa bisericii, adică nu îi dădeau voie să slujească fiindcă era neîngrijit şi nu purta rasă şi straie fru­moase... Oare Raiul va fi împodobit cu stofe şi briliante?

Părintele a fost întrebat de cineva din Mytilene: „Bi­ne, părinte Fotis, cum intri în Turcia purtând rasa şi nu te arestează? Şi părintele i-a răspuns: „Uite, când merg, fac înaintea lor nebunii, bat din palme, dansez. Aşa mă iau de nebun şi mă lasă să merg unde vreau!”

Odată s-a întâmplat un lucru tulburător. Când părin­tele se afla undeva, a venit aproape de el cineva şi a început să blasfemieze. Părintele Fotis l-a blestemat, şi blasfemiatorul a murit pe loc! Fericitul părinte Fotis nu accepta sub nici o formă blasfemia.

Domnul Panayotis Kouzindglou, din Mytilene, ne-a relatat următoarele: „în iulie 2004, l-am vizitat pe părin­tele Fotis la căsuţa lui, împreună cu doi prieteni şi o fată. Eram Grigoris, Stavros, eu şi Athina. L-am găsit pe părin­tele Fotis în pat; era îngrijit de nişte femei evlavioase din sat. S-a bucurat mult de sosirea noastră şi ne-a primit cu inima deschisă. Am stat cu el o vreme, ca să luăm binecu­vântarea lui. La sfârşit am făcut şi Pavecerniţa; părinte­le Fotis a zis totul pe dinafară, toată slujba Pavecerniţei şi acatistul Buneivestiri. în timpul Pavecerniţei, un su­net persistent de claxon ne-a făcut să realizăm că maşina noastră împiedica trecerea unei alte maşini. Şoferul a ieşit atunci din casă pentru a muta maşina. Când s-a întors,

119

părintele a reluat Pavecerniţa de la punctul în care prie­tenul nostru ieşise din casă. A făcutacest lucru pentru ca prietenul nostru să nu piardă nimic din rugăciune. în tim­pul discuţiei noastre, prietenii mei i-au spus părintelui că intenţionau să facă un pelerinaj la Ierusalim şi l-au invi­tat să meargă împreună cu ei. Părintele a lăsat însă să se înţeleagă că va pleca la Ierusalimul cel de Sus. La discuţia noastră a fost de faţă şi o femeie care ne întrerupea con­tinuu şi spunea numai lucruri în afara subiectului. Părin­tele i-a cerut să iasă afară. Fata care venise cu noi purta pantaloni, fapt ce nu a scăpat atenţiei părintelui, care a mustrat-o cu dragoste. La sfârşit, înainte să plecăm, pă­rintele ne-a dat nouă, băieţilor, un text scris de mână, cu fragmente din Sfânta Scriptură. Fetei însă nu i-a dat. în­cercând să explice acest gest al părintelui, au reuşit să îl înţeleagă prin prisma harismei sale de a vedea cu duhul; cunoscând faptul că acea fată avea să se căsătorească cu unul dintre băieţi erau deja logodiţi -, a socotit că darul făcut băiatului era comun pentru amândoi!”

Într-o zi, trecând cu motocicleta printr-un cartier, domnul Panayotis l-a văzut pe părintele Fotis, care vo­ia să vorbească cu o anumită doamnă care locuia acolo. La un moment dat părintele a văzut o fată şi i-a cerut o informaţie; fata nu i-a dat însă nici o importanţă. Părin­tele a întrebat-o din nou. Fata a avut aceeaşi atitudine, l-a ignorat, necatadixind să-i vorbească. Atunci părinte­le a început să o mustre pentru faptul că, deşi îi vorbea un preot, aceea nu i-a adresat nici măcar un salut, nedându-i respectul cuvenit. în final, domnul Panayotis l-a întrebat unde merge şi părintele i-a spus că merge la Pamfila. Panayotis

120

i-a propus să îl ducă el. Părintele s-a urcat imediat pe motocicletă şi au mers în satul său.

„într-o zi am fost la proprietatea părintelui Fotis, unde se afla frumoasa biserică Sfântul Luca. Este una dintre ce­le mai frumoase biserici pe care le-am văzut. Părintele s-a îngrijit şi de cel mai mic detaliu. întreaga biserică emană o deosebită dulceaţă, ceea ce, după cum cred, se datorea­ză iubirii şi pasiunii cu care părintele a construit biserica. În acea zi nu l-am găsit pe părintele acolo, însă în ziua ur­mătoare Dumnezeu mi l-a trimis în Mytilene, unde l-am întâlnit cu totul întâmplător. L-am întrebat ce erau acele construcţii care se aflau lângă biserica Sfântul Luca, şi ca­re-mi stârniseră interesul din pricina formei lor rotunde. Părintele Fotis mi-a zis că erau case. L-am întrebat de ce aveau formă rotundă, şi mi-a răspuns cu înţelepciune că le-a făcut rotunde fiindcă prin forma circulară a vrut să simbolizeze veşnicia. L-am întrebat atunci din nou cum de cercul simbolizează veşnicia, şi mi-a răspuns: «Ia un creion şi desenează un cerc! Are cercul început şi sfârşit?» «Nu are», i-am răspuns. «Aşa şi veşnicia», a continuat părin­tele, «nu are nici început şi nici sfârşit».”

„Părintele avea darul de a discerne cazurile în care anumiţi oameni erau ataşaţi de lucrurile neînsufleţite, pe care le cerea pentru sine, pentru a vedea reacţiile poseso­rilor acelor lucruri şi pentru a-i elibera, în mod evident, de ataşarea de ele. De pildă, în timpul unei anumite vizite le-a cerut gazdelor un stilou.”

121

Părintele Fotis a oferit o părticică din moaştele Sfintei Varvara bisericii din Pamfila, care era închinată acesteia. S-a străduit permanent să descopere moaşte ale sfinţilor din Lesbos, pentru a-şi îmbogăţi duhovniceşte insula.

Părintele slujitor la biserica Sfântul Antonie din Trigo­nas, Dimitris Afaloniatis, mi-a povestit următoarele. Du­pă ultima problemă de sănătate pe care a avut-o, întorcându-se în Pamfila, părintele Fotis a cerut să viziteze iubitul său sat, Trigonas, unde a slujit neîntrerupt timp de 44 de ani. A rugat pe cineva să îl ducă cu maşina şi, imediat ce am ajuns acolo, după ce a fost coborât din maşină şi aşezat în căruciorul cu rotile, i-a dat rasa sa părintelui Dimitris. Acesta a refuzat să o ia, însă părintele a insistat pe un ton mustrător, zicându-i: „Ia-o!” Părintele Fotis obişnuia să poarte un anteriu uzat şi cârpit în multe locuri, şi pe dea­supra purta unul mai bun. Când vedea un cleric pe care îl iubea, îşi scotea anteriul bun sau rasa şi i-l dădea. în căru­cior fiind, i-a cerut părintelui Dimitris să îl plimbe prin tot satul. I-a salutat cu multă dragoste pe toţi oamenii pe care i-a întâlnit. în acea perioadă, părintele Stavros mer­gea şi îl spăla regulat. Părintele Dimitris împreună cu pă­rintele Stavros au fost odată în Pamfila, să-l vadă pe pă­rintele Fotis. Primul care a intrat în casă a fost părintele Dimitris, care în acel moment l-a găsit pe părintele Fotis în picioare, sprijinit pe cadrul de mers, spunând Acatistul Buneivestiri. Părintele Dimitris a subliniat faptul că Aca­tistul Buneivestiri nu lipsea niciodată de pe buzele părin­telui Fotis; îl rostea oriunde se afla. Avea o mare dragoste faţă de Maica Domnului şi îndrăzneală în orice cerere pe care i-o adresa. Am fost impresionaţi că de data aceasta,

122

când a vizitat satul Trigonas, a făcut-o pentru a-şi lua ră­mas bun de la toată lumea, fiindcă, aşa cum s-a văzut ulte­rior, după aceasta nu a mai vizitat satul niciodată. A vrut să dea binecuvântarea sa tuturor. În acest mod a vrut să îi ierte pe cei care l-au întristat şi să fie iertat de cei pe ca­re el i-a întristat în viaţa sa. Am putea spune că părinte­le progrămase această vizită cu mult timp înainte, fiind­că nimic în viaţa sa nu făcea întâmplător, ci făcea totul cu chibzuinţă şi cu un anumit scop.

Preacuviosul părinte Antonios Kontopos de la biseri­ca Izvorul Tămăduirii din satul Varia mytilene ne-a re­latat: „Părintele Fotis îşi iubeşte rasa preoţească. Are slă­biciune pentru copii; în timpul Sfintei Liturghii le dă să sărute steluţa1. îşi duce lupta în mijlocul lumii. Când ve­de copii în jurul său devine copil şi el şi se joacă cu ei; de multe ori chiar le cântă diferite cântece. Când îl inviţi la masă, spune dinainte cât o să mănânce. Nu mănâncă mai mult decât îşi propune, iar la sfârşitul mesei spune: «Sla­vă Domnului! Mâine, iarăşi.» Nu ia nimic la el. Femeilor care poartă pantaloni le spune: «Purtătoarelor de panta­loni, arătaţi ca nişte fantome!» Are simpatie faţă de fe­meile care poartă mâneci lungi vara la biserică; spune că nu li se cuvine femeilor să poarte pantaloni fiindcă încal­că astfel un canon al Sinodului al IV-lea Ecumenic. Părin­tele spune ceea ce vrea Dumnezeu. Este o mare comoară duhovnicească pentru noi toţi, cei din Lesbos, clerici şi mireni. În zilele de duminică nu le îngăduie muncitorilor

1 Steluţaeste obiectul liturgic care se aşază pe Sfântul Disc şi are formă de Stea, simbolizând Steaua luminoasă care se afla deasupra peşterii unde S-a născut Mântuitorul. [n. trad.]

123

să lucreze în biserică. Odată am mers la slujbă la biserica Sfântul Antonie, unde slujea părintele Fotis, şi, în timp ce slujea, a plecat de lângă Sfânta Masă şi a ieşit afară din al­tar; de două ori a făcut acest lucru. Ieşea ca să-i certe pe să­teni fiindcă în ziua de duminică voiau să vopsească gardul bisericii. Nu voia ca oamenii să muncească în ziua de du­minică; spunea că duminica este ziua Domnului. Precum Sfântul Constantin cel Mare, dorea ca duminica să fie zi închinată lui Dumnezeu.

Într-o zi trebuia să vină în satul său mitropolitul, ca să slujească. Părintele Fotis a anunţat lumea şi i-a îndemnat pe credincioşi să pregătească o masă. O doamnă a gătit mâncare cu carne era perioadă de post şi a adus-o în curtea bisericii, locul unde avea să fie pusă masa, ca de obicei. Părintele a mirosit mâncarea şi, dându-şi seama că e cu carne, a aruncat-o imediat cu tot cu cratiţă în drum. Altă­dată hramul Sfântului Antonie a căzut într-o zi de miercuri. Multă lume a adus atunci mâncare; mulţi au adus în­să şi ouă, şi brânză. Părintele Fotis a strâns toate mâncă­rurile de dulce şi le-a aruncat în grădinile dimprejur. Nu voia sub nici o formă să încalce postul, mai ales pe cel din ziua de miercuri. La hramul Sfântului Ioan din ziua de 29 august, zi de post aspru din pricina sărbătorii Tăierii cin­stitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul, părintele Fo­tis a slujit în satul nostru, în Varii. Văzând că unii încălcau postul şi mâncau de dulce, le-a zis: «Nu ţineţi post şi mâncaţi de dulce, de aceea aveţi boli precum cancerul şi atâtea altele; şi aşa vă trebuie, fiindcă nu ţineţi posturile Sfintei noastre Biserici.» Altă dată, în timpul unui post,o doamnă i-a oferit părintelui un desert de dulce. Pe ton do­jenitor, părintele a refuzat, zicându-i: «Nu!»

124

Unui preot care l-a vizitat odată, i-a spus: „Postul, pă­rinte, niciodată nu l-am încălcat. Şi asta o spun spre slava lui Dumnezeu. Astăzi toţi oamenii suferă de diverse pro­bleme de sănătate fiindcă niciodată nu ţin post. Postul es­te mântuitor.”

Milostenia părintelui Fotis nu cunoştea limite. într-un interviu acordat ziarului Nea, primarul comunei Pamfila, domnul Katsavalis, a spus despre părintele Fotis: „Orici­ne are nevoie de ajutorul său îl primeşte. A cumpărat oda­tă oi şi le-a dăruit unei familii sărace. Tot ce are dăruieşte: ulei, brânză, bani. Merge oriunde e chemat, la botezuri, cununii şi înmormântări.

„Credincioşii îl numesc pe părintele Fotis sfânt, pust­nic, rebel, nebun”, a spus domnul Katsavellis într-un alt interviu.

Vrednicul de pomenire profesor de Liturgică de la Fa­cultatea de teologie din Tesalonic, Ioannis Fountoulis1, în­tr-o cuvântare a sa cu tema „Slujba cununiei, abordare istorico-rituală”, pe care a rostit-o la o adunare preoţească la Mitropolia din Drama, în data de 22 mai 1997, a citat un fragment dintr-o scrisoare pe care i-a adresat-o părin­tele Fotis: „Am primit această scrisoare în data de 12 fe­bruarie 1997 de la un bătrân ieromonah, foarte evlavios, simplu, smerit şi destul de neobişnuit, sărac şi zdrenţăros, care îl batjocoreşte pe diavol ca şi sfinţii ceinebuni pentru

1 Ioannis Fountoulis. Ed. Apostoliki Diakonia, Atena, 2002, p. 249.

125

Hristos. Să-i ascultaţi durerea sufletului, să nu faceţi însă ceea ce face el! Limbajul său este foarte sever, iar reacţiile sale, asemenea. Scrie: «Aceşti batjocoritori de Dumnezeu şi inconştienţi preoţi ai Izabelei! în oraşe nimeni nu face Liturghia sau vreo Taină în întregime. Scurtează preacura­tele Taine... Odată, la o cununie mi-am scos straiele şi, exprimându-mi revolta în mijlocul mulţimii, am plecat. Al­tădată, iarăşi, i-am alungat şi am făcut slujba de la început. De asta se năruie lumea, fiindcă este lipsită de harul dum­nezeiesc... Preoţii neştiutori de carte de altădată nu lăsau deoparte nici o literă, iar acum preoţii ocării, cu câte două licenţe, dau la o parte jumătate din slujbă. de asta e lumea iritată şi precum un cal scăpat din frâu, şi s-a umplut de pa­late ale diavolului, unde îl slujesc până în zori.» Aţi ascul­tat cu smerenie o autocritică a slujirii liturgice preoţeşti din gura unui nou profet, Ilie Tesviteanul! Este, poate, exagera­tă, ca şi Prorocul Ilie, care «cu râvnă a râvnit pentru Dom­nul Dumnezeul Savaot» (Regi 19,14). «Nu a rămas», cu siguranţă, «numai el singur.» În Israelul sfântului cler există «şapte mii de bărbaţi, ai căror genunchi nu s-au ple­cat» contemporanului Baal (III Regi 19, 18) al rutinei, al vitezei înnebunitoare, al indiferenţei, al mentalităţii impu­se în spaţiul profesional şi al secularismului.”

Preacuviosul protoiereu Dimitrios Karvounis, origi­nar din Plomari, slujitor la biserica Sfinţii Apostoli din cartierul Tzitzifios din Atena, ne-a relatat:

„Aflându-se odată, după miezul nopţii, în regiunea Dipi (golful Gheras), părintele Fotis a ieşit la marginea drumului şi a făcut semn unui buldozer ca să oprească; me­reu călătorea în toiul nopţii; avea nevoie atunci saajungă

126

la Plomari. Nu avea însă loc în cabina şoferului, fiind ne­voit astfel să intre în excavator; s-a întins deci în excava­tor şi buldozerul a plecat. Pe drum însă, şoferii care vedeau această imagine credeau că buldozerul transportă un mort. Urmarea a fost că cineva a sunat la poliţie, producându-se, desigur, tulburare. Aceasta era una dintre «născocirile» părintelui Fotis, care, atunci când îşi propunea să facă ceva, nu se gândea la ce aveau să spună ceilalţi. Singurul lucru ca­re îl interesa era să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea.”

Era un om deosebit de milostiv. Cerea de la mulţi oa­meni bani, însă în buzunare nu ţinea bani pentru folosul propriu. De multe ori se întâmpla să i se ceară bani cu îm­prumut. Părintele Fotis făcea atunci un gest foarte speci­fic în cazul împrumutului: nota pe nişte hârtii oarecare că a dat atâţia bani unei anumite persoane, cu toate că erau bani pe care nu avea să-i mai primească înapoi.

Fericitul întru pomenire mitropolit de Mytilene, Iakovos Kleonvrotos, îl iubea şi îl preţuia pe părintele Fotis. Din timp în timp, în cazuri dificile, îl însărcina cu anu­mite misiuni. Una dintre acestea a fost colectarea de bani şi de lucruri pentru susţinerea fundaţiilor din Mytilene. Orice sarcină îşi asuma părintele Fotis, o ducea la bun sfârşit. Pentru a ajuta aceste fundaţii să-şi continue activi­tatea, părintele nu precupeţea nici un efort, el însuşi căra ulei şi tot ce primea de la lume, în cantităţi mari, dăruindu-le acestor instituţii filantropice ale mitropoliei.

127

Părintele Fotis nu dorea curent electric în biserică, preferând lumânările. în timpul unei slujbe de înviere, un epitrop a aprins lumina. Părintele a luat atunci un băţ şi a spart becul.

Într-o dimineaţă, când urma să meargă în satul Milies, în apropiere de Plomari, ca să slujească, s-a întâm­plat să îl însoţească părintele Dimitrios Karvounis, care pe atunci era copil. Când acesta s-a dus să-l ia de acasă, l-a găsit pe părintele Fotis în curte, făcând baie într-un butoi cu apă rece. Obişnuia să facă baie astfel dis-de-dimineaţă, şi mai ales atunci când trebuia să slujească. Ieşea din bu­toi ud leoarcă şi se îmbrăca imediat, fără să se şteargă. La acea Sfântă Liturghie au fost prezenţi, în afară de pă­rintele Dimitrios, şi actualul Mitropolit de Nafpaktos, înaltpreasfinţitul Nikodimos Zaloumis, pe atunci Gheorghios, şi actualul protosinghel al Mitropoliei de Ierissos, părintele arhimandrit Hrysostomos Maidonis. întot­deauna, pe drumul spre biserică, părintele Fotis rostea cei şase psalmi ai Utreniei şi în continuare rugăciunile preo­tului, toate pe dinafară. îndată ce intra în biserică, dădea dispoziţie să se cânte „Dumnezeu este Domnul”.

Când avea loc o înmormântare în satele sale, Trigonas şi Pamfila, părintele Fotis le cerea oamenilor ca el însuşi să îi îmbrace pe cei morţi. în Trigonas îi spunea întotdeau­na unde se ducea unei doamne de la biserică, care lucra ca paracliser. Aceasta trebuia să-l anunţe neîntârziat atunci când avea înmormântări. Dacă se întâmpla să fie departe, în alte sate, îl înştiinţau prin megafon de la consiliul satului.

128

Şi părintele găsea imediat o modalitate de a se întoarce la biserica sa, pentru a face cele rânduite pentru cel mort, în caz contrar, dacă nu îl anunţau, certa rudele mortului chiar şi în timpul înmormântării. Pentru aceste cazuri avea întotdeauna la sine oţet şi vin. La toate înmormântările, fă­ră excepţie, citea rugăciunea arhierească de iertare pentru cei adormiţi. Vrednicul de pomenire Mitropolit Iakovos Kleomvrotos îngăduise tuturor epitropilor arhiereşti să ci­tească această rugăciune. Astfel şi părintele Fotis o rostea pe dinafară, aşa cum se întâmpla cu majoritatea textelor li­turgice, pe care le cunoştea foarte bine.

Altă dată a mers să slujească în satul Kournela, lângă Plomari. îl însoţea Gheorghios, viitorul Mitropolit de Nafpaktos, Nikodimos Zaloumis. Când au intrat în bi­serică, era foarte frig. La Heruvic, părintele Fotis i-a zis: „Gheorghiţă, astăzi să cânţi Heruvicul de trei ori!” Când cântăreţul a ajuns la Heruvic, părintele Fotis a plecat din biserică şi s-a întors la al treilea Heruvic, cu un mangal plin cu cărbuni aprinşi, ca să se încălzească amândoi. Im­portant este faptul că părintele Fotis a ajuns la cântarea „Ca pe împăratul tuturor să-L primim”, aşa că a ieşit cu Sfintele Daruri şi a făcut Vohodul Mare.

