vineri, 31 ianuarie 2020

IEROM. VASILE NICA VIATA SF. GHEORGHE PELERINUL




Ierom. Vasile ica

Sfântul Gheorghe Pelerinul

© DOXOLOGIA, 2018 ISBN 978-606-666-718-0

Ierom. Vasile ica

Sfântul Gheorghe Pelerinul

Tipărit cu binecuvântarea ÎnaltpreasfinţituluiTEOFAN itropolitul moldovei şi Bucovinei

Editura Doxologia

2018

Cuprins

Cuvânt de binecuvântare7

Cuvânt înainte 11

Introducere 14

1. Pelerinul Gheorghe Lazăr descris de Părintele Dumitru Stăniloae30

2. Pelerin în căutarea lui Dumnezeu 33

2.1. Copilăria şi tinereţea33

2.2. Călătoria la Ierusalim 35

2.3. Întors în satul său37

2. 4. Străbătând satele şi oraşele39

3. Prin asceză şi binefacere spre curăţie şi sfinţenie42

3.1. Asceza Sfântului Gheorghe Pelerinul 42

3.2. Desculţ şi cu capul descoperit45

3.2.1. O nevoinţă care uimea pe toţi45

3.2.2. O nevoinţă regăsită în Tradiţia Bisericii53

3.3. Îmbrăcat cu milostivirile îndurării 56

4. O statornică şi înaltă trăire duhovnicească 60

4.1. Rugăciunea în viaţa Sfântului Gheorghe Pelerinul60

4.2. Pace în mijlocul unei lumi frământate 65

4.3. Paradoxul asceză bucurie 67

5. O luptă neobosită pentru deşteptarea credinţei70

5.1. Învăţător prin faptă şi cuvânt 70

5.2. Părinte şi îndrumător duhovnicesc 73

5.2.1. Înţelept şi blând 73

5.2.2. Iubitor şi smerit 76

5.2.3. Delicat şi ferm 78

5.2. 4. Darul de a face ucenici 79

6. O icoană vie a Ortodoxiei 82

5

7. Darurile suprafireşti ale Sfântului Gheorghe Pelerinul 87

7.1. Ispite şi arătări de la diavolul 87

7.2. Semne şi minuni 88

7.3. Prorocii împlinite 92

8. Adormirea Sfântului Gheorghe Pelerinul 95

8.1. O altă prorocie împlinită 95

8.2. Despre sfintele moaş te 96

9. Recunoscut, mărturisit şi cinstit ca sfânt 99

10. Sfântul Gheorghe Pelerinul şi neamul său 103

Filă de acatist 106

Anexă. Câteva mărturii ale contemporanilor şi urmaşilor... 108

Bibliografie 114

6

Cuvânt de binecuvântare

Cinstirea sfinţilor a fost o dimensiune clară a vieţii du­hovniceşti încă din timpul Bisericii primare, iar această cu­cernică şi duhovnicească manifestare a credinţei a avut dintotdeauna multiple aspecte. Paginile dintre coperţile Sinaxarelor, ale Vieţilor de sfinţi, ale Martirologiilor au fostîntr-o continuă creştere. Acestei lumi minunate nimeni nu-i poate pune stavilă şi graniţă, ci dimpotrivă, ea creşte şi se îmbogăţeşte continuu spre bucuria celor de sus, dar şi spre bucuria şi ajutorul celor de jos care se află în marea procesiune şi ascensiune eshatologică.

Harul şi ajutorul care se revarsă de la Dumnezeu prin cinstirea sfinţilor sunt aceleaşi, dar oamenii care se bucură de aceste revărsări ale slavei lui Dumnezeu sunt alţii, sfinţii dovedindu-se a fi binefăcători ai tuturor celor care îi cunosc şi le cer ajutorul. Faptele sfinţilor, începând de la cei dintâi până la cei din timpurile noastre, sunt atât de asemănătoare, dar fiecare generaţie de sfinţi şi chiar fiecare sfânt are o notă de noutate, de unicitate şi originalitate, astfel încât Dumne­zeu îşi revelează prin fiecare câte una din infinitele nuanţe ale frumuseţii Sale.

Prezenţa sfinţilor în fiecare generaţie pune într-o mare lumină identitatea dumnezeiască a Bisericii. Prin cei care îşi închină viaţa lui Dumnezeu, Duhul Sfânt actualizează con­tinuu prezenţa lui Hristos în Biserică, sfântul fiind o pre­lungire rodnică, vie şi nouă a lui Hristos în istorie. Despre această lucrare continuă a Duhului Sfânt în viaţa Bisericii, Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învă­ţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea

7

trupului lui Hristos. [...] Ca să nu mai fim copii duşi de va­luri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii. Ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul hristos" (Ef 4,11-15).

în acest sens viaţa duhovnicească din Biserică este dina­mică, rodnică şi ziditoare, iar pentru cei care vor să supună libertatea Duhului unor criterii omeneşti, această lucrare este neînţeleasă. Pentru cei cu simţurile duhovniceşti tocite, această lucrare este inexistentă, de aceea nu văd în Biserică decât clădiri, instituţii şi rânduieli legaliste. De aceea, datoria noas­tră este a-i îndruma pe aceşti oameni trişti, derutaţi şi ră­tăciţi spre sfinţi, spre sfinţii cei de demult şi spre sfinţii de astăzi.

Există astăzi provocări care ispitesc şi pun în derută pe cei credincioşi?! Da, dar prin sfinţii de odinioară şi prin sfinţii de acum prisoseşte şi harul. Pentru fiecare credincios care trăieşte la interferenţa dintre presiunea strivitoare a eve­nimentelor istorice şi „duhurile drepţilor desăvârşiţi", este pricină de mare bucurie să vadă noi şi noi chipuri de sfinţi în icoane, să citească nu numai vieţi de sfinţi din trecutul depărtat, ci şi din trecutul foarte apropiat. Este eveniment de mare nădejde pentru orice credincios să vadă cum se înalţă un locaş de rugăciune în numele unui sfânt. Este pri­cină de mângâiere pentru oricine are conştiinţa apartenenţei la Biserică să vadă cum în rugăciunile de invocare a milosârdiei divine se înnoiesc continuu numele celor care sunt chezăşuitori între noi şi Dumnezeu.

Ultimele manifestări ale dragostei de sfinţi care au adus mare bucurie în rândul credincioşilor au fost cele legate de canonizarea sfinţilor români. Dacă acest şir de evenimente a avut un început suntem încredinţaţi că prelungirea lui fericită nu va fi întreruptă de vreun eveniment istoric, ci numai de a Doua Venire a lui Hristos. Dacă Biserica naşte şi creşte sfinţi, iar cei care năzuiesc spre duhovniceasca lor vieţuire

8

vor fi prezenţi în Biserică până la sfârşitul veacurilor, atunci tot la fel de adevărat este că trecerea sfinţilor în calendare prin canonizarea lor va fi o actualitate continuă în viaţa Bisericii.

Editarea şi difuzarea unei cărţi despre viaţa şi faptele unui drept este un eveniment important pentru viaţa Bisericii, pentru că are şi o dimensiune misionară deosebită. O astfel de carte îl ajută pe cititor să iubească drumul sfinţeniei, să-l urmeze, ştiind că lupta pentru sfinţenie este valorificarea cea mai înaltă a umanului, este lucrarea prin care omul desco­peră şi purifică ceea ce este mai nobil şi mai valoros în fiinţa sa. în acest sens Părintele Dumitru Stăniloae a scris: „Prin smerenia sa sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când este nevoie de sprijin, de mângâ­iere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit, [...] el este fiinţa umană cea mai smerită, dar în acelaşi timp, el este o figură neobişnuită şi uimitoare [...]. Sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni, şi în acelaşi timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenţia şi provoacă cel mai mult respect, [...] el te co­pleşeşte prin măreţia simplă a curăţiei sale şi prin căldura bunătăţii şi atenţiei lui"1. Citind această descriere a omului desăvârşit parcă citim o caracterizare a Sfântului Gheorghe Pelerinul. Desigur, la aceste însuşiri dorite şi apreciate de orice iubitor de frumos nu se ajunge printr-o încordare de moment, fără un efort înţelept, constant şi statornic. Filele acestei cărţi ne dezvăluie nevoinţele şi eforturile pe care un om simplu le-a făcut pentru a dobândi aceste calităţi.

De aceea, binecuvântăm tipărirea şi difuzarea lucrării iero­monahului Vasile Nica. Nădăjduim că ea va aduce bucurie şi folos sufletesc celor care nu ştiu prea multe sau poate chiar nimic despre Sfântul Gheorghe Pelerinul. întâlnirea cu Sfântul Gheorghe pe care o mijloceşte lectura acestei

1Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Du­hului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, pp. 59-60.

9

cărţi este una reală. Dezvoltările, conexiunile şi asemănările pe care le face autorul conferă lucrării de faţă o notă pozi­tivă, pentru că prin acestea cititorul este condus în interiorul vieţii bisericeşti şi astfel i se descoperă şi i se clarifică alte aspecte ale vieţii duhovniceşti.

îndemnăm pe cititorii acestei cărţi, care trăiesc întâlnirea cu Sfântul Gheorghe la nivel de lectură, să nu se oprească aici, ci să-şi îmbogăţească această întâlnire silindu-se după puteri să urmeze Sfântului în dragostea lui faţă de Dumnezeu şi de oameni. Ne rugăm să ne întâlnim cu toţii în atmosfera sărbătorească a zilei închinate lui. Iar toate acestea să se facă spre o „întâlnire mai cu adevărat" în ziua cea neînserată a împărăţiei lui Dumnezeu, atunci când întâlnirea „prin ghicitură" va fi copleşită şi depăşită de întâlnirea şi vederea „faţă către faţă".

+ Teofan

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

10

Cuvânt înainte

De la Sfântul Apostol Andrei, care a propovăduit Evan­ghelia în ţara noastră, şi până la sfinţii închisorilor din secolul trecut, fiecare generaţie a avut chezăşuitori către cer, un nu­măr de drepţi datorită cărora Dumnezeu S-a făcut cunoscut cu mai mare bogăţie pe parcursul veacurilor. Ceea ce este sufletul pentru trup aceea sunt sfinţii pentru lume. Sfinţii sunt împrăştiaţi în lume şi uneori necunoscuţi, dar ei ţin lumea2. De pildă, atunci când Dumnezeu a hotărât dezno­dământul unui război nu s-a uitat nici la numărul de ostaşi, nici la arsenalul militar, ci la mâinile întinse ale lui Moise. Când Moise avea mâinile întinse la rugăciune Israel învin­gea, iar când le lăsa în jos Amalec biruia (cf Ieş. 17,11-16).

Unul dintre sfinţii noştri naţionali a fost şi Sfântul Gheorghe Pelerinul, care a fost canonizat prin hotărâre sinodală, fiind prăznuit la data de 17 august. El era cunoscut în popor îna­inte de canonizare cu numele de „Moşul Gheorghe Lazăr". Despre el au scris mai multe persoane, mai întâi cei care l-au cunoscut direct, apoi cei care au preluat de la ucenicii săi tot felul de mărturii pe care le-au aşternut pe hârtie.

Părintele Ioanichie Bălan a scris despre el în Patericul Românesc, apoi adunând mai multe date i-a dedicat o carte intitulată Moşul Gheorghe Lazăr un sfânt al vremurilor noastre. Părintele Ilie Cleopa a rostit în faţa credincioşilor două predici

2O exprimare mai largă a acestui adevăr o întâlnim în Epistola către Diognet, în care citim: „Ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume [...]. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul; şi creştinii sunt închişi în lume, ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea" (Epistola către Diognet, în PSB, I, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 413).

11

despre el, care au fost preluate şi publicate în două cărţi din seria de volume cunoscute sub numele Ne vorbeşte Părintele Ilie Cleopa. O minunată miniatură, ca o adevărată pagină de sinaxar, i-a închinat „Moşului" Gheorghe Lazăr marele teo­log, Părintele Dumitru Stăniloae. Au scris despre el literaţi ai timpului, cum ar fi Eugen Relgis3 şi A.L. Zissu4, apoi jurna­lişti contemporani lui, cum ar fi Philippe I. Pinyar şi Gheorghe Vereanu, iar mai târziu, oameni de cultură, de pildă Sorin Preda5, şi alţi credincioşi care, mişcaţi de viaţa şi faptele mi­nunatului Pelerin, au vrut să-l facă cunoscut contemporanilor şi posterităţii. Dacă s-a scris atât de mult despre el, ce mai aduce nou cartea de faţă?

În primul rând, am observat că nici măcar cei care au mare evlavie faţă de acest om al lui Dumnezeu nu cunosc toate aceste scrieri. Considerăm că aducerea lor la lumină într-o lucrare unitară va face bucurie acestora şi tuturor iubito­rilor de sfinţi.

3Eugen Relgis este autor a 24 de cărţi care cuprind poezii, proză, eseuri şi critică literară. „Domnul Eugen Relgis se consacră definitiv printre marii cugetători ai timpului" (Ion Mehedinţianul, Icoane Mara­mureşene, nr. 10, iulie-august, 1924, p. 109).

4 A.L. Zissu este „unul din cei mai autentici prinţi ai iudaismului şi dibaci mânuitor al limbii literare; în afară de Spovedania unui candelabru, scriere care l-a aşezat pe cea mai înaltă treaptă a literaturii iudaice, prepară un nou volum scris în aceeaşi măiastră formă şi cu acelaşi clocot lăuntric [...] tradus în limbi străine intitulat Ereticul de la Mă­năstirea Neamţului, menit să eclipseze mulţimea scriitorilor [...]. Căci scriitorul nu este decât un stenograf al Domnului" (Philippe I. Pinyar, în Telegraful, anul VII, nr. 1214, luni 23 oct. 1929, p. 1).

5 Scriitor şi publicist român, Sorin Preda s-a născut la Bucureşti pe 12 decembrie 1951. A urmat cursurile Facultăţii de Limba şi Lite­ratura Română, secţia română-franceză, a Universităţii din Bucureşti (1970-1974). A fost redactor la săptămânalul Formula AS şi profesor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Univer­sităţii din Bucureşti.

12

În al doilea rând, intenţia noastră este şi aceea de a face lumină în ceea ce priveşte apelativul de Pelerin care i s-a alăturat sfântului nostru. Cei care s-au ocupat de canoniza­rea lui, au găsit de cuviinţă să fie consacrat şi trecut în ca­lendar cu numele de Sfântul Gheorghe Pelerinul. Având în vedere că numele de Pelerin nu a fost alăturat până acum vreunui sfânt, vom încerca să argumentăm teologic acest nume care i se potriveşte cel mai bine.

În al treilea rând, ne-am luat cucernica îndrăzneală să dăm o interpretare duhovnicească unor manifestări din viaţa omului lui Dumnezeu, care ar putea să pară exagerate pen­tru omul contemporan. Am făcut anumite conexiuni între viaţa sa şi alte vieţi de sfinţi, pentru a arăta că sfântul este cel care împlineşte la o măsură înaltă poruncile lui Dumnezeu, făcându-se astfel o Evanghelie vie. Ne-am îngăduit anu­mite dezvoltări necesare pentru a pune în lumină anumite aspecte importante din viaţa şi faptele Sfântului Gheorghe Pelerinul.

Cartea a fost tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei, pentru care îi mulţumim cu smerenie. Nu în ultimul rând, mulţumim şi Preacuviosului Părinte Arhimandrit Luca Diaconu, stareţul Mănăstirii Bistriţa, jud. Neamţ, obşte din care fac parte, pentru îndru­mările pe care mi le-a dăruit pe parcursul cercetării.

13

Introducere

Aşa cum vom vedea încă din primul capitol, viaţa Pele­rinului Gheorghe Lazăr, începând cu pelerinajul pe care l-a făcut la Ierusalim, a fost o continuă pribegie şi căutare, un continuu pelerinaj. Cel care îl află pe Dumnezeu îl caută con­tinuu într-un pelerinaj mărturisitor. Deşi în aghiografia Bise­ricii de Răsărit nu cunoaştem o categorie de sfinţi cu numele de „pelerini", acest apelativ se justifică prin însăşi chemarea omului de după căderea lui în păcat. Din acest motiv, la propunerea Preafericitului Patriarh Daniel, cei din comisia de canonizare s-au oprit asupra acestui apelativ şi minunatul personaj din Şugag a fost consacrat cu numele de Sfântul Gheorghe Pelerinul.

Sfânta Scriptură şi Patericul ne arată că unii oameni au ajuns la sfinţenie prin aceea că, punând într-o mare lumină condiţia de călător a omului pe pământ, au ajuns la o mă­sură desăvârşită a pribegiei, a înstrăinării şi a sărăciei de bună­voie. Deoarece este primul sfânt român căruia i s-a propus acest apelativ, încercăm să punem într-o lumină mai mare dimensiunea duhovnicească a pelerinajului, şi implicit con­diţia de pelerin şi pribeag a omului pe pământ.

Pe când era mitropolit al Moldovei, în anul 2000, Prea­fericitul Părinte Patriarh Daniel a propus unui grup de preoţi şi mireni să organizeze un simpozion cu tema sugestivă „Dum­nezeu pelerinul şi omul pelerin în căutarea lui Dumnezeu", propunere care s-a şi împlinit. La acest eveniment a partici­pat şi întâistătătorul nostru cu un cuvânt, care ne este de folos în demersul pe care îl vom face.

Prin canonizarea sa, Pelerinul Gheorghe Lazăr a deve­nit un model eshatologic al pribegiei omului pe pământ şi

14

o actualizare luminoasă a unor exemple din trecutul înde­părtat al istoriei. El a devenit o tribună universală, un amvon viu, prin care cuvintele pribeag, pelerin, pelerinaj, exil, Patrie cerească recuperează şi clarifică unele sensuri pierdute sau, poate, mai puţin cunoscute. Sinaxarul Sfântului Gheorghe tâlcuieşte pentru toate categoriile de cititori stihuri din Sfânta Scriptură de felul: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o cău­tăm pe aceea ce va să fie" (Evr. 13, 14). Sau: „Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântui­tor, pe Domnul Iisus Hristos" (Filip. 3, 20).

Sensul larg al pelerinajului

Citind Sfânta Scriptură observăm că îndemnul dumne­zeiesc „căutaţi-Mă!”, este foarte des întâlnit. Când aude che­marea lui Dumnezeu, creştinul depăşeşte starea de indife­renţă şi împietrire, iese din starea de apatie şi devine pelerin, viaţa lui devine o năzuinţă a dragostei, o căutare continuă. Această stare se aseamănă cu cea din Cântarea Cântărilor în care mirele o caută pe mireasă şi mireasa îl caută pe mire. Mi­rele şi mireasa se caută neobosiţi, chiar dacă este noapte şi fiecare întâmpină în drumul spre celălalt multe şi mari pie­dici. „Scula-mă-voi, mi-am zis, şi-n târg voi alerga, pe uliţe, prin pieţe, amănunţit voi căuta pe dragul sufletului meu" (Cânt. 3, 2). însuşi Mântuitorul, în predica de pe munte, ne arată că prioritatea absolută a creştinului este căutarea împă­răţiei lui Dumnezeu: „Căutaţi, mai întâi împărăţia lui Dum­nezeu şi dreptatea Lui şi celelalte lucruri se vor adăuga vouă" (Mt. 6, 33).

Pelerinajul ca eveniment ocazional nu epuizează sensul larg al pelerinajului, ci îl pune în mai multă lumină. Creştinii au conştiinţa că sunt „nişte străini şi călători pe acest pământ" (1 Ptr. 2, 11), iar căutarea şi năzuinţa lor sunt îndreptate spre cer, „spre cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucră­tor este Dumnezeu" (Evr. 11,10). Anii vieţii sunt asemănaţi

15

cu un pelerinaj, sunt „zilele pribegiei" (Fc. 47, 9), care înseam­nă pur şi simplu o călătorie din ţara robiei spre Ţara făgădu­inţei, din Egipt spre Canaan, de pe pământ la cer. Sfântul Apostol Pavel se considera un călător pe acest pământ, care are o ţintă precisă, de aceea la sfârşitul vieţii a putut spune cu uşurarea celui care ajunge la capătul unui drum obositor şi primejdios: „[...] călătoria am săvârşit [...]" (II Tim. 4, 7). Autorul Epistolei către Diognet arată cu claritate condiţia de străin a creştinului pe acest pământ. Creştinii „locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină [...]. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului [...]. Sufletul muritor locuieşte în cort muritor; şi creştinii locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea"6.

Aşadar, condiţia noastră pe pământ fiind provizorie şi nestatornică, este firesc să avem conştiinţa înstrăinării, a de­părtării şi a exilului, fapt ce dă motivaţie şi suflet înain­tării spre adevărata Patrie. „Pelerinul este un călător, iar cău­tarea aceasta este un progres; cu cât căutăm mai mult cele duhovniceşti, cu atât înaintăm mai mult, învăţăm mai mult [...]. Procesiunea pelerinului pune în evidenţă o căutare şi o înaintare duhovnicească interioară [...]. Toate lucrurile din lumea aceasta sunt limitate [...], şi suntemîntr-o perma­nentă căutare, pentru că suntem chemaţi să fim umpluţi cu Cel Ce este nesfârşit, cu Dumnezeu"7.

Sfântul Gheorghe Pelerinul a arătat că demersul duhov­nicesc al căutării, al pelerinajului nu se reduce la o noţiune

6Epistola către Diognet, în PSB, I, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 411-414.

7Preafericitul Patriarh Daniel, „Pelerinajul este căutarea sfinţe­niei", cuvânt rostit în cadrul adunării cu tema „Dumnezeu pelerinul şi omul pelerin în căutarea lui Dumnezeu", în Hristos, mărturia tână­rului ostaş, vol. I, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2002, p. 223.

16

poetică, nu este o abstracţie sau un eveniment întâmplător în viaţa omului. Pelerinajul este un demers existenţial, esen­ţial, el ţine de starea căzută a omului şi de chemarea pe care i-a făcut-o Părintele ceresc. Aşa cum vrednicia atletului se vede în alergare, vitejia ostaşului în luptă, tot aşa credinţa şi evla­via se văd în pelerinaj, adică în căutarea şi înaintarea neo­bosită spre „Ierusalimul cel de sus, care este mama noastră" (Gal. 4, 26). Sfântul Gheorghe Pelerinul a pornit cu o ardo­are rar întâlnită în căutarea lui Dumnezeu, într-un peleri­naj existenţial, pentru că L-a găsit deja pe Dumnezeu, sau pentru că Dumnezeu L-a găsit pe el, l-a ales şi l-a chemat.

Sensul restrâns al pelerinajului

în Sfânta Scriptură ne sunt istorisite călătorii cu o deose­bită valoare duhovnicească, drept pentru care ele au devenit paradigme ale pelerinajului. Astfel, poporul evreu călătoreşte patruzeci de ani prin pustiu din Egipt spre Canaan. Deşi această călătorie este extrem de grea, prorocii o vor invoca cu nostalgie ca eveniment ce indică maxima apropiere de Dumnezeu: „Mi-aduc aminte de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta de pe când erai mireasă, când Mă urmai în pustie" (Ier. 2, 2). Deşi în această lungă călătorie evreii erau supuşi la anumite privaţiuni, Dumnezeu i-a făcut părtaşi unui şir de minuni: trecerea prin marea Roşie, izvorârea apei din stâncă, stâlpul de foc care îi îndruma în fiecare noapte, mana pe care o primeau în fiecare zi, şi altele.

în ciuda acestui fapt cei mai mulţi dintre ei cârteau, motiv pentru care au şi pierit în pustie. înţelegem cât de vinovată era această cârtire punând în comparaţie „ceapa, prazul şi usturoiul" (Num. 11, 5) din Egipt pentru care murmurau, pe de o parte, iar pe de altă parte marile minuni pe care Dum­nezeu le făcea cu ei.

În acest eveniment se oglindeşte diferenţa dintre turism şi pelerinaj. Asemenea evreilor cârtitori, turistul îşi aminteşte

17

mereu de îndestularea de acasă, de aceea, chiar dacă este chemat la cinstea de a se împărtăşi de harul lui Dumnezeu, nu este dispus să renunţe la comoditate, mulţumindu-se cu o vizită scurtă care nu implică nici o osteneală deosebită. Din acest motiv „experienţa pelerinajului este o experienţă de dependenţă primară faţă de Dumnezeu, nu o bizuire pe sine însuşi. Pentru că în pelerinaj se încearcă vindecarea iubirii de sine. Formele iubirii de sine păcătoase şi egoiste sunt bizuirea pe sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, jus­tificarea de sine. Or, prin pelerinaj Dumnezeu ne scoate din noi înşine ca să ne bizuim pe El, pe ajutorul Lui. Pelerinajul este şi experienţa provizoratului şi a instabilităţii, tocmai ca să nu ne legăm de lumea aceasta, ci în lumea aceasta să cău­tăm ceea ce este netrecător"8.

În pelerinaj omul face pe de o parte experienţa priva­ţiunilor, dar şi experienţa împărtăşirii de harul lui Dumne­zeu, pe când în turism omul nu vrea să renunţe la confort, comoditate şi siguranţă de tip secular, dar nici nu cunoaşte bucuria duhovnicească. Turistul cârteşte că nu sunt condiţii bune de cazare, el murmură că poteca ce duce la mănăstire este prea abruptă; vine la mănăstire şi i se pare că slujbele sunt prea lungi, că nu sunt condiţii bune la masă, pe când pelerinului nu i se pare prea lungă privegherea şi se mul­ţumeşte cu condiţiile simple pentru că rostul căutării lui nu stă în confort şi în cele ce atrag curiozitatea, ci el caută boarea sfinţeniei.

Prorocul Ilie face o călătorie de patruzeci de zile de la Beer-Şeba la muntele Horeb, iar la capătul drumului are re­velaţia vederii lui Dumnezeu. „Şi a căutat Ilie, şi iată, la căpă­tâiul lui, o turtă coaptă în vatră şi un ulcior cu apă. Dar iată îngerul Domnului s-a atins de el şi i i-a zis: «Scoală, mănâncă şi bea, că lungă îţi este calea!». Şi s-a sculat Ilie şi a mâncat şi a băut şi, întărindu-se cu acea mâncare, a mers patruzeci de

8 Ibidem, p. 224.

18

zile şi patruzeci de nopţi până la Horeb, muntele lui Dum­nezeu" (III Rg. 19, 7-8). La capătul călătoriei Dumnezeu i se descoperă lui Ilie „în adiere de vânt lin" (III Rg. 19,12). Că­lătoria lungă şi ostenitoare a prorocului devine un model universal pentru nevoinţele pe care trebuie să le facă creştinul pelerin pentru a se face beneficiarul împărtăşirii de harul lui Dumnezeu.

Astfel pelerinajul nu este o simplă satisfacere a curiozi­tăţii, „pelerinajul este căutarea sfinţeniei. Din acest punct de vedere pelerinajul este o poruncă. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei ne spune: «căutaţi pacea şi sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu». Indiferent dacă mergem sau nu în pelerinaj de acasă, ori de câte ori căutăm mai multă sfinţenie, prin rugăciune, prin fapte bune, prin iubirea faţă de Hristos şi faţă de semeni, suntem pelerini în interior, în inimile noastre. Căutăm locurile sfinte în tim­purile sfinte, pentru că suntem făcuţi să căutăm Patria ce­rească"9. Aşadar, nu este vorba numai de un traseu geo­grafic, ci în primul rând de un pelerinaj experimentat la nivel lăuntric, astfel încât pelerinul să străbată drumul de la moarte la viaţă, de la dimensiunea trupească şi psihologică a vieţii la cea duhovnicească.

În timpul unui pelerinaj pe muntele Ceahlău, un părinte duhovnicesc spunea că pelerinajul exterior nu avem posi­bilitatea şi datoria să-l facem totdeauna, în schimb, peleri­najul lăuntric, în care să căutăm sfinţenia, avem datoria să-l facem cu cea mai mare evlavie şi cât mai des. Lectura Sfintei Scripturi, meditaţia sfântă, rugăciunea, cugetarea la sfinţii, învăţătorii şi binefăcătorii noştri sunt fapte ale pelerinaju­lui lăuntric, pe care le putem face în casele noastre. „Nu este nevoie să venim pe muntele Ceahlău, ci este nevoie să avem Ceahlăul în casele şi apartamentele noastre. Avem nevoie de

9 Ibidem, p. 225.

19

un loc în care să ne retragem şi să medităm la trecerea timpu­lui şi să ne aflăm cât mai mult în prezenţa lui Dumnezeu" 10.

Pelerinajul este binefăcător şi ziditor atunci când el este răspuns la imperativul dumnezeiesc: „Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este aproape de voi" (Is. 55, 6). Pelerinul este acela care printre cele văzute le caută pe cele nevăzute, printre cele trecătoare caută ceea ce este veşnic, pe pământ îl caută pe Dumnezeu. Dar pen­tru că cele veşnice nu se văd, Dumnezeu a lăsat templele şi locurile sfinte, ca simboluri materiale care ne profeţesc, ne trimit spre acelea. „Templul şi toate locurile de pe pământ nu sunt decât copii şi umbre ale lucrurilor cereşti; lumea reală este cea nevăzută"11.

Pelerinajul în sensul restrâns al cuvântului este o minia­tură a pelerinajului în sens larg. Viaţa minunată a Sfântului Gheorghe Pelerinul are puterea să restaureze duhovniceşte condiţia pelerinajului în ambele sensuri. Când creştinii îşi to­cesc conştiinţa de pelerini şi nu se mai simt străini în această lume, atunci Dumnezeu trimite chipul pelerinului desăvâr­şit, ca puşi faţă în faţă cu măsura desăvârşită a acestuia, să se orienteze şi să înainteze cu hotărâre şi ardoare spre Ţara făgăduinţei.

Avraam, părintele pelerinilor, şi Sfântul Gheorghe Pelerinul

Cercetând viaţa patriarhului Avraam observăm că el nu este numai „părintele tuturor credincioşilor" (Rom. 4,11), ci pă­rintele şi modelul tuturor pelerinilor. Avraam a fost numit Avraam evreul. „Evreu înseamnă pelerin, nomad, cel care,

10Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, „Sărbătorile sfinţilor nemţeni", în Candela Moldovei, Nr. 7-8, iulie-august, 2016, p. 5.

11Dicţionar biblic, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 999.

20

din momentul în care Dumnezeu l-a chemat, a alergat toată viaţa într-o căutare ferventă a Celui Care l-a chemat."12 în cartea Facerii este redată această situaţie a lui Avraam. „După aceea a zis Dumnezeu lui Avraam: «Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu»" (Fc. 12, 1). Avraam devine pelerin pentru că este chemat de Dumnezeu.

În primul rând, vedem că pelerinajul lui este un răspuns la o chemare, el urmează un drum nu după voia sa, ci după cum vrea Dumnezeu, de aceea se şi spune mai departe: „Deci a plecat Avraam, aşa cum îi zisese Domnul" (Fc. 12, 4). A plecat într-o deplină ascultare, pe un drum necunoscut pe parcursul căruia a fost pas cu pas călăuzit de Dumnezeu, aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei: „Prin credinţă Avraam, când a fost chemat, a ascultat [...] şi a ieşit neştiindîncotro merge" (Evr. 11, 8)13.

Este important să punem în lumină acest aspect întâlnit şi în viaţa minunatului Pelerin Gheorghe Lazăr, pentru că şi el a urmat un drum în viaţă, nu după voia sa, ci după che­marea pe care a primit-o de la Dumnezeu. Aşa cum meritul lui Avraam a fost acela de a deosebi dintre multele glasuri idolatre, chemarea lui Dumnezeu, tot aşa meritul omului lui Dumnezeu, Gheorghe Lazăr, a fost acela de a se cunoaşte pe sine şi totodată de a cunoaşte chemarea înaltă pe care Dum­nezeu i-a făcut-o.

Sfântul Gheorghe Pelerinul este chemat mai întâi la o viaţă duhovnicească în familia sa, apoi este chemat în pele­rinaj la Locurile Sfinte, iar în cele din urmă este chemat de Dumnezeu la nevoinţa înaltă de a pune într-o mare lumină

12 Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, „Omul pelerin în căutarea lui Dum­nezeu", cuvânt rostit în cadrul adunării cu tema „Dumnezeu peleri­nul şi omul pelerin în căutarea lui Dumnezeu" în Hristos, mărturia tânărului ostaş, vol. I, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2002, p. 216.

13 Ibidem, p. 217.

21

condiţia de pribeag şi călător a omului pe pământ. Aşadar, observăm în viaţa Sfântului Gheorghe Pelerinul, ca şi în viaţa patriarhului Avraam, o continuă ascensiune, o înălţare pe scara virtuţilor, iar fiecare treaptă cucerită nu este altceva decât întâlnirea fericită dintre o chemare şi un răspuns.

înţelegem de aici că în viaţa duhovnicească nu este ni­mic întâmplător, nimic autonom, viaţa de credinţă fiind dis­ponibilitatea de a te lăsa „luat de mână" (Ier. 31, 32) şi dus acolo unde vrea Dumnezeu. în acest sens Sfântul SiluanAthonitul spune: „Duhul lui Dumnezeu povăţuieşte pe toţi oamenii în chip deosebit [...]. Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar să gân­dim binele; de aceea trebuie să ne predăm cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzeşte [...]. Şi atunci vei voi să strigi despre El întregului pământ"14.

Meritul creştinului-pelerin este acela că, renunţând la siguranţa lumească, se predă cu totul credinţei, ca să poată înţelege şi urma voia lui Dumnezeu. Acest lucru nu are nici o legătură cu predestinaţia, pentru că Dumnezeu îşi uneşte glasul chemării Sale cu glasul lăuntric al omului, astfel încât omul urmând glasul lui Dumnezeu, urmează de fapt cel mai fidel glas al inimii sale, care este în deplin acord cu structura lui interioară.

În al doilea rând, observăm că în acest pelerinaj, Avraam nu a rămas singur. În cartea Facerea citim despre acest lucru: „A plecat Avram şi s-a dus şi Lot cu el. Şi a luat Avram pe Sarai, femeia sa, pe Lot, fiul fratelui său, şi toate averile ce agonisiseră ei şi toţi oamenii, pe care-i aveau în Har an" (Fc. 12, 5). Avraam a avut tăria duhovnicească să-şi convingă soţia şi nepotul şi pe toţi oamenii lui să meargă cu el. Avraam a polarizat în jurul său o comunitate, un chip al Bisericii15.

14Sfântul SiluanAthonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smere­niei, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pp. 122-123.

15Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 217.

22

Aşadar, răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu nu este un fapt privat, el nu se consumă în spaţiul închis al vieţii. Acest lucru se poate vedea cu limpezime în viaţa Sfântului Gheorghe Pelerinul în cercurile de ucenici mai apropiaţi sau mai depărtaţi pe care-i vom vedea în jurul lui.

În al treilea rând, Avraam a pornit într-o pribegie care a durat toată viaţa. „Avraam a înţeles că pelerinajul este fără sfârşit, că de fapt toată viaţa lui este o călătorie [...]; n-a plecat într-o călătorie căreia îi prevedea un sfârşit apropiat, ci a plecat într-o călătorie fără sfârşit, o călătorie minunată, o că­lătorie în care Dumnezeu a fost tot timpul cu el."16

Omul nu poate să devină pelerin decât printr-o puter­nică credinţă. Fără credinţă Avraam ar fi rămas un cetăţean bogat în Haran, dar prin credinţă Avraam a devenit patriarh al Vechiului Testament, părintele tuturor credincioşilor şi al tuturor pelerinilor. Fără credinţă credinciosul Gheorghe Lazăr ar fi rămas un ţăran gospodar în satul lui, dar prin credinţă, el a devenit „pelerin"17, un om duhovnicesc care a primit de la Dumnezeu „darul mai înainte vederii şi al cunoaşterii multor lucruri de taină"18, o pildă universală a ceea ce înseamnă a fi chemat de Dumnezeu şi a răspunde chemării.

Omul pelerin oglindit în duhovnicia Patericului

S-a spus că personajele Patericului reprezintă „fidelitatea desăvârşită faţă de măsura evanghelică [...],în contrast cu ceilalţi creştini, care în număr din ce în ce mai mare pierd fer­voarea celor dintâi, cedează presiunilor lumii şi se plasează

16 Ibidem, p. 219.

17 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr un sfânt al vremu­rilor noastre, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 36.

18 Ibidem, p. 45.

23

la nivelul compromisului cu lumea"19. Personajele duhovni­ceşti pe care ni le descoperă Patericul constituie aripa luptă­toare a Bisericii, care salvează şi afirmă de-a lungul timpu­lui dimensiunea duhovnicească a vieţii, iar în cazul nostru, aşa cum vom vedea, condiţia de pribeag a omului.

Prin urmare, măsura desăvârşită a pelerinajului, dar şi sensurile înscrise în acest demers, sunt evidenţiate în mai multe mărturii ale Părinţilor deşertului, cum ar fi de pildă cea a AvveiSerapion, pe care o redăm în continuare:

„Ziceau despre AvvaSerapion că aşa a fost viaţa lui ca a unei păsări. Nu a dobândit nici un lucru al veacului aces­tuia, nici nu a locuit în chilie, ci înfăşurat într-o pânză şi având asupra sa o Evanghelie mică, aşa cutreiera ca şi cum nu ar fi avut trup. Adeseori îl găseau pe acesta în afara satului, stând în drum şi plângând cu amar şi-l întrebau: de ce plângi aşa părinte? Şi le răspundea: Stăpânul meu mi-a încredin­ţat bogăţia lui şi am pierdut-o şi vrea să mă pedepsească. Aceia auzind credeau că vorbeşte despre aur şi de multe ori, aruncându-i câte puţină pâine ziceau: Primeşte, frate, şi mănâncă! Cât despre bogăţia pe care ai pierdut-o, Dum­nezeu are putere să ţi-o dea înapoi. Şi răspundea Bătrânul: Amin!"20

O altă mărturie este cea a vieţuirii Avvei Visarion, despre care citim:

„Povesteau ucenicii Avvei Visarion că viaţa acestuia a fost ca a uneia din păsările care zboară în văzduh [...]. Grijă de casă nu a avut, nici dorinţa de a-şi odihni sufletul în vreun loc, nici măsură de mâncare, nici construcţie de locaşuri, nici să poarte cu el cărţi [...]. Se hrănea cu nădejdea celor viitoare

19 Pr. prof. dr. Constantin Coman, „Monahismul, răspunsul desă­vârşit al omului la iubirea lui Dumnezeu", în Patericul Mare, trad. de Pr. prof. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2015, p. 73.

20 Patericul Mare, 2015, pp. 257-258.

24

şi trăia cu întărirea credinţei. îndura cu răbdare ca un rob, aici şi acolo, petrecând în frig şi goliciune şi ars de arşiţa soa­relui, totdeauna sub cerul liber [...]. Iar dacă se întâmpla să ajungă la un loc mai domestic, unde cei care duc acelaşi mod de viaţă o fac în obşte, aşezându-se în afara porţilor, plângea şi se tânguia asemenea unui naufragiat aruncat la mal. Şi când ieşea cineva dintre fraţi, îl găsea acolo ca un cerşetor dintre săracii din lume, şi apropiindu-se de el cu milă îi zicea: De ce plângi omule? Dacă îţi lipseşte ceva din cele necesare vei primi după putinţa noastră. Intră, numai, înăuntru ca să ne fii părtaş la masă şi la mângâiere. Iar el răspundea: Nu pot să rămân sub un acoperiş înainte de a găsi propria mea casă. Am pierdut, zicea, multe lucruri în diferite moduri; căci am căzut şi în mâna piraţilor, am avut şi naufragiu, şi din nea­mul meu aristocrat am căzut şi între cei de cinste fiind am ajuns de necinste. Iar fratele, înduplecat de cuvânt, intra, lua pâine şi-l îndupleca zicând: Ia aceasta, părinte! Iar ce­lelalte, cum zici, Dumnezeu ţi le va da, şi ţară, şi neam, şi bogăţia de care vorbeai. Şi el încă şi mai mult plângea cu suspinări şi zicea tare: Nu ştiu dacă va fi cu putinţă să găsesc cele pe care le-am pierdut şi le caut. Dar mai curând mă voi bucura să mă primejduiesc mereu, în fiecare zi până la moarte, neavând răgaz din partea nenumăratelor mele nenorociri. Căci trebuie să-mi termin drumul rătăcind continuu"21.

Din exemplele amintite, observăm în primul rând că omu­lui pelerin i se descoperă de sus propria cădere, pe care o mărturiseşte în toată drama ei. în prima pildă AvvaSerapion are conştiinţa îndurerată a „bogăţiei pierdute", iar în a doua pildă Avva Visarion are conştiinţa depărtării de „propria casă" şi a căderii din „neamul aristocrat". Creştinul are sim­ţirea necruţătoare că a fost izgonit din rai şi că a pierdut bogăţia harului. Rodul acestei simţiri se arată în răbdarea

21 Ibidem, pp. 401-403.

25

necazurilor şi renunţarea la plăcerile şi desfătările vieţii ca fiind nefireşti pentru un pribeag şi înstrăinat de Dumnezeu.

În al doilea rând, vedem că pribegia nu este un scop în sine. Părinţii care au arătat manifestări extreme ale căutării lui Dumnezeu şi ale lepădării de lume nu au făcut aceasta ca unii ce luptă împotriva vieţii, ci ca unii care vor să recu­pereze adevăratul sens al vieţii. Aceşti părinţi n-au vrut să se lase mângâiaţi de împlinirile mărunte, fiindcă au înţeles că „a găsi propria casă" este scopul înalt al vieţii pentru care merită să sacrifici împlinirile ei mărunte.

În al treilea rând, observăm că, deşi starea dominantă a omului pribeag descoperită în duhovnicia Patericului pare a fi întristarea, suferinţa sau plânsul, sentimentul pribegiei nu duce la o întristare de tip lumesc. în mod paradoxal, în ciuda aparenţelor exterioare, viaţa lăuntrică a acestuia este una echilibrată, ba chiar armonioasă, pentru că „se hrăneşte cu nădejdea celor viitoare şi trăieşte cu întărirea credinţei". Aşadar întristarea cea după Dumnezeu a creştinului pelerin nu numai că nu are nici o legătură cu întristarea, deznădejdea, decepţia, frământarea şi tulburarea omului căzut, ci şi mai mult, trebuie reţinut că între o întristare şi alta este prăpastie mare, prima întristare fiind pridvorul raiului, iar a doua fiind pridvorul iadului.

Deşi răspunsul Avvei Visarion nu pare a avea nimic atră­gător, finalul răspunsului său este cheia înţelesului: „Dar mai curând mă voi bucura" de primejdii, de nenorociri şi de lipsuri, „căci trebuie să-mi termin drumul". Aşadar para­doxul pribegie-bucurie atât de greu de înţeles, dar şi mai greu de realizat, este la fel de prezent în Sfânta Scriptură, cât şi în duhovnicia Patericului.

Nu putem să trecem mai departe fără să evidenţiem şi faptul că pelerinajul are şi o conotaţie misionară, lucru pe care îl vedem în viaţa AvveiSerapion care „avea asupra sa

26

o Evanghelie mică". Chiar dacă acest părinte nu este preo­cupat să dea explicaţii oamenilor care nu puteau înţelege modul lui neobişnuit de viaţă, Evanghelia pe care o purta cu sine era o cheie a înţelegerii pentru cei care aveau ochi de văzut. Oricât de tăinuit sau ciudat ar fi un sfânt care tră­ieşte printre oameni, el poartă o „Evanghelie mică" asupra sa, iar acest fapt pe de o parte îl învăluie în mireasmă mărtu­risitoare, iar pe de altă parte dă posibilitatea celor care îl întâlnesc să primească o nelinişte înţelegătoare, iar nu una absurdă.

Toate aceste aspecte pe care le poate observa cititorul atent al pildelor de mai sus, le vom întâlni şi în viaţa Sfântului Gheorghe Pelerinul, desigur, pe lângă alte aspecte care sunt specifice vieţii lui. De aceea viaţa sa este ca o verigă ce se adaugă la un lanţ de aur.

Pelerin care străluceşte în slava marilor Pelerini

Sfântului Gheorghe Pelerinul nu-i lipseşte nimic pentru a fi numit urmaş fidel al Marelui Pelerin Avram şi pentru a îmbogăţi paginile Patericului. Dintre cei care l-au cunoscut, unii l-au numit pelerin, iar alţii l-au numit rătăcitor, pribeag, hoinar. Toate aceste numiri ne trimit la condiţia lui de călător spre cele de sus. Aşadar, chiar contemporanii săi îi confirmă numele de pelerin, aşa cum vom vedea în continuare.

Minunatul pribeag înţelege chemarea lui nu numai din dorul inimii, ci şi de la pustnicul care i-a profeţit că este che­mat la o viaţă mai înaltă decât a unui călugăr, să „umble din loc în loc, în rugăciune şi în lipsă multă", să aibă permanent mintea la Dumnezeu, avere să nu-şi strângă, pe mireni să-i sfătuiască, de la săraci să nu-şi întoarcă faţa, iar în biserici să stăruie mult în rugăciune22. încă din zorii misiunii sale

22 Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., pp. 23-24.

27

neobişnuite, misionarul Gheorghe Lazăr devine „un adevărat pelerin al ţării noastre"23 în jurul căruia „apare o adevărată ceată de pelerini care practicau rugăciunea lui Iisus"24 şi cău­tau să imite pe bunul lor dascăl, unii dintre ei ajungând foarte sporiţi.

înaintând cu grabă în marele pelerinaj spre Patria ce­rească, harnicul misionar atrăgea şi pe alţii în această mare procesiune fiindcă „aproape în fiecare an făcea câte un pele­rinaj la Ierusalim unde conducea grupuri de pelerini"25. Iar pentru a-şi spori vigoarea alergării în marele stadion al vieţii, încercatul atlet „adesea vizita mănăstirile din Moldova"26.

Iar după ce s-a stabilit în Piatra Neamţ, cu conştiinţa ne­clintită că împlineşte un dumnezeiesc plan, Sfântul Gheorghe Pelerinul „rătăcea pe străzi"27, răscolind pentru Dumnezeu pe cei cu care se întâlnea. Sihastrul „îmbrăcat în haină de cer­şetor"28 nu era însufleţit decât să ducă pe străzile oraşului mireasma bucuriei cereşti şi să mângâie pe cei aflaţi în su­ferinţă, căci în ceea ce priveşte viaţa în trup era „veşnic ne­îngrijorat"29, iar în ceea ce priveşte locul său pe pământ era cunoscut de toţi ca fiind „pribeag"30. Dar nu numai prin ne­obişnuitele osteneli şi călătorii din afară „pelerinul român"31

23 Ibidem, p. 36.

24 Ibidem, p. 43.

25Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Du­hului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 151.

26 Ibidem, p. 152.

27Eugen Relgis, Petru Arbore, Ed. Umanitatea, Bucureşti, 1924, p. 33.

28 Ibidem, p. 40.

29 Philippe I. Pinyar, „Moş Gheorghe văzut de A.L. Zissu şi Eugen Relgis", în Telegraful, anul VII, nr. 1214, 23 oct. 1929, p. 1.

30 Ibidem.

31Mitropolitul Serafim, Sfinţii printre noi. De la Paisie Olaru la Rafail Noica, Ed. Doxologia, Iaşi, 2015, p. 64.

28

îşi merită locul în slava marilor Pelerini, ci mai ales dato­rită pelerinajului interior dovedit în „rugăciunea continuă a inimii"32.

Fără să fie preocupat ca să-şi tâlcuiască ostenelile şi pri­begiile sale neobişnuite, lăsând acest lucru pe seama Evan­gheliei de care era nedespărţit, „ascetul hoinar"33, care „cutre­iera străzile"34, trăieşte în memoria şi cinstirea oamenilor, „rătăcind şi azi prin străzile Pietrei"35, căci orice jertfă ome­nească ce-şi are obârşia în Marea Jertfă rămâne nemuritoare, atât la oameni, cât şi la Dumnezeu. „Multe revelaţii se pierd în astfel de opuscule. O mare idee [...] provoacă râsul; nu vedem ideia, ci comica durere a strenţelor sau dureroasa ve­selie a zorzoanelor. Marea idee tace. Odată va ţâşni lumi­noasă şi atotputernică"36.

Canonizarea Pelerinului Gheorghe Lazăr învăluie în nimb profetic aceste cuvinte scrise cu zeci de ani în urmă. în pa­ginile următoare dorim să punem în evidenţă aceste raze de lumină care „ţâşnesc luminos şi atotputernic" din viaţa şi faptele omului lui Dumnezeu.

32 Ibidem.

33 Philippe I. Pinyar, op. cit., p. 1

34Gh. Vereanu, „Femeia fenomen", în Telegraful, anul VII, nr. 1212, 21 oct. 1929, p. 1.

35Eugen Relgis, op. cit., p. 40.

36 Ibidem.

29

1. Pelerinul Gheorghe Lazăr descris de Părintele Dumitru Stăniloae

În continuare vom reproduce o sinteză a vieţii sale, pen­tru că în ea vom găsi cele mai reprezentative aspecte ale slujirii şi vocaţiei sale, pe care le vom aprofunda şi lărgi. în această minunată miniatură a Părintelui Dumitru Stăniloae transpare profilul misionar, ascetic şi isihast al Sfântului Gheorghe Pelerinul.

„«Moşul Gheorghe» a fost cunoscut şi cinstit ca sfânt nu numai în România, ci şi la Athos. Şi astăzi încă poporul îl consideră ca pe un sfânt al veacului nostru. S-a născut în 1846 într-un sat din Transilvania, Şugag. A fost căsătorit şi în casa sa se citea în fiecare zi Psaltirea. Noaptea mergea în grădină unde se ruga cu mâinile ridicate, făcând metanii. Faţa sa era totdeauna senină deşi familia sa era copleşită de datorii. După paisprezece ani de viaţă familială, în 1883-1884 a luat hotărârea de a merge la Ierusalim cu mai mulţi ţărani din satul său. A primit consimţământul nevestei lui care a rămas singură cu cei patru copii. A luat cu el Evanghelia şi Psaltirea. Rugăciunea neîntreruptă a lui Iisus se afla în inima sa. A mers pe jos până la Constanţa de unde a luat vaporul; dor­mea două ore pe noapte şi se ruga neîncetat. La Ierusalim a rămas patru zile mergând în fiecare zi de câte trei ori la Sfântul Mormânt pentru a participa la Sfânta Liturghie şi la alte slujbe. Apoi a vizitat alte locuri sfinte din Palestina şi a trăit câtva timp în mănăstiri în post şi rugăciune neîncetată. Un mare pustnic i-a spus [...] să meargă prin lume, postind şi rugându-se, pentru a redeştepta credinţa; înainte de aceasta, pentru a se pregăti, trebuia să petreacă patruzeci de zile în deşert într-o asceză totală [...]. Acolo a luat hotărârea

30

de a nu-şi acoperi niciodată capul şi de a nu mai purta în­călţăminte. Se ruga neîncetat fie în picioare cu mâinile ridi­cate, fie mergând cu picioarele goale pe pietrele şi nisipul încins. Nu se hrănea aproape deloc. După patruzeci de zile a revenit la Ierusalim pentru Paşti, apoi s-a întors în Româ­nia. Toată viaţa sa a mers cu picioarele goale, capul desco­perit [...], şi cu Psaltirea în mână. Ducea o viaţă de pelerin, nu mânca decât foarte puţin după apusul soarelui. Pe drum nu vorbea cu nimeni pentru că mintea sa era concentrată în rugăciune. Nu cerea nimănui nimic. în orice loc se afla ră­mânea în rugăciune în timpul nopţii în biserică, nedormind decât trei ore. El a trăit astfel mai mult de patruzeci de ani. Mergea totdeauna recitând psalmi. Umbla fără grabă şi fără să se lase tulburat de nimic. Sub cămaşa de ţăran se vedea o cruce mare şi grea de lemn. Avea în inima sa o bucurie permanentă şi o mare iubire pentru Hristos. Nu simţea nici căldura, nici frigul, nici foamea. Toată viaţa a purtat acelaşi veşmânt de piele, spălat din când în când.

Nu vorbea niciodată decât despre lucruri privitoare la Dumnezeu şi la mântuire. Se ruga de la douăzeci la două­zeci şi două de ore pe zi. Toată ţara îl cunoştea [...]. După câtva timp a început să fie imitat. Alţi pelerini au apărut în Transilvania practicând rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Unii dintre ei au devenit călugări.

Din 1895 i s-a dat o chilie în turnul clopotniţă din Piatra Neamţ din Moldova. în fiecare noapte se ruga timp înde­lungat în biserică. Ziua străbătea în stare de rugăciune stră­zile oraşului. Mulţi credincioşi, printre care şi copii, îl urmau, sărutându-i Psaltirea, atingându-i veşmântul de piele. Toţi simţeau că Sfântul Duh era cu el. Câinii se linişteau la ve­derea sa. Intra adeseori în câte o brutărie, cumpăra un sac de pâine pe care cineva îl ducea până la turn. La ora la care se întorcea, în jurul lui se adunau o mulţime de săraci, de văduve, şi Bătrânul Gheorghe le împărţea pâinile. Celor care îi cereau bani le dădea ceea ce primise pe drum. Nu

31

păstra pentru el decât o singură pâine pe care o mânca seara, în afara zilelor de luni, miercuri şi vineri când nu mânca ni­mic. în rugăciunile sale el îi pomenea pe toţi cei care îi fă­cuseră vreun dar pentru ajutorarea săracilor.

Petrecea un anume timp primind pe câte unul din cei care doreau să-i ceară sfatul. Oamenii simţeau o putere dumne­zeiască ieşind din prezenţa lui paşnică, senină, bună. Avea o transparenţă duhovnicească. Adesea vizita mănăstirile din Moldova. Mulţi au devenit ucenicii săi în Moldova, luând calea sa [...]. Aproape de Mănăstirea Sihăstria [...], Bătrânul Gheorghe şi-a săpat o groapă în care se ascundea în mo­mentul rugăciunii, ca să nu vadă decât cerul. Când se întor­cea în mănăstire îi spunea plin de mulţumire lui Ioanichie: «Astăzi am fost în cer». O mulţime imensă a participat la în­mormântarea sa. Toţi simţeau că au pierdut un mare sfânt."37

Din această prezentare cititorul atent poate să identifice eroismul ascetic, viaţă trăită la mare înălţime duhovni­cească, la superlativul moral şi duhovnicesc. Aspectele vieţii „Moşului" Gheorghe amintite pe scurt de biograful său, le vom folosi ca temei şi punct de plecare pentru a dezvolta universul bogat al omului lui Dumnezeu.

37Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 149-152.

32

2. Pelerin în căutarea lui Dumnezeu

2.1. Copilăria şi tinereţea

La răspântia dintre cer şi pământ, dintre cele ce se văd şi cele ce nu se văd, dintre calea morţii şi calea vieţii, tânărul Gheorghe se arată a avea un instinct profetic spre cele dum­nezeieşti, un dor nepotolit, o râvnă rar întâlnită printre fiii oamenilor, pentru a trăi cetăţenia cerului încă de pe pământ. Fără să fie atras şi ispitit de promisiunile care sclipesc se­ducător la orizonturile vieţii, mai ales în vremea tinereţii, el simte o chemare cerească pe care o urmează din copilărie, tinereţe şi apoi toată viaţa sa. Deşi se căsătoreşte şi devine astfel soţ şi tată, el nu-şi poate trăda arzătoarea chemare lăuntrică pe care o face temeinică prin rugăciune, post, re­tragere şi tăcere. Deşi are preocupări specifice omului de rând, face din rugăciune preocuparea cea mai de seamă din viaţa sa. Trăieşte printre oameni, dar aceasta nu-l împiedică să fie totodată împreună vieţuitor cu îngerii, om din casa lui Dum­nezeu. Face negoţ pentru întreţinerea familiei, dar ca unul care a aflat „Comoara ascunsă în ţarină", adică pe Hristos, nu pregetă „să vândă tot ce are" (Mt. 13, 44) pentru a cum­păra ţarina ca să dobândească astfel Comoara. Chiar din zorii vieţii sale „le va socoti pe toate ca un gunoi" pentru ca „să-L dobândească pe Hristos şi puterea învierii Lui" (Filip. 3, 8,10).

Sfântul Gheorghe Pelerinul s-a născut în comuna Şugag, judeţul Alba, în anul 1846. El mai avea doi fraţi: Andrei şi Nicolae. Tatăl său, Ioan, era un ţăran destul de sărac, dar cre­dincios, care se îndeletnicea mai ales cu creşterea vitelor. Toţi puteau să vadă în viaţa copilului Gheorghe smerenie,

33

ascultare, dragoste de biserică şi de Psaltire, simplitate şi nevinovăţie.

în anul 1870, la 24 de ani, s-a căsătorit cu o tânără credin­cioasă, şi anume Pelaghia Todescu38 39. Dar n-au făcut nunta ca de obicei cu muzică, joc şi veselie, ci o nuntă modestă, creştinească40, iar aceasta pentru că în viaţa tânărului Gheor­ghe „trufia vieţii" (I în 2, 16) era total stinsă de „duhul gân­dului smerit" (Sf. Efrem Sirul).

Rânduielile vieţii de familie, deşi le împlineşte cu credincioşie, el se înălţa tot mai mult acolo unde îi erau dorul şi chemarea. Cei doi soţi au avut cinci copii. Doi băieţi: Ioan şi Vasile, care a murit de mic, şi trei fete: Maria, Ana şi Marfa. Dornic de cât mai multă linişte, tânărul Gheorghe şi-a făcut casa în afara satului la 4 km, spre munte, unde îşi avea şi păşunea. Noaptea se retrăgea la marginea pădurii, făcea sute de metanii, stătea la rugăciune cu mâinile sus multă vreme, apoi citea la Psaltire, dădea din câte avea milostenie şi postea permanent. „În casa sa se citea în fiecare zi Psaltirea"41 fiind cea mai iubită carte.

Simplitatea şi curăţia luminate de harul Duhului Sfânt îl vor ajuta ca şuvoiul dragostei sale dumnezeieşti ce izvora din inima sa să-şi creeze o albie dreaptă cu o direcţie precisă: viaţa veşnică. Postul şi rugăciunea, Psaltirea şi biserica, dra­gostea de Dumnezeu, nevinovăţia şi pacea netulburată vor rămâne pentru toată viaţa sa bunurile cele mai de preţ, chiar dacă cu trecerea anilor lucrarea lor se va adânci şi lărgi tot mai mult făcând din credinciosul Gheorghe Lazăr o revelaţie a

38 Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 10.

39 Numele ei figurează în Registrul persoanelor decedate din Şugag; de aici aflăm că a fost „muncitoare agricolă, română ortodoxă", iar părinţii ei se numeau Nicolae şi Ioana; tot de aici mai aflăm că a de­cedat la vârsta de 90 de ani, în ziua de 29 mai 1941.

40 Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 10.

41Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 149.

34

cerului printre cele pământeşti. Dragostea sa pururi cloco­titoare şi nevinovăţia sa copilărească neatinse de mizeriile păcatului îl vor ridica peste înşelare şi amăgire, astfel încât în devenirea sa duhovnicească nu vom vedea salturi şi pră­buşiri, ci o creştere fericită spre „plinătatea credinţei", spre „starea bărbatului desăvârşit" (Ef. 4,13).

2.2. Călătoria la Ierusalim

Pentru a-şi lărgi universul cunoaşterii duhovniceşti şi a-şi îmbogăţi experienţa sa în Duhul Sfânt, Dumnezeu a pregă­tit pentru alesul Său întâlnirea cu oameni sfinţi şi cu locuri sfinte, iar acest lucru s-a întâmplat odată cu călătoria sa la Ierusalim. Această călătorie îşi va pune decisiv şi profund pecetea asupra fiinţei sale şi asupra misiunii pe care o va avea de împlinit.

Aşteptată şi dorită de mult timp, călătoria la Ierusalim a minunatului Pelerin Gheorghe Lazăr s-a făcut modul prin

35

care Dumnezeu a lărgit, îndreptat şi conturat calea înaintea alesului Lui.

între chemarea sa de tată şi soţ pe care şi-a împlinit-o cu credincioşie şi chemarea nestăpânită de pelerin către cer, credinciosul Gheorghe Lazăr simte o oarecare tensiune, iar Dumnezeu, Care a cunoscut dorul nestăpânit al inimii şi sus­pinul robului său, îi arată printr-un şir de evenimente misiu­nea pe care avea să o împlinească pentru toată viaţa. Aşadar, „[...] după paisprezece ani de viaţă familială, în anul 1883- 1884 a luat hotărârea de a merge la Ierusalim cu mai mulţi ţărani din satul său. A primit consimţământul soţiei, care a rămas singură cu cei patru copii. A luat cu el Evanghelia şi Psaltirea [...], a mers pe jos până la Constanţa de unde a luat vaporul. La Ierusalim a rămas patruzeci de zile mergând în fiecare zi de câte trei ori la Sfântul Mormânt pentru a par­ticipa la Sfânta Liturghie şi la alte slujbe. Apoi a vizitat alte locuri sfinte din Palestina şi a trăit câtva timp în mănăstiri, în post şi rugăciune neîncetată"42.

Pelerinul român Gheorghe Lazăr le-a trăit pe toate ca pe un mare dar, ca pe un plan providenţial pe care trebuia să-l primească cu recunoştinţă şi să-l tâlcuiască duhovniceşte. De aceea pe tot parcursul drumului „dormea două ore pe noapte şi se ruga neîncetat"43. Atât aşteptarea de a sosi la Ierusalim cât şi petrecerea sa la locurile sfinte se fac pentru el o continuă revelaţie în timpul căreia „faţa lui strălucea de o bucurie neobişnuită"44.

Aici el se întâlneşte nu numai cu locuri sfinte şi ceasuri sfinte cărora le închină toată fiinţa, atenţia, dragostea şi ve­neraţia, dar se întâlneşte cu oameni sfinţi ale căror sfaturi urmându-le îşi va contura identitatea sa duhovnicească pen­tru toată viaţa. Este vrednică de consemnat întâlnirea cu

42 Ibidem.

43 Ibidem.

44 Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 15.

36

pustnicul sfânt de la Peştera Sfântului Xenofont45. Acesta i-a arătat modul de viaţă pe care era chemat să-l urmeze, la care a mai adăugat un amănunt preţios cu care el îşi va împleti viaţa, şi anume acela că va merge „prin lume pentru a re­deştepta credinţa"46. Dar mai înainte de a începe nevoinţa sa neobişnuită trebuia să petreacă patruzeci de zile în deşert într-o asceză totală.

După această convorbire minunată cu pustnicul amin­tit, ajunge în părţile de sus ale Egiptului, pe Nilul mijlociu, unde odinioară trăiseră cei mai renumiţi pustnici. Urmează o perioadă de patruzeci de zile de asceză.

După întoarcere, pustnicul i-a spus: „Pentru că ai biruit pe vrăjmaşul în pustie şi nu te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată ţi-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate şi putere asupra vrăjmaşului. în toată viaţa ta nu vei mai fi biruit de diavolul şi vei umbla până la moarte desculţ şi cu capul descoperit, căci frigul, căldura şi boala nu te vor vătăma"47. Din îndemnul unor călugări din Palestina minunatul Pe­lerin s-a dus la Muntele Athos să se închine şi acolo. „Unde intra în vreo biserică, se închina mai întâi la sfintele moaşte, la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Apoi zăbovea singur la rugăciune, cu mintea înăl­ţată spre Dumnezeu până către ziuă."48

2.3. Întors în satul său

După ce ia binecuvântare de la părinţii şi pustnicii de la Athos, după trei ani de nevoinţă şi şcoală de înalte trăiri duhovniceşti, Pelerinul Gheorghe Lazăr se întoarce în ţară,

45 Ibidem, pp. 23-24.

46 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 148.

47 Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 31

48 Ibidem, p. 32.

37

la Şugag. în urma acestor evenimente care i-au îndreptat paşii pentru totdeauna pe cărările cele aspre, omul lui Dum­nezeu „[...] a devenit un adevărat Pelerin al ţării noastre. Că nu mai stătea într-un loc. Oriunde auzea de o mănăstire sau schit se oprea în el câteva zile, tăcea, se ruga în biserică aproa­pe toată noaptea. Postea şi se veselea duhovniceşte [...]"49.

Când s-a întors în satul său numai copila Maria era acasă. Aceasta văzându-l a crezut că este un cerşetor. Iar el i-a zis: „Deschide, drăguţă, că şi eu sunt de aici"50. Acasă el nu a mai stat decât o lună de zile, timp în care oamenii văzându-l prost îmbrăcat s-au oferit să-l îmbrace cu haine mai bune, dar el le răspundea: „Mulţumesc, drăguţă, dar nu am nevoie de nimic. Dumnezeu să vă primească dragostea, daţi la alţii mai săraci"51.

Apoi a dezvăluit şi soţiei sale năzuinţa sa de a-şi închina viaţa lui Dumnezeu într-o slujire neobişnuită, iar aceasta dând dovadă de înţelegere s-a supus gândului lui Dumnezeu şi dorinţei soţului ei, deşi nu îi era uşor să întreţină singură familia sa52. Mai târziu, credinciosul Gheorghe Lazăr va apre­cia mărinimia de suflet a soţiei sale zicând: „Mai mare plată de la Dumnezeu va avea soţia mea decât mine. Căci ea a îndurat mult necaz cu copiii. Iar eu m-am dus de acasă şi am purtat grijă numai de sufletul meu"53. Nu putem trece mai departe fără să admirăm nobleţea sufletească a acestei soţii, care a dat libertate soţului ei de a-şi urma dorul inimii. Ea a arătat evlavie faţă de particularitatea duhovnicească a unei persoane căreia i s-a hărăzit o chemare sfântă. Fără acordul şi jertfa ei s-ar fi înăbuşit un foc ceresc care mai târziu avea să aprindă alte inimi.

49 Ibidem, p. 37.

50 Ibidem, p. 36.

51 Ibidem.

52 Ibidem, p. 36.

53 Ibidem, p. 45.

38

2. 4. Străbătând satele şi oraşele

Pelerinul Gheorghe Lazăr a petrecut prin părţile Sibiului, Făgăraşului, Braşovului, umblând din mănăstire în mănăs­tire, din sat în sat, din biserică în biserică, rostind necontenit rugăciunea lui Iisus şi psalmii prorocului David pe care îi învăţase pe de rost. „Se ruga neîncetat ziua şi noaptea. Ziua citea Psaltirea şi rostea Rugăciunea lui Iisus, iar noaptea făcea rugăciune de taină în biserică sau în alt loc ascuns cu mâi­nile ridicate spre cer. La aceasta adăuga mii de metanii."54 Mulţi din creştini, răscoliţi de credinţa şi nevoinţa minuna­tului ascet, s-au apropiat de el devenindu-i ucenici apropiaţi. în Şugag, satul său, venea din ce în ce mai rar, îngrijindu-se după puteri de starea materială a familiei sale, care ajunsese în pragul sărăciei55.

Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, minunatul Pelerin trece Carpaţii şi vine în Valea Bis­triţei. Odată cu acest an începe o nouă şi ultimă perioadă din viaţa sa. în scurt timp începe să fie cunoscut de preoţi, călugări şi mireni din această zonă, iar oraşul Piatra Neamţ va rămâne legat de numele şi nevoinţa sa neobişnuită. Preotul de la Biserica „Sfântul Ioan Domnesc", ctitoria lui Ştefan cel Mare, a dorit să îl ajute, lăsându-l să locuiască în turnul clo­potniţă şi dându-i cheile bisericii pentru a-şi face ru­găciunile de noapte aşa cum îi era obiceiul. în oraşul Piatra Neamţ avea chilie şi biserică, iar în împrejurimile mai apro­piate sau mai depărtate multe mănăstiri la care putea să ajungă, de aceea nu era nimeni mai fericit decât el. Aici va locui până la sfârşitul vieţii sale56.

54 Ibidem, p. 40.

55 Ibidem, pp. 46-47.

56 Ibidem, pp. 48-50.

39

40

Unele documente scrise în limba maghiară ne arată că, după plecarea sa din Şugag şi după stabilirea sa în oraşul Piatra Neamţ, neuitatul Pelerin Gheorghe Lazăr a mai fost implicat în câteva probleme judecătoreşti cu anumite per­soane din localitatea sa, ceea ce ne face să înţelegem că a mai revenit acasă. Astfel, o licitaţie „asupra unui imobil din Şugag" din 12 martie 1904 se desfăşoară „în favoarea lui Lazăr Gyorgy al lui Janos"57, iar o altă licitaţie din 7 aprilie 1905 ni-l prezintă pe „executorul Lazăr Gyorgy, domiciliat în Şugag" în calitate de cumpărător ca fiind îndatorat să îm­plinească „condiţiile de licitaţie la termenul stabilit"58. Viaţa şi faptele sale ne arată că implicarea în rezolvarea acestor probleme nu-i tulbură nicidecum traseul său duhovnicesc. Aşadar el se mai întoarce din când în când în satul lui pen­tru împlinirea unor datorii de familie, dar modul în care îşi urmează chemarea cerească arată că s-a ridicat mai presus de aceste obligaţii lumeşti, aşa cum vulturul care survolează înălţimile rămâne tot vultur, chiar şi atunci când mai revine pe pământ.

57 Arhiva Mănăstirii Văratec, Certificat de vânzare-cumpărare, nr. 991 1904:12 martie 1904, în lb. maghiară, trad. de Boco Katalin, de la S. C. Ready, SRL, Gheorghieni, doc. neîndosariat.

58 Arhiva Mănăstirii Văratec, Certificat de vânzare-cumpărare, nr. 1625 1905:17 aprilie 1905, în limba maghiară, trad. de Boco Katalin, de la S. C. Ready, SRL, Gheorghieni, doc. neîndosariat.

41

3. Prin asceză şi binefacere spre sfinţenie şi curăţie

3.1. Asceza Sfântului Gheorghe Pelerinul

înclinaţia sa spre viaţa simplă şi aspră, dorul său de a fi cât mai mult singur pentru a se dedica rugăciunii în natură, ziua, sau în biserică, noaptea, le vedem încă din zorii vieţii sale. Despre aceasta consemnează un biograf: „încă din fragedă vârstă s-a dovedit a fi un copil ales de Dumnezeu [...] mânca foarte puţin şi mai mult de post"59.

Dar această pornire el şi-a adâncit-o într-o rânduială as­cetică foarte severă pe care a respectat-o şi a urmat-o fără abatere toată viaţa. Această rânduială este legată de postul de patruzeci de zile din pustia Iordanului pe care şi l-a pus la temelia ascezei sale viitoare. El a urmat acest post la îndemnul şi cu binecuvântarea unui pustnic sfânt de la Peştera Sfân­tului Xenofont. Acesta i-a spus: „Să ştii, frate, că tu nu eşti chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţă mai înaltă decât a unui călugăr. Că vei trăi mergând din loc în loc în rugă­ciune, post şi multă lipsă. Dar de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul lui va fi permanent cu tine şi vei birui toate ispitele vrăjmaşului. Avere să nu-ţi aduni, pe călugări şi pe preoţi să-i cinsteşti, pe mireni să-i sfătuieşti, pe săraci cât poţi să-i ajuţi, în biserici ziua şi noaptea să te rogi, şi aşa te vei mântui.

dar cum voi împlini toate acestea că sunt slab şi ne­putincios?

59 Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 10.

42

du-te la pustie unde nu este faţă de om, şi posteşte patru­zeci de zile. Iar pentru slăbiciunea firii să iei puţină apă şi pâine. însă să fii cu luare aminte că multe ispite şi năluciri vei pătimi. De vei sfârşi aceste zile cu bine vei primi mare dar de la Dumnezeu şi vei birui toate cursele vicleanului dia­vol [...]. Bunul nevoitor [...] a postit patruzeci de zile rugându-se neîncetat şi întărindu-se din când în când cu puţină hrană [...]. Uneori îl speria vrăjmaşul cu năluciri de fiare şi şerpi veninoşi, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arşiţa şi mai ales cu ţânţarii [...]. El însă, cu ajutorul lui Dumne­zeu de toate s-a izbăvit"60.

Nevoinţa lui de după cea din pustia Iordanului era foarte largă şi cuprindea multe aspecte. în primul rând, multă oste­neală: cutreiera în fiecare zi străzile oraşului Piatra Neamţ rostind psalmi cu Evanghelia în mână şi nu se întorcea la chilia lui până nu sfârşea de rostit toată Psaltirea pe care o psalmodia în ison. Mergea la casele în care era chemat pentru binecu­vântare şi sfat61. Mergea în piaţa oraşului unde după o ale­gere personală, întindea oamenilor Evanghelia spre sărutare62. Noaptea, după ce dormea puţin, se cobora în Biserica „Sfân­tul Ioan", şi cu picioarele goale, pe lespezile de piatră, făcea metanii, rostea rugăciuni, îi pomenea pe cei de la care pri­mea milostenie şi se ruga pentru toată lumea până dimineaţa.

În al doilea rând, trăia într-o sărăcie totală. Nu avea decât un rând de haine, Psaltirea, Evanghelia, toiagul pribegiei sale de care era nedespărţit şi o cruce mare pe care o purta la piept, în al treilea rând, era mai presus de orice grijă lumească, nu vorbea niciodată despre cele pământeşti, ci numai despre cele duhovniceşti63.

60 Idem, Patericul românesc, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, p. 517.

61 Idem, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 50.

62„Se apropia de ţărancele venite la târg, le întindea să sărute Sfânta Scriptură legată în piele [...]" (Philippe I. Pinyar, op. cit., p. 1).

63 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., pp. 39-40.

43

În al patrulea rând, ţinea cu statornicie rânduiala postului foarte aspru: „Lunea, miercurea şi vinerea nu mânca nicio­dată nimic, până a doua zi. Iar dacă era praznic împărătesc, gusta ceva seara. în celelalte zile mânca o dată pe zi legume, brânză şi lapte. Vin gusta numai duminica. De dormit, dormea până la trei ore. Vara dormea în ograda bisericii din sat sau pe câmp, unde îl apuca vremea. Iarna dormea pe la vreun om al lui Dumnezeu, prin gări, pe vreo bancă sau pe la bru­tării"64. Părintele Ilie Cleopa după ce vorbeşte şi despre alte aspecte ale minunatului ascet adaugă şi acest lucru cu privire la postul lui: „Acesta era Moşul Gheorghe Lazăr care mânca o dată pe zi la apusul soarelui, iar în Postul Mare, săptămâna întâi şi săptămâna de la Florii până la Paşti nu gusta nimic, numai citea Psaltirea"65.

64 Ibidem, p. 38.

65Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 16, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 26.

44

Profilul său ascetic se întipăreşte aşa de adânc în conşti­inţa contemporanilor, încât jurnalistul Philippe I. Pinyar, amintindu-şi de neobişnuitul sihastru, îi închină după trei­sprezece ani de la moartea sa un articol de jurnal. în des­crierea sa, jurnalistul amintit numeşte viaţa nevoitorului Gheorghe Lazăr „chinuitoarea lui existenţă", cunoscută de oamenii care îi vedeau zilnic „faţa lui prăjită de soare şi brăzdată de chinurile pocăinţei", dar şi ascunsă de aceştia, fiind cunoscută doar de îngeri şi de bunul Dumnezeu „în nop­ţile de chinuitoare mătănii"66. în aceste scurte detalii trans­pare viaţa aspră pe care marele nevoitor a trăit-o înaintea oa­menilor şi a îngerilor.

Asceza pe care a urmat-o, deşi a fost una foarte aspră, o făcea cu nobleţe şi cu bucurie Deşi avea un trup suplu şi subţiat de înfrânare era totdeauna energic, sănătos şi vioi. Sufletul ascezei pe care a urmat-o era dorinţa de a-şi stârpi patimile pentru a se face templu al lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae vorbind despre această categorie de oameni „harismatici", între care îl aminteşte şi pe Sfântul Gheorghe Pelerinul, spune: „Sunt mari asceţi pentru că ştiu, din tra­diţia spirituală a Bisericii Ortodoxe, că fără asceză nu pot fi stârpite patimile, şi că fără curăţirea de patimi omul nu poate să se facă sensibil faţă de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Prin această transparenţă aceşti mari asceţi trăiesc încă de aici în perspectiva eshatologică, adică în «cer»"67.

Asceza lui nu era una seacă, ci era motivată de dragostea lui faţă de Dumnezeu. „Sufletul lui era rănit de dragostea lui Hristos"68, iar cel care iubeşte doreşte să se jertfească pen­tru cel iubit, pentru că în măsura dăruirii se vede şi măsura dragostei. Iubind, faptele ascezei i-au devenit plăcute şi uşor de urmat, chiar dacă erau aspre. Despre acest lucru Sfântul

66 Philippe I. Pinyar, op. cit., p. 2.

67Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 153.

68 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 34-35. Şi ia­răşi: „Inima lui era rănită de dragostea lui Hristos" (Ibidem, p. 41).

45

Ioan Gură de Aur spune: „Nu se poate, nu se poate prezenta prin cuvânt câtă plăcere au cei ce pătimesc ceva pentru Hristos. Mai degrabă se bucură pentru cele cumplite decât pentru cele bune. Dacă iubeşte cineva pe Hristos ştie ce spun"69.

în viaţa sa, dragostea pentru Dumnezeu fiind mare, şi as­ceza pe care şi-a asumat-o a fost mare. O înţelegere duhov­nicească în ceea ce priveşte modul în care Hristos răscumpără pe om prin jertfa Sa, iar omul, la rândul său, îl dobândeşte pe Hristos prin eforturile sale ascetice, o găsim exprimată de Părintele Dumitru Stăniloae în următoarele cuvinte: „Hristos ne-a răscumpărat cu sângele Său cel scump, noi îl cumpărăm pe El cu eforturile noastre. Ne cumpără mereu cu jertfa Lui, îl cumpărăm mereu cu eforturile noastre. Ne dăm reciproc: El pentru noi, noi pentru El, aşa cum se cumpără reciproc cei ce se iubesc. Cumpăr iubirea altuia cu iubirea mea care merge până la jertfă şi-mi cumpără mereu celălalt iubirea mea cu iubirea lui până la jertfă. Dau un preţ scump pentru că acela e scump, şi el dă un preţ scump pentru mine, pentru că sunt scump pentru el"70.

69Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XIII, în Comentariu la Faptele Apostolilor, vol. I, Ed. Doxologia, Iaşi, 2016, p. 184.

70 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, n. 358 la Sfântul Chiril al Alexan­driei, Glafire, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 204.

46

3.2. Desculţ şi cu capul descoperit

Deşi acest aspect este o componentă a ascezei sale, ne vom referi în mod special la el pentru că este o particularitate, care a uimit şi continuă să uimească. El a intrat în memoria con­temporanilor, ucenicilor şi posterităţii ca fiind cel ce „toată viaţa sa a mers cu picioarele goale şi cu capul descoperit" vara şi iarna71. Această nevoinţă a sa este paradoxală pentru că în ea se vede atât umilinţa şi smerenia sa, dar totodată mă­reţia şi tăria voinţei sale neîncovoiate de intemperiile vremii, de slăbiciunile firii sau de părerile oamenilor, adeverind prin aceasta că „puterea lui Dumnezeu în slăbiciune se arată" (II Cor. 12, 9).

3.2.1. O nevoinţă prin care uimea pe toţi

începutul acestei nevoinţe este legat de o întâmplare din timpul postului de patruzeci de zile din pustia Iordanului. „Într-o zi vrăjmaşul i-a aruncat căciula ca să-l tulbure de la rugăciune. Atunci el a făgăduit Domnului că va umbla până la moarte cu capul descoperit. în altă zi i-a aruncat bocancii şi nu i-a mai găsit. De atunci bunul nevoitor a hotărât să umble toată viaţa desculţ."72 Iar aceste făgăduinţe le-a ţinut toată viaţa aşa cum consemnează cel mai de seamă biograf al său: „Moşul Gheorghe Lazăr avea şi o mare nevoinţă tru­pească, prin care întrecea pe toţi. Vară şi iarnă umbla des­culţ şi descoperit, oricât de cald sau de frig ar fi fost. Iarna ieşeau aburi de pe creştetul său, iar zăpada şi gheaţa i se to­peau sub tălpi, încât toţi se minunau de aceasta şi slăveau pe Dumnezeu"73. Prin nevoinţa sa neobişnuită se adeverea că „darul Domnului era cu dânsul"74.

71 Idem, Rugăciunea lui Iisus..., p. 150.

72 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 517.

73 Ibidem, p. 520.

74 Ibidem.

47

Dintr-o altă tradiţie preluată şi consemnată de Părintele Ioanichie Bălan mai aflăm unele detalii despre acest aspect al vieţii sale: „Spuneau bătrânii din Piatra Neamţ că iarna, oricât de ger ar fi fost, Moşul Gheorghe mergea încet pe stradă, prin viscol şi troiene, zicând Psaltirea pe de rost. Iar când trecea pe lângă brutării, intra înăuntru şi punea câte un picior pe vatra cu jăratec până îi cădea gheaţa dintre degete. Apoi pleca rugându-se mai departe"75. Părintele Ilie Cleopa istorisind acest aspect aminteşte şi el că oamenii erau uimiţi nu numai de faptul că minunatul nevoitor mergea prin ză­padă cu picioarele goale fără ca acestea să îngheţe, dar atunci când intra în vreo brutărie să-şi topească gheaţa de printre degete, nu era vătămat nici de jarul peste care punea picioa­rele sale ocrotite de darul lui Dumnezeu.

Iată cuvintele lui:

„Şi când îl vedeau pe Moşul Gheorghe:

-Moşul Gheorghe, hai să te încălzeşti olecuţă!

Unul dintre ei era brutar şi ştii că se trage jăraticul de la pâine în faţă. Moşul Gheorghe era cu picioarele îngheţate, că mergea prin ger şi le ţinea şi suflecate până la genunchi.

-Moşul Gheorghe, ai să mori de frig! Hai să te încăl­zeşti oleacă.

S-a dus acolo:

-Drăguţă, ia dă un scaun!

Jăratecul era de o palmă şi a pus picioarele pe jeratec desculţ.

-Vai, Moş Gheorghe, arzi!

-Lasă drăguţă, să se încălzească.

A ieşit apă din picioarele lui şi a stins focul. Şi ziceau evreii:

-Moşului Gheorghe, nici gerul, nici focul nu au ce-i face"76.

75 Ibidem, p. 523.

76 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 16, pp. 21-22.

48

În acelaşi mod neobişnuitul ascet s-a înscris în memoria unuia dintre cei mai apropiaţi ucenici ai lui, Părintele Ioanichie Moroi. În ochii lui chipul acestui ascet „desculţ şi cu capul descoperit" este la fel de „minunat" şi năştea în fiinţa sa aceeaşi evlavie ca şi Psaltirea pe care o purta în de­sagă, ca şi toiagul pribegiei care aminteşte fără cuvinte că în lume suntem străini şi călători. Acesta vorbind despre ajutorul pe care l-a primit de la sfetnicul său, spune: „În pri­măvară a venit la noi moşul Gheorghe cel minunat. Des­culţ, cu capul gol (s.n.), cu toiagul în mână şi cu Psaltirea în desagă"77.

Chipul ascetului Gheorghe Lazăr sporeşte cutremurul credincioşilor care, veniţi la biserică cu ocazia praznicului

77 Arhim. Ioanichie Bălan, Ieroschimonahul Ioanichie Moroi egumenul Sihăstriei, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 20.

49

Botezului Domnului, ascultau rugăciunile preoţilor, şi ele cutremurătoare, pentru că „la Bobotează [...] stătea mereu în faţă, desculţ pe zăpadă. I se topea gheaţa sub picioare, de se cunoşteau bine degetele"78. Dacă cei credincioşi se cutre­mură şi de „binecuvântarea Iordanului", şi de chipul minu­natului ascet, celor care şi-au tocit sensibilitatea duhovni­cească, Dumnezeu nu le mai vorbeşte numai prin cuvinte, ci şi prin fapte: prin gheaţa topită de sub picioarele goale ale alesului Său.

Alţii care nu înţelegeau nici acest grai misterios şi „nu cugetau cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Mt. 16, 23) fiind însufleţiţi de o milă nepotrivită (Mt. 16, 22), ase­mănătoare ucenicului Petru, care voia să-L întoarcă pe Dom­nul de pe drumul crucii, se ofereau să-i cumpere opinci, dar el cunoscând şoapta insidioasă a şarpelui din glasul lor, nu primea o astfel de milostenie, ci le răspundea cu pace, cu bunătate şi cu o notă de umor: „Lasă drăguţă, picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre"79. Picioarele goale care se arată a fi mai puternice decât gheaţa şi zăpada, dovedesc puterea lui Dumnezeu mai mult decât cuvintele.

Un jurnalist contemporan cu el îşi aminteşte de chipul minunatului Bătrân „desculţ şi veşnic descoperit", iar la ma­turitate îşi reîmprospătează această imagine şi o lasă ca moş­tenire posterităţii printr-un articol de jurnal. Iată şi cuvin­tele lui: „în copilăria mea l-am văzut pe Moş Gheorghe de câteva ori. în piaţă desculţ şi vecinic descoperit, părul îi fu prăjit de soare ca spicele de grâu dinspre sfârşitul lui Iulie, îmbrăcat cu iţari şi cojocel, vara şi iarna era în aceeaşi ţi­nută"80 De la un alt jurnalist înţelegem că cei care l-au cunoscut au fost atât de marcaţi de chipul său, încât au vorbit şi prietenilor mai mici despre cel „desculţ şi

78 Idem, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 56.

79 Idem, Patericul românesc, p. 520.

80 Philippe I. Pinyar, op. cit., p. 1.

50

cu capul gol". „Prietenii noştri spune jurnalistul Gheorghe Vereanu, l-au cunoscut [...], pe Moş Gheorghe [...], desculţ şi cu capul gol (s.n.), vara şi iarna."81

81 Gh. Vereanu, op. cit., p. 1.

51

La rândul său scriitorul Eugen Relgis pune chipul nevoi­torului Gheorghe Lazăr precum şi mersul său rătăcitor pe stră­zile oraşului în legătură cu sfinţenia sa. „Căci Moş Gheorghe era un sfânt sau după limbaj ştiinţific un maniac religios. Fie vara ori iarna cea mai geroasă, el rătăcea pe străzi, desculţ şi cu capul gol (s.n.)."82 Iată cum imaginea tăcută a neuitatului Pelerin poate să transmită înţelegerea potrivit căreia Dum­nezeu revarsă harul sfinţeniei celui ce este dârz şi smerit, iar nu celui ce este molatic şi mândru.

Profilul vieţii sale aspre este redat în culori vii de un scri­itor contemporan, şi anume A.L. Zissu. Iată şi descrierea mai detaliată a acestuia: „Plete de paie de grâu încadrau o faţă de pergament cu ochi de mongol pe care nimeni nu i-a des­coperit vreodată de sub jgheaburile subţiri de sub sprâncenele de câlţi. Sihastrul purta un cojoc care se prelungea până la glesne şi umbla veşnic desculţ. Iarna şi vara ne-ntrerupt. Sunt ani de când a apărut în târg cu o biblie subţioară, învelită în piele, şi de atunci cât e ziua de mare, el bătea uliţele cu pi­cioarele crăpate ca nucul uscat, cu pletele svântate, ba udate de ploaie, ba argintate de fulgi, ba poleite de soare, împrăş­tiind sămânţa sacră din cutia de piele, hambar ce nu se mai deşerta niciodată de sacra înţelepciune [...]"83.

Monahia Ana Nicău de la Mănăstirea Văratec a preluat de la monahiile mai în vârstă anumite tradiţii despre Sfântul Gheorghe Pelerinul, şi ne-a transmis şi nouă unele mărturii preţioase. Ea ne-a spus: „Moşul Gheorghe venea pe la Mănăs­tirea Văratec unde petrecea câte două săptămâni. Undeva în afara mănăstirii avea o colibă unde se retrăgea noaptea. Ajuna până seara, când cerea de la câte o maică ceva de mâncare. Maicile îl miluiau ca pe un om al lui Dumnezeu, dar evlavia lor era una îndurerată văzând cum din picioarele

82 Eugen Relgis, op. cit. p. 34.

83 A.L. Zissu, op. cit., p. 62.

52

lui goale şi crăpate cădeau picături de sânge"84. în această condiţie se vede nu numai darul lui Dumnezeu care s-a re­vărsat peste Sfântul Gheorghe Pelerinul, ci se vede tot atât de mult jertfa continuă a alesului lui Dumnezeu.

Deşi chipul personajului nostru, desculţ şi cu capul desco­perit, exclude orice încordare de tip stoic, totodată duhul ascezei ortodoxe ne eliberează de orice idealizare poetică. Descrierile pe care le întâlnim, cum ar fi: „picioarele crăpate ca nucul uscat" din care deseori „cădeau picături de sânge" ne fac să înţelegem că este vorba de o „răstignire a trupului" asumată şi trăită la modul cel mai concret.

Uneori „cei de care lumea nu este vrednică" nu merg „în pustii şi în crăpăturile pământului" (Evr. 11, 38), ci petrec printre oamenii din cetate, pentru ca aceştia cunoscându-i să părăsească trufia şi deşertăciunea vieţii, şi să se întoarcă spre Dumnezeu cu umilinţă şi pocăinţă.

3.2.2. O ne voinţă rară, dar regăsită în Tradiţia Bisericii

Nu era acesta un spectacol fără sens menit să pună în derută pe omul modern. în această slăbiciune şi „nebunie" vedem puterea, libertatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. De fapt am putut observa din cele de mai sus că unii oamenii care îl vedeau aveau o percepere pozitivă asupra chipului său. Această asceză a sa se înscrie pe firul Tradiţiei, iar raţiu­nile duhovniceşti ascunse în ea au menirea de a vorbi lumii într-un alt mod despre anumite adevăruri.

84 Monahia Ana Nicău de la Mănăstirea Văratec s-a născut în 1930 şi a intrat în obştea acestei mănăstiri la vârsta de 13 ani. Aici ea a cunoscut pe monahiile Fevronia şi Elisabeta, care, la rândul lor, l-au văzut şi ascultat pe neuitatul Pelerin Gheorghe Lazăr în timpul unor popasuri făcute la acest aşezământ. De la aceste martore ale nevoinţelor neuitatului pribeag, monahia Ana Nicău a preluat mărturia de mai sus.

53

Nevoinţa Sfântului Gheorghe Pelerinul face parte din cate­goria strâmtorărilor ascetice pe care unii nevoitori şi le-au asumat fie în semn de doliu pentru „slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23) pe care au pierdut-o, fie ca semn al lepădării to­tale de lume. Alţii au vrut ca prin aceste manifestări să se facă „privelişte" oamenilor necredincioşi pentru a le arăta că prin dorinţele lor egoiste şi deşarte trăiesc în minciună şi înain­tează spre pierzare. într-o astfel de nevoinţă se mai poate vedea dorinţa ascetului de „a-şi răstigni trupul împreună cu poftele şi cu patimile" (Gal. 5, 24), făcându-se astfel părtaş, dintr-o dragoste nelumească, crucii lui Hristos (cf. Filip. 1, 29; Rom. 8,17).

Dumnezeu alege la anumite răstimpuri astfel de oameni, care de bunăvoie pornesc pe drumul strâmt al sărăciei, strâmtorărilor şi ascezei pentru ca ei să fie pricină de îmbăr­bătare, „de mângâiere şi mântuire" (II Cor. 1, 6) pentru cei care fără voia lor sunt singuri, săraci şi împresuraţi de necazuri. Când pribeagul cu reputaţie de sfânt şi cu umilinţă de cer­şetor, cu picioarele goale şi crăpate, cu faţa senină, lipsit de orice mângâiere pământească, spune unui om răpus de du­rere: „Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voas­tre" (Lc. 21, 19), atunci în mod spontan şi miraculos cuvântul lui devine terapie şi putere, balsam şi mângâiere.

Astfel de practici şi altele asemenea lor le întâlnim la unii monahi ai Răsăritului despre care ne vorbeşte pe la sfârşi­tul secolului al XI-lea mitropolitul Eustatie al Tesalonicului, care ne şi lasă o enumerare a categoriilor de asceţi întâlniţi, după cum urmează: cei goi, cei care nu se îngrijeau de părul lor, cei ce dormeau pe pământul gol, cei ce mergeau cu picioa­rele goale (s.n.), cei ce nu se spălau niciodată sau îşi spălau doar picioarele, cei ce locuiau în peşteri, cei ce purtau lanţuri de fier, cei ce trăiau în arbori, cei ce trăiau pe stâlpi, cei acoperiţiîn

54

parte cu pământ, cei zăvorâţi şi „cei care în mii de alte chi­puri s-au lepădat de lume"85.

Chiar şi în ceea ce priveşte pribegia şi purtarea Evanghe­liei printre oameni, minunatul Pelerin Gheorghe Lazăr are precedent în istoria Patericului. De pildă, despre Avva Serapion ni se spune că „[...] nu a dobândit nici un lucru al vea­cului acestuia [...], ci [...] având asupra sa o Evanghelie mică, aşa cutreiera ca şi cum nu ar fi avut trup [..,]"86. Aşadar, asce­tul Gheorghe Lazăr este un continuator pe pământ românesc a unor practici grele şi rare, dar înscrise în Tradiţia Bisericii.

îndrăznim să mergem mai departe şi să legăm chipul misionarului Gheorghe Lazăr, desculţ, cu capul descoperit şi cu Evanghelia purtată pe drumurile ţării, de timpurile apos­tolice. Odinioară Sfântul Apostol Pavel spunea: „Cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de îndu­plecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii" (I Cor. 2, 4). Apoi arătând starea sa de propo­văduitor al Evangheliei adaugă: „Că pe noi Apostolii ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm, suntem goi, şi suntem pălmuiţi şi pribegim" (I Cor. 4, 9,11). Acesta a fost „preţul" pe care Apostolii l-au „plătit" pentru a atrage şi păstra harul Duhului, şi pentru a mişca inimile oamenilor spre dragostea lui Dumnezeu.

Iată că după două milenii, un ucenic al marelui misio­nar, deghizat în haină de cerşetor, „se face privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor" şi adevereşte cu puterea evidenţei valoarea Evangheliei de care era nedespărţit. El a cutremurat

85Eustatie al Tesalonicului, Ad stylitamquendam 48, PG 146, 241, apud Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 274.

86 Patericul Mare, p. 257.

55

lumea prin această asceză şi a arătat printr-o dovadă mai puternică decât cea care vine din cuvinte că Evanghelia pe care a înălţat-o „nu este după om" (Gal. 1,11), ci este „putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce crede" (Rom. 1,16). Cartea Sfântă nu se sprijină pe braţe şi picioare omeneşti ci pe Duhul Sfânt care dă mesagerului Său puteri mai presus de fire. încă o dată Hristos reproduce chipul misionarului care răscoleşte lumea cu tulburare mântuitoare, punând în armonie contrariile: măreţia şi slava Evangheliei cu slăbiciu­nea şi umilinţa condiţiei omeneşti.

Dacă pentru înţelegerea Cărţilor sfinte e nevoie de lumi­nare de sus, de asemenea pentru a înţelege faptele şi mani­festările sfinţilor, e nevoie de ajutor de sus fără de care cei care privesc nu înţeleg, iar cei care aud pleacă mai departe păstrând cel mult o emoţie trecătoare, adeverindu-se cuvin­tele prorocului: „Orice descoperire este pentru voi ca graiurile dintr-o carte pecetluită. Dacă le dai cuiva care ştie carte şi zici: «Citeşte», el îţi răspunde: «Nu pot căci ea este pecet­luită». Şi dacă o dai cuiva care nu ştie carte şi-i zici: «Citeşte», el îţi va răspunde: «Nu ştiu carte»" (Is. 29,11-12). Dar când omul se pleacă cu smerenie şi evlavie în faţa „cărţii pecet­luite", atunci peceţile se rup şi înţelesurile ies la lumină ca razele soarelui.

3.3. Îmbrăcat cu milostivirile îndurării

Omul lui Dumnezeu trăia în deplină sărăcie, dar nu a rămas numai la aspectul negativ al acestei condiţii, ci a cul­tivat virtutea milosteniei, cuvintele Psaltirii fiindu-i dascăl în această privinţă: „Fericit cel care caută la sărac şi la săr­man, în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul" (Ps. 40, 1). Psaltirea nu este numai o carte de rugăciuni, ci şi o călăuză dumnezeiască pe cărările vieţii. Iar alesul lui Dumnezeu

56

învăţa cu ajutorul Psaltirii nu numai cum să se roage lui Dum­nezeu, ci şi cum să se poarte cu oamenii, mai ales cu cei săraci. Firea sa blândă mişcată de Cuvântul Cărţii Sfinte şi susurul Duhului Sfânt, care se odihnea în el, nu-l lăsau să treacă nepăsător faţă de suferinţele celorlalţi.

Deşi a depăşit condiţiile firii omeneşti, având puterea să rabde frigul, el se întorcea cu milă şi înţelegere spre nepu­tinţele oamenilor. Spre exemplificare redăm un episod din viaţa sa, în care vedem mila lui faţă de cei care erau siliţi din pricina sărăciei să rabde frigul iernii: „Pe când trăia încă în Transilvania s-a dus iarna desculţ peste Carpaţi, la Schi­tul Peştera Ialomicioarei. Acolo văzând că biserica nu are sobă a zis egumenului:

-Cum staţi în biserică fără foc?

-Nu avem bani să cumpărăm o sobă, a răspuns.

Atunci Moşul Gheorghe a cumpărat o sobă de teracotă şi a dus-o la schit"87.

Mergând pe străzile oraşului sau în alte împrejurări, oa­menii evlavioşi îi dădeau milostenie, dar tot ceea ce primea împărţea celor săraci, nu păstra nimic pentru sine. Din banii primiţi „cumpăra un sac de pâine. Cineva i-l ducea la turn. Acolo zeci de cerşetori din oraş se adunau şi [...] aşteptau să fie miluiţi"88. Odată a venit o femeie săracă la el şi i-a spus: „Moş Gheorghe, sunt o femeie văduvă, am cinci copii la şcoală şi nu am nici un ban". „De cât ai nevoie?" întreabă Bătrânul, „îmi trebuie o sută de lei" a răspuns femeia. Atunci el i-a dat tot ce primise milostenie în ziua aceea89.

Părintele Dumitru Stăniloae, vrând să arate rolul miloste­niei în viaţa duhovnicească, spune: “În milostenie îşi găseşte

87 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 520.

88 Idem, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 53.

89 Idem, Patericul românesc, p. 522.

57

egoismul înfrângere totală şi iubirea de oameni încoro­narea ei. Ea e şi contemplarea lui Hristos în semeni, dar şi iubirea lor cu fapta"90. Un contemporan de-al său consem­nează latura aceasta a vieţii sale, şi spune: „Sâmbăta îl ve­deam purtând în braţe opt sau zece pâini mari pe care le îm­părţea flămânzilor de prin mahalale"91. Arhimandritul Mina Prodan, un ucenic al milostivului Gheorghe Lazăr, aminteşte şi el despre dărnicia lui, dar vorbeşte totodată şi despre milostenia pe care o făcea prin rugăciunile sale, prin mângâierea şi prin povăţuirea sa. El povesteşte cum „[...] stăteau săracii la chilia sa pe două rânduri, cum alergau oa­menii nevoiaşi ca să-i ceară ajutor şi cum le scotea la fiecare din traistă atât cât cerea. Apoi venea rândul celor împresuraţi de ispite şi alte necazuri, care alergau la Bătrânul de peste tot ca la un mare sfetnic. El stătea de vorbă cu fiecare separat, îl sfătuia, îl mângâia, îl îmbărbăta şi se ruga noaptea pentru cererea lui"92.

Eliberarea sa de orice urmă de lăcomie se vede nu numai din faptul că împărţea tot ceea ce primea, ci şi din aceea că nu primea sume mari de bani, chiar dacă cineva ar fi dorit să-l miluiască cu mai multă dărnicie. „Dacă îi dădea cineva milostenie mai mult de un leu nu voia să primească, ci cu blândeţe îi zicea: Drăguţă, dă-i la săraci că aşa ne porunceşte Dumnezeu."93

90 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Vieţile, povăţuirile şi testamentele sfinţilor stareţi Gheorghe şi Calinic de la Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 219.

91Eugen Relgis, op. cit., p. 35.

92 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 59.

93 Idem, Patericul românesc, p. 522.

58

59

4. O statornică şi înaltă trăire duhovnicească

4.1. Rugăciunea în viaţa Sfântului Gheorghe Pelerinul

Sfinţenia omului lui Dumnezeu se vedea din roadele ru­găciunii, această lucrare fiind cea mai fidelă „oglindă a îna­intării"94 în viaţa duhovnicească. Măsura duhovnicească a unui om se vede din calitatea rugăciunii sale. Nivelul vieţii în Hristos la care a ajuns Sfântul Gheorghe Pelerinul este de fapt nivelul până unde l-a înălţat rugăciunea. Dacă un om nu se roagă se ştie bine că nimic vrednic de Dumnezeu nu este în el, dar dacă vedem în viaţa cuiva bogate daruri duhovni­ceşti, ştim că acestea sunt de fapt roade ale rugăciunii, roade ale comuniunii cu Dumnezeu. în acest sens Sfântul Ioan Scărarul spune că „rugăciunea este [... ] pricinuitoarea harismelor"95. Puterea mai presus de fire de a răbda frigul şi arşiţa a venit din căldura96 şi răcoarea rugăciunii, puterea de a-şi înfrâna trupul şi a-l supune duhului izvora din bucuria rugă­ciunii, puterea de a face minuni era de fapt tot un miracol al rugăciunii.

Chiar înainte de a-şi contura definitiv cursul vieţii sale, el iubea Psaltirea, se retrăgea noaptea în biserica satului pentru rugăciune şi îşi găsea bucuria şi rostul de a chema Numele

94Sf. Ioan Scărarul, Scara, Filocalia 9, XXVIII, 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 355.

95 Ibidem.

96„Celui ce tremură de frig pentru Hristos, harul i se face haină" (Sfântul Marcu Ascetul, „Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptă­ţesc prin fapte în 226 de capete", în Filocalia 1, Ed. Humanitas, Bu­cureşti, 2008, p. 117).

60

Domnului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!".

Mai târziu, după ce va cunoaşte mai profund şi mai larg roadele, puterea şi bucuria rugăciunii, el va avea o inimă aprinsă spre a chema Numele Domnului ziua şi noaptea „întraripându-se astfel cu dumnezeiescul dor". Programul său de rugăciune după ce s-a stabilit în turnul clopotniţă din Piatra Neamţ era următorul: „Noaptea, după ce dormea două cea­suri, până la ora douăsprezece, se scula, descuia biserica, se încuia pe dinăuntru şi stătea desculţ în mijlocul bisericii, pe piatra rece, nemişcat, cu mâinile sus, două-trei ore. Apoi scotea cojocul şi făcea metanii, timp de o oră [...]. Iar când se re­vărsau zorile ieşea în taină din biserică, se ridica în turn, aţi­pea un ceas, apoi se deştepta odată cu toată lumea. Nimeni, afară de câteva persoane, nu ştia această nevoinţă a lui Moş Gheorghe. Dimineaţaîşi făcea câteva rugăciuni. Apoi [...] por­nea desculţ, cu capul descoperit, pe uliţele oraşului, zicând psalmii pe de rost. Se ducea pe la alte biserici unde îl în­demna duhul, pe la cei care îl chemau în familie, la unii preoţi"97. în conştiinţa contemporanilor chipul lui s-a înscris ca a unui sihastru care „cutreera străzile recitând la rugă­ciuni interminabile"98.

El dobândise darul rugăciunii neîncetate, aceasta fiind cea mai mare lucrare duhovnicească a lui. Este relevantă următoarea întâmplare din viaţa sa. „Odată s-a urcat Moş Gheorghe la Schitul Sihla cu mai mulţi părinţi din Sihăstria. Bătrânul mergea înainte rostind în taină rugăciunea lui Iisus. Deodată s-a împiedicat şi era gata să cadă. Atunci s-a întors către părinţi şi le-a zis: «Vedeţi ce mi s-a întâmplat? Numai puţin am părăsit rugăciunea şi îndată m-a părăsit darul lui Dumnezeu. Cum m-am pogorât cu mintea jos, m-am şi

97 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr... P. 50.

98Gh. Vereanu, op. cit., p. 1.

61

împiedicat să cad, căci mintea trebuie să fie totdeauna înăl­ţată la Dumnezeu»."99

Ceea ce simţea în inima sa în timpul rugăciunii este greu de cunoscut şi, prin urmare, greu de spus. înţelegem ceva despre puterea rugăciunii sale din ispitele şi faptele lui100. El exprima într-un limbaj foarte simplu şi rar experienţele vieţii sale duhovniceşti. El nu căuta cuvinte meşteşugite, dar prin mijlocirea rugăciunii cunoştea stări înalte.

Iată o mărturie scurtă, unica mărturie ce ni s-a păstrat, dar mult grăitoare, care arată înălţimea duhovnicească la care îl ridica rugăciunea. „Aproape de Mănăstirea Sihăstria [...], Bătrânul Gheorghe şi-a săpat o groapă în care se as­cundea în momentul rugăciunii, ca să nu vadă decât cerul. Când se întorcea în mănăstire îi spunea plin de mulţumire lui Ioanichie101: «Astăzi am fost în cer!»"102. în puţinele şi simplele cuvinte „astăzi am fost în cer" se ascunde expe­rienţa unor înălţimi duhovniceşti nebănuite.

Dar neobositul rugător către Dumnezeu nu se mulţumea să guste singur din roadele rugăciunii neîncetate, ci îndemna prin cuvinte, şi mai ales prin exemplul său, şi pe alţii să se roage, lucru care s-a şi întâmplat aşa cum vom vedea când vom vorbi despre ucenicii lui. Ţinea foarte mult la fiica sa, Ana, pentru că era cea mai evlavioasă din copii şi mai ales

99 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 522.

100„Cât despre felul în care se ruga, ce cuvinte de taină rostea, sau ce simţea în inima lui în timpul rugăciunii, nimeni din oameni nu poate şti decât bunul Dumnezeu. Nici el nu a spus despre aceasta cuiva, dar înţelegem puterea rugăciunii lui din ispitele pe care le-a răbdat" (Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., pp. 28-29).

101Este vorba de Părintele Ioanichie Moroi, fostul stareţ al Mănăs­tirii Sihăstria, unul din ucenicii Sfântului Gheorghe Pelerinul, cu care ne vom mai întâlni într-un alt capitol.

102 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus..., p. 149.

62

pentru că deprinsese rugăciunea inimii. Iată mărturia ei: „Re­petam rugăciunea «Doamne Iisuse...» aşa cum mă sfătuise tata, dar nu puteam să o spun cu atenţie. Mintea mea se răspândea în timpul rugăciunii, deşi o repetam toată ziua [...]. Şi eram tare întristată de aceasta şi mereu ceream de la Dumnezeu să-mi dea darul rugăciunii. Iar odată trecând pe lângă o troiţă de la răscrucea unui drum, m-am închinat în faţa ei cu multă căldură. în momentul acela am simţit că o putere a intrat în inima mea. Era darul rugăciunii. Din clipa aceea mintea mea se pogora în inimă şi mă rugam tot­deauna cu mult dor şi căldură"103.

Este semnificativ faptul că dintre cei care au fost preo­cupaţi de monahismul românesc din secolul XX, şi au cercetat acest domeniu, n-au putut trece fără să amintească de figura luminoasă a Sfântului Gheorghe Pelerinul, iar aspectul principal pe care l-au identificat şi afirmat în viaţa lui a fost legat de darul rugăciunii neîncetate, „de rugăciunea continuă a inimii" pe care o avea. Astfel, înaltpreasfinţitul Serafim Joantă a scris într-o lucrare a sa următoarele cuvinte: „După unirea Moldovei cu Ţara Românească [...] monahismul ro­mânesc a cunoscut un mare declin. Curentul paisian s-a îm­puţinat, iar literatura ascetică şi patristică a căzut în uitare [...]. Totuşi tradiţia rugăciunii isihaste nu s-a stins de tot. Patericul Românesc reţine din această perioadă mai multe vieţi de călugări care au ajuns pe o înaltă treaptă duhov­nicească pe calea rugăciunii isihaste. Chiar şi unii mireni cum a fost Bătrânul Gheorghe din Transilvania (+1916), «peleri­nul român», au ajuns la rugăciunea continuă a inimii"104.

în marea învolburată a vieţii mijlocitorul către Dumnezeu, Sfântul Gheorghe Pelerinul, a făcut din rugăciune limanul cel bun, de aceea posteritatea cunoscând aceasta, poate avea

103 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 47.

104 Mitropolitul Serafim, op. cit., p. 64.

63

mare folos avându-l ca pildă, dar totodată năzuind la rugă­ciunile lui către Dumnezeu.

64

4.2. Pace în mijlocul unei lumi frământate

Pe tot parcursul vieţii sale, statornicindu-se prin rugăciune într-o comuniune vie cu Dumnezeu, Sfântul Gheorghe Pe­lerinul a aflat şi a trăit în pacea pe care Mântuitorul a făgăduit-o ucenicilor mai înainte de înălţarea Sa la cer. „Pacea Mea vă las vouă. Pacea Mea o dau vouă. Nu precum vă dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră" (In 14, 27). Pacea lui Dumnezeu nu este numai produsul unei vieţi disciplinate, nu este o linişte naturală care vine de pe pământ, ci este lu­crarea harului, care vine din cer. Prin pacea Sa, Dumnezeu unifică toate puterile sufleteşti ale omului, care urmează cu totală dăruire şi încredere voia Lui, aşa cum spune prorocul David: „Pace multă au cei ce împlinesc voia Ta şi nu se smin­tesc" (Ps. 118, 165). Paşnicul şi blândul Gheorghe Lazăr a trăit permanent în liniştea şi armonia filocalică, în „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea" (Filip. 4, 7), în acea stare înaltă care vine de sus de la „Domnul Păcii" (Is. 9, 5). Această dimensiune a vieţii sale a fost uşor de observat de toţi cei care l-au cunoscut.

Prin încrederea desăvârşită în pronia dumnezeiască şi prin rugăciune neîncetată, Sfântul Gheorghe Pelerinul a păşit peste valurile ispitelor din afară asemenea Domnului său, Care a mers suveran pe marea în furtună, fără să se cufunde în apă, fără să fie înfricoşat şi ameninţat de valuri şi vânt. Deşi trăia în lipsă şi sărăcie de pe când trăia în familia sa din Şugag, el nu se lăsa tulburat şi biruit nici de sărăcie, dar nici de ocara rudelor care îl ocărau pentru lipsurile familiei sale. „Moşul Gheorghe nu era îndemânatic la negustorie, care de obicei era însoţită de zgârcenie. El cumpăra scump şi vin­dea ieftin. Iar dacă vedea vreo văduvă sau vreun om scă­pătat, îi dădea vita sau oaia ca milostenie cu toată bucuria inimii. Astfel, datoriile creşteau, datornicii îi cereau mereu banii, casa şi copiii rămâneau tot mai lipsiţi. El însă nu se tulbura. în zadar îl ocărau soţia şi rudele, căci le răspundea

65

cu credinţă: «Nu vă tulburaţi, are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm permanent şi să facem voia Lui». Şi era totdeauna în pace, cu faţa senină, cu ochii limpezi ca cerul, cu zâmbetul pe buze, cu graiul rar şi foarte blând, cu mersul încet"105.

Aşa cum culorile curcubeului sunt mai multe, dar spec­trul este unul singur, tot aşa în viaţa Sfântului Gheorghe Pelerinul, pacea era împletită cu blândeţea, cu înţelepciunea şi cu seninul feţei. „Nu se tulbura de ceva orice i s-ar fi în­tâmplat. Nici nu era vreodată scârbit la faţă [...]. Mergea încet, vorbea foarte rar şi era de o blândeţe dumnezeiască. Mic de statură, alb şi vesel la faţă [...]."106 Părintele Ilie Cleopa spunea că el nu-şi pierdea liniştea şi blândeţea nici atunci când era batjocorit de cineva. Amintindu-şi de spusele sta­reţului Ioanichie Moroi, avva Sihăstriei zice: „Şi stareţul meu Ioanichie care a fost cu Moşul Gheorghe la Sfântul Munte spunea că acesta era un om care niciodată nu se supăra. Tot blând era. Dacă îl ocăra cineva zicea: «Dumnezeu să-l ierte că nu ştie ce face». Era un om foarte blând"107.

Prin darul lui Dumnezeu nu mai era biruit nici de ispi­tele din afară, nici de cele lăuntrice, asemănându-se astfel cu cei desăvârşiţi în care s-a statornicit pacea lui Dumnezeu. “În inima sa Moşul Gheorghe simţea atâta bucurie, atâta mul­ţumire, cum numai la sfinţi se putea întâlni. Şi aceasta de când fusese întâi la Mormântul Domnului şi în pustie 40 de zile. După nevoinţa aceea, nici diavolii nu-l mai ispiteau, nici oamenii nu-l mai supărau, nici gerul nu-l mai putea birui, nici arşiţa soarelui nu-l ardea, nici foamea nu-l chinuia, nici setea şi osteneala drumului nu-l doborau."108

105 arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 13.

106 Ibidem, p. 38.

107 Ne vorbeşte Părintele Ilie Cleopa, 15, p. 87.

108 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 39.

66

Dacă „pacea înseamnă posesiunea întreagă şi totală a lu­crului dorit" (Sfântul Maxim Mărturisitorul), înţelegem că a avea pacea lui Dumnezeu, înseamnă a-L avea pe însuşi Dumnezeu. Printre tulburările omeneşti, în mijlocul tumul­tului din oraşul pe care îl străbătea zilnic, omul lui Dumne­zeu avea o nebiruită pace pentru că însuşi Dumnezeu Şi-a făcut din el locaş. Paşnicul misionar a dobândit într-o lume tulburată ceea ce alţii dobândesc atât de greu chiar retrăgându-se în locurile în care pacea din afară este mai simţită, în acest sens a spus Cuviosul PaisieAghioritul: „Dacă reuşeşti să câştigi liniştea lăuntrică în mijlocul zgomotului, ai dobân­dit un lucru de mare preţ. Dacă nu reuşeşti să dobândeşti linişte în nelinişte, nici în linişte nu te vei linişti"109. Minu­natul Pelerin Gheorghe Lazăr a înălţat imnul păcii în mij­locul furtunii pentru că a trăit într-o continuă părtăşie cu „împăratul Păcii şi Mântuitorul sufletelor noastre".

4.3. Paradoxul asceză bucurie

în viaţa Sfântului Gheorghe paradoxul asceză bucurie a atins înălţimi neobişnuite. Părintele Dumitru Stăniloae con­semnează acest aspect al vieţii sale în cuvinte scurte: „Um­bla fără grabă şi fără să se lase tulburat de nimic [...]. Avea în inima sa o bucurie permanentă şi o mare iubire pentru Hristos"110. Deşi a urmat o viaţă foarte aspră, trăită în sărăcie, osteneală, post, multe metanii, privegheri şi frig, avea per­manent zâmbetul pe buze bucurându-se neîncetat. Această bucurie a cerut-o Domnul Iisus Hristos pentru ucenicii Săi în neuitata rugăciune arhierească: „Mă rog [...] să fie deplină bucuria Mea în ei" (In 17, 13). Iar aceştia au dobândit-o şi

109 Cuviosul PaisieAghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, 2000, p. 171.

110 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus..., p. 150.

67

au trăit-o la modul paradoxal aşa cum spune Sfântul Apos­tol Pavel: „Cu tot necazul nostru sunt covârşit de bucurie" (II Cor. 7, 4).

Aşa cum floarea de colţ creşte în zonele aride şi aspre ale înălţimilor muntoase, tot aşa bucuria duhovnicească răsare şi creşte în condiţii de silinţă şi osteneală. Despre acest para­dox Sfântul Cuvios PaisieAghioritul spune: “În viaţa duhov­nicească se întâmplă ceva paradoxal: când omul rabdă pentru dragostea lui Hristos, până la mucenicie chiar, inima i se umple de desfătare dumnezeiască. Acest lucru se petrece şi atunci când se face părtaş Patimilor Domnului. în măsura în care gândeşti şi suferi pentru faptul că Hristos S-a răstignit pentru păcatele noastre în aceeaşi măsură eşti răsplătit cu bucurie dumnezeiască. Suferi te bucuri, suferi te bucuri. Şi cu cât suferi mai mult cu atât te bucuri mai mult"111.

Desculţ şi cu capul descoperit, sărac şi în îndelungate pos­turi, în deplină sărăcie şi lipsit de orice mângâiere pămân­tească, omul lui Dumnezeu trăia o continuă mucenicie. Cu toate acestea bucuria nu-l părăsea niciodată. Această lucrare o face Preabunul răsplătitor al nevoinţelor, Care a făcut din pătimirile răbdate de bunăvoie pentru El, izvor de bucurie. „Aceste chinuri trupeşti", a grăit Sfântul Mucenic Eustatie în rugăciunea sa dinaintea morţii, „veselie sunt robilor Tăi"112.

Echilibrul ca linişte sau pace a luat în viaţa sa forma seninătăţii neatinse nici de patimile interioare pe care le-a adus la tăcere desăvârşită şi nici de tulburările din afară pe care le-a dovedit neputincioase. Minunatul mărturisitor se bucura în biserică, se bucura în rugăciuni, în posturi, în fap­tele milosteniei, „se bucura cu bucurie de glasul Mirelui" (In 3, 29), se bucura ca cel ce a aflat comoară mare pentru

111 Cuviosul PaisieAghioritul, Patimi şi virtuţi, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 306.

112 „Rugăciunea Sfântului Eustatie" din „Rânduiala Miezonopticii din sâmbete", în Ceaslovul, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 51.

68

că toate pornirile fiinţei sale se revărsau ca nişte ape limpezi spre oceanul voii lui Dumnezeu.

Pacea, odihna, împăcarea, seninul inimii şi al chipului, echilibrul întru fiinţă, manifestate în mijlocul tulburărilor omeneşti sunt semnele inconfundabile ale iluminării şi sfinţe­niei. Iar paradoxul bucurie asceză, ridicat la mare înălţime, a făcut din Pelerinul Gheorghe Lazăr o icoană vie în care vedem atât chinul crucii cât şi slava învierii.

69

5. O luptă statornică pentru „deşteptarea" credinţei

5.1. Învăţător cu fapta şi cu cuvântul

Deşi n-a fost învăţător recunoscut de vreo instituţie ome­nească, asemenea prorocilor de odinioară, misionarul Gheor­ghe Lazăr, prin mijloacele sale simple, lupta împotriva păca­telor pe care le vedea prin lumea pribegiei sale. Râvna arză­toare care se afla în el nu l-a lăsat să vorbească numai lui Dumnezeu despre oameni prin rugăciunile sale neîncetate, ci din când în când, vorbea şi oamenilor despre Dumnezeu, prin învăţăturile sale.

Mărturisirea fără cuvinte făcută prin purtarea Evanghe­liei pe străzile oraşului, dar neînţeleasă de unii, era dublată uneori de mărturisirea cuvântătoare prin care îşi tâlcuia rânduiala sa sfântă. Ca într-o liturghie universală, „ vohodul" enigmatic, prelungit şi desfăşurat ascetic, pe străzile oraşului, de alesul Domnului uns cu „preoţia împărătească" (I Ptr. 2, 9) a Duhului Sfânt, era continuat prin slujbă cuvântătoare.

Acest aspect al vieţii sale îl consemnează de mai multe ori Părintele Ilie Cleopa, care era nepot pe filieră duhovnicească al Sfântului Gheorghe Pelerinul. Avva Sihăstriei mărturisea: „El predica în satul acesta împotriva beţiei, în celălalt împo­triva furtişagului, a înjurăturilor, contra desfrâului, contra zgârceniei, a nemilostivirii, a mâniei. Mergea din sat în sat şi predica plângând [...]; predica până la Câmpulung Mol­dovenesc, până la Rădăuţi. împăratul Franz Ioseph auzind

70

de viaţa lui sfântă a spus grănicerilor: când vine omul acela sfânt din Moldova să-i daţi drumul să predice şi la noi"113.

A doua mărturie este legată de minunea opririi trenului în gara Paşcani, fapt despre care vom vorbi mai detaliat în alt capitol. Aici ne vom limita să amintim cuvintele minunatu­lui misionar. Părintele Ilie Cleopa chiar ne reproduce un frag­ment din predica rostită de minunatul Pelerin mulţimii de oameni uimiţi de minune. Iată acest fragment, singurul pe care îl cunoaştem: „Ce vă minunaţi că a oprit Dumnezeu un tren? Nu ne-a spus în Evanghelie: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui aceluia: Ia-te de aici şi mută-te în mare. Şi câţi sfinţi n-au mutat munţii cu ru­găciunea? Uite Sfântul Marcu de la muntele Fracesc, Sfântul Ioachim al Ierusalimului, apoi argintarul din Alexandria. Toţi au mutat munţii cu rugăciunea. Vă minunaţi că a oprit Dumnezeu trenul? Că Dumnezeu poate să oprească şi soarele, cum l-a oprit pe timpul lui Isus al lui Navi, că a stat soarele şase ore, până ce a biruit pe amaleciţi"114.

Părintele Ilie Cleopa insistă asupra acestui aspect şi amin­tind pentru a treia oară de el, spune: „Şi unde ajungea, oa­menii erau toţi după el. A venit odată la iarmaroc la Târgu Neamţ într-o luni şi l-au suit oamenii într-o căruţă să ţină predică. Nu a mai vândut nimeni în ziua aceea. Ţinând pre­dică acolo şi învăţând oamenii, tot iarmarocul a venit la Moşul Gheorghe"115.

Prin puterea exemplului şi prin darul Duhului Sfânt el a încălzit şi mişcat multe vieţi în popor împlinind neuitata profeţie făcută de pustnicul de la Iordan: „ [...] vei merge prin lume pentru a redeştepta credinţa"116. Oricine stătea

113 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 15, p. 87.

114 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 16, p. 24.

115 Ibidem, p. 20.

116 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus..., p. 148.

71

de vorbă cu el simţea o mare putere dumnezeiască în cu­vintele lui. „De aceea era pomenit cu mare evlavie ca un mare cuvios şi sfetnic duhovnicesc. Vorbea puţine cuvinte dar pline de putere şi dar prorocesc"117 pentru că cuvintele lui se sprijineau pe dovada faptelor. După aproximativ o sută de ani, omul de cultură Sorin Preda, un admirator al Sfân­tului Gheorghe Pelerinul, scrie despre acest aspect al vieţii sale: „Te cutremuri, gândindu-te că un om fără carte [...] a ajuns să uimească prin vorbele lui până şi pe cei mai mari învăţaţi ai vremii"118.

Fiind un simplu ţăran nu avea meşteşugul măiestriei retorice, dar „avea o memorie extraordinară şi ştia multe pre­dici"119 pe care le folosea cum îl mâna duhul. Deşi nu avea înţelepciunea acestei lumi, în el a pus Duhul Sfânt blân­deţea şi graiurile înţelepciunii celei de sus. În viaţa lui s-au împlinit cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi. Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii ca să le ruşineze pe cele tari. Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimi­cească pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înain­tea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 27-29). Umilinţa neobişnuită şi profilul ascetic din viaţa blândului şi paşnicului misionar, cu neputinţă de uitat şi greu de înţeles, tâlcuiesc şi exem­plifică aceste cuvinte ale marelui Apostol, care par şi ele greu de înţeles, dar cât de minunat se tâlcuiesc unele pe altele!

117 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr... P. 60.

118 Sorin Preda, „Despre Moşul Gheorghe şi pustnicia albă", în Formula AS, anul XXII, nr. 1027, iulie 2012, p. 26.

119 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 15, p. 87.

72

5.2. Părinte şi îndrumător duhovnicesc

Sfântul Gheorghe Pelerinul avea calităţile omului duhov­nicesc şi ale părintelui în măsură să-i atragă pe cei din jur şi să-i mângâie, să-i ajute, să-i îndrume. El a realizat în viaţa sa chipul părintelui care poate spune: „Am fost blând în mij­locul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi [...]. Şi v-am rugat cu stăruinţă să umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui ce vă cheamă la împărăţia şi la slava Sa" (I Tes. 2, 8,12).

5.2.1. Înţelept şi blând

Nu avea nici un interes pentru onoruri, laude şi favoruri omeneşti, de aceea nici nu căuta prietenia cu cei ce deţineau ranguri lumeşti. Eliberat de orice interese egoiste, omul lui Dumnezeu se făcea prin smerenia sa neobservat şi discret, dar se ivea pe neaşteptate acolo unde era nevoie de sprijin şi mângâiere. Un ucenic de-al său, viitorul stareţ Ioanichie Mo­roi, când se afla în conflict cu soţia sa, neştiind ce cale să aleagă, a fost ajutat de vizita neaşteptată a Sfântului Gheorghe. Iată cuvintele lui: „Şi cum ne certam noi a venit în casă Moşul Gheorghe Lazăr cel vestit. I-am spus dorinţa mea şi necazul femeii, iar el mi-a zis: «Drăguţă, ai făcut un păcat! Ai făgă­duit lui Dumnezeu că te vei duce la mănăstire şi te-ai întors înapoi. Iată că nu-ţi merge bine şi nu poţi avea pace până nu-ţi împlineşti făgăduinţa»"120. în urma acestei intervenţii neaş­teptate Părintele Ioanichie a ales calea potrivită, iar soţia lui, prin încrederea pe care i-a inspirat-o „bunul sfetnic", a dat libertate deplină soţului ei să-şi urmeze cursul vieţii po­trivit cu îndemnul bunului părinte.

Avea darul de a fi crezut, ascultat şi urmat în sfaturile sale, fiindcă erau străbătute de lumină şi putere cerească. Provoca

120 Arhim. Ioanichie Bălan, Ieroschimonahul Ioanichie Moroi..., p. 12.

73

în cei ce îl urmau convingerea că au găsit în el un glas au­tentic în care se resimte glasul lui Dumnezeu, de aceea chiar şi îndemnurile sale grele erau urmate. înainte de a lua o de­cizie pentru viaţă, îl sfătuieşte pe viitorul stareţ Ioanichie să citească timp de un an în fiecare zi Psaltirea şi să mănânce o dată pe zi după apusul soarelui, lucru pe care acesta îl ur­mează întocmai121.

Avea o mare putere de a înţelege şi asuma tot ce este ome­nesc, iar atunci când se creau situaţii ridicole el nu le evita, ci reuşea prin darul, blândeţea şi mângâierea lui să salveze de la ruşine pe cei ce erau responsabili şi neputincioşi în faţa lor. Iată ce mărturiseşte Părintele Ioanichie Moroi despre acest dar al Bătrânului dovedit în timp ce se afla într-un peleri­naj la Ierusalim: „Ne-am închinat la Mormântul Domnului şi la toate sfintele locuri. Parcă mă simţeam în cer de bucurie. Singura mea scârbă era acest copil (bolnav şi gângav n.n.), care prin lucrarea diavolului îmi făcea mari ispite. Ţipa, fu­gea pe stradă, fugea după alţi copii. Dar Bătrânul cu câteva cuvinte ne liniştea pe amândoi, căci îi punea mâna pe cap şi zicea: «Drăguţă, lasă că se linişteşte copilul»"122. Tot la în­demnul lui, Părintele Ioanichie după călugăria sa de la Mun­tele Athos se stabileşte la Mănăstirea Neamţ. Acest îndemn el îl urmează cu bucurie, şi pentru că „în părţile acestea trăia [...] Moşul Gheorghe Lazăr". Iată mărturia Părintelui Ioani­chie Moroi: „După călugăria mea, la 6 august 1902, am mai zăbovit câteva luni [...] şi m-am întors în ţară. Aici, cu sfatul lui Moş Gheorghe m-am stabilit la Mănăstirea Neamţ unde se aflau peste trei sute de călugări [...]. în părţile acestea trăia şi bunul meu sfetnic Moşul Gheorghe Lazăr"123.

Prin discernământul său, prin calmul şi înţelepciunea sa, a dovedit, fără să urmărească acest lucru, că la Dumnezeu

121 Ibidem.

122 Ibidem, p. 22.

123 Ibidem, p. 27.

74

nimic nu este rigid şi neclintit, ci orice situaţie grea poate fi uşurată, orice stare de deznădejde poate fi depăşită prin rugăciunea stăruitoare. De aceea ucenicii lui îl iubeau ca pe un adevărat părinte, care la vreme de nevoie îşi pune sufletul pentru fii. Părintele Ioanichie Moroi îl va păstra la loc de mare cinste în memoria sa, numindu-l „bunul meu sfetnic"124.

124 Ibidem.

75

5.2.2. Iubitor şi smerit

Prin încrederea pe care o inspira, mulţi tineri îl urmau ca pe un „cuvios", ca pe un „bătrân", urmând la îndemnul lui viaţa monahală. Unul dintre aceştia a fost protosinghelul Damaschin Trofin din Mănăstirea Neamţ, care fiind uimit şi cucerit încă din copilărie de profilul ascetic al neobişnuitului mirean, a dobândit o aşa de mare încredere în el încât la în­demnul lui, a urmat viaţa monahală. După ce îl întâlneşte de mai multe ori pe străzile oraşului Piatra Neamţ, după ce îi aude murmurul rugăciunilor sale şi îi primeşte binecuvân­tarea, îl însoţeşte de câteva ori în biserică la rugăciunile de noapte. în urma acestor experienţe avute cu Sfântul Gheorghe Pelerinul, evlavia viitorului monah faţă de acest om ceresc se înrădăcinează atât de adânc în inimă încât îi va rămâne pe totdeauna ucenic. Iată mărturia lui: „Eu sunt un ucenic al lui Moş Gheorghe. Era prieten de casă al părinţilor mei. Am crescut cu dânsul în ochii mei. Îl port şi azi în privirea şi inima mea. Era un sfânt. Adesea mergeam cu alţi copii de la şcoală după el pe stradă să auzim cum se roagă. Îi sărutam cartea şi el ne mângâia pe cap. De câteva ori m-a luat cu el la rugăciune în biserică. Atunci m-am uimit de nevoinţa lui. Aveam cam 15 ani"125.

Ca un ucenic adevărat acesta va păstra în chivotul me­moriei sale cele mai preţioase cuvinte, întâmplări şi date de­spre părintele său, de aceea Părintele Ioanichie Bălan scriind viaţa Sfântului Gheorghe spune că s-a inspirat, în cea mai mare parte, din cuvintele primite de la Părintele Damaschin Trofin126.

Alţi doi ucenici ai Sfântului Gheorghe Pelerinul, care au ajuns la mare măsură duhovnicească, au fost fraţii Chiril şi

125 arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 57.

126 Idem, Patericul românesc, p. 515.

76

Atanasie Păvălucă. Aceştia, prin îndemnul minuna­tului misionar, au venit la Mănăstirea Neamţ cu toată averea lor. „Icoana vieţii lui, ca şi cuvintele sale, formau un adevă­rat îndreptar de trăire duhovnicească pentru ei."127 Despre aceşti ucenici Părintele Ilie Cleopa spune: „Erau de la Breţcu, din judeţul Covasna, iar Moşul Gheorghe i-a adus la mănăs­tire, că el a adus mulţi călugări din Ardeal încoace. După un timp Chiril a plecat în Sfântul Munte şi a cumpărat o chilie acolo [...]. Iar Atanasie a rămas la noi la Neamţ şi a umblat şi el 38 de ani desculţ şi cu capul gol [...]. El mânca seara, la apusul soarelui şi nu dormea niciodată pe laviţă, numai pe scaun [...]"128. Pe lângă această rânduială mai rostea în fie­care zi toată Psaltirea.

între aceşti doi monahi şi părintele lor s-a dezvoltat o adevărată filiaţie duhovnicească.

Vedem în această comuniune lupta părintelui duhov­nicesc pentru fiii lui şi fericirea sa de a vedea că în ei ia chip Hristos. „Moşul Gheorghe mişcat de Duhul Sfânt venea de două ori pe an la Mănăstirea Neamţ să-şi cerceteze ucenicii [...] la stână, pe Valea Icoanei. După câteva zile şi nopţi de rugăciune şi sfat, în tăcerea codrilor şi a dragostei inimii ia­răşi se despărţeau pentru o vreme, în speranţa unei noi în­tâlniri."129 în această legătură de duh dintre el şi ucenici, smerenia lui nu poate rămâne neobservată. Mişcat şi îndem­nat de această virtute, înţeleptul îndrumător, înainte de a-şi căuta şi întări ucenicii pe calea Domnului, „primea binecu­vântarea părintelui stareţ"130.

127 Idem, Moşul Gheorghe Lazăr..., pp. 78-79.

128 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 16, p. 18.

129 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 79.

130 Ibidem.

77

5.2.3. Delicat şi ferm

Sfântul Gheorghe Pelerinul se adresa uneori cald şi blând, iar alteori incendiar şi fulgerător. Blândeţea şi bunătatea lui nu erau slăbiciune, ele erau străbătute de fermitate şi auto­ritate. Prin bunătate şi blândeţe atrăgea, iar prin fermitate şi hotărâre inspira încredere. De aceea vedem uneori în ma­nifestările sale efuziune şi mustrare. Printr-o rafală de cu­vinte spontane şi vii, el reuşea să spulbere din mintea celor tulburaţi gândurile cele rele şi să pună în locul lor sămânţa

78

gândului sfânt. „Odată s-a dus la Mănăstirea Neamţ unde se aflau Veniamin, Pamvo şi Damaschin vechi ucenici ai Bătrânului. Iar ei fiind tulburaţi i-au spus: «Moş Gheorghe, noi plecăm din mănăstirea asta că ne-am smintit». «Dar, de ce, drăguţă?». «Nu mai este mântuire aici! Am văzut pe unul făcând cutare păcat [...], pe altul certându-se, iar pe altul pâ­rând pe fraţi». Atunci Bătrânul deşi era blând a strigat tare de trei ori: «Nu fă tu, bă! Nu fă tu, bă! Nu fă tu, bă! Că fie­care va răspunde pentru ale sale păcate. De ce vezi şi judeci pe alţii?»."131

5.2. 4. Darul de a face ucenici

Prin pilda vieţii sale neobişnuite, prin înţelepciunea şi dis­cernământul său, „harismaticul" mirean Gheorghe Lazăr a avut o mare putere de a-şi face ucenici. Deşi înfăţişarea, dar mai ales modul de viaţă îi erau foarte aspre, în relaţiile cu ceilalţi oameni era plin de blândeţe şi bunătate, de aceea avea o mare putere de a-i atrage. Aceştia veneau la el mai ales să-i ceară binecuvântarea simţind că este cu adevărat omul lui Dumnezeu.

Un alt ucenic de seamă a fost protosinghelul Iosif Crăciun din comuna Gârcina, jud. Neamţ. „Părintele Iosif devine, încă din tinereţe, un vrednic ucenic al marelui şi pururi pomeni­tului Moş Gheorghe. De la el deprinde multe nevoinţe prin­tre care mai ales postul şi rugăciunea neîncetată. Cu îndem­nul său a lăsat casa şi familia şi a venit la Mănăstirea Neamţ să se facă călugăr"132. Şi el va ajunge mare ascet, duhovnic şi exorcist133.

131 Ibidem, p. 64.

132 Arhim. IoanichieBălan,MoşulGheorgheLazăr..., p. 102.

133 Ibidem, pp. 102-119.

79

Bătrânul avea şi alţi ucenici devotaţi, care începuseră să se nevoiască avându-l ca pildă, zicând psalmi ziua şi noaptea. „Pot fi amintiţi [...] un oarecare moş Mihai din Brusturi, care a umblat desculţ până la moarte. Moşul Ioan Apostolul din satul Valea lui Ion buhuşi, care a umblat la fel toată viaţa şi a murit călugăr."134 El avea şi numeroase uceniţe maici la Văratec şi Agapia, trimise de el la mănăstire, pe care le cerceta deseori, dându-le sfaturi, mângâieri şi îndrumări spre mântuire135. în legătură cu aceasta Părintele Cleopa spune: „A adus zeci de călugări şi călugăriţe ucenici din Ar­deal la mănăstirile astea [...]. Şi au ajuns oameni mari: arhi­mandritul Evghenie Ungureanu, arhimandritul Silvestru Garoi, Agafia Velasa stareţă la Văratec, maica Amfilohia Deleanu, maica Filofteia Ştenţa, Părintele stareţ Ioanichie Moroi părintele stareţ al meu"136.

Dar misionarul Gheorghe Lazăr era părinte duhovnicesc şi în înţelesul mai larg al cuvântului. în Postul Mare aproape în fiecare an făcea pelerinaj cu alţi credincioşi la Ierusalim. Mulţi dintre ei îi urmau exemplul în ceea ce priveşte rugă­ciunea de toată vremea şi mai ales dragostea faţă de Psaltire137. Unii voiau să-l vadă, să-i sărute Psaltirea. Oamenii simţeau că Duhul Sfânt era cu dânsul. De aceea îl respectau, îl che­mau pe la casele lor pentru binecuvântare şi sfat138. Iar la chilia lui, alături de cei care veneau să ceară şi să primească milostenie, erau şi „cei împresuraţi de ispite şi de necazuri, care alergau la Bătrânul de peste tot, ca la un mare sfetnic"139.

134 Ibidem, p. 61.

135 Ibidem.

136 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 15, p. 84.

137 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 42.

138 Ibidem, p. 51.

139 Ibidem, p. 59.

80

Chiar modul lui de adresare era delicat şi atrăgător, plin de blândeţe şi uneori de umor. Vorbele lui dovedeau sim­plitate, netulburată pace, profunzime şi chiar gravitate. De aceea oamenii îl ascultau cu bucurie şi-i primeau poveţele. El se adresa cu apelativul „drăguţă": „Ei drăguţă, eu am să mor când s-or tulbura popoarele"; „Lasă drăguţă, picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre"; „Rămâneţi, drăguţă, cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului"; „Drăguţă, să nu te gân­deşti decât la iad şi la moarte. Că dacă te gândeşti la iad nu ajungi în iad"; „Drăguţă, lasă să termin predica!"; Drăguţă, nu poţi avea pace până nu-ţi împlineşti făgăduinţa!"; „Frate Ioane, drăguţă, acolo te mântuieşti unde sunt mai multe is­pite"; „Hai, drăguţă, hai la mănăstire".

81

6. O icoană vie a Ortodoxiei

Aşa cum am putut vedea chemarea Sfântului Gheorghe Pelerinul nu a fost aceea de a apăra Ortodoxia de la amvon sau de la catedră, ci printr-un fapt de viaţă, Ortodoxia fiind pentru el nu obiect de studiu de tip speculativ, ci un adevăr legat organic de viaţa sa, făcându-se astfel o icoană vie a dreptei credinţe. Prin viaţa sa de sfinţenie se face trăitor al Ortodoxiei, şi exponent al valorilor ei. Pe lângă aspectele vieţii sale despre care am vorbit până aici, un alt lucru datorită căruia putem spune despre El că s-a făcut icoană vie a cre­dinţei este acela că s-a adăpat din izvoarele limpezi ale Bise­ricii Ortodoxe. El avea o dragoste vie şi adevărată faţă de toate valorile Bisericii Ortodoxe, o înţelegere şi o asumare unitară a acestor valori, fapt care constituie „piatra cea din capul unghiului" a vieţii sale.

El avea o mare râvnă de a se ruga în biserică. Fără de în­doială, cuvintele prorocului David pe care le citea zilnic ră­sunau şi cântau în mintea şi inima lui. El s-a regăsit în feri­cirea din psalmul care spune: „Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda" (Ps. 83, 5). Dumnezeu, prin chemarea pe care i-a făcut-o, i-a descoperit că valoarea unei zile trăite în Casa Lui este mai mare decât valoarea a o mie de zile petrecute în altă parte şi că a fi lepădat în locaşul sfânt este mai mult şi mai plăcut decât a te desfăta în locurile în care petrec păcătoşii. „Mai bine este a petrece o zi în Casa Domnului decât o mie între străini. Ales-am a fi lepădat în Casa lui Dumnezeu mai bine decât a locui în locaşurile păcătoşilor" (Ps. 83,11). în toate etapele vieţii sale s-a

82

simţit atras de „sfinţenia şi măreţia din locaşul cel sfânt al Lui" (Ps. 95, 6).

Profilul sfinţeniei sale străluceşte şi din aceea că era pu­ternic ancorat în viaţa Bisericii izbutind prin aceasta şi prin celelalte daruri să cultive şi să dezvolte în ceilalţi oameni o vie şi lucrătoare conştiinţă bisericească. Prezenţa sa în bise­rică în zilele de sărbătoare este descrisă de Părintele Ioa­nichie Bălan, biograful său, prin următoarele cuvinte: „În sărbători nu lipsea niciodată de la Sfânta Liturghie. Stătea întotdeauna în acelaşi loc, la icoana Mântuitorului din partea dreaptă. Nu se uita nici într-o parte. Nu se mişca deloc cea­suri întregi. La Bobotează îi era foarte drag. Stătea mereu în faţă, desculţ pe zăpadă"140.

Omul lui Dumnezeu era foarte legat de mănăstirile din zona Neamţului şi din tot Nordul Moldovei, la care venea adeseori. Asumarea tezaurului duhovnicesc nu era una frag­mentară, ci una foarte coerentă, unitară şi duhovnicească. Avea o mare evlavie şi veneraţie faţă de toată moştenirea du­hovnicească din aceste făclii ale Duhului Sfânt: sfinte moaşte, icoane făcătoare de minuni, slujbe, şi faţă de părinţii duhov­niceşti. Iar vieţuitorii din mănăstiri îl întâmpinau cu bucurie şi multă veneraţie. Părintele Ioanichie Bălan spune despre aceasta: „Venea regulat la Mănăstirea Neamţ. Aici era întot­deauna primit de părinţi ca un mare avă de demult. Toţi părinţii, în frunte cu stareţul mănăstirii, arhiereul Narcis Creţulescu, îi ieşeau pe rând înainte şi doreau să se atingă măcar de Psaltirea şi cojocul lui. Iar Bătrânul blând şi smerit, le să­ruta mâinile cu mare cuviinţă şi le cerea binecuvântare"141. Acelaşi autor mai notează: „Moşul Gheorghe trăgea adeseori şi pe la celelalte mănăstiri din zonă: Agapia, Văratecul, Horaiţa, şi mai ales Bistriţa. Aici zăbovea mai mult, că avea mare evlavie la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana.

140 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 56.

141 Ibidem, p. 64.

83

Apoi trecea şi pe la multe biserici de sat, prin oraşe, pe la moaştele cuvioasei Parascheva de la Iaşi şi Sfântul Ion cel Nou de la Suceava"142. Conştiinţa apartenenţei la Biserică era foarte vie în viaţa lui, iar acest lucru se arăta şi prin aceea că în rugăciunile sale de noapte invoca pe sfinţii săr­bătoriţi în ziua respectivă.

Despre acest aspect al persoanelor harismatice din Biserică, printre care îl pune la loc de frunte şi pe Sfântul Gheorghe Pelerinul chiar mai înainte de a fi canonizat, Părintele Du­mitru Stăniloae spune: „Participă la Sfânta Liturghie şi la cele şapte laude ale Bisericii. Ei rămân astfel în atmosfera spi­rituală a Bisericii în comuniune cu poporul credincios şi în duhul Tradiţiei ortodoxe"143.

Tot aici mai amintim de un aspect important al vieţii sale, mărturie a echilibrului său duhovnicesc: nu uita să-şi cerceteze conştiinţa şi să-şi raporteze viaţa la un părinte du­hovnicesc pe care îl cerceta regulat. „Duhovnic a avut multă vreme pe renumitul preot Gheorghe Mironescu din satul Cut, aproape de oraşul Piatra Neamţ. La el venea ade­sea la biserică. Se mărturisea destul de des şi se împărtăşea mai ales la praznicele împărăteşti."144 Ştim din Tradiţia Bi­sericii că duhovnicul are un rol foarte important în viaţa duhovnicească.

Toate acestea arată că avea o integrală şi vie conştiinţă liturgică, şi ca urmare a acestui fapt, el a devenit un măr­turisitor al Ortodoxiei, univers din care şi-a făcut izvor de duh şi viaţă. El şi-a însuşit o conştiinţă ortodoxă coerentă şi unitară pe tot parcursul vieţii, dar mai ales începând cu timpul petrecut la Ierusalim şi la Muntele Athos. Desigur că

142 Ibidem, p. 65.

143 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus..., p. 153.

144 Arhim. Ioanichie Bălan,MoşulGheorgheLazăr..., p. 56.

84

aici a putut să cunoască profund şi să-şi însuşească temeinic evlavia ortodoxă ca într-o adevărată academie a pustiei.

Astfel alesul lui Dumnezeu a trăit şi mărturisit Orto­doxia din interiorul ei, nu printr-o dialectică deductivă, ci ca pe o sevă a Revelaţiei ştiind că „[...] moştenirea Orto­doxiei nu este [...] o moştenire doctrinară, ci moştenirea unui mod de viaţă. Nu avem nevoie să facem o teologie care spe­culează scolastic asupra unui Dumnezeu, o filozofie abstractă. Ci trebuie să trăim în Hristos legătura cu Tatăl sub lucrarea Duhului Sfânt"145.

Viaţa duhovnicească nu se sprijină pe formulări verbale speculative, ci pe o participare intensă şi reală la viaţa dum­nezeiască din care credinciosul este chemat să se împărtă­şească încă din această viaţă. “În Biserică, chiar credinciosul cel mai simplu, prin cercetarea plină de iubire şi împlinirea statornică a cuvântului lui Dumnezeu, prin viaţa sa de rugă­ciune şi în chip culminant, prin participarea la Sfânta Li­turghie şi împărtăşirea cu vrednicie cu Sfânta Euharistie, devine teolog, adică un iniţiat în tainele adevărului dumne­zeiesc, şi unit într-o comuniune de viaţă, prin Duhul Sfânt, cu Hristos adevărul. Acestui credincios nimic din ce este Ortodoxia nu-i este străin, ca unul care posedă «credinţa şi cunoştinţa adevărului celui conform cu evlavia» (Tit 1, 1). El se face părtaş la tot ce a primit Biserica de la Domnul ei, laîntregu-i tezaur de învăţătură mântuitoare şi la tot harul. Un astfel de credincios chiar dacă nu este instruit în profun­zime în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă, nu va cădea niciodată victimă ereziei, şi aceasta tocmai datorită faptu­lui că trăieşte în adevăr, că adevărul pentru el este un fapt de viaţă, un fapt al vieţii sale de comuniune cu Hristos."146

145 M.-A. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 30-31.

146 Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la Duminicile de peste an, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, p. 278.

85

În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu este cu putinţă ca cel care are viaţă curată să ajungă în rătăcire, iar dacă totuşi se va rătăci, viaţa curată îl izbăveşte grabnic din 147

această stare.

Conştiinţa apartenenţei la Biserică, evlavia faţă de toată moştenirea ei, rugăciunea neîncetată, evlavia faţă de părin­tele său duhovnic, precum şi viaţa trăită în curăţie şi sfinţenie au fost străjerii şi sfetnicii fideli, care l-au făcut o icoană vie a Ortodoxiei.

147 „După cum nu se poate ca cel ce se găseşte în rătăcire însă cu o viaţă curată să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot aşa şi cel ce trăieşte în răutate, nu va putea cu uşurinţă să privească la înălţimea dogmelor, ci cel ce voieşte a cuceri adevărul trebuie a se curăţa de­grabă de toate patimile" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epis­tola întâi către Corinteni, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 82).

86

7. Darurile suprafireşti ale Sfântului Gheorghe Pelerinul

7.1. Ispite şi arătări de la diavolul

încă din timpul luptelor sale din pustia Iordanului, pe parcursul celor patruzeci de zile de post, i s-a arătat de mai multe ori diavolul pentru a-l întoarce din drumul nevoinţei sale. Într-o zi, vrând să-l pornească spre mânie, i-a aruncat că­ciula de pe cap, iar într-o noapte diavolul i-a aruncat bo­cancii încât nu mai avea cu ce să se încalţe148.

Altădată, tot în pustia Iordanului, diavolul vrând să-l doboare cu mândria i-a pregătit o cursă. „Moşul Gheorghe [...] a văzut venind de departe o pereche de boi cu plug şi un om trăgând brazdă. El credea că este cu adevărat un om de aceea se necăjea că nici aici nu a scăpat de oameni. Cum ajun­sese acela lângă el, a oprit boii şi i-a spus: «Moş Gheorghe, vezi brazda aceasta?». «Da, o văd» îi răspunse Bătrânul, mirându-se cum de a ajuns omul acela din ţară, şi cum îi ştia nu­mele. «Aşa-i că este dreaptă?». «Da e dreaptă», zise el făcându-şi sfânta cruce. «Aşa este şi credinţa ta faţă de Dumnezeu». Şi zicându-i aceste cuvinte îndată a dispărut"149. Atunci el a înţeles că era satana care a vrut să-l piardă cu ispita trufiei.

În timp ce se afla în biserica din Şugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el şi zicându-i cu mare mânie: „Ce faci aici Moş Gheorghe?". „Mă rog lui Dumne­zeu, a răspuns Bătrânul cu îndrăzneală". „Bine faci" a răspuns

148 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., p. 27.

149 Ibidem, pp. 26-27.

87

vrăjmaşul şi a fugit de la el150. într-un local de petrecere Sfân­tul Gheorghe Pelerinul a văzut că printre oamenii care îşi iroseau timpul, sănătatea şi banii în desfătări şi patimi erau o mulţime de diavoli, adeverindu-se astfel, încă o dată, că dincolo de patimi şi năravuri rele sunt duhurile cele în­şelătoare care-i înşală şi robesc pe oamenii prinşi în capca­nele lor. Despre aceasta Bătrânul povestea celor mai de aproape ai săi: „Într-o duminică, când mă întorceam de la sfânta bise­rică am văzut la cârciuma din Şugag mulţi săteni la băut, şi printre ei, mulţime de diavoli, aşa cum n-am mai văzut în altă parte"151.

În altă împrejurare diavolul deghizându-se în călugăr îm­brăcat în haină veche s-a arătat lui Ioanichie Moroi şi l-a în­demnat să nu-l asculte pe bunul său sfetnic, numindu-l „moş bătrân şi nebun". Acest lucru s-a petrecut în timp ce Sfântul Gheorghe Pelerinul îl îndemna pe ucenicul său să-şi aducă aminte de promisiunea sa şi să se ducă la mănăstire152. Şi din aceasta se vede cu câtă ură era pornit diavolul împo­triva lui.

7.2. Semne şi minuni

înainte de înălţarea Sa la cer Domnul a făgăduit uceni­cilor Săi: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu mă duc la Tatăl" (In 14, 12). Ca drept dovadă a sfinţeniei, Dumnezeu a dăruit alesului Său darul facerii de minuni. Aşa cum se poate vedea în viaţa Mântuitorului şi în vieţile sfinţilor, scopul minunilor poate

150 Ibidem, p. 45.

151 Ibidem.

152 Idem, IeroschimonahulIoanichieMoroi. Pp. 16-19.

88

fi rezumat la trei aspecte: preamărirea lui Dumnezeu153, ade­verirea dumnezeirii Mântuitorului154 şi întoarcerea spre pocă­inţă a oamenilor care văd minunile155.

îndată după postul de patruzeci de zile din pustia Ior­danului, bunul nevoitor s-a retras la Ierusalim, unde s-a în­chinat la Mormântul Domnului. Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîn­doielnică şi mângâietoare că rugăciunile şi postul au fost bineplăcute şi primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură156.

Aşadar, pe lângă mărturia din partea pustnicului de la Iordan vine şi mărturia din partea lui Dumnezeu prin care ascetul Gheorghe Lazăr a dobândit o încredinţare neclintită că se află într-o devenire duhovnicească bună. în baza aces­tor mărturii el a învins ispita îndoielii, care întoarce de multe ori pe cei care într-un moment de mare însufleţire pornesc pe calea mântuirii. De acum nici iscodirile oamenilor, nici nălucirile şi şoaptele insidioase ale demonilor nu-l vor mai putea întoarce din cale.

Dar cea mai popularizată minune a sa este oprirea tre­nului în gara Paşcani, pe care o redăm în forma în care ne-a

153 După vindecarea celor zece leproşi Domnul Se întristează că numai unul dintre cei vindecaţi s-a întors să dea slavă lui Dumnezeu, de aceea întreabă: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care este străin de neam?" (Lc. 17,17-18). Aşadar, în vindecarea minu­nată scopul era preamărirea lui Dumnezeu şi, implicit, mântuirea.

154 „Lucrările acestea pe care le fac Eu mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis" (In 5, 36; 10, 25).

155 „Vai ţie, Horazine! Vai ţie, Betsaido! Căci dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut în voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac şi în cenuşă" (Lc. 10,13).

156 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., P. 30.

89

istorisit-o Părintele Ioanichie Bălan: „Moşul Gheorghe voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon căci nu avea bani. Conductorul de bilete, care din întâmplare nu-l cunoştea, i-a zis:

-Moşule, dacă n-ai bilet, la prima staţie te dai jos din tren!

Bătrânul rostea în taină Psaltirea. Iar oamenii din tren îl rugau pe conductor să-l lase că este un om cu viaţă sfântă. Însă la prima staţie acela l-a coborât din tren, iar Bătrânul a plecat pe calea ferată zicând:

-Drăguţă, rămâneţi cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului! însă, când să pornească trenul, trenul nu mai pornea deloc.

Nici o defecţiune. Au schimbat locomotiva; au schimbat con­ductorul. Nimic. Toţi erau uimiţi şi alarmaţi. Iar unul din funcţionarii gării a zis:

-Aţi dat jos din vagon pe Moşul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceţi-vă şi-l chemaţi înapoi. Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon şi imediat a pornit trenul din gară"157.

Observăm că oamenii evlavioşi au pus această minune în legătură cu sfinţenia omului lui Dumnezeu, iar el nu şi-a făcut din aceasta un prilej de faimă, ci îndată, adresându-se oamenilor uimiţi, le-a îndreptat privirea spre a slăvi puterea lui Dumnezeu.

Altădată nişte evrei sunt convertiţi la creştinism şi pri­mesc botezul în urma unei minuni făcute de el. Părintele Ilie Cleopa consemnează această minune: „O evreică tânără nu putea să nască, era prima dată, când trebuia să nască pri­mul copil, şi era gata să moară. Au venit o mulţime de doctori, că zicea că nu mai poate, moare. Au venit evreii la Moşul Gheorghe:

-Moşul Gheorghe noi suntem evrei.

157 Ibidem, pp. 66-67.

90

-Dar drăguţă, ce ai?

-Moare fata noastră. Hai la noi că gata, doctorul a spus că nu mai are ce-i face, moare fata noastră.

-Drăguţă, lasă să termin predica!

-Moş Gheorghe, vino acum, chiar acum că moare!

-Nu moare până nu vin eu.

Şi au stat până a terminat predica, apoi s-a luat un cârd de evrei după el. Zice:

-Dar vă botezaţi?

-Toţi ne botezăm dacă trăieşte fata, că numai pe aceea o avem.

Boierul era bogat, om voinic. Când au ajuns acolo, un cârd de evrei pe lângă ea, ea era mai moartă [...]. Dar Moşul Gheorghe când a deschis uşa a strigat:

-Hai, deschide-te cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului!

Tot atunci a şi născut. A venit şi i-a făcut cruce pe cap şi a spus:

-Să fie al lui Hristos!

Şi s-a făcut sănătoasă şi s-a botezat şi ea şi copilul, şi i-a pus numele Gheorghe, după Moşul Gheorghe. S-au botezat atunci 5-6 familii de evrei în Târgu Neamţ"158.

Observăm că şi de această dată alesul lui Dumnezeu a făcut din intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu revărsată prin mijlocirea sa un mijloc de a promova credinţa cea ade­vărată, o modalitate de a-i atrage pe necreştini la Dumne­zeu şi de a-i face mădulare ale trupului lui Hristos.

Despre puterea lui de a săvârşi vindecări Părintele Cleopa ne vorbeşte la modul general, astfel: „Moşul Gheorghe avea darul de a face minuni, se vindecau oamenii. Pe urmă, pen­tru că a aflat de viaţa lui atât de înaltă, un boier din Piatra Neamţ [...] i-a dat Moşului Gheorghe vreo două-trei camere

158 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 16, pp. 20-21.

91

mari, unde să vină bolnavii [...]. Şi când ajungea acolo [...] le zicea: «Drăguţă, întâi să primiţi un dar». Şi le dădea câte o pâine. Şi el stătea în genunchi şi citea Psaltirea. Şi zicea: «Voi numai ascultaţi, că sunteţi bolnavi, nu puteţi face nimic». Şi se ruga până către ziuă, el nu dormea toată noaptea, pu­nea mâna pe capul lor şi se făceau sănătoşi"159. Părintele Du­mitru Stăniloae vorbind despre Sfântul Gheorghe Pelerinul şi cei asemenea lui, spune că această categorie de oameni aleşi „[...] practică o slujire de iubire faţă de toţi oamenii [...] şi adesea primesc darul vindecării"160.

Cel care cunoaşte viaţa Sfântului Gheorghe va dobândi o adevărată evlavie faţă de omul lui Dumnezeu văzând că dincolo de orice minune în sensul restrâns al cuvântului, viaţa minunatului Pelerin a fost o mare minune.

7.3. Prorocii împlinite

Dumnezeu dă unor sfinţi darul de a cunoaşte viitorul pentru a-i mângâia pe cei aflaţi în suferinţă şi pentru a încununa pe cei care primesc darul acesta. Din mărturiile unor persoane vrednice de încredere reiese că Dumnezeu a desco­perit alesului Său de câteva ori anumite taine ale viitorului. Evdochia Ştefan îşi aduce aminte de cele auzite de la tatăl său: „în anul 1914 tata măcina la moară şi a venit Moşul Gheorghe şi a intrat la el şi a început a-i zice că va începe război, dar să nu se teamă că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui nu se va întoarce întreg. Şi într-adevăr aşa a fost, că tata s-a întors sănătos, iar fratele lui a venit fără o mână din război"161.

159 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 15, p. 89.

160 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus... P. 153.

161 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul GheorgheLazăr..., 2010, p. 72.

92

A doua profeţie împlinită este mărturisită de maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec. Ea aminteşte totodată şi de un neuitat dar pe care l-a primit de la Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului Gheorghe Pelerinul. Redăm chiar cuvin­tele ei: „M-am născut într-o familie numeroasă, eram săraci, purtam opinci vechi, rămase de la fraţii mei mari; mă plân­geam tot timpul că-mi este frig la picioare. Când am îm­plinit şase ani, am mers cu bunica la Mănăstirea Văratec şi am văzut un moş care umbla desculţ prin zăpadă. Bunica mi-a zis:

-Uite-l pe Moş Gheorghe Lazăr!

Eu am alergat la dânsul şi l-am întrebat:

-Matale nu ţi-e frig?

-Nu, a răspuns moşul. Uite, poţi să pui mâna pe picioa­rele mele.

Am pus mâna pe picioarele lui şi am văzut că erau calde. Din clipa aceea nu mi-a mai fost niciodată frig la picioare.

După câţiva ani l-am întâlnit din nou pe Moşul Gheorghe Lazăr şi l-am întrebat ce să fac pentru că părinţii mei vreau să mă căsătorească, iar eu doream să vin la mănăstire. El mi-a răspuns:

-Vei mai rătăci câţiva ani în lumea cea deşartă dar vei sfârşi în mănăstire.

Eu am ascultat de părinţi, m-am căsătorit, iar după câţiva ani soţul meu s-a mutat la cele veşnice, aşa că după câţiva ani am venit la Mănăstirea Văratec şi aşa s-a împlinit cu­vântul Moşului Gheorghe Lazăr"162.

O altă profeţie a lui s-a împlinit odată cu evenimentele petrecute la Mănăstirea Sihăstria, către sfârşitul vieţii stare­ţului Ioanichie Moroi. în ziua de 30 mai 1941 mănăstirea a ars în întregime, iar din lipsa chiliilor o bună parte din pă­rinţi şi fraţi au fost risipiţi pe la alte mănăstiri şi schituri,

162 Ibidem, pp. 64-65.

93

spre îndurerarea păstorului care privea neputincios la cele petrecute. După aceste întâmplări nefericite, a venit alta la fel de grea: Părintele Ioanichie a fost bătut şi jefuit de tâlhari, întâmplare după care şi-a pierdut lumina ochiului drept. Atunci şi-a adus aminte de cuvintele mult pomenitului Moş Gheorghe, care prin anii 1910-1915 venea pe la Sihăstria şi dădea multe sfaturi părinţilor şi fraţilor. Odată a profeţit pă­rintelui Ioanichie despre aceste multe şi grele ispite. „Şi acum când vedea atâtea încercări, se mângâia zicând: «Bietul Moş Gheorghe, de câţi ani nu mi-a prevăzut el aceste ispite!»"163.

163 Idem, Ieroschimonahul Ioanichie Moroi..., pp. 79-84.

94

8. Adormirea Sfântului Gheorghe Pelerinul

8.1. O altă prorocie împlinită

Este cunoscut faptul că mulţi dintre cei care au bineplăcut lui Dumnezeu printr-o viaţă trăită în sfinţenie, şi-au cu­noscut ziua morţii lor. Sfântul Gheorghe Pelerinul a profeţit despre ziua sfârşitului său, iar ucenicii şi-au adus aminte de cuvintele lui atunci când l-au aflat adormit întru Domnul şi au cunoscut că minunatul Bătrân a vorbit despre sfârşitul său fiind adumbrit de har.

„Adesea îl întrebau călugării apropiaţi şi ucenicii:

-Când ai să mori Moş Gheorghe?

-Ei drăguţă, eu am să mor când s-or tulbura popoarele [...] şi la moartea mea va fi sărbătoare şi vor trage clopotele din ţară (s.n.). Era în 1916, la Adormirea Maicii Domnului, când Ro­mânia a intrat în război. Atunci când clopotarul bisericii „Sfântul Ioan" din Piatra Neamţ se urca grăbit să tragă clopo­tele din turn pentru mobilizare generală, l-a găsit pe pururea pomenitul Moş Gheorghe Lazăr adormit în Domnul sus în chilia sa."164

În profeţia sa spune că în ziua morţii sale în primul rând „s-or tulbura popoarele", în al doilea rând „va fi sărbătoare", iar în al treilea rând în această zi „vor trage clopotele din ţară". Aceste trei aspecte ale profeţiei le vom întâlni în descrierea nopţii de 14 spre 15 august, pe care a făcut-o doctorul Vasile Bianu. Descrierea pe care doctorul Bianu o face în calitate

164 Idem, Moşul GheorgheLazăr..., pp. 70-71.

95

de martor istoric al evenimentelor seamănă în amănunt cu descrierea acelei zile pe care Sfântul Gheorghe Pelerinul a făcut-o prin descoperire de la Dumnezeu. Reproducem această descriere: „în noaptea de 14 spre 15 august 1916 duminică spre luni, ziua sfintei Mării (s.n.), s-a decretat mobilizarea la ora 12; clopotele de la biserici răsunau (s.n.), sirenele vapoa­relor din port şuierau, tunurile de la Tighina bubuiau, iar ra­chetele luminau văzduhul; cerul era înstelat, temperatura răcoroasă şi plăcută; pieţele şi stradele gemeau de lume, entu­ziasmul era la culme [...] (s.n.)"165.

La înmormântarea lui s-au adunat peste cincizeci de preoţi, ierarhi, stareţi, pustnici, călugări, maici şi zeci de mii de cre­dincioşi. Toţi vedeau în el un sfânt al neamului. Pe faţă avea acelaşi zâmbet duhovnicesc ca în toată viaţa. Fiecare căuta să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit în Domnul, cerându-i rugăciune de mijlocire către Dumnezeu. A fost în­gropat în cimitirul oraşului Piatra Neamţ cu acelaşi cojoc rupt, desculţ, fără acoperământ pe cap, cu toiagul pribegiei sale pus alături în sicriu. Era ziua de 18 august 1916 166. A murit după legile firii, dar trăieşte în veci, în soborul sfinţilor.

8.2. Despre sfintele moaşte

Osemintele sale au fost dezgropate în vara anului 1934 de protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său, în timp ce era stareţ la Mănăstirea Râşca. Acesta a vrut să ducă la Mănăstirea Râşca rămăşiţele pământeşti ale neuitatului său dascăl. Pentru aceasta a venit cu căruţa în Piatra Neamţ şi dezgropându-l, a pregătit cinstitele sale moaşte, şi punându-le într-un sicriaş, a pornit cu ele la drum. Printr-o lucrare

165 Dr. Vasile Bianu, însemnări din războiul României Mari, I, Cluj, 1926, p. 11.

166 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul GheorgheLazăr..., p. 72.

96

a proniei divine căruţa cu osemintele nu a ajuns la Mănăstirea Râşca, ci la Mănăstirea Văratec. Ele au fost puse în gropniţa (osuarul) mănăstirii, unde se află până astăzi167.

În timpul regimului comunist, pentru a fi ferite de pro­fanare, înstrăinare şi pierdere, cei ce le aveau în îngrijire, din frică şi din prudenţă, le-au „ascuns" ca pe nişte odoare, printre celelalte oseminte, şi astfel, mărturisitorul Adevă­rului a îngăduit ca osemintele sale să fie vreme îndelungată amestecate cu altele şi aşa să-şi piardă identitatea168. Ulte­rior moaştele Sfântului Gheorghe Pelerinul au fost alese şi aşezate într-o raclă, dar pentru că criteriile alegerii lor

167 Ibidem.

168 Monahia Iunia Ilie a fost eclesiarhă a Mănăstirii Văratec o pe­rioadă din timpul regimului comunist până în 1990, an în care a trecut către Domnul. Ea a fost contemporană cu aceste evenimente petrecute în traseul istoric al moaştelor Sfântului Gheorghe, şi a mărturisit acest fapt monahiei Pelaghia Onică, cu care a vieţuit vreme de doi ani în obştea mănăstirii, iar aceasta ni l-a transmis şi nouă.

97

de printre celelalte oseminte poartă limitele omenescului, iden­titatea lor este nesigură.

În tăcerea solemnă şi tainică a gropniţei de sub biserica Mănăstirii Văratec, sfintele rămăşiţe pământeşti ale Sfântu­lui Gheorghe Pelerinul aşteaptă alături de celelalte, „striga­rea din miezul nopţii": „Iată, Mirele, ieşiţi în întâmpinarea Lui" (Mt. 25, 6). Dacă în timpul vieţii el a călăuzit paşii mul­tor femei spre mănăstirea aceasta, acum el stă gata să se facă chezaş al acestora spre „a întâmpina pe Domnul în văzduh" (ITes. 4,17).

98

9. Recunoscut, mărturisit şi cinstit ca sfânt

Cum am putut vedea până aici, mireasma sfinţeniei ira­dia din fiinţa Sfântului Gheorghe Pelerinul, astfel încât cei ce l-au cunoscut simţeau că peste el se odihneşte darul Duhu­lui Sfânt. Mărturiile acestora sunt multe, variate şi vin din diferite părţi, de la persoane creştine şi necreştine, de la con­temporanii lui şi de la cei care l-au cunoscut după trecerea lui din această viaţă, din moştenirea tradiţiei scrise şi nescrise, încă la începutul prezentării sale, Părintele Dumitru Stăni­loae arată că oamenii care l-au cunoscut îl cinsteau ca pe un sfânt, şi nu numai credincioşii români, ci chiar şi cei de la Mun­tele Athos: „«Moşul Gheorghe» a fost cunoscut şi cinstit ca sfânt nu numai în România, ci şi la Athos. Şi astăzi încă poporul îl consideră ca pe un sfânt al veacului nostru169".

Iar Părintele Ioanichie Bălan încă de la începutul cărţii în care scrie viaţa omului lui Dumnezeu, spune despre evla­via poporului faţă de el: „Moşul Gheorghe este considerat de popor ca un adevărat sfânt. Prin viaţa lui a răscolit inimile multora. Biserica noastră l-ar putea canoniza în orice moment şi l-ar putea trece în rândul sfinţilor naţionali"170. Iar în altă parte arată cum anume îşi manifestau oamenii veneraţia faţă de alesul lui Dumnezeu, Gheorghe Lazăr: „Unii voiau să-i să­rute Psaltirea, alţii să-i audă rugăciunea. Iar alţii să se împăr­tăşească măcar cu atingerea de cojocul lui. Căci toţi oamenii

169 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus..., p. 149.

170 Arhim. IoanichieBălan, Moşul GheorgheLazăr..., pp. 8-9.

99

simţeau că Duhul Sfânt era cu dânsul. De aceea îl respectau, îl chemau la casele lor pentru binecuvântare, îi cereau sfat şi-i ascultau cuvântul plin de sfinţenie. Când trecea pe o uliţă sau prin sate, câinii amuţeau, copiii se opreau din joacă, tine­rii alergau să-i sărute cartea, iar bătrânii stăteau pe la porţi cu cucernicie"171.

Viaţa sa închinată deplin şi total lui Dumnezeu, curăţia vieţii sale printr-o asceză ridicată la înălţimi neajunse de cei mai mulţi credincioşi, precum şi superlativul moral arătat prin virtuţile sale mărturisesc cu bogăţie despre sfinţenia vieţii sale. Mulţi din cei ce l-au cunoscut au recunoscut în el un purtător de Dumnezeu, un ales, iar cei care „au participat la înmormântarea sa simţeau că au pierdut un mare sfânt"172. Părintele Ioanichie Bălan spune că cei care l-au însoţit pe ultimul drum pământesc îşi manifestau faţă de el o evlavie ca şi faţă de „un sfânt al neamului şi al Bisericii noastre româneşti"173.

Cei mai mulţi au exprimat dimensiunea umană a vieţii sale şi l-au numit îndeobşte „Moşul" Gheorghe Lazăr, evitând poate din smerenie să-i alăture definitiv un nume care să

171 Ibidem, p. 51. Părintele Ioanichie Bălan numeşte cartea pe care i-a închinat-o: „Moşul Gheorghe Lazăr un sfânt al zilelor noastre". Iar pri­mele cuvinte ale cărţii mărturisesc despre sfinţenia lui: „Era cunoscut de numeroşi oameni iubitori de Hristos din ţară, preoţi, călugări, episcopi, duhovnici, bătrâni şi copii, cerşetori, văduve. Ba îl cunoşteau şi vorbeau ca de un adevărat cuvios al zilelor noastre nu puţini străini de la Sfintele Locuri, arhierei, stareţi, pustnici de la Muntele Athos. Toţi îl respectau ca pe un mare nevoitor, îi cereau sfat duhovnicesc [...] şi se minunau de nevoinţele lui, căci prin viaţa lui, asemenea cuvioşilor de demult, uimea pe toţi contemporanii săi" (Ibidem, p. 7).

172 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus... P. 142.

173 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr...,p. 71.

100

exprime dimensiunea dumnezeiască a vieţii sale. Dar con­temporanii şi posteritatea, deşi nu au evitat acest apelativ („Moşul"), i-au alăturat cu bogăţie şi alte apelative care redau foarte variat, concret şi sugestiv sfinţenia vieţii lui. Deşi Sfântul Gheorghe Pelerinul a fost un simplu mirean, unii l-au numit „nebun pentru Hristos"174, cu toate că nu a făcut fapte de felul celor care sunt în această categorie de sfinţi; alţii l-au numit „sihastru"175, cu toate că a trăit în mijlocul oraşului; alţii l-au numit „ascet" şi „călugăr"176, deşi nu a fost călugăr la modul propriu. Părintele Ilie Cleopa l-a numit „mare şi minunat om", „mare pustnic"177 şi „mare Apostol"178. Părin­tele Dumitru Stăniloae l-a numit „harismatic"179, iar alţii l-au numit „Bătrân"180, desigur comparându-l cu bărbaţii din Pateric, care pentru darurile lor duhovniceşti au fost numiţi cu acest nume; alţii l-au numit „mistic religios"181, iar cei mai mulţi l-au numit pur şi simplu „sfânt".

Într-o portretizare literară scurtă scriitorul consacrat Eugen Relgis îl numeşte pe marele om Gheorghe Lazăr de patru

174 „Printre călugării doritori de o cunoaştere mai profundă a lui Dumnezeu apare la începutul secolului XX chipul strălucitor al unui mirean, o personalitate atipică a spiritualităţii româneşti, un laic nebun pentru Hristos (s.n.), numit Gheorghe Lazăr" (Arhim. HrisostomRădăşanu, Renaşterea isihasmului românesc în secolul XX, lucrare de doc­torat nepublicată).

175 „Sihastrul (s.n.) purta un cojoc care se prelungea până la glesne şi umbla veşnic desculţ" (A.L. Zissu, op. cit., p. 62).

176 „Ar fi vrut sărmanul călugăr (s.n.) ca odată cu moartea să fie ştearsă şi amintirea chinuitoarei lui existenţe" (Philippe I. Pinyar, op. cit., p. 1).

177 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 15, p. 86.

178 Ibidem, p. 82.

179 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea inimii..., p. 142.

180 Mitropolitul Serafim, op. cit., p. 64.

181 Gheorghe Vereanu, op. cit., p. 1.

101

ori „sfânt"182. în acest caz recunoaşterea şi afirmarea repetată a sfinţeniei lui este şi mai valoroasă pentru că nu vine din partea unui ucenic, ci din partea unui scriitor, umanist detaşat de orice afiliere duhovnicească faţă de alesul lui Dumnezeu. Acest lucru scoate de sub imperiul oricărui subiectivism numele de sfânt pe care scriitorul amintit îl dă nevoitorului Gheorghe Lazăr.

Chipul lui a fost pictat la Mănăstirea Afteia din judeţul Alba, aproape de Şugag localitatea în care s-a născut şi a trăit o parte din viaţă personajul nostru. Şi acest fapt vine să arate că în conştiinţa poporului, minunatul Pelerin Gheorghe Lazăr a trăit ca un sfânt chiar mai înainte de canonizarea sa.

182 Eugen Relgis, op. cit., pp. 33-35; textul este redat integral în anexă.

102

10. Sfântul Gheorghe Pelerinul şi neamul său

Omul firesc nu observă misiunea şi importanţa pe care le au pentru o generaţie credincioşii adevăraţi. Dacă în Sodoma şi Gomora s-ar fi găsit doar zece drepţi, cele două cetăţi nu ar fi pierit cu toate că „oamenii Sodomei erau răi şi tare păcătoşi înaintea Domnului" (Fc. 13,13), iar păcatul lor era „mare şi cumplit de greu" (Fc. 18, 20 ş.u.). Pentru zece oa­meni drepţi Dumnezeu ar fi izbăvit de urgie şi prăpăd, de foc şi pucioasă un neam întreg, cu toate că în acest neam totul era putred şi pervertit, stricat şi vrednic de lepădat. Dincolo de prosperitate şi civilizaţie, de belşugul câmpiilor care erau frumoase ca „raiul Domnului" (Fc. 13,10), Dumnezeu a cău­tat oameni credincioşi, şi negăsindu-i, totul s-a transformat în ruină şi prăpăd, în praf şi cenuşă. Fără de îndoială că îna­inte de primejdia marelui război, când Dumnezeu a făcut „numărătoarea" drepţilor în neamul nostru, numărul aces­tora a fost găsit mai mare şi datorită Sfântului Gheorghe Pelerinul, care „a redeşteptat credinţa în popor". într-o cu­vântare către pelerini, Părintele Mitropolit Teofan arăta că „neamul nostru" are şansa dăinuirii şi înaintării sale către viitorul pe care Dumnezeu i l-a hărăzit numai atunci când în mijlocul său vor fi cât mai mulţi credincioşi care vor cul­tiva în viaţa lor sfinţenia, altfel acesta merge spre prăpastia pierzării: „Dacă merită să facem performanţă în ceva, me­rită să facem performanţă ca sfinţii noştri, în post, în rugă­ciune, în meditaţie sfântă, în viaţă curată [...]. Dacă vom fi mai mulţi care vom lucra sfinţenia, neamul nostru şi lumea în care trăim va pune stavilă acestei curgeri către prăpastie"183.

183 Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovi­nei, „Sărbătorile sfinţilor nemţeni", în Candela Moldovei, Nr. 7-8, iulie-august, 2016, p. 4.

103

Este atât de semnificativă profeţia sa: „Ei drăguţă, eu am să mor când s-or tulbura popoarele [...] şi vor trage clopotele din ţară"184. întrezărim în ea o dimensiune naţională cu o deosebită valoare pentru noi ca români. Este semnificativă în acest sens şi mărturia Părintelui Ioanichie Bălan care, aşa cum a putut observa, îl vedea pe Sfântul Gheorghe legat de „neamul său", şi l-ar fi trecut între „sfinţii naţionali", iar cei care l-au condus pe ultimul drum îl cinsteau ca pe un „sfânt al neamului"185.

Mai înainte de vremea încercărilor şi a marilor cataclisme, Dumnezeu îşi descoperă cu mai bogată dărnicie bunătatea Sa, chemând lumea la pocăinţă; mai înainte de vremurile tul­buri Dumnezeu revarsă peste întinderile deseori uscate ale unei generaţii vremi de înviorare. Aşa cum în Vechiul Tes­tament, înainte de marile primejdii, Dumnezeu pregătea pro­roci care chemau poporul la pocăinţă, îndrăznim să vedem în Sfântul Gheorghe Pelerinul, păstrând proporţiile cuve­nite, un glas al lui Dumnezeu care a chemat lumea la pocă­inţă şi pace.

Prin astfel de solii de multe ori indescifrabile pentru generaţia lor se revarsă de la Dumnezeu nu numai mila şi binecuvântarea, ci şi gravele avertismente profetice pentru cele mai importante şi decisive momente. Şi în ţara noastră au existat momente care au fost determinate şi mijlocite de vrednicia unui număr mic de oameni, mai concret de sfinţii naţionali. De aceea datoria de a cunoaşte pe sfinţii care au odrăslit pe pământ românesc este un lucru de căpetenie pen­tru noi ca români. Sfinţii naţionali sunt aceia care ne călău­zesc spre viaţa veşnică, aşa cum am putut vedea până aici, dar ei ne dau şansa să dăinuim ca neam.

Dacă în timpul Primului Război Mondial oamenii au do­vedit răutate prin arme de distrugere, înainte de izbucnirea

184 Arhim. Ioanichie Bălan, Moşul Gheorghe Lazăr..., pp. 70-71.

185 Ibidem.

104

acestuia, Dumnezeu a dovedit încă o dată cât de mare este bunătatea Sa, care aşteaptă şi cheamă omenirea la pocăinţă şi pace, iar nu la război şi ucidere. Mai înainte de a pune mâi­nile lor pe armele ucigătoare, vrednicul ostaş Gheorghe Pele­rinul a arătat că armele creştinului sunt Psaltirea, Evanghe­lia, rugăciunea şi postul, iar duşmanii împotriva cărora tre­buie să lupte sunt diavolul şi patimile. Când oamenii s-au hotărât să pună mâna pe armele ucigătoare, şi să se lupte între ei, minunatul misionar se retrage discret de pe „amvo­nul" propovăduirii sale. Dacă ei nu vor „să lupte lupta cea bună a credinţei" şi se angajează în lupte nimicitoare, neobo­situl mărturisitor se retrage în tăcerea şi odihna lui Dum­nezeu. în 15 august, când România intra în război, Sfântul Gheorghe Pelerinul, la apusul unei slujiri căreia s-a dedicat total şi deplin, închină armele sale duhovniceşti Marelui împărat iisus Hristos.

Viaţa Sfântului Gheorghe Pelerinul a fost un dangăt de clo­pot la ceas de primejdie, o ploaie pentru un pământ însetat şi încă o dovadă că Biserica este aşezământul în care oame­nii se pot îndumnezei şi deveni cetăţeni ai raiului. Turnul clopotniţă al Bisericii „Sfântul Ioan" din Piatra Neamţ, în care îşi avea chilia, stă şi astăzi mărturie despre acest mi­nunat mirean.

105

Se cuvine să încheiem paginile de până aici cu o

Filă de acatist

Ca un ostaş viteaz, lupta cea bună ai luptat, ca un străjer treaz ai biruit noaptea acestei vieţi, ca o fecioară înţeleaptă ţi-ai umplut candela cu untdelemnul iubirii, iar când dorul inimii tale s-a împlinit, sufletul tău cuvios s-a înălţat la cer, unde ai primit cununa neveştejită a slavei din mâna lui Hristos, Căruia cânţi: Aliluia!

Ai mers ani îndelungaţi pe străzile oraşului Piatra Neamţ, desculţ şi cu capul descoperit, purtând în mâini o mică Evan­ghelie şi toiagul pribegiei, iar pe buze şoaptele rugăciunii neîncetate, şi aşa te-ai făcut, Sfinte Gheorghe, propovădui­tor al Crucii, martor neînvins al învăţăturilor sfinte şi mijlo­citor pentru cei ce-ţi cântă:

Bucură-te, Golgotă vie, care ai purtat Cartea sfântă printre oameni;

Bucură-te, cel ce nu te-ai ruşinat de Evanghelia Fiului lui Dumnezeu;

Bucură-te, scrisoare scrisă de Duhul Sfânt, pe care cei mândri nu o pot înţelege;

Bucură-te, tăcere vie, care vădeşti deşertăciunea cuvin­telor celor fărădelege;

Bucură-te, vestire smerită, însufleţită de putere cerească;

Bucură-te, cel ce ai biruit pe nevăzuţii vrăjmaşi prin sme­renie;

Bucură-te, pelerin înstrăinat de orice grijă trecătoare;

Bucură-te, cel ce nu vorbeai decât despre viaţa duhov­nicească;

Bucură-te, rugător în Biserica „Sfântul Ioan Domnesc" în timp de noapte;

Bucură-te, nevoitor înţelept, doritor de nepătimire;

106

Bucură-te, viaţă dusă după poruncileEvangheliei;

Bucură-te, celce ai făcut rob trupulşi împărat sufletul; Bucură-te, Sfinte Gheorghe, fericitpelerin al luiHristos!

107

Anexă

Câteva mărturii ale contemporanilor şi ale urmaşilor

„Plete de paie de grâu încadrau o faţă de pergament cu ochii de mongol pe care nimeni nu i-a descoperit vreodată de sub jgheaburile subţiri de sub sprâncenele de câlţi. Sihastrul purta un cojoc care se prelungea până la glesne şi umbla veşnic desculţ. Iarna şi vara ne-ntrerupt. Sunt ani de când a apărut în târg cu o biblie subţioară, învelită în piele, şi de atunci cât e ziua de mare, el bătea uliţele cu picioarele crăpate ca nucul uscat, cu pletele svântate, ba udate de ploaie, ba argintate de fulgi, ba poleite de soare, împrăştiind sămânţa sacră din cutia de piele, hambar ce nu se mai deşerta nicio­dată de sacră înţelepciune. Dormea pe o rogojină aşternută pe paie într-o cămară din fundul curţii unui medic, care se ocupa şi cu alchimia, iar servitorii casei povesteau că ciu­datul chiriaş îşi petrecea noaptea în rugăciuni." (A.L. Zissu, Ereticul de la Mănăstirea Neamţu, Ed. Adam, 1930, p. 62)

„Să stăruim asupra doctorului Predescu din Piatra [...]. Uneori vara îl vedeam privind la soare, cu ochii liberi, fără să clipească ori să lăcrimeze [...]. închideam ochii înfiorat de teamă, gândind la doctorul care, neliniştit ca o statuie neagră, cerceta soarele şi vorbea într-o limbă tăcută, cu ne­închipuite arătări cereşti. Ceea ce mă atrăgea mai mult la dânsul era Moş Gheorghe al său. îmi părea că Moş Gheorghe îi aparţine, ca un lucru. I-a dat o odăiţă retrasă în casa lui, unde în ultimele cruci şi rugăciuni, el adormea în paza Domnului.

108

Căci Moş Gheorghe era un sfânt sau după limbaj ştiin­ţific un maniac religios. Fie vara ori iarna cea mai geroasă, el rătăcea pe străzi, desculţ şi cu capul gol. Purta numai nişte iţari, o cămaşă şi un cojoc întors pe dos. Cu paşi rari, privind în jos el avea ceva din mersul protectorului său. Ochi albaştri aproape închişi de zbârcituri iar pletele şi barba erau tot aşa de încâlcite ca şi lâna cojocului său. Purta subţiori o Evan­ghelie cu scoarţe de alamă şi măsurând drumul cu cârja sa înaltă şi bătută cu ţinte, el murmura rugăciunile, făcând cruci mari, apăsând bine cu cele trei degete. Se oprea uneori să ia banul întins de un trecător, dându-i să sărute Evan­ghelia. Când în graba mersului o femeie îl atingea prea tare, «Sfântul» Gheorghe devenea neliniştit; zorea pasul părând că sare peste bolovani, şi se ducea să se spele de necurata atingere. Sâmbăta îl vedeam purtând în braţe opt sau zece pâini mari pe care le împărţea flămânzilor de prin maha­lale [...]." (Eugen Relgis, Petru Arbore, III, Prăbuşiri creatoare, Ed. Umanitatea, Bucureşti, 1924, pp. 33-35)

„Iar blândul Sfântul Gheorghe, rătăceşte şi azi prin stră­zile Pietrei, cu aceiaş cârjă bătută cu ţinte şi cu Evanghelia la subţiori. Mereu murmură rugăciunile şi face cruci mari, apăsând bine cu cele trei degete. Şi poate se mai roagă şi pentru fostul său «stăpân» [...]. Multe revelaţii se pierd în astfel de opuscule. O mare idee îmbrăcată în haină de cer­şetor [...] provoacă râsul; nu vedem ideia, ci comica durere a strenţelor sau dureroasa veselie a zorzoanelor. Marea idee tace. Odată va ţâşni luminoasă şi atotputernică." (Ibidem, p. 40)

„în copilăria mea l-am văzut pe Moş Gheorghe de câteva ori. în piaţă desculţ şi vecinic descoperit părul îi fu prăjit de soare ca spicele de grâu dinspre sfârşitul lui Iulie îmbrăcat cu iţari şi cojocel, vara şi iarna era în aceeaşi ţinută. Veşnic neîngrijorat şi pribeag, avea picioarele crăpate de ger sau arse de soare după anotimp. Cu rânjet prostesc pe buze se

109

apropia de ţărancele venite la târg, le întindea să sărute Sfânta Scriptură legată în piele sau psalmodia cântări de el înţelese.

De aproape zece ani nu l-am mai revăzut. S-a dus în lu­mea veciniciei, izbăvit de grelele păcate să intre acolo unde, ne învaţă religia, nu există nici ispită, nici ticăloşii. în cârdul de îngeri ce roiesc în jurul Domnului şi ciripesc divine cân­tări. Moş Gheorghe va recita psalmii învăţaţi în nopţile de chinuitoare mătănii, între cei patru pereţi ai scumpei sale chilii călugăreşti.

Eu nu l-am mai văzut.

Am retrăit încă de multe ori clipele întâlnirei cu acest sfânt păgân. Figura pomenită a lui Moş Gheorghe a rămas imor­talizată în paginile frumoase ale multor scriitori originari din urbea noastră. Dacă oraşul adăpostea pe acea vreme vreun meşteşugar al artei plastice, desigur că faţa prăjită de soare şi brăzdată de chinurile pocăinţei, ar fi fost reprodusă pe pânzele unui pictor sau dăltuită în granitul unui sculptor cu talent. Din paleta încărcată cu magicile culori s-ar putea reconstitui liniile undulate ale trăsăturilor feţei sale.

Moş Gheorghe trăieşte şi va continua să trăiască în amin­tirea şi imaginaţia noastră, graţie celor scrise în operele lor, de scriitorii prieteni.

Acum câţiva ani vorbind de romanul Petre Arbore al lui Eugen Relgis, am stăruit mai mult asupra felului de minu­ţioasă descripţie şi analiză întrebuinţat de acest poet cu talent şi spirit critic.

Lui Petre Arbore datorez recunoştinţă, el m-a învăţat să iubesc oraşul acesta cu străzi şi case ce amintesc vremea co­pilăriei mele. Uliţa acestei copilării mi se înfăţişează ca o cărare tainică prin desişul unui codru, ce n-o poţi străbate fără a fi cuprins de o extatică contemplaţie a vechilor melea­guri: de gânduri, regeneratoare de fapte noi şi mari [...].

Desigur nu s-a gândit Moş Gheorghe, ascetul hoinar, că doi din cei mai talentaţi scriitori ai urbei noastre, îl vor trece în

110

cartea nemurirei. Altfel ar fi părăsit oraşul şi se ascundea în văgăunele munţilor. Moş Gheorghe care n-a suferit atingerea necurată a femeii, nu îngăduia ca numele lui să fie pomenit în cărţi şi drama vieţii sale încredinţată marelui public. Ar fi vrut sărmanul călugăr ca odată cu moartea să fie ştearsă şi amintirea chinuitoarei lui existenţe.

În jurul îngerilor ce roiesc în jurul Domnului şi ciripesc în limba cerului, Moş Gheorghe trebuie să fie cuprins de o mare strângere de inimă, cetind în operele marilor scriitori contemporani, ecoul vieţii sale chinuite..." (Philippe I. Pinyar, „Moş Gheorghe văzut de A.L. Zissu şi Eugen Relgis", în Telegraful, anul VII, Nr. 1214, Luni 23 oct. 1929, pp. 1-2)

„Prietenii noştri au cunoscut un mistic religios, pe Moş Gheorghe răposat înainte de războiu, bătrân, care desculţ şi cu capul gol, vara şi iarna, cu toiagul mizeriei şi cu Evan­ghelia iubirii creştineşti, cutreera străzile recitând la rugăciuni interminabile." (Gh. Vereanu, „Femeia fenomen", în Telegra­ful, anul VII, Nr. 1212, 21 oct. 1929, p. 1)

„Părintele Stăniloae le spunea acestor oameni simpli şi curaţi «harismatici»! Spre deosebire de Părintele Nicolae Steinhardt, care îi numea „călugări ai pustniciei albe". în capul listei, ca o confirmare că şi oamenii obişnuiţi pot fi sfinţi, pă­rintele Stăniloae îl punea pe Moş Gheorghe Lazăr ciobanul duhovnicesc, mireanul cu tărie de stareţ, oglinda curăţiei şi a bunului simţ ţărănesc, la care venea şi marele monah Ioa­nichie Moroi, stareţul de la Sihăstria. Venea să ceară sfat şi să se lase certat [...] locuind cu Moşul opt ani pustnicia râpei din Coroi, de lângă Mănăstirea Sihăstria, spunea: «Oricât m-am străduit nu l-am putut întru nimic ajunge din urmă. Acest Bătrân cu plete retezate şi albe m-a întrecut în toate, fie muncă, fie rugăciune».

Când citeşti cele scrise cele despre Moşul Gheorghe te cu­tremuri, gândindu-te că un om fără carte, un slujitor al oilor

111

şi al vitelor necuvântătoare, a ajuns să uimească prin vorbele lui până şi pe cei mai mari învăţaţi ai vremii. Te cutremuri, descoperind un om care surâde ca un copil în singura foto­grafie ce-i mai păstrează înfăţişarea alături de doi călugări tineri. Moşul străluceşte indiferent lângă cine ar sta. Un om simplu şi direct ca un oftat scos din adâncul sufletului. Un mistic vizionar care a pornit să-şi caute originile credinţei în Ţara Sfântă, unde a decis cu legământ ca toată viaţa să meargă desculţ şi fără nimic pe cap.

Trebuie să fi fost un spectacol să-l vezi pe Moşul Gheor­ghe cum apărea în toiul iernii pe uliţele din Piatra Neamţ, cu cojoacă pe umeri, desculţ şi cu aburi plutind deasupra creştetului său răvăşit şi cărunt, încă din fragedă tinereţe.

Unul câte unul bătrânii noştri dispar. Se retrag în tăcere [...]. Chiar şi când trăiesc sub ochii noştri nu-i mai vedem. Le simţim cu adevărat prezenţa abia când pleacă dintre noi, când le descoperim cu mirare locul gol. Nici nu bănuim mă­car că [...], bătrânii sunt reazemul acestei lumii. Ei sunt sarea pământului. Ei dau vieţii gust, înţelepciune şi simplitate [...]. Fără ei am fi de două ori mai săraci, mai trişti şi mai lipsiţi de speranţă." (Sorin Preda, „Despre Moşul Gheorghe şi pust­nicia albă", în Formula AS, anul XXII, nr. 1027, iulie 2012, pp. 26-27)

„în stânga, lângă culoar este o cameră luminată de două ferestre spre sud şi spre vest. în această cameră a locuit Moşul Gheorghe Lazăr, moţul din judeţul Alba, din anul 1890 până la 16 august 1916, zi prezisă de el pentru sfârşitul vieţii sale şi un început de istorie nouă a poporului român. Acest distins român postitor şi rugător permanent, umbla desculţ şi în timpul iernii, îndemnând pe toţi la viaţă morală; vor­bea frumos cu oricine, era smerit, nu cerşea. Era stimat de târgoveţi şi chiar de evreii din Piatra. încă mai sunt con­temporani de ai săi care dau aceste mărturii. Când era gerul pătrunzător, intra în cele două brutării, la Irina şi la Mancaş,

112

dezmorţindu-şi picioarele iar pâinea caldă ce i se dădea o împărţea la cei mai sărmani. Acest Moş Lazăr plecase din Alba [...] şi prin viaţa sa şi purtarea sa, a meritat să intre în patericul românesc [...]." (Preot iconom stavrofor Gheorghe Vartolaş, Biserica Sf. Ioan Domnesc din Piatra Neamţ - 500 de ani de slujire, Piatra Neamţ, 1997, pp. 45-46)

113

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 2008.

1. Izvoare patristice

Ioan Gură de Aur, Sf., Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005.

Ioan Gură de Aur, Sf., Comentariu la Faptele Apostolilor, Omi­lia XIII, I, Ed. Doxologia, Iaşi, 2016.

Ioan Scărarul, Sf., Scara, Filocalia 9, Ed. Humanitas, Bucu­reşti, 2008.

Marcu Ascetul, Sf., Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc prin fapte, în Filocalia 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008.

Maxim Mărturisitorul, Sf., Filocalia 3, Ed. Humanitas, Bucu­reşti, 2009.

PaisieAghioritul, Sf. Cuv., Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, 2000.

PaisieAghioritul, Sf. Cuv., Patimi şi virtuţi, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007.

Patericul Mare, trad. de Pr. prof. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2015.

2. Lucrări

Bălan, Arhim. Ioanichie, Moşul Gheorghe Lazăr un sfânt al vremurilor noastre, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010.

Idem, Patericul Românesc, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011.

Idem, Ieroschimonahul Ioanichie Moroi egumenul Sihăstriei, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010.

114

Bianu, Dr. Vasile, însemnări din războiul României Mari, I, Cluj, 1926.

Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 15, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010.

Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 16, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010.

Costa de Beauregard, M. A., Dumitru Stăniloae, Mica dogma­tică vorbită, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

Floca, Arhid. prof. dr. Ioan, Drept canonic ortodox, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1990.

Mihoc, Pr. prof. dr. Vasile, Predici exegetice la Duminicile de peste an, Ed. Teofania, Sibiu, 2001.

Joantă, Mitropolitul Serafim, Sfinţii printre noi. De la Paisie Olarul la Rafail Noica, Ed. Doxologia, Iaşi, 2015.

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus şi expe­rienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.

Idem, Vieţile, povăţuirile şi testamentele sfinţilor stareţi Gheorghe şi Calinic de la Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

Rădăşanu, Arhim. Hrisostom, Renaşterea isihasmuluiromânesc în secolul XX, lucrare de doctorat nepublicată.

Relgis, Eugen, Petru Arbore, Ed. Umanitatea, Bucureşti, 1924.

Vartolaş, Pr. Gheorghe, Biserica Sf. Ioan Domnesc din Piatra

Neamţ - 500 de ani de slujire, Piatra Neamţ, 1997.

Zissu A.L., Ereticul de la Mănăstirea Neamţu, Ed. Adam, 1930.

Hristos, mărturia tânărului ostaş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2002.

3. Articole

înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovi­nei, „Hristos, Bucuria cea veşnică", Candela Moldovei, Nr. 3-4, martie-aprilie, 2015.

Idem, „Sărbătorile sfinţilor nemţeni", în Candela Moldovei, Nr. 7-8, iulie-august, 2016.

115

Pinyar, Philippe I., „Moş Gheorghe văzut de A.L. Zissu şi Eugen Relgis”, în Telegraful, anul VII, nr. 1214, 23 oct. 1929.

Preda, Sorin, „Despre Moşul Gheorghe şi pustnicia albă”, în For­mula AS, anul XXII, nr. 1027, iulie 2012.

Vereanu, Gh., „Femeia fenomen”, în Telegraful, anul VII, nr. 1212, 21 oct. 1929.

116

Redactor: Ovidiu Clapa Tehnoredactor: Rema Zugravu Design copertă: Lucian Dragomir Prepress: Leonard Lunguleac

Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IA(I Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694 http://www.edituradoxologia.Ro E-mail: editura@doxologia.Ro

Editura@Doxologia.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu