SF. IGNATIE BRIANCIANINOV DESPRE INSELARE

SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

DESPRE ÎNŞELARE

Editura Anestis 2005

SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV DESPRE ÎNŞELARE

Traducere din limba ruşi de «v?»

dr. Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas S

A căzut în înşelare mintea ta: a gustat din fructul oprit de Dumnezeu. Fructul a părut mi­nunat privirii iscoditoare şi nesocotite; minunat a părut el celui neştiutor, neîncercat şi lesne crezător; sfatul cel cu gând rău, sfatul viclean îndemnând la gustare; gustarea fructului a adus moartea asupra celui ce a gustat. Amărăciunea mâncării otrăvite fierbe, încă, pe buzele tale; lăuntrul tău se sfâşie din pricina otrăvii care lu­crează în el. Tulburarea, nedumerirea, întune­carea, necredinţa cuprind sufletul tău. Istovit, răvăşit de păcat, te uiţi „îndărăt“, după ce, mai înainte, erai „îndreptat spre împărăţia lui Dum­nezeu“ (Lc. IX, 62; Plânsul I).

6

Despre înşelare

Partea I

Ucenicul: Fă-mă să înţeleg întocmai şi în amănunt cele despre înşelare. Ce este înşelarea?

Stareţul: înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, până la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare (începu­tul celui de-al treilea Cuvânt al Preacuviosului Simeon. Noul Teolog, ed. Pustiei Optina, 1852). Conşti­inţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză îm­potriva înşelării. Cea mai mare înşelare este a te crede liber de înşelare. Cu toţii suntem înşelaţi, cu toţii sun­tem amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziţi de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, 14-32). Să ne facem ai acestui Adevăr prin credinţa în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr şi El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine şi a amăgirii de către demoni. Jalnică este starea noastră. Ea este temniţa din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, „ca să se mărturisească numelui“ Domnului. (Ps. 141, 10). Ea este acel pământ întunecat în care a fost surpată viaţa noastră de către vrăjmaşul care ne pizmuieşte şi ne prigoneşte (Ps. 142, 3). Ea este cu­getarea trupească (Rom. 8, 6) şi ştiinţa cea cu nume mincinos (1 Tim. 6, 20), de care a fost molipsită în­treaga lume, care nu-şi recunoaşte boala, numind-o sus şi tare sănătate înfloritoare. Ea este „trupul şi sân­gele“, care „nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu“ (1 Cor. 15, 50). Ea este moartea veşnică, tămăduită şi nimicită de Domnul Iisus, Care este „în­vierea şi Viaţa“ (Ioan 11, 25). Astfel este starea noas­tră. Priveliştea ei este o nouă pricină de plâns. Cu ■"plângere să strigăm către Domnul Iisus ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pământului, să ne smulgă din fălcile morţii. „Domnul nostru Iisus Hristos“, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, „de aceea S-a şi pogorât la noi, pentru că a vrut să ne scoată din robie şi din cea mai amarnică înşelare“ (începutul Cuvântului al 3-lea).

Ucenicul: Această lămurire nu este destul de lesni­cioasă pentru înţelegerea mea: am nevoie de o lămu­rire mai simplă, mai apropiată de priceperea mea.

Stareţul: Drept mijloc de pierzanie a neamului ome­nesc a fost întrebuinţată de către îngerul căzut, min­ciuna (Fac. 3, 13). Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş de oameni dintru început“ (Ioan 8, 44). Domnul a unit strâns noţiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă esteurmarea nemijloci­tă a celei dintâi. Cuvântul „dintru început“ arată faptul că minciuna a slujit diavolului, chiar de la început, ca armă pentru uciderea de oameni, şi îi slujeşte în chip statornic ca armă pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. începutul răutăţilor este gândul

7

mincinos. Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii de­monice este gândul mincinos!. Prin mijlocirea min­ciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei protopărinţii! Protopărinţii noştri „s-au amăgit“, adică au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului, s-au vătămat pe sine, fără putinţă de tămă­duire, cu păcatul aducător de moarte, lucru mărturisit şi de strămoaşanoastră. „Şarpele m-a amăgit“, a zis ea, „şi am mâncat“ (Fac. 3, 13). De atunci, firea noas­tră pătrunsă de otrava răului tinde „cu voie şi fără voie“ spre răul care se înfăţişează voinţei pervertite, înţelegerii schimonosite, simţirii pervertite a inimii, în chipul binelui şi al desfătării. „Cu voie“ pentru că în noi mai este încă o rămăşiţă de libertate şi de alegere între bine şi rău. Fără voie“ pentru că această rămăşiţă de libertate nu lucrează ca o libertate de­plină; ea lucrează sub înrîurirea de neînlăturat a strică­ciunii făcute de păcat. Ne-am născut aşa; şi nu putem să nu fim aşa; şi de aceea ne găsim cu toţii, până la unul, în stare de amăgire de sine şi de înşelare demo­nică. Din acest fel de a privi starea oamenilor în legă­tură cu binele şi răul, starea în care se află, în mod obligat, fiecare om, reiese următoarea definiţie a înşe­lării, care o lămureşte în chip cu totul mulţumitor: în­şelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr. înşelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită şi a corupt felul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtă­şească inimii, corupând simţirile inimii; luând stăpâ­nire asupra fiinţei omului, ea se revarsă în toată activi­tatea lui, otrăvindu-i şi trupul ca pe unul care a fost

8

legat în chip nedespărţit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înşelare este starea de pierzanie sau de moarte veşnică;

începând din clipa căderii omului, diavolul a primit cale liberă către el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog. în cuvântul lui Nichifor din Singurătate. Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare. Omila 7. cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunându-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunăvoie, lepădând ascultarea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu l-a răs­cumpărat pe om. Omului răscumpărat i s-a lăsat liber­tatea de a se supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului: şi ca această libertate să se arate nesiluită, diavolului i s-a lăsat cale liberă spre om. Fireşte că diavolul între­buinţează toate sforţările ca să-l ţină pe om în legătura de mai înainte cu sine, sau chiar să îl aducă într-o şi mai mare înrobire. Pentru aceasta, el întrebuinţează arma sa de mai înainte şi de totdeauna minciuna. El se străduie să ne amăgească şi să ne înşele, sprijinindu-se pe starea noastră de amăgire de sine: patimile noastre, aceste înrâuriri bolnăvicioase el le pune în mişcare; cuvintele lor pierzătoare le înveşmântează într-o haină plăcută străduindu-se să ne plece spre săturarea patimilor. Cel credincios Cuvântului lui Dum­nezeu nu-şi îngăduie aceasta, ci îşi înfrânează patimi­le, împotrivindu-se năvălirilor vrăjmaşului (Iacov 4. 7), lucrând, sub călăuzirea Evangheliei, împotriva pro­priei amăgiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, puţin câte puţin, înrâurirea duhurilor căzute asupra sa, el iese, încetul cu încetul, din starea de în­şelare, în ţinutul adevărului şi al libertăţii (Ioan 8, 32), a căror plinătate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc.

9

Cel necredincios învăţăturii lui Hristos, care urmează propriei sale voi şi înţelegeri, se supune vrăj­maşului, şi trece din starea de amăgire de sine în starea de amăgire demonică, îşi pierde şi rămăşiţa de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplină faţă de diavol. Starea oamenilor aflaţi în înşelare demonică e foarte felurită, potrivit cu patima de care a fost omul amăgit şi înrobit şi potrivit cu măsura în care omul a fost înrobit de patimă. Toţi, însă, care au căzut în înşelare demonică, adică au intrat, prin dez­voltarea amăgirii de sine, în comuniune cu diavolul şi în robie faţă de el, se află în înşelare, sunt temple şi unelte ale demonilor, jertfe sortite morţii veşnice, petrecerii în închisorile iadului.

Despre râvna sufletească şi cea duhovnicească

Monahul trebuie foarte mult să se păzească de râvna trupească şi sufletească, ce se înfăţişează la arătare ca evlavioasă, iar de fapt este nesocotită şi stricătoare de suflet. Oamenii din lume şi mulţi dintre cei ce duc viaţă monahicească, datorită neştiinţei lor, laudă mult o asemenea râvnă, nepricepând că izvoarele ei sunt părerea de sine şi trufia. Această râvnă ei o preamă­resc ca râvnă pentru credinţă, pentru evlavie, pentru Biserică, pentru Dumnezeu. Ea constă în osândirea şi acuzarea mai mult sau mai puţin aspră a celorlalţi, pentru greşelile lor în privinţa moralei şi pentru cele împotriva bunei orânduieli şi întocmiri bisericeşti. Amăgiţi fiind de o falsă concepţie despre râvnă, râvnitorii lipsiţi de înţelepciune socot că, lăsându-se în voia acestei râvne urmează Sfinţilor Părinţi şi sfinţilor mucenici, uitând că ei râvnitorii nu sunt sfinţi, ci păcătoşi. Dacă sfinţii îi mustrau pe păcătoşi şi pe necredincioşi, o făceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori să facă aceasta, potrivit insuflării Sfântului Duh, nu insuflării propriilor patimi şi a demonilor. Iar cel ce se hotărăşte, de capul lui, să-l acuze pe fratele sau să îi facă observaţie, acela arată limpede că se socoate mai înţelept şi mai virtuos decât cel acuzat de el, că lucrează sub înrâurirea patimii şi a amăgirii cu­getelor demonice. Se cuvine să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău" (Mat. 7. 3-5). Ce este această bârnă? Este cugetarea trupească, groasă ca o bârnă, care răpeşte orice putere şi orice corectitu­dine puterii văzătoare dăruite de Ziditor minţii şi inimii. Omul mânat de cugetarea trupească nu poate nicicum să judece drept nici despre propria lui stare lăuntrică, nici despre starea aproapelui. El judecă despre sine însuşi şi despre ceilalţi după felul în care se închipuie el însuşi pe sine şi după felul în care îi apar ceilalţi pe dinafară, potrivit cugetării sale trupeşti bineînţeles, greşit; şi de aceea l-a numit Cuvântul lui Dumnezeu, pe bună dreptate, făţarnic. Creştinul, după ce a fost tămăduit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu, primeşte o vedere dreaptă a pro­priei sale întocmiri sufleteşti şi a întocmirii sufleteşti a aproapelui. Cugetarea trupească, lovind ca o bârnă pe aproapele care a greşit, întotdeauna îl tulbură, nu arareori îl pierde, niciodată nu aduce şi nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra păca­tului. Dimpotrivă, cugetarea duhovnicească lucrează numai asupra neputinţei sufleteşti a aproapelui, miluindu-l, tămăduindu-l şi mântuindu-l. Este vrednic a fi luat în seamă faptul că, după dobândirea înţelegerii duhovniceşti neajunsurile şi păcatele aproapelui încep să pară de foarte mică însemnătate, răscumpărate fiind

12

de mântuitorul şi lesne de tămăduit prin pocăinţă, aceleaşi greşeli şi neajunsuri care pentru înţelegerea trupească păreau necuprins de mari şi însemnate. Apare lesne de văzut că această cugetare trupească le dădea o însemnătate atât de uriaşă pentru că ea însăşi este bârnă. Cugetarea trupească vede la aproapele pă­cate care nu sunt nicidecum: din această pricină, cei atraşi de râvna lipsită de judecată au căzut adesea în clevetirea aproapelui şi s-au făcut unealtă şi jucărie a duhurilor căzute. Preacuviosul Pimen cel Mare poves­tea că un oarecare monah, fiind mânat de această râvnă, s-a supus următoarei ispite: l-a văzut pe un alt monah culcat peste o femeie. îndelung s-a luptat monahul cu gândul care-l silea să-i oprească pe cei ce păcătuiau şi, fiind în cele din urmă biruit, i-a împins cu piciorul zicând: Ci încetaţi! Atunci s-a arătat că era vorba de doi snopi (Pateric). Preacuviosul AvvaDorotei povesteşte că, pe când petrecea în chinovia AvveiSerid. un frate oarecare l-a clevetit pe un alt frate, mânat fiind de râvna cea lipsită de judecată, care este întotdeauna împreunată cu bănuieli şi cu păreri, fiind foarte plecată spre născociri. învinuitorul îl învi­nuia pe cel învinuit că în acea dimineaţă, devreme, ar fi furat nişte smochine din livadă şi le-ar fi mâncat: la cercetarea făcută de egumen, însă, s-a arătat că cel bârfit nu se afla în mănăstire în dimineaţa cu pricina, ci într-una din aşezările vecine, fiind trimis acolo de iconom, şi se întorsese în mănăstire doar după terminarea Dumnezeieştii Liturghii (învăţătura a 9-a a PreacuviosuluiAvvăDorotei).

Dacă vrei să fii un fiu credincios şi râvnitor al Bi­sericii Ortodoxe, atinge-ţi ţelul prin împlinirea poruncilor

13

evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni să-l lauzi! Nu îndrăzni să-l înveţi! Nu îndrăzni să-l loveşti şi să-l mustri. Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei. L-au întrebat pe Pimen cel Mare: ce este credinţa? Cel Mare a răspuns: „Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie şi să faci milostenie“ (Pateric), adică a te smeri înaintea aproapelui şi a-i ierta toate supărările şi jigniriile, toate greşelile lui. întrucât râvnitorii lipsiţi de dreaptă socoteală aduc credinţa ca pricină a râvnei lor, să afle unii ca aceştia că adevărata credinţă (aici se înţelege credinţa lucrătoare, nu cea dogmatică. Despre deosebirea lor, vezi în Filocalie la Calist şi Ignatie), prin urmare şi adevărata râvnă, se arată prin smerenia înaintea aproapelui şi milostivirea către el. Să lăsăm judecata asupra oamenilor şi acuzarea lor în seama acelora pe ai căror umeri a fost aşezată îndatorirea de a-i judeca pe fraţii lor şi de a-i îndrepta. „Cel ce are râvnă mincinoasă a spus Sf. Isaac Sirul boleşte de boală grea. O, omule care crezi că-ţi pui râvna împotriva bolilor străine, tu te-ai lepădat de sănătatea sufletului tău! Osteneşte-te cu osârdie pentru sănătatea sufletului tău. Iar dacă vrei să doftoriceşti pe cei neputincioşi, apoi află că bolnavii au mai multă nevoie de îngrijire decât de mustrări aspre. Ci tu, fără a ajuta pe alţii, te bagi pe tine însuţi în boală grea şi chinuitoare. Această râvnă nu se vădeşte în oameni prin vreunul din chipurile înţelepci­unii, ci se numără printre neputinţele sufletului, este semn al sărăciei înţelegerii (duhovniceşti), semn al neştiinţei celei mai de pe urmă. începutul înţelepciunii Dumnezeieşti este liniştea şi blândeţea, care ţin de

14

măsura sufletului mare şi întărit, de cel mai trainic chip al cugetării şi poartă neputinţele omeneşti. „Ci voi, cei tari“, spune Scriptura, „purtaţi neputinţele celor neputincioşi“ (Rom. 15, 1) şi: „pe cel ce greşeşte îndreptaţi-l cu duhul blândeţii“ (Gal. 6, 1). Pacea şi răbdarea le numără Apostolul printre darurile Sfântu­lui Duh“ (Cuvântul 89). în alt cuvânt Preacuviosul Isaac grăieşte: „Să nu urăşti pe păcătos, căci cu toţii suntem păcătoşi. Dacă tu pentru Dumnezeu te por­neşti împotriva lui (a păcătosului), atunci varsă pentru el lacrimi. Dar pentru ce îl urăşti? Urăşte păcatele lui, iar pentru el roagă-te. şi prin aceasta te vei asemăna lui Hristos, care nu S-a mâniat asupra celor păcătoşi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plâns El pentru Ierusalim? Şi noi, în multe prilejuri, suntem batjocoriţi de diavol. Şi de ce să urâm pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocoreşte şi pe noi? Pentru că, omule, urăşti pe păcătos? Pentru că nu-i aşa de drept ca tine? Dar unde este dreptatea, dacă nu ai dragoste? De ce n-ai plâns mai bine pentru el, ci îl goneşti? Oarecari, ce gândesc despre sine că judecă sănătos despre faptele păcătoşilor şi se mânie pe ei, lucrează astfel din nesocotinţă“ (Cuvântul 90).

Mare nenorocire este părerea de sine. Mare neno­rocire este lepădarea de smerenie! Mare nenorocire este acea întocmire şi stare sufletească în care aflându-se monahul, fără a fi chemat sau întrebat, mânat de conştiinţa „valorii sale“, începe să înveţe, să acuze, să mustre pe aproapele! Fiind întrebat, refuză să dai sfat şi să-ţi spui părerea, ca unul care nu ştii nimic, sau la mare nevoie, vorbeşte cu cea mai mare chibzuinţă şi modestie, ca să nu te răneşti pe tine cu slava deşartă şi

15

cu trufia, iar pe aproapele cu un cuvânt greu şi neso­cotit. Atunci când, pentru osteneala ta în via porun­cilor, Dumnezeu te va învrednici să simţi în suflet râvna Dumnezeiască, atunci vei vedea limpede că râv­na aceasta te va îndemna la tăcere şi smerenie înaintea aproapelui, la iubire faţă de el, la miluirea lui şi la compătimirea pentru el, precum a spus Sfântul Isaac Sirul (Cuvântul 38). Râvna Dumnezeiască este foc, dar care nu aprinde sângele! Ea stinge în acesta aprinderea, aducându-l într-o stare de tihnă (Filocalia rom. vol. VII, Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigorie Sinaitul). Râvna cugetării trupeşti este întotdeauna împreunată cu aprinderea sângelui, cu năvălirea a numeroase pa­timi şi închipuiri. Urmările râvnei oarbe şi neştiutoare, dacă aproapele i se împotriveşte, sunt de obicei, mânia asupra lui, ranchiuna, spiritul de răzbunare în felurite chipuri, iar dacă acesta se supune mulţumirea de sine plină de slavă deşartă, aţâţarea şi înmulţirea cu­getării trufaşe şi a părerii de sine.

Despre luarea-aminte în ceea ce priveşte citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi despre viaţa monahală

Cărţile Sfinţilor Părinţi despre viaţa monahală tre­buie citite cu mare chibzuinţă. Se pare că monahul începător nu poate nicidecum să adapteze cartea la situaţia proprie, ci se lasă furat, de obicei, de ori­entarea cărţii. Dacă acea carte cuprinde sfaturi despre liniştire (isihie) şi arată îmbelşugarea roadelor duhov­niceşti care pot fi dobândite în pustie, şi în începător se iveşte întotdeauna dorinţa foarte puternică de a se însingura în isihie într-o pustie nelocuită. Dacă se vorbeşte în carte despre ascultarea necondiţionată sub călăuzirea unui Părinte purtător de Duh, şi în începă­tor apare totdeauna dorinţa unei vieţuiri foarte aspre în deplină ascultare faţă de stareţ. Dumnezeu nu a lăsat pentru vremea noastră nici pe unul, nici pe ce­lălalt dintre aceste feluri de vieţuire. Cărţile Sfinţilor Părinţi scrise despre aceştia, îl pot însă, înrâuri atât de puternic pe începător, încât acesta, din pricina lipsei de experienţă şi a neştiinţei sale, se hotărăşte cu uşu­rinţă să părăsească locul petrecerii sale, de unde are totul la îndemână spre a se mântui şi a spori duhovniceşte prin împlinirea poruncilor evanghelice, şi aceas­ta, de dragul visului de neîmplinit al vieţuirii desăvârşite,

17

care se zugrăveşte în culori vii şi ademenitoare în închipuirea sa. Sfântul Ioan Scărarul spune în Cuvân­tul despre isihie: „în trapeza bunei obşti se află întot­deauna un câine oarecare, ce încearcă să răpească din ea o bucată de pâine, adică sufletul, iar apoi fuge. ţinându-l în gură, şi îl mănâncă într-un loc însingurat“ (Cuvântul 27). în cuvântul despre ascultare, acest povăţuitor al monahilor zice: „Celor aflaţi în ascultare, diavolul le sădeşte pofta unor virtuţi peste putere; iar pe cei din liniştire îi îndeamnă la nevoinţe nepotrivite lor. Cercetează mintea ascultătorilor necercaţi şi vei afla acolo gânduri născocite din amăgirea de sine: vei găsi acolo dorinţa de liniştire şi posti re nemăsurată, de rugăciune neîmprăştiată, de cea mai deplină lipsă de slavă deşartă, de necontenita pomenire a morţii, de ne­încetata străpungere a inimii, de desăvârşită nemîniere, de tăcere adâncă, de curăţie covârşitoare. Aceştia amăgindu-se, au sărit în zadar (din viaţa de obşte în însingurare adâncă), fără a avea, în sine, ca începători, sus-pomenitele virtuţi, din osebita iconomie a lui Dumnezeu, vrăjmaşul i-a învăţat să tindă spre aceste virtuţi mai înainte de vreme, ca să nu le primească pe ele la vremea lor. Amăgitorul (diavolul) fericeşte îna­intea celor ce se liniştesc iubirea de străini a ascultăto­rilor, slujirea lor, iubirea de fraţi, împreuna-vieţuire, îngrijirea celor bolnavi, ca să-i facă şi pe aceştia lipsiţi de răbdare, ca şi pe cei dintâi“ (Cuvântul 4). îngerul căzut se străduieşte să-i înşele şi să-i atragă la pier­zanie pe monahi, îmbiindu-i nu numai cu păcatul în feluritele lui chipuri, ci şi cu virtuţile cele mai înalte, care nu sunt la măsura lor. Nu vă încredeţi, fraţilor, în gândurile voastre, în priceperea voastră, în visele şi

18

aplecările voastre, ori cât de bune vi s-ar părea, oricât de viu v-ar înfăţişa priveliştea celei mai sfinte vieţuiri monahale! Dacă acea mănăstire în care locuiţi vă dă putinţa de a trăi potrivit cu poruncile evanghelice, dacă nu vă prăvălesc smintelile în păcate de moarte, nu vă părăsiţi mănăstirea. Suferiţi-i cu îndelungărăbdare neajunsurile, atât duhovniceşti, cât şi materiale; nu cugetaţi în zadar a căuta o arenă de nevoinţe pe care Dumnezeu nu a dăruit-o vremurilor noastre. Dumnezeu voieşte şi caută mântuirea tuturor. El îi şi —mântuieşte întotdeauna pe toţi cei care vor să se mântuiască de la început în marea vieţii şi a păcatelor, dar nu o face întotdeauna în corabie sau într-un liman îndemânos şi bine orânduit. El a făgăduit mântuirea de la moarte a Sfântului Apostol Pavel şi tuturor tova­răşilor săi; El a şi dat această mântuire, dar Apostolul şi tovarăşii săi de drum s-au salvat nu pe corabie, care s-a sfărâmat, ci cu mare osteneală; unii înot, alţii pe scânduri şi felurite sfărâmături din corabie.

Despre păzirea de binele firii omeneşti căzute

Ţi-a venit vreun gând bun? Opreşte-te: să nu tinzi nicidecum spre împlinirea lui fără chibzuială, pe negândite. Simţi în inimă vreo insuflare bună? Opreşte-te: nu îndrăzni să te laşi dus de ea. Ia Evanghelia ca îndrep­tar. Cercetează: se potrivesc, oare, gândul tău cel bun şi însuflarea cea bună a inimii tale cu atotsfânta învă­ţătură a Domnului? Curând vei vedea, că nu este nici o potrivire între binele evanghelic şi binele firii ome­neşti căzute. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul, şi de aceea însuşi acest bine s-a preschimbat în rău, la fel cum se preface în otravă mâncarea gus­toasă şi sănătoasă, atunci când este amestecată cu otravă. Păzeşte-te de a săvârşi binele firii căzute! Săvârşind acest bine, vei hrăni căderea ta, vei hrăni în tine părerea de sine şi trufia, vei atinge cea mai apro­piată asemănare cu demonii. Dimpotrivă, săvârşind binele evanghelic, ca un ucenic adevărat şi credincios al Dumnezeului-Om, te vei face asemenea Dumnezeului-Om. „Cel ce îşi iubeşte sufletul său“, a zis Domnul, „şi-l va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul său în lumea aceasta îl va păstra în viaţa veşnică“ (Ioan 12, 25). „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie.

20

Căci cine nu va voi să îşi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui“ (Mc. 8, 34-35). Dom­nul porunceşte lepădarea deplină de firea căzută, ura faţă de pornirile ei, nu numai către cele care sunt rele şi la arătare, ci faţă de toate până la una. chiar şi faţă de cele care par bune în aparenţă. Mare nenorocire este a urma dreptăţii firii căzute, cu aceasta se află împreunată lepădarea de Evanghelie, lepădarea de Răscumpărătorul, lepădarea de mântuire. „Cel ce nu îşi va urâ sufletul său, nu poate să fie ucenicul Meu“ a zis Domnul. Tâlcuind cuvintele de mai sus ale Dom­nului. Marele Varsanufie grăieşte: „Cum se leapădă de sine omul? Doar prin aceea că părăseşte dorinţele fireşti şi urmează Domnului. De aceea şi vorbeşte aici Domnul anume despre ceea ce este firesc, iar nu despre ceea ce este nefiresc; căci dacă cineva are să părăsească doar cele nefireşti, încă nu a părăsit pentru Dumnezeu nimic din cele ale sale, căci cele ce sunt împotriva firii nu sunt ale lui, iar cel care a părăsit cele fireşti pururea strigă dimpreună cu apostolul Petru: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi. oare, ce va fi?“ (Mt. 19, 27-29) şi aude fericitul glas al Domnului, şi prin făgăduinţă se încredinţează de moştenirea vieţii veşnice (Mt. 19, 27-29). Ce a lăsat Petru, nefiind bogat, şi cu ce se lăuda, dacă nu cu părăsirea dorinţelor sale fireşti? Căci dacă omul nu va muri faţă de trup, trăind cu duhul, nu poate să învie cu sufletul. După cum în mort nu se mai află deloc dorinţe fireşti, ele nu se mai află nici în cel care a mu­rit duhovniceşte faţă de trup. Dacă ai murit faţă de trup, cum pot trăi în tine dorinţele fireşti? Iar dacă nu

21

ai atins măsura duhovnicească, ci încă mai eşti prunc cu mintea, atunci smereşte-te înaintea învăţătorului - „ca să te certe cu milă“ (Ps. 140, 5) şi fără de sfat nimic să nu faci (Sirah 32, 20), măcar de ţi s-ar părea lucrul bun la arătare, căci lumina demonilor se în­toarce, mai apoi, în întuneric“ (Răspunsul 59). întoc­mai la fel se poate spune şi despre lumina firii ome­neşti căzute. A urma acestei lumini şi a o lăsa să spo­rească în tine aduce sufletului desăvârşită întunecare, şi te înstrăinează cu totul de la Hristos. Cel străin de creştinism, este străin de Dumnezeu: „oricine tăgă­duieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl“ (Ioan 11, 23) este un om fără Dumnezeu.

în veacul nostru, îngâmfat de prosperitatea sa, cei mai mulţi dintre oameni, care se proclamă pe sine creştini şi mari săvârşitori ai binelui, s-au aruncat spre săvârşirea dreptăţii firii căzute, respingând cu dispreţ dreptatea evanghelică. Această majoritate să bage în urechi caracterizarea Domnului: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe de Mine. în deşert mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor“ (Mt. 15, 8-9). Cel ce lucrează dreptatea omenească este plin de părere de sine, de cugetare semeaţă, de amăgire de sine; el propăvăduieşte, trâmbiţează de­spre sine, despre faptele sale, nebăgând nicicum în sea­mă opreliştea pusă de Domnul (Mat. 6,1-18); cu ură şi răzbunare plăteşte el acelora care ar îndrăzni să-şi deschidă gura pentru a se împotrivi, oricât de înteme­iat şi bine intenţionat dreptăţii lui, se recunoaşte pe sine vrednic şi preavrednic de răsplăţile pământeşti şi cereşti. Dimpotrivă, lucrătorul poruncilor evanghelice

22

este întotdeauna adâncit în smerenie: punând faţă în faţă măreţia şi curăţia preasfintelor porunci cu felul în care le-a împlinit el însuşi, el recunoaşte întotdeauna acest fel ca fiind în cea mai mare măsură neîndestulător şi nevrednic de Dumnezeu; el se vede pe sine ca meritând muncile vremelnice şi cele veşnice pentru păcatele sale, pentru părtăşia nedesfăcută cu Satana, pentru căderea cea de obşte a tuturor oamenilor, pen­tru propria lui stăruinţă în cădere; în fine, pentru în­săşi plinirea neîndestulătoare şi adesea anapoda a poruncilor. înaintea oricărui necaz trimis de Dumneze­iasca Pronie, el pleacă, smerit, capul, ştiind că Dum­nezeu prin necazuri dă învăţătură slujitorilor Săi în vremea călătoriei lor pământeşti. Unuia ca acesta îi pare rău pentru vrăjmaşii săi şi se roagă pentru ei ca pentru nişte fraţi aflaţi sub înrâurirea demonilor, ca pentru nişte mădulare ale aceluiaşi trup, lovite de boală în duhul lor, ca pentru nişte binefăcători ai săi, ca pentru nişte unelte ale Dumnezeieştii Pronii.

23

Despre vise

Demonii se folosesc de vise pentru a tulbura şi vătăma sufletele omeneşti; chiar şi monahii neîncer­caţi, luând aminte la vise. îşi aduc vătămare şi din această pricină trebuie neapărat să arătăm aici ce însemnătate au visele în ceea ce priveşte omul a cărui fire nu este încă înnoită prin Duhul Sfânt.

în vremea somnului omenesc, starea celui ce doar­me este astfel rânduită de Dumnezeu, că orice om se află într-o deplină odihnă. Această odihnă este atât de deplină, încât omul, pe durata ei, pierde conştiinţa existenţei proprii şi intră într-o stare de uitare de sine. Pe timpul somnului, orice activitate care se face cu efort, în mod deliberat, sub imperiul raţiunii şi al vo­inţei, conteneşte: rămâne doar acea activitate care este indispensabilă existenţei şi nu poate fi despărţită de aceasta. în corp, sângele îşi continuă mişcarea, stoma­cul mistuie hrana, plămânii respiră, pielea asudă; în suflete continuă să se nască gânduri, închipuiri şi sim­ţiri. însă nu dependent de raţiune şi liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconştientă a firii. Din asemenea închi­puiri, însoţite de o gândire şi simţiri caracteristice, se alcătuieşte visul. El este adesea straniu, dat fiind că nu aparţine sistemului de închipuiri şi cugetări voluntare şi deliberate, ci apare spontan şi de sine stătător, potrivit

24

legii şi necesităţii firii. Uneori visul poartă am­prenta incoerentă a cugetărilor şi închipuirilor volun­tare, iar uneori constituie o urmare a dispoziţiei sufle­teşti. în acest fel, visul în sine însuşi, nu poate şi nu trebuie să aibă nici o însemnătate. Aşadar, este ridi­colă şi cu totul ilogică dorinţa unora de a vedea în hi­merele viselor pe care le au, prevestiri asupra viitoru­lui propriu sau asupra viitorului altora sau vreun oare­care alt tâlc. Cum poate exista un lucru care nu are nici o pricină ca să existe?

"Demonii, care au cale liberă spre sufletele noastre în vremea cât suntem treji, au cale liberă spre ele şi atunci când dormim. Şi în vremea somnului, ei ne ispitesc cu păcatul, amestecând cu închipuirea noastră şi închipuirea făurită de ei. De asemenea, văzându-ne că luăm aminte la vise, se silesc să ne facă visele cât mai interesante, iar în noi să stârnească o mai mare atenţie faţă de aceste năluciri, să ne facă, încetul cu încetul, să ne încredem în ele. Această încredere este întotdeauna împreunată cu părerea de sine, iar părerea de sine, falsifică modul în care ne vedem cu mintea pe noi înşine, iar drept urmare, întreaga noastră activitate se lipseşte de dreaptă socoteală exact ce le trebuie demonilor. Celor ce au sporit în părerea de sine, de­monii încep să li se arate în chip de îngeri de lumină, în chip de mucenici şi preacuvioşi, chiar şi în chipul Maicii lui Dumnezeu şi al lui Hristos însuşi, fericesc petrecerea lor, le făgăduiesc cununile cereşti, ridicându-i prin aceasta la înălţimea părerii de sine şi a tru­fiei. Această înălţime este, totodată, şi prăpastia pier­zării. Trebuie să ştim şi iarăşi să ştim că în starea noastră, neînnoită încă prin har, nu suntem în stare să

25

vedem alte vise în afară de cele alcătuite de aiurarea sufletului şi de bârfirea demonilor. Aşa cum, în stare de veghe, din firea căzută, răsar în noi, sau sunt aduse de demoni în chip statornic şi neîncetat, cugete şi în­chipuiri, şi în vremea somnului vedem vise doar prin lucrarea firii căzute şi prin lucrarea demonilor. Aşa cum mângâierea noastră în vreme de trezie stă în stră­pungerea inimii, care se naşte din conştiinţa păcatelor noastre, din aducerea-aminte de moarte şi de judecata lui Dumnezeu (numai că aceste gânduri apar în noi din harul lui Dumnezeu, care trăieşte în noi, sădit prin Sfântul Botez, şi sunt aduse de îngerii lui Dumnezeu, potrivit stării noastre de oameni aflaţi sub pocăinţă) tot aşa şi în somn, foarte rar, la mare nevoie. îngerii lui Dumnezeu ne înfăţişează fie sfârşitul nostru, fie muncile din iad, fie înfricoşata judecată care începe odată cu apropierea morţii şi continuă după moarte. Aceste vise ne aduc frica de Dumnezeu, străpungerea inimii, plânsul pentru noi înşine. Asemenea vise se dau, însă, foarte rar unui nevoitor, sau chiar şi unui păcătos vădit şi înrăit, prin osebita şi neştiuta iconomie a lui Dumnezeu; sunt date rar nu din zgârcenia Dumnezeiescului har faţă de noi, nu! Ci din acea pricină, că tot ce se întâmplă cu noi în afara rânduielii obişnuite ne duce la părere de sine şi clatină în noi smerenia, care este neapărat trebuincioasă pentru mântuirea noastră.

Voia lui Dumnezeu, în a cărei împlinire stă mân­tuirea omului, este înfăţişată în Sfânta Scriptură atât de viu, atât de puternic, atât de amănunţit, că a lucra pentru mântuirea oamenilor prin încălcarea obişnuitei rânduieli a lucrurilor apare ca o faptă de prisos şi

26

nefolositoare. Celui ce a cerut învierea celui mort şi trimiterea lui către fraţii săi spre a-i vesti să treacă de pe calea cea largă pe cea strâmtă, i s-a zis: „Au pe Moise şi pe prooroci: să asculte de ei”. Iar când cel ceceruse aceasta s-a împotrivit: „Nu!.., ci dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi“, a primit răspunsul: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi“ (Lc. 16, 27-31). Experienţa a arătat că mulţi dintre cei care s-au învrednicit în vis de vedenia vămilor, a înfricoşatei Judecăţi şi a altor lucruri cumplite de dincolo de mormânt, au fost cutremuraţi de vedenie pentru scurt timp, iar apoi au căzut în împrăştiere, au uitat de cele văzute şi au trăit în negrijă; dimpotrivă, unii care nu au avut nici un fel de vedenii, ci s-au învăţat cu osâr­die în legea lui Dumnezeu, au venit treptat la frica lui Dumnezeu, au atins sporirea duhovnicească şi au tre­cut din pământeasca vale a plângerii în fericita veş­nicie cu bucuria născută din încredinţarea mântuirii. Sfântul Ioan Scărarul cugetă despre partea pe care o au demonii în visele monahilor, folosind cuvintele de mai jos: „Atunci când părăsim, pentru Domnul, casa şi rudeniile noastre, dându-ne pe noi înşine străinătăţii pentru dragostea lui Hristos, demonii, din răzbunare, încearcă să ne tulbure prin visuri, arătându-ne rudeni­ile noastre plângând, fie murind, fie închise, fie strâmtorate pentru noi. Deci, cel ce crede viselor e aseme­nea celui ce aleargă după umbra sa şi încearcă să o prindă. Dracii slavei deşarte se fac, în visuri, prooroci. Ei ghicesc ca nişte vicleni, cele viitoare şi ni le ves­tesc mai dinainte, ca împlinindu-se vedeniile să ne mi­nunăm şi să ne înălţăm cu gândul ca unii ce ne-am

27

afla deja aproape de darul proorociei. În cei care cred dracului acestuia, el se face adeseori prooroc. Iar pen­tru cei ce-l defaimă, el este pururea mincinos. Duh fiind, el vede cele ce se săvârşesc în cuprinsul văz­duhului şi cunoscând pe cineva că moare, vesteşte despre aceasta, în vis. celor uşurei la minte. Dracii nu ştiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunoştinţă de mai înainte, altminteri şi vrăjitorii ar fi în stare să ne prezi­că ceasul morţii. Demonii se prefac deseori în îngeri de lumină şi în chipuri de mucenici şi ne arată pe aceia venind la noi în visuri. Iar când ne deşteptăm, ne afundă în bucurie şi înălţare. Dar aceasta să-ţi fie sem­nul înşelării (amăgirii drăceşti). Căci îngerii ne arată muncile, judecata şi moartea, iar odată treziţi, ne um­plem de cutremur şi tânguire. Când începem să ne plecăm în vis dracilor, ei vor începe să-şi bată joc de noi şi când suntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora, e cu ade­vărat filosof. Crede numai celor care-ţi vestesc ţie chinuri şi judecată. Dar dacă acestea îţi pricinuiesc deznădejde, şi ele sunt de la draci“ (Sf. Ioan Scărarul, Adaos la cuvântul al 3-lea). Preacuviosul Casian Ro­manul povesteşte despre un monah oarecare, de loc din Mesopotamia, cum că ducea o viaţă cât se poate de anahoretică şi postnicească. dar a pierit, amăgit fiind de demoni prin vise. Demonii, văzând că mona­hul nu prea lua seama la creşterea lui duhovnicească, ci îşi îndrepta toată luarea-aminte spre nevoinţa tru­pească, au început să-i înfăţişeze vise care, prin reaua viclenie a dracilor, se împlineau în faptă. Atunci când monahul s-a întărit în încrederea în visele sale şi în sine, diavolul i-a înfăţişat într-un vis măreţ pe iudei

28

desfătându-se de bunătăţile cele cereşti, iar pe creştini chinuindu-se în muncile iadului. Făcând aceasta, de­monul bineînţeles, în chip de lumină sau de oarecare drept al Vechiului Testament, l-a sfătuit pe monah să primească iudaismul spre a avea putinţa de a se îm­părtăşi de fericirea iudeilor, ceea ce monahul a şi făcut fără să mai întârzie câtuşi de puţin. (Cuvânt despre dreapta socotinţă. Filoc. slav. V. VI). Cele spuse sunt de ajuns pentru a lămuri iubiţilor noştri fraţi, mona­hilor din vremea de astăzi, cât de nesocotit lucru este a lua aminte şi, cu atât mai mult, a te încrede în vise, precum şi cumplita vătămare care poate să se nască dintr-o asemenea încredere. Din luarea-aminte la vise totdeauna se furişează în suflet încrederea faţă de ele: de aceea este oprită cu asprime chiar şi această simplă luare-aminte.

Firea înnoită prin Duhul Sfânt se cârmuieşte după cu totul alte legi decât făptura căzută şi împietrită în căderea ei. Cârmuitorul omului înnoit este Duhul Sfânt. „Căci peste aceştia a strălucit harul Dumneze­iescului Duh.“ a spus Preacuviosul Macarie cel Mare, „şi S-a sălăşluit în adâncul minţilor: pentru aceştia. Domnul este ca sufletul lor" (Omilia 7. cap. 12). Şi în trezie, şi în somn, ei petrec în Domnul, afară de păcat, afară de gândurile şi închipuirile pământeşti şi tru­peşti. Gândurile şi închipuirile lor. care se află în tim­pul somnului în afară de cârmuirea raţiunii şi voinţei omeneşti şi lucrează în ceilalţi oameni în mod incon­ştient, sub impulsul firii. în aceştia lucrează sub în­dreptarea Duhului, iar visele lor au o însemnătate du­hovnicească. Astfel, dreptul Iosif în vis a fost învăţat despre taina înomenirii lui Dumnezeu-Cuvântul; în

29

vis i s-a poruncit să fugă în Egipt, precum şi să se întoarcă de acolo (Mat. cap. I şi II). Visele trimise de Dumnezeu poartă în ele însele o nebiruită putere de convingere. Această putere de convingere este de înţe­les în ceea ce-i priveşte pe sfinţii lui Dumnezeu, însă de neatins pentru cei aflaţi în luptă cu patimile.

Despre vieţuirea după sfat

“ Am dat cândva, numele de „fărâmituri“ vieţii du­hovniceşti pe care Dumnezeiasca Pronie a lăsat-o vremii noastre. Ea se întemeiază pe călăuzirea în lu­crarea mântuirii prin Sfânta Scriptură şi scrierile Sfin­ţilor Părinţi, cu sfaturile şi cuvintele ziditoare împru­mutate de la părinţii şi fraţii vremurilor noastre. în sensul său propriu, aceasta este ascultarea vechilor monahi sub un alt chip, potrivit neputinţei noastre, care este cu precădere sufletească. Vechilor ascultă­tori. povăţuitorii lor purtători de Duh le vesteau neîn­târziat şi de-a dreptul voia lui Dumnezeu, acum, monahii sunt siliţi să caute singuri în Scriptură voia lui Dumnezeu, şi de aceea sunt supuşi unor dese şi pre­lungite nedumeriri şi greşeli. Pe atunci, sporirea era grabnică prin însăşi firea lucrării, acum ea este zăbavnică, iarăşi prin firea lucrării. Aceasta a fost buna voire a Dumnezeului nostru în ceea ce ne priveşte: da­tori suntem să ne supunem ei şi să ne închinăm înain­tea ei cu recunoştinţă. Viaţa noastră monahală din vre­mea de acum, călăuzită după Scriptură şi după sfatul părinţilor şi fraţilor, este consacrată de pilda începă­torului monahismului, Preacuviosul Antonie cel Mare. El nu a fost în ascultare la vreun stareţ, ci pe când era începător trăia de sine şi lua povaţă din Scriptură şi de

31

la feluriţi părinţi şi fraţi: de la unul a învăţat înfrânarea, de la altul blândeţea, răbdarea, smerenia; de la altul luarea-aminte cu deadinsul la sine şi liniştirea, străduindu-se să-şi însuşească virtutea fiecărui monah vir­tuos, arătând ascultare faţă de toţi după putinţă, smerindu-se înaintea tuturor şi rugându-se lui Dumne­zeu neîncetat. (Vieţile Sfinţilor, 17 ianuarie). Poartă-te şi tu, începătorule, în acelaşi chip! Arată egumenului şi restului conducerii mănăstireşti ascultare nefăţar­nică şi nedornică să placă oamenilor, ascultare străină de linguşire şi răsfăţ, ascultare pentru Dumnezeu. Arată ascultare tuturor părinţilor şi fraţilor în toate ce­rerile lor care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, tipicului şi aşezămintelor mănăstirii, precum şi celor rânduite de conducerea mănăstirii. însă nu fii nicicum ascultător spre cele rele, de ţi s-ar şi întâmpla să suferi oarecare necaz pentru faptul că n-ai vrut să placi oa­menilor şi pentru neclintirea ta. Sfătuieşte-te cu pă­rinţii şi cu fraţii virtuoşi şi pricepuţi. dar însuşeşte-ţi sfaturile lor cu cea mai mare chibzuinţă şi băgare de seamă. Nu te lăsa atras de sfat din prima clipă când începe să lucreze asupra ta. Din pricina împătimirii şi orbirii tale, un sfat pătimaş şi dăunător poate să-ţi placă numai şi numai din pricina neştiinţei şi lipsei tale de experienţă, sau pentru că este pe placul vreunei patimi ascunse, necunoscute ţie, care trăieşte în tine. Cu plâns şi întru suspinarea inimii roagă-l pe Dumne­zeu să nu-ţi îngăduie a te abate de la Atotsfânta Lui voie spre a urma voia căzută omenească, a ta sau a aproapelui tău, sfătuitorul tău. în ceea ce priveşte gândurile tale, ca şi gândurile aproapelui, sfaturile acestu ia, sfătuieşte-te cu Evanghelia. Slava deşartă şi părerea

32

de sine iubesc a învăţa şi a povăţui pe alţii. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugetă că pot aduce aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începătorul neîncer­cat cu o încredere iresponsabilă, întru aprinderea tru­pului şi a sângelui! Ele au nevoie de succes, indife­rent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază. Ele au nevoie să-l impresioneze pe începător şi să şi-l subordoneze moral! Ele au ne­voie de lauda oamenilor! Ele au nevoie să treacă drept stareţi şi învăţători sfinţi, pricepuţi, clarvăzători!

Ele au nevoie să-şi hrănească nesătula iubire de slavă deşartă şi trufia. întemeiată a fost întotdeauna, şi mai ales acum, rugăciunea Proorocului: „Mântuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-au împuţinat ade­vărurile de către fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă, şi în inimă au grăit rele“ (Ps. 11,2, 3). Cuvântul minci­nos şi făţarnic nu poate să nu fie cuvânt rău şi dăună­tor. împotriva unei asemenea stări sufleteşti trebuie luate măsuri de precauţie. „Cercetează Dumnezeiasca Scriptură“, spune Simeon Noul Teolog, „şi scrierile Sfinţilor Părinţi, mai ales pe cele despre lucrare, ca punându-le alăturea de cele învăţate şi făptuite de învăţătorul şi stareţul tău să le poţi vedea şi înţelege pe acestea ca într-o oglindă, şi pe cele ce conglăsuiesc cu Scriptura să ţi le însuşeşti şi să le ţii în cuget, iar pe cele mincinoase şi rele să le cunoşti şi să le lepezi, ca să nu fii amăgit. Căci să ştii că în zilele acestea s-au arătat mulţi amăgitori şi dascăli mincinoşi”. Preacuviosul Simeon a trăit în veacul al zecelea după Naşte­rea lui Hristos, cu nouă sute de ani înaintea vremurilor

33

noastre şi iată de atunci, deja, se ridica glasul unui drept în Sfânta Biserică a lui Hristos, tânguindu-se de lipsa adevăraţilor călăuzitori, purtători de Duh, de mulţimea dascălilor mincinoşi. Odată cu scurgerea timpului, s-au împuţinat din ce în ce mai mult povăţuitorii vrednici în ale monahismului. Atunci, Sfinţii Părinţi au început tot mai mult să îndrepte spre călăuzirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Părinţilor. Preacuviosul Nil Sorski, trimiţând la Părinţii care scriseseră înaintea lui, spune: „Nu mică nevoinţă este, au zis aceştia, a afla un învăţător neamăgitor pentru această minunată lucrare (adevărata rugăciune monahală a inimii şi minţii). Ei au numit neamăgitor pe acela care are lucrare şi cugetare mărturisită de Sfintele Scripturi şi a dobândit dreaptă socoteală duhovnicească. Şi aceasta au mai zis Sfinţii Părinţi, că şi pe atunci abia se putea găsi un învăţător neamăgitor pentru asemenea lucruri, iar acum, când aceşti povăţuitorii s-au împuţinat peste măsură, ei trebuie căutaţi cu toată osârdia. Iar dacă nu poate fi găsit unul ca acesta, Sfinţii Părinţi au poruncit a ne învăţa din Dumnezeiasca scriptură, ascultând pe Domnul însuşi, care

34

Grăieşte: „Cercetaţi Scripturile, şi în ele veţi afla viaţa veşnică.” (Ioan 5, 39). „Căci toate câte s-au scris mai înainte în sfintele Scripturi, „s-au scris spre învăţătura noastră” (Rom. 15, 4. înainte-cuvântare la Tipic sau Predanie). Preacuviosul Nil a trăit în veacul al XV-lea; el a întemeiat un schit nu departe de Bielo-Ozero, unde se şi îndeletnicea cu rugăciunea în însingurare adâncă. Este foarte folositor pentru stareţii vremurilor din urmă să asculte cu ce smerenie şi lepădare de sine vorbeşte Preacuviosul Nil despre povăţuirile pe care le dădea obştii: „Nimeni nu trebuie să tăinuiască din lenevie _Cuvântul lui Dumnezeu, ci să-şi mărturisească neputinţa şi totodată să nu ascundă adevărul lui Dumnezeu, ca să nu _ne f_acem vinovaţi de încălcarea poruncilor dumnezeieşti. Nu vom tăinui Cuvântul lui Dumne_{zeu ci îl vom vest}i p_{e e}l. Dumnezeieştile Scripturi şi cuvintele Sfinţilor Părinţi sunt numeroase ca nisipul mării: cercetându-le fără de lenevire, să învăţăm din acestea pe cei ce vin la noi şi au trebuinţă de ele (care _{cer, care} întreabă). Ci mai drept spus: nu învăţăm noi, că nevrednici suntem de aceasta, ci învaţă fericiţii sfinţi Părinţi din dumnezeieştile scripturi” (Predania Preacuviosului Nil Sorski). Nu este de prisos să observăm aici că, deşi Preacuviosul Nil Sorski avea harul lui Dumnezeu, însă nu îndrăznea să tâlcuiască Scriptura de la sine, ci urma tâlcuirii făcute de Părinţi. Calea smeritei cugetări este singura cale sigură spre mântuire). Iată ce model exemplar pentru povăţuitorii zilelor noastre! El este pe deplin folositor de suflet şi învăţător pentru povăţuitor, şi pentru cel povăţuit; el este expresia corectă a sporirii cu măsură; el este unit cu lepădarea părerii de sine, a obrăzniciei şi îndrăznelii nebuneşti în care cad cei ce urmează la arătare lui Varsanufie cel Mare şi altor Părinţi purtători de semne, neavînd însă harul Părinţilor. Ceea ce în aceia era semnul îmbelşugatei adăstări în ei a Duhului Sfânt, la aceşti imitatori lipsiţi de judecată şi făţarnici slujeşte ca semn al belşugului de neştiinţă, de amăgire de sine, de trufie, de îndrăzneală! Să rostim cuvântul lui Dumnezeu înaintea fraţilor noştri cu cea mai mare smerenie şi evlavie cu putinţă, recunoscându-ne prea mici pentru această slujire şi păzindu-ne pe noi înşine

35

de slava deşartă care îmboldeşte cu putere pe oamenii pătimaşi, atunci când învaţă pe fraţi. Gândiţi-vă că tre­buie să dăm răspuns pentru fiecare vorbă deşartă (Mat. 12, 36) cu cât oare, este mai greu răspunsul pentru cuvântul lui Dumnezeu rostit cu slavă deşartă şi sub imboldul slavei deşarte? „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea grăitoare de lu­cruri mari, pe cei ce au zis: limba noastră o vom mări, buzele noastre la noi sunt, cine ne este nouă Domn? (Ps. 11, 4-5). Pierde-va Domnul pe cei ce caută slava lor, nu slava lui Dumnezeu.

Să ne înfricoşăm de ameninţarea Domnului. Să rostim cuvânt de zidire atunci când o cere trebuinţa de neînlăturat, nu ca nişte povăţuitori, ci ca unii care au nevoie de povăţuire şi sârguiesc a se împărtăşi de povăţuirea dată de Dumnezeu în Cuvântul Său cel Atotsfânt, după darul pe care l-a primit fiecare“, glăsuieşte Sfântul Apostol Petru, „slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu.” „Dacă vorbeşte cineva, cuvintele sale să fie ca ale lui Dumnezeu“, cu frică de Dumnezeu şi cu evlavie către cuvintele Dumnezeieşti; iar nu ca ros tind cuvintele de la sine; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu“, iar nu ca din puterea sa: „ca întru toate să se slăvească Dumnezeu, Iisus Hristos“ (1 Petru 4, 10-11). Cel e lucrează de la sine, lucrează pentru slava deşarti aducându-se pe sine, dimpreună cu cei care îl ascultă, jertfă satanei; cel ce lucrează de la Domnul, lucreaz întru slava Domnului, săvârşind mântuirea sa şi pe aproapelui prin Domnul, Singurul Mântuitor al oamenilor. Să ne temem a da începătorului vreo povaţă nechidzuită

36

care nu se întemeiază pe Cuvântul lui Dum­nezeu şi pe înţelegerea duhovnicească a Cuvântului lui Dumnezeu. Mai bine să-ţi recunoşti neştiinţa, decât să te împăunezi cu ştiinţă vătămătoare de suflet. Să ne păzim de această mare nenorocire - a-l preface pe începătorul lesne-crezător din rob al lui Dumnezeu în rob al omului (I Cor. 7, 23), atrăgându-l spre a face voia căzută omenească în locul Atotsfintei voi a lui Dumnezeu. (Aici se vorbeşte nu despre ascultarea mănăstirească în cele de afară, nu despre muncile şi ■Ocupaţiile mănăstireşti rânduite de conducerea mănă­stirii. ci despre ascultarea duhovnicească, tainică, săvârşită în suflet). Atitudinea plină de modestie a sfătuitorului faţă de cel povăţuit este cu totul alta decât cea a stareţului faţă de ascultătorul necondiţionat, rob pentru Domnul. Sfatul nu cuprinde în sine condiţia de a fi împlinit neapărat, el poate fi împlinit sau neîm­plinit. Asupra sfătuitorului nu atârnă nici o răspundere pentru sfatul lui. dacă l-a dat cu frică de Dumnezeu şi cu smerită cugetare, nu din pornirea sa, ci fiind între­bat şi silit. Nici cel ce a primit sfatul nu este legat de el, ci rămâne la voia şi la chibzuinţa lui să împlinească sau nu sfatul primit. E lesne de văzut: calea sfatului şi a urmării Sfintei Scripturi este potrivită cu vremurile noastre plăpânde. Să băgăm de seamă că Sfinţii Părinţi ne opresc a da sfaturi aproapelui cu de la sine putere, fără ca acesta să o ceară, a da sfat de voia ta fiind semnul că îţi recunoşti ştiinţa şi vrednicia duhovnicească, lucru care este vădită trufie şi amăgire de sine (Părerea Sfântului mucenic Petru, mitropolitul Damascului şi a altor părinţi). Nu este vorba aici de egumeni şi de mai-marii mănăstirilor, care sunt datori

37

De spre viaţa pustnicească

în toată vremea, orice nevoie s-ar întâmpla, chiar nefiind întrebaţi, să povăţuiască obştea pe care o cârmuiesc. (2 Tim. 4, 2). Cercetând alte mănăstiri, însă, ei sunt datori să se călăuzească după sfatul pe care l-a dat Preacuviosul Macarie Alexandrinul, PreacuviosuluiPahomie cel Mare. Pahomie l-a întrebat pe Macarie cu privire la povăţuirea obştei şi judecarea ei. Avva Macarie a răspuns: „învaţă şi judecă pe supuşii tăi, şi nu judeca pe nimeni din ceilalţi“ (Din Pateric şi spuse vrednice de pomenire despre avva Macarie Oră şeanul, cap. 2). Această pravilă au păzit-o şi o păzesc toţi întâi-stătătorii care doresc să placă lui Dumnezeu

Să nu rămână ascuns faţă de preaiubiţii fraţi faptul că roadele cele mai înalte ale vieţii monahale, cum ar fi anahoreza în adâncul pustiei sau isihia în zăvorâre, Precum şi petrecerea pe lângă un stareţ purtător de duh în ascultare necondiţionată faţă de acesta, au fost rânduite nu la întâmplare, nu după voia şi priceperea omenească, ci prin osebita purtare de grijă, hotărâre, chemare şi descoperire Dumnezeiască. Antonie cel mare, începătorul monahismului, întemeietorul vieţii pustniceşti, s-a îndepărtat în pustie îmbrăcat fiind deja cu putere de Sus, şi nu altfel decât prin chemarea lui dumnezeu. Deşi acest lucru nu este arătat limpede în viaţa lui, însă întâmplările ce s-au succedat în Viaţa preacuviosului ne-o arată aceasta fără putinţă de tăgadă. Iar despre faptul că în adâncul pustiei a fost povăţuit la cea mai aspră isihie prin glas şi poruncă dumnezeiască este scris în Viaţa lui. (Viaţa Preacu­viosului Antonie cel Mare, Vieţile Sfinţilor, 17 ianuarie) şi, Vitae PatrumPatrologiaecursuscomplectus, T, LXXIII). Preacuviosului Macarie cel Mare, contem­poranul Preacuviosului Antonie, care era cu puţin mai tânăr decât acesta, i s-a arătat un heruvim, arătându-i un şes neroditor şi sălbatic, care avea să fie mai apoi vestitul Schit Egiptean, şi i-a poruncit să se sălăşluiască acolo spre vieţuire, făgăduindu-i că şesul acela pustiu avea să fie locuit de o mulţime de asceţi. (Pa­teric).

38

Arsenie cel Mare, aflându-se în palatele împă­răteşti, el a rugat pe Dumnezeu ca să i se arate calea mântuirii, şi a auzit glas: “Arsenie! Fugi de oameni şi te vei mântui". Arsenie s-a însingurat în sus pomenitul Schit, înnoindu-şi acolo rugăciunea către Dumnezeu, spre a-l povăţui pe calea mântuirii, şi a auzit iarăşi glas: „Arsenie Fugi (de oameni), taci, linişteşte-te; acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii" (Pateric şi Spuse vrednice de pomenire). Maria Egipteanca a fost che­mată la a pustnici în pustia de dincolo de Iordan prin porunca lui Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor. 1 aprilie). Dumnezeu, care i-a chemat la liniştire şi pustnicie pe aleşii Săi, adică pe aceia pe care mai înainte i-a văzut înzestraţi pentru liniştire şi pustnicie, le-a pus înainte asemenea mijloace pentru aceste fel de vieţuire, cum omul nu poate avea prin sine însuşi. Chiar în acele vremi în care monahismul înflorea, în care mulţi erau îndrumătorii purtători de Duh, puţini eraurecunoscuţi ca fiind înzestraţi pentru liniştire şi mai cu seamă pentru

39

pustnicie. „Ascultarea adevărată, făcută cu înţelegere, spune Sfântul Ioan Scărarul, „pot să o străbată nu mulţi şi anume aceia care au dobândit mângâierea Dumnezeiască, ce îi îmbărbătează în nevoinţe şi îi ajută în lupte" (Cuvântul 4, cap. 120). „Liniştirea pierde pe cei neîncercaţi“ (Cuvântul 27, cap. 5). Zăvorâţii şi pustnicii au căzut adesea în cele mai mari nenorociri sufleteşti: şi au căzut în nenorociri acei dintre ei care s-au zăvorât de voia lor, iar nu chemaţi de Dumnezeu.

În Prolog citim următoarea istorisire: în Palestina era o oarecare mănăstire aşezată la poalele unei stânci mari şi înalte, iar în stâncă să afla o peşteră, deasupra mănăstirii. Monahii acelei mănăstiri povesteau: „Cu oarecare vreme mai înainte, cineva din obştea noastră a poftit să vieţuiască în peştera care este în munte şi i-a cerut aceasta egumenului. Egumenul avea darul drep­tei socotinţe. El a zis fratelui: „Fiul meu, cum vrei tu să vieţuieşti singur în peşteră, de vreme ce n-ai biruit câtuşi de puţin cugetele pătimaşe trupeşti şi sufle­teşti? Cel ce voieşte să se

40

liniştească trebuie să fie sub călăuzirea unui povăţuitor, nu să se cârmuiască singur pe sine. Tu, fără să fi atins câtuşi de puţin măsura tre­buitoare, ceri nemerniciei mele să-ţi îngădui ca să trăieşti singur în peşteră; dar eu socot că tu nu pricepi feluritele curse diavoleşti. Mult mai bine este pentru tine să slujeşti părinţilor ca să primeşti ajutor de la Dumnezeu pentru rugăciunile lor şi împreună cu ei să _slăveşti şi să lauzi, la ceasurile rânduite, pe Stăpânul _{tuturor decât să te lupţi de unul singur cu cugetele necuv}i_oase şi viclene. Nu ai auzit tu, oare, ce spune Părintele Ioan, Glăsuitorul de cele Dumnezeieşti, scrii_torul Scării: „Vai celui ce vieţuieşte de unul singur: _{dacă V}a cădea în desnădejde sau lenevie nu va fi cineva să-l ridice! Iar „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor“, a zis Domnul. Astfel i-a vorbit egumenul. Însă nu l-a putut desprinde pe călugăr de gândurile cele pierzătoare de suflet. Văzând nebiruita dorinţă a fratelui şi cererile sale stăruitoare, egumenul i-a îngăduit, în cele din urmă, să locuiască în peşteră. La ceasurile rânduite pentru hrană, aceasta îi era adusă la peşteră de către

41

cineva din obşte, iar zăvorâtul avea un coş atârnat de o frânghie, pe care îl lăsa în jos ca să primească mâncar­ea. După ce a petrecut el în peşteră oarecare vreme, diavolul, care se luptă pururea cu cei ce voiesc a trăi în chip plăcut lui Dumnezeu, a început să-l tulbure ziua şi noaptea prin cugete viclene; iar după câteva zile, luând chip de înger de lumină, i s-a arătat şi i-a spus: „Să-ţi fie spre ştiinţă, că pentru curăţia şi pentru petrecerea ta cea cu bun obicei, Domnul m-a trimis să-ţi slujesc ţie“. Monahul a răspuns: „Ce lucru bun an făcut eu, ca să-mi slujească mie îngerii?“ Diavolul a întors cuvânt: „Toate faptele pe care le-ai făcut sunt mari şi înalte. Ai părăsit frumuseţile lumii şi te-ai făcut monah, te osteneşti în posturi, rugăciuni şi pri vegheri; şi apoi, părăsind mănăstirea, te-ai sălăşluit aici: cum oare să nu slujească îngerii sfinţiei tale? Prin aceste vorbe, şarpele pierzător de suflete l-a adus în îngâmfare, în trufie şi a început să i se arate mereu. Odată, a venit la monah un om care fusese prădat d hoţi. Demonul necurat, care, amăgindu-l, i se arăta în chip de înger, i-a spus: „Acest om a fost prădat de hoţi; lucrurile furate se află în cutare loc: spune-i să meargă acolo şi să-şi ia ce este al lui“. Omul, venind la peşteră, s-a închinat, iar monahul i-a

42

glăsuit de sus: „Bine ai făcut, frate, că ai venit! Eu ştiu: te-a ajuns necazul, fiindcă la tine au venit hoţii, au furat asta şi cealaltă. Nu te întrista! Şi-au pus cele furate în cutare loc: mergi acolo şi le vei afla pe toate, şi roagă-te pentru mine!“. Omul s-a minunat, a făcut precum i s-a spus şi a aflat cele furate. El l-a proslăvit pe monah în tot ţinutul acela, spunând că monahul care trăieşte în peşteră este prooroc. La monah au început să curgă mulţime de oameni; ascultându-l, ei se minunau de învăţătura pe care le-o dădea sub insuflarea diavolului. El prezicea, şi prezicerile lui se împlineau. Nefericitul a petrecut nu puţină vreme în această amăgire. în a doua zi a celei de-a doua săptămâni după înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, spurcatul demon s-a arătat monahului şi i-a zis: „Află părinte, că pentru vieţuirea ta cea neprihănită şi întocmai cu a îngerilor, vor veni alţi îngeri şi te vor înălţa, în trup fiind, la cer: acolo te vei îndulci, dimpreună cu toţi îngerii, de priveliştea negrăitei frumuseţi a Domnului“. Spunând acestea, demonul s-a făcut nevăzut. însă Iubitorul de oameni şi Multmilostivul Dumnezeu, Care nu vrea pierzarea omului, a insuflat în inima monahului ca să vestească despre cele întâmplate egumenului. Atunci când a venit fratele care aducea de obicei hrană zăvo­râtului, acesta, ivindu-se din peşteră, i-a zis: „Frate! Mergi de spune egumenului să vină încoace“. Fratele a dus vorba egumenului. Egumenul s-a grăbit să vină: a urcat pe o scară până în peşteră, la zăvorât, şi i-a zis: „Din ce pricină, fiul meu, mi-ai poruncit să vin în­coace?“ Acesta a răspuns: „Ce-ţi voi răsplăti ţie, pă­rinte sfinte, pentru toate câte ai făcut pentru nevredni­cia mea!“. Egumenul a zis: „Ce bine ţi-am făcut eu ţie?“ Monahul zise: „Cu adevărat, părinte, prin mijlo­cirea ta eu m-am învrednicit de multe şi mari bunătăţi. Tu m-ai îmbrăcat în chipul cel îngeresc; prin mijlo­cirea ta văd îngeri şi mă învrednicesc de împreunăvorbirea cu ei; prin mijlocirea ta am primit darul străvederii şi al proorociei!“. Egumenul, auzind acestea, s-a minunat şi a spus: „Nefericitule! Oare tu vezi în­geri? Oare tu te-ai învrednicit de darul străvederii?

43

Vai ţie, nefericitule! Oare nu ţi-am spus eu ţie: nu te du în peşteră, ca să nu te amăgească demonii“. Spunând egumenul acestea, fratele i-a întors cuvânt astfel: „Nu spune aceasta, cinstite părinte! Pentru sfintele tale rugăciuni văd eu îngeri: mâine chiar voi fi înălţat de ei la cer, cu trupul meu. Să ştie sfinţia ta, că vreau să cer de la Domnul Dumnezeul nostru ca să te ia şi pe tine îngerii, ca să fii şi tu cu mine în slava cereas că“. Auzind acestea, egumenul i-a spus cu glas ameninţător: „Eşti amăgit de demon, nefericitule. Totuşi dacă am venit încoace, nu voi pleca de aici: am să rămân aici ca să văd ce se va întâmpla cu tine. Pe demonii cei spurcaţi, pe care tu îi numeşti îngeri, eu nu îi văd; ci tu, atunci când îi vei vedea că au venit să-mi spui“. Egumenul a poruncit să fie trasă scara şi a rămas în peşteră cu cel înşelat, petrecând în post şi neîncetată cântare de psalmi. Atunci când a venit cea sul în care cel înşelat nădăjduia să se înalţe la ceruri, acesta i-a văzut pe demoni venind şi a zis: „Au venii părinte“. Atunci egumenul l-a îmbrăţişat şi a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută robului Tău celui înşelat şi nu îngădui necuraţilor demoni să pună stăpânire pe el“. Pe când egumenul spunea acestea, dracii l-au înhăţat pe cel înşelat şi au

44

început să-l tragă, silindu-se să-l smulgă din îmbrăţişarea egumenului. Egumenul i-a certat pe draci. Aceştia, smulgând mantia de pe cel înşelat, au pierit. Mantia a fost văzută înălţându-se în văzduh la înălţime până ce a pierit din vedere. După scurgerea a deajuns de multă vreme, mantia s-a arătat iarăşi zburând în jos şi a căzut pe pământ. Atunci, bătrânul i-a zis celui înşelat: „Nebunule şi nefericitule! Vezi ce au făcut demonii cu mantia ta? Aşa hotărâseră să facă şi cu tine. Hotărâseră să te înalţe în văzduh, ca pe Simon magul, şi să-ţi dea drumul jos, ca să te sfărâmi şi să-ţi dai nevoiaşul tău suflet într-un chip nenorocit.“ Egumenul i-a chemat pe monahi, le-a poruncit să aducă scara, l-a scos pe înşelat din peşteră în mănăstire şi l-a rânduit spre slujire la brutărie, la bucătărie şi la alte ascultări mănăstireşti, ca să se smerească gândurile lui. în acest chip l-a mântuit el pe fratele“ (Prolog, 9 ianuarie).

în grea ispită au căzut din pricina intrării prea de Timpuriu în zăvorâre şi compatrioţii noştri, PreacuvioşiiIsachie (Patericul Lavrei Pecerska şi Vieţile Sfinţilor, 14 februarie) şi Nichita (Patericul Lavrei Pe­cerska şi Vieţile Sfinţilor, 31 ianuarie) ai Lavrei Pe­cerska. Vrednic de luare aminte în viaţa Preacuviosului Isaachie. trăitor în aceleaşi vremuri cu Preacuvioşii Antonie şi Teodosie, este faptul că el s-a zăvorât de voia lui. El se nevoia trupeşte cu mare asprime; nă­zuinţa spre o nevoinţă încă şi mai aspră i-a insuflat gândul de a se zăvorâ într-una din cele mai strâmte peşteri ale mănăstirii Pecerska din Kiev. Se hrănea cu prescură şi bea numai apă, iar această hrană sărăcă­cioasă o primea din două în două zile. Nevoindu-se trupeşte cu atâta asprime şi neavând destulă cercare în ce priveşte nevoinţa şi lupta duhovnicească, era cu ne­putinţă să nu pună preţ pe nevoinţă în sine. îndeobşte, ispita cu care îl bântuiesc demonii pe nevoitor se înte­meiază pe starea lui lăuntrică. „Dacă omul însuşi“, spune Preacuviosul Macarie Egipteanul, „nu dă pri­cină satanei să-l supună înrâuririi, satana, nu poate nicicum să pună stăpânire pe el cu de-a sila“ (Cuvân­tul 4, cap. 12).

45

Demonii i s-au înfăţişat lui Isachie în chip de îngeri de lumină; unul dintre ei era mai strălucitor decât ceilalţi; demonii l-au numit pe acesta Hristos şi au cerut nevoitorului să se închine lui. Prin închinarea cuvenită numai lui Dumnezeu şi pe care a dat-o. însă, diavolului, nevoitorul s-a supus demonilor, care l-au muncit prin săltarea silită a trupului (dănţuire) până ce l-au lăsat pe jumătate mort. Preacuviosul Antonie, care-i slujea zăvorâtului, a venit la el cu hrana obiş­nuită; însă, văzând că zăvorâtul nu scoate nici un cuvânt şi înţelegând că s-a întâmplat cu el ceva aparte, a spart, cu ajutorul altor monahi, intrarea, care era închisă cu totul, intrând în peştera lui Isaachie. L-au scos pe acesta afară ca pe un mort şi l-au pus înaintea peşterii; băgând, însă, de seamă că mai trăieşte încă, l-au aşezat în chilie pe pat. Preacuvioşii Antonie şi Teodosie îl îngrijeau cu rândul. Din pricina ispitei, Isaachie rămăsese slăbănogit cu mintea şi cu trupul: nu putea să stea în picioare, nici să şadă, nici să se întoarcă de pe o parte pe cealaltă, fiind întins; vreme de doi ani a zăcut nemişcat, mut şi surd. în al treilea an a început să vorbească şi a cerut

46

să fie ridicat şi pus în picioare. A început, apoi, să umble ca un copil mic, însă nu a arătat nici un fel de dorinţă sau gând să meargă la biserică; acolo l-au dus abia-abia şi numai cu sila; încetul cu încetul, a început să stea în biserica lui Dumnezeu. Mai apoi, a început să meargă şi la trapeză, şi s-a deprins puţin câte puţin, să mănânce: în cei doi ani cât zăcuse în nemişcare, nu pusese în gură nici pâine, nici apă. în cele din urmă, s-a liberat cu desăvârşire de înfricoşata şi uimitoarea pecete pe care o lăsase asupra lui arătarea şi lucrarea demonilor. Dar, până la sfârşitul vieţii sale, Preacuviosul Isaachie a atins o înaltă măsură a sfinţeniei.

PreacuviosulNichita era mai tânăr decât Preacu­viosul Isaachie, însă a trăit în aceleaşi vremuri ca acesta. Mânat de râvnă, el a cerut egumenului să-l blagoslovească la nevoinţa zăvorârii. Egumenul pe atunci era egumen Preacuviosul Nikon l-a oprit, spunându-i: „Fiul meu! Nu-ţi este de folos ţie, om tânăr, să petreci în nelucrare. Mai bine să trăieşti cu fraţii: slujindu-le, nu te vei lipsi de plata ta. însuţi ştii cum a fost înşelat de diavol Isaachie, pe când era zăvorât: ar fi pierit, dacă un har neobişnuit al lui Dumnezeu nu l-ar fi mântuit, pentru rugăciunile Preacuvioşilor Părinţilor noştri, Antonie şi Teodosie“. Nichita a răspuns: „Eu nu mă voi lăsa nicicum amăgit de unele ca acestea, ci voiesc să stau cu tărie împotriva meşteşugirilor demonilor şi să-l rog pe Iubitorul de oameni Dumnezeu ca să mă învrednicească de darul facerii de minuni ca pe Isaachie zăvorâtul, care săvârşeşte până acum multe minuni“. Egumenul a zis iarăşi: „Dorinţa ta îţi este mai presus de putere; ia seama, ca nu cumva, înălţându-te, să cazi. Eu îţi po­runcesc, dimpotrivă, să slujeşti obştii, şi vei primi cu­nună de la Dumnezeu pentru ascultarea ta“. Nichita, atras de o puternică râvnă către viaţa de zăvorât, nu a vrut nicicum să ia aminte la spusele egumenului. El şi-a împlinit gândul: s-a închis pe sine în zăvorâre, pe­trecând acolo şi rugându-se fără a ieşi nicăieri. După o anumită vreme, a auzit o dată, la vremea rugăciunii, un glas care se ruga împreună cu el şi a simţit o bună mireasmă neobişnuită. Amăgindu-se, şi-a spus în sinea sa: „Dacă acesta n-ar fi fost înger, nu s-ar fi rugat împreună cu mine şi nu s-ar fi simţit buna mireas­mă a Sfântului Duh“.

47

După aceea, Nichita a început să se roage cu osârdie, zicând: „Doamne, arată-Te mie în chip înţelegător, ca să te văd pe Tine“. Atunci s-a făcut către el glas: „Eşti tânăr. Nu mă voi arăta ţie, ca nu cumva, înălţându-te, să cazi“. Zăvorâtul a răspuns cu lacrimi: „Doamne! Nu voi cădea nicicum în înşe­lare, căci egumenul m-a învăţat să nu iau aminte la înşelarea drăcească, ci voi face tot ce-mi porunceşti“. Atunci, şarpele pierzător de suflete, luând putere asupra lui, a zis: „Nu este cu putinţă omului să mă vadă, aflându-se în trup; ci, iată trimit pe îngerul meu, ca să petreacă împreună cu tine: împlineşte voia lui“. Spunând acestea, a stat înaintea zăvorâtului un demon în chip de înger. Nichita a căzut la picioarele lui, închinându-se ca unui înger. Dracul a spus: “De acuma nu te mai ruga, ci apucă-te de citit cărţi: prin acestea, vei intra într-o necontenită împreună-vorbire cu Dumnezeu şi vei primi puterea de a da cuvânt folositor de suflet, celor ce vin la tine, iar eu îl voi ruga neîncetat pe Ziditorul tuturor pentru mântuirea ta“. Zăvorâtul, încrezându-se în aceste vorbe, s-a amăgit şi mai mult, a încetat să se mai roage, se

48

îndeletnicea cu cititul, îl vedea pe demon rugându-se neîncetat şi se bucura socotind că un înger se roagă pentru el. Mai apoi, a început să Stea de vorbă mult despre scriptură cu cei ce veneau la el şi să propovăduiască asemenea zăvorâtului din Palestina. Slava lui _{s-a răspândit printre} oamenii lumeşti şi chiar la curtea marelui cneaz. De fapt, el nu proorocea, ci le spunea încunoştiinţat fiind de către demonul ce vieţuia cu el, unde erau puse lucrurile furate şi cele ce se petreceau în locuri depărtate. În timpurile noastre, se afla în Moscova, într-un azil de nebuni," un asemenea prooroc, la care se strângea o mulţime de curioşi. Ivan Iakovlevici. Un oarecare monah a fost vizitat de nişte moscoviţi, care au început să-l laude pe „proorocul" lor. Şi spuneau că s-au convins din proprie experienţă de înainte-vederea lui, întrebându-l despre o rudă a lor. care se afla ca ocnaş în Nercinsk. Ivan Iakovlevici n-a dat răspuns vreme de un ceas. Atunci când cei ce-l întrebaseră au început să-l zorească, el le-a zis: „Departe-i până la Nercinsk?" Ei au răspuns: „Mai mult de 6000 de verste". „Apoi degrabă ajungi acolo?” a întors cuvânt „proorocul". Răspunsul lui a fost că exilatului i se roseseră picioarele până la sânge. După oarecare vreme, cei care întrebaseră au primit de la ruda din Nercinsk o scrisoare în care acesta descria situa­ţia sa grea şi amintea şi faptul că picioarele îi fuseseră roase de lanţuri până la sânge". „închipuiţi-vă ce clarviziune la Ivan Iakovlevici!” Cu această exclamaţie şi-au încheiat moscoviţii povestirea. Monahul a răspuns: „Nu-i vorba aici de nici o clarviziune, ci de o legătură bătă­toare la ochi cu duhurile căzute. Sfântului Duh nu-i trebuie vreun ră­gaz: El vesteşte fără întârziere tainele, atât pământeşti cât şi cereşti. Ivan Iakovlevici l-a trimis pe demonul aflat pe lângă el din Moscova în Nercinsk şi care a adus o mărturie deşartă, materialnică, spre a în­destula slava deşartă a „proorocului" şi curiozitatea oamenilor trupeşti care îl întrebaseră. Sfântul Duh vesteşte întotdeauna lucruri duhovni­ceşti, mântuitoare de suflet, iar duhul căzut vesteşte întotdeauna vreun lu^cru ca unul ce se târăşte, după căderea sa. în patimi păcătoase şi materializate!“ Ca pildă a lucrării şi caracterului înainte-vederii sfinte, dăruite de Dumnezeu, înfăţişăm o întâmplare vrednică de luare-aminte din istoria bisericească. Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, înştiinţându-l pe Ammonie despre fuga sa de împăratul Iulian Apostatul, vorbeşte: «în vremea aceea i-am văzut pe ^marii bărbaţi ai lui Dumnezeu teodor, întâi-stătătorul mănăstirii Tabenisioţilor şi Paminon, avva monahilor care trăiau în împrejurimile Antinoei.

Hotărând să mă ascund la Teodor, m-am suit în barca lui, care era acoperită din toate părţile: Paminon ne-a întovărăşit dintr-un simţământ ^{de cinstire. Vântul nu era} prielnic. Eu mă rugam întru strâmtorarea inimii; monahii lui Teodor, ieşind pe mal, au tras barca. Avva Paminon, văzând întristarea mea, mă mângâia. Eu i-am răs^{puns: crede-mă că nu are inima mea atâta barbarie} în vreme de pace câtă _{are în vreme} de prigoană: căci pătimind pentru Hristos şi întărit fiind prin harul Lui, nădăjduiesc cu atât mai mult să primesc de la El ^{mare milă}d^{e a} fi ^{şi ucis”. Nici nu mi-am terminat cuvintele c}ă Teodor s-a uitat la Avva Paminon şi a zâmbit; Paminon s-a uitat la rândul său la el, zâmbind. Eu i-am zis: „De ce râdeţi de cuvintele mele, mă învinuiţi oare de frică?" Teodor, întorcându-se către Paminon, zice: „Spune Patriarhului pricina râsului nostru". Paminon a răspuns: „Ţie ţi se cuvine aceasta". Atunci, Teodor a spus: „În acest ceas, Iulian a fost ucis în Persia, după cum a prezis despre el Dumnezeu: „bărbatul dispreţuitor şi asupritor şi semeţ, nimic nu va săvârşi“. ( Avac. 4, 5). Se va scula împărat creştin, bărbat ales, dar zilele lui vor fi scurte. De aceea, nu te afunda în Tebaida, nu te osteni, ci te întoar­ce, în taină, în întâmpinarea noului împărat: te vei vedea cu el în cale, te va primi cu multă bunăvoinţă şi te vei întoarce la Biserica ta, iar pe el îl va lua degrabă Dumnezeu din această viaţă". Aşa s-au şi întâm­plat toate" (SanctiAthanasii. Opera omnia, tom. 2, pag. 979-982).

49

Astfel, l-a înştiinţat pe marele cneaz Iviaslav. de­spre uciderea lui Goleb, cneazul de Novgorod, sfătuindu-l a-l trimite în Novgorod pe fiul său, ca să fie cneaz. Acest lucru a fost deajuns pentru mireni ca să-l ţină de prooroc pe zăvorât. Este vrednic de luareaminte faptul că mirenii şi chiar monahii lipsiţi de dreaptă socoteală duhovnicească sunt aproape tot­deauna atraşi de amăgitori, făţarnici şi oameni care se găsesc în înşelare drăcească, recunoscându-i de sfinţi şi harismatici. Nimeni nu se putea măsura cu Nichita în cunoaşterea Vechiului Testament; însă nu suferea Noul Testament şi niciodată nu se folosea în cuvintele sale de Evanghelie şi de Epistolele Apostolice, nici nu îngăduia cuiva dintre cei care-l cercetau să-i pome­nească vreun rând din Noul Testament. Din pricina acestei orientări ciudate a învăţăturii lui, părinţii mă­năstirii Pecerska din Kiev au priceput că este înşelat de demon. Pe atunci, în mănăstire se aflau mulţi monahi sfinţi, împodobiţi cu daruri harice. Cu rugăciu­nile lor, ei l-au gonit pe diavol de la Nichita; Nichita a încetat să-l mai vadă. Părinţii l-au scos pe Nichita din zăvorâre şi i-au cerut să le spună ceva din Vechiul

50

Testament; dar el s-a jurat că niciodată n-a citit acele cărţi, pe care mai înainte le ştia pe dinafară. S-a arătat că uitase să şi citească din pricina urmărilor înşelării drăceşti, şi abia l-au deprins iar, cu mare osteneală, să citească. Adus în sine prin rugăciunile Sfinţilor Pă­rinţi, el şi-a cunoscut şi şi-a mărturisit păcatul, a plâns pentru el cu lacrimi amare, a atins o măsură înaltă a sfinţeniei şi darul facerii de minuni prin vieţuirea sme­rită în mijlocul obştei. în cele din urmă, Sfântul Nichita a fost hirotonit episcop de Novgorod.

Experienţele mai noi întăresc cele arătate cu limpezime de experienţele vremurilor trecute. înşelareaastfel se numeşte, pe limba monahilor, amăgirea de sine unită cu amăgirea drăcească este şi acum o urmare statornică a retragerii mai înainte de vreme într-o adâncă însingurare ori a unei nevoinţe deosebite în singurătatea chiliei. Pe vremea când scriitorul aces­tor sfaturi ascetice, tânăr fiind, mergea prin anii 1824- 1825, în Lavra Aleksandru Nevski spre a se sfătui în legătură cu gândurile sale cu monahul Ioanichie, lumânărarul lavrei, ucenicul stareţilor Teodor şi Leonid, la acest monah veneau pentru sfat duhovnicesc, mulţi mireni care duceau o viaţă ascetică (Monahul Ioani­chie era rudă de sânge cu stareţul Teodor. După sfârşi­tul acestuia, el nu a rupt legătura cu Leonid, şi în cele din urmă, pentru a vieţui împreună cu el, s-a mutat în sihăstria Optinei). Venea la el şi un soldat din regi­mentul Pavlovski, Pavel pe numele său, întors de cu­rând din schisma rascolnicilor, fost, mai înainte, învă­ţător al acestora, om cu oarecare ştiinţă de carte. Faţa lui Pavel strălucea de bucurie. El, însă, din pricina râvnei foarte puternice care se aprinsese în el, s-a

51

aruncat la o nevoinţă trupească lipsită de măsură şi nepotrivită cu firea lui, având multe lipsuri în vederile sale despre nevoinţa sufletească. Odată, Pavel stătea noaptea la rugăciune. Deodată, în jurul icoanelor s-a ivit o lumină cu strălucire de soare, şi în mijlocul acelei lumini un porumbel alb, strălucitor. Din porum­bel s-a făcut auzit un glas: „Primeşte-mă: eu sunt Sfântul Duh; am venit să te fac lăcaş al meu“. Pavel a încuviinţat cu bucurie. Porumbelul a intrat în el prin gură, iar Pavel, istovit de post şi priveghere, a simţit deodată în sine, lucrând cu putere, patima desfrânării: a părăsit rugăciunea, a fugit la bordel. Patima lui nesă­ţioasă era cu neputinţă de ostoit. Toate bordelurile şi toate prostituatele pe care şi le putea îngădui deveni­seră pentru el a doua familie. în cele din urmă, şi-a venit în fire. Amăgirea sa de către arătarea drăcească şi întinarea sa datorată urmărilor înşelării le-a descris într-o scrisoare către ieroschimonahul Leonid. care trăia pe atunci în mănăstirea Aleksandru Svirsk. în scrisoare străbătea înalta stare duhovnicească de mai înainte a celui căzut. Sus-pomenitul tânăr era pe atunci ucenic de chilie al ieroschimonahului Leonid (anii 1827-1828), şi citea, cu binecuvântarea stareţului, scrisoarea lui Pavel. în primăvara anului 1828, iero­schimonahul Leonid s-a mutat din mănăstirea Svirsk mai întâi în pustia Ploşcensk, iar apoi în Pustia Optinei. El a fost însoţit de ucenicul său de chilie, care a cercetat, cu acest prilej, câteva mănăstiri din eparhiile Kaluga şi Orlov. Pe când se afla în vestita pustie Bieloberejsk, era slăvit pentru nevoinţele sale monahul rasoforSerapion, care văzuse un înger în timpul pravilei sale de chilie. Nu numai mirenii, ci şi monahii

52

dat fiindcă la noi în Rusia domneşte nevoinţa tru­pească, iar în ce priveşte pe cea sufletească aproape că s-a pierdut şi pomenirea ei, îl proslăveau pe Serapion, socotindu-l ca pildă de viaţă monahală. în anul 1829, Serapion s-a mutat, din pricina zdruncinării sale sufleteşti, în Pustia Optinei, spre a se călăuzi după sfa­turile ieroschimonahului Leonid. în timpul uneia din sfătuirile sale cu stareţul, i-a smuls acestuia o parte însemnată din barbă. Serapion, căruia i se rânduise a locui în schitul Pustiei Optina, din cinstire pentru slava sa de nevoitor, a venit o dată, noaptea, la întâi stătătorul Schitului, Ieromonahul Antonie, vestindu-l că Ioan Botezătorul i se arătase, poruncindu-i să-i înjunghie pe Antonie, pe ieroschimonahul Leonid, pe ieroschimonahul Gavriil şi pe moşierul Jeliabovski, care era atunci oaspete al schitului...Dar unde ţi-e cuţi­tul?“ -a întrebat isteţul şi neînfricatul Antonie. „N-am cuţit“, a răspuns înşelatul. „Apoi ce-ai venit să tai fără cuţit?“ i-a întors cuvântul Antonie şi l-a închis în chilie pe cel înşelat, pe care a trebuit să-l trimită la casa de nebuni, unde s-a şi sfârşit. Pare-se că înainte de moarte, Serapion şi-ar fi venit în fire şi ar fi plecat cu nădejde de mântuire. Trebuie să băgăm de seamă, că duhul căzut, voind să pună stăpânire pe nevoitorul lui Hristos, nu lucrează ca unul ce are putere, ci caută să atragă învoirea omului la înşelarea ce i se pune înainte, şi, primind această învoire, pune stăpânire pe cel ce i-a dat-o. Sfântul David, zugrăvind bântuirea îngerului căzut asupra omului, arată adevărul întoc­mai, atunci când spune: „Pândeşte, ca să apuce pe sărac, să apuce pe sărac dacă-l va trage pe el în laţul lui“ (Ps. 9, 30). „Sfântul Duh lucrează cu de la Sine

53

putere, ca un Dumnezeu; vine atunci când omul care s-a smerit şi s-a micşorat pe sine nu-i aşteaptă nicicum venirea. Deodată schimbă mintea, schimbă şi inima. Prin lucrarea sa cuprinde întreaga voinţă şi toate pute­rile omului, care nu are putinţa de a chibzui asupra lucrării care se săvârşeşte cu el. Harul, atunci când este în cineva, nu-i arată nimic din cele obişnuite sau dintr-ale Scripturilor, ci îl învaţă în chip tainic cele pe care nu le-a văzut şi nu şi le-a închipuit niciodată. Atunci, mintea deprinde în chip ascuns tainele înalte şi ascunse pe care, potrivit Dumnezeiescului Pavel, nu le poate vedea ochiul omenesc, nici mintea nu poate, de la sine, să le atingă... Mintea omenească, prin sine însăşi, fără a fi unită cu Domnul, chibzuieşte după pu­terea ei. Iar atunci când se uneşte cu focul Dumnezeirii şi cu Sfântul Duh, atunci este cu totul stăpânit de Dumnezeiasca Lumină, se face cu totul lumină, se aprinde în flacăra Atotsfântului Duh, se umple de în­ţelegere Dumnezeiască, şi îi este cu neputinţă, în fla­căra Dumnezeirii, să cugete la ale sale sau la cele pe care le-ar voi“. Astfel grăia Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, Preacuviosului Grigorie Sinaitul. (Filoc. rom, vol. VII).

Dimpotrivă, în timpul arătărilor drăceşti totdeauna îi este lăsată omului libertatea de a chibzui asupra arătării, dacă să o primească sau nu. Aceasta reiese din încercările demonului de a-i amăgi pe sfinţii lui Dumnezeu. O dată, atunci când Preacuviosul Pahomie cel Mare petrecea în însingurare, în afară de zarva mănăstirii, i s-a înfăţişat diavolul întru lumină mare, zicând: „Bucură-te, Pahomie. Eu sunt Hristos, şi am venit la tine ca la un prieten al meu“. Sfântul, chibzuind

54

în sine, şi-a spus: „Venirea lui Hristos la om este unită cu bucuria, în chip străin de frică. în acel ceas pier toate cugetările omeneşti: atunci, mintea toată, aţinteşte cu privirea pe Cel văzut. Ci eu, văzându-l pe acesta care mi se înfăţişează, mă umplu de tulburare şi de teamă. Acesta nu este Hristos, ci satana“.

Chibzuind astfel, Preacuviosul i-a spus cu îndrăznire celui ce i se arătase: „Diavole Pleacă de la mine: blestemat să fii tu, şi vedenia ta şi răutatea viclenelor tale gânduri“. Diavolul a pierit fără întârziere, umplând chilia de putoare. (Vieţile sfinţilor, 15 mai).

Nu este cu putinţă omului care se află încă pe tărâ­mul cugetării trupeşti, care nu a primit o cugetare du­hovnicească asupra firii omeneşti căzute, să nu pună oarecare preţ pe faptele sale şi să nu recunoască în sine o oarecare vrednicie, oricâte vorbe smerite ar rosti şi oricât de smerit ar părea la arătare unul ca acesta. Adevărata smerenie nu stă în firea cugetării trupeşti, fiindu-i acesteia cu neputinţă: smerenia ţine de înţelegerea duhovnicească. Preacuviosul Marcu Ascetul spune: „Cei care nu se socotesc pe sine dator­nici către orice poruncă a lui Hristos, cinstesc trupeşte legea lui Dumnezeu, neînţelegând cele ce zic, nici cele pe care se întemeiază: de aceea ei socotesc că împlinesc legea desăvârşit prin fapte“ (Cuvânt despre legea duhovnicească, cap. 34).

Din cuvintele Preacuviosului Părinte se arată lim­pede că cel care recunoaşte în sine vreun lucru bun, se află în stare de amăgire de sine. Această stare de amă­gire de sine slujeşte ca temei pentru înşelarea demoni­că: îngerul căzut îşi află adăpost în înţelegerea greşită, trufaşă a creştinului, la care se adaugă lesne şi amăgirea

55

sa, iar prin amăgire îl supune pe om stăpânirii sale, aruncându-l în aşanumita înşelare demonică. Din experienţele arătate mai sus se vede că nici unul din cei înşelaţi nu s-a socotit pe sine nevrednic de vederea îngerilor, aşadar a recunoscut în sine o oare­care vrednicie. Nici nu poate cugeta astfel despre sine omul trupesc şi sufletesc. De aceea au şi zis Sfinţii Părinţi îndeobşte despre toţi nevoitorii lipsiţi de de­prindere îndestulătoare cu lucrarea sufletească şi nea­dumbriţi de har, că pe aceştia liniştirea îi pierde.

Pilduitoare este purtarea Preacuvioşilor Varsanufie cel Mare şi a tovarăşului său de nevoinţe IoanProoro­cul (care erau ei înşişi zăvorâţi în chinovia avvei Serid, pentru că tot vorbim despre zăvorâţi şi liniştire) întreaga obşte a acelei mănăstiri, sau cel puţin, cea mai mare parte a obştii, se călăuzea după povăţuirile acestor mari bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, plini din belşug de Duhul Cel Dumnezeiesc; se călăuzea după poveţele lor însuşi egumenul Serid, pe care Varsanufie cel Mare îl numea fiu. Serid, îl slujea de altfel, pe sfântul Stareţ, care petrecea închis cu desăvârşire în chilie, primind la sine doar pe Serid şi prin aceasta dând răspunsuri scrise celorlalţi fraţi. Călugării mănă­stirii, călăuziţi de cuvintele ziditoare ale bărbaţilor insuflaţi de Dumnezeu, au arătat sporire duhovnicească grabnică şi

56

îmbelşugată. Unii dintre ei au devenit buni pentru viaţa în zăvorâre, la care au şi fost chemaţi de Dumnezeu, Cel Care văzuse dinainte înzestrarea lor Astfel, Varsanufie cel Mare i-a prevestit lui Ioan de la Berşeba că lui i-a fost mai dinainte rânduită de Dumnezeu liniştirea, şi pregătindu-l pe acest monah prin vieţuirea după poruncile evanghelice în mijlocul obştei călugăreşti, în cuptorul ascultării, la vremea potri­vită, arătată de Dumnezeu, l-a adus la zăvorâre. (Răs­punsurile 1-54). Din schimbul de scrisori dintre Ma­rele Varsanufie şi Ioan de la Berşeba se poate vedea că Ioan era înviforat de cugete pătimaşe şi după intrarea în zăvorâre. Alţi monahi cărora le-a fost îngăduită ză­vorârea erau şi mai tulburaţi de patimi; dar zăvorârea nu le-a fost oprită. Dimpotrivă, Preacuviosului AvvăDorotei, care se deosebea atât prin înţelepciunea lu­mească, precum şi prin cea duhovnicească, prin înzes­trarea de a călăuzi pe alţi monahi şi care arătase cu fapta acest dar duhovnicesc, stareţii purtători de Duh i-au oprit zăvorârea, oricât ar fi dorit-o el. „Linişti­rea", i-au spus ei, „dă omului pricină de cugetare semeaţă mai înainte ca el să se fi dobândit pe sine, adică să fie neprihănit. Doar atunci are loc adevărata liniştire, când omul a purtat deja crucea. Şi astfel, dacă vei pătimi împreună cu aproapele, vei primi aju­tor; iar dacă te vei ţine deoparte de împreuna-pătimire, voind să intri în cele ce sunt mai presus de mă­sura ta, să ştii atunci că vei pierde şi ceea ce ai. Nu te abate nici înăuntru, nici în afară, ci ţine mijlocul, pri­cepând care este voia Domnului, „că zilele rele sunt" (Efes. 5, 16. (răspunsul 311).

Cuvintele mele au următorul înţeles: nu te încrede în liniştire, şi nu fi nepăsător în îndeletnicirile tale, pe care le ai de făcut: iată calea de mijloc, care nu cu­noaşte primejdia căderii. în liniştire trebuie să ai sme­renie, iar în îndeletnicirile tale să fii cu trezvie, şi să-ţi înfrânezi cugetul tău. Toate acestea nu sunt îngrădite de oarecare soroc de vreme. Oricine este dator să rab­de cu mulţumire cele ce vin fără putinţă de ocolire

57

asupra lui. Cu cât se pogoară omul mai mult în smerenie, cu atâta sporeşte. Rămânerea în chilia ta nu te face încercat, pentru că tu eşti în ea, ferit de necazuri; pare-se că din lipsa luptei cu dracii, care pe cel ză­vorât în chilie îl aduce într-asemenea scârbă şi război, care sunt cu totul necunoscute monahului de chinovie (Vezi Vieţile Preacuvioşilor Antonie cel Mare, Onufrie cel Mare şi ale altor pustnici şi zăvorâţi). Iar prin faptul că laşi, înainte de vreme, toate îndeletnicirile, vrăjmaşul îţi găteşte nu odihnă, ci mai mult tulburări, ca să te facă să spui, în cele din urmă: „Mai bine nu m-aş fi născut“ (Răspunsurile 312,313). Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfânt de către Biserica sobor­nicească, unul din cei mai aleşi scriitori ascetici, a vieţuit în chinovie, printre fraţi, iar după sfârşitul sfin­ţilor povăţuitori şi-a întemeiat propria sa mănăstire şi a fost întâi-stătător al ei. Sfântul Ioan Scărarul atenţionează că cei înclinaţi spre cugetare semeaţă şi alte patimi sufleteşti nu trebuie nicicum să-şi aleagă viaţa în pustnicie, ci să petreacă în mijlocul obştii şi să se mântuiască prin lucrarea poruncilor (Cuvântul 8, cap 10, 18, 21, 25 cuvântul 27, cap. 13, 36): căci orice fel de vieţuire, fie în pustie, fie în chinovie, atunci când este potrivit, atunci când este potrivit cu voia lui Dumnezeu, şi are ca ţel a plăcea lui Dumnezeu, este preafericit (88 de capete ale

58

Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zăvorârea de mai înainte de vreme odrăsleşte înşelarea drăcească, nu numai cea care bate la ochi, ci şi cea care este nevăzută la arătare: a cuge­tului, a sufletului, fără de asemănare mai primejdioasă decât cea dintâi, ca una care se tămăduieşte foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaşte tămăduire. Acest rod al înşelării, care se întemeiază pe cugetarea se­meaţă, este numit de către Sfinţii Părinţi „părere“ (Ale Sfântului Grigorie Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci când nevoitorul primeşte păreri mincinoase de­spre lucrurile duhovniceşti şi despre sine, socotindu-le adevărate. Părerilor şi vedeniilor mincinoase le ur­mează întotdeauna, potrivit legăturii fireşti de simţire şi de lucrare dintre minte şi inimă, simţiri amăgitoare, desfătătoare ale inimii: ele nu sunt altceva decât lucra­rea unei patimi subţiri a dulceţii şi slavei deşarte. Cei ■molipsiţi de către această înşelare se fac propăvăduitori ai unei învăţături ascetice mincinoase, câteo­dată şi ereziarhi, spre veşnica pieire a lor şi a celor apropiaţi lor. Sfântul Isaac Sirul pomeneşte, în cel de­al 55-lea Cuvânt, că un oarecare Malpas a dus în pust­nicie o viaţă foarte aspră de nevoitor, cu ţelul de a atinge o înaltă stare duhovnicească, şi a căzut în trufie şi înşelare demonică vădită, făcându-se întemeietor şi căpetenie a sectei evhaiţilor.

Ca pildă de carte ascetică scrisă în acea stare de în­şelare numită „părere“ putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numită „Urmarea lui Hristos“. Ea răsuflă o patimă subţire a dulceţii şi o cugetare semeaţă, care naşte în oamenii orbiţi şi plini pe deasupra peste mă­sură de patimi, o desfătare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericiţii şi întunecaţii! Ei nu pricep, că adulmecând damful subţire al patimilor care trăiesc în ei, se îndulcesc de el, socotindu-l în orbirea lor, mireasmă a harului! Ei nu înţeleg că de desfătarea duhovnicească sunt în stare doar sfinţii, că înaintea desfătării duhovniceşti trebuie să meargă po­căinţa şi curăţirea de patimi, că desfătarea duhovnicească

59

nu stă în puterea păcătosului, că el trebuie să se cunoască pe sine ca fiind nevrednic de desfătare, să o alunge, dacă aceasta va începe să-i dea târcoale, să o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el. ca pe o vădită şi pierzătoare amăgire de sine, ca pe o mişcare subţire a slavei deşarte, a cugetării semeţe şi a patimii dulceţii. În pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vârtoasă înşelare demonică, Francisc de Assisi, Ignaţiu de Loyola şialţi nevoitori ai latinilor (După că­derea Bisericii de Apus de la cea din Răsărit), recunoscuţi de ei ca sfinţi. „Atunci când Francisc a fost răpit la cer” spune scriitorul Vieţii acestuia, „Dumne­zeu Tatăl, văzându-l, S-a întrebat, fiind pentru o clipă în nedumerire: cui să dea întâietate. Fiului Său Celui după fire, sau fiului după har francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai hâd decât această hulă, ce poate fi mai întristător decât această amăgire!

în vremea de astăzi, în patria noastră, putem spune cu hotărâre că viaţa anahoretică într-o pustie nelocuită este cu neputinţă, iar zăvorârea foarte anevoioasă, fiind mai primejdioasă şi mai nepotrivită ca oricând, în acest fapt

60

trebuie să vedem voia lui Dumnezeu şi să ne supunem ei. Dacă vrei să fii un isihast plăcut lui Dumnezeu, iubeşte tăcerea şi deprinde-te cu ea cu toată osârdia care-ţi stă în putinţă. Nu-ţi îngădui să vorbeşti în deşert nici în biserică, nici la trapeză, nici la chilie; nu-ţi îngădui să ieşi din mănăstire decât la mare nevoie şi pentru cât mai puţină vreme; nu-ţi în­gădui a lega cunoştinţe, mai cu seamă apropiate, nici în afara, nici înlăuntrul mănăstirii; nu-ţi îngădui o purtare slobodă şi destinderi vătămătoare; poartă-te ca un străin şi călător, atât în mănăstire cât şi în viaţa pământească îndeobşte şi te vei face isihast, pustnic, anahoret, prin dumnezeiasca dragoste. Iar dacă Dum­nezeu te va vedea înzestrat pentru pustie sau pentru zăvorâre, atunci El însuşi, cu negrăitele Sale judecăţi, îţi va orândui viaţa de pustnicie şi liniştire, precum i-a orânduit-o Fericitului Serafim de Sarov. sau îţi va orândui zăvorâre, precum a orânduit-o Fericitului

La data scrierii acestei cărţi Sfântul Serafim, nu de multă vreme trecut la cele veşnice, nu era canonizat încă de Biserica pravoslavnică rusă, de aceea este numit doar..Fericit" de Sfântul Ignatie

61

partea a II-a

Ucenicul: înşiră-mi felurile amăgirii drăceşti care se nasc din îndeletnicirea nepotrivită cu rugăciunea în chip necuvenit.

Stareţul: Toate felurile de înşelare demonică la care se supune cel ce se nevoieşte în rugăciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii. „Dacă cineva“, spune Preacuviosul Grigorie sinaitul, „în încrederea în sine întemeiată pe părerea de sine,“ (în original se spune: „dacă visează cineva să ajungă prin părere la cele înalte“. Am între­buinţat aici o expresie lămuritoare, ca să arăt mai lim­pede înţelesul cuvântului părere), visează să ajungă la stări înalte de rugăciune şi a dobândit râvnă nu ade­vărată, ci satanicească: pe acela, diavolul îl prinde re­pede în laţurile sale, ca pe un slujitor al său“. Oricine se sileşte să intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu în veşminte curate şi luminate, puse în rânduială prin pocăinţă, ci de-a dreptul în zdrenţele sale, în starea omului vechi, de păcătoşenie şi amăgire de sine este aruncat

62

în întunericul dinafară: în înşelarea drăcească „Te sfătuiesc", spunea Mântuitorul celui chemat la preoţia cea de taină, „să cumperi de la Mine aur lămu­rit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe, ca să te îmbraci şi sănu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi unge cu alifia lacrimilor „ochii tăi“ cei simţiţi şi ochii „minţii" ca să vezi. Eu pe câţi îi iubesc, îi mustru şi îi pedepsesc: sârguieşte, dar, şi te pocăieşte“ (Apoc. 3, 18-19). Pocăinţa şi toate cele ce o alcătui­esc, cum ar fi: străpungerea sau îndurerarea duhului, plânsul inimii, lacrimile, osândirea de sine, pomenirea şi simţirea din vreme a morţii, a judecăţii lui Dum­nezeu şi a muncilor celor veşnice, simţirea că Dumne­zeu este de faţă, frica de Dumnezeu, toate acestea sunt daruri Dumnezeieşti, daruri de mare preţ, daruri care sunt începutul şi temelia oricărei sporiri, chezăşia darurilor mai înalte şi veşnice. Fără a le fi primit pe acestea mai înainte, nu este cu putinţă să ni se încredinţeze darurile cele din urmă. „Oricât de înalte ar fi nevoinţele noastre", a spus Sfântul Ioan Scărarul. „dacă nu am dobândit inimă îndurerată, atunci ne­voinţele noastre sunt şi mincinoase şi deşarte" (Scara. Cuvântul al 7-lea). Pocăinţa, duhul înfrânt, plânsul, sunt semne care dau mărturie despre nevoinţa cu bună cuviinţă în rugăciune; lipsa lor este un semn al aba­terii spre o direcţie greşită, semn al amăgirii sau al sterpiciunii. Una sau cealaltă, adică înşelarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcătuiesc o urmare cu ne­putinţă de ocolit a îndeletnicirii cu rugăciunea într-un chip nepotrivit, iar îndeletnicirea cu rugăciunea în chip nepotrivit este nedespărţită de amăgirea de sine.

Cel mai primejdios dintre felurile de rugăciune ne­potrivită este atunci când cel care se roagă alcătuieşte prin puterea închipuirii sale năzăriri sau himere, luându-le,

63

la arătare din Sfânta Scriptură, iar de fapt din propria lui stare, din căderea sa, din păcătoşenia sa; prin aceste închipuiri îşi măguleşte părerea de sine, slava deşartă, cugetarea semeaţă, trufia, se amăgeşte pe sine însuşi. Se poate vedea lesne că toate alcătuirile închipuirii firii noastre căzute, schimonosite de căde­re, nu sunt adevărate, ele sunt născocire şi minciună, atât de iubite, atât de în firea îngerului căzut. Visăto­rul, odată cu primul pas făcut pe calea rugăciunii, iese din tărâmul adevărului, păşeşte pe tărâmul minciunii, pe tărâmul satanei, se supune de bunăvoie înrâuririi satanei. Sfântul Simeon, Noul Teolog, zugrăveşte ast­fel rugăciunea visătorului şi roadele ei: „El ridică spre cer mâinile, ochii şi mintea, îşi închipuie în mintea sa" asemenea lui Klopstock şi lui Milton - „sfaturile Dumnezeieşti, bunătăţile cele cereşti, cinurile sfinţilor îngeri, locaşurile îngerilor; pe scurt, adună în închipu­irea sa toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptură, le cercetează în vremea rugăciunii, caută la cer; prin toate acestea îşi stârneşte sufletul său către Dumne­zeiasca dorire şi dragoste; câteodată varsă lacrimi şi plânge. în acest chip, inima lui se trufeşte încetul cu încetul, fără a pricepe el aceasta cu inima; i se pare că cele săvârşite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mângâierea lui, şi roagă pe Dumnezeu ca să-l învred­nicească a petrece pururea în această lucrare. Acesta este semnul înşelării. Un asemenea om de s-ar şi linişti cu liniştire desăvârşită, nu poate să scape de nebunie şi sminteală. Iar dacă totuşi nu se întâmpla cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodată la cinul duhovnicesc al priceperii şi virtuţii sau despătimirii. Într-acest chip, s-au înşelat cei care au văzut lumină şi strălucire cu

64

ochii aceştia trupeşti, au mirosit bună-mireasmă cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii din ei s-au îndrăcit, strămutându-se, cu mintea vătămată, dintr-un loc într-altul; alţii au primit un demon în chip de înger luminos, s-au înşelat şi au trăit neîndreptaţi până la sfârşit, fără a primi sfat de la nici unul dintre fraţi; alţii, îndemnaţi fiind de diavol, şi-au pus capăt zilelor; unii s-au aruncat în prăpastie; alţii s-au spân­zurat. Şi cine poate a socoti feluritele amăgiri ale dia­volului, cu care amăgeşte el, şi care sunt cu neputinţă de aşternut în cuvinte? Totuşi, din cele spuse de noi. orice om cu capul pe umeri poate să afle vătămarea care ia naştere din acest fel de rugăciune. Iar dacă vre­unul din cei care îl întrebuinţează nu va pătimi nici una din nenorocirile arătate mai sus, din pricină că tră­ieşte în obşte căci în aceste nenorociri cad mai mult pustnicii, care trăiesc în singurătate însă unul ca acesta îşi va petrece întreaga viaţă fără să izbândească nimic“ (Despre primul chip al luării aminte şi rugă­ciunii, Filocaliavol. I).

Toţi Sfinţii Părinţi care au descris nevoinţa rugăciu­nii minţii ne opresc nu numai a alcătui de la sine închipuiri, ci şi a ne pleca, prin voia şi încuviinţarea noastră, spre închipuirile şi nălucirile care ni se pot înfăţişa pe neaşteptate, fără a atârna de voia noastră. Şi aceasta se întâmplă în timpul nevoinţei la rugăci­une, mai cu seamă în liniştire. „Nu primi nicicum“, spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul, „dacă vei vedea ceva cu ochii cei simţiţi ori cu mintea. în afara sau înlăuntrul tău, de-ar fi chipul lui Hristos. sau chip de înger, sau al vreunui sfânt, sau dacă ţi se va arăta lumină... Fii cu luareaminte şi pază! Nu-ţi îngădui a te

65

încrede în ceva, nu arăta învoire cu gândul şi cu glasul la nimic, nu te încrede în grabă vreunei arătări, de-ar fi ea adevărată şi bună; fii rece către ea şi înstrăinat, păzind statornic mintea ta lipsită de închipuiri, fără a alcătui în sine vreun chip şi fără a fi întipărită de nici un chip. Cel ce a văzut oarece cu mintea sau cu simţu­rile, de-ar fi vedenia şi de la Dumnezeu, şi o primeşte cu grăbire, lesne cade în înşelare cel puţin, îşi des­coperă înclinarea spre înşelare, primind vedenia cu grabă şi uşurătate. Noul începător trebuie să-şi întoar­că toată luarea-aminte spre singură lucrarea inimii şi doar pe aceasta s-o recunoască neamăgitoare iar altceva nimic să nu primească până ce nu va fi intrat în despătimire. Dumnezeu nu se mânie pe cel ce se teme de înşelare şi veghează asupra sa cu cea mai mare luareaminte, chiar dacă acesta nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetîndaceea cu toată osâr­dia; dimpotrivă. Dumnezeu îl va lăuda pe unul ca acesta pentru buna sa înţelegere“ (Despre primul chip al luării-aminte şi rugăciunii). Sfântul Amfilohie, care era intrat în călugărie din tinereţe, s-a învrednicit la vârsta bărbăţiei şi a bătrâneţii să ducă viaţă sihăstrească în pustie. închizându-se într-o peşteră, el se înde­letnicea cu liniştirea, şi a atins o mare sporire. Atunci când s-au împlinit patruzeci de ani de când ducea via­ţă pustnicească, i s-a arătat noaptea un

66

înger şi i-a zis: „Amfilohie! mergi în oraş şi paşte oile cele duhovni­ceşti“. Amfilohie petrecea luând-aminte la sine şi n-a băgat deloc în seamă porunca îngerului. în noaptea ur­mătoare îngerul s-a arătat din nou, înnoind porunca şi adăugând că el vine de la Dumnezeu. Şi iarăşi Amfi­lohie nu a arătat supunere îngerului, temându-se ca nu cumva să fie amăgit şi aducându-şi aminte de vorbele Apostolului, că şi satana ia chip de înger de lumină (2 Cor. 11,14). În cea de-a treia noapte, îngerul s-a arătat din nou şi încredinţându-l pe Amfilohie asupra sa printr-o slavoslovie a Dumnezeirii pe care duhurile cele lepădate nu o pot suferi, l-a luat pe bătrân de mână, l-a scos din chilie şi l-a dus într-o biserică ce se găsea în apropiere. Uşile bisericii s-au deschis sin­gure. Biserica s-a umplut de lumină cerească; în ea se aflau mulţime de bărbaţi sfinţi în veşminte albe, cu feţele strălucind ca soarele. Aceştia l-au hirotonit pe Amfilohie episcop al oraşului Iconium (Vieţile Sfinţi­lor, 23 noiembrie). Purtându-se întocmai pe dos, Preacuvioşii Isaachie şi Nichita ai Lavrei Pecerska, noi şi necercaţi în viaţa pustnicească, au suferit cumplită nenorocire, încrezându-se cu nechibzuinţă în vedeni­ile ce li se arătaseră. Celui dintâi i s-a arătat o mulţime de demoni întru strălucire: unul dintre demoni a luat chipul lui Hristos, iar ceilalţi chip de sfinţi îngeri. Pe cel de-al doilea l-a amăgit demonul mai întâi prin bunămireasmă şi glas, pasămite Dumnezeiesc, iar apoi a stătut înaintea ochilor lui în chip de înger (Pate­ricul Lavrei Pecerska). Monahii încercaţi în viaţa că­lugărească, monahii cu adevărat sfinţi se tem de înşelare şi nu au încredere în sine cu mult mai mult decât începătorii, şi mai cu seamă decât aceia care sunt cuprinşi de înfierbântare către nevoinţă. Cu dragoste fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul îl preîntâmpi­nă asupra înşelării pe isihastul pentru care a fost scrisă cartea lui. „Voiesc să ai întru cunoştinţă celé despre înşelare; voiesc aceasta cu scopul de a te putea păzi pe tine însuţi de înşelare, ca prin cuvântul neluminat de

67

smerenia cuviincioasă, nu cumva să-ţi pricinuieşti o mare vătămare, nu cumva să-ţi pierzi sufletul tău. Li­bera voie a omului înclină lesne spre părtăşia cu potrivnicii noştri, şi mai cu seamă voia celor neîncercaţi, fragezi în nevoinţă, ca a unora ce sunt încă stăpâniţ de demoni“ (Patericul Lavrei Pecerska). Cât de adevărat este cuvântul! Se pleacă, se lasă trasă libera noastră voie spre înşelare: pentru că orice înşelare linguşeşte părerea noastră de sine, slava deşartă, trufia noastră. „Demonii se află în apropierea începătorilor şi a celor aflaţi în rânduială de sine (idioritmici), p care îi înconjură, întinzându-şi laţurile cugetelor şi în chipuirilor vătămătoare, pregătind prăpăstii spre cădere. Cetatea începătorilor - întreaga fiinţă a fiecăruia dintre ei - se află încă sub stăpânirea balaurilor... Nu te lăsa, din uşurătate, în seama celor ce ţi se înfăţişează, ci să petreci întru bună întemeiere, păstrând cele bune cu multă chibzuinţă, şi lepădând cele viclene... Să-ţi fie ştiut că lucrările harului sunt lămurite, demonul nu le poate învăţa: nu poate învăţa nici blândeţea, nici seninătatea, nici smerenia, nici ura faţă d lume; el nu îmblânzeşte patimile şi iubirea de desfătare, aşa cum o face harul. Lucrările acestuia sunt: în gâmfarea, cugetarea semeaţă, încrederea în sine; într-un cuvânt, toate chipurile răutăţii. După lucrarea ei poţi să cunoşti lumina care răsare în sufletul tău dacă este

68

Dumnezeiască sau de la satana". Se cuvine a şti că această deosebire este la măsura monahilor sporiţi şi nicidecum a începătorilor. Deşi Preacuviosul Sinait vorbeşte cu un începător însă cu un începător în ale liniştirii, dar care după anii petrecuţi în mănăstire şi după vârsta trupească era bătrân, după cum se poate vedea din carte.

Ucenicul: Nuţi s-a întâmplat vreodată să vezi pe cineva venit în stare de înşelare drăcească din pricina zburdării închipuirii în vremea rugăciunii?

Stareţul: Ba mi s-a întâmplat. Un oarecare funcţionar care trăia în Petersburg, se nevoia cu asprime la rugăciune, fapt pentru care a ajuns într-o stare neobişnuită. Despre nevoinţa lui şi urmările sale el i-a făcut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acoperă­mântul Macii Domnului, care este în Kolomno. Protoiereul, vizitând o oarecare mănăstire din eparhia Sankt-Petersburg, l-a rugat pe unul din monahii acelei mănăstiri să stea de vorbă cu funcţionarul. „Starea ciudată în care a ajuns funcţionarul din pricina nevoinţei", a spus cu mult bun-simţ protoiereul, „ar putea fi lămurită mai lesne de nişte trăitori în mănăstire, ca unii ce sunt mai deprinşi cu amănuntele şi întâmplările neprevăzute ale nevoinţei ascetice". Monahul s-a învoit. După oarecare vreme, funcţionarul a venit în mănăstire. La convorbirea dintre el şi monah am fost şi eu de faţă. Funcţionarul a început îndată să povestească despre vedeniile sale că vede mereu la rugăciune lumină venind din icoane, simte bunămireasmă, iar în gură o dulceaţă neobişnuită şi aşa mai departe. Monahul, ascultând această istorisire, l-a întrebat pe funcţionar: „Nu v-a trecut prin gând să vă puneţi capăt zilelor?“. „Cum să nu!“ a răspuns func­ţionarul: „m-am aruncat, deja, odată în Fontanka, dar m-au scos“. S-a arătat că funcţionarul întrebuinţa acel fel de rugăciune, descris de Sfântul Simeon, care

1 Afluent al râului Neva (n.t).

69

aprinde închipuirea şi sângele, omul căpătând, înt^re timp, o putere nemaipomenită de postire aspră şi priveghere. La starea de amăgire de sine pe care omul şi-o alege de bună-voie, diavolul şi-a adăugat lucrarea sa, înrudită cu această stare, iar amăgirea de sine ome­nească a trecut în vădită înşelare diavolească. Funcţio­narul vedea lumină cu ochii cei trupeşti: buna-mireasmă şi dulceaţa pe care le simţea atârnau de simţurile trupeşti. Dimpotrivă, vedeniile sfinţilor şi stările lor cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovni­ceşti (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 55): nevoitorul devine în stare să le primească abia după deschiderea ochilor sufletului său de către harul Dumnezeiesc, înviind deopotrivă şi celelalte simţuri ale sufletului, care până atunci petreceau în nelucrare (Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, Cuvântul despre credinţă); la vedenia dăruită de har iau parte şi simţurile cele tru­peşti ale sfinţilor, dar numai atunci când trupul trece din starea pătimaşă, în cea despătimită. Monahul a început să-l înduplece pe funcţionar să părăsească felul de rugăciune întrebuinţat de el, lămurindu-i cât de greşit este acest fel de rugăciune şi cât de greşită este starea la care se ajunge prin el. Funcţionarul s-a îm­potrivit sfatului cu încăpăţânare. „Cum să mă lepăd de un har vădit “ a răspuns el împotrivă.

70

Luând aminte la purtarea funcţionarului, am simţit faţă de el o negrăită milă, şi deopotrivă mi s-a părut oarecum caraghios. De pildă, i-a pus monahului urmă­toarea întrebare: „Atunci când din îmbelşugarea dulceţii mi se umple gura de scuipat,acesta începe să curgă pe podea: e păcat, oare?“ întocmai: cei care se află în înşelare drăcească stârnesc milă, ca unii care nu se mai stăpânesc pe sine şi se află, cu mintea şi inima, în robia celui viclean, a duhului celui lepădat. Ei alcătuiesc, totodată, şi o privelişte caraghioasă: spre batjocură sunt daţi de către duhul cel viclean, care-i stăpâneşte, care i-a adus în starea de înjosire, amăgindu-i prin slava deşartă şi semeaţa cugetare. Cei înşelaţi nu pricep nici robia în care se află, nici ciu­dăţenia purtării lor, oricât de bătătoare la ochi ar fi această robie, această ciudăţenie a purtării. Iarna lui 1828 spre 1829 am petrecut-o în Pustia Ploşcensk (Eparhia Orlov). în vremea aceea, trăia acolo un bă­trân aflat în înşelare. Acesta şi-a retezat mâna, pre­supunând că împlineşte prin aceasta porunca evanghe­lică şi povestea oricui avea plăcerea să-l asculte că mâna retezată s-a făcut sfinte moaşte, fiind păstrată şi cinstită cu evlavie în mănăstirea moscovită Simonov; că el, bătrânul, aflându-se la cinci sute de verste de­părtare de Simonov, simte când arhimandritul de aco­lo sărută mâna dimpreună cu obştea. Stareţul era apu­cat de tremurici, totodată începea să şuiere foarte tare: el socotea aceasta ca o roadă a rugăciunii; privitorilor, însă, li se părea o schimonoseală vrednică doar de milă ori de râs. Copiii orfani care trăiau pe lângă mă­năstire, se amuzau pe seama bătrânului, maimuţărindu-l înaintea ochilor lui. Bătrânul se mânia, se arunca ba asupra unuia, ba asupra altuia, îi trăgea de păr. Ni­meni dintre monahii vrednici de cinstire ai mănăstirii nu a putut să-l încredinţeze pe cel înşelat că se află într-o stare de amăgire, în neorînduială sufletească.

După ce funcţionarul a plecat, l-am întrebat pe monah: „De unde v-a trecut prin gând să-l întrebaţi pe funcţionar despre încercarea de a-şi lua viaţa?“.

71

Monahul a răspuns: „Aşa cum în timpul plânsului celui după Dumnezeu vin clipe de neobişnuită împă­care a conştiinţei, lucru care alcătuieşte mângâierea celor ce plâng, şi în timpul desfătării celei mincinoa­se, aduse de înşelarea drăcească, vin clipe în care în­şelarea îşi leapădă, cum ar veni, haina, şi se lasă gus­tată aşa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cum­plite! Amărăciunea lor şi deznădejdea pricinuită de această amărăciune sunt de nesuferit. în această stare în care îl aduce înşelarea i-ar fi mai uşor celui înşelat s-o recunoască pe aceasta şi să ia măsuri spre a se vin­deca. Vai! începutul înşelării este trufia iar roada ei, trufia cea peste măsură. Cel înşelat, socotindu-se vas al harului Dumnezeiesc, dispreţuieşte mântuitoarele preîntâmpinări ale celor apropiaţi, precum a băgat de seamă Sfântul Simeon. Între timp, accesele de deznădejde devin din ce în ce mai puternice: în cele din urmă, deznădejdea aduce la ieşirea din minţi şi încunu­nează prin sinucidere. La începutul veacului nostru se nevoia în pustia Sofroniev (Eparhia Kursk) schimonahul Teodosie, care-şi atrăsese cinstirea obştii şi a mi­renilor prin viaţa sa aspră, înaltă. O dată, i s-a părut că a fost răpit la rai. După terminarea vedeniei, a mers la întâi-stătător, a povestit minunea în amănunt, şi şi-a făcut cunoscută părerea de rău pentru faptul că s-a vă­zut în rai numai pe sine, iar din obşte pe nimeni altci­neva. Faptul nu a atras întâi-stătătorului luarea-aminte cuvenită: acesta, a strâns obştea, şi cu duh înfrânt le-a povestit despre vedenia schimonahului şi i-a îndemnat a vieţui mai cu râvnă şi într-un chip mai plăcut lui Dumnezeu. După trecerea a oarecare vreme, au început să apară ciudăţenii în purtarea schi monahului. Totul s-a sfârşit atunci când l-au găsit spânzurat în chilia sa“.

Am avut şi eu parte de următoarea întâmplare vred­nică de luare-aminte. M-a cercetat, odată, un ieroschimonah atonit, venit în Rusia pentru colectă. Ne-am aşezat în chilia mea de oaspeţi, şi a început să-mi zică: „Roagă-te pentru mine, părinte: dorm mult, mănânc mult în vreme ce-mi spunea acestea, simţeam dra­gostea care ieşea din el, fapt pentru care i-am şi răspuns „Nu mănânci mult şi nu bei mult: oare nu este în tine ceva deosebit?“ şi l-am rugat să intre în chilia dinlăuntru. Mergând înaintea lui şi deschizând uşa chiliei dinlăuntru, mă rugam în gândul meu lui Dum­nezeu ca să dăruiască folos sufletului meu flămând din partea acelui ieroschimonahatonit. dacă el va fi fiind cu adevărat rob al lui Dumnezeu. Întocmai: bă­gasem de seamă la el ceva deosebit. în chilia dinlăun­tru ne-am aşezat iarăşi ca să stăm de vorbă, şi am început să-l rog: „Fă milostenie, învaţă-mă să mă rog. Tu trăieşti în cel dintâi loc monahicesc de pe pământ, printre mii de monahi: într-un asemenea loc şi în mijlocul unei adunări atât de numeroase de monahi numaidecât trebuie să se găsească mari rugători, care cunosc lucrarea cea de taină a rugăciunii şi îi călău­zesc la ea şi pe cei apropiaţi, după pilda lui Grigorie sinaitul şi Grigore Palama, după pilda multor altor lu­minători atoniţi“. Ieroschimonahul s-a învoit numai­decât să-mi fie povăţuitor şi o, groază! Cu cea mai mare înfierbântare a început să-mi arate metoda mai sus arătată de rugăciune extatică, întemeiată pe închi­puire. Mă uit la el era într-o înfierbântare grozavă! Avea înfierbântate şi sângele şi închipuirea! Era în

73

mulţumire de sine, în extaz, în amăgire de sine, în înşelare! Lăsându-l să se descarce, am început, puţin câte puţin, jucându-mi în continuare rolul de povăţuit, să îi înfăţişez învăţătura Sfinţilor Părinţi despre rugă­ciune, arătându-i-o în Filocalie şi cerându-i să mi-o lă­murească. Atonitul a căzut într-o nedumerire desăvâr­şită. Am văzut că nu are cunoştinţă nicidecum despre învăţătura Părinţilor cu privire la rugăciune 1 în conti­nuarea discuţiei noastre, i-amis: „Uite ce e, stareţe 1 Vei locui în Petersburg să nu stai defel la catul de sus; să-ţi iei odaie numaidecât la cel de jos 1“. De ce aşa?“ a întors cuvântul atonitul. „Pentru că“, am spus eu, „dacă le trece prin cap îngerilor ca, răpindu-te pe neaşteptate, să te ducă din Petersburg la Athos, şi luându-te de la catul de sus, te vor scăpa, ai să te stri­veşti de moarte; iar dacă te vor lua de la cel de jos şi te vor scăpa, ai să te-alegi doar cu lovituri uşoare“, „închipuie-ţi“, mi-a răspuns atonitul, „de câte ori, deja, stând la rugăciune, mi-a venit cu putere gândul că îngerii mă vor răpi şi mă vor lăsa în Athos!“ S-a vădit că leroschimonahulpurta lanţuri, nu dormea mai deloc, mânca foarte puţin şi simţea în trup asemenea fierbinţeală, că iama nu avea nevoie de îmbrăcăminte groasă. Spre sfârşitul convorbirii noastre, mi-a venit în gând să fac precum urmează: am început să-l rog pe atonit ca el, postitor şi nevoitor fiind, să pună la încer­care asupra sa metoda Sfinţilor Părinţi, care cere ca mintea să fie la vremea rugăciunii cu desăvârşire liberă de orice închipuire, cufundându-se toată în luareaaminte faţă de cuvintele rugăciunii, închizându-se şi cuprinzând-o, potrivit spuselor Sfântului Ioan Scărarul, în cuvintele rugăciunii. (Scara, Cuvântul 28, cap. 17).

în t 1 acestei lucrări, inima se face, de obicei, împreuuu-iucrătoare minţii printr-un simţământ mân­tuitor de întristare pentru păcate, precum a spus Prea­cuviosul Marcu Ascetul: „Mintea care se roagă fără împrăştiere strâmtorează inima: iar „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ (Ps. 50, 19. Cuvân­tul despre cei ce socot a se îndreptăţi din fapte, cap. 34, Filocalia, vol.l).

„După ce faci pe tine încercarea“, i-am spus atonitului, „adu-mi şi mie la cunoştinţă despre roada ei; căci această încercare este anevoioasă pentru mine însumi, datorită vieţii împrăştiate pe care o duc“. Atonitul s-a învoit cu bucurie la îmbierea mea. După câte­va zile vine la mine şi îmi spune: „Ce mi-ai făcut?“. „Dar ce s-a întâmplat?“. „Păi cum am început să mă rog cu luareaminte, închizând mintea în cuvintele rugăciunii, toate vedeniile mele s-au dus, şi deja nu mai pot să mă întorc la ele“. Vorbind mai departe cu atonitul, nu am mai văzut la el acea încredere în sine şi îndrăzneală care săreau în ochi la prima întâlnire şi care se fac, de obicei, văzute la oamenii aflaţi în amă­gire de sine, cărora li se pare că sunt sfinţi, sau care se află în înşelare duhovnicească. Atonitul şi-a arătat chiar dorinţa de a asculta sărmanele mele sfaturi. Atunci când l-am povăţuit să nu se deosebească prin felul văzut de vieţuire faţă de ceilalţi monahi, întrucât aceasta duce la cugetare semeaţă (Scara, Cuvântul 4, cap. 82, 83. Preacuviosul Varsanufie cel Mare, răs­punsul 275. Viaţa şi învăţăturile Preacuviosului Apollo, Pateric), şi-a scos lanţurile de pe el şi mi le-a dat.

După o lună a venit iarăşi la mine şi mi-a spus că a încetat fierbinţeala din trupul lui, că are nevoie de

75

îmbrăcăminte călduroasă şi doarme cu mult mai mult. Totodată, povestea că în Muntele Athos sunt mulţi, unit bucurându-se de faima sfinţeniei, care întrebuin­ţează acea metodă de rugăciune pe care o întrebuinţa el, deprinzându-i cu ea şi pe alţii. Nu-i de mirare! Sfântul Simeon Noul Teolog, care a trăit cu opt sute de ani înaintea vremurilor noastre, spunea că foarte puţini se îndeletnicesc cu rugăciunea întru luareaminte (Despre cel de-al treilea chip al rugăciunii). Preacuviosul Grigorie sinaitul, trăitor în veacul al patrusprecelea după naşterea lui Hristos. atunci când a mers în Muntele Athos, a aflat că numeroşii călugări de acolo nu aveau nici o idee despre rugăciunea minţii; se îndeletniceau doar cu nevoinţele trupeşti, săvârşind rugăciunile doar cu buzele şi cu glasul (Viaţa Preacuviosului Grigorie Sinaitul). Preacuviosul Nil Sorski, trăitor la sfârşitul veacului al cincisprezecelea şi înce­putul celui de al şaisprezecelea, cercetând şi el Mun­tele Athos, spune că în vremea sa numărul celor care se rugau cu luare-aminte se împuţinase peste măsură (înainte-cuvântare la Predania sau Tipicul Schitului).

Stareţul arhimandrit PaisieVelicikovski s-a strămu­tat în Muntele Athos, din Moldova, în anul 1747. în scurtă vreme, a cercetat toate mănăstirile şi schiturile, a stat de vorbă cu numeroşi bătrâni pe care părerea obştească a Sfântului Munte îi ţinea de monahi foarte încercaţi şi sfinţi. Atunci, însă, când a început să-i întrebe pe aceşti monahi despre cărţile Sfinţilor Pă­rinţi care au scris despre rugăciunea minţii, s-a arătat nu doar că nu aveau habar că vor fi fost pe lume asemenea cărţi, ci şi că nu ştiau nici măcar numele sfinţilor Scriitori; Filocalia nu fusese, încă, tipărită în

76

grecey I în scrisoarea stareţului Paisie către stareţul

Teodos.L, scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina). Ru­găciunea cu luare-aminte cere lepădare de sine, şi puţini se hotărăsc să se lepede de sine. Cel închis în sine prin luarea-aminte, care se află în stare de uimire din pricina vederii păcătoşeniei sale nu este în stare de vorbire multă şi, îndeobşte, de scene de efect şi acto­rie unul ca acesta apare înaintea celor ce nu cunosc nevoinţa lui tainică oarecum ciudat, curios, „neispră­vit“ în toate privinţele. Uşor este, oare, să te deosebeşff de părerea lumii? Iar lumea, cum să-l cunoască pe nevoitorul adevăratei rugăciuni, când nevoinţa aceasta este ea însăşi cu totul necunoscută lumii? Altfel stau lucrurile cu cel aflat în amăgire de sine Nu mănâncă, nu bea, nu doarme, iama umblă doar în rasă, poartă lanţuri, vede vedenii, pe toţi îi învaţă şi îi mustră cu o neruşinare plină de îndrăzneală, fără nici o dreptate, fără rost, cu înfierbântare a sângelui, în­fierbântare trupească, pătimaşă, şi îndemnat de aceas­tă înfierbântrare nenorocită şi pierzătoare. Sfânt şi gata! De multă vreme s-au făcut băgate de seamă gustul şi înclinarea pe care le are societatea ome­nească spre asemenea lucruri: „răbdaţi“. scrie Apos­tolul Pavcl către Corinteni, „de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia ce e al vostru, de vă pri­veşte cineva cu mândrie, de vă loveşte cineva peste obraz" (2 Cor. 11, 20). în continuare. Sfântul Apostol spune că el, fiind în Corint, nu a putut să se poarte cu îndrăzneală şi obrăznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a „blândeţii şi îngăduinţei lui Hristos" (2 Cor. 10,1). O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiţi în sânul acesteia ca foarte mari

77

sfinţi aceasta după căderea ei de la Biserica Răsări­teană şi îndepărtarea Sfântului Duh de la ea s-au rugat şi au ajuns la vedenii, bineînţeles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Aceşti păruţi sfinţi se aflau în cea mai cumplită înşelare drăcească. înşe­larea îşi ridică, deja, în chip firesc capul pe temeiul hulirii împotriva lui Dumnezeu prin care este schimo­nosită ia eretici credinţa dogmatică. Purtarea nevoito­rilor latinilor, cuprinşi fiind de înşelare, a fost întot­deauna „extatică“ din pricina neobişnuitei lor înfierbântări trupeşti şi pătimaşe. într-o asemenea stare se afla Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Ordinului iezui­ţilor. închipuirea lui era atât de aprinsă şi de aţâţată, încât, precum el însuşi spunea, avea nevoie doar să o voiască şi să întrebuinţeze oarecare sforţare ca să-i apară înainte, după bunul său plac, iadul sau raiul. Apariţia raiului şi iadului se săvârşea nu doar prin lu­crarea închipuirii omeneşti; lucrarea închipuirii ome­neşti. de una singură, este neîndestulătoare pentru aceasta: faptul se săvârşea prin lucrarea demonilor, care îşi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neîndestulătoare omenească, adăugând lucrare la lu­crare. plinind o lucrare prin cealaltă, pe temelia liberei voinţe a omului care şi-a ales şi şi-a însuşit o îndrep­tare mincinoasă. Se ştie că adevăraţilor sfinţi ai lui Dumnezeu vedeniile li se dăruiesc numai şi numai prin bunăvoinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, iar nu după voia omului şi nu prin propriile lui sforţări se dăruiesc pe neaşteptate, foarte arareori, când este neapărată nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la întâmplare (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul al 36-lea). Nevoinţa aspră a celor aflaţi în înşelare se însoţeşte, de

78

obicei, de o adâncă stricăciune sufletească. După ace: e poate măsura văpaia care îi mistuie pe cei

înşei„,„ în sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie şi mărturia Părinţilor. „Cel ce vede duhul amă­girii în vedeniile care-i sunt înfăţişate“, a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, „foarte adesea este supus iuţimii şi mâniei; buna-mireasmă a smere­niei ori rugăciunii, ori lacrimii adevărate nu încape într-ânsul. Dimpotrivă, unul ca acesta se laudă mereu cu virtuţile sale, este plin de slavă deşartă şi se dedă întruna, fără frică, patimilor viclene (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul GrigoreSinaitul, Filoc. rom, voi. 7).

Ucenicul: Faptul că această metodă de rugăciune este greşită şi legătura ei cu amăgirea de sine şi în­şelarea îmi sunt acum limpezi; fă-mă prevăzător acum şi cu privire la celelalte feluri de rugăciune nepotrivită şi la starea amăgitoare care este legată de ele.

Stareţul: Precum duce la amăgire de sine şi înşelare lucrarea greşită a minţii, tot aşa duce la ele şi lucrarea greşită a inimii. Sunt pline de trufie nechibzuită dorinţa şi năzuinţa de a vedea vederi duhovniceşti cu o minte necurăţită de patimi, neînnoită şi nerezidită de către dreapta Sfântului Duh: pline sunt de aceeaşi trufie şi nechibzuinţă, dorinţa şi năzuinţa inimii de a se îndulci de simţiri sfinte, duhovniceşti, dumnezeieşti, atunci când ea nu este încă în stare de asemenea îndulciri. Precum mintea necurată care, dorind a vedea vedenii Dumnezeieşti şi neavînd putinţa de a le vedea, alcătu­ieşte pentru sine vedenii din sine însăşi, amăgindu-se şi înşelându-se cu ele tot aşa şi inima, silinduse a gusta dulceaţa dumnezeiască şi alte simţiri dumnezeieşti, şi

79

neaflîndu-le în sine, se linguşeşte cu ele pe sine, se amăgeşte, se înşeală, se pierde pe sine, intrând pe tărâ­mul minciunii, în părtăşie cu demonii, supunându-se înrâuririi lor, lăsându-se înrobită de stăpânirea lor.

O singură simţire dintre toate simţirile inimii aflate în starea căzută poate fi întrebuinţată la nevăzuta slu­jire a lui Dumnezeu: întristarea pentru păcate, pentru păcătoşenie, pentru cădere, pentru pierzania sufletului acesta se numeşte plâns, pocăinţă, străpungere a duhului. Pentru aceasta dă mărturie Sfânta Scriptură. „Dacă ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi“ (Ps. 50, 18, 19): fiecare simţire a inimii în parte precum şi toate împreună nu îţi sunt bineplăcute, pângărite fiind de păcat şi schimonosite prin cădere. „Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ (Ps. 50, 18,19). Această jertfă îndepărtează în chip firesc adu­cerea celorlalte jertfe: simţământul de pocăinţă face să amuţească toate celelalte simţăminte. Pentru ca jert­fele eelorlaltesimţăminte să se facă bineplăcute lui Dumnezeu, trebuie ca mai înainte să se reverse bunăvoirea lui Dumnezeu peste Sionulnostru, trebuie ca mai înainte să se reclădească zidurile Ierusalimului nostru dărâmat. Domnul este Drept şi Atotsfânt: nu­mai jertfele drepte, curate, pe care e în stare să le adu­că firea omenească abia după înnoirea sa, sunt bine­plăcute Domnului Celui Drept şi Atotsfânt. Jertfele şi arderile de tot pângărite El nu le va binevoi. Să ne îngrijim a ne curăţi prin pocăinţă! „Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei“ (Ps. 50, 21): simţirile renăs­cute ale omului înnoit prin Sfântul Duh.

80

Cea dintâi poruncă dată de Mântuitorul lumii tuturor oamenilor, fără deosebire, este porunca despre pocăinţă: „a început Iisus a propăvădui şi a spune: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). Porunca aceasta cuprinde, înmănunchează în sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau însemnătatea şi puterea pocăinţei, Mântuitorul le-a zis nu o dată: „Mergând, învăţaţi-vă ce în­seamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă“ (Matei 9, 13). Aceasta înseamnă că Domnul, milostivindu-Se de oamenii căzuţi şi pieriţi, le-a dăruit tuturor pocăinţa, ca singur mijloc de mântuire, întrucât toţi sunt cu­prinşi de cădere şi de pieire. El nu cere, nici nu do­reşte de la ei jertfe de care nu sunt în stare, ci voieşte ca să se milostivească de ei înşişi, să-şi recunoască nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin pocăinţă. La cuvintele sus-pomenite, Domnul a adăugat aceste vorbe grozave: „Nu am venit“, a zis El, „să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă“. Pe cine numeşte drepţi? Pe acei păcătoşi nefericiţi şi orbiţi, care, amăgiţi fiind de către părerea de sine, nu socot că au trebuinţă în chip firesc de pocăinţă, şi, de aceea, fie că se leapădă de ea, fie că nu-i duc grijă. Ce nefericire! Prin aceasta ei se leapădă de Mântuitorul şi pierd comoara mântuirii. „Vai sufletului“, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „care nu-şi simte ră­nile sale şi i se pare, din pricina marii, nemăsuratei vătămări pe care i-a adus-o răul, că este pe de-a-ntregul străin de această vătămare. Un asemenea suflet nu mai este deja cercetat şi doftoricit de către Doctorul Cel Bun, ca unul care de bunăvoie şi-a lăsat rănile neîngrijite şi se socoate sănătos şi neprihănit. „Nu au

81

nevoie de doctor“, zice El, „cei sănătoşi, ci cei bol­navi“ (Mat. 9, 12; Cuvântul al 6-lea despre dragoste, cap. 16). Cumplită cruzime faţă de sine este lepădarea de pocăinţă! Cumplită răceală, neiubire de sine este nepăsarea faţă de pocăinţă! Cel care este crud cu sine nu poate să nu fie crud şi cu ceilalţi. Cel ce s-a mi­lostivit de sine îmbrăţişând pocăinţa se face, totodată, milostiv şi faţă de aproapele. De aici se vede întreaga însemnătate a greşelii: a lua inimii simţământul de po­căinţă poruncit ei de către Dumnezeu însuşi, care îi este, în chip firesc şi logic, neapărat trebuincios, şi a te strădui să descoperi în inimă, în pofida rânduielii, în pofida aşezămintelor Dumnezeieşti, acele simţiri care trebuie să se ivească în ea de la sine după cură­ţirea prin pocăinţă, însă având un cu totul alt caracter. (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 55). Despre acest carac­ter duhovnicesc, omul trupesc nu poate să-şi facă nici o închipuire, întrucât simţirile plăsmuite se întemeiază întotdeauna pe simţiri deja cunoscute inimii, iar sim­ţirile duhovniceşti sunt pe de-a-ntregul străine inimii care nu cunoaşte decât simţirile trupeşti. Asemenea inimă nici nu ştie măcar că există simţiri duhovniceşti.

Toată lumea ştie ce nenorocire sufletească a căzut peste cărturarii şi fariseii iudei din pricina greşitei lor întocmiri sufleteşti; ei s-au făcut nu numai străini de Dumnezeu, ci şi vrăjmaşi pe faţă ai Lui, ucigaşi de Dumnezeu. Într-o asemenea nenorocire cad şi cei ce se nevoiesc la rugăciune, dar leapădă pocăinţa din nevoinţa lor, încercând să aţâţe în inimă iubirea de Dum­nezeu, să simtă desfătare şi extaz; aceştia dau singuri apă la moară căderii lor, se fac străini de Dumnezeu, se fac părtaşi cu satana, se molipsesc de ură faţă de

82

Sfântul Duh. Acest fel de amăgire este înspăimântătoare; el este la fel de pierzător de suflet ca şi primul, dar mai puţin vădit; arareori duce la nebunie şi sinu­cidere, dar strică, fără umbră de îndoială, şi mintea şi inima. Pe acesta Părinţii l-au numit, din pricina acelei stări a minţii căreia îi dă naştere, „părere“. (Preacuviosul Grigorie sinaitul, cuv. 108, 128, Sfântul IoanCarpatiul, cap. 49, Filocalia, vol. 4). La acest fel de înşelare se referă Sfântul Apostol Pavel, atunci când spune: „Nimeni, dar, să nu vă înşele printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri, în­cercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească“. (Col. 2, 18). Cel ţinut de această înşelare nutreşte „părere“ despre sine, alcătuieşte despre sine „părerea“ că ar avea numeroase virtuţi şi merite, chiar şi că ar fi plin din belşug de darurile Sfântului Duh. „Părerea“ este alcătuită din socotinţe mincinoase şi simţiri minci­noase; potrivit cu această însuşire a ei, se află pe de-antregul în partea tatălui şi întruchipării minciunii diavolul. Cel ce se roagă silindu-se să descopere în inimă simţirile omului nou, neavînd putinţa de a face aceasta, le înlocuieşte cu simţiri născocite de el, ne­săbuite, la care nu întârzie a adăuga lucrarea duhurilor căzute. Socotind adevărate şi izvorâte din har simţirile greşite, atât ale sale cât şi cele rele de la demoni, el capătă nişte păreri pe potriva acelor simţiri care, ne­contenit însuşindu-şi-le inimii şi întărindu-se în ea, ele hrănesc şi înmulţesc părerile mincinoase; fireşte că dintr-o asemenea nevoinţă greşită iau naştere amăgi­rea de sine şi înşelarea diavolească - „părerea“. „Păre­rea nu îngăduie celor părute să ia cu adevărat fiinţă“ -

83

a spus Sfântul Simeon, Noul Teolog. Cel căruia i se pare că este despătimit nu se va curăţa niciodată de patimi; cel căruia i se pare că este plin de har nu va primi niciodată har; cel căruia i se pare că este sfânt nu va ajunge niciodată la sfinţenie. Să fie limpede: cel ce socoate că are lucrări duhovniceşti, virtuţi, merite, daruri harice, care se măguleşte şi se desfată cu „păre­rea“, prin această „părere“ îngrădeşte lucrărilor du­hovniceşti, virtuţilor creştine şi harului Dumnezeiesc intrarea în el şi deschide larg poarta pentru îmbol­năvirea de păcat şi pentru demoni. Pentru cei molipsiţi de „părere“, deja nu se mai află nici o putinţă de sporire duhovnicească: ei au nimicit această putinţă jertfind pe altarul minciunii înseşi principiile pe care se întemeiază lucrarea omului, lucrarea mântuirii sale, şi anume felul în care el priveşte adevărul. în cei ce bolesc de această înşelare apare o îngâmfare neobiş­nuită: parcă ar fi beţi de sine, de starea lor de amăgire de sine, văzând în ea o stare harică. Ei sunt pătrunşi, plini peste măsură de cugetare semeaţă şi trufie, pă­rând, totuşi, smeriţi în ochii multora care judecă după arătare şi nu pot să preţuiască lucrurile după roadele lor, precum a poruncit Mântuitorul (Mat. 7,16; 12, 33), şi cu atât mai puţin după simţul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zu­grăvit în culori vii felul în care lucrarea înşelării prin „părere“ s-a petrecut în arhanghelul căzut, lucrare care l-a amăgit şi l-a pierdut pe acest arhanghel. „Tu“, îi grăieşte satanei proorocul, „zis-ai în cugetul tău: ridica-mă-voi în cer şi mai presus de stelele cerului voi aşeza scaunul meu, şedea-voi în măgură înaltă peste munţii cei înalţi, cei dinspre miazănoapte; sui-mă-voi

84

^deasupra norilor, fi-voi deopotrivă cu Cel Prea înalt. acum la iad te vei pogorâ şi la temeliile pă­mântului“. (Isaia 14, 13-15).

Pe cel molipsit de „părere“, Domnul îl mustră în felul următor: „Tu zici: sunt bogat şi m-am îmbogăţit, şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti ticălos şi sărman şi orb şi gol“. ( Apoc. 3, 17).

Domnul îl sfătuieşte pe cel înşelat să se pocăiască; îl îmbie să cumpere, de la nimeni altcineva decât de la Domnul însuşi, cele ce sunt de neapărată trebuinţă, din care se alcătuieşte pocăinţa (Apoc. 3, 18). Aceste „cumpărături“ sunt cu adevărat trebuincioase: fără de ele nu este mântuire. Nu este mântuire fără de pocăinţă, iar pocăinţă primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, îşi vor vinde toată averea lor, adică se vor lepăda de tot ce şi-au însuşit prin „părere“.

Ucenicul: Nu ţi s-a întâmplat, oare, să ai de-a face cu vreunii oameni molipsiţi de acest soi de înşelare?

Stareţul: Cei molipsiţi de înşelare prin „părere“ pot fi întâlniţi foarte adesea. Oricine nu are duh înfrânt, cel care îşi recunoaşte vreun fel oarecare de vrednicie şi de merite, oricine nu ţine neabătut învăţătura Bise­ricii Ortodoxe, ci judecă în ce priveşte oarecare dog­mă sau predanie după cum îl taie pe el capul sau după învăţăturile celor de altă lege, se află în această înşe­lare. Cât este de mare înşelarea cuiva se poate vedea după mărimea rătăcirii şi a stăruinţei sale în rătăcire.

Neputincios este omul! Tot timpul se furişează în noi „părerea“ într-unul din chipurile sale şi, dând fiinţă „eu-ului“ nostru, alungă de la noi harul Dumne­zeiesc. Precum nu este om, aşa cum bine a băgat de seamă Sfântul Macarie cel Mare, care se fie liber de

85

trufie, tot aşa, nu este om care să fie cu desăvârşire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi subţiri, numite „părere“. Ea a fost dată în vileag de către Sfântul Apostol Pavel şi doftoricită prin grele încer­cări venite cu îngăduinţa lui Dumnezeu. „Nu voim, fraţilor“, scrie Apostolul către Corinteni, „ca voi să nu ştiţi de necazul nostru care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură şi peste puteri am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă. Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel Ce înviază pe cei morţi“ (2 Cor. 8. 9). Din această pri­cină, trebuie să veghem cu luare-aminte la noi înşine, ca să nu socotim că avem prin noi înşine vreo faptă bună, vreo însuşire vrednică de laudă sau înzestrare firească deosebită, şi chiar stare harică; pe scurt, să nu socotim că avem prin noi înşine ceva bun. „Ce ai tu“, spune Apostolul, „pe care să nu-l fi primit“ (1 Cor. 4, 7) de la Dumnezeu? De la Dumnezeu avem şi viaţa, şi cea de-a doua naştere, şi toate însuşirile fireşti, toate darurile, atât sufleteşti cât şi trupeşti. Noi suntem da­tornicii lui Dumnezeu. Datoria noastră este cu nepu­tinţă de plătit! Cugetând astfel cu privire la noi înşine, în sufletul nostru ia naştere de la sine starea potrivnică „părerii“, stare pe care Domnul a numit-o „sărăcie cu duhul“, pe care a fericit-o. (Mat. 5, 3). Mare nenoroci­re este a ne abate de la învăţătura dogmatică şi morală a Bisericii; de la învăţătura Sfântului Duh, printr-o filozofare oarecare! Aceasta este „înălţarea care se ridică împotriva înţelegerii Dumnezeieşti“. Trebuie să răsturnăm această înţelegere şi să o supunem „ascul­tării lui Hristos“ (2 Cor. 10,4, 5).

86

Ucenicul: Este vreo legătură între primul fel de înşelare şi cel de-al doilea?

Stareţul: Între aceste două feluri de înşelare întot­deauna este o legătură. Primul fel de înşelare este întotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu „părerea“. Ce­lui care alcătuieşte chipuri amăgitoare, prin mijlocirea puterii fireşti de închipuire şi îmbină aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, într-o privelişte care-l vră­jeşte, celui care îşi supune întreaga fiinţă înrâuririi amăgitoare şi puternice a acestei privelişti, totdeauna i se „pare“, din nefericire, că această privelişte ia naş­tere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, că simţirile inimii pe care le stârneşte ea sunt simţiri venite prin har. Cel de-al doilea fel de înşelare, adevărata „pă­rere“, lucrează fără a alcătui privelişti amăgitoare: el se mulţumeşte cu alcătuirea unor simţiri şi stări harice măsluite, din care se naşte o părere mincinoasă, strâmbă, despre orişice fel de nevoinţă duhovnicească. Cel care se află în înşelarea prin „părere“ capătă o înţelegere mincinoasă a tot ceea ce îl înconjoară. El este înşelat şi înlăuntrul său, şi din afară. închipuirea lucrează cu multă putere în cei amăgiţi prin „părere“, însă lucrează numai şi numai pe tărâmul imaginarului. Ea nu se îndeletniceşte defel (sau se îndeletniceşte foarte rar) cu zugrăvirea în închipuire a raiului, a sălăşuirilor şi cămărilor de sus, a luminii şi bunei-miresme cereşti, a lui Hristos, a îngerilor şi a sfinţilor; ea alcătuieşte întotdeauna părute stări duhovniceşti, strânsa prietenie cu Iisus („Urmarea lui Hristos“ a lui Thoma de Kempis, cartea 2, cap. 8), lăuntrica împre­ună-vorbire cu El („Urmarea“, cartea 3, cap. 1), des­coperiri tainice („Urmarea“, cartea 3, cap. 13), glasuri,

87

desfătări; zideşte pe temelia lor o înţelegere minci­noasă despre sine şi despre nevoinţa creştină, zideşte îndeobşte, un fel mincinos de a gândi şi o întocmire mincinoasă a inimii, duce la beţia de sine, ba la înfierbântare şi extaz. Aceste simţiri felurite apar prin lu­crarea subţire a slavei deşarte şi a patimii dulceţii: în urma acestei lucrări, sângele capătă o mişcare păcă­toasă, amăgitoare, ce se înfăţişează ca desfătare a harului, iar slava deşartă şi patima dulceţii sunt stâr­nite de cugetarea semeaţă, acest tovarăş nedespărţit al „părerii“. O trufie grozavă, asemenea trufiei demoni­lor, alcătuieşte însuşirea de căpetenie a celor ce şi-au însuşit unul din aceste două feluri de înşelare. Pe cei amăgiţi de primul soi de înşelare, trufia îi aduce într-o stare de nebunie vădită; în cei amăgiţi de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le şi lor o anume vătă­mare a minţii, mai puţin vădită, numită în Scriptură „stricare a minţii“ (2 Tim. 3, 8) ei bine, aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, înţelepciunii, dar poate fi cunoscută după roadele sale amare. Cei molipsiţi de „părerea“ despre virtuţile lor, şi mai cu seamă despre sfinţenia lor, sunt în stare şi gata de orice uneltire, de orice făţărnicie, viclenie şi amăgire, de orice faptă rea. Ei suflă cu vrajbă neîmpăcată împotriva slujitorilor adevărului, năpustindu-se asupra lor cu ură încrânce­nată, atunci când aceştia nu recunosc în cei înşelaţi starea pe care „părerea îi face să creadă că o au şi o arată în văzul lumi oarbe cu duhul.

Ucenicul: Sunt, oare, şi stări duhovniceşti, care vin din harul Dumnezeiesc de pildă, acea stare în care se gustă dulceaţa şi bucuria duhovnicească, starea în care se des­coperă tainele creştinătăţii, starea în care se face simţită în

88

Inimă sălăşuirea Sfântului Duh, starea în care nevoitorul lui Hristos se învredniceşte de vederi duhovniceşti?

Stareţul: Fără îndoială că sunt, dar numai în creşti­nii care au atins desăvârşirea creştină, care mai înainte s-au curăţit şi pregătit prin pocăinţă. Lucrarea treptată a pocăinţei se face arătată îndeobşte, prin toate felurile smereniei, şi îndeosebi prin rugăciunea adusă din sărăcia duhului, din plâns; ea slăbeşte în om, treptat, lucrarea păcatului. Pentru aceasta este nevoie de nu puţină vreme, şi se dă numai nevoitorilor adevăraţi, cu bună hotărâre, prin Dumnezeiasca Pronie, care veghea­ză neadormit asupra noastră. Lupta cu patimile este nespus de folositoare: ea duce, mai presus de orice, la sărăcia cu duhul. Având scopul de a ne folosi cu ade­vărat, Judecătorul şi Dumnezeul nostru „rabdă înde­lung“ pentru noi, şi nu degrabă „va răsplăti potrivni­cului“ ( Luca 18, 7) nostru păcatul. Atunci când patimile slăbesc aceasta se întâmplă cel mai adesea spre sfârşitul vieţii [Viaţa lui Teofil, a lui Pimen cel Bolnav, a lui Ioan Mult-pătimitorul (Patericul Lavrei Pecerska)] atunci încep să apară, puţin câte puţin, stările duhovniceşti, care se deosebesc cu nespusă osebire de stările alcătuite de către „părere“. Mai întâi, intră în casa sufletului plânsul cel din har, o curăţeşte şi o albeşte pentru primirea darurilor care ur­mează plânsului, potrivit aşezămintelor legii duhov­niceşti. Omul trupesc nu poate nicicum, prin nici un mijloc, să îşi închipuie stările duhovniceşti, şi nici din plânsul cel din har nu poate să înţeleagă nimic: cunoaşterea acestor stări nu se deosebeşte altfel decât prin cercare ( Sfântul Isaac Sirul, cuvântul 55). Daru­rile duhovniceşti sunt împărţite cu Dumnezeiască

89

înţelepciune, care veghează ca vasul cel cuvântător ce trebuie să primească în sine darul să poată primi în sine fără vătămare puterea darului. Vinul nou strică burdufurile vechi ( Mat. 9,7). E vrednic de luare-aminte faptul că în vremea de acum, darurile duhovniceşti sunt împărţite cu cea mai mare economie, potrivit slăbănogirii de care este cuprinsă, îndeobşte creştină­tatea. Darurile acestea slujesc aproape numai spre a îndestula trebuinţele mântuirii. Dimpotrivă, „părerea“ îşi cheltuieşte darurile sale cu o risipă neistovită şi cu cea mai mare grăbire.

Semnul de obşte al stărilor duhovniceşti este adân­ca smerenie şi smerită cugetare, unită cu gândul omu­lui că este mai prejos decât toţi, cu dragostea evanghe­lică faţă de oricare semen, cu năzuinţa de a fi în însin­gurare. Aici nu prea este loc pentru „părere“, întrucât smerenia stă în lepădarea oricărei destoinicii proprii, în adevărata mărturisire a Răscumpărătorului, în a-şi pune în El toată nădejdea şi reazimul: iar „părerea“ stă în socotinţa că însuşirile bune dăruite de Dumnezeu le are omul de la sine, şi în născocirea pentru sine a unor însuşiri bune care nu sunt de fapt. Ea este unită cu nădăjduirea în sine, cu mărturisirea rece şi numai la arătare a Răscumpărătorului. Dumnezeu este proslăvit de înşelat doar cu scopul de a se proslăvi pe sine, aşa cum a făcut Fariseul. Cei ţinuţi de „părere“ sunt dedaţi în cea mai mare parte, patimii dulceţii, chiar dacă se fălesc cu cele mai înalte stări duhovniceşti, nemaipomenite în adevărata nevoinţă ortodoxă; unii dintre ei se înfrânează de la înrobirea grosolană faţă de pati­ma dulceţii, dar asta numai pentru că în ei precumpă­neşte păcatul păcatelor trufia.

90

Ucenicul: Din înşelarea numită „părere“ pot, oare, să se tragă oarecare urmări nefericite simţite şi văzute?

Stareţul: Din acest fel de înşelare au apărut urmări pierzătoare: ereziile, schismele, necredinţa, hula. Ne­fericita urmare văzută a acestora este lucrarea greşită şi vătămătoare pentru sine şi pentru aproapele, un rău care, oricât ar fi de limpede şi de întins, este puţin băgat de seamă şi puţin înţeles. Cu acei lucrători ai rugăciunii care sunt molipsiţi de „părere“ se întâmplă şi nenorociri vădite înaintea tuturor: arareori, însă, pentru că „părerea“, aducând mintea în cea mai cum­plită rătăcire, nu o aduce totuşi, la nebunie, aşa cum o face închipuirea zdruncinată. Pe ostrovul Valaam, într-o îndepărtată colibă pustnicească, trăia schimonahul Porfirie, pe care l-am văzut şi eu. El se îndeletnicea cu nevoinţa rugăciunii. Ce fel de nevoinţă era aceea, nu ştiu prea bine. Despre faptul că această nevoinţă era greşită dă mărturie lectura îndrăgită a schimonahului: el preţuia mult cartea scriitorului apusean Thoma de Kempis, despre „Urmarea lui Hristos“, şi se călăuzea după ea. Această carte este scrisă din „părere“. Odată, toamna, Porfirie i-a cercetat pe bătrânii schitului, de care „pustia“ lui nu se afla departe. Luându-şi rămas bun de la bătrâni, aceştia l-au preîntâmpinat, zicându-i: „Nu cumva să-ţi vină în gând să treci pe gheaţă: ghea­ţa de-abia ce s-a făcut, şi e tare subţire“. „Pustia“ lui Porfirie era despărţită de schit printr-un intrând adânc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a răspuns cu glas liniştit şi cu părută umilinţă: „Deja am devenit uşor“. A plecat. Nu după multă vreme s-a auzit un ţipăt deznădăjduit. Bătrânii schitului s-au tul­burat, au alergat afară. Era întuneric: locul în care se

91

întâmplase nefericirea n-a fost găsit degrabă; nu au găsit degrabă nici mijloacele de a-l găsi pe înnecat: când trupul a fost scos afară, era deja neînsufleţit.

Ucenicul: Spui că lucrarea „Urmarea lui Hristos“ a fost scrisă din amăgire de sine; totuşi, ea are o mulţi­me de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe!

Stareţul: Tocmai că aceştia, fiind extaziaţi de valoa­rea ei, îşi dau cu părerea despre această valoare fără să aibă nici o pricepere. În înainte-cuvântarea traducătorului rus la cartea „Urmareă lui Hristos“ ediţia din anul 1834, tipărită la Moscova se spune: „Un foarte luminat bărbat rus. ortodox obişnuia să spună: „Dacă mi s-ar cere părerea aş îndrăzni să aşez scrierea lui Kempis îndată după Sfânta Scriptură“. Această sentinţă atât de hotărâtă dă unui scriitor de altă lege deplină întâietate asupra tuturor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rosteşte, pune părerea sa mai presus de aşezămintele întregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade. a recunoscut scrierile Sfinţilor Părinţi ca fiind de Dumnezeu insuflate, rânduind citirea lor nu numai spre zidirea sufletească a tuturor fiilor săi, ci şi ca îndreptar pentru dezlegarea prob­lemelor bisericeşti. în scrierile Părinţilor se află păs­trată o mare comoară duhovnicească, creştină şi bise­ricească: predania dogmatică şi morală a Sfintei Bise­rici. Este vădit că „Urmarea lui Hristos“ este cea care l-a adus pe sus-pomenitul bărbat într-o asemenea stare care să-l facă a se rosti într-un fel atât de îndrăzneţ, atât de greşit, atât de trist. Aceasta este amăgirea de

„Urmarea“ atunci când a apărut pentru prima oară, a fost osân­dită chiar de Biserica sa latină, fiind pusă sub urmărirea Inchiziţiei. Urmărirea a încetat, mai apoi, şi s-a prefăcut în protecţie, atunci când s-a văzut că această carte este o bună unealtă de propagandă în rândul oamenilor care şi-au pierdut adevărata înţelegere a creştinismului şi au păstrat faţă de el doar o legătură de suprafaţă. Sub numele de propa­gandă papistă, se înţelege aici acea părere despre Papă, pe care Papa vrea să o insufle despre sine omenirii, adică părerea despre puterea su­premă, autocratică, nemărginită pe care Papa ar fi având-o asupra lu­mii. Propaganda, având acest ţel, prea puţin ia seama la calitatea învă­ţăturii pe care o propune; ei îi convine orice contribuie la împlinirea ţe­lului său chiar şi credinţa în Hristos fără părăsirea credinţei în idoli.

92

sine!. Aceasta este înşelare! Ea a luat fiinţă din păreri mincinoase; părerile mincinoase au luat naştere din simţirile greşite împărtăşite de cartea cu pricina. în această carte trăieşte şi din această carte răsuflă ungerea duhului celui viclean, care îi linguşeşte pe cititorii ei, îmbătându-i cu otrava minciunii, otravă îndulcită cu mirodeniile subţiri ale semeţei cugetări, slavei deşarte şi patimii dulceţii. Cartea îi poartă pe cititorii săi drept spre părtăşia cu Dumnezeu, fără a-i curăţi, mai înainte, prin pocăinţă: de aceea şi stârneşte o deosebită aplecare spre ea în oamenii pătimaşi, care nu au bătut cărarea pocăinţei, care nu au fost preveniţi cu privire la amăgirea de sine şi la înşelare, care nu au luat povaţă din învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, cum să vieţuiască după legea duhovni­cească. Cartea lucrează cu putere asupra sângelui şi nervilor, îi aţâţă şi de aceea ea place cu osebire oamenilor robiţi simţurilor: de această carte poţi să te îndulceşti fără a te lepăda de despărţirile grosolane ale simţurilor. Cugetarea semeaţă, subţirea patimă a dul­ceţii şi slava deşartă sunt înfăţişate de această carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecându-şi dez­măţul în forma subţire a lucrării sale, oamenii trupeşti cad în extaz de atâta beţie, de desfătarea căpătată fără

93

de osteneală, fără lepădare de sine, fără pocăinţă, fără „răstignirea trupului cu patimile şi poftele“ (Galat. 5, 24), prin linguşirea stării de cădere. Mânaţi de orbirea şi de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitoceşti în patul unei iubiri şi mai nelegiuite, care dom­neşte în casa de desfrânare a duhurilor lepădate. O oarecare persoană, aparţinând, după starea ei pămân­tească, societăţii înalte şi cultivate, iar la arătare bisericii Ortodoxe, s-a rostit în următorul fel despre o luterană răposată, socotită ca sfântă de către această persoană: „îl iubea pe Dumnezeu cu patimă; se gân­dea numai la Dumnezeu; îl vedea numai pe Dum­nezeu; citea numai Evanghelia şi „Urmarea“, care este o a doua Evanghelie . în aceste cuvinte a fost înfă­ţişată tocmai acea stare în care sunt aduşi cititorii şi cinstitorii „Urmării“. întocmai, în duhul său, cu aceas­tă frază este sentinţa vestitei scriitoare franţuzoaice, dna de Sevignă, în legătură cu vestitul poet francez, Racine cel bătrân. „II iubeşte pe Dumnezeu şi-a îngăduit să spună d-na de Sevign aşa cum îşi iubea mai înainte amantele“. Vestitul critic La Garde, fost mai înainte ateu şi care a trecut mai apoi, la un creştinism prost înţeles şi schimonosit de către el, în­cuviinţând rostirea d-nei de Sevignă, a spus: „Cu ace­eaşi inimă este iubit Creatorul cu care este iubită şi creatura, deşi urmările acestor iubiri se deosebesc la fel de mult între ele pe cât se deosebesc şi obiectele

Această sentinţă exaltată a fost rostita în limba franceză, atât de potrivită pentru scenă: “Elle aimait Dieu avec passion; elle ne pensait qu a Dieu; elle ne voyait que Dieu; elle ne lisait que lEvangile et lImitation qui est un second Evangile.

Il aime Dieu, comme il amait ses maîtresses “.

94

lor“. Racine a trecut de la desfrâu la înşelarea numită „părere”. Această înşelare se vădeşte cât se poate de limpede în cele din urmă două tragedii ale poetului: în „Esthera“ şi în „Gotholia“. „înaltele“ cugetări şi simţiri creştine ale lui Racine şi-au găsit un loc larg în templul Muzelor şi al lui Apollo; în teatru au stâr­nit entuziasm, aplauze. „Gotholia“, socotită drept cea mai reuşită lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rând. Duhul acestei tragedii este unul şi acelaşi cu duhul „Urmării“. Noi credem că în inima omenească se află o poftă dobitocească, semănată în ea de cădere, şi care se află în legătură cu poftele duhurilor căzute; noi credem că se află în inimă şi o dorire duhovnicească, dorire cu care am fost zidiţi şi prin care iubim în chip firesc şi legiuit pe Dumnezeu şi pe aproapele, care se află în potrivire cu dorirea sfinţilor îngeri. Pentru a-l iubi pe Dumnezeu, şi pe aproapele în Dumnezeu, trebuie numaidecât să ne curăţim de pofta dobitocească. Această curăţire o săvârşeşte Sfântul Duh în omul care arată prin vie­ţuirea sa că o voieşte pe ea. De fapt, în înţelesul du­hovnicesc, inimă se cheamă pofta dimpreună cu cele­lalte puteri sufleteşti, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt strânse în inima trupească, iar numele a trecut, prin întrebuinţarea obştească, de la partea trupului la suma puterilor sufleteşti.

Faţă de oamenii trupeşti, bărbaţii duhovniceşti socot cu totul dimpotrivă cu privire la această carte:

Cestavec la memecoeur, quonaime Ic Createur, ou le creature, quoique Ies effets, soientaussidifferents, que Ies objets.”

Muzele şi Apollo sunt zeităţi ale vechilor păgâni, greci şi romani; Aceşti demoni erau socotiţi de către păgâni ca protectori ai artelor frumoase.

95

Adulmecând miasma răului care se dă drept bine, ei sunt cuprinşi, neîntârziat de dezgust faţă de cartea care răspândeşte o asemenea miasmă. Stareţului Isaia monahul, care se liniştea în Pustia Nikiforovsk (Epar­hia Oloneţk ori Petrozavodsk), bărbat foarte sporit în rugăciunea minţii şi învrednicit de adumbrirea haru­lui, i s-a citit o bucată din „Urmarea lui Hristos“. Stareţul a pătruns de îndată miezul cărţii. El a început să râdă şi a glăsuit: „O! Acestea au fost scrise din „părere“. Nu-i nimic adevărat aici! Totul este născo­cit! Toma a descris stările duhovniceşti aşa cum i s-au năzărit şi aşa cum i s-au părut lui, neştiindu-le din cer­care“. înşelarea înfăţişează, ca nefericire, o privelişte dureroasă; iar ca prostie, o privelişte caraghioasă. Ar­himandritul mănăstirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), bărbat vestit pentru asprimea vieţii sale şi care se îndeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevoinţa trupească, iar despre nevoinţa sufletească ştia cât se poate de puţin ei bine, la început el îi povăţuia pe cei ce se sfătuiau cu el şi se aflau sub călăuzirea sa să citească „Urmarea“; cu câţiva ani însă înainte de a trece la cele veşnice, a început a opri cu străşnicie citirea ei, zicând cu sfântă simplitate: „Mai înainte socoteam că această carte este folositoare de suflet, însă Dumnezeu mi-a descoperit că ea este vătă­mătoare de suflet“. Ieroschimonahul Leonid, vestit prin cercarea sa în lucrarea monahicească, cel ce a pus începutul înfloririi duhovniceşti în Pustia Optinei (Eparhia Kaluga) avea aceeaşi părere despre „Urmarea

Canonizat de Biserica Rusă. împreună cu alţi doisprezece stareţi care s-au nevoit în Sihăstria Optinei în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea

96

Lui Hristos“. Pe toţi nevoitorii mai sus-pomeniţi i-am cunoscut faţă către faţă. Un oarecare moşier, cres­cut în duhul Ortodoxiei, şi care cunoscuse pentru o scurtă vreme aşa numita „lume mare“, adică lumea din păturile sale înalte, a văzut, odată, în mâinile fiicei sale cartea „Urmarea lui Hristos“. El i-a interzis aces­teia citirea cărţii, zicând: „Nu vreau ca tu să urmezi modei şi să cochetezi înaintea lui Dumnezeu“. Iată cea mai bună judecată făcută asupra cărţii.

Ucenicul: Mai sunt şi alte feluri de înşelare?

Stareţul: Toate felurile, în parte alé amăgirii de sine, şi amăgirii de către demoni se leagă de cele două feluri de căpetenie pe care le-am pomenit mai sus, şi vin fie din lucrarea greşită a minţii, fie din lucrarea greşită a inimii. Răspândită este mai ales lucrarea „pă­rerii“. Nu fără temei s-a făcut de către unii legătura între starea de amăgire de sine şi înşelare, şi întocmi­rea sufletească a acelor monahi care, lepădând deprinderea rugăciunii lui Iisus şi îndeobşte lucrarea minţii, se mulţumesc doar cu rugăciunea cea din afară, adică doar cu a lua parte nelipsit la slujbele bisericeşti şi a plini fără ştirbire pravila de chilie, care este alcătuită doar din cântări de psalmi şi rugăciuni făcute cu gura şi cu glasul. Aceştia nu pot scăpa de „părere“, după cum lămureşte stareţul Vasile de la Poiana Mărului în înainte-cuvântarea la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, întemeindu-se cu precădere pe scri­erile Preacuvioşilor Grigore (cel pomenit mai sus) şi Simeón, Noul Teolog. Semnul că „părerea“ s-a furişat în nevoitori se face arătat atunci când aceştia încep să creadă despre sine că vieţuiesc întru luare-aminte şi adesea îi dispreţuiesc pe ceilalţi din trufie, vorbind

97

lucruri urâte despre ei; se socotesc vrednici, după pă­rerea lor, de a fi păstori ai oilor şi călăuzitori ai lor. asemănându-se prin aceasta orbului care se apucă să arate calea altor orbi (Despre cel de-al doilea fel al luării-aminte şi rugăciunii)

Rugăciunea făcută cu buzele şi cu glasul este rod­nică doar atunci când este împreunată cu luarea-aminte, lucru foarte rar întâlnit, pentru că luarea-aminte se învaţă, mai înainte de toate prin lucrarea rugăciunii lui Iisus (Predoslovia schimonahului Vasile).

Despre adevărata şi făţarnica smerită cugetare

„Nimeni să nu vă înşele printr-o prefăcută smerităcugetare“ ( Col. 2, 18), a spus Sfântul Apostol Pavel.

Adevărata smerită-cugetare stă în ascultarea şi ur­marea lui Hristos (Filip. 2, 5-8).

Adevărata smerită-cugetare este înţelegerea duhov­nicească. Ea este un dar al lui Dumnezeu; ea este lucrarea harului Dumnezeiesc în mintea şi în inima omului.

Este şi o „smerită-cugetare“ după bunul plac al omului: pe aceasta şi-o alcătuieşte pentru sine sufletul iubitor de slavă deşartă, sufletul amăgit şi înşelat de învăţătura mincinoasă, sufletul care se linguşeşte pe sine, sufletul care caută măguliri din partea lumii, sufletul care năzuieşte cu totul spre sporirea lumească şi spre desfătările lumeşti, sufletul care a uitat de veşnicie, de Dumnezeu.

„Smerita cugetare“ pe care şi-o scorneşte omul după bunul său plac este alcătuită din fel de fel de nenumărate tertipuri prin care trufia omenească se străduieşte să capete slava smeritei-cugetări de la lumea oarbă, lumea care iubeşte cele ale sale, de la lumea care preamăreşte viciul atunci când viciul îşi pune masca virtuţii, de la lumea care urăşte virtutea

99

atunci când virtutea se înfăţişează privirilor sale în sfânta ei simplitate, în sfântă şi neclintită supunere faţă de Evanghelie.

Nimic nu este atât de vrăjmaş smereniei lui Hristos ca „smerita cugetare“ după bunul plac, care a lepădat jugul ascultării faţă de Hristos şi, săvârşind furt de cele sfinte, slujeşte satanei sub acoperământul unei făţarnice slujiri lui Dumnezeu.

Dacă vom privi neîncetat la păcatul nostru, dacă ne vom strădui să-l vedem în amănunţimea lui, nu vom găsi în noi înşine nici o virtute, nu vom găsi nici smerita-cugetare. Cu adevărata smerenie se acoperă adevărata şi sfânta virtute; aşa îşi acoperă frumuseţea, cu basmaua, fecioara înfrânată; aşa se ascunde, prin catapeteasmă, sfânta sfintelor de privirile gloatei.

Adevărata smerită-cugetare înseamnă un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gândi evanghelic.

Adevărata smerenie este o taină Dumnezeiască: ea este de neatins pentru faptele omeneşti. Fiind cea mai înaltă înţelepciune, ea pare nebunie pentru înţelegerea trupească.

Domnul Iisus descoperă Dumnezeiasca taină a sme­reniei adevăratului Său ucenic, care şade pururea la picioarele Sale şi ia aminte la cuvintele cele de viaţă făcătoare. Şi descoperită fiind, ea rămâne ascunsă: ea este de netâlcuit pentru cuvântul şi limba omenească.

Smerenia este viaţa cerească pe pământ. Harica şi minunata vedere a măreţiei Dumnezeieşti şi a nenu­măratelor faceri de bine ale lui Dumnezeu către om, cunoaşterea prin har a Răscumpărătorului, urmarea Lui cu lepădare de sine, vederea adâncului pierzaniei

100

în care a căzut neamul omenesc. Iată semnele nevăzute ale smereniei, iată primele trăsături ale acestei cămări duhovniceşti zidite de către Dumnezeul-om.

Smerenia nu se vede pe sine smerită. Dimpotrivă, ea vede în sine multă trufie. Ea se îngrijeşte ca să afle toate ramurile acesteia; aflându-le, descoperă că încă au mai rămas foarte multe de aflat.

Preacuviosul Macarie Egipteanul, pe care Biserica îl numeşte cel Mare, pentru virtuţile sale cele covârşitoare şi mai ales pentru adânca lui smerenie, Părinte purtător de semne şi purtător de Duh, a spus în înaltele, sfintele şi tainicele sale omilii că cel mai curat şi mai desăvârşit om are în sine ceva trufaş. (Omilia 7, cap. 4).

Acest bineplăcut al lui Dumnezeu a atins cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii creştine, a trăit într-o vre­me îmbelşugată în sfinţi, l-a văzut pe Antonie cel Mare, cel mai mare dintre sfinţii monahi, şi a spus, totuşi, că el nu a văzut nici un om care să poată fi numit desăvârşit pe deplin şi în adevăratul înţeles al cuvântului (Omilia 8, cap. 5). Smerenia cea minci­noasă se vede pe sine smerită: se mângâie în chip caraghios şi jalnic cu această vedere amăgitoare, pierzătoare de suflet.

Satana ia chip de înger de lumină; „apostolii“ lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos (Cor. 9, 13-15); învăţătura lui ia chip de învăţătură a lui Hristos; stările care vin din amăgirile lui iau chip de stări duhov­niceşti şi harice; trufia şi slava sa deşartă, amăgirea de sine şi înşelarea născute din acestea iau chipul smere­niei lui Hristos. Ah! Unde s-a ascuns de nefericiţii visători, de visătorii ce în chip jalnic sunt mulţumiţi de sine şi de stările lor de amăgire de sine, de visătorii

101

care socot că se desfată şi sunt fericiţi, unde s-au as­cuns de aceştia cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei ce plâng acum, fericiţi cei ce flămânzesc acum şi vai vouă, celor ce sunteţi acum sătui, vai vouă celor ce râdeţi acum“ (Luca 6, 21,25).

Priveşte mai cu luare-aminte, priveşte fără patimă la sufletul tău, iubite frate! Nu este mai de nădejde oare, pentru el pocăinţa, decât desfătarea? Nu este mai de nădejde, oare, pentru el, a plânge pe pământ, în această vale a plângerii lăsată anume pentru plâns, decât a năs­coci pentru sine desfătări mai înainte de vreme, des­fătări amăgitoare, vrednice de râs şi pierzătoare?

Pocăinţa şi plânsul pentru păcate aduc cu sine veş­nica fericire acest lucru este sfânt; acest lucru este vrednic de crezământ; acest lucru a fost vestit de Dom­nul. De ce, oare, să nu te cufunzi în aceste stări sufle­teşti, de ce să nu petreci în ele, de ce să-ţi născoceşti ţie desfătări, să te saturi cu ele, să te îndestulezi cu ele, prin ele să nimiceşti în tine fericita foame şi setea de dreptatea lui Dumnezeu, fericita şi mântuitoarea în­tristare pentru păcatele tale şi pentru păcătoşenie.

Foamea şi setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii sărăciei cu duhul: plânsul este semnul smere­niei, glasul ei. Lipsa plânsului, îndestularea cu sine şi desfătarea cu părutele stări duhovniceşti dau pe faţă trufia inimii.

Teme-te ca nu cumva, din pricina desfătării deşarte şi amăgitoare, să moşteneşti veşnicul „vai“ făgăduit de către Dumnezeu celor ce se satură acum după bunul lor plac, împotriva voii lui Dumnezeu,

Slava deşartă şi odraslele sale sunt desfătări duhov­niceşti mincinoase, care lucrează în sufletul care nu s-a

102

pătruns de pocăinţă şi zidesc o smerenie părută. Sufletul schimbă adevărata smerenie pe această părere de smerenie. Adevărul cel închipuit, punând stăpânire pe casa sufletului, îngrădeşte pentru Adevărul cel ade­vărat toate intrările în această casă.

Vai, suflete al meu, biserică de Dumnezeu zidită a adevărului! Primind în tine adevărul cel făţărnicit, închinându-te minciunii în locul Adevărului, tu te faci capişte!

în capişte e înălţat un idol: „părerea“ smereniei. „Părerea smereniei“ este cel mai cumplit fel de trufie. Anevoie se goneşte trufia şi când omul şi-o recu­noaşte, dar cum s-o izgoneşti atunci când i se pare că este smerenie?!

În această capişte se află urâciunea cea amarnică a pustiirii! În această capişte se revarsă tămâia slujirii la idoli, se înalţă cântări de care se veseleşte iadul. Acolo, cugetările şi simţirile sufletului gustă mânca­rea cea oprită a jertfelor idoleşti, se îmbată de vinul amestecat cu otravă aducătoare de moarte. Acolo, cu­getările şi simţirile sufletului gustă mâncarea cea opri­tă a jertfelor idoleşti, se îmbată de vinul amestecat cu otravă aducătoare de moarte. Capiştea, sălaş al idoli­lor şi a toată necurăţia, este de neajuns nu numai pen­tru harul Dumnezeiesc, pentru darul Dumnezeiesc, pentru darul duhovnicesc, este de neajuns pentru orice virtute adevărată, pentru orice poruncă evanghelică.

Smerenia mincinoasă orbeşte omul în aşa hal, că îl sileşte nu numai să creadă că e smerit şi să dea de înţeles celorlalţi că este astfel, ci să o spună deschis, propăvăduind-o cu mare glas. („Urmarea lui Hristos", cartea III, cap. 2).

103

Amarnic îşi bate joc de noi minciuna atunci când, amăgit fiind de ea, o recunoaşte drept adevăr.

Smerenia cea din har este nevăzută, aşa cum nevă­zut este şi Dăruitorul ei dumnezeu. Ea este acoperită de tăcere, simplitate, nefăţărnicie, lipsă de sforţare, libertate.

Smerenia cea mincinoasă poartă întotdeauna un chip prefăcut; prin aceasta ea se face cunoscută lumii.

Smerenia cea mincinoasă iubeşte scenele: prin aceasta ea amăgeşte şi se amăgeşte. Smerenia lui Hristos este îmbrăcată în haină şi cămaşă (Ioan 19, 24), în veşmântul cel mai nemeşteşugit: acoperită de acest veşmânt, ea nu se face cunoscută şi nu este băgată în seamă de oameni.

Smerenia este o chezăşie în inimă, o însuşire sfântă şi fără de nume a acesteia, o deprindere Dumneze­iască ce se naşte în suflet, pe nesimţite, din plinirea poruncilor evanghelice. (Preacuviosul AvvăDorotei, învăţătura a 2-a).

Lucrarea smereniei poate fi pusă alături de patima iubirii de argint. Cel atins de neputinţa credinţei şi iubirii faţă

104

de comorile pământeşti, cu cât le ago­niseşte mai mult pe acestea, cu atât se face mai lacom şi mai nesăţios de ele. Cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât i se pare că e sărman şi neîndestulat. Tot aşa şi cel mânat de smerenie, cu cât se îmbogăţeşte mai mult cu virtuţi şi daruri duhovniceşti, cu atât se vede pe sine mai sărac şi mai de nimic.

Este firesc să fie aşa. Atunci când omul nu a gustat încă din binele cel mai înalt, propriul său bine, pân­gărit de păcat, are preţ înaintea lui. Atunci, însă, când se împărtăşeşte de binele Dumnezeiesc, duhovnicesc,

atunci nu pune deloc preţ pe binele său, care este unit şi amestecat cu răul.

Scumpă îi era săracului punguţa cu bani de aramă adunaţi de el, vreme îndelungată, cu trudă şi cu oste­neală. Un bogat, însă, i-a vărsat în sân, pe neaşteptate, o mulţime nenumărată de galbeni curaţi, iar săracul a aruncat cu dispreţ punguţa cu arămioare, ca pe o povară care numai l-ar fi îngreunat.

Dreptul şi multpătimitorul Iov, după ce a suferit is­pite cumplite, s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu. Atunci el a grăit către Dumnezeu printr-o rugăciune inspirată: „Cu auzul urechii Te auzeam mai înainte, iar acum ochiul meu Te-a văzut pe Tine“. Ce rod a odrăslit în sufletul dreptului din vederea lui Dumnezeu? „Pentru aceea“, continuă, şi îşi încheie Iov rugăciunea sa, „m-am defăimat pe mine şi m-am topit, şi mă socotesc pe mine pământ şi cenuşă“ (Iov 42, 5-6).

Voieşti să dobândeşti smerenia? Plineşte poruncile evanghelice: dimpreună cu ele se va sălăşui în inima ta, dăruindu-se ei, smerenia cea sfântă, adică plăcută Domnului nostru Iisus Hristos.

începutul smereniei este sărăcia cu duhul; mijlocul ei este sporirea în ea mai presus decât toată mintea şi atingerea păcii lui Hristos, iar sfârşitul şi desăvârşirea ei este dragostea lui Hristos.

Smerenia nu se mânie niciodată, niciodată nu caută să placă oamenilor, nu se lasă în voia întristării, de nimic nu se înfricoşează.

Poate, oare, să se lase în voia întristării cel care di­nainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul?

Poate să se teamă de nenorociri cel care dinainte s-a osândit pe sine la necazuri, cel care vede în acestea mijlocul mântuirii sale?

105

Bineplăcuţii lui Dumnezeu au iubit cuvintele tâlha­rului celui cu bună pricepere care a fost răstignit ală­turi de Domnul. Fiind în necazuri, s-au obişnuit să spună: „Cele cuvenite primim, după faptele noastre; pomeneşte-ne, Doamne întru împărăţia Ta“ (Lc. 23, 41, 42). Orice necaz ei îl întâmpină prin recunoaşterea faptului că sunt vrednici de el (Preacuviosul Avvă Dorotei, învăţătura a 2-a).

Pacea sfântă intră în inimile lor dimpreună cu vor­bele smereniei! Ea aduce paharul mângâierii duhov­niceşti şi la patul celui bolnav, şi în temniţă la cel în­chis în ea, şi la cel prigonit de oameni, şi la cel prigo­nit de demoni.

Paharul mângâierii este adus de către mâna smere­niei şi celui răstignit pe cruce; lumea poate să-i aducă acestuia doar „oţet amestecat cu fiere“. (Mat. 27, 34).

Cel smerit nu e în stare să aibă răutate şi ură: el nu are vrăjmaşi. Dacă vreunul din oameni îi pricinuieşte necazuri, el vede în acest om o unealtă a dreptei jude­căţi sau a proniei Dumnezeieşti.

Cel smerit se încredinţează pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu. Cel smerit trăieşte nu cu propria lui viaţă, ci prin Dumnezeu.

106

Cel smerit este străin de nădăjduirea în sine, şi de aceea el caută neîncetat ajutorul lui Dumnezeu, neîn­cetat petrece în rugăciune.

Ramura roditoare se pleacă spre pământ, apăsată de mulţimea şi greutatea roadelor sale. Ramura stearpă creşte în sus, înmulţindu-şi mlădiţele sale neroditoare.

Sufletul bogat în virtuţile evanghelice se cufundă în smerenie din ce în ce mai adânc, şi în adâncurile acestei mări află mărgăritarele cele de mult preţ: darurile Duhului.

Trufia ^este semnul neîndoielnic al omului deşert, rob al patimilor, semnul sufletului în care nu are nici o intrare învăţătura lui Hristos.

Nu judeca pe om după cele din afară ale sale; nu-ţi da cu părerea despre el că este trufaş, ori că este sme­rit. „Nu judecaţi după înfăţişare“, ci „după roadele lor îi veţi cunoaşte“ (In. 7, 24; Mt. 7, 16). Domnul a poruncit să-i cunoaştem pe oameni după faptele lor, după purtarea lor, după urmările faptelor lor. „Ştiu eu trufia ta şi răutatea inimii tale“ (1 împ. 17, 28), i-a zis lui David aproapele său. dar Dumnezeu a dat mărturie pentru David: „Aflat-am pe David, robul Meu; cu unt­delemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el“ (Ps. 88, 21). „Nu cum va căuta omul va vedea Domnul: căci omul va căuta la faţă, iar Dumnezeu va căuta la ini­mă" (1 împ. 16, 7).

Judecătorii cei orbi socot adesea smerit pe cel făţar­nic şi josnic, care caută să fie pe placul oamenilor: acesta este un hău al slavei deşarte.

Dimpotrivă, acestor judecători neştiutori le pare trufaş cel care nu caută laude şi răsplătiri de la oa­meni, şi de aceea nu se târăşte înaintea oamenilor, ci este slugă adevărată a lui Dumnezeu; acesta a simţit slava lui Dumnezeu, care se descoperă numai celor smeriţi, a simţit putoarea slavei omeneşti şi şi-a întors de la ea şi ochii şi mirosul sufletului său.

„Ce înseamnă a crede?“ a fost întrebat un mare bineplăcut al lui Dumnezeu. Acesta a răspuns: „A cre­de înseamnă a petrece întru smerenie şi milă“ (Pateric. Despre AvvaPimen cel Mare).

Smerenia nădăjduieşte în Dumnezeu nu în sine şi nu în oameni; de aceea, purtarea ei e simplă, fără

107

ocolişuri, statornică, măreaţă. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie.

Smerenia nu pune nici un preţ pe bunătăţile cele pământeşti; în ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea năzuieşte către acestea, neînvred­nicind stricăciunea şi deşertăciunea nici cu luareaaminte, nici cu căutătura. Sfânta răceală faţă de strică­ciune şi deşertăciune este numită trufie de către fiii stricăciunii şi slujitorii deşertăciunii.

Este o închinăciune sfântă ce vine din smerenie şi din cinstire faţă de aproapele, faţă de chipul lui Dum­nezeu, faţă de Hristos în aproapele; şi este o închină­ciune stricată, interesată, care caută să placă oame­nilor şi totodată urăşte oamenii, împotrivitoare lui Dumnezeu şi urâtă înaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, îmbiindu-L în schimbul ei cu toate împărăţiile pământului şi slava lor.

Câţi nu sunt şi acum cei care se închină pentru a primi foloase pământeşti! Cei înaintea cărora se în­chină aceştia le laudă smerenia.

Fii cu luare-aminte, bagă de seamă: cel ce ţi se închină o face din cinstire faţă de om, din dragoste şi din smerenie? Sau închinarea lui îţi gâdilă trufia, pen­tru a scoate oarecare folos vremelnic?

Tu, care te numeri printre mai-marii pământului! Ia seama: înaintea ta se târăsc slava deşartă, linguşirea, josnicia!. Acestea, după ce îşi vor fi atins ţelul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintâi prilej. Niciodată nu-ţi revărsa dărnicia asupra celui stăpânit de slava deşartă: acesta, pe cât este de umil înaintea celor mai mari, pe atât este de obraznic, semeţ, lipsit de omenie cu cei mai mici“ (Scara. Cuvântul 22). Pe cel stăpânit

108

de slava deşartă îl vei cunoaşte după deosebita înclinare pe care o are către linguşire, către slugărnicie, către minciună, către orice lucru ticălos şi josnic.

Pilat s-a supărat pe tăcerea lui Hristos, care i s-a părut trufaşă. „Mie“, a zis el, „nu-mi răspunzi? Sau nu ştii că am putere să-Ţi dau drumul şi putere am să Te răstignesc?“ (In. 19, 10).

Domnul Şi-a lămurit tăcerea punând în lumină voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea că lucrează după bunul său plac, era doar o unealtă oarbă. Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinţă să priceapă că înaintea lui stătea smerenia atotdesăvârşită: Dum­nezeu Cel înomenit.

Sufletul înalt, sufletul cu nădejde cerească, care dis­preţuieşte bunătăţile cele stricăcioase ale lumii aces­teia, nu este în stare de mărunta dorinţă de a plăcea oa­menilor şi de slugărnicie. Greşeşti numind trufaş acest suflet, pentru faptul că nu îndestulează cerinţele patimilor tale. Amane! Cinsteşte trufia cea binecuvântată, lui Dumnezeu plăcută a lui Mardoheu! Aceasta, care în ochii tăi este trufie de fapt este sfântă smerenie“.

Smerenia este învăţătura evanghelică, virtutea evanghelică, puterea tainică a lui Hristos. Dumnezeu S-a arătat oamenilor îmbrăcat întru smerenie şi acela

Cartea Esterei, cap. 4-7. Aman, macedeonean de neam, era favo­ritul şi cel dintâi dintre dregătorii lui Artaxerxes, împăratul perşilor. Mardoheu, iudeu de neam, se număra printre curteni şi, fiind de o adâncă blagocestie, nu şi-a îngăduit să caute a plăcea oamenilor, nu s-a târât înaintea parvenitului. Această purtare a lui Mardoheu l-a încrâncenat pe Aman; acesta a pregătit o spânzurătoare înaltă, ca să dea morţii prin ea acea excepţie, pe care o ura. de la slugărnicia obştească. Roata sorţii întorcându-se. împrejurările s-au schimbat, şi Aman a fost atârnat în spânzurătoarea pe care i-a înălţat-o lui Mardoheu.

109

dintre oameni care se va îmbrăca întru smerenie, se va face asemenea cu Dumnezeu. (Sfântul Isaac Sirul).

“Dacă voieşte cineva să vină după Mine“, vesteşte Sfânta Smerenie, „să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie“ (Mat. 16, 24). Altminteri este cu neputinţă a fi ucenic şi următor al Celui Ce S-a smerit până la moarte, până la moartea pe cruce. Acesta a şezut de-a dreapta Tatălui. Acesta este Noul Adam, începătorul de neam al sfintei seminţii a celor aleşi. Credinţa în El înscrie în numărul celor aleşi; alegerea se primeşte prin sfânta smerenie, se pecetlu­ieşte prin sfânta dragoste. Amin.

Vederea păcatului propriu

Veni-va vremea aceea cumplită, sosi-va acel ceas înfricoşat în care toate păcatele mele vor sta la arătare înaintea lui Dumnezeu-Judecătorul, înaintea îngerilor Lui, înaintea întregii omeniri. Presimţind starea sufle­tului meu din acel ceas cumplit, mă umplu de spaimă. Sub înrâurirea acestei presimţiri vii şi puternice, cu cutremur mă grăbesc a mă afunda în cercetarea de sine, sârguiesc a vedea păcatele însemnate în cartea conştiinţei mele, pe care le-am săvârşit cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul.

Cărţile ce n-au mai fost demult citite, cărţile înve­chite în dulapuri sunt pline de praf, roase de molii. Cel care ia o asemenea carte o citeşte cu multă oste­neală. Aşa e şi conştiinţa mea. Necercetată de mult timp, cu greutate s-a lăsat deschisă. Deschizând-o, nu am aflat mulţumirea aşteptată. Doar păcatele însem­nate se pot citi cu îndeajunsă înlesnire; semnele mă­runte, care sunt o mulţime, s-au şters aproape, şi nu mai pot desluşi acum înţelesul lor.

Dumnezeu, numai Dumnezeu poate să dea iarăşi culoare literelor şterse şi să-l izbăvească pe om de conştiinţa vicleană (Evr. 10, 22). Numai Dumnezeu poate dărui omului vederea păcatelor sale şi vederea păcatului său a căderii sale, în care se află rădăcina,

111

sămânţa, vlăstarul, împreunarea tuturor păcatelor omeneşti.

Chemând în ajutor mila şi puterea Dumnezeirii, chemându-le în ajutor prin rugăciunea fierbinte, unită cu postirea cea cu bună înţelegere, unită cu plânsul şi tânguirea inimii, deschid iarăşi cartea conştiinţei, iarăşi mă uit la mulţimea şi felul păcatelor mele; mă uit ce mi-au născut păcatele pe care le-am făcut?

Văd: „Fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine, înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu“ (Ps. 37, 4; 39, 17). Care este urmarea acestei păcătoşenii? „Ajunsu-m-au fărădelegile mele şi n-am putut să văd; inima mea m-a părăsit“ (Ps. 39, 16-17). Urmările vieţii păcătoase sunt orbirea minţii, împietrirea, nesimţirea inimii. Mintea păcătosului înrăit nu vede nici binele, nici răul; inima lui nu mai e în stare de a primi simţiri duhovniceşti. Dacă acest om, părăsind viaţa păcătoasă, se va întoar­ce către nevoinţele bunei-cinstiri, inima lui, de parcă i-ar fi străină, nu-şi va alătura simţirea năzuinţei lui către Dumnezeu.

Atunci când nevoitorului, prin lucrarea harului Dumnezeiesc, i se descoperă mulţimea păcatelor lui, este cu neputinţă ca el să nu cadă în cea mai mare nedumerire, să nu se afunde într-o adâncă tristeţe. „Inima mea s-a tulburat“ de o asemenea privelişte, „părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei, şi aceas­ta nu este cu mine; că şalele mele s-au umplut de ocări“, adică lucrarea mea s-a umplut de piedici ridi­cate de deprinderea păcatului, care atrage în chip sil­nic spre noi păcate; Înmulţitu-s-a şi au putrezit rănile mele de la faţa nebuniei mele“, adică patimile păcătoase

112

s-au învechit şi m-au vătămat cumplit din prici­na vieţii mele împrăştiate; „nu este vindecare în trupul meu“, adică nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru întreaga mea făptură, biruită şi bol­navă de păcat. (Ps. 37, 10, 7).

Prin recunoaşterea păcatelor mele, prin pocăinţa pentru ele, prin mărturisirea lor, prin părerea de rău pentru ele arunc toată nenumărata lor mulţime în noianul milostivirii lui Dumnezeu. Ca să mă păzesc de păcat pe viitor, voi lua aminte, însingurându-mă în mine însumi, cum lucrează împotriva mea păcatul,cum se apropie de mine, ce îmi grăieşte.

El se apropie de mine ca un fur; faţa lui este acope­rită; „muiatu-s-au cuvintele lui mai mult decât untde­lemnul“ (Ps. 54, 22); îmi grăieşte minciuni, mă îmbie la nelegiuiri. Otravă e în gura lui; limba lui este un bold aducător de moarte.

„Desfată-te!“ şopteşte el încet şi linguşitor, „de ce să-ţi fie oprită desfătarea? Desfată-te! Ce păcat este în asta?“ şi mă îmbie, răufăcătorul, la încălcarea poruncilor Atotsfântului Domn.

Nu ar trebui să iau de fel aminte la vorbele lui; eu ştiu că e un fur şi un ucigaş. Dar nu ştiu ce neputinţă neînţeleasă, neputinţă a voinţei mă biruie! îmi plec urechea spre cuvintele păcatului, îmi tind privirile spre rodul cel oprit.

Dacă rodul oprit nu stă înaintea ochilor mei, el apa­re zugrăvit pe neaşteptate în închipuirea mea, în culori vii, zugrăvit ca de o mână de vrăjitor.

Simţirile inimii sunt atrase de către priveliştea cea ispititoare, ce se aseamănă unei desfrânate. înfăţişarea ei este fermecătoare; suflă din ea ispita; este împodobită

113

cu veşminte preţioase, strălucitoare; cu grijă este as­cunsă lucrarea ei aducătoare de moarte. Păcatul caută jertfă din partea inimii, atunci când nu poate aduce ca jertfă trupul, din pricină că lipseşte obiectul patimii.

Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, lu­crează prin simţirea păcătoasă a inimii şi a trupului; lu­crează prin simţurile trupeşti, lucrează prin închipuire.

La ce învăţătură mă duce această cercetare de sine? La aceea că în mine, în toată fiinţa mea, trăieşte strică­ciunea păcatului, care încuviinţează şi ajută păcatul care mă luptă dinafară. Sunt asemenea unui ocnaş încătuşat cu lanţuri grele: oricine are îngăduinţa să o facă, îl înhaţă pe ocnaş şi îl târăşte unde vrea, fiindcă ocnaşul, încătuşat fiind de lanţuri, nuare putinţa de a se apăra.

Pătruns-a, cândva, păcatul în raiul cel înalt. Acolo i-a îmbiat pe strămoşii mei cu rodul oprit. Acolo şi-a săvârşit amăgirea; acolo i-a lovit cu moartea cea veş­nică pe cei amăgiţi. Şi mie, urmaşului acelora. îmi înnoieşte neîncetat aceeaşi îmbiere; şi pe mine, urma­şul acelora, se străduieşte neîncetat să mă amăgească şi să mă piardă.

Adam şi Eva au fost, imediat după cădere, izgoniţi din rai şi aruncaţi pe tărâmul amărăciunilor (Fac. 3, 23 şi 24); eu m-am născut pe acest tărâm al plânsului şi al nenorocirilor! Dar aceasta nu mă îndreptăţeşte: aici mi-a fost adus raiul de către Răscumpărătorul, aici a fost sădit în inima mea. Prin păcat, am gonit raiul din inima mea. Acum, în ea este un amestec de bine şi rău, o luptă cumplită între bine şi rău, o învălmăşeală de nenumărate patimi, un chin, pregustare a veşnicu­lui chin din iad.

114

În mine însumi văd mărturia faptului că sunt fiu al lui Adam. păstrez aplecarea lui spre rău; mă învoiesc cu îmbierile amăgitorului. chiar dacă ştiu neîndoielnic că mi se înfăţişează o amăgire, mi se găteşte moartea.

în zadar i-aş învinui pe strămoşi pentru păcatul căruia m-am făcut părtaş; eu am fost slobozit din ro­bia păcatului de către Răscumpărătorul şi de acum cad în păcate nu de silă, ci de bună voie.

Strămoşii au săvârşit în rai, odată, încălcarea unei singure porunci a lui Dumnezeu, iar eu, aflându-mă în sânul Bisericii lui Hristos, calc neîncetat toate Dumnezeieştile porunci ale lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul meu.

Odată se tulbură sufletul meu de mânie şi ranchiu­nă! în închipuirea mea scapără pumnalul deasupra capului vrăjmaşului meu şi inima mea se îmbată de saţiu! răzbunării săvârşite în vis. Altă dată, mi se în­chipuie grămezi de aur împrăştiate! în urma lor se zugrăvesc palate măreţe, grădini, toate cele ce ţin de răsfăţ, de patima dulceţii şi de trufie, care se dobân­desc cu aur şi pentru care omul iubitor de păcat se închină idolului său, mijlocul prin care se înfăptuiesc toate dorinţele cele stricăcioase. Altă dată mă las înşe­lat de cinstiri şi de putere! Mă las atras, mă îndeletni­cesc cu visuri de cârmuire a oamenilor şi a ţărilor, de dobândire a unor foloase stricăcioase din acestea şi de slavă stricăcioasă pentru sine. Altă dată îmi stau în fa­ţă, aievea parcă, mese cu mâncăruri aburinde şi binemirositoare! Mă îndulcesc în chip caraghios şi toto­dată jalnic cu amăgirile care mi se înfăţişează. Altă dată, pe neaşteptate, mă văd pe mine însumi drept, sau, mai bine-zis, inima mea se făţărniceşte, silindu-se

115

a se împăuna cu păruta ei dreptate, se linguşeşte pe sine, se îngrijeşte cum să atragă lauda oamenilor!

Patimile se luptă care mai de care să pună stăpânire pe mine, neîncetat mă aruncă de la una la cealaltă, mă răscolesc, mă tulbură.

Şi nu-mi văd starea mea cea jalnică! Asupra minţii mele atârnă un văl nepătruns de întunecime; asupra inimii zace piatra cea grea a nesimţirii.

Oare îşi va veni în fire mintea mea, oare va vrea să se îndrepte către bine? I se împotriveşte inima deprin­să cu desfătarea păcătoasă, i se împotriveşte şi trupul meu, ce a agonisit dorinţe dobitoceşti. Am ajuns, chiar, să uit că trupul meu, făcut fiind pentru veşnicie, este în stare de doriri şi mişcări Dumnezeieşti, că năzuinţele dobitoceşti sunt pentru el o neputinţă pe care i-a adus-o căderea.

Feluritele părţi care alcătuiesc fiinţa mea mintea, sufletul şi trupul sunt retezate, despărţite, lucrează alandala, se împotrivesc una celeilalte; şi numai când lucrează păcatul se află într-o înţelegere de scurtă vreme, potrivnică lui Dumnezeu.

Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului în timpul vieţii trupului! Iar eu sunt mulţumit cu starea mea! Sunt mulţumit nu din smerenie, ci din pricina orbirii mele, din pricina împietririi mele. Su­fletul nu simte că este mort, precum nu o simte nici trupul despărţit de suflet prin moarte.

Dacă mi-aş fi simţit omorârea, aş fi petrecut în pocăinţă necurmată! Dacă mi-aş fi simţit omorârea, m-aş fi îngrijit de învierea mea!

Cu totul sunt prins de grijile omeneşti, puţin îmi pasă de nevoia sufletului meu. Osândesc cu înverşunare cele

116

mai mici greşeli ale aproapelui, fiind eun însumi plin de păcat, orbit de el, prefăcut în stâlp de sare asemenea femeii lui Lot, neînstare de nici o miş­care duhovnicească.

Nu am moştenit pocăinţa, pentru că încă nu îmi văd păcatul meu. Păcatul nu pot să mi-l văd atâta vreme cât mă îndulcesc de păcat şi îmi îngădui gustarea lui fie şi numai cu gândurile şi cu încuviinţarea inimii.

Păcatul poate să şi-l vadă numai acela care cu voinţă hotărâtă s-a desfăcut de orice prietenie cu pă­catul, care s-a sculat priveghind şi păzind porţile sale cu sabia scoasă din teacă cu cuvântul lui Dumnezeu; cel care goneşte şi taie cu această sabie păcatul, în orice chip s-ar apropia de el.

Celui care săvârşeşte această mare faptă, învrăjbindu-se cu păcatul, smulgând de la el cu sila mintea, inima şi trupul aceluia Dumnezeu îi dă un mare dar: VEDEREA PĂCATULUI SĂU.

Fericit sufletul ce a văzut păcatul încuibat în sine. Fericit sufletul care a văzut în sine căderea protopărinţilor, învechirea vechiului Adam! Această vedere a păcatului său este o vedere duhovnicească, vedere a minţii vindecate de orbire prin Dumnezeiescul har. Sfânta Biserică de Răsărit ne învaţă să cerem de la Dumnezeu cu post şi cu metanii vederea păcatelor noastre.

Fericit sufletul care neîncetat învaţă Legea lui Dumnezeu! în aceasta, el poate să vadă chipul şi fru­museţea Omului Nou; punându-se alături de acesta, el poate să-şi vadă şi să-şi îndrepte neajunsurile.

Fericit sufletul care şi-a cumpărat ţarina pocăinţei omorându-se pe sine în ce priveşte pornirile păcătoase!

117

în această ţarină el va afla nepreţuita comoară a mântuirii.

Dacă ai dobândit ţarina pocăinţei, afundă-te în plân­sul de copil înaintea lui Dumnezeu. Nu cere, dacă poţi să nu ceri nimic de la Dumnezeu; încredinţează-te cu lepădare de sine voii Lui.

Să pricepi, să simţi că tu eşti zidire, iar Dumnezeu este Ziditorul. încredinţează-te fără să stai pe gânduri voii Ziditorului, adu-I doar plânsul copilăresc, adu-I o inimă tăcută, gata a urma voii Lui şi a se pecetlui cu voia Lui.

Iar dacă din pricină că eşti necopt nu te poţi afunda, în tăcere şi plâns înaintea lui Dumnezeu, adu înaintea Lui o rugăciune smerită, rugăciune pentru iertarea păcatelor şi vindecarea de patimile păcătoase, de aces­te cumplite neputinţe duhovniceşti care iau fiinţă din păcatele săvârşite de bună voie şi repetate vreme îndelungată.

Fericit este sufletul care s-a cunoscut pe sine că este în întregime nevrednic de Dumnezeu, care s-a văzut pe sine sărac, ca unul ce este nenorocit şi păcă­tos! Acesta este pe calea mântuirii, în el nu se află amăgire de sine.

Dimpotrivă, cel ce se socoteşte pe sine pregătit pentru primirea harului, cel ce se socoteşte pe sine vrednic de Dumnezeu, cel ce aşteaptă venirea Lui cea de taină, cel ce spune că e pregătit să-L primească, să-L audă şi să-L vadă pe Domnul, acela se amăgeşte pe sine, acela se linguşeşte pe sine; acela a atins culmea înaltă a trufiei, din care se cade în prăpastia cea întu­necată a pierzaniei (1 împ. cap. 3). Acolo cad toţi cei ce s-au mândrit înaintea lui Dumnezeu, cei ce cutează

118

fără ruşine să se socoată vrednici de Dumnezeu, şi din această stare de părere de sine şi amăgire de sine grăi­esc lui Dumnezeu: vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă“.

Auzit-a proorocul cel tânăr, Samuil, pe Domnul care îl chema şi, nesocotindu-se pe sine vrednic de împreună-vorbirea cu Domnul, s-a înfăţişat înaintea bătrânului său îndrumător, cerând povaţă de la el cum să se poarte. Auzit-a Samuil a doua oară acelaşi glas care îl chema şi iarăşi s-a înfăţişat îndrumătorului. în­drumătorul a înţeles că glasul Celui care chema era glasul lui Dumnezeu: i-a poruncit tânărului ca atunci când va auzi aceeaşi chemare, să răspundă Celui Care grăia: „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!“ (1 Împ. cap. 3).

Acelaşi lucru îndrăzneşte să-l spună visătorul cel trufaş şi robit de patima desfătării, fără a fi chemat de nimeni, îmbătat de părerea cea din slava deşartă. care alcătuieşte în sine glasuri şi mângâieri, măgulindu-şi prin ele inima sa trufaşă, amăgindu-se prin ele pe sine dimpreună cu următorii săi cei lesne încrezători („Ur­marea lui Hristos“, ed. Moscova, 1834, cartea 3, cap. 2). în locul cel arătat de noi din cartea scriitorului apusean, înfierbântarea, părerea de sine şi amăgirea de sine apar în culori atât de vii şi de aprinse, că nu ne pare de prisos a înfăţişa cititorului însuşi textul cu pricina: „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă. Eu sunt robul Tău! Dă-mi pricepere ca să cunosc învăţăturile Tale. Pleacă inima mea spre cuvintele gurii Tale şi să se pogoare ca roua cuvântul Tău. Oarecând fiii lui Israil ziceau către Moisi: „Vorbeşte-ne şi te vom asculta; să nu ne vorbească Dumnezeu, ca nu cumva

119

să murim“. Nu astfel, Doamne, nu astfel mă rog eu! Ci mai vârtos, împreună cu Proorocul Samuil cu sme­renie şi cu râvnă mă rog: „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă“. Nu Moise să-mi vorbească şi nici altul dintre prooroci: ci dimpotrivă, vorbeşte-mi Tu, Doam­ne Dumnezeul meu. Cel Ce dăruieşti insuflare şi lu­minare tuturor proorocilor. Tu singur, fără ei, mă poţi învăţa în chip desăvârşit; iar aceştia, fără Tine, nu pot nimic. Cuvintele lor pot răsuna, dar nu împărtăşesc Duhul! Ei vorbesc frumos, dar dacă Tu taci, ele nu în­flăcărează inima! Ei înfăţişează litera, dar Tu desco­peri înţelesul! Ei vorbesc tainele, dar Tu dezvălui cuprinsul lor! Ei vestesc poruncile Tale, dar Tu dai putere spre plinirea lor! Ei arată calea, dar Tu dai pu­terea de a merge pe ea! Ei lucrează doar din afară, dar Tu povăţuieşti şi luminezi inimile! Ei udă numai dea­supra, dar Tu dai puterea de rodire! Ei cheamă prin cuvinte, dar Tu dai auzului pricepere! Drept aceea, nu Moisi să-mi vorbească, ci Tu, Doamne Dumnezeul Meu, Adevărul Cel Veşnic, ca nu cumva să mor şi să rămân fără roadă, dacă voi fi învăţat doar din afară, iar înlăuntru nu voi fi înflăcărat, ca nu cumva să-mi fie mie spre osândire cuvântul auzit, dar neîmplinit, cu­noscut, dar neîmbrăţişat cu dragoste, crezut, dar nepă­zit. Aşadar, vorbeşte. Doamne, că robul Tău ascultă: Tu ai cuvintele vieţii veşnice“. Cutezanţa acestui tru­faş, şi acestei deşarte cuvântări insuflă groază şi adân­că tristeţe sufletului crescut în învăţătura Bisericii Or­todoxe. Aici, pocăinţa este îndepărtată! Aici, este în­depărtată străpungerea duhului! Aici este o năzuinţă hotărâtă spre cea mai apropiată şi mai strânsă unire cu Dumnezeu! Aceasta este, îndeobşte, dispoziţia sufletească

120

nevoitorilor ascetici apuseni. Unul dintre aceştia, dându-şi pe faţă greşita înţelegere a vredniciei Maicii lui Dumnezeu, îşi încheie discursul exaltat în următorul chip: „Ei bine! Să ne aruncăm în braţele Maicii Domnului!“. Această dispoziţie este potrivnică celei pe care o insuflă Biserica de Răsărit fiilor săi! „De n-am avea pe sfinţii Tăi rugători“, vorbeşte într-una din cântările sale, „şi bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni, Mântuitorule, a te lăuda pe Tinepre carele Te slavoslovesc neîncetat îngerii?“ (Tropar de la Pavecerniţa Mare). în altă cântare, ea spune: „Către Născătoarea de Dumnezeu acum cu osârdie să alergăm noi, păcătoşii şi smeriţii, şi să cădem cu pocăinţă, strigând dintru adâncul sufletului: Stăpână, ajută-ne, milostivindu-Te spre noi, sârguieşte că pierim de mulţimea păcatelor, nu întoarce pre robii Tăi deşerţi, că pe Tine singură nădejde Te-am câştigat“ (Paraclisul Maicii Domnului). Starea de amăgire de sine şi înşelare diavolească este de neînţe­les, pentru cei care nu au fost deprinşi cu nevoinţă duhovnicească potrivit cu predania Bisericii Orto­doxe: ei socotesc această stare nenorocită ca fiind cât se poate de potrivită şi plină de har. Cel ce s-a ostenit să traducă „Urmarea lui Hristos“ din limba latină în limba rusă, a adăugat la sfârşitul cărţii poveţele sale către cititor. Arătând în capitolul al 2-lea al celei de-a treia cărţi acest tablou al amăgirii de sine şi părerii de sine, el îl sfătuieşte pe acesta ca înaintea fiecărei dăţi când citeşte cu evlavie din carte, să se aducă pe sine în starea înfăţişată în acel capitol. Este vădit că printr-o asemenea stare, omului i se dă libertatea de a tâlcui Sfânta Scriptură după bunul său plac, înlăturându-se

121

datoria de a urma tâlcuirii făcute de către Sfinţii Pă­rinţi şi primite de către Biserică. Aceasta este o dog­mă a protestantismului.

Fiule al Bisericii de Răsărit, cea Una Sfântă şi Ade­vărată! În lupta ta cea nevăzută călăuzeşte-te după poveţele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii tale: ei poruncesc ca înainte de a te fi înnoit prin lucrarea vădită a Sfân­tului Duh să te fereşti de orice vedenie, de orice glas din afara sau dinlăuntrul tău ca de o pricină vădită pentru amăgirea de sine (Preacuviosul Grigorie Sinaitul, „Despre înşelare şi celelalte“; Sfinţii Calist şi IgnatieXanthopoulos, cap. 73).

Păzeşte-ţi mintea lipsită de închipuiri; goneşte toate visările şi părerile care se apropie de ea, prin care căderea a măsluit adevărul. îmbrăcat în pocăinţă, stai cu frică şi evlavie înaintea Marelui Dumnezeu, Care poate să curăţească păcatele tale şi să te înnoiască prin Prea Sfântul Său Duh. Venind, Duhul te va povăţui „la tot adevărul“ (In. 16, 13).

Simţirea plânsului şi a pocăinţei este singurul lucru de trebuinţă sufletului care se apropie de Domnul cu hotărârea de a primi de la El iertarea greşelilor sale. Aceasta este partea cea bună! Dacă ai ales-o, să nu se ia de la tine. Nu schimba această comoară pe simţiri deşarte, mincinoase, silite, părute harice; nu te pierde pe tine însuţi linguşindu-te.

„Dacă vreunii dintre Părinţi“, spune Preacuviosul Isaac Sirul, „au scris despre faptul că este o curăţie a sufletului, că este o sănătate a lui, că este despătimire, că este vedere duhovnicească: să ştii că ei nu au scris despre acestea ca noi să le căutăm mai înainte de vre­me şi cu aşteptare. Se spune în Scriptură: „împărăţia

122

Cerurilor va veni la arătare“ (Luc. 17, 20). Cei în care trăieşte aşteptarea, au dobândit trufie şi cădere... Căutarea cu aşteptare a înaltelor daruri Dumnezeieşti nu este primită de către Biserica lui Dumnezeu. Aceas­ta nu este un semn al iubirii către Dumnezeu; aceasta este o neputinţă a sufletului" (Isaac, cuvântul 55).

Toţi sfinţii se recunoşteau pe sine ca fiind nevred­nici de Dumnezeu: prin aceasta şi-au arătat vrednicia lor, care constă în smerenie (Isaac, cuvântul 36).

Şi cei suferinzi de amăgirea de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu: prin aceasta şi-au dat pe faţă trufia şi înşelarea drăcească de care eracuprins sufle­tul lor. Unii dintre ei i-au primit pe demonii ce li se înfăţişau în chip de îngeri şi au urmat acestora; altora li s-au arătat demonii în chipul lor adevărat, prefăcându-se biruiţi de rugăciunea lor, şi prin aceasta i-au adus la cugetare semeaţă; alţii şi-au stârnit închipui­rea, şi-au înfierbântat sângele, au dat naştere în sine unor mişcări ale nervilor, au luat aceasta drept desfă­tare harică şi au căzut în amăgire de sine, în desăvâr­şită întunecare, s-au adăugat prin duhul lor la ceata duhurilor căzute.

Dacă simţi nevoia să vorbeşti cu tine însuţi, adu-ţi nu linguşire, ci defăimare de sine. în starea noastră de cădere ne sunt folositoare doctoriile amare. Cei ce se linguşesc pe sine şi-au primit deja plata lor aici pe pământ şi această plată este amăgirea de sine, lauda şi iubirea lumii celei potrivnice lui Dumnezeu: ei nu au ce aştepta în veşnicie, afară de osândă.

„Păcatul meu înaintea mea este pururea“ (Ps. 50, 5), vorbeşte despre sine Sfântul David. care necontenit

123

îşi cerceta păcatul. „Fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi griji pentru păcatul meu“ (Ps. 37,19).

Sfântul David se îndeletnicea cu osândirea de sine, cu vădirea păcatului său, chiar şi atunci când păcatul fusese deja iertat şi darul Sfântului Duh îi fusese deja întors. Mai mult: el şi-a dat păcatul în vileag, şi l-a mărturisit în auzul lumii întregi (Ps. 50).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit, şi mai cu seamă pustnicii, atunci când atingeau înălţimile nevoinţelor duhovniceşti, toate aceste nevoinţe se împre­unau în ei în pocăinţă. Pocăinţa le cuprindea întreaga viaţă, întreaga lucrare: ea era urmarea vederii propri­ilor păcate.

L-au întrebat pe oarecare dintre Părinţii cei mari: în ce stă lucrarea monahului însingurat? El a răspuns: „Sufletul tău stă omorât înaintea privirilor tale, şi tu mai întrebi care trebuie să fie lucrarea ta?“ (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 21). Plânsul este adevărata lu­crare a adevăratului nevoitor al lui Hristos; plânsul este lucrarea acestuia de când a pornit la nevoinţă şi până la săvârşirea ei.

Vederea păcatului nostru şi pocăinţa pe care o naşte aceasta sunt lucrări care nu au sfârşit pe pământ; ve­derea păcatului nostru stârneşte pocăinţa; prin po­căinţă se dobândeşte curăţirea; ochiul minţii, curăţindu-se treptat, începe să vadă în întreaga fire ome­nească neajunsuri şi vătămări pe care nu le băga nici­cum de seamă mai înainte.

Doamne! Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă cu desăvârşire de luareaaminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a mai ve­dea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest

124

chip,. Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să îşi unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei poruncite şi gătite nouă de Tine. Dă-ne nouă, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, să o albim iarăşi: ea a fost deja spălată prin apele botezu­lui, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor. Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înnăbuşind în inimă mişcările du­hovniceşti, aducând în ea mişcările sângelui şi trupului care sunt potrivnice împărăţiei lui Dumnezeu. Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre. Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoşeniei sale neluate în seamă şi neînţelese, şi se naşte din lu­crările patimii dulceţii şi slavei deşarte care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese. Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine, şi dă-ne nouă să ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-şi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se socot drepţi, ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscum­părătorul celor robiţi şi Mântuitorul celor pierduţi. Amin.

125

Despre Iubirea de aproapele

Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?

A iubi este o fericire, a urâ este un chin.

Toată Legea şi proorocii, stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele (Mt 22, 40).

Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu, căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (I îoan).

Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul şi sângele; porunca este nouă, iar inima noastră veche.

Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere, ea trebuie omorâtă, Hristos o porunceşte pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.

însuşirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însuşire veche nu i se potriveşte.

Înaintea Evangheliei nu are nici un preţ iubirea apărută din mişcarea sângelui şi din simţirile trupeşti. Şi ce preţ poate să aibă aceasta, atunci când ea jură, cu sângele aprins, să-şi pună sufletul pentru Domnul, iar

126

peste câteva ceasuri, atunci când sângele s-a răcit, se jură că nu-L cunoaşte? (Mt. 26, 33, 35, 74).

Evanghelia leapădă iubirea ce atârnă de mişcarea sângelui, de simţirile inimii trupeşti. Ea spune: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui“. (Mt. 10,34, 35,36).

Căderea a supus inima stăpânirii sângelui şi, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeşte inima din această robie, din această silnicie, şi o aduce sub călăuzirea Sfântu­lui Duh.

Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele în chip sfânt.

Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii fireşti, trupeşti, stricate de căderea în păcat. (Scara. Cuvântul 15, cap 3)

„Cel ce spune că poate avea amândouă aceste iubiri se amăgeşte pe sine însuşi“, a spus Sfântul IoanScărarul (Cuvântul 3, cap. 16).

în ce cădere se află firea noastră! Cel care prin fire e în stare de a-şi iubi cu aprindere aproapele, trebuie să-şi dea o silinţă neobişnuită să-l iubească aşa cum porunceşte Evanghelia.

Cea mai înflăcărată iubire firească se preface cu uşurinţă în dezgust, în ură neîmpăcată (2 Împ. 13,15). Oamenii şi-au arătat dragostea firească şi cu pumnalul. Ce plină de răni e iubirea noastră cea firească! Ce rană adâncă e pe trupul ei împătimirea! Inima stăpânită de împătimire e gata de orice nedreptate, de

127

orice nelegiuire, numai de şi-ar îndestula iubirea ei bolnăvicioasă.

„Cântarul strâmb este urâciune înaintea Domnului, iar cântărirea dreaptă este plăcută Lui“ (Pilde 11, 1). Iubirea firească aduce doar cele pământeşti celui iubit al său; la cele cereşti ea nici nu se gândeşte.

Ea se răzvrăteşte împotriva Cerului şi a Duhului Sfânt: pentru că Duhul cere răstignirea trupului. Ea se răzvrăteşte împotriva Cerulyi şi a Duhului Sfânt: pen­tru că se găseşte sub cârmuirea duhului viclean, duhu­lui necurat şi pierdut.

Să ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, să ne privim în această oglindă! Privindu-ne în ea, să lepădăm hainele cele vechi în care ne-a îmbrăcat căderea şi să ne împodobim cu veşmântul cel nou pe care ni l-a pregătit Dumnezeu.

Veşmântul cel nou este Hristos. „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat“. (Gal. 3, 27). „Vă veţi îmbrăca cu putere de sus“ ( Lc. 24, 49), a spus Domnul despre acest veşmânt. Creştinii se îmbracă în însuşirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului Duh.

Pentru creştin este cu putinţă să îmbrace acest veşmânt. „îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hris­tos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte“ (Rom. 13, 14), spune Apostolul.

Mai întâi, lăsându-se călăuzit de Evanghelie, lea­pădă vrajba, mânia, osândirea şi toate cele ce lucrează de-a dreptul împotriva iubirii.

Evanghelia porunceşte să ne rugăm pentru vrăj­maşi, să binecuvântăm pe cei ce ne blesteamă, să fa­cem bine celor ce ne urăsc, să iertăm aproapelui orice ar face împotriva noastră.

128

Tu, ce vrei să urmezi lui Hristos, străduieşte-te să plineşti cu fapta toate aceste porunci.

Nu e defel deajuns să citim doar, cu mulţumire, poruncile evanghelice, şi să ne minunăm de înalta duhovnicie pe care acestea o cuprind în sine. Din păcate, mulţi se mulţumesc cu asta.

Atunci când vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu îndărătnicie se vor împotrivi la aceas­ta stăpânii inimii tale. Aceşti stăpâni sunt starea ta tru­pească, în care te afli supus trupului şi sângelui, şi duhurile căzute, a căror ţară supusă este starea tru­pească a omului.

Cugetarea trupească, dreptatea ei şi dreptatea duhu­rilor căzute îţi pretind să nu te lepezi de cinstea în care te afli şi de celelalte foloase pământeşti, îţi pretind să le aperi. Tu. însă, poartă cu bărbăţie războiul cel nevă­zut dus de Evanghelie, dus de Domnul însuşi.

Jertfeşte tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fără această jertfă nu vei putea fi plinitor al lor. Dom­nul a zis ucenicilor Săi: „Dacă cineva voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine“. (Mt. 16, 34).

Atunci când Domnul este cu tine să crezi în iz­bândă: Domnul nu poate să nu fie biruitor.

Cere biruinţă de la Domnul, cere-o cu rugăciune şi plâns statornic. Şi va veni pe neaşteptate lucrarea ha­rului în inima ta: deodată vei simţi prea desfătata încântare a iubirii duhovniceşti faţă de vrăjmaşi.

încă mai ai de luptat! încă trebuie să faci dovadă de bărbăţie! Uită-te la lucrurile pe care le iubeşti: îţi plac foarte mult? S-a legat foarte tare de ele inima ta? Leapădă-te de ele.

129

Domnul cere de la tine această lepădare. El, Care a aşezat legea iubirii nu ca să te lipsească pe tine de iu­bire şi de cele iubite, ci ca tu, lepădând iubirea tru­pească, să primeşti iubirea duhovnicească, neprihă­nită, sfântă, care este cea mai mare fericire.

Cela ce a simţit iubirea duhovnicească va căuta cu scârbă la dragostea trupească, va privi la ea ca la o schimonosire hâdă a iubirii. Întrebi cum să te lepezi de cele ce le iubeşti, căci ele u prins, parcă, rădăcini în inima ta? Spune despre ele lui Dumnezeu: „Aces­tea, Doamne, sunt ale Tale, iar eu cine sunt? Zidire neputincioasă, care nu are nici o însemnătate“.

„Astăzi, încă mai călătoresc pe pământ, încă mai pot fi de folos cu ceva celor iubiţi ai mei; mâine, poate, voi pieri de pe faţa pământului, şi nu voi mai fi nimic pentru ei

„Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgându-mă în chip silnic de cei pe care îi socoteam ai mei. iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei; între mine şi ei era o oarecare legătură; amăgindu-mă cu această legătură, eu îi numeam, îi socoteam ai mei. Dacă ar fi fost cu adevărat ai mei. ar fi rămas ai mei pentru totdeauna". Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumne­zeul şi Stăpânul lor. Ceea ce este al Tău îţi dau, Doamne al meu: acestea mi le-am însuşit pe nedrept şi în zadar“.

Pentru ei este lucru mai de nădejde să fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Veşnic, Pretutindeneafiitor, Atotputernic, cu nemărginire Bun. Pentru cel care este al Său, El este Cel mai credincios. Cel mai de nădejde Ajutător şi Acoperitor.

130

Dumnezeu dă omului cele ale Sale, şi pentru om oamenii devin „ai săi“, vremelnic după trup, veşnic după duh, atunci când Dumnezeu binevoieşte să dea omului acest dar.

Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu, „Ca toţi să fie una“, a strigat Mântuitorul lumii către Părintele Său, „după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una“ (In. 17,21).

Smerenia şi încredinţarea în voia lui Dumnezeu omoară împlinirea trupească. Aceasta înseamnă că cea din urmă trăieşte prin părerea de sine şi necredinţă. Fă pentru cei pe care îi iubeşti ceea ce poţi să faci folositor şi ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi în­credinţezi lui Dumnezeu şi iubirea ta oarbă, tru­pească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înţelegătoare, sfântă.

Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împo­triveşte legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune.

Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înro­bită, acesta este semnul patimii nebuneşti, păcătoase. Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumne­zeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inimă în măsura curăţirii acesteia.

Lepădând vrajba, lepădând pătimirea, lepădându-te de iubirea trupească, află iubirea duhovnicească; „fereşte-te de rău şi fă bine“ (Ps. 33, 13).

Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dum­nezeu cinstire care să fie în sufletul tău, nevăzută pentru ceilalţi, descoperită doar conştiinţei tale. Faptele

131

pe care le săvârşeşti să fie, în chip tainic, pe potri­va stării tale sufleteşti.

Dă cinstire aproapelui, fără să iei seama la vârstă, fără să faci deosebire între bărbat şi femeie, fără să te uiţi la rangul pe care-l are în lume şi iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pri­cina acestei iubiri nu sunt trupul şi sângele, nu înrâu­rirea simţurilor, ci Dumnezeu.

Cei lipsiţi de slava numelui de creştin nu sunt lipsiţi de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiţi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.

Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, şi acolo sunt dator să îl cinstesc.

Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecăţii lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea faţă de chipul lui Dumnezeu, şi prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad.

Dă cinstire şi orbului, şi leprosului şi celui bolnav la minte, şi pruncului de ţâţă, şi răufăcătorului, şi pă­gânului cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputinţele şi neajunsurile lor! Ia seama la tine însuţi, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta.

În creştin, să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povăţuirea noastră, şi încă va mai spune atunci când se va hotărâ soarta noastră în veşnicie: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut“. (Mt. 25, 40).

Atunci când ai de-a face cu aproapele să ai în minte acest cuvânt evanghelic şi te vei face tăinuitor al

132

iubirii de aproapele. Tăinuitorul iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu.

Dar dacă socoţi că îl iubeşti pe Dumnezeu, iar în inima ta trăieşte un simţământ de neplăcere fie şi faţă de un singur om. să ştii că te afli într-o veşnică amă­gire de sine.

„Dacă zice cineva:”, grăieşte Sfântul Ioan Cuvântă­torul de Dumnezeu, iubesc pe Dumnezeu. iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este... Această poruncă avem de la El. ca cine iubeşte pe Dumnezeu să iu­bească şi pe fratele său”. (I în 4, 20, 21).

A arăta iubire duhovnicească faţă de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă”, grăieşte iarăşi Cu­vântătorul de Dumnezeu, „pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte”. (1 In. 3. 14).

Desăvârşirea creştină stă în desăvârşita iubire de aproapele. Desăvârşita iubire de aproapele stă în iubi­rea de

133

Dumnezeu, care nu cunoaşte desăvârşire. întru care nu este sfârşit sporirii. Creşterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârşită, pentru că iubirea este Ne­sfârşitul Dumnezeu. (1 In. 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Caută să spo­reşti în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porţile învierii, pe porţile împărăţiei Cerurilor. Amin.

Despre iubirea de Dumnezeu

Iubeşte-L pe Dumnezeu aşa cum a poruncit El să fie iubit, iar nu aşa cum socot să îl iubească visătorii care se amăgesc pe sine.

Nu-ţi născoci ţie extaze, nu-ţi pune în mişcare re­verii, nu te aprinde cu flacără materialnică flacăra sângelui tău. Jertfa bine primită de Dumnezeu este smerenia inimii, străpungerea duhului. Cu mânie îşi întoarce Dumnezeu faţa de la jertfa adusă cu nădăjduire în sine, cu părere trufaşă de sine, de-ar fi jertfa aceasta şi ardere de tot.

Trufia pune în mişcare nervii, aprinde sângele, stâr­neşte închipuirea, trezeşte viaţa căderii; smerenia li­nişteşte nervii, potoleşte mişcarea sângelui, nimiceşte visarea, omoară viaţa căderii, deşteaptă viaţa în Hris­tos Iisus.

„Ascultarea este“ înaintea Domnului „mai bună decât jertfa, şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor“, a grăit Proorocul către împăratul israilitean, care îndrăznise a aduce lui Dumnezeu jertfă nepriincioasă (1 împ. 15, 22): voind a aduce lui Dum­nezeu jertfa iubirii, nu o aduce după bunul tău plac, sub o înrâurire nechibzuită; adu-o cu smerenie, la vre­mea şi în locul pe care le-a poruncit Domnul.

134

Loc duhovnicesc, singurul în care ni s-a poruncit a aduce jertfele duhovniceşti, este smerenia. (Pateric. Din spusele PreacuviosuluiPimen cel Mare).

Domnul a însemnat trăsăturile cele adevărate şi vrednice de crezare ale celui ce iubeşte şi ale celui ce nu iubeşte. El a spus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele“. (In 14,23, 24).

Vrei să deprinzi iubirea Dumnezeiască? îndepărtează-te de orice faptă, cuvânt, gândire, simţire care sunt oprite de Evanghelie. Prin vrăjmăşia ta faţă de păcat, care este atât de urât Atotsfântului Dumnezeu, arată-ţi şi dovedeşte-ţi dragostea către El. Vindecă neîntârziat prin pocăinţă păcatele în care ţi s-ar întâm­pla să cazi din neputinţă; cel mai bine este, însă, ca printr-o neslăbită luare-aminte la sine, să nu-ţi îngădui nici aceste greşeli.

Vrei să deprinzi iubirea Dumnezeiască? Cercetea­ză cu osârdie în Evanghelie poruncile Domnului şi sileşte-te a le plini cu fapta, sileşte-te ca să prefaci vir­tuţile evanghelice în deprinderi, în însuşiri ale tale. Se cuvine celui ce iubeşte să plinească întocmai voia celui iubit.

„Iubit-am poruncile Tale mai mult decât aurul şi to­pazul: pentru aceasta către toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreptăţii am urât“ (Ps. 118, 127, 128), spune Proorocul. O asemenea putere este numaidecât trebuincioasă pentru păzirea credincioşiei faţă de Dumnezeu. Credincioşia este o condiţie de neînlăturat a iubirii. Fără aceasta, iubirea se destramă.

Prin fuga necontenită de rău şi prin plinirea stator­nică a poruncilor evanghelice, în care se cuprinde

135

toată învăţătura morală a Evangheliei, ajungem la iubirea Dumnezeiască. Acesta este mijlocul prin care petrecem în iubirea de Dumnezeu: „Dacă veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea" (In. 15, 10), a spus Mântuitorul.

Desăvârşirea iubirii se cuprinde în unirea cu Dum­nezeu; sporirea în iubire este împreunată cu o negrăită mângâiere, desfătare şi luminare duhovnicească. La începutul nevoinţei, însă, ucenicul iubirii trebuie să poarte o luptă crâncenă cu sine însuşi, cu firea sa adânc vătămată: răul care a intrat prin cădere în firea noastră s-a făcut pentru ea lege, care luptă şi se răz­vrăteşte împotriva Legii lui Dumnezeu. împotriva legii sfintei iubiri.

Iubirea de Dumnezeu se întemeiază pe iubirea de aproapele. Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrită de o pace sfântă, plină de har, cu întrea­ga omenire, să ştii că eşti chiar la porţile iubirii.

Aceste porţi, însă, nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumne­zeu în omul care s-a pregătit prin curăţia inimii, a minţii şi a trupului pentru primirea acestui dar. Pe mă­sura treptei pregătirii este şi treapta darului, pentru că Dumnezeu este Drept-Judecător şi în milostivirea Sa.

Iubirea de Dumnezeu este pe de-a-ntregul duhovni­cească: „ce este născut din Duh, duh este“ (In. 3, 6).

„Ce este născut din trup, trup este“ (In. 3, 6): iubirea trupească, născută fiind din trup şi sânge, are însuşiri materialnice, stricăcioase. Ea este nestatornică şi schimbătoare: focul ei depinde în întregime de materie.

136

Auzind din Scriptură că Dumnezeul nostru este foc (Evr. 12. 29), că iubirea este foc, şi simţind în tine focul iubirii fireşti, să nu crezi Că este vorba de unul şi acelaşi foc. Nu! Aceste focuri sunt potrivnice şi se înăbuşă unul pe celălalt. (Scara, Cuvântul 15). „Să slujim lui Dumnezeu după bună plăcerea Lui, cu evlavie şi cu sfială: căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor“. (Evr. 12, 28. 29).

Iubirea firească, iubirea căzută, aprinde sângele omului, îi pune în mişcare nervii, îi stârneşte în­chipuirea; iubirea sfântă răcoreşte sângele, odihneşte şi sufletul, şi trupul, atrage omul lăuntric la rugă tăcută, îl afundă în dulceaţa smereniei şi desfătării duhovniceşti.

Mulţi nevoitori, luând iubirea firească drept iubire Dumnezeiască, şi-au înfierbântat sângele, şi-au înfier­bântat şi închipuirea. Starea de înfierbântare se pre­schimbă foarte uşor într-o stare de frenezie (ieşire din minţi). Cei ce se află în starea de înfierbântare şi frenezie au fost socotiţi de multă lume ca oameni plini de har şi de sfinţenie, iar ei, nefericiţii, erau jertfe ale amăgirii de sine.

Mulţi asemenea nevoitori au fost în Biserica Apu­seană, începând din vremea căderii ei în papism, care în chip hulitor atribuie unui om însuşiri dumnezeieşti şi îi dă acestuia o închinare cuvenită şi potrivită numai lui Dumnezeu; mulţi dintre aceşti nevoitori au scris cărţi din starea lor de înfierbântare, în care amăgirea de sine extatică li se părea iubire dumnezeiască şi în care închipuirea lor zdruncinată le zugrăvea o mulţime de vedenii care le măguleau iubirea de sine şi trufia.

137

Fiule al Bisericii Răsăritene! Fereşte-te de citirea unor asemenea cărţi, fereşte-te de a urma poveţele ce­lor ce s-au amăgit pe sine. Călăuzindu-te după Evan­ghelie şi după Sfinţii Părinţi ai adevăratei Biserici, suie-te cu smerenie la înălţimea duhovnicească a iu­birii Dumnezeieşti prin mijlocirea lucrării poruncilor lui Hristos.

Să ţii neclintit în minte că iubirea de Dumnezeu este cel mai înalt dar al Sfântului Duh, iar omul poate doar să se pregătească, prin curăţie şi smerenie, pentru primirea acestui mare dar, prin care se schimbă şi mintea şi inima şi trupul.

Osteneala noastră este deşartă, stearpă şi vătămă­toare atunci când căutăm a descoperi în noi, mai îna­inte de vreme, înaltele daruri duhovniceşti: pe acestea le dăruieşte Milostivul Dumnezeu, la vremea lor, plinitorilor statornici, răbdători şi smeriţi ai poruncilor evanghelice. Amin.

138

Cursele stăpânitorului lumii acesteia

Sub flamura sfintei cruci, vă duc, fraţilor, la o prive­lişte duhovnicească. Să ne fie călăuză marele între bineplăcuţii lui Dumnezeu Antonie, pustnicul egiptean.

Acesta, oarecând, prin lucrarea uneidescoperiri Dumnezeieşti, a văzut cursele diavolului întinse prin toată lumea, ca să-l vâneze pe om spre pierzare. Vă­zând mulţimea nenumărată a acestor curse, cu plân­gere l-a întrebat pe Domnul: „Doamne! Cine, oare, poate să scape de cursele acestea şi să se mântu­iască?“ (Patericul Egiptean preacuviosul Avva Dorotei. învăţătura a 2-a).

Mă cufund, gânditor, în cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt răspândite în afara şi înlăuntrul omului. O cursă este unită îndeaproape cu alta; în unele locuri, cursele stau pe câteva rânduri; în altele sunt făcute deschizături largi, dar care duc în laţurile cele mai amarnice, din care izbăvirea pare deja cu neputinţă. Privind la cursele cele mult meşteşugite, mă tânguiesc cu amar! Fără de voie reiau întrebarea fericitului locuitor al pustiei: „Doamne! Cine, oare, se va izbăvi din aceste curse?“.

Pentru mintea mea, sunt răspândite curse în felurite cărţi care se numesc pe sine lumină, dar cuprind în­văţături ale întunericului, scrise sub înrâurirea vădită

139

sau ascunsă a întunecatului şi atotrăului stăpânitor al lumii acesteia, având ca izvor înţelegerea vătămată de căderea în păcat, „întru minciuna omenească, întru viclenia meşteşugirilor înşelăciunii (Efes. 4, 14). cum spunea Apostolul, cărţi scrise de scriitori care „fără de minte se înfierbântă din mintea trupului lor" (Colos. 2, 18). Aproapele meu, şi în iubirea către el trebuie, doar, să-mi caut mântuirea mi se face cursă care mă vânează spre pierzania mea, atunci când min­tea lui este prinsă în cursele învăţăturii şi cugetării mincinoase şi amăgitoare. Mintea mea la rândul ei poartă pecetea căderii, este acoperită cu acoperământ de întuneric, molipsită de otrava minciunii. încă din rai tindea ea, cu nesocotinţă şi nebăgare de seamă, către dobândirea cunoştinţei pierzătoare şi ucigă­toare Iar după cădere, s-a făcut încă mai nechibzuită, mai cutezătoare: cu îndrăzneală se îmbată din paharul cunoştinţei otrăvite, şi prin aceasta nimiceşte în sine cu desăvârşire gustul şi dorirea de paharul cel Dum­nezeiesc al cunoştinţei mântuitoare.

Câte curse pentru inima mea! Văd curse grosolane şi curse măiestre. Pe care să le numesc mai primej­dioase, mai cumplite? Nu mă pricep. Vânătorul este iscusit, şi pe cel ce scapă din cursele grosolane îl prin­de în laţurile cele meşteşugite. Sfârşitul vânătorii este unul singur pierzania. Cursele sunt ascunse în toate felurile, cu o deosebită măiestrie. Căderea este ascun­să în toate chipurile biruinţei; dorinţa de a plăcea oa­menilor. făţărnicia, slava deşartă sunt ascunse sub toate chipurile virtuţii. Amăgirea. întunecata înşelare, poartă chip duhovnicesc, ceresc. Dragostea sufle­tească, adesea pătimaşă, se ascunde sub chipul iubirii

140

sfinte; desfătarea mincinoasă, închipuită, se dă drept desfătare duhovnicească. Stăpânitorul lumii acesteia se străduieşte prin toate mijloacele să-l ţină pe om în­chis în firea căzută: şi aceasta este de ajuns, fără să fie nevoie de păcate grosolane, pentru a-l face pe om străin de Dumnezeu. Păcatele grosolane sunt înlocuite cu deplină izbândă, precum pe bună dreptate socoteşte vâ­nătorul, de trufaşa părere de sine a creştinului care se mulţumeşte cu virtuţile firii căzute şi se dă pe mâna amăgirii de sine, înstrăinându-se prin aceasta de Hristos.

Câte curse pentru trup! El însuşi ce mai cursă! Cum se foloseşte de el stăpânitorul lumii acesteia! Prin mijlocirea trupului, plecându-ne înclinărilor şi dorinţelor sale josnice, ne apropiem de asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Ce prăpastie! Ce înde­părtare de la Dumnezeiasca asemănare, ce cădere! în această prăpastie adâncă, înfricoşată, îndepărtată de Dumnezeu ne prăbuşim atunci când ne lăsăm în voia grosolanelor desfătări trupeşti, numite, după greutatea păcătoşeniei lor, căderi. Nici desfătările trupeşti mai puţin grosolane nu sunt, însă, mai puţin pierzătoare. Din pricina lor este părăsită grija de suflet, este uitat Dumnezeu, cerul, veşnicia, rostul omului. Stăpânito­rul lumii acesteia se străduieşte să ne ţină într-o neîn­cetată distracţie şi întunecare tocmai prin mijlocirea desfătărilor trupeşti! Prin simţurile trupeşti, aceste ferestre către suflet, prin care sufletul are legătură cu lumea văzută, el îl adapă neîncetat cu desfătări ale simţurilor, şi totodată cu păcatul şi robia care sunt nedespărţite de acestea. în faimoasele săli de concert pământeşti răsună o muzică ce exprimă şi stârneşte feluritele patimi; aceste patimi sunt înfăţişate şi în

141

teatrele pământeşti; aceste patimi sunt răscolite prin distracţiile pământeşti: omul este adus, prin toate mijloacele cu putinţă, la desfătarea cu răul care îl ucide. Îmbătându-se cu acesta, el uită binele cel mântuitor al lui Dumnezeu şi sângele Dumnezeului-Om, prin care am fost răscumpăraţi.

Iată o slabă descriere a curselor răspândite de către stăpânitorul lumii acesteia spre vânarea creştinilor. Descrierea este slabă, dar oare nu v-a stârnit, fraţilor, o groază îndreptăţită, oare în sufletul vostru nu s-a născut întrebarea: „Cine oare poate să scape din aces­te curse?“

înfricoşatul tablou încă nu este terminat! Mâna mea, călăuzită de cuvântul lui Dumnezeu, încă, încă se mai îndeamnă să zugrăvească.

Ce glăsuieşte cuvântul lui Dumnezeu? El vesteşte proorocia care se împlineşte sub ochii noştri, proorocia că în vremurile din urmă, din pricina „înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci“ (Mt. 24,12). Cuvântul cel nemincinos al lui Dumnezeu, mai nestră­mutat decât cerul şi pământul, ne vesteşte înmulţirea, în aceste vremuri din urmă, a curselor diavoleşti şi înmulţirea numărului celor ce pier în aceste curse.

întocmai! Mă uit la lume şi văd: cursele diavolului s-au înmulţit faţă de vremurile de început ale Bisericii lui Hristos, s-au înmulţit peste măsură. S-au înmulţit cărţile care cuprind învăţături mincinoase; s-au împu­ţinat, s-au împuţinat peste măsură cei ce urmează Sfântului Adevăr; s-a întărit cinstirea faţă de virtuţile fireşti, pe care le pot avea şi iudeii, şi păgânii; s-a ivit cinstirea faţă de virtuţile de-a dreptul păgâneşti, po­trivnice firii însăşi, care le priveşte ca pe nişte rele; s-a

142

împuţinat alegerea virtuţilor creştine, nu mai zic că s-a împuţinat, a pierit aproape, plinirea lor cu lucrul; a prins aripi viaţa materială; piere viaţa duhovnicească; desfătările şi grijile trupeşti înghit aproape tot timpul oamenilor; aceştia nici nu mai au când să-şi aducă aminte, măcar, de Dumnezeu. Şi toate acestea devin datorie, devin lege. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci", şi a acelora care ar fi ră­mas în iubirea de Dumnezeu dacă răul nu ar fi fost atât de obştesc, dacă laţurile diavolului nu s-ar fi înmulţit atât de amarnic.

Îndreptăţită era întristarea fericitului Antonie. Cu atât mai îndreptăţită este întristarea creştinului din vremea de azi înaintea priveliştii curselor diavoleşti; întemeiată este înlăcrimata întrebare: „Doamne! Cine, oare, dintre oameni poate să scape de aceste curse şi să se mântuiască?“.

La întrebarea preacuviosului pustnic a venit de la Domnul răspunsul: „Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea".

Dumnezeiesc răspuns! Cum înlătură din inimă orice îndoială, arătând în puţine cuvinte un mijloc de nădejde pentru a birui asupra potrivnicului nostru, mijloc de destrămare şi nimicire a meşteşugitelor sale laţuri, împletite cu ajutorul îndelungilor ani de luptă cu omul şi a unei nemăsurate răutăţi.

Să ne îngrădim mintea prin smerenie, fără a-i îngă­dui să tindă în chip nesocotit şi cutezător către dobân­direa cunoştinţelor, oricât ne-ar aţâţa curiozitatea, noutatea şi păruta lor însemnătate. Să o păzim de ispi­ta învăţăturilor mincinoase, ascunse sub numele şi înfăţişarea învăţăturii creştine. Să o smerim întru ascultarea

143

faţă de Biserică, smerind orice cugetare care se ridică împotriva minţii lui Hristos (2 Cor. 10, 5), împotriva minţii Bisericii. La început, chinuitoare este pentru minte calea cea strâmtă a ascultării faţă de Biserică; ea, însă, aduce la lărgimea şi libertatea înţe­legerii duhovniceşti, înaintea căreia pier toate părutele nepotriviri pe care le află înţelegerea trupească şi sufletească în supunerea fără abatere faţă de Biserică. Să nu-i îngăduim minţii a citi despre lucrurile duhov­niceşti altceva decât ceea ce este cuprins în cărţile scriitorilor adevăratei Biserici; cărţi despre care Bise­rica însăşi a dat mărturie că ele sunt organe ale Sfântului Duh. Cel ce citeşte pe sfinţii scriitori se împărtă­şeşte nemijlocit de Sfântul Duh Care locuieşte în ei şi grăieşte prin ei; cel ce citeşte scriitorii eretici, chiar dacă ar fi ele împodobite cu numele de „sfinte“ de către adunătura lor eretică, se împărtăşeşte de duhul cel viclean al înşelării (Sfântul Petru Damaschinul. Filocalia. „Despre dreapta socotinţă“): din pricina neascultării faţă de Biserică, al cărei miez este trufia, el cade în cursele stăpânitorului lumii acesteia.

Ce să facem cu inima? Să altoim la acest măslin sălbatic un ram din măslinul cel roditor, să o întipărim cu însuşirile lui Hristos, să o deprindem cu smerenia evanghelică, să o silim să primească voia Evangheliei. Văzând nepotrivirea ei cu Evanghelia, neîncetata ei împotrivire şi nesupunere faţă de Evanghelie, să ve­dem în această împotrivire, ca într-o oglindă, căderea noastră. Văzându-ne căderea, să plângem pentru ea înaintea Domnului, a Ziditorului şi Răscumpărătorului nostru, să ne îndurerăm cu întristarea cea mântuitoare; să nu contenim a petrece în această întristare până ce nu vom vedea tămăduirea noastră. „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ (Ps. 50, 19). lă­sând-o vânării vrăjmaşului. Dumnezeu este Ziditorul nostru şi Stăpân cu drepturi depline: El poate să rezi­dească inima noastră şi va preface inima care I se tânguieşte neîncetat cu plâns şi rugăciune, o va preface dintr-o inimă iubitoare de păcat. într-o inimă iubitoare de Dumnezeu şi sfântă.

Să ne păzim simţurile trupeşti, neîngăduind păcatu­lui să intre prin ele în îngrădirea sufletului nostru. Să ne înfrânăm ochiul cel iscoditor şi urechea cea iscodi­toare; să punem zăbală strânsă asupra acelui mic mădular al trupului care este în stare să dea naştere unor mari cutremure, asupra limbii noastre; să poto­lim năzuinţele dobitoceşti ale trupului prin înfrânare, priveghere, osteneli, deasa aducere-aminte de moarte, prin rugăciunea statornică întru luare-aminte. Ce ne­statornice sunt desfătările trupeşti! Cu ce miasmă se sfârşesc Dimpotrivă, trupul îngrădit prin înfrânare şi păzirea simţurilor, spălat prin lacrimile pocăinţei, sfin­ţit prin deasa rugăciune, se zideşte în chip tainic ca Biserică a Sfântului Duh, Care face nelucrătoare toate uneltirile vrăjmaşului împotriva omului.

„Smerita cugetare trece de toate cursele diavoleşti, şi acestea nu pot nici măcar a se atinge de ea". Amin.

Anul 1846. Pustia lui Serghie.

145

Acatistul Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov

(pomenirea pe 13 mai)

Condac 1

Cel ce ai fost ales de împăratul Ceresc şi proslăvit de El, Părinte Ierarhe Ignatie, prăznuind acum preacinstită pomenirea ta, cu osârdie te rugăm: călăuzeşte-ne la calea mântuirii, izbăveşte-ne de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de scârbe şi de dureri pe cei ce cu dragoste strigăm ţie:

Bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl prea ales!

Icos 1

Arhanghelii şi îngerii se minunau de vieţuirea ta, Părinte Ierarhe Ignatie, căci din pruncie ai avut mare dorire către Dumnezeu şi întru poruncile Lui ai petre­cut neabătut viaţa ta. Minunându-ne de această bună pricepere a ta, cu umilinţă strigăm ţie:

Bucură-te, că pe părinţii tăi îndureraţi de nerodire, cu naşterea ta i-ai mângâiat;

146

Bucură-te odraslă minunată şi de neam cinstit;

Bucură-te, necontenită bucurie a îngerului tău păzitor;

Bucură-te, cela ce cu blândeţea şi supunerea ta pe părinţii şi povăţuitorii tăi i-ai uimit;

Bucură-te, cela ce din pruncie te-ai gătit pentru as­cultare monahicească;

Bucură-te, cel ce sufletul tău de prunc către Dum­nezeu l-ai îndreptat;

Bucură-te, cel ce clipele de răgaz ale prunciei tale în rugăciune şi cugetare la Dumnezeu le-ai petrecut;

Bucură-te, cela ce pentru fraţii şi surorile tale mai mici pildă de rugăciune şi ascultare te-ai arătat;

Bucură-te Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl prea ales

Condac 2

Văzând darurile tale cele mari, părinţii tăi te-au îndreptat către oraşul împărătesc, ca să dobândeşti învăţătură spre a primi cinul ostăşesc. Ci tu, alesule al lui Dumnezeu, tânăr fiind cu anii, dar bătrân cu înţelegerea, toate acestea stricăcioase şi degrab trecă­toare le-ai socotit şi către Singura Frumuseţe şi Negrăită Desfătare domnul Iisus Hristos cu mintea şi cu inima ai năzuit, cântându-I: Aliluia!

Icos 2

înţelegere Dumnezeiască ai primit de la Iubitorul tău Mântuitor Hristos, Ignatie, vrednicule de mirare, atunci când încă prunc fiind, în toate chipurile cele văzute ale acestei lumi vedeai mâna Cerescului Făcător

147

şi Purtător de grijă. Pentru aceasta mult slăvindu-te, îţi strigăm unele ca acestea:

Bucură-te, cela ce în priveliştile cele văzute ale firii L-ai contemplat pe Dumnezeu Cel Nevăzut;

Bucură-te, cela ce liniştea şi însingurarea pădurii ai iubit;

Bucură-te, cela ce din anii copilăriei mare dorire către Dumnezeu ai avut;

Bucură-te, cela ce toate cele frumoase şi desfătate ale lumii acesteia cu vederea le-ai trecut;

Bucură-te, cela ce de la Domnul răsplătire cerească ai primit;

Bucură-te, cela ce rugăciunea lui Iisus neîncetat ai săvârşit-o cu gura şi ai păstrat-o în minte;

Bucură-te, cela ce iubire desăvârşită către Domnul ai arătat;

Bucură-te, cela ce pe mult doritul tău Iisus în inimă pururea L-ai purtat;

Bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales

Condac 3

Umbrit ai fost de puterea Celui Prea înalt, Părinte preafericite, atunci când cele ce în lumea aceasta se socotesc ca bunătăţi le-ai lepădat, şi luând crucea, după porunca Mântuitorului Hristos urmatu-I-ai fără a te uita înapoi, neîncetat cântând în inima ta: Aliluia!

Icos 3

Având în sufletul tău înflăcărată dorinţă de a părăsi lumea şi a urma lui Hristos, nu te-ai temut nici de mânia ţarului, nici de împotrivirile părinteşti, şi încă vieţuind în lume, cu petrecere monahicească te-ai împodobit. Pentru aceăsta, cinstind bărbăţia şi iubirea ta către Preadulcele Domn Iisus, te fericim aşa:

Bucură-te, cela ce în tinereţile tale tărie de dia­mant a duhului ai arătat;

Bucură-te, cela ce împărtăşirea în fiecare săptă­mână cu Sfintele lui Hristos Taine ca pe cea mai mare comoară o ai dorit;

Bucură-te cela ce te împărtăşeşti acum de Hristos în ceruri, precum ai dorit încă fiind pe pământ;

Bucură-te, că sămânţa cea Dumnezeiască pusă în pământul cel bun al inimii tale, cu lacrimi îmbelşugate o ai udat;

Bucură-te, că în mijlocul neghinelor lumii roada cea însutită a virtuţilor Domnului ai adus;

Bucură-te, păzitor plin de osârdie al curăţiei sufle­tului şi trupului;

Bucură-te, podoaba cea aleasă a înfrânării;

Bucură-te. că marea cuviinţă a chipului tău fru­museţea ta sufletească o mărturisea;

Bucură-te, Ierarhe Ignatie. al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales!

Condac 4

Viforul gândurilor necredincioase nu te-a clătit. Ignatie, fericitei atunci când, netemîndu-te de mânia ţarului, cinul ostăşesc l-ai lepădat şi luând asupra ta jugul lui Hristos, lumea cu smintelile ei ai trecut-o cu vederea şi în pustie te-ai sălăşuit. Acolo dobândind odihna cea dorită sufletului tău. neîncetat ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4

Când s-a auzit pe meleagurile tale că tu, tânăr fiind de ani, împodobit cu frumuseţe şi cu daruri, ai urât slava acestei lumi şi desfătarea ei, şi de aceea în pustie ai plecat, toate rudeniile tale mult se mirau; iar îngerii în ceruri foarte se bucurau şi proslăveau pe Dumne­zeu, Cel Ce te-a răpit din calea lumească cea deşartă şi te-a aşezat pe calea cea strâmtă a călugăriei, care duce în împărăţia Cerurilor. Iar noi, lăudând sfânta ta râvnă pentru Domnul, strigăm ţie:

Bucură-te, cela ce ai socotit mai de cinste a fi ostaş al împăratului Ceresc decât al celui pământesc;

Bucură-te, cela ce împotriva ispitelor ce vin de la lume, de la trup şi de la diavol, cu tărie te-ai oştit;

Bucură-te, cela ce cu Dumnezeiasca armă, Crucea lui Hristos, toate uneltirile vrăjmaşului le-ai biruit;

Bucură-te, cela ce cu platoşa dreptăţii te-ai îmbrăcat; Bucură-te, cela ce coiful mântuirii ai dobândit;

Bucură-te, cela ce duhovniceasca sabie, care este Cuvântul lui Dumnezeu, mai presus de toată arma omenească o ai iubit;

Bucură-te, cela ce de săgeţile celui viclean cu pavă­za credinţei te-ai îngrădit;

Bucură-te, cela ce negrăita fericire a cinului înge­resc în cămara cerească o ai dobândit;

Bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales

Condac 5

Asemănatu-te-ai unei stele cu Dumnezeiască merg­ere, Ignatie, Prea Cuvioase, atunci când înaintea egumenului

150

mănăstiri îndepărtate şi sărace ai stătut, cerându-i a te primi în rândul obştei; iar egumenul, cercându-te, nimica împotrivă n-a grăit, blagoslovindu-te să păşeşti pe calea cea monahicească. Iar tu, învrednicindu-te de plinirea legămintelor tale, cu recunoştinţă ai strigat, întru zdrobirea inimii. Făcătorului tău de bine, Dumnezeu: Aliluia!

Icos 5

Toată obştea mănăstirii s-a minunat văzând marea ta osârdie spre plinirea ascultărilor prin care îţi cerca smerenia părintele tău duhovnicesc. Iar noi, cinstind nevoinţele şi ostenelile tale, pe care tânăr fiind cu vâr­sta le-ai îmbrăţişat pentru Hristos, cu uimire strigăm ţie:

Bucură-te, cela ce pe umeri crucea ta o ai luat şi următor lui Hristos te-ai arătat;

Bucură-te, cela ce calea monahicească cea strâmtă şi necăjită de voie o ai ales;

Bucură-te, cela ce nicicând îndărăt nu te-ai întors;

Bucură-te, cela ce prin smerenia ta duhul trufiei l-ai surpat;

Bucură-te, cela ce talantul tău în pământ nu l-ai îngropat;

Bucură-te, cela ce întru slava lui Dumnezeu şi mân­tuirea sufletelor omeneşti l-ai întrebuinţat;

Bucură-te, cela ce prin scrierile tale pline de Dum­nezeiască înţelepciune multe suflete înglodate în păcat ai înviat;

Bucură-te, cela ce dulcele glas al Cerescului Stă­pân: „Slugă bună şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului Tău“, ai auzit;

151

Bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales!

Condac6

Prin smerenie, prin osârdie şi mai cu seamă prin necontenita rugăciune, asupra patimilor trupeşti cu dârzenie te-ai oştit, Ierarhe, până ce trupul tău rob du­hului l-ai făcut; pentru aceasta dimpreună cu cetele îngerilor stai acum înaintea Scaunului Prea Sfintei Treimi, pururea cântând: Aliluia

Icos 6

Cu îmbelşugare a răsărit în tine harul lui Dumnezeu atunci când, primind tu cinul cel îngeresc, cu treapta preoţiei curând ai fost cinstit, căci duhul tău, primit în braţele cele Părinteşti deschise ţie, nespusă fericire a gustat. Iar când ai fost ales de Dumnezeu egumen al mănăstirii Pelşema, ziua şi noaptea ai grijit de oile cele cuvântătoare încredinţate ţie de Domnul, ca nici una din ele să nu piară din nepăsarea ta. Bucurându-ne de o asemenea purtare de grijă Dumnezeiască pentru tine, strigăm ţie:

Bucură-te, cela ce prin primirea cinului îngeresc săvârşirea aşteptărilor tale o ai văzut;

Bucură-te, cela ce apărătorului tău ceresc, Sfântului Mucenic Ignatie, Purtătorul de Dumnezeu, ai urmat;

Bucură-te, cela ce în inima ta pe Domnul Iisus Hristos pururea, ca şi acela, L-ai purtat;

Bucură-te, cela ce dregătoria preoţiei ca pe un mare dar de la Dumnezeu o ai primit;

152

Bucură-te cela ce eşti numit cu numele focului, aprins fiind de focul credinţei şi iubirii de Dumnezeu şi de aproapele;

Bucură-te. cela ce Jertfa cea fără de sânge, cu mare evlavie şi frică o ai adus;

Bucură-te, cela ce pe Maica Cea Preanevinovată a lui Hristos, Dumnezeului nostru, ca pe o Prea Curată Vis­tierie şi Sfânt Odor al Dumnezeieştii slave O ai cinstit;

Bucură-te, cela ce în mănăstire biserică frumos împodobită, cu hramul Milostivei Portaitisse ai înălţat;

Bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales!

Condac 7

Voind Domnul Cel Iubitor de oameni ca să nu stea sub obroc făclia virtuţilor tale, ci tuturor să lumineze, încât toţi oamenii văzându-te, să slăvească pe Tatăl Cel Ceresc, te-a scos din însingurată mănăstire, spre a-ţi da ascultări mult-ostenicioase. Minunându-ne de asemenea purtare de grijă a lui Dumnezeu, cu zdro­bire strigăm: Aliluia!

Icos 7

Noii mănăstiri a Prea Cuviosului Serghie, care este în apropierea oraşului împărătesc, te-a dăruit pe tine Domnul ca întâi-stătător şi bun păstor, iar tu, fără de odihnă ai purtat grijă de turma ta cea cuvântătoare şi ai râvnit la înfrumuseţarea chinoviei. Pentru aceasta, obştea ta te slăvea, strigând:

153

Bucură-te, cela ce Ocrotitorului Ceresc al mănă­stirii tale, Prea Cuviosului Serghie, Egumenului de la Radonej, următor ai fost;

Bucură-te, cela ce mănăstirea cu minunate biserici şi clădiri o ai împodobit;

Bucură-te, cela ce, ca un părinte iubitor de fii, pe fiii tăi, pe calea mântuirii către împărăţia Cerurilor i-ai călăuzit;

Bucură-te, cel ce pe cei însetaţi a purcede pe calea monahicească în mănăstire cu bucurie i-ai primit;

Bucură-te, cela ce pe monahii cei neascultători, prin îndemnurile tale, la pocăinţă înlăcrimată i-ai adus;

Bucură-te, cela ce, ca un bun păstor, prin viaţa şi obiceiurile tale, pildă de nevoinţă monahicească întregii obşti ai dat;

Bucură-te, cela ce pentru mântuirea lor gata a-ţi pune sufletul ai fost;

Bucură-te, lauda şi slava monahilor;

Bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales!

Condac8

Străin şi călător fost-ai pe pământ. Ierarhe, ca şi ceilalţi oameni. Dar Domnul te-a ales, ca pe un bineplăcut al Său, încă din anii tinereţii tale, iar prin viaţa şi scrierile tale cele de Dumnezeu insuflate cu osârdie Domnului ai slujit. Drept aceea, slavă înălţând Făcă­torului tău de bine, Dumnezeu, îi strigăm: Aliluia!

154

Icos 8

întru totul fiind plin de virtuţi, înger în trup cu ade­vărat te-ai arătat, ierarhe Ignatie, cu dragoste primind pe toţi cei ce alergau la tine, durerile lor alinând, la calea pocăinţei povăţuind, neîncetata rugăciune şi plînsul cel din inimă învăţând. Pentru aceasta, bogaţi şi săraci, oameni cu faimă şi sărmani, fiii tăi duhov­niceşti, strigau ţie:

Bucură-te, noule Gură de Aur, care prin cuvintele tale de foc, pe mulţi rătăciţi prin pocăinţă i-ai adus la Dumnezeu;

Bucură-te, cela ce prin scrierile tale, sufletele şi ini­mile celor ce te cinstesc le-ai luminat;

Bucură-te, cela ce a ne ruga pentru vrăjmaşi ne-ai povăţuit;

Bucură-te, cela ce însuţi te-ai rugat cu dragoste fierbinte pentru vrăjmaşii tăi;

Bucură-te, cela ce ne-ai învăţat a vedea în cei ce ne vrăjmăşesc unelte ale lui Dumnezeu spre îndreptarea noastră;

Bucură-te, cela ce ochilor duhovniceşti ai celor ce se pocăiau lacrimile lui Ezechia şi suspinările lui Manase ai înfăţişat;

Bucură-te, cela ce în cărţile tale pline de Dumne­zeiască înţelepciune nevoinţele şi ostenelile vechilor nevoitori ai arătat;

Bucură-te, cela ce în viaţa ta acestora cu desă­vârşire ai urmat;

Bucură-te, ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales!

155

Condac 9

Toată oştirea cea îngerească şi soborul ierarhilor se minunau văzându-te pe tine, noul bineplăcut al lui Dumnezeu, cum străluceai prin mari osteneli şi nevoinţe. Iar noi, fericindu-te, lui Dumnezeu, Celui ce te-a proslăvit, strigăm: Aliluia!

Icos 9

Către o nouă şi mult ostenicioasă ascultare într-un ţinut îndepărtat al patriei tale, ai plecat, Ierarhe Igna­tie, atunci când de la Arhiereul Cel mai înainte de veci, Domnul nostru Iisus Hristos, ţi s-a înmânat to­iagul arhieresc de Arhipăstorul oraşului împărătesc, în catedrala din Kazan a împărătesei Cereşti. Cunoscând întru aceasta voia lui Dumnezeu, ca şi în ţară străină să se propăvăduiască de către tine Evanghelia împă­răţiei lui Dumnezeu, cu smerenie strigăm ţie:

Bucură-te, cela ce la hirotonie harul Dumnezeiesc cu îmbelşugare l-ai primit;

Bucură-te, cela ce eşti plin de apostoleasca învăţă­tură şi cu darurile ei mântuitoare pe toţi credincioşii îi adăpi;

Bucură-te, credincios lucrător al viei lui Hristos;

Bucură-te, alăută duhovnicească, mişcată de Duhul Sfânt;

Bucură-te, podoaba cea de Dumnezeu insuflată a arhiereilor;

Bucură-te, că prin gura ta Domnul Cel iubit de tine propăvăduia;

156

Bucură-te, că pe fraţii şi fiii tăi duhovniceşti din mănăstirea Prea Cuviosului Serghie, deşi cu trupul i-ai părăsit, însă în rugăciunile tale nicicum nu i-ai uitat;

Bucură-te, milostiv apărător al tuturor credin­cioşilor şi necredincioşilor, care te cheamă în ajutor;

Bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales!

Condac10

îngreunat fiind de neputinţa trupească şi de nevoinţele întru care ai petrecut, ai mers în mănăstirea Sfân­tului Nicolae, cea care este lângă râul Volga, Ierarhe Ignatie, venind a-ţi găti sufletul pentru plecarea din această lume; şi acolo întru cugetare la Dumnezeu şi pustnicească rugăciune zilele săvârşindu-ţi, fără tăcere ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 10

Grabnic ajutător şi mângâietor, ai fost Ierarhe Ig­natie, nu numai celor ce veneau la tine, ci şi celor din depărtare, cu scrierile tale mângâindu-i, duhul lor îmbărbătându-l şi înţelepţindu-l. Pentru aceasta îţi şi strigă cei ce preţuiesc cărţile tale cele pline de Dum­nezeiască înţelepciune:

Bucură-te, păstorul nostru cel bun;

Bucură-te, că pe cei care veneau la tine nicicând afară nu i-ai scos;

Bucură-te, că pe cei de aproape şi de departe care cereau ajutorul tău cu dragoste i-ai îmbrăţişat;

157

Bucură-te, că pe cei ce cu osârdie cinstesc scrierile tale în cea mai strânsă unire cu sufletul tău i-ai primit;

Bucură-te, că pe fiii tăi cei duhovniceşti cu răb­darea creştinească i-ai deprins;

Bucură-te, că a vedea în pătimirile noastre purtarea de grijă a lui Dumnezeu ne-ai povăţuit;

Bucură-te, că pe fiii tăi, a se încredinţa cu totul Dumnezeieştii pronii i-ai învăţat;

Bucură-te, că împlinirea întru noi a voii Lui, la Domnul ca pe o mare milă a o cere ai poruncit;

Bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales

Condac11

Cântare preaumilicioasă ai adus Prea Sfintei Treimi în toate zilele vieţii tale pământeşti, Ignatie prealăudate. Iar acum, stând înaintea Scaunului împăratului Slavei, roagă-te pentru noi, cei ce cinstim sfântă po­menirea ta, ca prin rugăciune şi pocăinţă curăţindu-ne, dimpreună cu tine să cântăm în veci lui Dumnezeu: Aliluia

Icos 11

Mare luminător al Sfintei Biserici Ortodoxe ai fost în viaţa ta. Ierarhe Ignatie, şi pentru aceasta ţi-a dăruit sfârşit minunat Domnul Atotţiitorul, şi în ceruri te-a proslăvit. Rugămu-te, milostive ierarhe, cere şi pentru noi, păcătoşii, care îţi cerem ajutorul şi mijlocirea, sfârşit în pace şi fără de durere vieţii noastre, răspuns

158

bun la înfricoşata Judecată a lui Hristos şi moştenirea împărăţiei Cerurilor, ca să strigăm Ţie cu bucurie:

Bucură-te, cela ce prin dreptul tău sfârşit viaţa ta cea dreaptă o ai pecetluit;

Bucură-te, cela ce apropierea plecării tale mai îna­inte o ai văzut;

Bucură-te, cela ce pe Cerescul Mire al sufletului tău cu făclia aprinsă l-ai întâmpinat;

Bucură-te, cela ce în ziua sfârşitului tău, pe Mânt uitorul înviat dimpreună cu femeile mironosiţe L-ai văzut;

Bucură-te, cela ce pe cinstitorii tăi nici după moarte de mijlocirea ta nu îi lipseşti;

Bucură-te, cela ce pe toţi care se roagă ţie cu osâr­die. cu harul şi cu purtarea ta de grijă îi acoperi;

Bucură-te, cela ce pe fiii tăi a se ţine fără abatere de sfânta credinţă ortodoxă, singura adevărată, i-ai învăţat;

Bucură-te, cela ce a primi înşelările cele ereticeşti şi a lua aminte la viclenele lor îndemnuri cu străşnicie ai oprit;

Bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales!

Condac12

Har s-a dat ţie de la Dumnezeu, Ierarhe al lui Hris­tos, Ignatie, a te ruga pentru noi şi a ne călăuzi pe ca­lea mântuirii, ca fiind curăţiţi prin pocăinţă, în cămara cea preaîmpodobită a Mântuitorului să intrăm şi aco­lo, dimpreună cu tine şi cu toţi cei ce bine au plăcut lui Dumnezeu, bucurându-ne să-I cântăm: Aliluia!

159

Icos 12

Cântând lui Dumnezeu, Celui Minunat întru sfinţii Săi, te lăudăm pe tine, Ignatie fericite, ca pe un prie­ten al lui Hristos, care prin neabătuta lucrare a porun­cilor Lui fericirea raiului ai dobândit. Roagă-te pentru noi, păcătoşii, ca dimpreună cu tine părtaşi ai Cinei Domnului să fim şi noi, cei ce cu dorire strigăm ţie:

Bucură-te, că prin preaadâncă smerenia ta, şi prin sărăcia cea duhovnicească împărăţia Cerurilor ai aflat;

Bucură-te, că această virtute la temelia tuturor nevoinţelor monahiceşti a o pune ai poruncit;

Bucură-te, că plângând pentru păcatele tale, de Domnul însuşi ai fost mângâiat;

Bucură-te, că pentru blândeţea sufletului tău, drept răsplată moştenirea vieţii veşnice ai dobândit;

Bucură-te, că în viaţa cea pământească dreptatea lui Hristos, iar nu hrana trupească ai căutat, iar acum, în ceruri, cu ea din belşug te-ai săturat;

Bucură-te, că pentru milostivirea ta faţă de aproa­pele, de Dumnezeu, Dăruitorul îndurărilor ai fost miluit;

Bucură-te, că pentru curăţia îngerească a inimii tale pe Dumnezeu L-ai văzut;

Bucură-te, că toate clevetirile şi ocările celor ce te urau, pentru Domnul le-ai iertat, şi pentru aceasta, de comoara cea mare dumnezeiasca înfiere ca un făcător de pace te-ai învrednicit;

Bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales!

160

Condac 13

O, preaminunatule şi bine-plăcutule al lui Hristos, Părinte ierarhe Ignatie! Primeşte această mică rugăci­une, însă din inimi ce te iubesc şi te cinstesc adusă, şi ne izbăveşte pe noi cu atotputernica ta mijlocire de toată durerea, suferinţa şi întristarea, aprinde inimile noastre reci cu focul credinţei şi al dragostei de Dum­nezeu, dăruieşte-ne pocăinţă mai înainte de sfârşit, fii nouă călăuzitor către împărăţia Cerurilor, ca acolo, dimpreună cu tine şi cu toţi cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu, în vecii vecilor să îi cântăm: Aliluia

Acest condac se citeşte de 3 ori şi iarăşi icosul 1 şi condacul 1.

Apoi această rugăciune:

Rugăciune către Sfântul Ierarh Ignatie

O, mare, preaminunate şi bineplăcutule al lui Hris­tos, Părinte ierarhe Ignatie! Primeşte cu milostivire rugăciunile pe care cu dragoste şi recunoştinţă ţi le aducem! Auzi-ne pe noi, cei sărmani şi neajutoraţi, care cu credinţă şi iubire la tine cădem şi cerem căl­duroasa ta solire pentru noi înaintea Scaunului Dom­nului Slavei. Ştim că mult poate rugăciunea dreptului, care milostiv face pe Stăpânul. Tu, din anii prunciei tale, pe Domnul cu înflăcărare l-ai iubit şi numai Lui a-I sluji voind, toate cele frumoase ale lumii acesteia întru nimica le-ai socotit. Tu, lepădându-te de tine şi luându-ţi crucea ai urmat Lui Hristos. Tu de voie ai ales calea cea strâmtă şi mâhnicioasă a vieţii mon­ahiceşti şi pe această cale virtuţi mari ai dobândit. Tu,

161

prin scrierile tale, inimile oamenilor de cea mai adâncă evlavie şi supunere către Atotputernicul Ziditor le-ai umplut, iar pe păcătoşii cei căzuţi cu înţeleptele tale cuvinte a-şi cunoaşte nimicnicia şi a alerga întru po­căinţă şi smerenie la Dumnezeu i-ai povăţuit, îmbărbătându-i cu nădejdea în milostivirea Lui. Tu, pe cei ce alergau la tine afară nicicând nu i-ai scos, ci părinte iubitor de fii şi bun păstor tuturor le-ai fost: nici acum nu ne părăsi pe noi, care ţie cu osârdie ne rugăm şi la ajutorul şi acoperământul tău scăpăm. Cere pentru noi de la Domnul Cel Iubitor de oameni sănătate sufletu­lui şi trupului, neclintită fă credinţa noastră, întăreşte puterile noastre care slăbesc întru ispitele şi întristările veacului acestuia, încălzeşte cu focul rugăciunii sufle­tele noastre cele reci, ajută-ne, ca prin pocăinţă fiind curăţiţi, sfârşit creştinesc vieţii noastre să primim şi în cămara cea preaîmpodobită a Mântuitorului să intrăm dimpreună cu toţi cei aleşi, şi împreună cu tine să ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh Amin.

Tropar, Glas 8

Apărătorule al Ortodoxiei, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales, podoaba cea de Dumnezeu insuflată a arhiereilor, slava şi lauda monahilor, cu scrie­rile tale pe noi toţi ne-ai înţelepţit; alăută duhovnicească, noule Gură de Aur, Ierarhe Ignatie, roagă pe Cuvântul, Hristos Dumnezeu, pe care în inima ta L-ai purtat, să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit a ne pocăi.

162

în loc de postfaţă

„Bucură-te, noule Gură de Aur, care prin cuvin­tele tale de foc pe mulţi rătăciţi prin pocăinţă i-ai adus la Dumnezeu; bucură-te, că prin gura ta Domnul Cel iubit de tine propovăduia; bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl preaales!“

Prin asemenea cuvinte de aleasă heretisire şi înaltă cinstire, Biserica dreptslăvitoare îl laudă, atât în slujba cât şi în acatistul ce îi sunt închinate, pe cel ce a stră­lucit ca un mare luminător între sfinţii ierarhi ai vea­curilor din urmă, pe iubitul ei fiu şi vrednicul ei slujitor, sfântul Ignatie Briancianinov (f 1864).

După o copilărie nefurată de cele proprii acestei vârste, plină de o maturitate, o grijă de suflet şi o luare-aminte de sine ce îi prevesteau viitoarele sporiri şi îmbogăţiri duhovniceşti, după o scurtă perioadă în care fiind în lume este „disputat“ între împăratul pământesc (ţarul) şi împăratul Cel Ceresc, viitorul ie­rarh alege partea cea bună, care nu se va lua de la el în veci: limanul cel dorit al vieţii îngereşti, şi aceasta chiar la Optina, aleasa mănăstirilor şi sihăstriilor Ru­siei veacului al XIX-lea. Aici are marea binecuvântare şi fericire de a fi, pentru o vreme, ucenic de chilie al marelui Stareţ, Sfântul Leonid, de la care adună din

163

belşug polen şi miere duhovnicească, precum şi de la sfinţii stareţi, fraţii Moi se şi Antonie, şi de la alţi cuvioşi mult îmbunătăţiţi împreună-vieţuitori. Acumu­lările teoretice şi practice făcute acum îi vor fi de un nespus de mare şi real folos atunci când va primi din partea mai-marilor Bisericii pravoslavnice grelele as­cultări de egumen al mănăstirii Pelşema, stareţ al Ma­rii Lavre a Sfântului Serghie de Radonej şi, mai apoi, de episcop.

Scrisă în 1846 în liniştea pustiei unde odinioară s-a nevoit marele între cuvioşi Serghie, alesul Prea Sfintei Treimi şi văzătorul Maicii lui Dumnezeu, „Despre în­şelare“ este aceea dintre scrierile Sfântului Ignatie pe care, dacă ni s-ar cere să o caracterizăm doar printr-un cuvânt, nu am ezita nici o clipă să o numim cutremurătoare. Îndrăznim să afirmăm aceasta deoarece iată, în cei 153 de ani care s-au scurs de când a văzut lumina tiparului, actualitatea informaţiei ei nu a scă­zut nicidecum, puterea ei de a produce „seisme“ du­hovniceşti dintre cele mai benefice, de a lumina şi în­tări inimi şi minţi slăbănogite de păcat, amăgite şi ră­tăcite de el, este nu numai intactă, ci chiar crescândă, căci şi în privinţa ei ni se pare potrivit cuvântul apostolesc: „unde s-a înmulţit păcatul a prisosit harul“.

„Veac grozav“, l-a numit Cuviosul Agatanghel în proorocirile sale de acum circa 700 de ani pe cel de-al douăzecelea de la naşterea Mântuitorului Hristos, „se­col al confuziilor axiologice“, valorice, l-au caracteri­zat trăitori autentici, care s-au iscusit în grelele ispite şi încercări prin care i-a trecut mila, întotdeauna iubi­toare de oameni, a proniei dumnezeieşti.

Multă este felurimea strălucirilor luminilor acestei cărţi, care „atacă“ atât întunericul vădit, cât şi „luminile

164

întunecate“ ale sufletelor noastre, dar numai câteva mici nuanţe ale lor vom încerca să semnalăm în cele ce urmează, căci starea mai mult decât precară a vederii noastre sufleteşti, a celor ce îndrăznim să scriem cele de faţă, trebuie să o recunoaştem deschis, nici nu ne îngăduie mai mult.

Ca nimeni altul, Sfântul Ignatie ne pune înainte re­zultatele pe care le-a dobândit cu „microscopul“ său “ duhovnicesc prin nevoinţe, lupte şi primejdii person­ale despre care nu ne mărturiseşte în mod direct ni­mic, dar pe care cei lucrători le pot citi printre rânduri. Despre pocăinţă, despre care toţi am auzit, dar pe care atât de anevoie ne hotărâm să o punem ca temelie tare şi statornică a vieţuirii noastre în Hristos, printre mul­te altele, toate de o însemnătate covârşitoare, marele ierarh ne spune şi aceasta: „Toate felurile de înşelare diavolească la care se supune cel ce se nevoieşte în ru­găciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugă­ciunii nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii“. în întreg cuprin­sul cărţii leit-motivul pocăinţei este analizat sub atâtea unghiuri, cu atâta acribie, cu grija pe care nici cea mai duioasă dintre mame nu ar putea-o avea faţă de prun­cuţii ei, încât îndreptăţirea de sine că am auzit vorbindu-ni-se despre pocăinţă mai mult în sintagme şi me­tafore şi de aceea concreteţea acestei virtuţi ne scapă, nu mai poate sta nicicum în picioare.

Cei mai mari sfinţi ai Ortodoxiei sunt citaţi cu o pertinenţă desăvârşită şi în anumite contexte trebuin­cioase comentaţi în chip strălucit. „Oricât de înalte ar

165

fi nevoinţele noastre, dacă nu am dobândit inimă îndu­rerată, atunci nevoinţele noastre sunt mincinoase şi deşarte“ (Scara, Cuvântul al 7-lea). Iar la cele spuse de Sfântul Simeon Noul Teolog că „Părerea nu îngă­duie celor părute să ia cu adevărat fiinţă“. Sfântul Ig­natie face acest minunat comentariu: „Cel căruia i se pare că este despătimit nu se va curăţi niciodată de pa­timi; cel căruia i se pare că este plin de har nu va primi niciodată har; cel căruia i se pare că este sfânt nu va ajunge niciodată la sfinţenie. Să fie limpede: cel ce socoate că are lucrări duhovniceşti, virtuţi, merite, daruri harice, care se măguleşte şi se desfată cu «păre­rea», prin această «părere» îngrădeşte lucrărilor du­hovniceşti, virtuţilor creştine şi harului dumnezeiesc intrarea în el şi deschide larg poarta pentru îmbolnă­virea de păcat şi pentru demoni. Pentru cei molipsiţi de «părere» deja nu se mai află nici o putinţă de spo­rire duhovnicească: ei au nimicit această putinţă jert­find pe altarul minciunii înseşi principiile pe care se întemeiază lucrarea omului, lucrarea mântuirii sale, şi anume felul în care el priveşte adevărul“. Capitolul in­titulat „Vederea păcatului propriu“ ne apare ca un ta­blou duhovnicesc zugrăvit cu o măiestrie unică; el poate sta cu cinste alături de tot ce s-a scris mai adânc şi mai frumos despre pocăinţă de dumnezeieştii Părinţi.

În grija sa părintească de adevărat păstor al turmei cuvântătoare ce i-a fost încredinţată de Dumnezeu, marele ierarh vine şi cu numeroase exemple concrete, de autori şi opere care nu au scăpat de cumplitele mreje diavoleşti ale înşelării de sine, amăgirii de sine şi beţiei de sine. în menghina minţii sale îndumnezeite autori ca Toma de Kempis, Milton, Klopstock, Racine etc.

166

şi „opere fundamentale“ ale lor cedează vai - mai uşor decât nucile şi alunele goale sub greutatea unui buldozer. Iată de pildă ce afirmă şi demon­strează aceasta în multe feluri şi în diferite contexte ale lucrării cu argumente de o claritate cu neputinţă de contestat despre „Urmarea lui Hristos“, o carte bine­cunoscută, ades recomandată şi citită de credincioşii noştri şi uneori chiar de cei din cinul monahal. „«Ur­marea» atunci când a apărut pentru prima oară a fost osândită chiar de biserica sa latină, fiind pusă sub urmărirea Inchiziţiei. Urmărirea a încetat, mai apoi, şi s-a prefăcut în protecţie, atunci când s-a văzut că această carte este o bună unealtă de propagandă în rândul oamenilor care şi-au pierdut adevărata înţelegere a creş­tinismului şi au păstrat cu el doar o legătură de supra­faţă... Cartea îi poartă pe cititorii săi drept spre părtăşia cu Dumnezeu, fără a-i curăţi, mai înainte, prin pocă­inţă: de aceea şi stârneşte o deosebită aplecare spre ea în oamenii pătimaşi, care nu au bătut cărarea pocăinţei, care nu au fost preveniţi cu privire la amăgirea de sine şi la înşelare, care nu au luat povaţă din învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, cum să vieţuias­că după legea duhovnicească... Cugetarea semeaţă, subţirea patimă a dulceţii şi slava deşartă sunt înfăţişate de această carte ca lucrare a harului dumnezeiesc.

Când cugetăm că până mai ieri duhovnici care se socoteau şi erau socotiţi de foarte mulţi îndreptă­tori ai credinţei şi ai monahismului contemporan, ci­tau în neştire şi cu mare admiraţie din această carte, recomandându-o călduros tuturor, nu putem să nu concluzionăm ca fiind nespus de periculoasă acredi­tarea ideii că i-am putea cunoaşte în exhaustivitate pe

167

Sfinţii Părinţi, că ştim despre ei şi operele lor atât de mult încât nu mai este de trebuinţă să ne mai şi în­văţăm de către alţii şi de la alţii, ci numai să învăţăm noi pe ceilalţi. Sfinţii Părinţi ne-au avertizat că vultu­rul care are doar o unghie a unei ghiare prinsă în cursă este imobilizat mai mult chiar decât o biată orătanie din ogradă. Necunoaşterea, fie şi numai a unei opere a luminătorilor Ortodoxiei, dar capitală, aşa cum este şi „Despre înşelare“, poate provoca deraieri spirituale pe cât de ascunse, pe atât de periculoase, cu urmări cata­strofale pentru mulţi, chiar şi pentru cei care se socot sau sunt socotiţi... infailibili şi atotştiutori.

încheiem cu mult folositoarea rugăciune a Sfântului Ignatie cu care se şi încheie mai sus pomenitul capitol despre „Vederea păcatului propriu“ rugăciu­ne pe care mulţi creştini râvnitori şi monahi sporiţi au inclus-o în pravila lor zilnică încă de la mijlocul seco­lului trecut:

„Doamne! Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă cu desăvârşire de luarea-aminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest chip, buni. Dă inimii noastre să pără­sească grija pierzătoare de neajunsurile aproa­pelui, să îşi unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei poruncite şi gătite nouă de Tine. Dă-ne nouă, celor ce ne-am întinat haina sufletului, să o albim iarăşi; ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor. Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputinţele cele de multe feluri care

168

trăiesc în noi, înăbuşind în inimă mişcările duhovni­ceşti, aducând în ea mişcările sângelui şi trupului ca­re sunt potrivnice împărăţiei lui Dumnezeu. Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre. Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din prici­na păcătoşeniei sale, neluate în seamă şi neînţelese, şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei de­şarte care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese. Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri în ca­lea noastră către Tine, şi dă-ne să ajungem la Tine, Cela Ce chemi pe cei ce îşi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se socotesc drepţi, ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor ro­biţi şi Mântuitorul celor pierduţi. Amin“.

169

Cuprins

Despre înşelare (Partea întâi) 6

Despre râvna sufletească şi cea duhovnicească 11

Despre luarea-aminte în ceea ce priveşte citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi despre viaţa monahală 17

Despre păzirea de binele firii omeneşti căzute 20

Despre vise 24

Despre vieţuirea după sfat 31

Despre viaţa pustnicească 39

Despre înşelare (Partea a II-a) 62

Despre adevărata şi făţarnica smerită-cugetare 99

Vederea păcatului propriu 111

Despre iubirea de aproapele 126

Despre iubirea de Dumnezeu 134

Cursele stăpânitorului lumii acesteia 139

Acatistul Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov 146

în loc de postfaţă 163

Technorati Tags: Dumnezeu,parere,inselare,indracire,iubire,credinta,parinti,carti