Domnul Ioannis din Creta ne-a povestit că părintele Fotis obişnuia să viziteze insula Creta în fiecare an, în pe­rioada când era prăznuit protectorul oraşului Heraklion, Sfântul Mina. De regulă rămânea pe insulă timp de o lună, vizitând diverse locuri de pelerinaj şi biserici. într -un an, la un hram al Sfântului Mina, părintele Fotis s-a apropiat de

129

altar pentru a sluji. Parohul bisericii nu privea însă cu ochi buni prezenţa părintelui. Intuind că parohul nu-l doreşte drept coslujitor, părintele Fotis s-a dus la paraclisul biseri­cii Sfântul Mina, s-a îmbrăcat cu straiele preoţeşti şi şi-a fă­cut apariţia în altarul impunătoarei biserici. Văzându-l, pa­rohul l-a admonestat zicându-i: „Te-a chemat cineva pe ti­ne, de ţi-ai pus straiele?” Iar părintele Fotis a zis: „Pe mine m-a invitat Sfântul Mina şi nimeni altcineva”, lăsând fără grai nu doar pe părintele paroh, ci şi pe mulţi alţii pentru care probabil prezenţa părintelui era nedorită.

Odată, pe când se afla în Heraklion, părintele Fotis şi-a exprimat dorinţa să participe la o întâlnire a tinerilor, pe care o organiza un anumit părinte. De regulă însă, deşi sinaxa trebuia să înceapă la ora 19:00, tinerii îl necăjeau pe părintele organizator, venind fie la ora 19:30, fie chiar şi mai târziu. Părintele Fotis i-a certat atunci pe toţi care erau nepăsători şi nu veneau la ora stabilită.

Preacuviosul părinte arhimandrit Hrysostomos Maidonis, protosinghel al Mitropoliei de Ierissos şi originar din Lesbos, ne-a relatat următoarea întâmplare: În timpul ocupaţiei germane, în apropierea Mănăstirii Marea Lavră din Sfântul Munte, a avut loc o confruntare între nemţi şi membri ai trupelor de rezistenţă greceşti. în acea vre­me părintele Fotis era ieromonah lavriot. în timpul ace­lei confruntări a fost rănit un neamţ. Găsindu-l în grădi­nă, părintele Fotis l-a transportat, târându-l, în chilia sa. Timp de şase luni a avut grijă de soldatul neamţ fără ca nimeni din mănăstire să afle de acest lucru. Acest fapt era

130

deosebit de periculos pentru mănăstire, fiindcă în anu­mite perioade erau cazaţi în mănăstire atât englezi, cât şi greci din rezistenţă, care se refugiau acolo ca să scape din calea nemţilor. După şase luni soldatul s-a însănătoşit şi a părăsit mănăstirea, iar după ocupaţie şi după terminarea războiului s-a întors în ţara lui. Niciodată însă soldatul neamţ, al cărui nume era Fritz, nu l-a uitat pe binefăcăto­rul său. Mereu a încercat să afle ceva despre părintele Fo­tis. La un moment dat s-a întâmplat ca un emigrant grec, originar din Plomari, să se afle în Germania şi să-l întâl­nească pe Fritz, care, după ce a aflat multe informaţii de­spre părintele Fotis, a pornit la drum spre Grecia şi a ajuns în satul Trigonas din Lesbos, unde slujea părintele. Aceas­ta se întâmpla în jurul anului 1980, trecuseră 40 de ani de când se întâlniseră la Marea Lavră. Când l-a văzut, pă­rintele Fotis a început să sară în sus de bucurie, strigând: „Fritz! Fritz!” Acest moment din viaţa părintelui ne des­coperă încă o latură tainică a personalităţii sale...

Părintele arhimandrit Hrysostomos Maidonis ne-a mai spus şi că în perioada în care a trăit în Muntele Sinai, din pricina posturilor intense, părintele Fotis şi-a pier­dut toţi dinţii. Şi e adevărat că părintele Fotis nu încălca niciodată postul, nici măcar ulei nu consuma!

Când, după mulţi ani de eforturi, şi-a dus la capăt ope­ra vieţii sale, biserica Sfântul Luca, părintele Fotis a pregă­tit cu multă bucurie cele pentru Sfânta Liturghie în fru­moasa nou construită biserică. Multă lume a fost prezen­ta atunci pentru a împărtăşi bucuria părintelui. Cu puţin

131

înainte de a face Vohodul Mic, a realizat că uitase să lase spaţiu în stânga uşilor împărăteşti, ca să poată trece. S-a dus imediat, a luat o cazma şi a început să dărâme zidul. Lumea a ieşit afară din biserică, strănutând din cauza pra­fului produs, fiind, de altfel, şi în pericol din cauza pietre­lor care erau aruncate în timp ce părintele spărgea zidul. Părintele Fotis era însă foarte liniştit şi imediat ce şi-a terminat treaba a continuat Sfânta Liturghie!

Preacuviosul arhimandrit Iakovos Karamouzis, predi­cator al Sfintei Mitropolii de Mytilene, ne-a istorisit de­spre părintele Fotis următoarele:

Mai de mult părintele s-a lovit foarte rău la picior şi era foarte probabil să şi-l fi rupt. Rana era destul de mare, însă părintele nu a acceptat nici o formă de ajutor medical. A pus continuu pe rană agheasmă şi flori de la Sfântul Epi­taf. Cu multă credinţă, cu aceste mijloace sfinţitoare şi-a îngrijit rana în fiecare zi şi nu a vrut să ia medicamente. Nici vorbă să mănânce de dulce în acele zile! După câteva zile s-a vindecat deplin.

Într-o Vinere mare, întorcându-se seara târziu de la o biserică din Mytilene, părintele Fotis a trecut prin faţa unei taverne, unde se aflau câţiva clienţi care mâncau de dulce. Fără nici o reţinere, a intrat în local şi a început să-i facă observaţie proprietarului fiindcă a gătit mâncare de dulce într-o zi atât de mare. Acesta a fost deranjat atât de mult, încât fără nici o ezitare a ieşit de după tejghea şi a început să îl lovească aşa de tare pe părintele Fotis, încât puţin a lipsit să nu-i provoace leziuni severe. Cu toate că

132

fusese bătut, părintele Fotis nu a protestat deloc, ba chiar a continuat să-l sfătuiască pe acel om, spunându-i: „Nu mă deranjează că m-ai bătut în Vinerea Mare, însă altăda­tă să nu mai faci mâncare de dulce într-o zi ca asta!”

În anul 1991, înaltpreasfinţitul Mitropolit de Mytilene, Iakovos, a organizat un pelerinaj la Locurile Sfinte, la care a participat şi părintele Fotis. pe parcursul acestui pelerinaj multe lucruri neaşteptate s-au întâmplat cu părintele Fotis, aşa cum a fost, de exemplu, faptul că s-a întors din Egipt la Ierusalim făcând autostopul şi multe altele. La final, la întoarcerea în Grecia, în aeroport, părintele a rugat-o pe o doamnă din grup să îi ţină puţin traista, dar, după ce s-a făcut îmbarcarea în avion, a uitat să-şi ia traista înapoi. în timpul decolării avionului, moment în care nu este permis nimănui să-şi părăsească locul, părintele s-a ridicat şi a în­ceput să o caute pe doamna căreia îi dăduse traista. Când a găsit-o, a început să strige: „Zăpăcito! Zăpăcito!” Din feri­cire doamna avea traista părintelui cu ea.

De hramul bisericii Sfântul Antonie din satul Trigo­nas, părintele Fotis obişnuia să dea o masă celor care îl cinsteau. într-un an, la hram a participat din partea Mi­tropoliei preacuviosul părinte arhimandrit Nikodimos, protosinghelul Mitropoliei de Mytilene (actualul Mitro­polit de Ierissos, Sfântul Munte şi Ardamerios). La ma­să, în timp ce toţi invitaţii aveau un şervet alb, părinte­le protosinghel s-a trezit cu nişte indispensabili. Acesta i-a zis: „Ia uite, părinte Fotis, mie în loc de şervet mi-ai dat din greşeală indispensabili!” Atunci părintele Fotis,

133

cu naturaleţea-i specifică şi fără să se supere deloc, i-a răspuns protosinGhelului: „Sunt curaţi indispensabilii?" „Da”, i-a răspuns protosinGhelul. „Ei, atunci şterge-te cu ei, e acelaşi lucru!”

Nu de puţine ori, în multele sale deplasări, negăsind nici o maşină care să îl ia, părintele Fotis nu ezita să fa­că autostopul. în simplitatea-i caracteristică, părintele nu ezita să facă semn să oprească chiar şi motocicletelor.

Odată, de Anul Nou, când părintele Karamouzis a slu­jit într-un sat de lângă Mytilene, unde era hramul unei bi­serici, a sosit acolo şi părintele Fotis ca să slujească şi el. Vremea era în acea zi ploioasă, iar părintele Fotis purta sandale şi avea picioarele goale şi pline de noroi.

Părintele Dimitris Afaloniatis ne-a istorisit cum, atunci când l-a găzduit pe părintele Fotis la casa sa din Trigonas, părintele Fotis i-a trimis pe toţi din casă să se culce de la ora 7 seara. Voia să îi înveţe în acest mod că nu trebuie să se uite la televizor. Copiii părintelui Dimitris cereau cu insistenţă să urmărească un serial la televizor, însă părinte­le Fotis nu i-a lăsat să facă ce vor, ci i-a silit să se culce de­vreme. Pe la miezul nopţii părintele Fotis s-a trezit şi a ce­rut să iasă în curte, zicând că voia să îşi facă nevoile. A ieşit afară, dar curtea era plină de zăpadă. După puţin timp a intrat înapoi în casă ud leoarcă. Cu siguranţă se spălase cu zăpadă. Când a intrat, curgea apa de pe el. Şi-a şters faţa de un colţ al feţei de masă şi cu un alt colţ al acesteia s-a

134

şters pe picioare. A făcut acest lucru fiindcă părintele Di­mitris era foarte atent cu lucrurile bune, care erau păstrate cu mare grijă curate. I-a transmis astfel preotului să nu se ocupe cu lucrurile materiale. însă ceea ce merită cu deose­bire menţionat este faptul că în seara aceea nu a dormit pe pat, ci pe podea. Acesta era un obicei al părintelui Fotis, pe care cei care îl găzduiau îl cunoşteau.

Când a fost slujitor în satul Trigonas, nişte consăteni din Pamfila l-au influenţat să ia parte la nişte alegeri de partid. Părintele Fotis şi-a dat încuviinţarea şi şi-a declarat participarea pe buletinul de vot al Partidului Comunist. Nimeni nu ştie de ce s-a întâmplat acest lucru. Urmarea acestui gest bizar al părintelui a fost că a trebuit să-şi pără­sească îndatoririle parohiale la Trigonas. Preoţii, aşa cum se ştie, nu aderă la vreun partid politic. Probabil că a făcut acest lucru pentru a se elibera de îndatoririle parohiale, ca să se poată ocupa mai mult de sufletul său.

Într-o zi, înainte de a fi publicate anumite articole urâ­te în presa din Lesbos despre părintele Fotis şi despre fe­meia care îl îngrijea, atunci când se uita la această doam­nă, părintele Fotis avea privirea îndreptată îndeosebi asu­pra umărului ei. Surprinsă, aceasta l-a întrebat: „Ce vedeţi, gheronda, pe umărul meu, vedeţi cumva vreun diavol?” Atunci părintele a zis: „Nu, nu trebuie să mă rog să ple­ce, fiindcă ispita asta este spre folos.” în ziua următoare s-a declanşat furtuna publicaţiilor împotriva acelei femei. Era vorba despre articole de prost gust.

135

Într-o seară, aşteptând să se îmbarce pe vaporul „Theofilos”, care mergea din Mytilene spre Pireu, i-a zis doamnei care îl îngrijea că ar dori să bea apă. Imediat aceasta a ple­cat să-i aducă apă, însă, când s-a întors, părintele, în loc să bea, a reacţionat ca şi cum nu i-ar fi cerut acest lucru şi a început să o umilească în faţa întregii lumi. „Dar, gheronda", i-a zis doamna,”mi-aţi spus că vreţi apă!” Atunci, ca să o smerească şi mai mult, i-a zis: „Să taci din gură, diavole, diavole!” în mod evident, reacţionând astfel, părintele urmărea ceva care era spre folosul doamnei care îl îngrijea, însă şi al celor care îi observau.

Părintele Hristos Panayotopoulos, slujitor la biserica Sfântul Stelian din cartierul Gyzi din Atena, mi-a relatat că în satul său, Lafystio livadeia, există multe paraclise, unul dintre acestea fiind închinat Sfintei Varvara. Cu ceva timp înainte de discuţia noastră s-a întâmplat să slujească în acest paraclis. După câteva zile, nişte fii duhovniceşti ai săi i-au făcut o vizită părintelui Fotis la casa doamnei So­fia Kapedra din Hymettos. Atunci părintele Fotis le-a zis: „Ce face părintele vostru duhovnic? Să-i spuneţi să aprin­dă o lumânare la Sfânta Varvara!” se pare că părintele Fotis primise înştiinţare că Sfânta Varvara s-a bucurat că se făcuse slujbă în paraclisul ei (21 iunie 2009).

Părintele Fotis a prevăzut ziua adormirii sale cu mulţi ani înainte. în acest sens i-a spus părintelui Dimitris Afaloniatis: „în ziua Sfintei Cruci am să plec.” Şi într-adevăr, a adormit în ziua de 5 martie 2010, vinerea dinaintea Du minicii închinării Sfintei Cruci.

136

Nişte locuitori ai satului Trigonas ne-au istorisit că odată, când părintele Fotis a botezat un ţigan în biserica satului, i-a oferit haine şi pantofi. Când neofitul a încercat să-şi pună pantofii în picioare, a constatat că îi erau mici şi i-a zis părintelui: „Părinte Fotis, nu intră!” Iar părinte­le i-a zis: „Pune-i în picioare!” Acest dialog s-a repetat de multe ori, până când părintele Fotis a luat un cuţit, a tă­iat pantofii, şi neofitul i-a pus în picioare, însă degetele îi ieşeau din pantofi...

Altă dată a mers să împărtăşească un enoriaş din Tri­gonas. Când a ieşit din biserică, ţinând în mâini Sfânta împărtăşanie, un câine era întins în faţa intrării bisericii. Atunci părintele Fotis i s-a adresat câinelui, ca şi cum ar fi fost om, zicându-i: „Scoală-te, adept al dictaturii1 (aşa nu­mea părintele Fotis câinii), trece Hristos!” Câinele a as­cultat imediat şi s-a ridicat, iar părintele Fotis a trecut cu Sfânta împărtăşanie...

În continuare redăm mărturii ale domnului Efthymios Fasias, ofiţer în rezervă din Atena, originar din Arta:

„Pe când locuiam împreună cu soţia şi cu copiii în My­tilene, părintele Fotis, pe care îl cunoşteam foarte bine, ne-a făcut o vizită într-o zi când eu şi soţia lipseam de aca­să. în acea perioadă stătea la noi mama mea, care avea grijă de copii. Părintele Fotis a bătut la uşă, însă mama, căreia, atunci când am plecat, îi dădusem dispoziţie să nu deschidă

1 Dictatura militară (junta) din Grecia, dintre anii 1967 şi 1974. [n. trad.]?

137

nimănui uşa, nu i-a dat drumul. în cele din urmă, du­pă ce a bătut de multe ori, părintele Fotis s-a culcat în faţa uşii de la intrare. Când ne-am întors acasă, după miezul nopţii, am văzut ceva încolăcit în faţa uşii. Din cauza în­tunericului nu ne puteam da seama ce era exact; soţia mea a crezut că era un câine negru. Când ne-am apropiat în­să, am văzut că era părintele Fotis. L-am trezit şi l-am lu­at în casă. Dimineaţa următoare, în timp ce făcea curat în curte, proprietara casei casa în care locuiam atunci avea două etaje, noi locuiam la un nivel, iar proprietara la ce­lălalt a observat că în faţa uşii de la intrareera un miros foarte plăcut. A bătut la uşă şi ne-a întrebat dacă nu cum­va se spărsese acolo o sticluţă cu parfum. Cu reţinere, soţia mea i-a spus ce se întâmplase şi că exact în locul acela, de unde ieşea mireasma, dormise părintele Fotis.”

„într-o altă zi, când îl găzduiam pe părintele Fotis la noi, soţia mea a făcut pregătiri, străduindu-se să facă mân­căruri cât mai bune. În timp ce mâncam l-am întrebat pe părintele: «E bună mâncarea, părinte Fotis?» Atunci pă­rintele a luat solniţa şi şi-a pus multă sare în mâncarea pe care o avea pe farfurie, spunând: «Nu are sare deloc!» Mâncarea avea însă sare, dar părintele nu a vrut să o laude pe stăpâna casei, ca să nu se mândrească.

La fel şi altă dată, când părintele Fotis a stat la noi, mâncarea era foarte gustoasă. Şi atunci domnul Efthymios l-a întrebat pe părintele: «Părinte Fotis, e nevoie,poa­te, de sare?», şi părintele Fotis, fără să zăbovească o secundă, a luat un pahar cu apă şi l-a vărsat în farfurie, zicând: «E sărată potroaca».

138

Altă dată, când părintele Fotis a făcut o vizită famili­ei Fasias, exista o tensiune în relaţiile dintre soacră şi no­ră. Intrând în casă, părintele Fotis i-a spus norei: „Să ştii că ai un loz, ai grijă să nu-l pierzi, fiindcă în curând se fa­ce tragerea la sorţi.” Exact aceleaşi cuvinte a rostit şi când a plecat din casă. încercând să găsească sensul cuvintelor părintelui Fotis, femeia şi-a întrebat soţul: „Oare ar trebui să cumpărăm un loz?” Acela i-a spus că în mod sigur pă­rintele a vrut să spună cu totul altceva. După o lună de zile soacra doamnei a adormit în Domnul şi toate tensiunile din cadrul familiei au încetat.

Părintele Fotis dorea să îşi facă la biserica Sfântul Luca din Pamfila loc de sihăstrie, însă de multe ori iniţia anu­mite lucrări doar pentru a da de lucru muncitorilor săraci şi pentru a-i ajuta astfel să câştige bani. Acesta este moti­vul construirii atâtor clădiri în curtea bisericii Sfântul Lu­ca. Ne spunea în acest sens că voia să facă ceva doar pen­tru a le oferi celor care aveau nevoie ocazia să lucreze şi să primească astfel bani.

„Am cunoscut îndeaproape activitatea părintelui în perioada în care a construit biserica Sfântul Luca. Trans­portul plăcilor de marmură a fost o întreagă odisee. Majo­ritatea plăcilor pe care le-a folosit la biserică le procura din Atena. De obicei părintele însuşi căra astfel de plăci, una câte una sau două câte două, cu orice mijloc găsea. Ba chiar, având ca pretext faptul că avea biserică în construcţie, ducea tot timpul în traista sa o bucată sau două de marmură, ca nevoinţă, desigur. Vă daţi seama ce greutate trebuie să fi Purtat zi şi noapte, în deplasările sale! în acest fel îl batjocorea

139

pe diavol sau mai degrabă îl făcea pe diavol să se teamă de el. din pricina feluritelor sale născociri!”

Părintele Fotis îmi zisese că, atunci când avea să vină ceasul adormirii mamei mele, vrea să facă el slujba de în­mormântare. Mama mea a adormit însă în Atena şi am dus-o într-un sat din Arta, pentru a fi îngropată acolo. Fă­când ascultare faţă de porunca pe care mi-a dat-o părintele Fotis, i-am trimis înştiinţare că mama a murit. Bineînţeles că, ţinând cont de distanţa mare1, nu mă aşteptam ca pă­rintele Fotis să vină din Mytilene la înmormântarea ma­mei mele. însă părintele a luat în toiul verii avionul, apoi autobuzul, iar în sat a ajuns cu maşina poliţiei locale şi a săvârşit slujba. Cuvântul său era lege. Tot ce spunea ducea la îndeplinire. Desigur, surpriza pe care am avut-o a fost atât de mare, încât, cu toate că trebuia să fim întristaţi la înmormântarea mamei mele, cu toţii eram bucuroşi că îl vedeam pe părintele Fotis lângă noi. I

„Într-o zi părintele Fotis a vizitat biserica Sfânta Filotheia din cartierul cu acelaşi nume din Attica şi a slujit îmi preună cu venerabilul preacuvios părinte protoiereu Ioannis Niryanakis. În timpul Sfintei Liturghii părintele Fotis era desculţ. Vă imaginaţi ce impresie a produs acest fapt în această parohie, în care locuiesc în marea majoritate oameni înstăriţi! Doamnele de la casa de ajutorare a săracilor, care l-au văzut pe părintele de dimineaţă slujind desculţ, înainte de terminarea Sfintei Liturghii i-au cumpărat

1 Arta se află în vestul Greciei, în Epir, în apropierea oraşului Ioannina (aproximativ la cealaltă extremitate a ţârii faţă de Lesbos). [n. trad.[.

140

o pereche de pantofi. La sfârşitul Sfintei Liturghii, cucernicele doamne i-au oferit părintelui pantofii. Pă­rintele Fotis i-a primit cu multă bucurie şi le-a mulţumit doamnelor. Chiar a purtat pantofii în faţa lor şi a plecat încălţat. Când a plecat de la biserică, părintele era însoţit de copiii mei. La intersecţia şoselei de centură cu bulevar­dul Kifisiâs părintele le-a cerut să coboare, deşi rămăse­se stabilit să se întoarcă împreună la noi acasă. Coborând din maşină, le-a zis: «Voi plecaţi, o să vin mai târziu la voi acasă singur!» într-adevăr, în jurul prânzului s-a întors la noi, dar era din nou desculţ. Când au ajuns acasă, copiii ne-au relatat întâmplarea de la biserică, faptul că părintele Fotis s-a înnoit, s-a încălţat cu pantofii, iar acum, spre sur­priza noastră, a tuturor, era din nou fără încălţări. Atunci l-am întrebat: «Ce s-a ales de pantofi?» Şi părintele Fo­tis, vizibil deranjat, fiindcă nu voia să dea lămuriri clare, mi-a spus: «Mă strângeau şi mă dureau picioarele şi la un semafor am văzut un sărac şi i-am dat lui. Aşa am scăpat de durere.» Cel mai probabil, părintele Fotis a vrut doar să facă milostenie dăruind pantofii.”

„Altă dată, mergând prin centrul oraşului Mytilene, în faţa unităţii militare părintele Fotis a văzut doi martori ai lui Iehova vânzându-şi revistele, «Trezeşte-te!» şi «Tur­nul de veghe». Fără să piardă timpul, s-a aruncat la pro­priu asupra hiliaştilor, strigându-le: «Antihriştilor! Apa­trizilor! Trădătorilor!» Şi îi lovea. Aceştia, doi bărbaţi so­lizi, iar părintele Fotis, mic de statură priveliştea semăna cu lupta dintre uriaşul Goliat şi David. La strigătele pă­rintelui Fotis, la fereastra cazarmei şi-a făcut apariţia ge­neralul, urmărind ce se întâmpla. Acesta şi-a trimis imediat

141

adjutantul şi i-a dat dispoziţie să îl aducă pe părintele Fotis în biroul său. A venit adjutantul la părintele Fotis şi i-a spus că generalul doreşte să-i vorbească. Părintele a ac­ceptat cu bucurie invitaţia şi, când l-a văzut, generalul i-a zis: «Părinte Fotis, dacă aş avea zece soldaţi ca tine, nu aş mai avea nevoie de nimeni în armată!»

„Într-o zi, părintele Fotis mi-a cerut să-l duc cu maşina la o casă dintr-un cartier mărginaş din Mytilene, unde lo­cuia o doamnă care îmbrăţişase protestantismul. Acest fapt îl preocupa foarte mult pe părintele. Imediat ce am ajuns acolo, părintele Fotis a început să o strige să iasă afa­ră. Casa acelei doamne avea două etaje. Când şi-a făcut apariţia doamna respectivă, părintele a început sâ-i zi­că: «Coboară să te spovedeşti!» Auzindu-l cum strigă, doamna a început să îi adreseze injurii şi să-i zică: «Po­pă ţap, pleacă mai repede din curtea mea, că o să chem poliţia!» Părintele Fotis, netulburat şi cu glas şi mai pu­ternic, i-a zis: «Ai grijă, că o să mori neiertată şi nepocăită! O să te duci în iad.» Doamna aceea nu a cedat nici­decum. în cele din urmă, neconvingând-o, părintele Fo­tis a plecat. După o săptămână, doamna aceasta a murit. Imediat ce am aflat de moartea ei, m-am dus la părintele şi i-am spus că femeia a murit şi l-am întrebat insistent: «Cum de ştiai, părinte Fotis, că o să moară, deşi era foar­te bine?» Şi părintele, vrând să se ascundă, mi-a zis: «Nu ştii ce zici, nebunule! Eu am zis doar aşa, într-o doară!»

„într-o iarnă, aflând că părintele se afla la biserica Sfântul Luca, m-amdus acolo ca să-l văd. Ajungând, l-am văzut pe părintele şi i-am strigat din maşină: «Binecuvântaţi, părinte Fotis!» Atunci părintele mi-a zis să cobor şi m-a dus în căsuţa lui, o construcţie rotundă, pe care a ridicat-o în curtea bisericii. Părintele locuia la etajul clădirii şi, deşi era foarte frig, iar eu fusesem înainte în maşină şi eram îm­brăcat cu multe haine groase, am văzut că părintele avea pe el doar sutana! Hainele şi lenjeria intimă le considera de prisos. Se nevoia oare în acest fel? Nimeni nu cunoaşte răspunsul potrivit la această întrebare!

„După ce a terminat facultatea, fiica mea dorea să meargă la Londra să facă studii de master în Astronomie. Eu nu aveam însă posibilitatea financiară pentru aceas­ta, fiindcă mai am trei copii şi nu voiam să nedreptăţesc pe nici unul. Frământându-mă cu această dilemă, i-am împărtăşit părintelui Fotis gândurile mele. Atunci părin­tele a întocmit imediat o scrisoare Fundaţiei Onasis, ce­rând prin cuvinte frumoase o bursă pentru fiica mea. Mi-a zis chiar să duc personal scrisoarea şi să mă întâlnesc cu directorul fundaţiei, pentru a-i expune solicitarea mea şi să am la mine, desigur, toate actele necesare. M-a sfătuit ca, după ce voi prezenta toate cele legate de cererea mea, la sfârşit să îi dau şi scrisoarea sa. Am făcut exact aşa cum m-a îndrumat. Directorul fundaţiei mi-a spus că îmi vor face cunoscut răspunsul mai târziu. Nici nu am ajuns bine acasă, că am şi primit răspunsul. Pozitiv! Nu cred că răs­punsul pozitiv a fost rezultatul unei presupuse bune expu­neri a doleanţei mele în faţa directorului Fundaţiei. Cred că rugăciunea părintelui Fotis a fost cea care a determinat succesul acestui demers. Astfel fiica mea şi-a putut împli­ni dorinţa de a urma studiile de masterat.”

143

Efthymios Fasias a mers într-o zi la biserica Sfântul Lu­ca, în Pamfila, ca să se spovedească la părintele Fotis. Era multă lume care aştepta să vorbească cu părintele, care în acest timp făcea şi anumite treburi. La un moment dat s-a apropiat de el şi i-a cerut să îl spovedească, iar părintele Fotis i-a zis: „Hai, zi!” Domnul Efthymios i-a răspuns: „Aici, în faţa oamenilor care vin şi pleacă, să mă spove­desc?” Şi părintele i-a răspuns: „Când ai făcut păcatele, le-a văzut Dumnezeu, iar acum ai reţineri?"

În timpul unei călătorii a părintelui Fotis din Mytile­ne spre Pireu a avut loc următoarea întâmplare: la un mo­ment dat, în timp ce mânca o porţie de macaroane, care îi fuseseră oferite de cineva, părintele Fotis l-a auzit pe căpi­tan blasfemiind. Fără să zăbovească, a luat farfuria cu ma­caroane şi i-a pus-o căpitanului în cap. Trebuie să ţinem cont de faptul că părintele Fotis nu plătea niciodată bilet în călătoriile sale cu vaporul. îl iubea tot personalul, de la căpitan până la şeful echipajului. însă, chiar dacă pu­tea avea o anumită obligaţie faţă de toţi, compromisuri în privinţa credinţei nu accepta niciodată. Blasfemia o con­sidera mare păcat şi avea modul său aparte, aşa cum am vă­zut deja, de a o înfiera.

Părintele Fotis a mers odată să slujească la o mănăstire de maici din Attica, însă dintr-un anumit motiv maicile nu l-au lăsat să slujească. Plecând de la acea veche mănăstire, a luat de acolo pământ, zicând: „Toţi cei care vin aici trebuie să ia pământ şi să îl pună în apă şi să bea spre binecuvântare.

144

Mănăstirea asta este binecuvântată, sfinţită şi stropită cu sângele monahilor martiri!”

De multe ori, în timpul unei discuţii, atunci când in­terlocutorii săi îşi pierdeau buna-cuviinţă, părintele Fotis fie se retrăgea, fie, dacă nu se putea retrage, se apuca să de­seneze, ignorându-i în mod vădit pe cei din jurul său.

Părintele Fotis a început lucrarea de ridicare a biseri­cii Sfântul Nou Mucenic Luca în anul 1971. Sfântul Nou Mucenic Luca s-a născut în Adrianopole şi s-a nevoit în Sfântul Munte; a trăit în insula Lesbos, mai exact, în zona satului Pamfila şi a murit ca mucenic în Mytilene, în data de 23 martie 1802. Pentru construirea bisericii părintele Fotis a cerut ajutor, prin scrisori, de la multe persoane, de la cunoscuţi, dar şi de la necunoscuţi, însă creştini. Vred­nicul de pomenire profesor de la Universitatea din Tesalonic Ioannis Fountoulis a cumpărat în anul 1971 sfintele vase pentru noua biserică pe care o ridica părintele Fotis.

În anul 1984, părintele Fotis este îngrijit la spitalul K. A. T. din Attica, de fracturi la picioare, dobândite în ur­ma unui accident. Mergea pe strada Athinas, în apropie­rea Pieţei Omonia din Atena, când un motociclist l-a lo­vit şi, făcându-se nevăzut, l-a lăsat aproape mort şi cu pi­cioarele fracturate. A petrecut câteva luni în spitalul K. A. T. şi după aceea a fost internat şi la un spital din Mytilene. Această întâmplare a fost o mare ispită, ca şi multe altele, pe care le-a trăit în viaţa sa. Când s-a apropiat de sfârşitul lucrării sale, diavolul îi punea în cale obstacole pentru a-l

145

opri, dar părintele Fotis nu s-a lăsat biruit şi nu a renunţat. Prin perseverenţa-i călugărească se ridica de fiecare dată şi relua ceea ce făcea de acolo de unde rămăsese şi chiar cu mai mult zel ca înainte. Am putea spune că Dumnezeu a rânduit prezenţa bolilor în viaţa părintelui pentru a-l fa­ce să-şi odihnească trupul, pe care îl chinuia atât de amar­nic. Sau, probabil, diavolul îl invidia pentru feluritele sa­le lucrări şi îi punea piedici. în final însă, părintele Fotis îl batjocorea el pe diavol, şi nu diavolul pe el. Rugăciunea sa neîncetată, rostirea continuă a Acatistului Buneivestiri, în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, înal­ta cinstire pe care o dădea sfinţilor Bisericii îl înarmau cu platoşa duhovnicească, ce alunga puterile diavoleşti.

Părintele Fotis serba cu mare cinste sărbătoarea Sfân­tului Fotie în ziua de 6 februarie. La început oferea o ma­să călugărească în tinda bisericii Sfântul Antonie, iar mai târziu şi în ultimii ani ai vieţii sale acest eveniment avea loc la un restaurant din apropierea satului Trigonas, la taverna lui Panavis. La aceste mese avea ca invitaţi mari personalităţi, arhierei, clerici din toate treptele, profesori universitari şi în general orice persoană care îl cunoştea şi îl iubea. de vrednicul de amintire profesor de Liturgică Ioannis Fountoulis, pe părintele Fotis îl lega o aleasă prie­tenie duhovnicească. într-o scrisoare de felicitare, pe care domnul Fountoulis i-a adresat-o părintelui Fotis, scuzându-se că nu putea să fie prezent la sărbătoarea de la Trigo­nas din acea zi, scria: „Tesalonic, 6. II. 1963. Cinstite pă­rinte Fotie, astăzi nu am putut să mă aflu la Liturghia pe care o vei fi săvârşit cu prilejul sărbătoririi sfântului al că­rui nume îl porţi, nici la masa călugărească pe care o vei

146

Fi oferit în tinda bisericii Sfântul Antonie. Ar fi fost atât de frumos şi ne-am fi amintit amândoi de frumoasele mese de hram din Sfântul Munte, cu litia, cu icoana, cu lumâ­narea mare şi rânduiala Panaghiei, cu cititul şi tămâierea cu căţuia... Am luat parte însă la slujba săvârşită în biseri­ca universitară, am rostit şi troparul Sfântului Ierarh Fotie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului: «Ca cel ce eşti cu apostolii în ceruri împreună locuitor...» şi ne-am amintit de Fotis Lavriotul şi de Fotis Simonopetritul." Astfel de scrisori, pe care părintele Fotis le primea de la profesori universitari consacraţi, ilustrează faptul că personalitatea părintelui Fotis nu trecea neobserva­tă nici de către elita lumii ştiinţifice. De altfel, profesorul Fountoulis, de multe ori, atunci când dorea să îi înveţe pe studenţii săi, clerici şi mireni, despre evlavie şi despre mo­dul de trăire al preotului, despre râvna pentru lăcaşul lui Dumnezeu-Tatăl, nu ezita să folosească drept exemplu fi­gura părintelui Fotis Lavriotul.

Când îl invita cineva la nunta sa, părintele Fotis simţea că i se face o mare cinste. Lăsa orice avea de făcut şi alerga acolo unde era chemat, la cununii, la botezuri, la înmor­mântări, parastase sau deshumări. Mergea cu atâta dragos­te oriunde era invitat, încât nici un efort şi nici o jertfă nu îl puteau opri. Când mergea la o nuntă obişnuia să ducă şi anumite daruri, prin care îşi exprima dragostea. Părintele Fotis a fost prezent şi la căsătoria vrednicului de pome­nire profesor Ioannis Fountoulis. Toţi cei din Lesbos cu­nosc însă din experienţa personală prezenţa permanentă a părintelui Fotis la toate evenimentele vieţii lor, atât în cli­pe de bucurie, cât şi de tristeţe.

147

Profesorul Fountoulis a vizitat biserica Sfinţii Apos­toli, construită de părintele Fotis. într-o scrisoare pe care i-a adresat-o, îi scria: „De când am fost la Trigonas cu mama şi cu Mihalis şi am văzut minunea minunilor, ope­ra mâinilor şi a evlaviei tale, biserica Sfinţii Apostoli, am vrut să-ţi spun din toată inima sincere felicitări pentru lu­crarea pe care ai făcut-o. Este uimitor, o adevărată operă de artă, de bun gust şi inspiraţie. Dumnezeu să te binecu­vânteze! Ce altceva să-ţi spun?! Am rămas uimit; atunci am înţeles de ce îmi cereai cu atâta insistenţă să vin să o văd." Profesorul Ioannis Fountoulis a vizitat însă şi bise­rica Sfântul Luca, admirând şi acolo lucrările realizate de părintele Fotis.

Construirea bisericii Sfântul Luca nu a fost o sarcină uşoară. Părintele Fotis a început totul de la zero. Lucrările pe care le-a făcut au costat foarte mulţi bani, sume pe care nici cea mai vie fantezie nu le-ar putea închipui! într-un ziar local din Mytilene, Nfa, s-a scris la un moment dat: „Părintele Fotis nu primeşte cu uşurinţă ajutorul care i se oferă. Vrea să le facă singur pe toate. în deplasările sale zil­nice, pe plajă, la cariera de piatră şi la construcţiile din in­sulă, pentru găsirea materialelor care îi sunt necesare, cu toate că mulţi şoferi se oferă să îi pună la dispoziţie auto­turismul lor, rareori acceptă.”

Părintele Fotis se întrista din pricina depărtării lumii de voinţa şi de poruncile lui Dumnezeu. Văzând că oa menii au credinţă slabă, aşa cum se întâmplă şi astăzi cu

148

mulţi care sunt creştini doar cu numele, părintele Fotis suferea şi se ruga pentru întoarcerea acestora.

Iubea până şi neînsemnatele furnici. De multe ori le dădea de mâncare şi, văzându-le cum fac multe drumuri încoace şi încolo, transportând seminţe, se închina şi zi­cea: „Slavă Ţie, Doamne!” Unei fiice duhovniceşti, M. T. din Mytilene, pe care a văzut-o odată omorând furnici, i-a zis: „Poţi tu să faci o astfel de furnică? De ce le omori?” în general, certa pe oricine vedea că chinuie sau omoară ani­male. Avea neţărmurită iubire faţă de natură.

O fiică duhovnicească a părintelui, M. T. din Mytilene, ne-a relatat că, orfană fiind, părintele Fotis a suplinit rolul părinţilor ei naturali. „Părintele Fotis a fost pentru mine nu doar preot, părinte duhovnicesc, ci un adevărat tată. Ducea o viaţă sfântă. De multe ori, când îi spuneam că mă simt rău neavând părinţi, îmi răspundea: «Şi eu am cres­cut fără părinţi. Dar să nu te întristezi!» Voi menţiona aici şi faptul că şi-a presimţit adormirea. Mi-a spus: «în­dată ce am să adorm, când mă voi urca la cer, la Hristos al nostru, voi putea să te ajut mai bine. O să vii la mormân­tul meu şi o să-mi spui toate problemele tale, şi eu am să te ajut.» Fiindcă de multe ori când ne întâlneam mă găsea într-o stare rea, într-o zi mi-a spus şi aceste cuvinte pro­fetice: «Prin mine o să fii şi tu slăvită de Dumnezeu. în cele din urmă toate problemele vor dispărea şi vei fi bine. Dumnezeu o să-ţi deschidă atâtea uşi, cum nu-ţi poţi în­chipui.» Când l-am întâlnit ultima dată, mi-a zis: «Să ne regăsim cu bine! Salutări! Şi multă reuşită să ai în viaţă! O

149

să ne vedem în Mytilene!» Şi cu adevărat aşa a fost, l-am întâlnit, dar după înmormântarea sa. de multe ori, când mă gândeam la el sau aveam mare nevoie de prezenţa sa, îmi telefona pe neaşteptate, iar alteori îşi făcea apariţia în chip cu totul neaşteptat. Alteori, atunci când mă aflam într-un impas, mă rugam şi îi ceream să mă ajute şi, când îl întâlneam după aceea, îmi zicea exact care erau proble­mele mele, ca şi cum ar fi fost de faţă atunci când mă ru­gam! Odată, când eram îngrijorată de faptul că nu aveam serviciu, m-a întrebat ce m-ar interesa mai exact; i-am spus că pot să gătesc. Mi-a zis:«Nu te întrista, s-a şi rezol­vat.» Imediat după ce am ieşit din căsuţa părintelui Fotis am primit un telefon pentru un post de bucătăreasă la o grădiniţă; fusesem aleasă din 28 de candidate.

În traista sa, părintele avea de multe ori smochine, pe­re şi diverse alte lucruri. Eu eram copil şi nu aveam măsu­ră când mâncam. De altfel, copil fiind şi mai ales orfan, îmi era continuu foame. Părintele îmi dădea câte un fruct. Când mă duceam să-mi iau singură alte fructe, îmi zi­cea mustrător, însă întotdeauna cu sens pedagogic: «Nu fi fără simţ!» Când eram mică, părintele mă lua de mâ­nă şi mergeam la diferite paraclise. Când pleca de acasă obişnuia să se oprească în piaţa din centrul satului sau în orice alt loc ne-am fi aflat şi îşi făcea semnul crucii; când făcea asta îşi ridica şi mâinile spre cer, ca şi cum aştepta să primească un răspuns. Uneori îl auzeam spunând: «La bisericuţa Sfântului Ioan Botezătorul, a Sfântului Eustaţie şi a lui Hristos, acolo să mergem să aprindem candelele, celelalte ard.» Demn de menţionat este faptul că în satul Ippeios sunt multe paraclise. Dumnezeu însuşi îl lumina şi îl îndruma unde trebuie să meargă. Se întâmpla să trecem

149

prin faţa altor paraclise, în care părintele Fotis nu in­tra fiindcă primise înştiinţare din ceruri, dar eu, copil fi­ind, eram ispitită să intru în paraclisele acestea ca să con­stat pe loc că într-adevăr candelele erau aprinse! De regulă plecam foarte de dimineaţă, când afară era încă întuneric. Mergând pe diverse cărări, pe care numai părintele Fotis le ştia, îmi zicea: «Uită-te la cer şi să mergem repede la Hristos, fiindcă se sting candelele.» De la paraclise lua de obicei uleiul pe care îl lăsau cei care veneau să se închine şi îl dădea familiilor sărace. Eu, mică fiind, îl întrebam: «De ce iei uleiul, părinte Fotis?» Şi părintele îmi răspundea: «Nu vorbi! Au nevoie mai mare săracii.» Lăsa însă puţin ulei pentru aprinderea candelelor.

Niciodată nu l-am văzut pe părintele consumând ulei. Uneori trecea pe la mine pe acasă şi bătea în poartă să-i deschid. Imediat, fără să spună altceva, mă întreba: «Ai mâncare fără ulei?» De obicei, fiindcă pentru familia mea găteam întotdeauna cu ulei, chiar şi în zilele de miercuri şi vineri, îi răspundeam: «Nu» şi atunci îmi zicea: «S-o mănânci tu!» Şi pleca.

Altă dată, când părintele Fotis locuia la mine, într-o zi dis-de-dimineaţă, de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli, mi-a zis: «Iei mâine trăsura» (adică maşina) «să mă duci acolo, în Papâdos1 gheras, la biserica Sfântului Arhanghel?» I-am spus că îl duc cu bucurie. Oricum întotdeau­na îmi era dragă compania părintelui, iar pe parcursul

1 Satul principal din regiunea Gheras (n. trad).

151

micii călătorii cu maşina aveam să trăiesc bucuria de a-l asculta şi de a-i cere sfatul în diverse probleme. Când îl conduceam undeva simţeam că însoţesc un om impor­tant. Aşa am trăit prezenţa părintelui Fotis în viaţa mea. În dimineaţa următoare am plecat foarte devreme. Când am ajuns la Gheras, cafenelele erau deschise şi părintele a văzut cum la ora aceea, dis-de-dimineaţă, unii oameni ju­cau cărţi, când satul sărbătorea şi avea hram. Fără să-mi spună că vrea să coboare din maşină în faţa cafenelelor din fericire mergeam încet -, părintele a deschis brusc uşa şi a coborât ca fulgerul; a început să-i mustre pe toţi cei care stăteau acolo. L-am auzit cu uimire certându-i şi zicându-le: «O să vă duceţi toţi în iad!» Şi în timp ce îi cer­ta arunca scaunele din local. Unul dintre cei de-acolo s-a enervat şi era gata să îl lovească cu un scaun. Din fericire l-a ţinut cineva şi părintele nu a fost lovit. După aceea părintele a plecat netulburat, ca şi cum nu se întâmplase ni­mic, şi a slujit la biserica din sat, care avea hram.

În altă zi l-am vizitat pe părintele la căsuţa sa din Pamfila. La un moment dat, în timpul discuţiei, mi-a zis: « Du-te să aprinzi candelele Sfântului Luca! Ai grijă să nu te duci cu trăsura ta!» M-am ridicat imediat şi am ple­cat, însă nu am făcut ascultare şi am luat maşina. La scurt timp după ce am plecat, am intrat cu maşina în colţul unei clădiri. Când m-am întors, după ce am aprins candelele la Sfântul Luca şi i-am spus părintelui ce s-a întâmplat, a în­ceput să mă certe şi să-mi zică: «Lipsito de minte! Nesăbuito! Aşa-ţi trebuie, dacă nu faci ascultare.»

După adormirea sa îmi apărea continuu în vis. Ştiu că nu trebuie să credem în vise şi de aceea nu am dat importanţă acestui fapt. însă îmi apărea continuu şi îmi spunea. «Să ai

152

grijă, M., la patruzeci de zile o să mă înfăţişez înaintea Dom­nului. Cu o zi înainte vreau să-mi faci colivă. Îţi mulţumesc pentru cozonacii pe care mi i-ai făcut. Mănânc şi acuma din ei! Nu te părăsesc, M.!» La adormirea părintelui, când din nefericire n-am putut să fiu în Trigonas, am făcut, spre pomenirea sa, trei sute de cozonaci, pe care i-am împărţit la diverşi oameni. Acesta a fost părintele Fotis în viaţa mea. Acum mă simt şi mai în siguranţă, fiindcă de acolo, de sus, unde este, va mijloci pentru mine şi pentru toţi.”

Într-o zi, părintele Fotis a mers să slujească la paracli­sul Sfântul Ioan Teologul din satul Neochbri (Boros)1. La slujba Sfintei Liturghii s-a aflat şi o doamnă care ţinea în mâini o lumânare mare, de culoare roşie, pe care o avea de la înviere. îndată ce a văzut-o, părintele Fotis i-a luat lumânarea din mână şi a rupt-o bucăţele pe genunchi. în timp ce rupea lumânarea, îi zicea: „Diavoliţa a adus diavo­lul în biserică!” Cu siguranţă, în acest fel a vrut să arate că în biserică nu trebuie să folosim lumânări colorate, cum îi place fiecăruia, ci doar lumânări din ceară de albine.

În perioada în carea fost slujitor în Trigonas, părintele a nutrit o deosebită simpatie faţă de vrednica de pomenire Dimitroula Evanghelini, o bătrânică de 90 de ani. Aceas­ta îi cosea de multe ori hainele şi îi dădea să mănânce. Părin­tele Fotis o aprecia mult. Acesteia îi încredinţa spre păstrare şi icoana sfântului său protector, Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului. în fiecare an, de sărbătoarea Sfântului Fotie, părintele mergea acasă la doamna Dimitroula şi

1 Neochori, sat aflat la aprox. 17 km de Plomari. [n. trad.]

153

lua icoana, pentru a o folosi la hram, şi la sfârşitul sărbătorii o aducea înapoi. Prin acest gest al său, părintele dorea pro­babil să îşi arate aprecierea şi recunoştinţa faţă de această doamnă pentru binele pe care i-l făcea. Oricare va fi fost sen­sul exact al acţiunilor sale, părintele Fotis avea obiceiul de a încredinţa obiecte ale sale, personale, spre păstrare, unor cunoştinţe, pe care le iubea în mod deosebit, şi bineînţeles în felul său de nepătruns. O altă doamnă la care părintele ţinea foarte mult era originară din Asia Mică, se născuse în Fokies1 şi a trecut la Domnul în ziua de 22 august 2010. îi era atât de dragă, încât, după cum se pare, părintele Fo­tis a luat-o chiar la el acasă. Această femeie îi cosea hainele, îl spăla şi îl ajuta cu multă dragoste la biserică. Altă doam­nă dragă părintelui Fotis afost Metaxia Saltoyanni, pe care, de fiecare dată când nu o vedea la biserică, o întreba de ce a lipsit; obişnuia să îi zică: „Ce face Metaxia? Altă doamnă, vrednica de pomenire Metaxia Petrelli,”poştăriţa” părin­telui Fotis, era cea care îi lua corespondenţa. Alte doamne apropiate părintelui au fost vrednica de pomenire Anasta­sia Haldezou şi vrednicele de pomenire surori Maria şi Myrsini EvanGhelinoli, fiicele preotului Pagoniatis, care slujise în Trigonas înaintea părintelui Fotis; părintele Fo­tis le spunea acestor două surori „preotese”. Cu siguranţă şi alte femei i-au fost alături părintelui Fotis în activitatea sa pastorală, care poate îl slujesc şi acum, în ceruri.

O fiică duhovnicească a părintelui, M. P. L., mi-a isto­risit că odată a mers la biserica Sfântul Luca din Pamfila

1 Fokies sau Phokaia (astăzi oraşul turcesc actual Fota). oraş grecesc din Ionia, situat pe coasta vestică a Anatoliei. La nord e Smirna. [N. trad.]

154

împreună cu naşii săi, într-o zi în care părintele Fotis urma să slujească. Când mai aveau puţin până să ajungă, părin­tele Fotis a strigat de departe: „Thodoris, vino aici să cânţi, fiindcă nu am cântăreţ!” Thodoris ştia, într-adevăr, să cân­te, dar nu-l cunoştea pe părintele Fotis, nu îl văzuse nicio­dată. de unde ştia părintele Fotis numele lui? Şi de unde ştia că acest domn, Theodoris, venea la Sfântul Luca? De unde ştia şi că avea să îi fie cântăreţ la strană în acea zi, ca să poată săvârşi cu bine slujba?

Odată, în timpul unei călătorii cu vaporul, părintele Fo­tis a observat în apropierea sa o doamnă care mânca şi care la un moment dat s-a ridicat şi a aruncat la gunoi pachetul cu mâncare fără să fi terminat de mâncat. Părintele Fotis s-a ridicat atunci, a mers la coşul de gunoi, a scos de acolo pa­chetul cu mâncare al doamnei respective şi a început să o certe. L-a auzit toată lumea de pe vapor. în maniera sa im­pulsivă a învăţat-o că mâncarea nu trebuie aruncată.

În timpul unei discuţii, vorbind despre situaţia ţării, părintele Fotis i-a spus doamnei M. P. L. că nici un politi­cian nu iubeşte Grecia. Cât de actual şi de îndreptăţit este acest cuvânt al părintelui Fotis îndeosebi astăzi!

Copiii îl numeau pe părintele Fotis „bunicuţul copilăros”! Nu numai că se bucurau de prezenţa părintelui, dar îl şi iubeau. Însă şi părintele Fotis iubea copiii foarte mult, încât uneori făcea chiar şi tumbe alături de ei şi dansa ca să-i bucure. Era o adevărată încântare să vezi cum se purta când vedea copii în preajma sa: devenea şi el copil. Când

155

se afla alături de copiii lipsiţi de răutate şi viclenie se bucu­ra mai mult decât atunci când era cu cei maturi.

Doamna M. P. L. ne-a relatat că odată, când urma să meargă împreună cu părintele, care trebuia să slujească la biserica Sfinţii Doctori fără de Arginţi din Arisvi1, părin­tele Fotis i-a încredinţat o prescură pentru a face pomeni­re pentru prietenul său duhovnicesc, ieromonahul aghio­rit Pavlos Mantzouranis, care slujise mulţi ani în biserica unde aveau să meargă. însă fiul doamnei M. P. L, găsind prescura aşezată pe capota maşinii şi fiindu-i foame, a mâncat-o pe toată. Astfel, fiica duhovnicească a părintelui Fotis a fost nevoită să frământe şi să coacă o seară întreagă o altă prescură fiindcă în dimineaţa următoare stabilise să se întâlnească cu părintele Fotis pentru a merge la biseri­ca respectivă. A doua zi, când a văzut că în locul prescurii sale era alta, părintele Fotis s-a supărat foarte tare. A cer­tat-o întruna şi i-a spus cuvinte grele pentru neatenţia ei. în felul său propriu, părintele voia să îi arate că, din mo­mentul în care este pregătită, prescura este a lui Dumne­zeu şi cel care o pregăteşte şi o aduce ca ofrandă la biserică pentru săvârşirea Sfintei Euharistii trebuie să arate mul­tă atenţie şi grijă. Frământarea şi pregătirea prescurii, care devine Trupul lui Hristos, este o mare binecuvântare.

De multe ori părintele Fotis îi învăţa pe oameni cum trebuie să sărute sfintele icoane. El însuşi, când intra într-o biserică, săruta toate icoanele, iar această sărutare

1 Arisvi, sat în centrul insulei Lesbos, în apropierea localităţii Kalloni. [m. trad.]

156

era o sărutare propriu-zisă. Vedea de departe cum unii credincioşi mimau sărutarea icoanelor, fără să le atingă cu buzele. Când vedea astfel de credincioşi le făcea observaţie şi le spunea să sărute la propriu sfintele icoane.

Atunci când avea loc o înmormântare în satul său sau în altă parte, părintele Fotis obişnuia să meargă de cu sea­ra, la priveghere. De multe ori, după ceva timp, femeile în­cepeau să vorbească între ele, deseori despre subiecte care nu aveau nici o legătură cu evenimentul. Atunci părintele Fotis se supăra şi le certa pe femei prin cuvinte dure. Nu voia să audă lumea vorbind la înmormântări; dorea din partea celor prezenţi la astfel de momente doar rugăciune şi meditaţie în tăcere.

Obişnuia să meargă regulat să slujească la diverse pa­raclise; era o ardentă dorinţă a sa ca sfinţii cărora le erau închinate aceste paraclise să fie cinstiţi şi să se slujească de sărbătorile lor. De obicei, la aceste slujbe mergeau împre­ună cu părintele şi multe femei. Ascetic la trup, părintele Fotis mergea cu uşurinţă pe poteci şi în urcuşuri, însă fe­meile care îl însoţeau întârziau. Văzând aceasta, părintele le îndemna să ţină post îndelungat şi să mănânce puţin.

Nu de puţine ori îi scria scrisori de recomandare epitropului arhieresc de Plomari, părintelui Efstratios Manolellis, pentru a-l ruga să ajute pe cât posibil unele fami­lii sărace. într-o scrisoare din data de 30 octombrie 1995, îi scria: „Vă rog călduros să o ajutaţi pe nepoata Amerisoudei... oferindu-i o sumă mică de bani veţi primi multe mulţumiri din partea tuturor.”

La o priveghere în Tesalonic, la sfârşitul slujbei, un preot a luat din greşeală sutana găurită a părintelui Fotis, lăsând-o în locul acesteia pe a sa, care era nouă şi din mă­tase. Când a realizat acest lucru, părintele Fotis a început să plângă ca un copil, fiindcă noua rasă era foarte căldu­roasă, iar el o voia pe a sa, care îi ţinea răcoare!

În perioada în care în ţara vecină, Turcia, regulile re­feritoare la vestimentaţia clericilor ortodocşi erau foarte severe, preoţii fiind siliţi să meargă pe stradă în costum, părintele Fotis a mers la ţeşme, bineînţeles fără costum, ci în sutană. A fost oprit de vameşii turci, care i-au spus că nu poate să treacă îmbrăcat aşa, cu sutana. Şi i-au cerut să şi-o dea jos... Fără nici o ezitare părintele Fotis şi-a dat sutana jos... Văzându-l gol, vameşii s-au speriat şi i-au zis: „Bine, bine, îmbracă-te şi treci!” A doua zi ziarele turceşti scriau: „în Turcia doar Patriarhul şi părintele Fotis merg în sutană!” Părintele Fotis, a cărui familie era originară din Asia Mică, simţea un dor intens faţă de locurile patri­ei sale şi deseori vorbea despre acestea...

Soţia părintelui Antonios Kontopos, din satul Varia, ne-a istorisit despre o cunoştinţă a sa, o doamnă al cărei fiu nu vorbea cu aceasta. Deznădăjduită din pricina des­considerării pe care i-o arăta fiul său, această doamnă i-a împărtăşit problema sa părintelui Fotis, care a făcut per manent rugăciune pentru ea. După ce i-a spus părintelui

158

Fotis toate frământarea ei, a auzit telefonul sunând. Era fiul ei, cel care nici măcar nu o suna! Acestea erau valoarea şi rezultatul rugăciunii părintelui Fotis!

Doamna P. M. L. ne-a relatat că într-o seară urma să îl găzduiască pe părintele Fotis. Gătise de post, ca să poată mânca şi părintele. A trecut o oră, au trecut două, trei, pa­tru, cinci ore şi, cu toate că le era foarte foame, părintele Fo­tis nu-i lăsa să mănânce. în final femeia s-a dus în bucătărie şi a mâncat ceva pe ascuns. Când s-a întors în camera unde stăteau de vorbă, părintele Fotis s-a uitat urât la ea şi a ple­cat imediat. Au înţeles atunci că plăteau în acest fel pentru gestul femeii, care mâncase pe furiş. N-au putut să înţeleagă de ce părintele nu le permitea să mănânce; a vrut probabil să le pună la încercare rezistenţa la abţinerea de la mâncare.

Altă dată, acasă la altă familie care îl găzduia, cei ai ca­sei insistau ca părintele Fotis să mănânce un cârnat, însă părintele nu răspundea; i-au zis-o de două, de trei, de pa­tru ori. Atunci, supărat, părintele a luat cârnatul respectiv şi l-a aruncat pe jos. Nu înţeleseseră că părintele nu voia să mănânce.

într-o zi, când a slujit împreună cu părintele Fotis în biserica satului Varia, părintele Antonios Kontopos a vă­zut cum la un moment dat părintele Fotis a ieşit brusc în curtea bisericii prin uşa laterală a Sfântului Altar. în curte era cineva care vopsea gardul bisericii. Părintele i-a spus pe ton dojenitor acelui om să se oprească. După câtva timp a ieşit iar din altar şi a început să strige la muncitorul respectiv.

159

în cele din urmă, din pricina mustrării părintelui, omul respectiv s-a oprit. Părintele Fotis nu dorea să se facă vreo lucrare în timpul săvârşirii slujbei, ci doar rugăciune.

Doamna P. M. L. ne-a vorbit şi despre atitudinea du­hovnicească a părintelui Fotis faţă de avorturi. Spunea în acest sens: „Multe chinuri o să vină asupra noastră pentru avorturile pe care le fac femeile.”

La un moment dat părintele Fotis a intrat în conflict cu un cunoscut medic ginecolog din Mytilene. Nu numai că îl mustra fiindcă făcea avorturi, dar îi şi zicea: „Bagă bi­ne de seamă, ai să te duci în iad!”

Părintele a scris şi scrisori deschise către toţi medi­cii care cad în ispită şi săvârşesc păcatul uciderii copiilor nenăscuţi!

Odată, în timpul unei vizite la o familie, o femeie în­sărcinată a avut avort spontan. Părintele a cerut săi se adu­că copilul, l-a luat în mână şi a zis: „Dragii mei, copilul se mişcă, e viu!” Mai târziu i-a zis doamnei M.: „Pe copilul acela l-am botezat ţinându-l în mâini şi i-am pus numele Gheorghios.”

Referitor la diversele neobişnuite nume pe care părin­tele Fotis le dădea la botezuri, un fiu duhovnicesc al pă­rintelui, D. A., ne-a spus că părintele însuşi mărturisise că alegea aceste nume, care proveneau îndeosebi din Vechiul Testament, fiind nume care nu sunt sărbătorite, pentru ca oamenii să nu dea de onomastica lor petreceri păcătoase. Nu dorea ca oamenii să afle atunci pretext de a se deda la excese şi comportamente păcătoase, mai ales că numele pe

160

Aveau sărbătorile să fie prilej de slăvire a lui Dumnezeu şi de bucurie omenească în limite fireşti. De altfel, părintele Fotis îi învăţa pe se­menii săi în felul său propriu cum să-şi sărbătorească ono­mastica, oferindu-le ca model serbarea pe care o făcea de propria sa onomastică, de sărbătoarea Sfântului Fotie. în­totdeauna serba această zi prin săvârşirea Sfintei Liturghii şi după aceea prin oferirea unei mese a dragostei, la care se cântau cântări bisericeşti şi diverse cântece tradiţionale cuviincioase.

Într-o Vinere Mare, părintele Fotis a trecut prin satul Panagouda şi a văzut la o tavernă o familie mâncând frip­turi. S-a apropiat de capul familiei şi i-a făcut observaţie fiindcă mânca aşa ceva în acea zi. Bărbatul i-a răspuns ne­cuviincios şi l-a luat în râs; părintele Fotis a tras atunci faţa de masă, împrăştiindu-le mâncarea pe jos. Deranjat, acel domn s-a ridicat de la masă şi l-a luat la bătaie pe părinte­le, care a răbdat fără cârtire loviturile. Plecând, i-a zis ace­luia: „Eu am mâncat bătaie, dar tu cred că n-o să mai mă­nânci fripturi în Vinerea Mare.”

Într-un an, la slujba din seara de Joia Mare, în biseri­ca Sfântul Arhanghel Mihail din satul Kayâni1, părinte­le Fotis a ieşit pe solee, scund, cu sutana sa veche, scurtă,

1 Kayăni, localitate din apropierea oraşului Mytilene. Actuala biserică Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil a fost construită la începutul secolu­lui al XX-lea, pe urmele unei biserici mai vechi. Din biserica veche a fost păstrat însă un perete (în partea de Răsărit a bisericii), pe care se află o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Arhanghel Mihail, făcută din cea­fă? mastic, datând din secolul al XIII-lea. [m. trad.]

161

fără şosete, având în picioare nişte papuci vechi, imenşi, purtând epitrahilul şi potcapul, şi a vorbit aproape plân­gând despre un antihrist amărât, mărunt, care apăruse în acele zile şi care scrisese o carte blasfemiatoare la adresa Mântuitorului. Părintele Fotis ne părea atunci precum ar­hanghelul de frumos! Vedeţi, părintele Fotis era nu numai sensibil, ci şi profund trăitor filocalic; era precum un fruct care are miezul dulce, însă coaja dură.

La o masă oferită de o familie după un botez, părinte­le Fotis avea vizavi un episcop. La un moment dat a luat o farfurie de plastic, de unică folosinţă, şi şi-a aşezat-o pe piept. Văzându-l, episcopul i-a zis: „De ce faci asta, părin­te Fotis? Iar părintele Fotis, arătându-i engolpionul pe care-l purta, i-a zis: „Tu de ce ai?”

Un credincios ne-a povestit că îl cunoştea pe părinte­le de mic copil. „îl întâlneam odată sau de două ori pe an, întâmplător. Pleca mereu din Plomari pe jos spre Pamfila, o distanţă de aproape 50 de km. Dacă se nimerea să treacă pe acolo vreun creştin cu maşina, îl lua. Părintele Fotis a străbătut pe jos jumătate din lumea asta. Din Atena aple­cat odată pe jos spre Argos1. Acum aproape douăzeci de ani, într-o iarnă, ninsese foarte mult. Preotul care slujea la un paraclis de pe Hymettos odată pe săptămână un alt nebun şi acesta, în sensul bun al cuvântului, desigur-pă­rintele Vangelis Voulgarakis, originar din Ikaria, nu a pu­tut să meargă să slujească. Când a aflat acest lucru, părintele

1 Argos, oraş din Peloponez, aflat la o distanţă de 127 de km de Atena. [N. trad.]

162

Fotis a mers de unul singur la acea bisericuţă, cu toate că nici maşinile de deszăpezit nu puteau urca.”

Efstratios Petrellis din Trigonas ne-a spus că părinte­le Fotis, ca slujitor, nu a oferit nimănui vreodată prilej de comentarii. însă şi ca monah, şi mai ales un monah ce tră­ia în mijlocul lumii, nimeni nu i-a imputat vreodată ceva, nici din punct de vedere moral şi nici în vreun alt sens. Era un lucrător sărac al Bisericii, cu o activitate filantropi­că bogată. Era părintele orfanilor, al celor dispreţuiţi; pe toţi îi ajuta. Principala sa preocupare era să poarte grijă de sărmani. Şi întotdeauna găsea o cale de a le asigura cele ne­cesare tuturor celor care aveau nevoie de ajutor.

Odată, părintele Dimitris Afaloniatisa luat o candelă mică de argint din bisericuţa Sfinţii Apostoli şi a dus-o în biserica mare, Sfântul Antonie. De fiecare dată când vizita satul, părintele Fotis vedea că lipsea candela din bisericuţă şi îi zicea părintelui Dimitris: „Părinte Dimitris, candela asta să o pui la locul ei, că nu e de aici. Aparţine bisericii Sfinţii Apostoli!” Atât era de scrupulos în ce priveşte lu­crurile fiecărei biserici. Fiecare lucru pe care îl lua pentru o anumită biserică îl numea pentru acel scop şi nu îngădu­ia nimănui să îl mute în altă biserică.

Părintele Dimitris Afaloniatis ne-a mai relatat că oda­tă, când l-a găzduit acasă la el pe părintele Fotis, când s-au trezit, dimineaţa, au găsit toată casa plină de coji de nuci de parcă ar fi nins cu coji de nuci. Când l-au întrebat

163

ce s-a întâmplat, părintele a răspuns cu totul netulburat: „Aveam buzunarele pline cu nuci!”

Cineva i-a oferit odată părintelui cireşe. Părintele Fo­tis le mânca cu tot cu sâmburi. A fost întrebat atunci: „Pă­rinte Fotis, mănânci şi sâmburii?, iar părintele a răspuns: „Nu sunt nici ei de lepădat.”

Era foarte cumpătat mai ales la mâncare. Se întâm­pla de multe ori să fie invitat la masă. De obicei bucatele erau multe şi diverse. Părintele Fotis nu combina nicio­dată mâncărurile. Mânca un singur fel de mâncare. Era şi aceasta parte a ascezei sale monahale.

Şerveţelele care se aşezau pe masă le considera cheltu­ieli de prisos. de obicei, când mergea undeva într-o vizită şi vedea pe masă şerveţele colorate, le strângea pentru ale folosi la hramul bisericii Sfântul Luca sau la masa pe care o oferea de sărbătoarea Sfântului Fotie.

La biserica din Trigonas, când se apropia Săptămâna Mare, părintele voia ca Prohodul Domnului să fie cântat în Vinerea Mare de copiii din sat; iar tempoul pe care îl voia era cel rapid. Pentru aceasta îi aduna pe toţi copiii cu câteva zile înainte de Săptămâna mare şi făcea repetiţii cu ei. Până astăzi în Trigonas Prohodul Domnului este cân­tat de copii.

Părintele Dimitris Karvounis ne-a istorisit că părinte­le Fotis era un postitor atât de sever, încât odată, de sărbătoarea

164

Buneivestiri, când a fost invitat undeva la ma­să, a refuzat să mănânce peşte; spunea că această zi este zi de post aspru. „Bineînţeles că nici pe noi nu ne-a lăsat să mâncăm peşte”, a completat părintele Dimitris.

Părintele Fotis a fost chemat într-o zi să împărtăşească o enoriaşă în vârstă, care era bolnavă la pat. A făcut Sfân­ta Liturghie şi a mers acasă la acea femeie pentru a o împărtăşi. Din neatenţie însă femeia a împrăştiat Sfân­ta împărtăşanie pe jos, pe muşamale, unde era multă mizerie. Părintele Fotis s-a aplecat atunci şi a lins Sfân­ta împărtăşanie de pe jos. La sfârşit, vizibil tulburat de neaşteptata întâmplare, părintele a şi lovit-o uşor pe bă­trânică, ca să-şi aducă aminte de păcatul ei.

În ziua de Bobotează, părintele Fotis obişnuia să arun­ce crucea în râul care trece prin afara satului Trigonas, râu ce poartă numele „Cele două poduri”. Părintele le spunea băieţilor să se arunce în apă ca să prindă crucea, însă ţinea crucea legată cu o sfoară, de care trăgea cu dibăcie, iar co­piii se chinuiau să prindă crucea. În această zi era şi ono­mastica părintelui şi se bucura foarte mult în acele clipe.

Într-o zi părintele a fost chemat de doamna Vasiliki Palaska-Petrelli, care locuia în Mytilene, pentru o sfeştanie. A mers cu bucurie. După ce a făcut sfeştania, a cerut vo­ie să meargă la baie. Când a ieşit de acolo, curgea apa de pe el. Făcuse baie. Desigur, ne putem închipui cum a gă­sit după aceea stăpâna casei baia, într-o stare de nedescris!

Cu siguranţă părintele a făcut acest lucru dintr-un anumit

165

motiv. Putem presupune că familia respectivă era preocu­pată mai mult decât trebuie de curăţenia casei, iar părinte­le voia să le transmită prin gestul său mesajul că la adevă­rata propăşire, cea duhovnicească, se ajunge prin grija faţă de curăţenia sufletului! Prin gestul său „nebunesc”, părin­tele Fotis le-a dat o bună lecţie de viaţă duhovnicească.

Într-o zi, un om bogat a mers la biserica Sfântul An­tonie să se roage; în timpul Sfintei Liturghii s-a dus să se închine la icoane. înainte de începerea slujbei, părintele Fotis, cu îndrăzneala pe care o avea, îi ceruse să contribu­ie la lucrările care se făceau la biserică, însă acel domn nu a răspuns solicitării părintelui în nici un fel, nici prin vre­un gest, nici prin cuvinte. Când părintele Fotis a ieşit să tămâieze în toată biserica, ajungând în dreptul lui, i-a zis: „Sfântul Antonie vrea parale, nu metanii!”

Elefteris Gherakotellis, electrician din Trigonas, ne-a spus despre părintele Fotis următoarele:

„Părintele cunoştea bine anumite doamne, în care avea încredere; obişnuia să le ceară mâncare, le cerea chiar şi apă şi albie ca să se spele. Şi deseori se spăla în curţile aces­tor doamne.

166

Când eram mic eram neastâmpărat, aruncam cu pietre şi câteodată făceam, desigur, şi stricăciuni. Părintele Fotis mă prindea uneori şi mă ţinea cu capul în jos, în semn de căinţă; voia să mă pocăiesc pentru păcate.

Când am fost în armată, părintele Fotis s-a prezentat la comandantul meu. Era un lucru ciudat ca părintele Fotis să apară alături de comandantul meu, iar comandantul, cu purtarea cuvenită, să se plece oarecum în faţa părintelui. Părintele i-a zis comandantului: «Să ai grijă de el!»

Altă dată, în timpul serviciului militar, mă aflam la o ceremonie lângă icoana hramului. Părintele Fotis, care participa la toate hramurile de pe insulă, era, desigur, şi el prezent. Fiind îmbrăcat cu haina militară, am crezut că părintele nu mă recunoscuse, însă mă înşelasem. Nu nu­mai că mă recunoscuse, dar a şi venit lângă mine şi mi-a dat în glumă o palmă peste cap, ca să înţeleg că nu doar mă văzuse, dar că mă şi iubea mult.”

Anghela Harkouselli din Trigonas ne-a istorisit: „Pă­rintele Fotis îmi dădea de obicei rasa ca să i-o cârpesc. în­tr-o zi mi-a adus o bluză cu o singură mânecă, ca să îi câr­pesc rasa cu ea.

În satul nostru era un bolnav pe nume B. K., la care ni­meni nu se ducea să-l îngrijească. Părintele Fotis mergea şi îl îngrijea fără să se teamă de boala gravă a acestuia. Nu poate fi descrisă bunătatea sa. Într-o perioadă nu avea ra­să şi i-am făcut una dintr-o fustă a mea. Tot ce avea dădea preoţilor şi călugărilor. Aşa rămânea el însuşi fără rasă.”

Altă doamnă din Trigonas, Niki Asmani-Petrelli, ne-a spus despre părintele Fotis: „îmi amintesc că părintele Fo­tis ne făcea cateheză. Imediat ce primea salariul, părinte­le venea la Banca Naţională din Mytilene, unde lucram, şi deschidea conturi pentru copiii săraci. Cât timp am lu­crat, nu puteam să spun nimic, însă acum, după ce am fost concediată, spun asta spre slava lui Dumnezeu.

167

Îmi amintesc, de asemenea, că la botezul copilului meu am vrut să se folosească colimvitra nouă, însă în final pă­rintele a insistat ca botezul să se facă în colimvitra veche. Se umpluse toată biserica de lume. De la afundările extin­se ale părintelui copilul se învineţise; părintele obişnuia să facă botezul aşa cum cere rinduiala liturgică, prin trei afundări.

În biserica noastră, din satul Trigonas, părintele nu a permis niciodată să se facă focul cu lemne ca să se încăl­zească biserica. Astfel, cei care veneam la biserică sufeream de frig. Niciodată n-am înţeles dacă voia să facă economie sau dacă era o cale de nevoinţă. în orice caz, părintele Fo­tis era un ascet. În ultima vreme urmaşul părintelui Fotis, părintele Dimitris, împreună cu Consiliul parohial au in­stalat o centrală în biserica Sfântul Antonie.

Odată, în timpul unui parastas, s-a întâmplat să intre în biserică o fetiţă care purta pantaloni. Atunci părintele Fotis a început să strige de pe solee: «Te afurisesc, te afu­risesc, te afurisesc!» De trei ori a zis.

La o Sfântă Liturghie părintele purta saboţi. Când a trecut cu Sfintele Daruri, o doamnă s-a atins de straiele părintelui, care erau aproape să cadă. Nu se poate spune ce i-a fost dat să audă acelei doamne!

Părintele iubea foarte mult văduvele şi orfanii. Ca să îl simtă ca pe un tatăal lor, le dădea chiar şi apelative dimi­nutivale.

Şi soţului meu, Stelios Asmanis, când a fost în armată, îi trimitea bani!"

Vasiliki Palaska-Petrelli ne-a povestit următoarea în­tâmplare: „Odată părintele Fotis făcea baie în râu. A trecut

168

atunci pe acolo o doamnă din sat, pe nume Amcasouda, care îi ducea mâncare soţului ei, care avea cuptor şi stingea var. Când a văzut o siluetă în apa râului, înfricoşată, feme­ia a luat-o la fugă strigând: «Diavolul, diavolul!» Părin­tele Fotis nu mai ştia ce să facă pentru a o linişti pe femeie, alergând după ea şi strigând la rândul lui: «Nu sunt dia­volul, părintele Fotis sunt!»”

Părintele Dimitris Afaloniatis ne-a istorisit următoa­rea întâmplare: „Când se făcea un parastas, atunci când se rostea cântarea «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase...», pă­rintele Fotis se ducea la masa unde era aşezată coliva şi strângea de pe colivă migdalele şi nucile şi le punea în bu­zunar ca să le dea copiilor. Bineînţeles că nu se tulbura de­loc lăsând în urma sa dezordine şi stricând cu totul aspec­tul estetic al mesei împodobite pentru parastas. Nimeni nu îndrăznea însă să îi facă observaţie pentru acest lucru. Tot ce făcea anapoda era cu bună intenţie. De asemenea, putea să pomenească numele în modul său propriu, de exemplu: Verdoukas din Milies, Stratis Gounter(i),” pomenea chiar şi satul de unde era respectiva persoană.

Când era invitat la cununii şi botezuri în zi de sâmbă­tă, nu se ducea. Preacuviosul părinte arhimandrit Hrysostomos Maidanis, protosinGhel al Mitropoliei de Ierissos, îl numea pe părintele Fotis ultimul dintre Colivazi. Avea atât de mare evlavie faţă de preoţi, încât, atunci când în­tâlnea unul, indiferent ce vârstă ar fi avut acesta, părintele Fotis făcea metanie înaintea lui.

169

Părintele Evanghelos Voulgarakis ne-a relatat că oda­tă l-a întrebat pe părintele Fotis de ce la unele biserici, în timpul slujbei rămâne afară, cu lumea. Şi părintele i-a răs­puns: „Nu intru fiindcă preoţii vorbesc între ei în altar."

Un preot, care a dorit să-şi păstreze anonimatul, ne-a spus că la o slujbă, în altar, a fost martorul unui moment în care părintele Fotis a lovit un diacon. Când l-a întrebat mai târziu de ce a făcut acest lucru, părintele Fotis i-a spus că diaconul acela era foarte necuviincios.

Potrivit mărturiei domnului Grigoris Papapantou din Mytilene, a cărui familie l-a găzduit de multe ori pe părin­tele Fotis, s-a întâmplat ca într-o zi să îl întâlnească pe pă­rintele Fotis pe drum, în timp ce făcea autostopul. Grigo­ris a oprit ca să-l ia în maşină şi a observat atunci că, deşi afară ploua torenţial, iar părintele Fotis nu avea umbrelă, când a intrat în maşină era cu totul uscat.

În anul 2004, părintele Dimitris Afaloniatis a sărbă­torit ziua părintelui Fotis în Trigonas, pe 6 februarie. S-a adunat multă lume. în acea zi părintele Fotis era internat în spital în Atena. Părintele Dimitris a rânduit ca după săvârşirea Sfintei Liturghii să-i telefoneze la spital şi au vorbit cu el la telefon toţi cei prezenţi. Acest gest a fost pentru părintele Fotis cel mai frumos cadou şi mult timp a vorbit cu mândrie despre acest lucru.

170

Într-o zi, înaltpreasfinţitul Mitropolit Iakovos al II-lea de Mytilene a făcut o vizită pastorală în Plomari împreună cu protosinghelul său, arhimandritul Ierotheos Lygheras. În piaţa centrală din Plomari l-au văzut pe părintele Fotis, cu traista în spate; au oprit şi l-au invitat în maşină. După ce a luat binecuvântare de la mitropolit, a urmat un mic dialog. „Unde mergi, părinte Fotis?”, l-a întrebat mitro­politul. „în Mytilene”, i-a răspuns părintele Fotis. Atunci mitropolitul i-a zis: „Hai cu noi, că şi noi tot în Mytilene mergem!” „Nu, nu merg cu maşina!”, i-a replicat părinte­le Fotis. S-au salutat, şi mitropolitul şi protosinGhelul au plecat. În timpul acela circulau foarte puţine maşini pe in­sulă. Când au ajuns în Mytilene, care se află la o distanţă de aproximativ 50 de km de Plomari, au rămas uimiţi văzându-l pe părintele Fotis deja acolo. Se zice că mitropo­litul ar fi spus atunci, referindu-se la părintele Fotis: „Una din două: ori e foarte nebun, ori foarte sfânt!” Este si­gur faptul că părintele Fotis nu luase altă maşină pentru a merge în Mytilene, fiindcă pe de o parte, nici nu exista vreun alt drum pe care o altă maşină ar fi putut ajunge mai repede, şi pe de altă parte maşina mitropolitului nu a fost

171

depăşită atunci de nici o altă maşină.

Părintele obişnuia să zică: „Să mă chinuie Dumnezeu aici, în această viaţă, şi nu în cealaltă...”

Părintele Stavros Saklamakis ne-a spus despre părinte­le Fotis: „A albit în preoţie. Trăia Ortodoxia ascetismu­lui. Avea duhul Sfinţilor Părinţi. Nu era un om linguşitor, iubea din toată inima. Se poate răsti la tine, îţi poate vorbi urât, inima lui însă nu se schimbă, ci are în sine iubi­rea lui Hristos bogată şi nezdruncinată. Nu se preface. Nu are maniere delicate, tăinuindu-şi astfel frumuseţea inte­rioară. Până şi gesturile ofensatoare pe care le făcea noi le luam drept binecuvântări. Majoritatea oamenilor îl in­terpretează greşit din pricina comportamentului său, însă părintele nu are cuget lumesc. Este integru, fără nici o ezitare. Face şi spune ceea ce simte. Odată o persoană edu­cată, când l-a văzut prima dată pe părintele Fotis, l-a per­ceput ca pe o persoană bizară, dar ulterior, petrecând mai mult timp alături de el, şi-a schimbat total atitudinea şi a devenit un susţinător înflăcărat al părintelui. De obicei părintele Fotis mergea cu hainele necălcate; hainele sale însă nu miroseau urât, fiindcă le spăla el însuşi în mare şi în râuri; niciodată nu era murdar. Te trezeai cu părintele în faţă în mod cu totul neaşteptat; şi asta se întâmpla chiar atunci când aveai în mod deosebit nevoie de el. O doamnă din satul în care slujesc îşi dorea să fac Sfânta Liturghie la un paraclis al Sfântului Ilie. de mult timp îmi zicea: «Când te duci să slujeşti la Sfântul Ilie să mă anunţi!» A venit într-o după-amiazâ şi m-a rugat din nou acest lucru; am stabilit să mergem împreună la acel paraclis a doua zi. Nu am avut însă posibilitatea să-i dau de ştire părintelui Fotis; nici nu am telefonat undeva ca să fie anunţat şi să vină. în ziua următoare, când ne-am dus la paraclis, ne-am trezit cu părintele Fotis înaintea noastră! După criteriile societăţii în care trăim, părintele Fotis era «necivilizat», trăia însă comuniunea Duhului Sfânt. Viaţa sa a fost per manent viaţă în Hristos.

172

Părintele Saklamăkis ne-a relatat şi următoarea întâm­plare: „într-o zi m-am simţit foarte rău; trebuia să merg de dimineaţă la biserică fiindcă aveam şi parastase. Cu cât trecea timpul, aşteptând să-mi revin, starea mea era din ce în ce mai rea. Am fost nevoit atunci să apelez la parohia Maica Domnului Hrysomallousa, unde slujesc doi părinţi, pentru ca unul dintre aceştia să vină să mă ajute. Cu toate că mă simţeam foarte rău, de dimineaţă m-am ridicat din pat şi m-am dus la biserică pentru a pregăti cele necesare pen­tru Sfânta Liturghie. Spre surprinderea mea, l-am găsit în biserică pe părintele Fotis, care începuse deja slujba. I-am zis atunci: «Părinte Fotis, cum de-ai venit astăzi aici?» Şi părintele, ca şi cum nu se întâmplase nimic deosebit, mi-a zis: «Nu eşti bolnav? De-asta am venit aici.» După aceea am dat imediat telefon la parohia Maica Domnului Hry­somallousa, să anunţ că nu mai era nevoie să vină părintele şi I-am dat slavă lui Dumnezeu pentru prezenţa dumneze­iască, proniatoare, a părintelui Fotis.”

Potrivit mărturiei lui Stratis Andridtis din Mytilene, părintele Fotis „îi îndemna pe oameni să meargă la bise­rică şi să îşi aducă şi copiii la slujbe, pe femei le îndemna să se îmbrace cuviincios, mai ales atunci când intră în ca­sa lui Dumnezeu, biserica, şi să nu se sluţească, arătând «ca nişte fantome», urmând obiceiurile provocatoare ale modei. Pe cei plinuţi îi asemăna în glumă cu nişte animale simpatice, îndemnându-i să se abţină de la mâncare. Mer­gea la locurile unde se întâlneau tinerii şi încerca să le arate, folosind o gestică foarte sugestivă, că scopul cel mai mare al omului este mântuirea sufletului, şi nu rătăcirile

173

şi deşertăciunile în care cad oamenii. Când, în deplasări­le sale, trecea prin faţa unui restaurant şi vedea oameni care mâncau de dulce în zile de post, le amintea că este păcat să nu ţină postul binecuvântat. Se lupta împotriva indiferenţei duhovniceşti. Cuvintele sale erau de multe ori dure ca nişte lovituri de cuţit, însă nimeni nu se re­volta, toţi îi respectau foarte mult sfaturile. înfiera înde­osebi goliciunea şi pe preoţii care îşi împlineau în mod neglijent îndatoririle preoţeşti şi nu se interesau de tur­ma lor duhovnicească. Deseori spunea cu multă smerenie că pentru divorţuri sunt vinovaţi preoţii, fiindcă nu citesc toate rugăciunile atunci când săvârşesc slujba Cununiei, îl dezamăgeau ereziile şi depărtarea de la adevărul Orto­doxiei. Nu putea să accepte faptul că Dumnezeu ne-a dă­ruit veşnicia, împărăţia Sa, iar noi, oamenii, printr-un fa­natism fără limită, ne dezbinăm pentru 13 zile sau fiindcă demonii îi înşală pe unii oameni rău intenţionaţi.

Când era găzduit undeva, făcea în mod intenţionat mizerie şi dezordine. Uneori, de exemplu, urina în balco­nul casei respective; voia ca atunci când pleca din locuri­le unde era găzduit să nu fie lăudat, ci criticat. Conside­răm că îndeosebi aceste gesturi, pe care părintele Fotis le făcea în casele oamenilor bogaţi sau ale celor îmbogăţiţi peste noapte, aveau un simbolism aparte. Faptele părin­telui erau un îndemn indirect la meditaţie pentru toţi cei care aveau de „pătimit” de pe urma lui...

Părintele Fotis nu suporta niciodată cuvintele blasfemiatoare la adresa Mântuitorului, a Maicii Domnului,

174

a sfinţilor. Spunea:„Pe mine puteţi să mă înjuraţi cât vreţi, nu mă deranjează. Sunt un ticălos. Numai eretic să nu îmi ziceţi!”

Odată părintele Fotis a aflat că o femeie pe care o cunoştea ghicea în cafea. S-a dus de două ori la aceasta acasă, pentru a o sfătui să nu mai facă acest lucru, care e de la diavol. Acea femeie se pare însă că l-a ignorat. A treia oară când a mers la ea, i-a spus că, dacă nu încetează să fa­că asta, o să o mănânce viermii de vie.

Un tânăr a interpretat greşit un gest bizar al părintelui Fotis. După aceea, ori de câte ori lua parte la o discuţie în care se vorbea despre persoana părintelui Fotis, acest tânăr îl critica pe părintele. Bietul tânăr era bine intenţionat, în­să cunoştea drept cel mai corect mod de bună purtare aşanumita purtare civilizată, convenţională. într-o zi tânărul s-a aflat într-un grup în care era prezent şi părintele Fotis, care s-a aşezat chiar lângă el; şi nu numai că s-a aşezat lân­gă el, dar i-a şi alungat orice urmă de scandalizare pe ca­re o avea în inimă din pricina lui. Acest tânăr studia fizica şi matematica. în acea zi părintele Fotis a dat un adevă­rat recital de cunoştinţe de matematică şi fizică, atrăgându-i tânărului interesul. A vorbit în termeni pe care nu-i cunoşteau decât specialiştii în matematică şi fizică. începând de atunci, acel tânăr şi-a schimbat radical compor­tamentul şi a vorbit întotdeauna doar frumos despre pă­rintele Fotis.

175

Odată, o doamnă l-a rugat pe părintele Fotis să fa­că Sfânta Liturghie la biserica Sfântul Luca din Pamfila. Pregătise şi darurile pentru slujbă. A pus însă uleiul în­tr-o sticlă închisă la culoare, prin care nu se putea distinge conţinutul ei. Când părintele Fotis a făcut Proscomidia nu a fost atent şi a pus în Sfântul Potir în loc de vin ulei şi apă. A realizat ce se întâmplase când a săvârşit sfinţirea Cinstitelor Daruri. Când şi-a dat seama, i-a părut foar­te rău. Ca pe o mărturisire, dar şi ca povaţă pentru alţi preoţi, i-a spus fiului său duhovnicesc, Stavros: „Mare pa­gubă am păţit! în loc de vin am pus ulei şi l-am sfinţit. Dar să ştii că am făcut multe metanii şi milostenie. I-am dat unei femei sărace 50000 de drahme ca să aflu milă de la Dumnezeu.” Chiar şi numai această întâmplare din viaţa acestui credincios şi evlavios slujitor al Celui Preaînalt ne arată din plin înălţimea sa duhovnicească.

Despre locurile de distracţie părintele Fotis spunea: „Lumea este condusă spre depravare de petrecerile noc­turne din locurile de distracţii, pe care eu le numesc pala­tele diavolului.”

Altă dată ne-a spus: „Nu suport să îi văd şi să îi aud pe iehovişti vorbind urât despre Maica Domnului. Maica Domnului L-a purtat în pântece pe Mântuitorul lumii! Sunt ca o fiară sălbatică atunci, mă năpustesc asupra lor şi îi lovesc!”

Odată i-a scris stareţei Mănăstirii Sfinţii Rafael, Nico­lae şi Irina, monahiei Evghenia Klidara: „Cu banii mănăstirii

176

să-i ajutaţi pe cei invalizi, pe copilaşii săraci şi mănăs­tirile şi bisericile sărace!”

Despre blasfemie părintele Fotis spunea: „Oricui vorbeşte blasfemiator la adresa Mântuitorului şi a Maicii Domnului trebuie să i se taie limba!” Foarte dur cuvântul său, totodată însă cuvânt al Părinţilor!

Mai spunea părintele Fotis:

„Păcatele trupeşti au întunecat lumea!

Oamenii depravaţi creează erezii şi schisme!

Stiliştii au judecată deficitară şi mare fanatism!

Pot să stau şi o lună fără să mă spăl şi nu miros urât!

Sutana este simbol sfânt, şi preoţii trebuie să o poarte. Cei care nu iubesc Biserica nu trebuie să poarte sutana. Şi dacă o poartă trebuie s-o dea jos şi să se facă gunoieri! Pre­otul trebuie să iubească sutana!

Toate relele pe care le avem în Grecia ne-au venit din Apus!

Biserica este cea mai mare Universitate!”

Mărturiile autorului despre părintele Fotis

L-am vizitat pe părintele Fotis la casa doamnei Sofia Kapedra, în strada Vryoulon nr. 46, în ziua de 27 noiem­brie a anului 2002. L-am găsit în convalescenţă; era peri­oada postului Crăciunului. îndată ce a auzit că am venit s-a ridicat din pat şi m-a primit în mica sa cameră cu mul­tă bunătate şi dragoste. Ne-am îmbrăţişat, sărutându-ne reciproc dreapta, şi imediat după aceea i-am citit câteva rugăciuni din Molitfelnicul Mic-, părintele s-a aşezat pe marginea patului şi i-am pus epitrahilul pe cap. De fiecare dată când ziceam „Domnului să ne rugăm!, părinteleFo­tis spunea „Doamne, miluieşte!” Era ca un copil mic. Du­pă ce am terminat rugăciunea, mi-a spus să fac ectenie şi apolis. întotdeauna când îi cerea cineva să facă o rugăciu­ne, părintele Fotis începea cu „Binecuvântat este Dum­nezeul nostru” şi încheia cu apolisul. După aceea ne-am aşezat şi am vorbit. Mi-a povestit despre problemele de sănătate pe care le avea. îl durea spatele, însă de fiecare da­tă când îl întrebam: „Părinte Fotis, vă doare?, îmi răspun­dea: „Mă doare un pic”, minimalizând importanţa acestui fapt. I-am vorbit despre activităţile pe care le făceam la parohia

178

noastră, despre tinerii cu care ne întâlneam şi i-am spus cât s-au bucurat aceştia de prezenţa sa atunci când a venit la arhondaricul nostru. Şi, de asemenea, i-am expus şi câteva nelămuriri pe care le aveam, legate de Taina Spo­vedaniei. La un moment dat a început să-mi istorisească din activitatea sa pastorală: „îmi aduc aminte”, mi-a zis,”că pe când eram slujitor la Trigonas mă chemau diverşi credincioşi din Plomari ca să fac slujbe la paraclisele lor. în Plomari şi în zonele dimprejur sunt multe paraclise. în acea perioadă nu existau drumuri pe care se putea ajunge la aceste bisericuţe, de aceea alţi preoţi ajungeau cu greu şi această sarcină îmi revenea mie. îmi ziceau credincioşii: «Părinte Fotis, vrem o Liturghie la paraclisul cutare», şi eu mergeam cu bucurie şi slujeam. îţi poţi închipui cu câ­tă greutate ajungeam la aceste paraclise. Se pare că efor­tul de atunci îşi arată efectele acum, la bătrâneţe, când mă chinui stând într-o cameră, imobilizat la pat. Negre sunt oasele mele de la atâtea şi atâtea deplasări şi mai ales de la greutăţile pe care le căram ca să construiesc biserica Sfân­tul Luca; duceam în spate pietre mari şi mici. Atunci nu existau mijloace de transport cum există acum. Am adus până şi din Adrianopol piatră şi am aşezat-o la Sfântul Lu­ca, fiindcă sfântul era originar de acolo. Şi din multe alte locuri am cărat diverse pietre ca binecuvântare. Şi, fireşte, toate le-am cărat în spate sau cu mâinile mele. Se vede că de asta oasele mele sunt vlăguite. Şi totuşi evlavia oame­nilor era mare. îmi amintesc că toţi oamenii ţineau post, în vremea culesului măslinelor, chiar dacă munceau şi era frig, oamenii nu consumau nici măcar ulei în timpul pos­tului. Odată am fost să slujesc într-un sat mai sus de Ploin Kato Horia, şi am întâlnit acolo tineri care nu

179

mâncau nimic până la apusul soarelui, până la ceasul al şaselea. Azi nimeni nu mai posteşte. Ba chiar şi în Vine­rea Mare mănâncă carne credincioşii noştri netemători de Dumnezeu! S-a întâmplat ca în ultimii ani să merg din nou în acelaşi sat şi am găsit pe cineva mâncând carne şi i-am făcut observaţie. S-a ridicat să mă lovească, dar nişte oameni i-au zis că am dreptate şi că nu trebuie să se su­pere, fiindcă într-o zi sfântă ca asta suntem datori să pos­tim. îmi amintesc că până şi bătrânii ţineau post aspru, fără ulei. Tremurau de la atâta post, dar respectau postul cu multă grijă şi cu multă credinţă. Astăzi lumea s-a de­părtat foarte mult de evlavie. Nu ţine cont de posturi... La sfârşit i-am mulţumit că m-a primit şi i-am spus că îl iubim foarte mult cu toţii. Atât de blajin era chipul său, încât mi-a fost cu neputinţă să îl mai privesc. Era plin de răbdare şi îngăduinţă! Ne-am îmbrăţişat apoi şi ne-am lu­at rămas bun în Domnul.

Cel ce scrie aceste rânduri a trăit şi următoarea expe­rienţă în preajma părintelui Fotis. Când am fost hirotonit diacon, în anul 1996, în Atena, şi lucram la Arhiepisco­pia Atenei, ca referent la biroul protosinghelului, părintele Fotis venea din când în când şi mă vizita. întotdeauna stă­tea foarte smerit pe scaun, gata în orice clipă să se ridice. Pe umăr purta mereu traista sa călugărească, plină cu di­verse lucruri. Strângea de pe drum orice considera de fo­los. Tot ce îi dădeai primea cu mare bucurie şi mulţumea pentru tot ce îi ofereai. Şi bineînţeles, mereu era neîngrijit şi desculţ. Odată, când eram împreună în birou, mi-a ce­rut o bucată de hârtie. S-a aşezat într-un colţ şi mi-a scris cu literele sale caligrafice sublimul imn al iubirii din Epistola

180

Sfântului Apostol Pavel şi mi l-a dăruit. I-a luat aproa­pe două ore să termine. ce a rămas din foaia albă de hâr­tie, a tăiat şi a luat-o cu el ca să mai scrie şi altceva. Făcea economie la hârtie. Alteori trecea doar ca să mă salute, iar când îi ofeream o gustare, primea. Când bea ceai cerea şi un pesmet ca să înmoaie în ceai. Nu era atent să nu se pă­teze, fiindcă pătat şi neîngrijit era mereu. Niciodată nu ne­glija postul. Ori de câte ori era zi de miercuri sau vineri atunci când mă vizita, nu consuma nici ulei; carne oricum nu mânca. Odată, când a venit la biserica Sfântul Elefterie din Patisia, unde slujesc, am mers la Centrul Parohial al Iu­birii. L-a întâmpinat atunci cu multă bucurie bucătăreasa, vrednica de pomenire Antigoni Moraiti, şi i-a oferit diver­se gustări. Părintele Fotis i-a vorbit însă cu asprime. I-am zis: „Părinte Fotis, doamna face cu multă dragosteaceste lucruri.” Atunci mi-a zis răspicat şi pe ton dojenitor: „Pă­rinte, cu femeile nu trebuie să schimbi multe vorbe!”

într-o după-amiază, când părintele Fotis a venit la bi­serică să-mi facă o vizită, nu m-a găsit fiindcă eram la pos­tul de radio al Bisericii Greciei pentru o emisiune. M-a aşteptat în picioare timp de aproape patru ore, fără să vor­bească cu nimeni. Voia să mă întâlnească cu orice preţ. Cât timp am lipsit, atât părinţii slujitori de la biserică, cât şi paracliserii au vrut să îi ofere câte ceva, dar i-a refuzat pe toţi. Mare mi-a fost bucuria când m-am întors şi l-am văzut aşteptându-mă în biserică, iar părintele părea că se bucura încă şi mai mult decât mine! Chipul îi era plin de lumină şi de bucurie. Ne-am îmbrăţişat şi, după ce am vor­bit puţin, a plecat imediat.

Altă dată a venit la biserică însoţit de nişte doamne, care îl aduseseră cu o maşină luxoasă. Am rămas surprins

181

când l-am văzut coborând dintr-o astfel de maşină şi l-am întrebat imediat: „Ce se întâmplă, părinte Fotis? Şi mi-a zis: „Doamnele sunt cunoştinţele mele. Atunci una din­tre doamne mi-a zis: „L-am găzduit la noi acasă. I-am pre­gătit seara patul, dar părintele nu a dormit pe pat, ci pe jos, ghemuit într-un colţ al camerei. Făcuse, oare, acest lucru datorită firii sale ascetice sau fiindcă a vrut să le transmită o anumită învăţătură acelor doamne bogate? în acea seară, în cadrul discuţiei pe care am avut-o despre di­verse subiecte duhovniceşti, citindu-mi gândul, părintele mi-a spus: „Cu siguranţă, părinte, te vei fi întrebat de un­de am bani pentru construirea bisericii Sfântului Luca. Ei, află, deci, că banii pe care-i am îi iau de la oameni bogaţi, care mă invită să le sfinţesc casele. Niciodată nu am pri­mit bani de la săraci.” În acea seară l-am găzduit pe părin­tele la mine acasă. Imediat ce a intrat, a binecuvântat casa în cele patru puncte cardinale. îndată după aceea, fiindcă ştiam că era foarte obosit după tot efortul zilei, l-am în­demnat să se întindă pe canapea, să se odihnească. M-a ascultat. Şi apoi i-am zis: „Părinte Fotis, cât te odihneşti, eu am să-ţi pregătesc o supă." Era vară şi preoteasa lipsea, era cu copiii la ţară. I-am pregătit o supă de verdeţuri fără ulei, fiindcă era zi de miercuri. După ce am terminat, l-am invitat să vină în bucătărie. S-a ridicat, a venit şi a binecuvântat mâncarea de post. După ce a luat prima lin­gură, mi-a zis: „Felicitări, ai făcut-o foarte bună!” Adevă­rul e că nu era ceva deosebit, însă, văzând bunăvoinţa mea de a-l îngriji, m-a lăudat. I-am primit binecuvântarea cu multă bucurie. Imediat după aceea, după ce am terminat de mâncat, în timp ce eu am strâns farfuriile, părintele a început să citească Pavecerniţa mică şi să spună Acatistul

182

Buneivestiri. Până am aprins candelele şi am tămâiat, pă­rintele aproape terminase acatistul. Când rostea Acatistul Buneivestiri, ochii îi străluceau şi chipul său devenea mai senin ca de obicei. în sufragerie am icoana Maicii Dom­nului „Dulcea Sărutare, de la Mănăstirea FiloTheou din Sfântul Munte, în mărime naturală, aşa cum este la mă­năstire. în faţa icoanei este aproape întotdeauna aprinsă candela Maicii Domnului. Mi-a spus atunci: „Ce frumos că o ai pe Maica Domnului la tine acasă! Mare binecu­vântare! Mă bucur că ai şi candela aprinsă. Harul Maicii Domnului să vă aibă în pază!” Apoi, după ce mi-a vorbit despre unele probleme personale, i-am spus că îi pregătesc să doarmă pe canapea. Am întins un cearşaf şi i-am dat o pernă. Întreaga seară m-am bucurat de prezenţa sa la noi acasă. După cum se pare însă, părintele a rămas întreaga noapte treaz. Nu ştiu ce anume a făcut în sufragerie, în orice caz, a stat în genunchi la icoana Maicii Domnului. Dimineaţa următoare eu trebuia să merg la biserică pen­tru a face Utrenia, iar părintele mi-a zis: „Eu am citit toa­tă Utrenia şi acum am să plec, fiindcă am multe de făcut." A plecat părintele Fotis, însă în casă a rămas în urma sa o mireasmă plăcută. Cearşaful şi perna pe care i le dădusem cu o seară înainte aveau amândouă un miros frumos, iar cearşaful era neatins.

De asemenea, în duminica închinării Sfintei Cruci a venit la noi la biserică, la Sfântul Elefterie, şi am slujit îm­preună. Voia să mă felicite pentru hirotonia mea ca preot, care avusese loc în ziua de 31 ianuarie 1999, în Dumini­ca vameşului şi a fariseului. Am slujit împreună la a doua Liturghie, care a fost săvârşită în ziua aceea, din dispoziţia vrednicului de pomenire arhiepiscop al Atenei şi întregii

183

Grecii, Hristoddoulos. Toţi preoţii care slujim la Sfântul Elefterie ne amintim cu câtă evlavie a slujit atunci părin­tele Fotis. Gândindu-se la vârsta părintelui Fotis, parohul bisericii, preacuviosul părinte protoiereu Konstantinos Panayotopoulos, s-a oferit să ia el Sfântul Potir pentru a împărtăşi credincioşii; la auzul propunerii parohului, pă­rintele Fotis s-a supărat şi a ieşit el însuşi să împărtăşească lumea. îmi amintesc că am ieşit pe solee şi stăteam ală­turi de el; l-am auzit cum întreba fiecare persoană care se împărtăşea care îi este numele de botez; iar atunci când cineva îi spunea, de exemplu,”Mihalis”, părintele Fotis zi­cea cu încântare: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu Mihail şi adăuga plin de bucurie: „Mihalis, Mihalis, ce-i starea asta jalnică în care te afli?!"1 Poate părea exagerat, însă sunt convins că pentru toţi cei cărora le spunea câ­te un stih, acele cuvinte erau pline de sens, fiind potrivi­te pentru fiecare în parte. în timpul Sfintei Liturghii pă­rintele Fotis a rostit ecfonise şi în limba slavă, şi în lim­ba franceză. Obişnuia să fac acest lucru, dorind să arate astfel caracterul universal al Ortodoxiei. La sfârşitul Sfin­tei Liturghii mi-a dat nişte lumânări mari, din ceară cu­rată, pe care le avea în traista sa, ca să merg să le aprind la mormântul vrednicului de pomenire arhiepiscop al Ate­nei şi întregii Grecii, Serafim. Mi-a zis atunci: „Vrednicul de pomenire Arhiepiscop Serafim era simplu şi smerit şi nu-i plăcea vorba multă. Am slujit împreună cu vrednicul de pomenire arhiepiscop şi am văzut că era foarte sme­rit.” Constatasem personal că părintele Fotis şi Arhiepi­scopul Serafim se cunoşteau şi erau prieteni, fiindcă odată,

1 Caracterul sui-generis. amuzant, al acestor cuvinte este pe deplin evident în original, fiind rostite de părintele Fotis în forma tunată. N.trad.]

184

când m-a vizitat la birou, la arhiepiscopie, a venit acolo şi vrednicul de pomenire Arhiepiscop Serafim; părintele Fotis i-a ieşit înainte ca să ia binecuvântare, iar fericitul arhiepiscop, care era într-adevăr simplu şi primitor, l-a in­vitat în biroul său la o cafea.

În ziua de 11 octombrie 2000, părintele Fotis m-a vi­zitat iarăşi la biserică. Avea cu sine multe lucruri şi mi-a dăruit un potcap şi o rasă, iar el purta rase rupte. I-am zis atunci: „Dar, părinte Fotis, de ce mi le dai mie când tu nu ai?” Şi mi-a zis:Eu sunt caugarErau de faţă vrednicul de pomenire Mitropolit de Ilioupolis, Theofilos Letsos, de la Patriarhia Alexandriei, şi preoţii de la biserica noas­tră. Mitropolitul mi-a zis atunci: „Să iei tot ce îţi dă, ca să nu îl mâhneşti!” Asta am făcut, am primit darul părinte­lui Fotis şi i-am mulţumit, şi până astăzi păstrez ceea ce mi-a dat ca pe o moştenire de preţ.

în acea zi, un domn pe nume Gheorghios Buras, care de mulţi ani ajută voluntar la biserica noastră, văzându-l pe părintele Fotis desculţ şi fără şosete, i-a propus să-i dă­ruiască trei perechi de şosete. Părintele i-a zis pe ton dur şi răspicat: „Nu, nu vreau!” Atunci, auzind discuţia, i-am spus părintelui: „Părinte Fotis, ai putea să-i mulţumeşti şi să primeşti şosetele şi apoi să le dăruieşti unui sărac pe ca­re o să-l întâlneşti în drumul tău.” Părintele Fotis mi-a zis: „Ei, atunci zi-i să mi le dea!” Aşa smerenie şi ascultare avea părintele Fotis!

Părintele m-a vizitat din nou la biserică în data de 28 noiembne 2001; mi-a dăruit atunci două anterie şi un potcap. Mi-a zis: „Locurile de distracţie sunt distrugerea sufletului. Arhiepiscopul Hristodoulos este un erou care se luptă cu fiarele." Mi-a spus că i-a trimis arhiepiscopului

185

chiar şi o telegramă de susţinere. După ce am stat o bu­nă vreme de vorbă, înainte să plece, când eram pe trep­tele mari din faţa bisericii, pe ton confesiv mi-a spus ur­mătoarele: «Ştii, părinte Themistoklis, alaltăieri a venit o femeie şi s-a spovedit la mine. Mi-a spus problemele ei şi mi-a vorbit îndeosebi despre o problemă pe care o avea cu fiul său, care se depărtase de la calea cea bună şi căzu­se în desfrânare, având relaţii cu multe femei. După ace­ea a venit şi fiul ei şi s-a spovedit şi el; în final s-a pocăit. Dumnezeu cunoaşte mai bine starea fiecăruia. Familia lor are însă şi o mare datorie. Deşi au un teren în Tesalonic şi chiar într-o zonă centrală, nu pot să-l vândă, iar dobânzi­le datoriilor cresc şi suma datorată se măreşte în fiecare zi. Le-am zis: «Vedeţi, păcatul se răzbună şi generează atâ­tea alte probleme.» Tu, care slujeşti aici, roagă-te la Sfântul Elefterie, căruia îi slujeşti, să rezolve cazul lor!” Pentru părintele era o certitudine faptul că sfinţii răspund îndată rugăminţilor oamenilor, cu condiţia ca aceştia să le cea­ră ceea ce au nevoie în rugăciune. I-am spus că am să fac acest lucru şi, după ce ne-am sărutat reciproc dreapta, pă­rintele a plecat sigur şi liniştit că Sfântul Elefterie va face minunea. M-a impresionat în mod deosebit că pentru pă­rintele Fotis era un dat faptul că orice preot poate să-i cea­ră în rugăciune sfântului căruia îi slujeşte să-i împlinească toate cererile, precum şi faptul că părintele Fotis simţea problema celuilalt ca fiind propria sa problemă. Suferea cu cei în suferinţă şi se bucura cu cei ce se bucurau. După un anumit timp am realizat că nu întâmplător îmi făcuse părintele acea mărturisire, ci în mod deliberat, pentru a mă învăţa ce atitudine trebuie să am faţă de oamenii care aleargă sub epitrahilul meu. La scurt timp după ziua în

186

care am avut aceasta experienţă duhovnicească cu părintele Fotis, m-am confruntat la Sfânta Spovedanie cu un caz cu totul asemănător celui despre care îmi vorbise părintele. Şi atunci mi-am adus aminte de el.

Părintele Fotis a revenit în parohia noastră în ziua de 13 februarie 2002. După ce ne-am sărutat unul altu­ia dreapta, la scurtă vreme a bătut clopotul. Părintele a intrat în biserică pentru a asculta slujba Vecerniei şi Paraclisul Maicii Domnului. Am intrat şi eu în biserică după el. După ce s-a închinat la toate icoanele, aşa cum obişnuia să facă în­totdeauna când intra într-o biserică, s-a aşezat în al doilea rând de scaune, la bărbaţi. Rasa o avea aruncată pe umă­rul stâng şi, fiindcă îi cădea continuu, i-a dat drumul jos, pe podea, lângă traista sa călugărească. La un moment dat, cei care erau în biserică au fost impresionaţi în mod deosebit de felul în care se ruga. Avea o privire de copil; mişcările sa­le, felul în care privea, toate gesturile sale purtau pecetea sincerităţii. Când au început Megalinariile, părintele Fo­tis s-a ridicat şi a făcut metanii mari. Mâinile sale, bătăto­rite de la multele treburi pe care le făcea, trădau bogatele osteneli ale ascezei sale. Văzând cu câtă simplitate şi sme­renie făcea metaniile, înţelegeam că aşa trebuie să facem şi noi. Când s-a terminat slujba, a mers şi a sărutat toate icoanele catapetesmei. Ne-a dat o lecţie tuturor celor ca­re ne aflam acolo, la slujbă, că nimeni nu trebuie să mear­gă să sărute icoanele de pe catapeteasmă în timpul slujbei fiindcă în acest fel distrage atenţia celor care se roagă în biserică. După slujbă, ne-am întâlnit din nou şi am mai vorbit puţin.

187

în ziua de 14 februarie a anului 2002, într-o zi de joi, am primit o altă vizită a părintelui. Când a venit, aveam ceva de făcut în biserică, astfel că pe părintele l-a primit în biroul meu o fată de la întâlnirile cu tinerii, care avea o anumită problemă psihologică. Cât timp am lipsit, pă­rintele a schimbat câteva cuvinte cu această tânără. Când m-am întors, după ce ne-am sărutat, ca de obicei, unul al­tuia dreapta, mi-a spus: „Am venit ca să-ţi aduc ceva ce îţi doreşti, de vreme ce te ocupi cu lucrurile acestea.” Şi mi-a dat un text scris de mână, în care vorbea despre evenimen­te din viaţa sa, legate de construirea bisericii Sfântul Luca, precum şi o fotografie a bisericii. I-am spus atunci: „Părinte Fotis, vă mulţumesc foarte mult că v-aţi ostenit şi într-un timp atât de scurt mi-aţi adus aceste documen­te. Ştiţi, părinte, de azi de dimineaţă cu asta m-am ocu­pat, scriind tot ce ştiu despre dumneavoastră, în general despre viaţa dumneavoastră şi despre lucrarea pe care o faceţi." Şi, cu dezarmantă simplitate, mi-a zis atunci: „Pă­rinte, dar pentru asta am şi venit, să vă întâlnesc.” Am ră­mas cu totul uimit. Am început să conştientizez că părin­tele Fotis nu era doar un slujitor credincios, evlavios, ci şi harismatic şi văzător cu duhul. Apoi, ca să-mi depărte­ze gândurile de la persoana sa, mi-a zis: „Părinte, fata pe care am întâlnit-o astăzi când am venit aici, la biserică, are duh pitonicesc." I-am zis: „De ce, părinte Fotis? Cum ai ajuns la concluzia asta?” „Un om care şi-a pus în gând să-şi facă rău lui însuşi şi nu se gândeşte la Dumnezeu, are demon”, a răspuns părintele. „Dar, părinte Fotis, i-am zis,”fata aceasta este absolventă de teologie!” Atunci am văzut că îl cuprinde o şi mai mare mirare, auzind că este profesoară de religie. I-am cerut să-mi spună ce trebuie

188

Şi ce putem face pentru ea. Părintele mi-a răspuns: „Fata aceasta are nevoie de post, rugăciune, spovedanie şi deasă împărtăşanie. Acestea.” Mi-a spus să ţină post lunea, miercurea şi vinerea şi fără ulei. I-am zis atunci: „Dar, părinte Fotis, fata ia medicamente!” S-a întors atunci şi mi-a spus pe ton sever: „Şi eu iau medicamente. Ce înseamnă asta? Postul e vindecător.” Cuvintele sale au fost o zguduitoare descoperire legată de modul în care el însuşi se vindeca de multe dintre bolile sale. Apoi, după ce am discutat şi de­spre multe alte subiecte, mi-a mulţumit pentru ospitali­tate, şi-a ridicat traista grea pe umăr şi a plecat. După ce a ieşit însă din biserică, am văzut că s-a aşezat pe o bordu­ră în apropierea bisericii şi a început să citească din nişte cărţi pe care i le dăruisem înainte să plece. Adevărul era că plecarea sa bruscă mă pusese pe gânduri; în adânc însă mă preocupa faptul că trebuia să închid biserica, fiindcă deja se înserase şi mă gândeam să nu se întâmple ceva aşa târziu, având uşile deschise. Mai târziu am realizat că pă­rintele mi-a cunoscut gândul şi mi-a spus că pleacă pen­tru a mă linişti. Tânăra cu problema psihologică a plecat şi ea atunci şi, ajungând în dreptul părintelui, l-a salutat din nou şi l-a rugat să o pomenească în rugăciunile sale. Atunci, ridicându-şi privirea din carte, părintele Fotis i-a spus mustrător că nu trebuie să gândească rău despre ea însăşi. I-a zis: „Ai grijă, că păcătuieşti. Eşti teolog şi nu tre­buie să gândeşti lucruri rele!”

Acestor întâlniri le-au urmat şi altele, care ne-au dăru­it multe experienţe surprinzătoare, pe care le vom face cu­noscute publicului în viitor.

Interviu cu părintele Fotis

în continuare urmează fragmente dintr-un interviu al părintelui Fotis din cadrul întâlnirii cu tinerii din parohia Sfântul Elefterie de pe strada Aharnbn, din data de 14 februarie 2002. Discuţia a inaugurat-o însuşi părinte­le Fotis. Demn de menţionat este faptul că cei care eram prezenţi acolo am fost luaţi prin surprindere de apariţia neaşteptată a părintelui în mijlocul nostru.

în satul în care slujesc, mai exact în cafeneaua satu­lui, doi domni m-au făcut hoţ. M-au acuzat că fur bani de la oameni, când eu încerc să termin biserica pe care am în­ceput să o construiesc. Tot ce-mi dă lumea valorific ime­diat. Nu am bani pentru mine. Dacă încerci să faci vreun lucru bun, diavolul îşi bagă coada şi încearcă să îl năruie. Aşa se întâmplă şi în cazul meu.

Spunându-ne aceste lucruri, se putea vedea că nu avea nici pic de mânie şi nici nu era supărat în vreun fel pe con­săteni. Capacitatea sa de a ierta şi dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu acopereau păcatele semenilor săi.

A continuat:

— Adevărul este că foarte puţin mă ajută oamenii în lucrarea mea. Puţini sunt cei buni, care îmi oferă ajutor. Ceilalţi mă defăimează şi mă vorbesc de rău. De aceea şi

190

eu biserica am trecut-o sub jurisdicţia Patriarhiei de Ie­rusalim. Actualul patriarh al Ierusalimului, Irineu, care atunci când ne-am cunoscut era Exarhul Preasfântului Mormânt la Atena, e un om foarte bun. Mereu mi-a zis că atunci când vin în Atena să stau la metocul Sfântului Mormânt, dar eu nu mă duc.

întrebare: Părinte Fotis, am vrea să ne spuneţi cum aţi construit biserica noului sfânt mucenic Luca?

Părintele Fotis: Când eram în Sfântul Munte, tânăr, am citit şi sinaxarul, adică vieţile tuturor sfinţilor, în 12 volume. Am găsit acolo şi sfinţi din Lesbos. Am început treptat să adun toate sinaxarele sfinţilor din Lesbos. Lumea de pe insulă nu cunoştea mai mult de doi-trei sfinţi lo­cali. Când am început cercetarea despre sfinţii din Lesbos, am descoperit 23 de sfinţi. După aceea au devenit 28 la număr şi până în momentul de faţă, când vă vorbesc, am descoperit 52 de sfinţi. În Sfântul Munte am dat coman­dă unui pictor să pregătească o icoană cu toţi sfinţii din Lesbos, pe care am dăruit-o bisericii din satul meu, Pamfila, şi am rânduit şi ca imnograful Bisericii din Constantinopol, renumitul monah Gherasim Mikraghiannanitul, să alcătuiască o slujbă pentru sfinţii din Lesbos. În cadrul acestei pleiade de sfinţi l-am descoperit şi pe Sfântul Nou Mucenic Luca din Adrianopol tracia, căruia, la suges­tia vrednicului de pomenire Mitropolit de Mytilene, Iakovos al II-lea, i-am închinat biserica. Am vizitat şi Adrianopolul şi am adus de-acolo o piatră la Sfântul Luca, ca binecuvântare şi sfinţire a bisericii lui. Aşa am construit biserica aceasta, cu multe eforturi şi mulţi bani. În cadrul

191

complexului bisericii am construit 16 paraclise închinate mai multor sfinţi şi am făcut şi multe icoane.

— Gheronda, ce părere aveţi despre preoţii Bisericii noas­tre?

doar 20 la sută dintre preoţi îşi împlinesc în mod corect îndatoririle liturgice. Ceilalţi îşi bat joc de lume; la slujbe nu citesc toate rugăciunile. Văd cum sar peste ru­găciuni la Sfânta Liturghie, la Maslu, până şi la sfeştanii. Părinţii mai vechi nu săreau nici măcar peste o literă. Cei de azi şi-au făcut o regulă din a sări peste rugăciuni. Lasă deoparte rugăciuni întregi. S-a întâmplat să fiu chemat odată la o cununie. Am găsit acolo alţi doi preoţi cultivaţi, cu studii universitare. Când am început sfânta taină, aceia au început să sară peste rugăciuni. Le-am zis: „Plecaţi de aici, batjocoritorilor de Dumnezeu!" Nu i-am lăsat să mai zică nimic. Am rostit toate rugăciunile de unul singur. Al­tă dată, iarăşi, am fost invitat la o cununie şi, când am vă­zut ce fac preoţii, am plecat numaidecât.

din timp în timp se aud diverse lucruri referitor la relaţia dintre episcopi şi preoţi. Ce părere aveţi despre asta?

lucrurile acestea nu le discutăm noi. Aceste aspecte trebuie discutate între ei, în sinod, la adunările preoţeşti şi nu la televizor, unde vorbesc de rău Biserica întreagă. Ar­hiereii şi preoţii trebuie să aibă dragoste unii faţă de alţii. Arhiepiscopul, oricum ar fi, este arhiepiscop; preotul,ori­cum ar fi, este preot. Să discute între ei despre diferitele probleme şi să găsească laolaltă soluţii, fie prin dialog, fie prin scrisori. Totul se rezolvă frăţeşte. Să comunice unii cu alţii în mod serios şi nu să facă de râs Biserica.

când trebuie să se facă Maslu?

Maslul trebuie să se facă cuiva care mai întâi s-a spovedit, fiindcă a căzut în păcate grave, de moarte, care în timp lasă „urme. Maslul se face pentru ca aceste „urme” să se şteargă.

părinte Fotis, există însă cazuri de oameni care suferă de probleme psihologice şi au nevoie de rugăciunile Bisericii şi chiar şi de Maslu.

o femeie mi-a scris odată despre cazul unei femei ca­re făcea vrăji şi diverse astfel de lucruri. I-am zis: „Atunci când mergeţi la biserică, când cercetaţi Sfânta Scriptură, Evanghelia, când vă spovediţi regulat, să nu vă fie frică, fi­indcă nu poate să se atingă nimic de voi. Vrăjile se prind de cei care sunt departe de Dumnezeu.”

în continuare, părintele Fotis ne-a îndemnat să deschi­dem scrisoarea şi să o citim:

„12 februarie 2002, Sfântul Luca.

Dragă doamnă Stamatia, bucurii şi la mulţi ani pentru ziua dumneavoastră, de pe 3 februarie! Sfântul Stamatie1

1 Sfântul Nou Mucenic Stamatie este sărbătorit împreună cu fratele său, Ioan, şi cu unchiul lor, Nicolae. Ocupându-se cu comerţul, în primă­vara anului 1822 (în timpul Războiului de Independenţă al Greciei) toţi trei pleacă cu un vapor din Spetses spre ţărmurile Asiei Mici, pentru a face comerţ cu ulei; vaporul eşuează însă pe ţărmul insulei Hios. Ascunzându-se de turci, cer ajutorul unui creştin, pe care îl roagă să le procure materialele necesare pentru a repara vasul, pentru a-şi putea continua că­lătoria; acela însă îi trădează şi îi dă pe mâna paşei. Singura acuzaţie îm­potriva lor era faptul că erau originari din Spetses, cu alte cuvinte se fă­ceau vinovaţi de nerecunoştinţă faţă de sultan, dat fiind faptul că insula lor de origine a fost prima insulă grecească care a declarat război turcilor. Singura cale de a scăpa cu viaţă era să se lepede de Hristos. Refuzând, au fost închişi în temniţa din Hios şi în ziua de 3 februarie 1822 li s-au tăiat capetele, [n. trad.]

193

a murit muceniceşte în Hios1, În anul 1816, la vârsta de 19 ani. Era originar din insula Spetses2. Am primit scrisoarea dumneavoastră, precum şi darurile, şi vă mulţumesc. Pro­blemele pe care le aveţi nu se rezolvă decât prin inspiraţie de la Dumnezeu. Cei suferinzi trebuie să se spovedeas­că cu sinceritate. Să vină la Sfânta Liturghie în zilele de duminică şi la sărbătorile mari. Hristos Se jertfeşte pen­tru noi ca să ne întărească şi să ne tămăduiască, iar noi nu mergem la biserică. Mărturisirea este baie a sufletului. Să citiţi Sfânta Scriptură, care este hrană pentru suflet. Să ţineţi post. Miercurea şi vinerea să nu mâncaţi nici ulei, şi Dumnezeu îi va vindeca pe toţi. Dumnezeu dă încercă­rile şi aşteaptă pocăinţa noastră. Mărturisirea este al doi­lea botez. Botezul ne curăţeşte de păcatul strămoşesc, iar spovedania, de păcatele de după botez. Să staţi departe de magi şi de vrăjitoare, care sunt instrumente ale diavolului, spre distrugere; nici bună ziua să nu le daţi, nici să nu vă uitaţi la ei şi nici să nu mergeţi pe unde merg ei. Şi când faci acestea să ai comuniune deasă cu Hristos, iar atunci diavolul şi toate relele pleacă. Prin post devii mai sănătos, mai puternic. Sfântul Cosma spune că în vremea Sfintei Liturghii, chiar dacă ai vedea că îţi arde casa, s-o laşi să ar­dă şi să mergi la Sfânta Liturghie. Hristos coboară să ne vindece, să ne sfinţească. La Sfânta Liturghie este prezent El însuşi în mijlocul nostru şi noi nu ne ducem la slujbă. Fotis, preotul. Faceţi un efort şi scrieţi-mi să vin, dacă nu v-aţi spovedit, ca să vă spovedesc, să vă fac o sfeştanie şi să vă citesc o rugăciune. Să faceţi şi milostenie cu biserici sărace

1 Hios, insulă grecească din Marea Egee, aflată foarte aproape (la 2 km) de ţărmul turcesc, [n. trad.].I

2 Spetses, insulă situată la intrarea în Golful Argolic, aflată la ap 192 de km de portul Pireu, [n. trad]

194

şi cu creştini nevoiaşi şi să vă rugaţi fierbinte, în tai­nă, ca rugăciunea dumneavoastră să înconjoare tronul lui Dumnezeu. Cu binecuvântări din inimă, Fotis.”

părinte Fotis, ce să zicem în momentele dificile în care ne vine o ispită?

să spuneţi: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieş­te-mă!

toţi ar trebui să avem duhovnic, nu-i aşa?

sigur, avem nevoie de duhovnic. Oriunde te-ai spo­vedi, bine este. Dar, dacă ai aici un preot cunoscut, dacă ai un îndrumător bun, bine ar fi să îl ai tot timpul pe acesta.

părinte Fotis, spuneţi-ne ceva în privinţa televizorului!

să luaţi un baros şi să-l faceţi bucăţele! Televizorul este distrugerea lumii şi mai ales a copiilor. Unii stau ore întregi şi se uită la televizor şi, dacă e cineva lângă ei, nu îi vorbesc. Să citiţi cărţi! Avem mii de cărţi. Televizorul face zece lucruri bune şi nouăzeci rele.

ce ne puteţi spune despre legătura cu oamenii duhovniceşti, cu oameni ai lui Dumnezeu?

consider că e bine să mergeţi oriunde este un preot bun sau un mirean bun, care spune lucruri bune, ale lui Dumnezeu; să mergeţi şi să aveţi legătură cu astfel de oa­meni. Şi dacă spun lucruri frumoase, duhovniceşti, să le urmaţi şi să le întipăriţi în viaţa voastră. Dar, dacă mergeţi undeva şi vedeţi că se vorbesc lucruri superficiale, de ce să mergeţi acolo ca să pierdeţi vremea? Să nu vă duceţi! O să aveţi mai mare binecuvântare dacă nu vă duceţi. însă, dacă

195

acolo unde mergeţi găsiţi odihnă duhovnicească şi vi se întăreşte râvna, nu doar să mergeţi, ci chiar să aşteptaţi cu dor să mergeţi din nou!

cum vedeţi, părinte Fotis, situaţia politică?

trăim în vremea antihristului. Uniunea Europeanăc uniunea antihristului. Ne conduc evreii. Vremuri grele!

părinte Fotis, care este atitudinea oamenilor din Les­bosfaţă de dumneavoastră?

a, foarte bună. Mă deplasez gratuit, fiindcă mă duc diverşi oameni din loc în loc. Toţi mă cunosc, nimeni nu îmi ia bani. Orice am nevoie îmi oferă, mă ajută până şi cu transportul materialelor pe care le adun pentru biserica pe care o construiesc, îmi pun la dispoziţie mijloacele lor de transport fără să plătesc nimic. Până şi pe vapoare mă cu­nosc oamenii; călătoresc întotdeauna gratuit; până şi ca­bină şi masă îmi oferă.

părinte Fotis, ce părere aveţi despre stilişti?

stiliştii sunt o mare rană pentru Ortodoxie. De pil­dă, cel care l-a lovit pe Arhiepiscopul Hristodoulos (trăia pe atunci fericitul arhiepiscop) în curtea Catedralei mi­tropolitane din Atena era stilist. O persoană fără frică de Dumnezeu, barbară. Cum să înţeleagă un om ca acesta ce înseamnă Dumnezeirea?! Ortodoxia înseamnă Dumne­zeu Treimic. Zilele şi orele există pentru a le sluji oame­nilor. Stiliştii nu îl adoră pe Dumnezeu, adoră calendarul. Şi din păcate în Grecia stiliştii sunt aproape 17000 la nu­măr. E un adevărat labirint, 17 arhiepiscopi, 17 partide. Bisericile care urmează calendarul vechi, aşa cum sunt Bi­serica Rusiei, Biserica Serbiei, Muntele Sinai, Ierusalimul,

196

Sfântul Munte, acestea urmează calendarul corect, nu cei care spun că ţin calendarul pe stil vechi, năucind lumea neştiutoare!

părinte Fotis, am auzit despre un ieromonah, ortodox în toate, care se gândeşte să urmeze calendarul pe stil vechi, fiindcă nu este de acord cu ceea ce vede că se întâmplă în rândul reprezentanţilor Bisericii. Fiii duhovniceşti ai aces­tui părinte se întreabă cu îngrijorare dacă trebuie să-l ur­meze. Ce aveţi să ne spuneţi despre acest lucru?

să-i spuneţi că se înşală amarnic. Schismele sunt fă­cute de răzvrătiţi. Ieromonahii, asceţii au nevoie de tota­lă smerenie şi răbdare. Ascultare faţă de duhovnic. Să-i spuneţi, deci, ieromonahului cu pricina să facă adevăra­tă ascultare faţă de duhovnicul lui şi să dea uitării ceea ce cugetă.

părinte Fotis, spuneţi-ne ceva şi despre rolul preotesei!

după preot, preoteasa este cea mai respectată persoa­nă din biserică. Trebuie să se îmbrace cuviincios, să fie pri­ma la biserică duminica, să citească Sfânta Scriptură, să se spovedească şi să se împărtăşească des, să postească, fiindcă postul este totul; însă şi preoţii trebuie să facă toate aces­tea. Preoteasa să facă câţi copii îi dă Dumnezeu, căci copi­ii sunt binecuvântare de la Dumnezeu. Femeia care creşte copii şi pustnicul care îşi duce lupta duhovnicească într-o peşteră aceeaşi răsplată au. Femeile din trecut se trudeau mult; nu aveau nici măcar apă în casă, o aduceau de depar­te, cărând-o pe umeri. Astăzi trăim toţi în confort.

Părinte Fotis, e adevărat că mergeaţi în case rău famate şi spovedeaţi şi împărtăşeaţi prostituate?

197

— De multe ori am făcut lucrul ăsta. O femeie care stă­tea aproape de biserica Sfântul Simeon îmi vorbea de anu­mite cazuri şi mergeam la aceste suflete. Mă primeau. Le vorbeam despre pocăinţă şi despre mântuirea sufletului, despre viaţa de dincolo... Niciodată nu le-am vorbit urât, ci le spuneam cu dragoste să se pocăiască, şi Dumnezeu se va îngriji de ele, le va reaşeza în inima Lui. Multe suflete s-au pocăit...

nu vă temeaţi de ce avea să zică lumea care putea să vă vadă în aceste cartiere rău famate?

de ce să mă tem? Nu mă tem de nimeni. Doar de Dumnezeu trebuie să ne temem atunci când păcătuim. Nu mă preocupa ce avea să zică lumea, eu pentru Hris­tos lucram.

astăzi, părinte Fotis, mulţi oameni vin la biserici şi cer să li se citească exorcizări fiindcă li s-au făcut vrăji. Ce aveţi să ne spuneţi despre acest fenomen?

vrăjile se depărtează în trei situaţii. Mai întâi, prin cercetarea Sfintei Scripturi, cercetare zilnică; în al doi­lea rând, prin participarea regulată şi neîncetată la sfinte­le slujbe ale Bisericii, îndeosebi duminica; iar în al treilea rând, prin post. Cine face aceste trei lucruri, nu trebuie să se teamă de nimic. La post trebuie să se adauge evita­rea blasfemiei. Omul care blasfemiază poate fi supus cu uşurinţă vrăjilor.

părinte Fotis, ce părere aveţi despre relaţiile trupeşti înainte de căsătorie? Mulţi oameni, în principal tineri, vin la Taina Spovedaniei şi mărturisesc acest păcat. Există unii preoţi care dau cu uşurinţă dezlegare acestor păcate, în rândul

198

credincioşilor, producându-se o mare confuzie. Care se cuvine să fie atitudinea noastră?

(îndată ce a auzit întrebarea, părintele Fotis şi-a făcut semnul crucii şi a spus pe ton răspicat, aşa cum obişnuia de multe ori în situaţii asemănătoare:)

noi, preoţii, nu avem dreptul să încălcăm canoane­le Bisericii. Nu putem încălca cele consfinţite de Părinţi. Patimile trupeşti se domolesc prin smerenie şi răbdare. Acestea să le spuneţi celor care cad în păcate trupeşti. de multe ori canoanele îi ajută pe oameni să-şi vină în fire. Nu sunt îngăduite alintările în această privinţă, mântui­rea este un lucru însemnat, nu o joacă.

părinte Fotis, ce aveţi să ne spuneţi despre post?

postul trebuie ţinut trei zile pe săptămână şi fără ulei: lunea, miercurea şi vinerea. (Părintele Fotis urma în­totdeauna modul de postire monahal, cuprinzând şi lu­nea ca zi de post fără ulei.) Postul este sănătate. Trupul se detoxifiază prin post. Mâncărurile grase, carnea şi multe altele produc toxine în organism, care sunt otrăvuri, iar postul ne curăţă de aceste otrăvuri. Postul nu trebuie să îl lăsăm în nici o situaţie, chiar dacă luăm medicamente. Şi eu iau medicamente, dar postesc; şi nu păţesc nimic. Exis­tă atâtea feluri de mâncare! Există însă şi mâncăruri care dăunează.

spuneţi-ne, părinte Fotis, cum ţineaţi Postul Mare în trecut?

aşa cum îl ţinem şi acum. N-am încetat niciodată să ţinem postul aşa cum o făceam. Postesc din prima zi de început a postului, fără să consum nici ulei, nici sâmbăta. Cei

199

care zic că se consumă ulei sâmbăta nu ştiu ce zic. Prostii!

Nu ştiu nimic. Postul dinainte de Paşti este un post sever. Am cunoscut un pustnic din Cezareea, Hatziyorghis, ca­re timp de şaizeci de ani nu a consumat ulei. Şi nu a păţit nimic! Ţinea post în toate sărbătorile din an.

părinte Fotis, în ziua de azi vin mulţi la spovedanie, zic că au o problemă de sănătate şi cer de la duhovnic să le dea dezlegare să mănânce de dulce. Ce părere aveţi despre aceasta?

acestea sunt justificări. Ieri, când am venit cu vapo­rul spre Pireu, era zi de post. La restaurant, pe vapor, i-am zis responsabilului, care a vrut să-mi ofere ceva, că eu nu mănânc brânză, nici mâncare cu ulei. „Nu avem, mi-a zis, mâncăruri gătite fără ulei." „Atunci adu-mi o roşie, iar da­că nu ai, doar pâine.” Mi-a adus o pastă din mazăre galbe­nă. Şi asta am mâncat. Ceilalţi în jurul meu mâncau car­ne, peşte, brânză. Cei dintâi oameni din cauza lăcomiei au ieşit din Rai. Apoi, necinsteşti legile Sfinţilor Apostoli, care sunt de la Duhul Sfânt. Nu Sfinţii Apostoli au făcut aceste legi, nici Sfântul Ioan Gură de Aur, nici Sfântul Vasile, ci Duhul Sfânt le-a făcut, căci Duhul Sfânt conduce Biserica. Când nu ţii deci posturile şi le încalci, faci păcat şi neascultare. împreună cu postul vei face şi rugăciune cât poţi şi studiu [al Scripturilor], Studiu, negreşit.

câte ore trebuie să doarmă omul?

cel puţin şapte. Şapte, dacă poate şi opt. însă şi dacă nu doarme, organismul se odihneşte. Şi cel care lucrează, dormind, se odihneşte. Pentru viaţa duhovnicească toate trebuie făcute cu echilibru.

200

părinte Fotis, timp de aproape patru ani aţi slujit la Preasfântul Mormânt al Mântuitorului, la Ierusalim. Slu­jind la Preasfântul şi de viaţă dătătorul Mormânt al Dom­nului, cu siguranţă veţi fi trăit experienţa Sfintei Lumini. Aţi vrea să ne spuneţi ceva despre asta?

dacă vrea cineva să devină preot, trebuie să mear­gă să studieze la Preasfântul Mormânt al Domnului nos­tru. în timpul celor patru ani cât am stat la Ierusalim, mai mult decât orice m-a impresionat Sfânta Lumină. Şi când te gândeşti că ofiţerii care controlează Sfântul Mormânt o văd şi tot nu cred! Fiindcă, înainte să iasă Sfânta Lumi­nă, ofiţerul de poliţie însărcinat şi alţi patru ofiţeri merg şi inspectează Preasfântul Mormânt, să vadă dacă este vreo sursă de foc înăuntru. După ce caută peste tot şi nu găsesc nimic, pecetluiesc Mormântul. însă văd cum iese Sfânta Lumină. Fiindcă, după ce iei Sfânta Lumină, Preasfântul Mormânt al Domnului este cald şi rămâne cald pentru în­că patru sau cinci ore. Apoi, după ce iei Sfânta Lumină şi o atingi cu mâna, nu te arde. Sfânta Lumină e diferită de oricare alte lumini. Şi totuşi aceia nu cred. însă mulţi din­tre evreii care se întâmplă să vadă Sfânta Lumină cred.

trebuie să mergem în mod regulat la biserică?

înainte de a veni aici, alături de voi, m-am întâl­nit cu cineva şi i-am spus că trebuie să meargă la biseri­că. „Faci păcat că nu mergi”, i-am zis. El îmi aducea jus­tificările lui: „Am, zice, conştiinţă.” Iar eu i-am răspuns: -Conştiinţă au cei care merg la biserică. Tu, care nu mergi, nu ai conştiinţă. Eşti lipsit de conştiinţă!” „Eu, zice, mă duc la un paraclis.” Şi i-am zis: „Paraclisul e Sfânta Litur­ghie? Ce înseamnă Mă duc la un paraclis?" Lumea e ignorantă.

201

Unii zic că trec pe la biserică şi aprind o lumânare. Du-te mai întâi la biserică, ia parte la slujbă, şi apoi aprin­de câte lumânări vrei! Mergi la Sfânta Liturghie. Toate ce­tele îngereşti coboară în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii. Dumnezeu este prezent acolo. Dar la Sfânta Liturghie are loc şi iertarea păcatelor. Mergem la duhovnic şi spunem 5-10 păcate. Facem zece păcate sau o sută zece, Sfânta Li­turghie le curăţeşte. întreagă Sfânta Liturghie este iertare de păcate.

ne iubeşte Dumnezeu, părinte Fotis?

ne iubeşte. De vreme ce suntem copiii Lui şi El ne-a creat, ne iubeşte. Dacă n-ar avea această dragoste, ar tre­bui să arunce foc din cer să ne ardă. Dar ne iubeşte şi ne îngăduie.

părinte Fotis, cum vă vede lumea în Mytilene şi în ge­neral, în Lesbos?

ei, unii zic că sunt bun, alţii zic că sunt nebun.

dar este bine să fii nebun pentru Dumnezeu?

eu nu vreau să mă laude oamenii. Nu e bună lauda.

părinte Fotis, vă mulţumim mult pentru dragostea dumneavoastră, pentru acest bogat interviu!

vă mulţumesc mult tuturor!

Ca epilog am ales să oferim tuturor prietenilor cititori câteva comentarii publicate pe Internet, referitoare la per­soana părintelui Fotis. Cu siguranţă, a trăi lângă Hristos reprezintă în epoca noastră un „semn care stârneşte îm­potrivire”. A crede şi a vorbi despre Hristos şi despre Bise­rică într-o societate care se numeşte postmodernă este, cu siguranţă, nebunie. Părintele Fotis reprezintă pentru ma­joritatea lumii care trăieşte departe de Dumnezeu o perso­nalitate bizară, o învechită figură călugărească din altă lu­me, o apariţie care provoacă repulsie, o prezenţă neînsem­nată în societatea contemporană inteligentă şi progresistă, ceva de neînţeles, ce produce râsul şi dă prilej la bogate comentarii şi dezaprobare. însă pentru puţinii credincioşi conştienţi (şi totodată păcătoşi), care se luptă în cuptorul atacurilor continue ale ispitelor, ale gândurilor, ale căderi­lor şi care experiază bucuria ce urmează fie şi numai după o ridicare din multele căderi pe care le provoacă păcatul, părintele Fotis constituie un preţios far şi îndrumător, o pildă bună şi un chip de credincios luptător, care întreaga sa viaţă nu a avut ca oglindă decât icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, prietenii săi. Vieţuirea părintelui Fotis are anumite elemente comune cu viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul; şi părin­tele Fotis, cu toate că din luna martie a anului 2010 se află în Ceruri, reprezintă un „Semn de împotrivire”. Se poate întreba cineva dacă era lipsit de minte şi nebun sau dacă era sfânt şi nebun pentru Hristos. Aceste întrebări ne pre­ocupă mult şi ne dorim ca în urma lecturii acestei cărţi fi­ecare cititor să îşi dea propriul răspuns. Fără îndoială, sco­pul scrierii acestei lucrări, al prezentării unui slujitor al lui Dumnezeu şi, în speţă, al unui călugăr care a trăit în mij­locul lumii, aşa cum a fost părintele Fotis, nu este cano­nizarea sa, ci datoria faţă de trecerea sa prin această lume vremelnică, atât de zadarnică şi înşelătoare. Consider scri­erea cărţii de faţă drept o datorie faţă de persoana părin­telui Fotis, care m-a învăţat ca în privinţa mântuirii mele să nu ţin cont de nimeni. îmi spunea deseori, fără să îl fi înţeles la momentul respectiv: „Doar de Dumnezeu să te temi!” Câtă dreptate avea! Acum, când se află pe tărâmul celălalt, îl rog, dacă a aflat îndrăzneală la Dumnezeu, să ne împresoare cu mijlocirile sale.

Cineva a scris: „în învolburarea unei lumi preocupa­te de îndestularea materială, există şi cei lipsiţi de arginţi, cei smeriţi, care, prin atitudinea lor, îi fac de ruşine pe cei plini de bani şi superficiali.”

Altcineva a scris: „De acum nu o să mai vedem silueta adusă de spate a părintelui Fotis, cutreierând pe drumu­rile, văile şi munţii noştri. de acum părintele cutreieră pe potecile cereşti, alături de îngerii cărora ştia întotdeauna cum să le vorbească. Om evlavios, plin de bunătate, care ştia să ofere din puţinul său. se mulţumea cu puţin, depar­te de cele materiale stricăcioase şi de prisos; departe de

204

lăcomia pe care o generează îmbogăţirea. Viaţa sa a fost o viaţă călugărească, plină de creativitate şi milostenie.”

„Sunt mulţi cei care îl consideră pe părintele Fotis un nebun şi îl iau în râs, dar asta nu e o noutate în lumea aceasta... aşa cum nu este neobişnuit să nu auzim nimic de oamenii cu adevărat importanţi, şi poate că şi acest lu­cru are un anumit sens... Dar binecuvântarea lui o simt şi eu...

„Părintele Fotis era un înger pe pământ. Iar îngerii ţin în mână spadă. M-am temut de spada părintelui Fotis.”

„Vorbim despre un om rar şi sfânt. Nădăjduiesc că se va crea un loc unde să se poată închina credincioşii, localni­cii şi vizitatorii insulei Lesbos...”

Doamna Vasiliki Frantzi a scris într-un ziar: „Lucrător neadormit al Bisericii, luptător pentru Ortodoxie, incom­parabil, fără compromisuri, autentic şi liber ca un alt Hrisostom, plin de îndrăzneală, nu a încetat o clipă să înfie­reze purtări neadecvate şi fapte incompatibile cu legea lui Dumnezeu, Căruia părintele Fotis I-a slujit exclusiv!

Viaţa sa a fost un fenomen mirabil, o viaţă aspră, plină de încercări. Din pricina felului său aparte de a fi, dar şi din cauza logicii înguste a celor din jurul său, era mereu supus şicanelor preoţilor care nu îl primeau să slujească în bisericile lor. însă, cu orice conflicte sau neputinţe omeneşti s-ar fi confruntat, orice amărăciuni ar fi trăit, întotdeauna privea spre înălţime cu mărinimie sufletească.

Plin de îngrijorare pentru căderile omului, dar şi cu nă­dejdea vie că încă poate salva suflete, îşi ducea zi de zi lup­ta sa aparte. Pe arşiţă, pe vânt, pe furtună, preotul înflăcă­rat îşi trudea ca un bun samaritean trupul chinuit.

205

Părinte Fotis, noi, consătenii tăi, plini de recunoştinţă faţă de moştenirea pe care ne-ai lăsat-o, cu adâncă emoţie îţi cerem binecuvântarea şi iertarea!

Preacuviosul părinte protoiereu Efstratios Manolellis, epitrop arhieresc de Plomari, prieten drag al părintelui Fotis, a scris într-un ziar local următoarele: „Venerabilul părinte Fotis, drag nouă tuturor, clerului şi credincioşilor din Lesbos, a fost un lucrător neobosit al Evangheliei, slu­jitor dedicat Bisericii, râvnitor... în viaţa sa a aplicat întot­deauna cuvântul evanghelic «să nu ştie stânga ta ce fa­ce dreapta ta»... Era păstrător sever al tradiţiilor Bisericii noastre Ortodoxe muceniceşti, postitor aspru şi om al ru­găciunii. Simplu, neiubitor de bani, activ, ani de zile a stră­bătut pe jos distanţa dintre Trigonas şi Pamfila... Iar acum, în jertfelnicul cel mai presus de ceruri, unde sfântul tău suflet va cânta cu îngerii şi cu arhanghelii, pomeneşte-ne şi pe noi, păcătoşii, iar noi, pe pământ, vom pomeni la fiecare Sfântă Liturghie numele tău..."

Să avem binecuvântarea acestui Semn de împotrivire!

CUPRINS

Cuvânt înainte 5

Introducere 7

Naşterea şi anii copilăriei părintelui Fotis 15

Vieţuirea părintelui Fotis în Sfântul Munte 18

Plecarea părintelui Fotis din Sfântul Munte şi întoarcerea în insula Lesbos. Slujirea sa în Sinai şi la Ierusalim şi pelerinajele pe care le-a făcut 28

Cercetarea întreprinsă de părinte pentru aflarea sfinţilor din Lesbos 42

Legătura părintelui Fotis cu Muntele Sinai şi cu Ierusalimul. Slujirea sa la Locurile Sfinte 47

Ridicarea bisericii Sfântul Nou Mucenic Luca din Pamfila...54

Părintele Fotis, elev de liceu 60

Părintele Fotis, preot în satul Trigonas timp de 44 de ani...64

Părintele Fotis renovează Mănăstirea Evanghelistria din Patos 82

Ieşirea la pensie a părintelui Fotis şi instalarea sa în Pamfila...84

îngrijirea părintelui Fotis de către fiica sa duhovnicească, Sofia Kapedra 86

Adormirea şi înmormântarea părintelui Fotis 90

Mărturii ale mai multor persoane despre părintele Fotis Lavriotul 105

Mărturiile autorului despre părintele Fotis 178

Interviu cu părintele Fotis 190

Epilog 203

Cuprins 207

Comenzi:

www.librariuophu.ro

Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36. sector 3, 031216, Bucureşti

Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro

Vă aşteptăm la LIBRÂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4

tel. 021 -336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Tipar: ARTPRINT

E-mail: office@artprint.ro

Tel.: 021 336 36 33

Părintele Fotis a fost un călugăr în deplinul înţeles al cuvântului, un autentic exponent al tradiţiei ortodoxe. A trăit un întreg secol. De mic s-a dedicat slujirii Bisericii, ajungând ascet în Muntele cel cu nume sfânt, unde a devenit călugăr, diacon şi preot. S-a întors apoi în Lesbos şi a slujit timp de o jumătate de secol în satul său iubit, Trigonas.

Pentru credincioşii săi a fost un om iubitor de linişte; se supăra însă atunci când unii clerici şi laici modernişti încercau să schimbe sau mai degrabă să distrugă tradiţia ortodoxă. A fost ultimul din seria marilor părinţi Colivazi, din care a făcut parte şi Sfântul Nicodim Aghioritul.

Nu ar fi renunţat la credinţa lui pentru toate bunătăţile lumii. Nu se conforma cu cele ale lumii acesteia, nu se temea, nici nu se ruşina în faţa politicienilor şi conducătorilor, nu se purta într-un fel cu unii şi în alt fel cu alţii. Certa cu asprime, aşa cum făceau prorocii Vechiului Testament şi totuşi, în acea aparentă duritate călugărească nu exista răutate. Certa şi iubea în acelaşi timp. Iubea pe toată lumea, ura mai degrabă păcatul multora. Mustra şi ridica vocea şi totodată ierta. Dacă vedea nepocăinţă şi încăpăţânare demonică, se îndepărta şi pleca departe. Nu-i plăceau formalismeleîn mănăstiri. Voia să vadă monahi şi monahii trăind în simplitate şi nobleţe necăutată. Făcea multe lucruri care contrastau cu modul de comportament civilizat dar cu orice conflicte sau neputinţe omeneşti s-ar fi confruntat, orice amărăciuni ar fi trăit, întotdeauna privea cu mărinimie sufletească spre înălţime. Pentru credincioşii care se luptă în cuptorul atacurilor continue ale ispitelor, ale gândurilor, ale căderilor şi care ştiu bucuria ce urmează fie şi numai după o singură ridicare din multele căderi pe care le provoacă păcatul, părintele Fotis constituie un preţios far şi îndrumător, o pildă bună şi un chip de credincios luptător, care întreaga sa viaţă nu a avut ca oglindă decât icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, prietenii săi

.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu