CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU SF. AMBROZIE AL MILANULUI

constantin virgil Gheorghiu

Sfântul Ambrozie al milanului

Cartea de faţă sfântul Ambrozie al Milanului a fost scrisă după naraţiunea tradiţională şi consacrată, aşa cum ne-a fost ea transmisă de către istoricii greci Socrate, Sozomen şi, mai cu seamă, Teodoret, episcopul Cirului.

CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU

Sfântul Ambrozie al Milanului

Traducere din limba franceză de Gheorghiţă Ciocioi

Bucureşti

Redactor: Elena Marinescu

Coperta: Mona Velciov

Traducerea s-a realizat după manuscrisul original din limba franceză: Constantin Virgil Gheorghiu, Saint Ambroise de Milan.

Editura Sophia, pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GHEORGHIU, VIRGIL

Sfântul Ambrozie al Milanului Constantin Virgil Gheorghiu; trad, din lb. franceză de Gheorghiţă Ciocioi. bucureşti:

Editura Sophia, 2013

ISBN 978-973-136-375-2

I. Ciocioi, Gheorghiţă (trad.)

235.3 Ambrozie al Milanului 929 Ambrozie al Milanului

Sfântul Ambrozie al Milanului cel mai înălţător roman cu subiect religios al lui C.V. Gheorghiu

Opera celebrului scriitor român C.V. Gheorghiu (1916-1992), tradusă în zeci de limbi, va rămâne, în propria sa ţară, până în deceniile de pe urmă, aproape necunoscută. Chiar şi romanul Ora 25, care-i va aduce lui C.V. Gheorghiu, la jumătatea secolului trecut, consacrarea scriitoricească, făcând, în puţină vreme de la apariţia sa, înconjurul planetei fiind primit cu entuziasm nedisimulat de critica literară din Occident ori de peste Ocean -, va fi tipărit în româneşte abia în 1991, la mai bine de patru decenii de la lansarea acestuia.

Scrierile marelui exilat parizian recuperate de editurile româneşti, până la această dată, doar într-o mică măsură vor constitui o adevărată revelaţie pentru cititorul de la noi, fiind receptate, în pofida unei critici literare cel mai adesea tributară vechii ideologii comuniste, la adevărata lor valoare. De altfel, cititorul ideal pentru care a dorit să scrie C.V. Gheorghiu a fost cititorul român fapt mărturisit în nenumărate rânduri şi verificabil prin temele, evenimentele ori personajele cărţilor sale, desprinse din realitatea românească, fie că e vorba de roman ori memorialistică.

6

O categorie aparte a operei marelui scriitor român este reprezentată de romanul religios, într-o abordare scriitoricească originală, consacrarea lui C.V. Gheorghiu de data aceasta în mediile ecleziastice fiind una definitivă.

Pe lângă cele peste 40 de cărţi tipărite în timpul vieţii, cele mai multe străbătute de un filon religios inconfundabil, autorul va lăsa ca moştenire, după trecerea sa la cele veşnice, o serie de manuscrise inedite, ce aşteaptă de decenii bune lumina tiparului. Este cazul cărţii de faţă sfântul Ambrozie al Milanului ce se dovedeşte a fi, de departe, cea mai înălţătoare dintre scrierile cu subiect religios ale lui C.V. Gheorghiu. Fără egal, considerăm, în literatura de gen. Cititorul se va putea convinge singur de aceasta, după lectura romanului, o frescă neîntrecută a realităţilor veacului de aur al creştinătăţii, cu tainice legături până în zilele noastre.

Cartea apare, aşa cum nu s-a întâmplat cu nici una din scrierile autorului de după exilul său, mai întâi la Bucureşti, o ediţie pariziană a romanului urmând să vadă lumina tiparului cel mai devreme anul viitor.

Aducem sincere mulţumiri pentru sprijinul acordat recuperării şi editării manuscrisului romanului Sfântul Ambrozie al Milanului scriitorului francez Thierry Gillybceuf, un bun prieten al Editurii Sophia, şi părintelui Ioan Neculoiu, neobosit cercetător al operei lui C.V. Gheorghiu.

Traducătorul

Creştinismul a cizelat, poate, personalităţile cele mai fine ale societăţii umane: acelea ale înaltului cler al Bisericii Soborniceşti.

În cazul dat, chipul uman sfârşeşte prin a se impregna complet de spiritualitate care generează fluxul şi refluxul constant a două moduri de fericire, sentimentul puterii şi cel al renunţării...

Aici domneşte nobilul dispreţ al fragilităţii trupului şi fericirii, aşa cum îl aflăm la soldatul înnăscut.

Frumuseţea irezistibilă, rafinata desăvârşire a Părinţilor Bisericii au fost întotdeauna, pentru popor, o probă a adevărului Bisericii.

Friedrich NIETZSCHE

I

Şobolanii părăsesc întotdeauna corăbiile ce urmează să se scufunde. Rămân pe uscat în ultimul port. Împăraţii romani au părăsit Roma, precum şobolanii, cu un secol înainte de cucerirea barbară. împăraţii au refuzat, unul după altul fără excepţie -, să mai locuiască la Roma. Au locuit la Treveris¹, la Constantinopol ori la Milan. Oriunde altundeva, în afară de Roma.

împăratul Flavius Valentinian şi-a stabilit reşedinţa la Milan. în anul 374 d.Hr. el şi-a serbat cea de-a cincizeci şi treia aniversare. S-a născut în anul 321, la Cibalae, în Panonia, într-o garnizoană militară. Fratele său mai tânăr, Valens, care va fi împărat roman al Răsăritului, cu reşedinţa la Constantinopol, s-a născut în aceeaşi fortăreaţă ca şi el. Tatăl lor a fost militar.

Valentinian aşa cum o arată şi titulatura oficială este împărat al Romei şi stăpân al lumii. Statuile oficiale care împodobesc intrările cazarmelor, ale Senatului şi pe cele ale clădirilor publice îl înfăţişează sculptat în marmură, cu un glob în mână. Un glob mare cât un măr. Acesta simbolizează lumea, căreia el, Flavius Valentinian, îi este stăpân.

¹ Treveris (Augusta Treverorum), astăzi, Trêves (Trier), în Germania.

10

însă titlurile lui Valentinian sunt doar nominale. Nu au corespondent în realitate. Sunt învechite. Teoretic, Valentinian este cel de-al cincizeci şi cincilea împărat al Romei şi stăpân al lumii. în realitate, el nu este împărat al Romei, ci al Milanului. Lumea nu este sub stăpânirea lui Valentinian. Imperiul Roman nu înglobează întreaga lume ba dimpotrivă: pe zi ce trece, imperiul devine din ce în ce mai îngust. Barbarii devorează din toate părţile frontierele imperiului, aşa cum şobolanii ar devora o bucată de şvaiţer. Iar dacă această situaţie va dura, într-o zi, din imperiu nu va mai rămâne decât numele. în prezent, câteva elemente esenţiale ale imperiului au dispărut. în primul rând, imperiul nu mai dispune de o armată. Cetăţenii după secole de cuceriri s-au îmbogăţit. Meseria de soldat este nespus de obositoare. Ea nu mai este compatibilă cu viaţa pe care o duce cetăţeanul bogat, care trăieşte din veniturile sale. Meseria de soldat este rezervată exclusiv străinilor şi, în particular, barbarilor. Agricultura este lăsată, de asemenea, sclavilor străini. E o meserie grea. Funcţiile publice de avocaţi ori cele intelectuale la fel ca toate celelalte meserii, de altfel au fost date în concesiune, contra unei remuneraţii, străinilor. Munca este o activitate barbară. Poporul evoluat, de genul romanilor, îşi dă seama că munca este o activitate barbară. Rezervată, prin urmare, barbarilor. Şi a gândi este tot o muncă, deci o activitate barbară. împăratul Valentinian, care este roman evoluat, prin urmare -, nu se gândeşte nicicum la ceea ce se va alege din imperiu şi, cu toate acestea, este imperiul său. Valentinian nu-şi pune întrebări. A-ţi pune întrebări este mai rău decât a sfărâma piatră.

11

în schimb, Valentinian se agită, cu trupul său uriaş, pe terasele de marmură ale palatului imperial din Milan. Valentinian nu se simte niciodată în largul său în palat. Nu se simte, de fapt, în largul său în nici un palat. Valentinian nu suportă zidurile nici chiar atunci când acestea sunt din marmură ori împodobite cu aur. Valentinian, cel de-al cincizeci şi cincilea stăpân al lumii, este un om care are nevoie de aer. într-un palat, împăratul este mai puţin în largul său decât un leu într-o cuşcă.

Oricine l-a cunoscut pe tatăl lui Valentinian înţelege cel mai bine această indispoziţie a împăratului între patru pereţi. Tatăl împăratului se numea Graţian. Era soldat şi avea muşchii cei mai puternici din întreaga armată romană. Graţian tatăl lui Valentinian era mai puternic decât un leu ori un urs. Era nevoie de cinci oameni care să-şi adune forţele laolaltă pentru a putea smulge o frânghie din mâinile lui Graţian. Auzind vorbindu-se de un soldat atât de puternic, împăratul a vrut să-l cunoască pentru a-l studia mai bine şi a-l putea admira. în prezenţa sa, Graţian s-a luptat şi a învins cinci gladiatori.

împăratul a hotărât, nu fără anumite raţiuni, că era nedrept ca un om ce dispunea de o musculatură atât de puternică să rămână un simplu soldat.

un militar atât de puternic trebuie să fie cel puţin general, a declarat împăratul.

12

Soldatul Graţian a fost numit îndată general. La ordinele sale a fost plasată o armată şi el a devenit comandantul unei cetăţi, Cibalae, în Panonia ungaria de astăzi. Cei doi fii ai lui Graţian valens şi Valentinian -, amândoi viitori împăraţi, s-au născut în această cetate.

însă generalul Graţian avea oroare de disciplină. împăratul a fost constrâns astfel să revină asupra favorurilor pe care i le acordase. Redevenit simplu soldat, Graţian n-a respectat disciplina. împăratul, a cărui sarcină era să vegheze să domnească disciplina, a dat ordin să-i fie tăiat capul soldatului Graţian care dispunea de muşchii cei mai puternici din întreaga armată.

Ajunşi orfani, cei doi fii ai lui Graţian şi-au recâştigat rangurile de simpli soldaţi.

Valens era un soldat de statură mică, bronzat şi nervos. Valentinian era înalt, blond şi foarte puternic. Nu era atât de puternic precum tatăl lui decapitat, în schimb dădea dovadă de o voinţă nemaivăzută. Ţinându-se seama de fermitatea caracterului acestuia, care nu avea egal decât în forţa fizică a tatălui său, Valentinian a fost numit general.

În anul 364 el comanda armatele Răsăritului. într-o noapte, Iovian, împăratul Romei, care lupta împotriva perşilor, a mâncat foarte mult. Adormind, la puţină vreme de la copiosul dineu, după miezul nopţii împăratul a murit în urma unei indigestii.

Moartea lui s-a petrecut într-un moment dificil. Armata romană se afla în plină retragere. Avea nevoie de un comandant pentru a salva situaţia. Trupele au ales, prin urmare, cât se poate de rapid, un nou împărat. Acesta a fost Valentinian.

Plimbându-se pe terasa sa de marmură, Valentinian îşi aducea aminte cu plăcere de refuzul purpurei şi al diademei. Camarazii săi de arme erau fericiţi de a fi ales un împărat robust, care nu risca să moară din pricina unei indigestii, asemenea predecesorului său. Era destul de primejdios de a avea împăraţi precum Iovian cu un stomac fragil. Victorioasă, o armată îşi poate îngădui să-şi tragă răsuflarea. învinsă, cu vrăjmaşul pe

13

urmele sale, o armată trebuie să se retragă. Are nevoie de comandanţi vrednici. în timpurile de pe urmă, armata romană se afla mereu în retragere. Astfel că nu-şi putea permite luxul de a avea împăraţi slabi şi incapabili de a organiza o retragere.

Şi totuşi Valentinian a refuzat purpura şi diadema. Camarazii săi de arme au insistat. A agitat spada. Mânios, el s-a apărat împotriva camarazilor săi care voiau să-i aşeze cu de-a sila purpura pe umeri.

mâine voi accepta alegerea voastră, le-a explicat el. Astăzi refuz să devin împărat. Este o zi care aduce nefericire. Un „bisect”.

Soldaţii, care cunoşteau fermitatea caracterului său, n-au mai insistat. Au aranjat mantia de purpură şi coroana stăpânului lumii şi-au aşteptat cea de-a doua zi. Când i le-au prezentat din nou lui Valentinian, acesta le-a primit fericit.

Diadema, încrustată cu pietre preţioase, părea făcută special pentru a fi purtată de către o coamă de leu blond şi plin de bărbăţie precum Valentinian. Nu putea să i se mai întâmple nimic rău acum, căci era o zi fastă.

Titlul de împărat nu i-a luat minţile lui Valentinian. Acum, la vârsta de 53 de ani, la fel ca în întreaga sa existenţă, Valentinian considera forţa fizică drept darul cel mai preţios. Ar fi preferat muşchii tatălui său în locul diademei de împărat. Pentru el, darul suprem era forţa fizică. Tatăl său putea să pună la pământ cinci adversari. Antrenat cum se cuvine, Valentinian nu putea să doboare decât doi.

Valentinian se consola. Muşchii inimii sale sunt de departe mai puternici decât ai altora. El era fără milă şi nu băga de seamă durerea, remuşcările ori compasiunea.

14

Pentru un războinic, aceste calităţi au aceeaşi importanţă ca şi muşchii. Nimic nu-l impresiona pe Valentinian. Putea să se scalde în sânge. Putea să omoare oameni, unul după altul, fără să resimtă altceva decât oboseală.

„Sunt singurul împărat roman care nu acordă niciodată iertare”, şi-a spus Valentinian. Fapt confirmat. Cercetările de arhivă o adeveresc pe deplin. împăraţii cei mai cruzi ai Romei au cunoscut momente de slăbiciune. Au acordat graţieri. Au iertat. însă nu Valentinian. Nici o graţiere. Nici un fel de iertare. La începutul domniei sale, consilierii lui au încercat să-i demonstreze nevinovăţia unui condamnat. îi cereau să îl ierte. I-au adus probe indubitabile.

e nevinovat? a întrebat Valentinian.

fără umbră de îndoială, este nevinovat.

nimeni nu este fără pată când eu vreau să fie vinovat! obişnuia el să afirme.

îndată după aceea, sentinţa era pusă în aplicare. Era logic.

Nimeni nu mai putea să pledeze ca nevinovat. Nici un avocat.

Dar Valentinian avea nevoie de un antrenament zilnic pentru a rămâne puternic şi în plină formă. Caracterul său trebuia să fie supus antrenamentului, ca şi muşchii.

în camera principală a palatului său din Milan, în apropierea dormitorului, împăratul adăpostea doi urşi. Două sălbăticiuni. Unul dintre urşi se numea Mica Aurea paieta de aur. Cel de-al doilea se numea Innocentia. în fiecare zi, cu augusta sa mână, împăratul îi hrănea şi le dădea carne de om. Neapărat proaspătă.

Comandantul închisorii din Milan avea ordin să procure carne de om pentru împărat, nu conta la ce oră a zilei

15

ori a nopţii, atunci când era nevoie la palat. Această hrană necesară sălbăticiunilor imperiale provenea de la prizonieri, de la sclavi şi de la cei condamnaţi la moarte. Nu conta cine ar fi putut să devină hrană pentru sălbăticiunile imperiale, pentru că nu conta cine ar fi putut fi vinovat. Nimeni nu era fără de pată atunci când împăratul Romei dorea ca el să fie vinovat.

Acest antrenament al caracterului şi al forţei combative a fost întotdeauna pus în practică în armata romană. în ajunul unei mari bătălii, soldaţii erau invitaţi în arene, unde li se oferea un spectacol plin de cruzime. în lipsa unui antrenament, victoria era imposibilă.

în anturajul împăratului, nimeni nu socotea că era bizar ori crud acest mod de antrenament al lui Valentinian. în fiecare zi, în public, erau oferite spectacole asemănătoare. Fiinţele umane erau aruncate ca hrană fiarelor sălbatice în arene. Un spectacol familiar şi acceptat. Toţi cetăţenii asistau la acesta. Un spectacol familiar la care asistau atât femei, cât şi copii. Demnitarii hrăneau murenele şi ceilalţi peşti din piscinele lor private cu carne omenească foarte proaspătă. O tradiţie. La fel ca şi chinezii, care, deşi în secolul al XX-lea, dau pe nou-născuţii lor, care nu sunt de sex masculin, ca hrană porcilor.

Pradă agitaţiei, împăratul Valentinian păşeşte de-a lungul şi de-a latul terasei palatului său din Milan. Nu se simte bine. Doar vânătoarea ori războiul poate să-i aducă satisfacţii. în curând, el va pleca într-o campanie împotriva quazilor, un popor barbar din Panonia natală.

O expediţie împotriva barbarilor îl amuză mai mult pe împărat decât vânătoarea de urşi. Căci, la apropierea legiunilor romane, aceştia se ascund în peşterile lor, se caţără

16

până în vârf de munte, traversează fluviul înot, şi trebuie urmăriţi precum fiarele sălbatice.

împăratul aşteaptă ca toate pregătirile pentru expediţie să fie încheiate. Se gândeşte la fratele său Valens, care este exact opusul lui. De obicei, fraţii se aseamănă. Valentinian şi Valens nu au însă nimic în comun.

„Valens a devenit împărat cu ajutorul meu”, îşi spunea Valentinian. Era de înţeles. Fratele mai mare poartă întotdeauna de grijă de cel mai mic. îi despărţeau şapte ani. Valens era născut în 328, iar Valentinian în 321.

Gândurile lui Valentinian se întorceau înapoi, în anul 364, când camarazii săi îl aleseseră comandant. Odată aşezată diadema pe fruntea sa, soldaţii l-au rugat pe împărat să-şi numească un secund. Cutuma cerea ca împăratul Romei să desemneze un secund pentru a-l ajuta în administrarea imperiului său atât de întins şi ale cărui frontiere erau ameninţate mereu de barbari.

cei care mi-au cerut să-mi precizez alegerea să iasă din rânduri! a ordonat Valentinian.

Au ieşit în faţă cei mai buni prieteni ai săi.

luaţi-le armele şi puneţi-le lanţuri! a dat el ordin.

Apoi s-a adresat trupelor:

prieteni, a stat în puterea voastră să mă alegeţi împărat. Aţi făcut aceasta. De acum înainte eu sunt cel care voi hotărî. Nu vă rămâne decât să mă ascultaţi şi să executaţi ordinele mele. Asta-i tot. Cei care încearcă să-mi sugereze o hotărâre vor fi pedepsiţi pentru indisciplină.

Pedepsirea celor care-l aleseseră a fost primul său gest ca împărat. Cel de-al doilea a fost să-l desemneze pe fratele său Valens ca împărat al Constantinopolului.

Un murmur de nemulţumire s-a ridicat din partea trupelor. Valens nu fusese agreat de armată pentru că era un

17

intelectual, de statură mică, slab, nervos şi bronzat precum un gitan. Valens agrea mai degrabă discuţiile teologice. îi plăceau mai mult conducătorii Bisericii decât generalii. Nu era făcut să placă armatei.

Valentinian s-a adresat generalilor săi:

vă autorizez să-mi aduceţi la cunoştinţă dacă aprobaţi alegerea fratelui meu Valens!

dacă dragostea pe care o purtaţi familiei voastre este mai mare decât cea pe care o purtaţi patriei voastre, alegerea este una nespus de indicată. La o adică, aţi fi făcut mai bine să alegeţi pe altcineva.

-Alegerea este una irevocabilă, a replicat Valentinian. Valens va rămâne împărat al Imperiului de Răsărit.

Armata a aplaudat această alegere. Pentru moment, orice opoziţie era de neconceput.

Valentinian nu-şi iubea mai mult familia decât patria, în realitate, era incapabil să iubească. Dragostea moleşeşte pe un războinic. Era, prin urmare, un sentiment incompatibil cu cariera militară. Ca un veritabil militar, Valentinian avea simţul datoriei. Pentru el, patria se afla mai presus decât familia. Fără a fi pesimist, era un spirit lucid. îşi dădea perfect seama că un împărat, fie el capabil ori ba, nu mai poate face ceva pentru a stopa căderea imperiului. Acestea erau faptele. Fiecare zi contribuia la decăderea imperiului. Precum un arbore bătrân, ale cărui ramuri uscate cad unele după altele. Imperiul era o fiinţă vie. Prin urmare, într-o zi, va muri de bătrâneţe.

Cauzele care au precipitat căderea imperiului au fost numeroase. Principala cauză a constituit-o faptul că era bătrân. Prin urmare, putred. Lipsit de vlagă. Tot ceea ce trăieşte pe pământ îmbătrâneşte, se usucă, putrezeşte şi

18

moare. Iar un imperiu nu face excepţie de la aceasta. Un imperiu e muritor şi el. Comparată cu alte vieţi, a sa este chiar foarte scurtă. Imperiul Roman a trăit şi încă destul de mult. A depăşit cu mult alte imperii. De obicei, viaţa unui imperiu se întinde vreme de două generaţii. Odată trecut timpul, el nu poate să mai supravieţuiască ori să se mai mărească. Nimic nu este mai fragil, mai efemer decât viaţa unui imperiu. Doar viaţa unui fluture strălucitor şi fragil poate fi comparată cu aceea a unui imperiu.

Valentinian şi-a dat seama că la Constantinopol nici chiar un împărat de geniu nu ar putea să oprească imperiul din căderea sa. El l-a desemnat, prin urmare, pe fratele său pentru acest post fără nici un fel de strălucire.

Valentinian şi-a dat seama ca toţi ceilalţi, de altfel că prăbuşirea Imperiului Roman nu se va petrece în timpul vieţii sale. Imperiul a supravieţuit la cincizeci şi patru de împăraţi şi va supravieţui şi în timpul celui de-al cincizeci şi cincilea. Un imperiu se aseamănă unui bătrân care a depăşit vârsta de 70 de ani: riscă să ajungă centenar. După 70 de ani se moare mai greu. După 70 de ani, un om nu poate să ducă o viaţă deplină, în adevăratul sens al cuvântului. în consecinţă, el este mai puţin expus morţii. Viaţa însăşi este expusă morţii. Bătrânul şi moartea fac drumul împreună. O mumie vie. El poate să concureze cu timpul. Mumiile au făcut-o întotdeauna şi ele triumfă. Doar cei vii sunt doborâţi de ani. Ţinând seama de longevitatea sa neobişnuită, Imperiul Roman poate să trăiască precum un bătrân într-un fotoliu, sfidând timpul şi pierzându-şi, în acelaşi timp, provinciile, una după alta. Imperiul se mumificase deja. Fără armată, Imperiul Roman nu putea să mai trăiască. La fel ca un om lipsit de muşchi. Şi

19

totuşi, fără muşchi, fără armată imperiul exista, deşi mumificat. Doar mumiile sunt lipsite de muşchi. Administraţia romană supravieţuia încă, însă acţiunile acesteia erau împotriva intereselor imperiului.

am fost obligat să creez gărzi civile în fiecare oraş, spunea Valentinian.

Gărzile erau destinate protecţiei cetăţenilor împotriva abuzurilor guvernatorilor şi funcţionarilor. Cei mai cumpliţi duşmani ai cetăţenilor nu erau barbarii, ci funcţionarii Fiscului, ai Poliţiei şi ai tuturor celorlalte instituţii publice. Era un simptom caracteristic tuturor imperiilor atinse de bătrâneţe.

Valentinian nu se îngrijea nicicum de viitor. Câtă vreme va trăi el, va trăi şi imperiul. împăratul va putea să vâneze fiare sălbatice şi barbari, distracţiile sale favorite.

La fel cum şobolanii părăsesc ambarcaţiunile gata să naufragieze, tot astfel şi cetăţenii Imperiului Roman fugeau. Cea mai mare parte dintre ei şi-au găsit refugiul în imperiul credinţei: Biserica lui Iisus. Valens era unul dintre aceştia.

Alţi cetăţeni îşi găseau refugiul în trecut. Era cazul păgânilor care visau la reîntoarcerea gloriei trecute. Alţii se îndârjeau să-şi adune averi sau se refugiau în cotidian. Valentinian făcea parte dintre aceştia din urmă. El ducea zi după zi o viaţă intensă, refuzând să vadă mai departe. Doar acest refugiu în cotidian poate să satisfacă un bun cetăţean roman. Un refugiu al popoarelor fără imaginaţie. Romanii nu au făcut parte însă niciodată dintre acestea. Dar ei ignorau istoria.

Brusc, Valentinian rămâne nemişcat. Unul dintre urşii săi a început să se agite. Nemişcat, cu urechea la pândă, împăratul, pe terasa sa, pare o statuie. Are aproape doi metri. Părul său e de culoarea grâului copt. Culoarea mierii

20

de albină. Un păr aproape alb, o frunte largă şi un trup de bronz. Ochii săi au culoarea oţelului, a acelui oţel din care sunt forjate spadele. Ochii cu strălucirea metalică sunt tot ceea ce există mai frumos în persoana lui Valentinian. Nici barbarii nu au astfel de ochi care să fie la fel de strălucitori şi de reci.

Valentinian este convins de frumuseţea sa. Nutreşte un profund dispreţ pentru fratele său Valens, care este mic de statură, nervos şi negricios.

Valentinian a părăsit terasa cu pas leneş. Vrea să ştie ce l-a făcut pe ursul lui atât de agitat. Fiarele imperiale nu se agită niciodată fără motiv. în prezenţa Micăi Aurea şi a Innocentiei, Valentinian se simte destins. Apropierea de sălbăticiunile sale îi provoacă o destindere completă. Urşii îl privesc pe împărat drept în ochi. Nimeni din anturajul său nu îndrăzneşte să-l privească atât de mândru şi de sigur. Uneori, Iustina, împărăteasa şi soţia sa, îl priveşte în acelaşi fel, însă nu atât de des.

„Animalele sălbatice au o privire imperială”, îşi spune Valentinian. Cel care vrea să se comporte cu maiestate trebuie să ia exemplu de la fiare. Frumuseţea şi sublimul pot fi atinse prin alte mijloace. Autoritatea nu se poate obţine însă decât prin forţă şi prin cruzime.

Valentinian se voia la fel de semeţ şi maiestuos ca şi fiarele sale. Sclavii, ştiind că împăratul se afla în camera rezervată urşilor, au adus coşuri pline cu carne de om, trimise de închisoarea cea mai apropiată. Valentinian e nespus de atent la exerciţiul său de cruzime. Graţie acestor exerciţii cotidiene de cruzime a putut el să rămână neînduplecat şi singurul împărat roman care n-a acordat vreodată măcar o singură graţiere. în unsprezece ani, nu a făcut niciodată vreun gest de milă.

21

II

Valentinian nu admite să fie deranjat când se află în compania animalelor sale. Nu e mult de când împăratul a intrat în sala urşilor, urmat de sclavii cu coşurile lor cu carne proaspătă de om. Augusta Iustina a ieşit pe terasă, îşi caută soţul. Iustina, soţia legitimă a stăpânului lumii, ştie sigur că prezenţa sa va declanşa mânia lui Valentinian. Iustina nu este singură însă. îl ţine de mână pe fiul mai mic, Valentinian, în vârstă de 3 ani. Cu un copil în braţe ori lângă ea, o femeie poate să înfrunte şi cele mai mari primejdii. Un copil în braţele mamei sale este ca un scut.

Iustina este ceva mai tânără decât împăratul. Trasă ca prin inel, împărăteasa este îmbrăcată în pallium-ul său ţesut cu fir de aur bogat. Când o vezi pentru prima oară, de aproape ori de departe, ceea ce te izbeşte la împărăteasă este alura sa plină de măreţie. Cu mersul încet, dar ferm, Augusta Iustina, împreună cu copilul, se îndreaptă către camera în care sunt închise fiarele. Valentinian se pregăteşte să le hrănească. Urşii devorează zgomotos hălcile de carne. Mormăitul lor se amestecă cu râsul viril şi sacadat al împăratului.

salve! strigă împărăteasa.

Urşii se opresc din mâncat şi se îndreaptă către ea. Micuţul Valentinian se ascunde plângând în braţele

22

nespus de albe şi lungi ale mamei sale. Mirosul împărătesei i-a atras întotdeauna pe urşi. Iustina se întoarce pe terasă.

Înainte de a închide uşile, împăratul îi răspunde:

vin imediat!

Continuă cu uşile închise crudul exerciţiu cotidian pentru întărirea caracterului său şi a puterii de luptă.

Iustina şi copilul ei sunt din nou singuri pe terasa de marmură albă. Iustina surâde. Ştie că mirosul trupului ei aţâţă pofta fiarelor imperiale. E flatată de aceasta. în prezenţa sa, fiarele lasă întotdeauna la o parte carnea cea mai suculentă. O vor doar pe ea. Trupul ei. Mirosul ei. însă urşii vor trebui să se resemneze. Pofta lor nu va fi niciodată satisfăcută. Imperiul nu duce lipsă de carne omenească. Este singurul lucru de care nu duce lipsă.

Iustina îşi ridică capul şi priveşte spre soare. Născută în Sicilia, este obişnuită cu lumina strălucitoare a Mediteranei. Este un gest pe care ea poate să şi-l permită fără să fie pedepsită. Este un exerciţiu din care de fiecare dată când simte nevoia ea extrage un sentiment de putere. Nimeni, nici măcar soarele, nu poate să o forţeze să-şi plece pleoapele. Este o augustă.

Tatăl Iustinei se numea Iustus. Era guvernator de Picenum, o provincie aridă, situată într-un colţ uitat de pe coasta Adriaticii. Contemplând soarele, în aşteptarea soţului ei, îşi aduce aminte de tatăl său. Guvernatorul Iustus o lua pe Iustina în braţe şi o întreba:

care e dorinţa ta cea mai mare, micuţă Iustina?

tată, îmi doresc să fii împăratul Romei, răspundea ea.

într-adevăr, era visul ei din copilărie să ajungă fiică de împărat. îşi dorea aceasta cu intensitate, cu pasiune,

23

mai mult decât orice altceva pe lume. însă tatăl ei era patrician. Adevăraţii patricieni nu doresc decât avere şi o viaţă fără de griji.

doar barbarii îşi doresc să ajungă împăraţi ai Romei, fiica mea, îi răspundea guvernatorul. Tatăl tău este patrician. De senatoribus primis. O persoană care face parte din casta senatorilor are gusturile cele mai rafinate.

să fii împărat, tată! îl implora ea. Eu, fiica ta, îţi cer asta. Dacă vrei acest lucru, nu e deloc greu.

Împărat al Romei? replica râzând guvernatorul Iustus. Ţi-am explicat că acesta este doar un scop al barbarilor. Să-i lăsăm pe barbari să şi-l atingă!

în cele din urmă, insistenţa Iustinei sfârşea prin a-l irita pe guvernator. Astfel de gânduri îl ofensau. Asemenea idei nu ar fi putut fi luate în considerare nici măcar pe un ton glumeţ. Aceasta o făcea pe fiica lui să se îndepărteze.

Totuşi, tronul o fascina din ce în ce mai mult pe Iustina. Cum doar barbarii erau aceia care ar fi putut să devină împăraţi, îi trebuia să afle unul. N-a fost prea greu. La Roma erau cohorte de statui. Barbari, de asemenea. Romanii veneau mai pe urmă.

încă de la primul contact cu lumea, ea a aflat un barbar dispus să o ia de soţie şi să devină împărat. Se numea Flavius Magnentius. Era general şi comanda gărzile imperiale. Măsura aproape doi metri. Era frumos ca un zeu din pădurile veşnic verzi ale nordului, cu părul şi mustaţa blonde şi fine precum mătasea. Sufletul lui Magnentius era alcătuit în părţi egale dintr-un amestec de vis şi realitate, de cruzime şi tandreţe. Era mai mult poet decât atlet. Magnentius fusese adus la Roma ca sclav. într-o zi, primejduindu-şi viaţa, el l-a salvat pe fiul împăratului Constantin

24

de la moarte sigură. Pentru a-l recompensa, împăratul l-a făcut ofiţer. Comandant al gărzilor imperiale, el a devenit în acelaşi timp un intim al împăratului Constantin. Şi-a însuşit foarte rapid tot ceea ce civilizaţia romană putea să-i ofere. Nimic nu este mai uşor pentru un barbar decât a înlocui starea de barbarie prin civilizaţie.

Dintre toţi patricienii Romei, Iustina avea ca soţ pe omul cel mai frumos şi cel mai plin de bărbăţie. Era mândră de aceasta. Magnentius avea aceeaşi privire metalică şi statură ca şi Valentinian, soţul ei de acum. Existau totuşi mari diferenţe între cei doi bărbaţi. Valentinian iubea vânătoarea şi compania fiarelor sălbatice. Magnentius, de asemenea, dar nutrea el o aplecare spre arhitectură, poezie, istorie şi filosofie toate valori ale gândirii. Era marca barbariei. Pentru un veritabil roman ar fi fost ridicol să aibă pasiuni pentru astfel de lucruri. Adevăraţii romani trăiesc la marginea istoriei. Ignoră viaţa imperiului. Cu coatele pe genunchi, cu capul cu păr de aur între braţele sale largi, muşcându-şi buzele până la sânge, Magnentius plângea ca un copil la fiecare înfrângere militară ori politică -, la fiecare ofensă pe care Roma trebuia să o suporte. Iubea Roma ca pe o amantă. Plin de pasiune. Trăia în trecutul său fără să ignore însă prezentul. Tot ceea ce avea legătură cu viaţa imperiului îl privea personal. Adevăraţii romani ignorau uneori până şi numele împăratului.

de ce să nu ajungi împăratul Romei? Ai apăra-o şi i-ai reda gloria, îl îndemna Iustina pe soţul ei. Eşti singurul om capabil să facă Roma fericită. Constantin nu este demn să fie împărat.

Magnentius era mişcat. A-ţi apleca însă urechea cu plăcere la astfel de propuneri era un sacrilegiu.

25

constantin este un prost, continua Iustina. Constantin este o plagă pentru imperiu. Salvează Roma şi imperiul îndepărtându-l!

Erau numeroşi barbarii care, asemenea lui Magnentius, adorau Roma. Toţi erau de aceeaşi părere: Roma nu putea fi salvată decât îndepărtând detestabila persoană a lui Constantin.

„Trebuie să redăm strălucirea imperiului, spuneau barbarii. Acesta trebuie să-şi regăsească gloria din timpul lui Octavian Augustus.”

La Augustodum astăzi Autun -, în anul 348, barbarii l-au ales pe Magnentius împărat al Romei.

înfrânt, Constantin a fugit în Spania. Aici a fost ucis de necunoscuţi.

Iustina era copleşită. Era împărăteasă. Dorinţa ei nu fusese doar un capriciu. Era o vocaţie. Ea nu ar fi putut să trăiască dacă nu ar fi ajuns împărăteasă.

Magnentius a zdrobit trupele lui Nepotian, un alt pretendent la tron. Iustina l-a însoţit pe câmpul de bătălie. A rămas alături de el, la postul de comandă, pe toată durata luptei. Pe câmpul de bătălie, amestecându-se cu trupele de ofiţeri, Iustina şi-a jucat din plin rolul de împărăteasă.

însă fericirea ei a fost una de scurtă durată. De aproape trei ani. în cursul celui de-al treilea an al domniei sale, la Mursa, în Europa Centrală, Magnentius a fost învins de către fratele lui Constantin, căruia el îi uzurpase tronul.

curajul şi puterea nu decid întotdeauna soarta unui război, i-a spus atunci Iustina, pentru a-l consola. Intervine şi hazardul. Ca la zaruri. Pentru a câştiga, chiar şi militarii trebuie să aibă

26

noroc. Victoria ori înfrângerea depinde de acesta.

Magnentius nu o auzea. învins, el a încetat să mai existe. Vorbele Iustinei erau fără efect.

vom porni către nord. După ce armata se va reorganiza, vom relua lupta, îl sfătuia Iustina. Cel ce pierde o bătălie nu a pierdut şi războiul. E nevoie de tenacitate şi de perseverenţă.

Magnentius nu putea să suporte înfrângerea. Odată cu orgoliul rănit, el îşi pierduse şi bărbăţia. Era umilit în orgoliul său de bărbat şi de barbar.

nu pot să supravieţuiesc unei înfrângeri, a spus el.

Iustina era surprinsă de o astfel de logică. Manierele lui Magnentius erau unele rafinate. Un spirit cultivat, aplecat spre arte şi ştiinţe mai mult decât mulţi nobili romani. Se comporta ca un patrician. Folosea latina clasică. în ciuda calităţilor sale, Iustina a descoperit că Magnentius rămăsese un barbar. înfrângerea l-a trădat. Ea a făcut să iasă la suprafaţă adevărata lui natură barbaria. Nu suporta înfrângerea. Iar acesta era un semn distinct al barbarului. Doar o fiinţă civilizată poate să accepte umilinţa unui eşec. Barbarul este un bărbat nespus de orgolios. Naţiunile civilizate se hrănesc din fructele înfrângerilor. După ani îndelungaţi, romanii reuşiseră să supravieţuiască negociindu-şi înfrângerile prin convenţii şi tratate. Negociau umilinţa militară. Profitau din aceasta. Era o artă dificilă şi rafinată. Rezervată doar celor civilizaţi... Barbarii căutau doar roada victoriilor lor.

Magnentius s-a retras în Galia, la Lugdunum¹. Iustina nu a încetat să-l îmbărbăteze cu sfaturi înţelepte. Dar într-o zi, profitând de absenţa ei, Magnentius barbarul s-a sinucis cu un pumnal.

1 Astăzi Lyon, în Franţa.

27

în aceeaşi zi, fratele lui Magnentius a fost ucis la Sens. O existenţă fără victorie este, pentru un barbar, una lipsită de sens.

Iustina a rămas văduvă. A pierdut tronul. S-a întors la Roma. Putea să trăiască în continuare fără soţ, însă nu şi fără tron. A pornit în căutarea unui alt om capabil să-i redea purpura şi coroana. Nu i-a fost prea greu. Noul ales s-a numit Valentinian. A devenit cel de-al doilea soţ al ei. Era plin de avânt şi bărbăţie ca şi Magnentius. însă, mai mult decât atât, avea simţul realităţii. Cu Valentinian, purpura şi diadema, care erau vitale pentru Iustina, vor fi bine păzite. Era fericită. De altfel, nu conta ce om ar fi putut să o facă fericită dacă îi asigura tronul.

Micuţa Gala, încă în leagăn, şi micuţul Valentinian, care se afla lângă ea pe terasă acum, erau născuţi din această a doua căsătorie.

împăratul îşi făcu brusc apariţia pe terasă. Era calm. Respira soarele, aerul şi puterea. Viaţa.

trebuie să discutăm lucruri importante, îi spuse Iustina.

înveşmântată în pallium-ul său bogat brodat în aur, îl trase pe copil aproape de ea.

grave? o întrebă Valentinian.

Fruntea i se întunecă. Avea oroare de drame. Se gândi la Graţian, fiul lui de 15 ani, născut dintr-o căsătorie anterioară. în afară de propria lui viaţă şi de soarta lui Graţian, împărat la Treveris, nimic nu avea importanţă în ochii săi. Valentinian îl iubea mult pe acest fiu al său. La curtea palatului din Amiens, Valentinian li-l prezentase soldaţilor săi, îmbrăcat în mantie de purpură, pe fiul său Graţian, în vârstă de 8 ani. Le-a cerut să-l proclame pe copil împărat al Apusului. Lui Valentinian i-ar fi plăcut ca fiul său

28

să moştenească tăria şi puterea fizică ale bunicului său, căruia îi purta numele.

însă Valentinian presimte că nu este vorba de Graţian, or, restul nu conta.

vrei să-mi dai vreo veste în legătură cu maestrul de vânătoare, pe care l-am ars de viu ieri seară?

Valentinian nu ia aminte atunci când Iustina face aluzie la vreuna din victimele sale. Sub influenţa preoţilor, a prelaţilor Bisericii, Iustina îi face adesea mustrări. Iar aceste mustrări şi pledoarii în favoarea victimelor soţului ei rămân mereu fără rezultat.

maestrul de vânătoare avea ca ordin să asmuţă câinii chiar în clipa în care vânatul s-ar fi aflat înaintea ochilor mei. îmi place să văd vânatul la pământ şi sfâşiat de câini. Acest neîndemânatic a asmuţit câinii mult prea devreme. Vânatul a fost dat gata la o atât de mare distanţă, încât n-am putut să văd nimic. L-am pedepsit. Era vinovat. Am dat ordin să fie ars de viu. Pe loc. Ordinul a fost executat. N-are rost să mai vorbim despre aceasta. Maestrul de vânătoare nu este o a doua pasăre Phoenix pentru a putea învia din propria cenuşă. De altfel, spectacolul a fost unul de neuitat. L-aş fi ars cu mult timp înainte, dacă aş fi ştiut că putea oferi un asemenea spectacol. Dar nu toţi oamenii ard în acelaşi fel. Nu bagi de seamă aceasta decât atunci când cineva se află pe rug. Atunci îţi dai seama de diferenţă. Maestrul de vânătoare a fost minunat. Era născut pentru una ca asta. Era cel mai mare talent al său...

foarte bine ai făcut, l-a întrerupt Iustina. împăratul trebuie să asiste la uciderea cuiva. Pentru ce-ar fi mers la vânătoare dacă nu ar fi văzut acest spectacol? A meritat ieşirea.

29

Valentinian este uimit. Faptul că Iustina nu-i reproşează nimic i se pare suspect.

dacă nu este vorba de maestrul de vânătoare, atunci despre ce este vorba?

începu să râdă. Dinţii săi strălucitori erau albi şi puternici precum cei ai unui leu.

ai vrea, instigată de preoţi, să-mi reproşezi moartea fostului tău eunuc, pe care l-am ars de viu? Ştiu că el îţi făcea servicii. Era coaforul tău. L-am ars. Practic, nu poţi să faci nimic altceva decât să-ţi cauţi un alt coafor. Cel de dinainte nu mai e bun la nimic. E scrum.

nu-ţi reproşez că l-ai ucis pe coaforul meu, i-a răspuns împărăteasa, care, cu un gest plin de tandreţe, înconjură cu braţul său umerii largi ai lui Valentinian.

Totuşi împăratul ştia că eunucul fusese nevinovat. în ajun, Valentinian tocmai sosise la palat. Se reîntorcea de la vânătoare. Era nervos şi obosit. Cineva uitase cine anume l-a informat, încă de la sosirea sa, că bătrânul eunuc violase o văduvă, servitoare a palatului. împăratul nu a dat nici o atenţie la aceasta. îşi aminteşte doar de ordinul pe care l-a dat:

bătrânul satir să fie ars de viu! Imediat! Mort, nu va mai fi primejdios. Văduvele palatului nu vor mai fi în primejdie.

Ordinul a fost executat.

bine ai făcut că l-ai condamnat la moarte! a repetat Iustina.

Era plină de tandreţe.

n-ai fost trimisă deci de preoţi pentru a-mi condamna cruzimea?

pedeapsa administrată eunucului a fost un act de justiţie. Toată lumea, chiar şi preoţii, te laudă pentru acest gest de înaltă moralitate.

30

mă surprinde una ca asta. Singura probă a vinovăţiei sale este faptul de a fi fost ars pe rug. Doar cei vinovaţi au parte de o astfel de soartă. În ceea ce mă priveşte, sunt sigur că eunucul n-a violat acea văduvă. Nici o văduvă n-a fost violată vreodată de el. Acest fapt era cu neputinţă din două motive: condamnatul era în vârstă şi eunuc pe deasupra!

şi totuşi aceasta a fost un act de dreptate, i-a răspuns Iustina. în toate bisericile din Milan preoţii au organizat slujbe pentru a lăuda la împărat o astfel de dovadă a dreptăţii creştine.

prin urmare, Biserica recomandă să fie arşi de vii eunucii acuzaţi de viol? Mă surprinde una ca asta. Ei nu sunt totuşi în măsură să săvârşească o astfel de crimă.

problema nu se pune în astfel de termeni. Pedepsindu-l pe eunuc, împăratul apare drept apărător al văduvelor, altfel spus, al tuturor celor nefericiţi, lipsiţi de apărare. Toţi cei dezmoşteniţi, săracii, orfanii ştiu de acum înainte că împăratul îi ocroteşte. Pentru a arăta aceasta, împăratul a ars de viu un eunuc. De acum înainte, nimeni nu va mai îndrăzni să mai atace o văduvă ori un orfan. Fapta ta are consecinţe morale foarte importante. E nemaipomenită. Biserica ne recomandă să-i ocrotim pe cei slabi.

Valentinian e din ce în ce mai mirat.

nu m-am gândit să dau o probă de religiozitate condamnându-l la moarte pe acest eunuc. Ideea de a înfăptui un astfel de gest de înaltă moralitate nu mi-a surâs nici măcar o singură clipă. L-am ars de viu pentru că aşa am avut chef. Tu ştii bine că din punct de vedere religios sunt de-a dreptul un ignorant. Nu este cazul fratelui meu Valens, care este mult mai bine pus la punct în cele ale

31

teologiei decât toţi episcopii. Pe mine nu mă interesează Biserica. Sunt un războinic. Religia nu este punctul meu forte. L-am prigonit pe Ilarie din Milan pentru că era în dezacord cu Episcopul Auxenţiu. L-am prigonit pentru că tulbura ordinea publică. Expulzarea n-a fost motivată de raţiuni religioase.

eşti un credincios plin de fervoare. Umilinţa te împiedică să recunoşti însă acest fapt. Eşti un martir. Vei nega în zadar. Valens, în ciuda cunoştinţelor sale aprofundate întru cele ale teologiei, nu poate pretinde că este un martir. Pe de altă parte, martiriul pe care tu l-ai suferit în anul 364, atunci când l-ai însoţit pe împăratul Iulian în Antiohia, este de notorietate publică. Refuzul tău de a aduce ofrandă idolilor a condus la exilarea ta. Nu poţi să negi una ca aceasta. Ai preferat să pătimeşti mai degrabă decât să te pleci cerinţelor împăratului păgân. Martirii nu au îndurat mai mult. Sfinţii au îndeplinit aceleaşi fapte ca şi tine.

refuzul meu de a mă supune ordinelor lui Iulian n-a fost dictat câtuşi de puţin de vreo convingere religioasă, într-adevăr, am refuzat să aţâţ focul şi să aduc berbeci şi alte animale la picioarele fiecărei statui pe care noi o întâlneam pe cale, aşa cum cerea împăratul. Am adus la cunoştinţă punctul meu de vedere lui Iulian, spunându-i că asta e treabă de bucătar, nu de general. Iulian a replicat că a sacrifica oi idolilor ţine de religie şi nu de arta culinară. Raţiuni religioase ori culinare, eu am refuzat totuşi, i-am spus că sunt un militar. Religia nu este făcută pentru ostaşi. Bucătăria nu este o meserie de general. Religia îi aduce moliciune unui militar. Un soldat trebuie să asiste la lupte cu gladiatori. Acest gen de spectacole îl întăreşte

32

pe militar. Acestea au fost raţiunile exilului meu. După cum vezi, ele nu au nimic în comun cu religia.

Iustina încercă să-l convingă din răsputeri că este un om foarte credincios. îi spuse:

în Milan se pun la cale tulburări. Sunt sigură că vor răbufni revolte, că străzile vor fi incendiate şi că va fi multă vărsare de sânge. Războiul civil e înfiorător.

ce face garda? întrebă împăratul. Guvernatorul Ambrozie are ca unică sarcină să menţină ordinea în capitala imperiului. Are ca ordin să execute pe loc pe toţi aceia care tulbură ordinea publică. Un cetăţean decapitat ori ars de viu încetează să mai fie o ameninţare. Este soluţia ideală pentru a menţine ordinea.

situaţia e mult mai gravă decât îţi închipui.

tulburările încetează îndată ce instigatorii sunt executaţi, se încăpăţână Valentinian. Moartea aduce liniştea. Care sunt cauzele acestor tulburări? Poporul cere grâu şi ulei fără să aibă cu ce să plătească? E adevărat. Cetăţenii trebuie să înţeleagă că imperiul nu este un grânar. De ce să ceară cei săraci grâu imperiului? Nu au decât să apeleze la negustori. Ambrozie va primi ordinul să-i execute, pentru a-i învăţa minte.

e vorba de probleme religioase, şi nu de pâine.

Iustina îi aduse la cunoştinţă împăratului că Auxenţiu, episcopul Milanului, murise de curând. Cetăţenii din Milan trebuiau să aleagă un altul. însă oraşul era împărţit în două tabere. O parte dintre cetăţeni ţinea dreapta credinţă, iar cealaltă era formată din arieni. Fiecare partidă voia să-şi vadă candidatul triumfând. Fără intervenţia energică a împăratului, această dispută va căpăta proporţii nemaiîntâlnite. Aceştia erau fanatici. Existau

33

zvonuri că vor pune foc bisericilor, instituţiilor publice şi chiar palatului. Ar fi fost de dorit ca împăratul să-l desemneze el însuşi pe episcop. Atunci tulburările vor înceta.

nu! Un împărat nu ia parte la dispute religioase. Niciodată. Este nedemn de un împărat. El ignoră religia. O tolerează. Asta-i tot. Un adevărat ostaş ignoră religia.

Dispreţuieşti Biserica! Acum, un episcop este o persoană foarte importantă.

important? Un episcop? ţipă Valentinian, plin de furie. Un episcop nu ocupă nici o funcţie oficială. Funcţia de episcop nu este recunoscută în imperiu. Oficial, ea nu există.

un episcop este mai important decât un prefect. Populaţia este gata să declanşeze un război civil pentru alegerea sa. Ea ignoră însă numele prefectului. Prefectul decide în privinţa comportamentului civic. Un episcop hotărăşte în privinţa sufletului comunităţii. El stăpâneşte gândurile, sentimentele şi pasiunile. împăratul va trebui să se asigure de fidelitatea episcopilor săi. Aceasta este mai de preţ decât cea a prefecţilor.

Valentinian a priceput intenţiile Iustinei. Ea era purtătoare de cuvânt a unei intrigi. Aţâţată de preoţi. El se apăra de tertipurile femeilor şi preoţilor, lucruri nedemne de un ostaş.

Iustina îşi continuă ideea.

dreptcredincioşii sunt la fel de aprigi ca şi arienii; la fiecare din întâlnirile lor sunt gata să se omoare unul pe altul.

sunt totuşi creştini şi unii, şi alţii. Această dispută între ei este absurdă. Venerează acelaşi Dumnezeu.

34

este vorba însă de fiinţa lui Dumnezeu. Arienii afirmă că Fiul este identic cu Tatăl, însă nu au aceeaşi fiinţă. Dreptcredincioşii afirmă în această privinţă că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl.

această problemă n-are nici un fel de importanţă. Arienii şi dreptcredincioşii sunt ori nu cetăţeni romani?

cea mai mare parte dintre ei sunt.

dacă sunt cetăţeni romani trebuie să se supună legilor romane. Dreptul roman a decis în privinţa tuturor problemelor pentru care oamenii s-au omorât între ei în trecut, se ceartă astăzi şi pentru care vor purta dispute în viitor. În codul său, legislatorul roman răspunde la toate chestiunile religioase. în prezentul caz este vorba de o dispută asupra paternităţii. Din punct de vedere legal, disputa dintre arieni şi dreptcredincioşi este interzisă.

soluţia nu este simplă. Spiritul tău militar până-n măduva oaselor nu poate să înţeleagă teologia. Simplifici lucrurile extrem de mult.

-Taci!

îşi aşeză capul între braţe. E nemişcat. împăratul se gândeşte. Un eveniment nespus de rar. Părea o statuie scăldată în soare. Fixa albastrul cerului cu ochii săi metalici şi reci. Corpul său de uriaş este aşezat pe dalele de marmură albă, neclintit precum o stâncă.

Iustina păstrează liniştea. îl priveşte cu atenţie. Valentinian este un roman. Totuşi corpul său respiră aceeaşi putere şi dispune de aceeaşi frumuseţe ca a unui barbar coborât din pădurile verzi ale nordului. Nările împăratului palpită de plăcere. Iustina nu îndrăzneşte să schiţeze un gest. îşi admiră soţul. îi este teamă să-i tulbure nemişcarea sălbatică, masivă şi bărbătească.

35

Valentinian este asaltat de tot felul de idei. însă creierul lui funcţionează ca al unui militar. Ideile îi apar în cadenţă, ordonate; se încrucişează, se îndepărtează şi-l trimit la concluzii întotdeauna geometrice, încolonate, precum soldaţii la instrucţie.

Meditaţia împăratului se opreşte brusc, ca la paradă.

iustina, tot ceea ce tu mi-ai spus este drept. Prefecţii dictează conduita lor cetăţenilor. De altfel, aceasta trebuie să se întâmple. Episcopii dictează conduita lor cetăţenilor stăpânind asupra sufletelor lor. Ei sunt mai puternici decât prefecţii. Cea mai mare parte a cetăţenilor e formată din creştini. Episcopul este o persoană importantă. Episcopul trebuie să rămână fidel împăratului. Dacă episcopul este devotat împăratului, toţi credincioşii pe care el îi stăpâneşte îi vor fi devotaţi la rândul lor. De aici înainte, episcopii vor ieşi doar din rândurile prefecţilor. Prefecţii au fost formaţi la şcoala disciplinei. Ei stăpânesc tehnica necesară pentru a menţine ordinea. Ei au ca misiune să rămână credincioşi împăratului. Ei vor fi viitori episcopi.

ai luat-o înaintea dorinţei mele: „trebuie desemnat prefectul ca episcop”.

Valentinian făcu o sută de paşi pe terasă cu un mers sacadat. Avea aerul unui gladiator.

episcopul de Milan a murit? întrebă el.

da, a murit.

împăratul era mulţumit. Chiar dacă episcopul ar fi fost încă în viaţă, postul lui ar fi devenit vacant. Episcopul ar fi fost asasinat. Locul lui ar fi rămas liber şi ar fi fost numit un prefect ca episcop de Milan.

anunţă-l pe prefectul Milanului. Are ordin să-şi convoace croitorul. Să-şi croiască o sutană. Peste câteva zile

36

vreau să văd prefectul în haină de episcop. Astfel, autoritatea prefectului va fi una lărgită, sporită. El va avea o putere îndoită: spirituală şi temporală. Nu văd nici un obstacol în executarea acestui ordin. Creştinii vor fi foarte mulţumiţi. Sufletele lor vor fi administrate de către cei mai buni comandanţi ai imperiului: prefecţii, pe care împăratul, printr-o favoare aparte, îi pune la dispoziţia lor.

într-adevăr, creştinii vor fi foarte mulţumiţi, surâse Iustina. Cine va fi cel mai capabil de a comanda sufletelor decât cel care a fost format pentru a da ordin?

din câte ştiu, creştinii nu au să reproşeze ceva poliţiei. Ei n-or să fie ofensaţi dacă viitorul lor comandant spiritual va fi şeful acesteia.

iisus nu face diferenţa între oameni. înaintea Lui, toţi oamenii sunt egali. Dumnezeu a abolit diferenţele de rasă, de naţionalitate ori de profesie. El a predicat creştinilor dragostea de aproapele. De a iubi pe toţi oamenii. Ei sunt, prin urmare, obligaţi să iubească inclusiv pe comandantul poliţiei.

de obicei, nimeni nu iubeşte poliţia. O suportă, dar nu o iubeşte.

creştinii sunt diferiţi. Iisus a distrus toate prejudecăţile. Printre credincioşii Săi se aflau prostituate, hoţi ori desculţi. Unii dintre apostoli practicau chiar meserii de neconceput. La fel ca aceea de comandant al poliţiei.

Valentinian s-a arătat încântat de această idee. El era sincer convins că nu vor exista nemulţumiri printre creştini.

nu mă amestec în această dispută religioasă decât dintr-un singur motiv, continuă Iustina. Consolidarea tronului pentru tine, pentru mine, pentru copiii noştri. Singura mea meserie, prin vocaţie, este aceea de împărăteasă.

37

în consecinţă, este de înţeles ca eu să vreau să consolidez tronul. Şi dacă acest tron nu poate fi consolidat decât cu ajutorul Bisericii, atunci aceasta are nevoie de episcopi care să-i fie fideli.

-Ambrozie să se supună ordinelor mele! îl vreau împodobit cu toate însemnele noii sale funcţii cât mai repede posibil. Voi asista personal la consacrarea sa. Când episcopul este în acelaşi timp prefect, împăratul trebuie să asiste la aceasta. E vorba de un funcţionar al imperiului.

vom avea câteva dificultăţi procedurale de depăşit, a insistat împărăteasa. O lege datând din timpul lui Constantin, şi care este încă în vigoare, specifică faptul că episcopii trebuie să fie aleşi de către eparhia lor. Este vorba de o formalitate, şi am face bine să o respectăm. Numirea nu trebuie făcută printr-un decret. Preoţii vor primi ordinul de a urma directivelor imperiale. Astfel, nimeni nu va putea contesta alegerea.

-Adevărat! întru totul adevărat! repetă Valentinian. Acţionând asupra formelor, nu doar că se poate întârzia căderea imperiului, ci chiar se poate ca acesta să rămână pe veşnicie. Un imperiu hrănit se transformă în fosilă în mumie înfiptă în eternitate. Fosilele nu mor niciodată. Ai făcut foarte bine că te-ai gândit la toate aceste forme. Trebuie să ne conformăm lor. Cel ce se va arăta vinovat de nerespectarea lor, în afară de alegerea viitorului episcop, va fi ars de viu. Precum eunucul de ieri. La fel ca maestrul de vânătoare care a asmuţit haita cu mult mai înainte decât trebuia.

împăratul se pregăti de plecare. Pentru a încheia, a adăugat:

să-şi împodobească haina de episcop! Prestigiul hainei e la fel de important ca şi procedurile. Uniforma prefecţilor este foarte frumoasă. Aceasta să servească drept model pentru haina de episcop. Vale! La revedere!

împăratul părăsi terasa cu pas grăbit. Avea o sarcină precisă. Vizita împărătesei îl surprinsese tocmai când îşi hrănea sălbăticiunile cu carnea victimelor sale. Un exerciţiu cotidian pentru întărirea caracterului său. Un exerciţiu intelectual. Era timpul exerciţiului fizic. Mens sana in corpore sano o minte sănătoasă într-un trup sănătos. Dacă trupul lui nu ar fi fost sănătos, niciodată ideea de a face un episcop dintr-un prefect nu i-ar fi trecut prin minte. Graţie musculaturii sale ieşite din comun, el a avut această sclipire de geniu.

38

III

Agenţii poliţiei secrete din Milan erau numiţi „curioşi”, împărăteasa Iustina l-a chemat pe şeful acestor „curioşi” pentru a pune la punct alegerea prefectului Ambrozie în postul de episcop. I-a explicat:

auxenţiu, episcopul de Milan, a murit. Dreptcredincioşii s-au reunit la fel ca şi arienii în principala biserică, pentru a alege un altul. După lege, episcopul trebuie să fie ales prin votul preoţilor. Formal, nu trebuie nimic schimbat. împăratul doreşte ca noul ales să fie fidel tronului. Noi am luat, prin urmare, o hotărâre. Alegerea s-a îndreptat asupra persoanei lui Ambrozie. El nu face parte nici din tabăra dreptcredincioşilor, nici din cea a arienilor. Sufragiile celor două clanuri îi vor fi aduse la cunoştinţă.

Iustina continuă să-i dea instrucţiuni:

o prăpastie separă învăţăturile dreptcredincioşilor de cele ale arienilor. E vorba de divergenţe religioase. O prăpastie de netrecut. Preoţii celor două partide se reunesc în fiecare zi la biserică. Nu vor reuşi niciodată să se înţeleagă. Un grup de „curioşi” va trebui să se infiltreze în biserică şi să-şi manifeste deschis simpatia pentru arieni. Un al doilea grup de „curioşi” va trebui să intre atunci în biserică şi să se manifeste zgomotos în favoarea dreptcredincioşilor. Cele două grupuri vor trebui să facă dovada unei mari bărbăţii. Credincioşii celor două partide

39

vor face cor cu ţipetele acestor manipulatori plini de fanatism. Mulţimea se lasă întotdeauna purtată de val. „Curioşii” vor trebui să întrerupă discuţiile şi să provoace dispute violente. Acestea nu trebuie lăsate pe seama lor. Turba piorum turma credincioşilor va trebui să fie scoasă în stradă. Trebuie ca aceştia să-şi agite pumnalele. Să ameninţe cu distrugerea bisericii. Cu incendierea oraşului. Oamenii voştri vor trebui să agite spiritele atât ale dreptcredincioşilor, cât şi ale arienilor şi să-i împingă la masacre, la violenţe, la foc şi sânge.

Comandantul poliţiei imperiale se agită. Operaţia este pe placul său. O acţiune demnă de poliţia secretă. Promite să urmeze aceste instrucţiuni pas cu pas. Dă asigurări chiar că va fi în mijlocul uneia din cele două grupe care se vor afla sub ordinele sale.

tumultul trebuie să capete proporţii a continuat Iustina. Trebuie să existe răniţi. Câţiva morţi ar fi chiar de dorit. Eventual, la începutul răzmeriţei. Când tulburările vor fi luat proporţii îngrijorătoare, cereţi intervenţia prefectului. Prefectul trebuie să fie informat că tulburările au căpătat o asemenea amploare, încât numai el poate să domolească spiritele. Ambrozie va fi încântat de una ca aceasta. Va fi mândru de un astfel de fapt. Va merge la biserică îndată, îmbrăcat în cea mai frumoasă uniformă a sa. Nimic mai îmbucurător pentru prefecţi şi guvernatori decât să apară la locul crimei în ţinută oficială.

Acţiunea trebuie să se deruleze rapid, după un plan bine stabilit. Ambrozie îşi va face intrarea în biserică. De îndată ce va intra în biserică, se va face linişte. Se va

40

urca la amvon. Va pronunţa un discurs în care va invita populaţia la calm. Prefectul va pronunţa aceleaşi cuvinte pe care toţi prefecţii le-au pronunţat mereu. Nici un prefect nu a dat dovadă de fantezie, adăugând ori suprimând vreun cuvânt, în discursurile pe care le-a pronunţat în circumstanţe asemănătoare. Pălăria prefectului nu e secătuită însă de imaginaţie. Ambrozie va ameninţa asemenea predecesorilor săi cu o represiune eficace pentru a restabili ordinea. în chiar momentul în care prefectul va ameninţa să intervină manu militari, un copil va trebui să intre în biserică şi să strige din toate puterile:

„Ambrozie episcop! Vrem ca prefectul să fie episcop!”

Grupele de „curioşi” care se vor fi amestecat cu credincioşii în biserică vor trebui să preia ca slogan vorbele copilului şi să scandeze: „Ambrozie episcop! Prefectul să fie episcop!” Mulţimea aşteaptă mereu o ocazie de a scanda. Ea va face glas comun cu ţipetele oamenilor

41

voştri şi va prelua la rândul ei acest slogan al copilului: „Vrem ca prefectul să fie episcop!” întreg Milanul va repeta pe străzi şi va striga de pe acoperişuri, de peste tot, că prefectul trebuie să fie ales în postul de episcop. în acel moment, acţiunea poliţiei se va încheia. Pe măsura derulării acestor evenimente, se va stabili planul de urmat.

Comandantul poliţiei era încântat. El luă măsurile necesare pentru executarea fără preget a ordinelor imperiale.

„Curioşii” sunt şi ei visători. Poliţia imperială a avut ca misiune, pe tot parcursul carierei sale, de a tăia beregata, de a strangula şi incendia, dar niciodată de a alege un episcop. Şi, cu atât mai mult, de a face să îmbrace sutana chiar superiorul ierarhic. De când sunt spioni pe lume, poliţia secretă nu fusese vreodată însărcinată cu o misiune atât de ieşită din comun.

Agenţii poliţiei secrete se aflau deja în biserică. în chiar acele clipe, împărăteasa discuta cu

42

comandantul lor.

-Ambrozie mi-a fost recomandat în anul 370 de către Sextus Petronius Probus, pentru a ocupa funcţia de guvernator al provinciilor Liguria şi Emilia. Nu puteam să mă opun lui Probus. E omul cel mai bogat din întreg imperiul. El aruncă mai mult aur în calea sa decât aduc toate provinciile din Spania. Varsă o parte din aurul său în trezoreria palatului. Nu este un om căruia i-ai putea refuza ceva. Ambrozie a fost numit, prin urmare, în postul de guvernator al provinciilor din Italia de Nord.

Comandantul poliţiei prezentă fişa personală a lui Ambrozie. Aceasta cuprindea foarte puţine date. Poliţia secretă din Roma nu era la înălţime. Un stat a cărui armată şi ale cărui legi sunt puternice posedă totdeauna o poliţie secretă foarte slabă. Era cazul Imperiului Roman. Aflat în plină decadenţă, nemaidispunând de armata care îi adusese gloria şi având o justiţie coruptă, imperiul nu a pus totuşi accentul pe poliţie.

Fişa personală a lui Ambrozie nu conţinea decât detalii banale:

„Născut în anul 340, la Treveris. Este în vârstă de 34 de ani. Fiul lui Aurelius Ambrozie. Tatăl decedat. Aurelius ocupase funcţia de guvernator al Apusului.”

SFÂNTUL AMBROZIE AL MILANULUI

43

Iustina îşi plimbă privirea visătoare pe harta imperiului. Anglia, Franţa, Ţările de Jos, Luxemburgul, Germania, Austria, Elveţia, Spania, Corsica şi Sicilia au fost dirijate de Ambrozie-tatăl în calitatea lui de guvernator din palatul său din Treveris.

Comandantul poliţiei continuă să citească:

„După moartea tatălui său, familia s-a stabilit la Roma. Ambrozie a urmat aici studii de Drept. Are un frate, Satyr. Singurul lor prieten este prefectul de Roma, fiul lui Symmachus. Are, de asemenea, o soră, Marcellina, care a depus votul celibatului.”

Iustina surâde. în ceea ce o priveşte, ea n-ar fi făcut niciodată vreun jurământ de castitate. întreaga sa viaţă a ştiut să atragă bărbaţii asemenea unui magnet. Ar fi vrut să se simtă dorită de către toţi bărbaţii care o înconjurau: soldaţi, ofiţeri, barbari, chiar şi de sălbăticiunile palatului.

sora lui Ambrozie este, prin urmare, o creştină ferventă. Un detaliu pe care îl ştiam comentează ea. Nu de raţiuni religioase însă a fost împinsă ea să rămână fecioară. La Roma, toate tinerele patriciene rămân fecioare. Ori aşa pretind. Este o modă. Marcellina urmează moda. Acestea participă la reuniuni conduse de către un vestit ascet, Ieronim, unde discută asupra Treimii, nemuririi sufletului şi unde totul se încheie prin înălţarea de imne. Ele fac jurământul de a rămâne fecioare, de a nu mânca carne, de a nu dormi decât trei ore pe noapte şi de a considera toate sclavele ca surori ale lor. Ambrozie a fost un student eminent?

mai degrabă mediocru.

uimitor. Are o inteligenţă mediocră?

dimpotrivă: inteligenţa lui este una foarte vie. însă a face studii strălucite ar fi însemnat o lipsă de eleganţă

44

pentru un patrician. Doar barbarii au dreptul de a se face remarcaţi. Mediocritatea studiilor sale se datorează faptului că el s-a deprins să păstreze o discreţie demnă de un aristocrat. Nu s-a distins la şcoală decât cu o singură ocazie: a făcut şi el legământul de a nu se atinge vreodată de vreo femeie, de a rămâne curat. A urmat exemplul surorii sale.

acest legământ a fost zadarnic. Ambrozie nu ar întâmpina nici o primejdie în a-şi pierde virginitatea sa. Ştiu asta. Se pare că el este afectat de o boală de sânge.

nu deţin informaţii precise asupra acestui lucru. El este foarte palid, însă paloarea sa nu pare să fie cauzată de o boală. De altfel, el are adesea crize de melancolie. însă aceste crize nu provin nici ele dintr-o constituţie bolnăvicioasă. E palid şi melancolic deoarece este un aristocrat de primă mână.

-Aveţi dreptate. Cu cât familiile de patricieni sunt mai îmbătrânite, cu atât sângele lor devine mai sărac. Chiar şi fără a face jurământul castităţii, aristocraţii nu ajung să-şi asigure descendenţa. Se crede că anemia lor, lipsa lor de vitalitate şi virilitate reprezintă o marcă a distincţiei. Cursul unui fluviu care brăzdează o câmpie are ezitări asupra direcţiei în care să apuce, asupra căii de urmat. Mă faceţi să cuget mai mult la aceşti nobili patricieni. în ceea ce priveşte sexul, ei dau dovadă de aceeaşi indecizie înainte fie de a ajunge la dezmăţ, fie de a ajunge homosexuali ori de a rămâne în feciorie. E adevărat că una din sprâncenele lui Ambrozie este mai lungă decât cealaltă?

întru totul adevărat.

încă o marcă a distincţiei. Care dintre cele două stânga ori dreapta e mai lungă?

45

Comandantul poliţiei continuă, după ce a promis că se va informa:

în rest, după anul 370, an în care el a fost numit prefect la Milan şi guvernator al provinciilor din nordul Italiei, nu există nici un element în viaţa sa care să fie demn de a fi semnalat. Ambrozie deţine o mare avere. Nimic de mirare în acest caz, deoarece tatăl său a fost guvernator al unei jumătăţi de lume. Mănâncă doar fructe, legume şi abia dacă se atinge de carnea de pasăre; bea vin, însă foarte puţin, şi întotdeauna îndoit cu apă.

fire josnică spuse împărăteasa pe un ton dispreţuitor. Văd că toate aceste informaţii sunt realmente lipsite de interes. Poliţia noastră secretă e detestabilă.

Comandantul „curioşilor” începu să nu mai fie temător. E fericit de a fi provocat mânia împărătesei şi nu pe cea a împăratului, care ar fi dat ordin ca să fie ars de viu. întrebă:

după părerea voastră, ar accepta Ambrozie să devină episcop?

opinia lui Ambrozie n-are nici un fel de relevanţă. Trebuie să accepte. împăratul are nevoie de episcopi fideli şi disciplinaţi. Nici nu-mi trece prin cap că Ambrozie ar îndrăzni să se opună. E prea slab pentru una ca aceasta. Un aristocrat de clasă. Prin venele sale curge un sânge bolnav. Nu va comite eroarea de a se opune printr-un refuz limpede şi tranşant. Doar barbarii refuză. Ambrozie este un patrician de clasă pentru a avea îndrăzneala unui refuz vulgar.

aş fi foarte uimit, pe de altă parte, ca el să accepte.

ambrozie va ezita un timp. Asta-i totul. Va avea acest moment de ezitare, deoarece o schimbare de activitate,

46

a unei meserii şi a unei uniforme, îi va displăcea. Aristocraţii nu supravieţuiesc schimbărilor. Acestea le sunt fatale. Ei sunt conservatori. în consecinţă, refuză schimbările chiar dacă ele le-ar putea ameliora starea. Tatăl meu, de pildă, n-ar fi acceptat vreodată să devină împărat, căci aceasta i-ar fi schimbat viaţa. Ca un adevărat patrician, ţinea la statu quo. Barbarii acceptă schimbările. Devin generali, episcopi ori împăraţi.

întâlnirea a ajuns la final. înainte de a se despărţi de şeful „curioşilor”, împărăteasa îi povesteşte despre încercările sale de alegere a unui episcop care să-i fie fidel, fie dintre dreptcredincioşi, fie dintre arieni. Aceste tentative au fost sortite eşecului. Doar oameni precum Ambrozie sunt capabili de fidelitate. Ei nu sunt nici tandri, nici reci. Nici pentru, nici contra. Doar aristocraţii pot să dea dovadă de o asemenea indiferenţă. Ei sunt asemenea aurului, atât de ascultător, în palmele oamenilor. Aurul poate să capete forma unei femei, a unui bărbat, a unui episcop ori a unui prefect. Este de o maleabilitate perfectă.

47

V

împărăteasa Iustina prezida un complot care trebuia să se încheie cu alegerea noului episcop. Cu toate acestea, Ambrozie nu bănuia absolut nimic în privinţa sorţii ce urma să-i fie rezervată. Se afla în palatul său de marmură albă, un palat aproape la fel de impozant ca şi palatul imperial.

Ambrozie era singur în locuinţa lui vastă. Mereu singur. Ar fi preferat, fără doar şi poate, să locuiască cu sora şi cu fratele său. însă Satyr se afla în Iliria, chemat de înaltele sale atribuţiuni. Marcellina era la Roma. Ea nu avea prieteni la Milan. Se plimba prin palatul său în care se aflau o mulţime de statui de marmură, de argint şi de aur.

Ambrozie este palid şi slab. Cu fruntea foarte largă şi cu privirea melancolică. Aşa cum observase şi împărăteasa, avea o sprânceană mai lungă decât cealaltă. La prima vedere, nimeni nu ar fi putut spune că este frumos ori urât. în schimb, îţi dădeai seama pe loc că este un adevărat patrician. Toate gesturile sale erau pline de nobleţe, în chiar acel moment părea un prinţ obosit, foarte obosit chiar şi pentru a adormi.

Este adevărat că el făcuse jurământul castităţii. împărăteasa avea dreptate când afirma că acest jurământ era

48

zadarnic. Prefectul de Milan şi guvernatorul provinciilor Liguria şi Emilia n-ar fi fost niciodată în stare de un act atât de vulgar cum este dragostea trupească. Ambrozie era un produs desăvârşit şi rafinat născut dintr-o familie de patricieni, îmbătrânită, de câteva sute de ani.

Strămoşii săi fuseseră consilieri la toţi împăraţii şi printre primii care trăseseră profit din toate minunile pe care marea, pământul şi oamenii lumii romane puteau să îl ofere. Ambrozie era ca o pânză de maestru ţesută timp de veacuri. Ca o adevărată capodoperă. Era fără cusur, însă sterp.

Cu un pas leneş şi ezitant, trecea prin saloanele vaste, cu dale de marmură. Observându-l, ai fi încercat o anumită dificultate în a afirma dacă el se afla într-o stare bună ori rea. De fapt, mergea la fel de rău ori bine, pentru a lăsa vreo impresie. Sănătatea şi boala sunt stări vulgare. A le scoate la suprafaţă înseamnă a scoate în evidenţă mai de grabă vulgaritatea. Ambrozie, care este un prinţ, nu a permis-o niciodată.

Viaţa pe care el o ducea în acest somptuos palat era la fel de armonioasă ca o melodie fără disonanţe. Dar o melodie fredonată, fără vreo consistenţă. A adopta o atitudine, o oarecare faptă, însemna a introduce o notă falsă, vulgară. O eroare pe care Ambrozie nu putea să o comită. Existenţa lui era un pastel din culori tandre şi estompate.

Trupul lui chiar era lipsit de căldură. Fără să fie slab, nu se vedea nici o urmă de muşchi pe trupu-i de talie mijlocie.

Din când în când, Ambrozie citea din poeţii greci şi latini. Cunoştea opera lor, dar nu o aprofundase. A o aprofunda echivala cu a strica o poartă. Cu un viol. Doar barbarii violează. Aristocraţii visează.

49

Un prefect demn de acest nume ar fi trebuit să fie informat că un complot împotriva persoanei sale a fost pus la cale de curând. Nu-i păsa că împărăteasa, cu ajutorul poliţiei, voia să-l aleagă episcop. Ambrozie visa. A visa este un act mai nobil decât a reflecta, a citi ori a scrie. însă visele sale erau, desigur, cele ale unui aristocrat. Lipsite de conţinut, relief ori culoare. Fără consistenţă. La fel ca şi viaţa sa.

Prefectul îşi privea mâinile cu degete subţiri, pielea mătăsoasă, fină, aproape transparentă, de culoarea fildeşului. îşi privea mâinile, căci acestea erau adevărate capodopere. Cinci secole, în timpul cărora generaţie după generaţie strămoşii săi au trebuit să interzică orice lucru, au fost de trebuinţă pentru a se ajunge la o asemenea desăvârşire.

Plimbarea plină de lenevie a lui Ambrozie prin mijlocul statuilor palatului său fu întreruptă însă de unul din ofiţerii gărzii. Cuprins de reverie, nu a auzit intrarea ofiţerului. Mai exista o cauză: guvernatorul dăduse ordin să fie scoase toate încuietorile de la uşi şi în anumite locuri uşa însăşi. Căci o uşă făcea zgomot, iar încuietorile erau vulgare. Accesul în palat era liber. Acest act brutal, de a bătea la uşă, fusese suprimat. Vizita ofiţerului nu putea fi deci acompaniată de zgomotele încuietorilor, nici de scârţâitul uşilor trântite.

alegerea noului episcop mă aduce aici, îi spuse ofiţerul gâfâind.

Ochii visători şi melancolici ai lui Ambrozie se fixară asupra ofiţerului. Aveai impresia că lumina lor, de o candoare angelică, încerca să pătrundă printr-un văl dens.

sunteţi, fără îndoială, la curent cu moartea Episcopului Auxenţiu. Preoţii, reuniţi în principala biserică, trebuie

50

să decidă alegerea succesorului său. Cu acest prilej, s-au iscat turbulenţe foarte grave. Creştinii sunt împărţiţi în două clanuri care se ameninţă unul pe altul. De aici au urmat încăierări. Este mai mult ca sigur că va curge sânge. Poliţia se teme ca ei să nu dea foc bisericii. Revolta riscă să cuprindă întreg oraşul.

Fruntea lui Ambrozie căpătă culoarea unui roz discret. Chipurile oamenilor vulgari, când sunt cuprinse de mânie, devin pământii. Prefectul are sângele foarte sărac. Când este contrariat, fruntea şi faţa i se îmbujorează, capătă paloarea florilor de cireş.

În ciuda acestei culori delicate, el este cuprins de o iritare crescândă. Era la curent cu moartea lui Auxenţiu. Ştia că alegerea noului episcop avea loc în biserica principală a oraşului. Cunoştea curiozitatea care-i împingea pe credincioşii celor două partide de a sta în jurul bisericii în aşteptarea rezultatului. Nu ignora faptul că se puseseră rămăşaguri asupra persoanei viitorului ales, la fel ca la cursele din arenă. El credea că luase toate măsurile necesare pentru a opri ca această tulburare populară să se prefacă în revoltă. Era nespus de surprins.

Ofiţerul termină raportul:

dacă aceste măsuri rapide nu vor fi luate, turba piorum mulţimea credincioşilor va vandaliza biserica. Preoţii, cărora le revine alegerea, sunt ameninţaţi cu moartea. Dacă manifestanţii părăsesc biserica şi merg în oraş, trebuie să ne temem de izbucnirea unei revolte generale. Palatul imperial este chiar de pe acum sub pază militară.

Ambrozie fu cuprins de un tremurat pricinuit de tulburare. Era de neconceput pentru el ca manifestaţii violente să aibă loc pe străzile oraşului. De neîngăduit. Nu suporta

51

ca cineva să-i vorbească foarte tare ori să-i bată la uşă. Urechile sale erau nespus de delicate. Incendierea oraşului, jefuirea bisericii, toate aceste manifestări ale vulgarităţii căpătau în ochii săi proporţii catastrofale.

echiparea şi după mine! ordonă el.

Plecă să-i calmeze pe manifestanţi prin prezenţa sa. în persoana lui erau reunite cele mai înalte autorităţi ale poliţiei, justiţiei şi administraţiei din Milan. La vederea lui, calmul şi ordinea vor fi restabilite. Ambrozie nu bănuia că va cădea în cursa pe care i-o întinseseră împărăteasa şi Serviciile Secrete. Era departe de a crede că aceste tulburări au fost puse la cale în toate amănuntele lor. De altfel, spiritul său era absorbit de posibilitatea unei revolte. A vedea curgând sânge era un spectacol de senzaţii nespus de tari pentru el.

în uniformă, în fruntea suitei sale, Ambrozie porni către biserică. Suita era alcătuită din mai mult de o sută de oameni, pedeştri ori călare, în uniforme militare ori ale poliţiei, înarmaţi cu toţii până-n dinţi. După împărat, Ambrozie era persoana cea mai importantă din Milan.

Vestea sosirii guvernatorului şi a suitei sale la biserică s-a răspândit în întreg oraşul. Când guvernatorul se deplasează însoţit de suita sa, acest fapt trimite cu gândul la represalii, la sânge, la morţi şi la orfani. Populaţia se temea de ce este mai rău. Prefectul, dacă dorea, putea să dea ordin ca toţi cei care se aflau în biserică sau împrejurul acesteia să fie arestaţi, torturaţi ori trimişi la moarte. însă, odată ajuns la faţa locului, fără să dea un singur ordin, Ambrozie păşi cu mersul său delicat în biserică. Mulţimea păstră o linişte de mormânt. Prezenţa prefectului în acest loc nu era de bun augur. Cei care rămăseseră

52

acasă, mulţumiţi şi îngroziţi în acelaşi timp, îşi baricadaseră uşile. Nimeni nu mai era autorizat să intre ori să iasă din biserică. Accesul pe străzile care duceauaici era interzis. Oamenii erau cuprinşi de panică. Copiii plângeau.

Mulţimea, înghesuită în interiorul bisericii, se dădu la o parte la trecerea lui Ambrozie. Acesta urcă la amvon. Ambrozie era păgân. Totuşi, în calitatea sa de prefect al poliţiei, putea să-şi permită orice. Chiar să se aşeze pe scaunul apostolic. Ori să se caţăre pe acoperişul bisericii, dacă fantezia lui îi dădea ghes la aceasta. Odată urcat la amvon, plin de dispreţ pentru plebea care-l înconjura, îşi începu cuvântarea. Şi-a arătat mai întâi mirarea de a vedea cum mulţimea a putut să se lase atrasă în asemenea violenţe. într-o biserică mai ales! Aşa cum prevăzuse Iustina, discursul prefectului Ambrozie era la fel de stupid şi de plat ca toate discursurile prefecţilor. El invită populaţia la calm şi la ordine. Ajunse apoi la ameninţări. începu să vorbească de represalii.

întrerupând, dintr-odată, liniştea şi discursul prefectului, o voce de copil se ridică din mulţime:

-Ambrozie episcop!

Era vocea unui copil ţinut pe umerii tatălui său unul dintre „curioşi”. Copilul continuă să strige aşa cum îl învăţase tatăl său:

prefectul să fie episcop! Ambrozie episcop!

Prefectul păstră liniştea. La fel şi mulţimea. Nimeni din asistenţă nu îndrăzni să pronunţe un singur cuvânt. îl priveau şi-şi ţineau respiraţia. Pe neaşteptate, agenţii răspândiţi în mulţime reluară sloganul copilului:

„Ambrozie episcop! Guvernatorul să fie episcop!”

Cu un gest, Ambrozie le ceru să tacă. încercă să le demonstreze raţiunile refuzului său: era păgân şi nu creştin.

53

Avea deja funcţia de prefect. De guvernator. Nu avea nici o intenţie să-şi schimbe viaţa. Urmară alte argumente care ar fi trebuit să îi convingă. Deşi surprins, Ambrozie nu uită totuşi de bunele maniere. Mulţumi pentru onoarea care i se făcuse, dar era, iată, constrâns să refuze. Mulţimea, care nu acordă nici o atenţie cuvântării prefectului, reluă strigătele: „Ambrozie episcop!”

Guvernatorul se întoarse către oamenii din suita sa. Dar şi aceştia, ofiţerii, ca şi soldaţii, făcură corp comun cu asistenţa, exclamând: „Ambrozie episcop!”

Propriile sale gărzi îl trădaseră. Nici un ajutor de altundeva. Strigătul copilului era de acum pe toate buzele. Credincioşii, soldaţii şi „curioşii” cereau într-un glas: „Ambrozie episcop!” Noutatea şi caracterul neprevăzut al acestui slogan a entuziasmat mulţimea. Ideea acestui copil era cu adevărat excepţională. Nu aveai deseori ocazia să alegi în postul de episcop un comandant al poliţiei.

Ambrozie a făcut o ultimă încercare de a calma spiritele. S-a dovedit a fi inutilă. A părăsit biserica furios. S-a îndreptat către palat. Suita, îngroşată de către mulţime, îl însoţea. Femei şi copii, creştini şi păgâni, oameni liberi şi sclavi, mii de oameni îl urmau, strigând pe străzi: „Ambrozie episcop!”

în palatul său, Iustina era mulţumită. în câteva zile, ea va avea episcopul dorit: pe Ambrozie. Pe viitor, Biserica va fi o instituţie credincioasă tronului.

Iustina ştia că, odată, la începutul istoriei sale, Roma fusese salvată de câteva gâşte. în trecut, în momentele cele mai critice, Roma a fost salvată în mai multe rânduri de către generalii săi şi, uneori, de către împăraţii săi. în prezent, pentru a salva imperiul, soluţia nu se afla în vreo

54

victorie militară, în vreo manevră militară, în vreo şansă neaşteptată. Imperiul deci tronul său şi cel al soţului ei nu poate să-şi afle salvarea decât în religie. Era o realitate. După Constantin cel Mare, imperiul căuta în religie posibilitatea de a se consolida. Iustina spera că a aflat-o. Era esenţial să ai o Biserică fidelă tronului. Era raţiunea pentru care ea dorea ca Ambrozie să fie desemnat episcop. Era limpede că un prefect, chiar şi în sutană, rămânea un prefect. Un prefect este un om disciplinat, prin urmare, fidel tronului. Fidel Iustinei. Surâse mulţumită, auzind glasurile care răzbăteau din oraş: „Ambrozie episcop!”

55

VI

La întoarcerea la palat, Ambrozie ceru să i se aducă miere şi apă rece. Nu suporta decât alimentele delicate, mai ales în momentele de iritare.

Ambrozie ceru, de asemenea, comandantului gărzii explicaţii asupra evenimentelor petrecute. El nu înţelegea nimic de la această mulţime care l-a însoţit pe tot drumul şi care nu înceta, îngrămădită înaintea palatului său, să repete acelaşi slogan. Nu înţelegea nimic din entuziasmul cu care mulţimea primise această idee pe care el o considera o glumă de prost gust şi care nu folosea la nimic.

Ofiţerul plecă să adune informaţii. Reveni după puţin timp. Ambrozie îl întrebă:

cum a putut această idee absurdă să vină în mintea mulţimii de oameni? Pentru ce m-a ales ea să devin episcop? De ce pe mine?

sunteţi considerat un sfânt.

eu, un sfânt?

Prefectul izbucni în râs.

cu neputinţă, nici măcar nu sunt creştin! Cum poate să fie sfânt un păgân?

duceţi o viaţă la fel de exemplară ca un sfânt. Castitatea voastră este cunoscută. Populaţia ştie că vă hrăniţi

56

doar cu fructe, miere şi legume. Că nu beţi aproape deloc vin şi că întotdeauna când beţi îl îndoiţi cu apă. Viaţa voastră este considerată o pildă. Acestea sunt raţiunile pentru care toţi aceşti oameni s-au grupat în jurul palatului şi vă aclamă, vă doresc să deveniţi episcop.

„Sunt considerat un sfânt, repeta Ambrozie surprins. Nu m-am silit niciodată să devin sfânt.”

în calitatea sa de judecător, el era obişnuit să asculte expozeul celor două părţi. L-a auzit pe cel al populaţiei din Milan. în cea de-a doua parte, s-a interogat pe sine însuşi.

Hainele sale bogate de mătase şi aur erau strălucitoare şi nepătate. Viaţa, de asemenea. Din punct de vedere obiectiv el se simţea obligat să constate puritatea sa interioară şi exterioară. Conştiinţa îi era liniştită. Persoana sa era îngrijită. Viaţa sa, până în acea zi a anului 374, era fără pată. însă această puritate era urmarea caracterului aristocratic al lui Ambrozie. Era distins. Era bogat, era guvernator. Privilegiat. Senator. Era o zală în lungul lanţ de aristocraţi care diriguiseră Imperiul Roman şi lumea. Aceasta era explicaţia purităţii sale. N-a avut niciodată ocazia să se murdărească. Era curat, dacă ar fi fost să se ţină seama de nobleţea sa, de luxul său şi de eleganţa sa.

este o farsă, trase concluzia Ambrozie. Mulţimea este ignorantă. Eu nu sunt un sfânt. Ca să fiu corect, nu am dreptul să o las să persevereze în această eroare. Am datoria să o conving că nu sunt persoana din care poţi să faci un sfânt. Suita mea să se pregătească! Vom pleca îndată.

îmbrăcat în cea mai frumoasă uniformă a sa, prefectul Ambrozie ieşi din palat cu pas liniştit. Se îndreptă către tribunal, acompaniat de suita sa militară şi civilă. Mulţimea,

57

adunată pe cale, nu înceta să exclame: „Trăiască Sfântul Ambrozie! Trăiască Episcopul Ambrozie!” Neţinând seama de strigătele mulţimii, el intră în tribunalul înconjurat de trupe şi de agenţi de poliţie. Cei care urmaseră cortegiul prefectului, grupaţi înaintea Palatului de Justiţie, nu mai conteneau cu strigătele: „Trăiască Sfântul Ambrozie! Trăiască sfântul prefect!”

Puţin timp după sosirea lui Ambrozie, răzbătură în stradă, dinspre sala de consiliu, gemete şi ţipete de durere. Un acuzat era supus torturii. Urletele victimei trecură ca o suflare de gheaţă pe deasupra mulţimii aflate înaintea tribunalului. Dintr-odată se făcu linişte.

în fiecare sală de tribunal existau, pe de-o parte, judecătorii, scribii, acuzaţii şi acuzatorii... şi, de cealaltă parte, echipe de torţionari bine pregătiţi.

Cuceririle militare au adus în justiţia romană noi metode de pedepse şi torturi aflate la popoarele supuse. Tribunalele romane vor pronunţa de aici înainte condamnări la moarte prin jupuire, ca la africani, prin torturi lente, ca la asiatici, prin aruncarea la fiare, spânzurare, răstignire, ca la evrei, prin înecare, ardere pe rug ori tăiere. Codul roman era acum bine dotat. Judecătorii uzau de dreptul de a-i tortura, de asemenea, pe acuzaţi de faţă cu reclamanţii, martorii şi publicul prezent. Torturile se practicau în sala de judecată înaintea judecătorilor, lângă care se aflau torţionarii gata să intervină la primul semnal.

Ambrozie ordonă ca să fie supus la severe torturi primul dintre acuzaţii care îi fu adus înainte.

Aceste urlete ale acuzatului, din pricina strivirii trupului, ajunseră la mulţimea de afară. Mulţimea care tăcea era acum uimită. Femeile şi copiii au început să plângă.

58

Cei ce aclamau „Trăiască Sfântul Ambrozie!” şi „Trăiască Episcopul Ambrozie!” au tăcut definitiv. Sloganurile scandate au încetat. Toţi ştiau că ţipetele pe care le auzeau erau ale unui om torturat la ordinele lui Ambrozie. Creştinii, astupându-şi urechile cu palmele, au părăsit împrejurimile tribunalului. Nu-l mai voiau pe Ambrozie ca episcop.

să se continue tortura afară, înaintea mulţimii! ordonă Ambrozie.

Acuzatul, plin de sânge, fu târât pe scările de marmură ale Palatului de Justiţie, unde tortura continuă. Asistenţa începu să-l implore pe guvernator: „Iartă-l, Ambrozie! Milă pentru acuzat!”

Oamenii, adunaţi înaintea tribunalului, nu mai voiau să-l aleagă ca episcop. Ei cereau iertare pentru omul supus în public celor mai îngrozitoare torturi.

„Curioşii”, trimişi de împărăteasă pentru a incita mulţimea, asistau neputincioşi la spectacol. Proiectul de a-l alege episcop pe Ambrozie era sortit eşecului. Nimeni nu-l mai voia episcop pe comandantul torţionarilor. Ambrozie nu mai era un sfânt. Era un sadic. Un val de indignare la întâlnirea cu prefectul pătrunsese în mulţime.

peccatum tuum super nos! strigă unul dintre „curioşi”, cuprins de o inspiraţie neaşteptată.

„Păcatul tău [pe care tu îl săvârşeşti, torturând pe acest om] să fie asupra noastră!” era o sentinţă din Evanghelie. Foarte cunoscută. Aceeaşi pe care o spusese mulţimea înaintea lui Pilat, la judecata lui Hristos. Strigăte amestecate de „peccatum tuum super nos”, cu strigăte de „Trăiască Ambrozie! Trăiască Sfântul Ambrozie!” se făcură din nou auzite.

59

ambrozie este fără de pată. Mulţimea consideră ca fiind ale sale toate păcatele pe care el a putut să le săvârşească! strigă un alt agent al poliţiei secrete.

Secole de-a rândul, strămoşii lui Ambrozie îşi impuseseră mulţimilor voinţa lor. Ambrozie părea însă acum mort. Era incapabil să reacţioneze. Mulţimea era cea care îşi impunea acum voinţa sa.

Guvernatorul, patricianul, părăsi tribunalul, umilit. Indiferent la aclamaţiile plebei, el căuta plin de înfiorare o ieşire. Refuza înfrângerea. Un guvernator trebuie să fie puternic. El trebuie să poruncească plebei şi aceasta să-l asculte.

60

VII

în fruntea suitei sale, guvernatorul Ambrozie părăsi Palatul de Justiţie. în spate, cortegiul o mulţime compactă şi mai mult ca oricând hotărâtă să-l convertească pentru a-l face episcop. Agenţii împărătesei erau de acum înainte inutili. Mulţimea, incitată, nu mai avea nevoie să fie condusă. Ea voia un episcop, o ţinea una şi bună. Stăpânită de un entuziasm tot mai mare, nu ceda cu nici un preţ.

Ambrozie era tulburat. Nu era sfânt, era un păgân şi, mai ales, nu admitea ca plebea să-şi impună voinţa asupra lui. Sângele lui sărac, dar nobil i se urcă în creştet.

Nu se îndreptă către reşedinţa sa. Nici către palatul împăratului. Cortegiul guvernatorului nu se mai îndreptă către locurile obişnuite de plimbare, şi acest mister reînvie murmurul mulţimii. Poporul se întreba încotro se duce Ambrozie. Se puseseră rămăşaguri. Cortegiul ajunse la o răscruce. Apucă pe calea ce ducea spre cartierul prostituatelor. Oficialii, călare, gărzile în armurile lor strălucitoare, înaintea cărora stătea Ambrozie, defilau pe străduţe, aclamaţi de prostituatele desculţe, aflate pe trotuarul din faţa caselor lor.

Cortegiul se opri înaintea celei mai de seamă case a cartierului. Ambrozie urcă cele câteva trepte cu un pas măsurat,

61

ca toată lumea să-şi poată da seama de intenţiile sale. Uşa se închise în urma lui. Santinelele stau nemişcate înaintea intrării. Perdele groase ascund ferestrele. Mulţimea de creştini care l-a urmat e consternată. Gărzile înconjoară casa. Menţin ordinea, aşteptând ieşirea prefectului.

Femeile creştine se vaită, plâng. De ciudă. Strigătele „Trăiască Sfântul Ambrozie!” au încetat din nou.

De această dată, complotul urzit de împărăteasă pare pe de-a-ntregul sortit eşecului. Nimeni nu mai are nevoie de un episcop, administrator de suflete, care, în miezul zilei şi sub ochii tuturor, dă proba dezmăţului.

Glume grosolane curg şuvoi. Tinerii se amuză. Schimbă între ei glume proaste. De când există imperiul, nu s-a văzut vreodată la Milan un prefect mergând în locuri rău famate, escortat de toate gărzile sale.

Totuşi nimeni nu pleacă. Se aşteaptă ieşirea prefectului. Nu pentru a-l aclama. Nici pentru a-l face episcop. Ci pentru că spectacolul unui prefect care iese dintr-o casă de desffâu, îmbrăcat în cele mai frumoase haine ale sale, este cu adevărat savuros. Glumele plebei devin din ce în ce mai grosolane. îl aşteaptă pe prefect pentru a-i cere detalii şi a-i pune întrebări care să-l încuie.

Doar femeile, însoţite de copiii lor, cărora ele ar fi vrut să le arate spectacolul alegerii unui episcop, au părăsit mulţimea. Nu se aşteptau să ajungă într-un asemenea loc.

Unul dintre agenţii împărătesei, într-o ultimă tentativă de răsturnare a situaţiei, strigă:

nu te grăbi! Ai tot timpul, Ambrozie! Ieşind din această casă, vei fi botezat. Botezul spală pe om de toate păcatele sale.

Aceste cuvinte, pronunţate de o voce limpede şi răsunătoare, au avut un efect fulgerător. Mulţimea le repetă. După botez, el va fi mai curat decât un nou-născut.

Sloganele „Trăiască Ambrozie episcopul!”, „Trăiască Sfântul Ambrozie!” sunt reluate de mulţimea de credincioşi, la care s-au alăturat şi prostituatele.

Prefectul iese. Este palid de mânie. Nu-şi poate controla un tremurat nervos. A eşuat în tentativa sa de a nu fi pe placul mulţimii. Aceasta persistă în a-l alege episcop. L-a înfrânt.

nu sunt un sfânt! încercă el încă o dată să se apere.

Vocea sa este însă slabă; nu răzbate prin mulţime. Este acoperită de strigătele acesteia.

Guvernatorul se îndreaptă către palatul său. Mulţimea, într-un delir total, îl urmează. Mulţimea este atrasă de spectacol.

62

VIII

Ambrozie a rămas singur în spatele zidurilor groase de marmură albă ale palatului său. E aproape de asfinţit. Locuitorii din Milan, ale căror rânduri au fost îngroşate de oamenii din împrejurimi, nu s-au mişcat din faţa palatului. Iar ţipetele lor s-au înteţit, cerând ca Ambrozie să fie episcop.

Ofiţerii, trimişi de prefect pentru a face sondaje în rândul mulţimii, s-au întors din misiunea lor. Ei au constatat că oamenii erau din ce în ce mai convinşi să nu părăsească locul atâta vreme cât dorinţa lor nu va fi pusă în aplicare. Cereau botezarea prefectului, îmbrăcarea sutanei de către acesta şi obligaţia lui de a deveni episcop de Milan.

Ambrozie nu fusese întrebat asupra funcţiei pe care o ocupă. Aceasta fusese decisă înainte de naşterea sa. Este guvernator la fel ca toţi strămoşii săi, din tată în fiu. Este guvernator al Liguriei. Şi mai târziu va fi al Africii ori al întregului Apus, ca şi tatăl său.

întrucât el fusese obligat să accepte această funcţie, de ce să fie constrâns astăzi să o părăsească? Nu putea să înţeleagă această toană neaşteptată şi stupidă a mulţimii.

„Când plebea acţionează, nu te poţi aştepta decât la lucruri prosteşti”, îşi spuse el, ieşind pe terasa palatului.

Văzându-l că apare, firav ca o statuie de fildeş, mulţimea, în toiul delirului, se dezlănţui. Nu încetă să-l ovaţioneze. Ambrozie ridică mâna sa delicată, cu degete subţiri, pentru a cere să se facă linişte.

vă cer să mergeţi la casele voastre. încetaţi cu strigătele şi cu revendicările voastre fără rost!

în ciuda acestui discurs, aclamaţiile „Ambrozie episcop!” şi „Trăiască Sfântul Ambrozie!” se înteţiră.

aceasta este fără de vreun folos, a continuat prefectul. După lege, un episcop trebuie ales prin votul unui sobor de preoţi, şi nu de către mulţime. Un cetăţean roman este dator să respecte legile. Nu vă purtaţi precum barbarii!

64

preoţii vor asculta mulţimea. Vă vor alege, în cele din urmă, prin vot. Aşa cum cere legea. Nu vă fie teamă, veţi fi episcop! După lege. Trăiască preoţii! Trăiască prefectul! Trăiască sfântul!

încetaţi cu vociferările! Legea se opune categoric ca aceeaşi persoană să ocupe în acelaşi timp funcţii religioase şi funcţii în administraţia statului. Această lege a fost dată în timpul domniei lui Constantin. Eu sunt guvernator. Nu pot fi în acelaşi timp şi episcop. Există o incompatibilitate. Astfel este legea.

împăratul Valentinian va modifica legea, i-a replicat un „curios”. Va ţine seama de dorinţa populaţiei. Trăiască împăratul!

păgânii nu au dreptul să ocupe o astfel de funcţie. Eu sunt păgân. Prin urmare, nu am dreptul să fiu ales episcop. Strigătele voastre nu vor schimba nimic.

vei fi botezat, Ambrozie! Ieşi din palat ca să primeşti botezul!

65

Ambrozie voia să-şi continue explicaţiile, cum că el nu doreşte să fie episcop. Un astfel de gând nu-l încântase niciodată. Avea o funcţie. Nu voia să o schimbe. Aceasta era totul. însă mulţimea era incapabilă de a înţelege. Ambrozie preferă să nu mai spună nimic. Intră în palat.

După puţin timp află că mulţimea a înconjurat palatul. Nu-l va lăsa să iasă. Şi mai rău: avea intenţia să-l ridice pe el, prefectul, să-l dezbrace, pentru că aşa este obiceiul, să-l boteze şi să-l îmbrace în sutană. Ameninţa să facă aceasta.

Ambrozie era scârbit. Era prima mare încercare din viaţa sa. Colegii săi, prietenii săi, subalternii săi toţi l-au părăsit şi îşi manifestau şi ei intenţia, împreună cu mulţimea, de a-l avea episcop. O situaţie de-a dreptul grotescă. Aceasta îl agasa. îl făcea melancolic. Nu era trist, ci doar melancolic. Melancolia este mai nobilă decât tristeţea, iar Ambrozie era un nobil. Un aristocrat.

Un grup de manifestanţi, condus de către agenţii provocatori ai împărătesei Iustina, intră în biserica principală din Milan. Somă preoţii să se adune şi să-l aleagă pe Ambrozie ca episcop.

66

Preoţii refuzară. Manifestanţii înconjurară biserica. Preoţii erau ameninţaţi cu moartea dacă refuză să se supună voinţei poporului.

Au urmat tratative între cele două părţi:

preoţii dreptcredincioşi nu vor accepta niciodată să fie ales un arian ca episcop. Cât despre preoţii arieni, aceştia vor refuza să fie ales un dreptcredincios. Ambrozie e candidatul ideal. El nu este nici dreptcredincios, nici arian.

ambrozie este păgân.

misiunea preoţilor este de a-i converti pe necredincioşi. Ambrozie trebuie să fie următorul vostru convertit. Odată botezat, va deveni creştin. Dar trebuie mai întâi ales episcop.

Preoţii ezitau. Discutară între ei. Cei mai mulţi se opuseră acestei alegeri. Doar o minoritate îi era favorabilă. Biserica traversa o perioadă dificilă. Un conducător spiritual patrician şi guvernator îi va aduce sensibile avantaje. Prestigiul ei va spori prin aceasta.

67

Mulţimea deveni din ce în ce mai violentă. Preoţii trebuiau să ia o decizie fără întârziere. De voie, de nevoie, mai mult din slăbiciune, l-au acceptat pe Ambrozie. Nădăjduiau că Dumnezeu nu va fi având idei preconcepute în privinţa guvernatorilor, prefecţilor ori poliţiei. Poate că Ambrozie este o persona grata a cerului. Nu-i îndepărtase El nici pe prostituate ori pe hoţi. Pentru ce un comandant al poliţiei nu ar putea să ajungă în calendar? Ar fi o probă zdrobitoare a clemenţei cereşti.

După ce preoţii acceptară alegerea lui Ambrozie, vestea ajunse la palat. împărăteasa Iustina era mulţumită. Intrigile sale îşi atinseseră scopul. Serviciile Secrete se arătaseră la înălţime. Era prima oară, de altfel, când acestea îşi demonstraseră inteligenţa. O probă a slăbiciunii justiţiei. Serviciile Secrete nu excelează decât acolo unde justiţia a dispărut.

întors de la o partidă de vânătoare, Valentinian fu informat de succesul obţinut şi validă alegerea.

„De acum înainte, episcopii vor fi aleşi exclusiv dintre prefecţi şi agenţii de poliţie”, îşi spuse el.

Mesageri de la palat veniră să-l informeze pe Ambrozie despre noile sale îndatoriri. Despre decizia împăratului, voinţa poporului şi alegerea preoţilor.

Sosind la palatul prefectului, trimişii găsiră toate porţile deschise. Era un obicei. Prefectul nu mai era însă. Dispăruse. Nimeni nu îl văzuse părăsind palatul. Trimişii nu au putut să-şi îndeplinească misiunea lor pe lângă Ambrozie. S-au întors să-l anunţe pe împărat că prefectul a dispărut fără urmă.

Valentinian se înfurie. îi chemă pe comandantul poliţiei şi pe comandantul gărzilor. Scos din minţi, porunci capturarea fugarului:

dacă în douăsprezece ceasuri n-aţi pus mâna pe Ambrozie, veţi fi arşi de vii!

Au pornit cu toţii în căutarea prefectului. Cercetară fiecare casă. în ciuda torturii, nimeni nu putea da nici cea mai mică informaţie. Cea mai crudă soartă urma să-l aştepte pe cel care va fi bănuit de complicitate în această fugă. Cercetările continuară în întreg oraşul.

Entuziasmul lăsă locul neliniştii. Populaţia regreta alegerea lui Ambrozie.

Urmările puteau fi imprevizibile. Populaţia a fost prevenită că vinovatul care-l va fi ascuns pe Ambrozie sub acoperişul lui va fi ars de viu. împăratul Valentinian şi-a ţinut mereu promisiunea în ceea ce priveşte pedeapsa. Vinovatul va fi pus pe rug. Valentinian nu a acordat niciodată nici cea mai mică iertare. însă nu pentru aceasta era îngrozită populaţia. Căci înainte de a fi descoperit pe adevăratul vinovat, Serviciile Secrete vor executa pe toţi aceia care sunt presupuşi vinovaţi. Or, nu exista nici un mijloc de a scăpa de aceste bănuieli. în consecinţă, oricine putea fi suspectat. Toţi locuitorii din Milan puteau fi, prin urmare, arşi de vii dintr-o clipă într-alta. Se cercetară ascunzătorile sigure. Bucuria, strigătele pline de entuziasm din timpul zilei lăsau locul neliniştii şi terorii la lăsarea nopţii.

68

IX

însă, de această dată, şansa a surâs populaţiei din Milan. Rugurile, pe care ea se temea să le vadă aprinse la lăsarea nopţii peste oraş, nu s-au aprins. Şi asta, datorită lui Leontius, un venerabil cetăţean din Milan. El s-a prezentat cu respiraţia tăiată la comandantul poliţiei. Deşi patrician şi deţinător al unei mari averi, a căzut la picioarele torţionarului şi a cerut să fie iertat.

ambrozie se află sub acoperişul meu, a mărturisit Leontius. Locuind în cealaltă parte a oraşului, n-am luat

69

cunoştinţă decât foarte târziu de evenimentele care s-au petrecut în Milan. Ambrozie este prietenul meu. Ajungând la mine, mi-a cerut să-l găzduiesc pentru o noapte. Am fost mândru pentru această onoare. Acum, aflu însă că pentru aceasta s-ar putea să fiu ars de viu.

Leontius tremura de spaimă.

de cum am aflat de primejdia care mă ameninţă pentru faptul că l-am găzduit pe prietenul meu Ambrozie, am dat fuga ca să-l denunţ. Nu mă ardeţi! Sunt nevinovat!

Poliţia l-a iertat pe Leontius. Era un patrician foarte bogat. Oricum ar fi, poliţiei îi plac spionii. în ochii poliţiei, singurii cetăţeni cu merite sunt spionii. Ar trebui ridicate monumente în cinstea lor. Viaţa iscoadelor ar trebui scrisă în toate manualele de istorie ca să poată fi învăţată de copii, la şcoală, adevărata frumuseţe a activităţii poliţiştilor. Leontius i-a însoţit pe poliţişti până la palatul său. Ambrozie a fost arestat şi condus la locuinţa sa. Acestea erau ordinele împărătesei. La întoarcerea acasă, Ambrozie a fost obligat să asculte decretul imperial prin care era numit episcop.

Ambrozie era frânt de oboseală. Evenimentele din timpul zilei îl dăduseră peste cap. Doar în mijlocul statuilor de argint, de aur şi de marmură, din saloanele sale vaste, Ambrozie începu să-şi dea seama de cele petrecute. Era episcop. în mod irevocabil. Avea impresia unui vis urât. Totuşi decretul numirii sale purta sigiliul împăratului. Prin urmare, totul era cât se poate de real.

Ambrozie se retrase în camera sa. îi era somn. Se simţea bolnav. însă doi poliţişti pătrunseră în acelaşi timp cu el în cameră. Doi barbari, de doi metri înălţime, cu părul blond şi cu ochii albaştri. Doi uriaşi, doi gladiatori.

70

După ce le mulţumi că l-au însoţit, Ambrozie le ceru să iasă din camera sa ca să se poată dezbrăca.

vreau să mă culc! le spuse el.

Ordinele împăratului ne obligă să rămânem aici toată noaptea, îi preciză unul dintre cei doi uriaşi. Nu trebuie să rămâneţi nesupravegheat nici măcar o clipă. Nu vă vom lăsa decât după ce veţi fi botezat, veţi fi îmbrăcat în sutană şi instalat ca episcop al Milanului.

Ambrozie e un om pudic. Şi acum era constrâns să se dezbrace în prezenţa celor doi gealaţi cu ochi albaştri. Somnul întârzie să apară. În patul său, nu-şi afla odihna. Se plânge că e prea multă lumină. Cere să fie stinse torţele. însă obscuritatea nu e de vreun ajutor. Somnul fuge, vânat de ochii albaştri care nu încetează să fixeze corpul aristocratic al lui Ambrozie.

în timpul acestei nopţi albe, Ambrozie analiză evenimentele al căror centru de interes era chiar el. Nu vedea nici o ieşire. Fusese ales de către popor. Ales de preoţi. Numit prin decret de către împărat. Nu mai era nici un mijloc de scăpare.

„Sunt aşadar episcop, şi-a spus el. Episcop după lege. Rămân de împlinit formalităţile, botezul şi, apoi, hirotonia.”

Ambrozie avea de acum convingerea că nu mai are decât o singură soluţie: să se obişnuiască. Să se obişnuiască cu ideea că nu mai este guvernator, ci episcop. Pentru moment, încercă să afle o logică a lucrurilor. Era destul de greu. Dimineaţa nu şi-ar fi închipuit că seara, aşezându-se în pat, va fi episcop.

71

X

O convertire morală este geometrică, rapidă şi pur formală. Individul renunţă la Rău şi optează pentru Bine. Răul şi Binele, din punct de vedere moral, sunt noţiuni sociale. Arbitrare, însă. E imposibil să te înşeli în privinţa lor. Răul şi Binele, din punct de vedere moral, se schimbă totuşi la fiecare frontieră şi la fiecare epocă. Sunt ficţiuni arbitrare.

O convertire religioasă este o a doua naştere. Ea înseamnă să renunţi la lumea efemeră şi seducătoare şi să optezi pentru lumea eternă şi nepalpabilă pentru simţuri şi raţiune. O convertire religioasă nu este niciodată completă. Nici martirii, nici îngerii nu au reuşit să atingă ultima treaptă în înălţarea lor la desăvârşire. Rămâne întotdeauna o treaptă şi mai înaltă de urcat.

în ziua în care a acceptat Botezul, Ambrozie n-a avut timp să reflecteze la toate aceste lucruri. îi era cu neputinţă să adâncească actul botezului, la care el fusese supus. Acesta se petrecuse cu repeziciune. Într-un răstimp de şase zile, el a primit Botezul şi a fost numit preot, înainte de a fi ales episcop. Cu cea mai mare grabă. Ordinele lui Valentinian erau categorice. Acela care întârzia hirotonia noului episcop urma să fie ars de viu. Ceremonia solemnă a avut loc în prezenţa lui Valentinian. în mod obişnuit, împăratul nu se amesteca în treburile religioase. El le considera nedemne de un militar. A venit însă pentru a se adresa în acest fel cetăţenilor prezenţi:

aţi băgat de seamă că Dumnezeu a ales ca episcop, pentru a vă conduce sufletele voastre, un om pe care eu l-am ales cu patru ani în urmă pentru a conduce provinciile de miazănoapte ale Italiei. Dumnezeu lucrează la fel ca împăratul. Pentru că Dumnezeu nu poate afla oameni mai buni decât cei care au fost aleşi de împărat.

Privind spre cer cu ochii săi reci, de culoarea oţelului, Valentinian I s-a adresat lui Dumnezeu:

72

„îţi mulţumesc de a fi oferit, la rândul Tău, aceste îndatoriri de seamă aceluia căruia, înaintea Ta, eu i-am încredinţat înalte funcţii! După cum am văzut, în ceea ce priveşte alegerea funcţionarilor, suntem de aceeaşi părere. îţi mulţumesc, Dumnezeul meu! Sunt sigur că Tu nu Te înşeli când alegi pe slujitorii Tăi dintre ai mei. Ambrozie este o persoană plină de virtuţi. Sunt sigur că el îşi va îndeplini cu aceeaşi loialitate îndatoririle pe care i le-ai încredinţat, că el se va achita de acestea la fel cum s-a achitat de cele încredinţate de către mine. El va administra sufletele cu aceeaşi pricepere cu care a administrat cetatea Milan şi provinciile din partea de miazănoapte a Italiei.”

împăratul, împărăteasa, toţi demnitarii, poporul şi, printre ei, Marcellina, sora lui Ambrozie, şi Satyr, fratele său, venit în grabă din îndepărtata Ilirie, au asistat la ceremonia solemnă.

Ambrozie a fost foarte mulţumit de această ceremonie. Era episcop. A schimbat uniforma, activitatea şi decorul.

73

Ideea că alegerea sa rezulta dintr-un complot urzit de împărăteasă nu-l încânta. Nu lua aminte că era episcop graţie unui capriciu al sangvinului Valentinian, la instigarea mult preacalculatei Iustina. Ambrozie era prea nobil pentru a avea idei solide. Şi mult prea pur. Or, „toate sunt curate celor curaţi”, spune Sfântul Pavel. Smulgerea din funcţia sa de guvernator, rapiditatea Botezului, entuziasmul neaşteptat al mulţimii toate acestea nu aveau în ochii săi decât o explicaţie: totul era o minune. Ambrozie nu avea nici o îndoială asupra acestui fapt.

-Am fost ales de Dumnezeu, i-a spus surorii sale Marcellina. Nu există nici o altă explicaţie logică. Acolo unde nici o explicaţie logică nu este posibilă nu rămâne decât minunea. Altfel spus, o intervenţie divină. Voi încerca, prin urmare, să fiu vrednic de ceea ce Dumnezeu a ales să facă prin persoana mea.

Marcellina ştia că fratele ei era slab, la fel ca toţi cei puri, şi că viaţa, în ciuda a tot ceea ce are ea mai murdar, nu îl pătase. îi era teamă pentru el. Se temea mai ales de greutăţile pe care va trebui să le depăşească în noua sa funcţie. în această privinţă însă ea se înşela.

este pentru prima oară în viaţa mea când mă simt în largul meu, i-a spus fratele ei. Nimic mai pur şi mai nobil pe acest pământ decât viaţa creştină.

Convertirea lui Ambrozie se făcuse de foarte puţină vreme. Respira cu plăcere atmosfera care aureolează viaţa creştină. Atmosfera palatului imperial, ori chiar aceea a propriului palat, era destul de departe de această nobilă puritate. Gândurile unui creştin sunt nespus de înalte, detaşate de viaţa de zi cu zi şi de istorie. „Un creştin este un adevărat aristocrat.” „Creştinii sunt singurii aristocraţi

74

de pe pământ. Adevăraţii patricieni. Eu însumi, considerat de toată lumea un aristocrat împlinit, în comparaţie cu ei, nu sunt decât cineva ieşit din pleb un necioplit. Devenind creştin, voi deveni cu adevărat un aristocrat.”

Dar fără să i se lase timp să aprofundeze această nouă învăţătură şi să se acomodeze cu noua viaţă aristocratică singura adevărată -, Ambrozie fu chemat să ia câteva măsuri deosebit de importante.

I s-a adus la cunoştinţă că întâia obligaţie a unui creştin este de a renunţa la toate bunurile sale pământeşti.

Noul episcop fu de-a dreptul stupefiat. Se gândi la palatele sale, la pământurile sale, la valizele sale pline cu argint şi bijuterii, la vitele şi la corăbiile sale; într-un cuvânt, la tot ceea ce ar fi trebuit de aici înainte să renunţe.

-Am atâtea! se plânse Ambrozie, care nu avusese niciodată timp să locuiască în toate palatele sale ori să-şi viziteze toate domeniile. Ce ar trebui să fac cu toate acestea?

trebuie împărţite la săraci! îi răspunse un preot însărcinat cu învăţătura dogmelor creştine pentru noul episcop.

Lovitura a fost destul de dură. Neaşteptată. De-a dreptul brutală. Ambrozie n-a iubit niciodată banii. însă ceea ce i se cerea lui acum i s-a părut înfricoşător. A cere de la un om oarecare, chiar de la un sărac, să renunţe la toate bunurile sale e într-adevăr răvăşitor. A cere una ca aceasta lui Ambrozie era şi mai dramatic. Ambrozie era un magnat. Secole de-a rândul, generaţie după generaţie, strămoşii săi acumulaseră bogăţii în timpul funcţiilor lor de administratori ai lumii romane. îi era imposibil să renunţe dintr-odată la o asemenea avere. De altfel, această avere nu-i aparţinea în adevăratul sens al cuvântului.

75

Ea aparţinea strămoşilor săi. El o moştenea doar temporar. Trebuia să o transmită mai departe. Era datoria unui patrician de a transmite ceea ce a primit.

Decizia a fost amânată o vreme. între timp, preoţii trimişi de Papa Damas ca să-l înveţe Pater Noster încercau să-l facă să reţină pe de rost câteva mici rugăciuni şi-l învăţau să facă semnul crucii. Papa Damas trimisese câţiva preoţi de-ai săi pentru că îi era milă de soarta noului episcop, care nu cunoştea nimic din creştinism. Aceşti oameni evlavioşi îi predau primele noţiuni. Noţiuni pe care copiii creştinilor le află încă din fragedă vârstă.

însă, printre primele noţiuni, figura de asemenea şi renunţarea desăvârşită la bogăţiile lumeşti. Ar fi trebuit chiar să renunţe la acestea înainte de botezul său.

Ambrozie a constatat că săracii pe care el îi cunoştea nu erau destul de numeroşi şi că averea sa era nespus de mare.

printre cunoscuţii mei de mai înainte nu pot să aflu decât oameni la fel de bogaţi ca şi mine, a declarat el. Guvernatori, generali, viitori împăraţi. Nu cunosc săraci. Şi, mai mult, n-am avut cu aceşti oameni lipsiţi relaţii suficient de apropiate pentru a putea să-mi permit de a le face pe neaşteptate daruri. Nu am mers la cei săraci.

Preoţii îi înţelegeau ezitările.

sora voastră Marcellina este o fecioară evlavioasă, i-a spus cel mai bătrân dintre ei. O fecioară este întotdeauna sensibilă la chemările de ajutor ale celor săraci. Cedaţi-i averea voastră. Va şti cum să o împartă. O fecioară care trăieşte într-o desăvârşită abstinenţă ştie să folosească averea.

Ambrozie găsi că această sugestie era pe placul său. îi cedă toate bunurile surorii sale. Rămase sărac pe de-a-ntregul. Aşa cum era de aşteptat din partea unui creştin.

76

Pe drumul de întoarcere către palatul său, împărţi cerşetorilor pe care îi întâlni pe cale şi ultimii bănuţi pe care îi mai avea. Erau puţini. Ambrozie nu avea niciodată bani mulţi la el.

nu respiri niciodată mai minunat decât atunci când ai scăpat de toată bogăţia, spuse el.

Era fericit că nu mai avea nimic din averea sa. Se simţea uşurat chiar şi trupeşte. Avea impresia că zboară.

„Un episcop, după ce a donat întreaga sa avere săracilor, este dator zi şi noapte acelora care au nevoie de el i s-a adus la cunoştinţă. Uşa lui trebuie să rămână întotdeauna deschisă.

uşile palatului meu nu au fost niciodată închise. N-am putut niciodată să suport zgomotul lacătelor ori încuietorilor, preciză Ambrozie, constatând cu plăcere că obiceiurile şi gusturile sale de aristocrat erau în concordanţă cu prescripţiile creştine.

uşile nu erau niciodată închise, este adevărat, i-a replicat dascălul său întru ale credinţei. însă, în ciuda uşilor deschise, nimeni nu putea să intre în palat. Era interzis de către gărzile voastre. De acum înainte, accesul trebuie să fie liber. Oamenii cu nevoi sunt foarte numeroşi.

Ambrozie acceptă. Urmă în întregime sfatul. Ca toţi ceilalţi, de altfel. Noul episcop nu mai ieşi din vastul salon al palatului său, palat pe care el l-a dăruit Bisericii şi care a devenit sediul episcopal din Milan. în acest imens salon, oricine avea dreptul să intre în orice clipă. Ambrozie era aşezat la o masă. La această masă el citea, cugeta şi scria. Oricine putea veni oricând să-l vadă, să-i vorbească, să-i ceară ajutorul ori sfatul. Fericitul Augustin l-a găsit pe Ambrozie în această sală, în care oamenii intrau şi ieşeau oricând doreau.

77

„Mi-a fost cu neputinţă să-l întreb ce voiam, după cum voiam, deoarece mă depărtau de la urechea şi de la gura lui mulţimi de oameni, cu felurite slăbiciuni, cărora el le sărea în ajutor. Când nu se afla cu ei, pentru puţină vreme, îşi întărea trupul cu alimente de trebuinţă sau îşi refăcea sufletul citind.

Când citea, ochii erau conduşi pe pagini şi inima îi brăzda mintea, iar glasul şi limba îi erau liniştite. Adesea, când eram de faţă căci nu era oprit ca oarecine să intre sau, când venea cineva, să fie anunţat -, l-am văzut aşa, citind în linişte şi niciodată altfel şi, păstrând o tăcere îndelungată (căci cine ar fi îndrăznit să fie o povară pentru un astfel de om atât de atent?), ne retrăgeam şi ne închipuiam că acel scurt timp era dobândit pentru întărirea puterilor sale spirituale, lăsat în pace de zarva treburilor altora.”¹

Ambrozie îşi exercita noile sale funcţiuni cu deplină seriozitate. Mai întâi, pentru că el ştia cu certitudine că fusese ales de Dumnezeu. A făcut toate eforturile necesare pentru a se arăta vrednic de încrederea pe care Dumnezeu i-a arătat-o lui şi, apoi, pentru că el considera că viaţa creştină este idealul existenţei umane.

Mai mult, Ambrozie era roman. Romanilor mai ales celor care sunt de viţă veche le place fineţea unei opere. Tot ceea ce ei au creat a rezistat. După 2000 de ani, podurile şi fortificaţiile construite prin grija lor mai rezistă încă.

Ambrozie hotărî să facă din episcopatul său o operă romană. El va înălţa Biserica lui Hristos din Milan cu geniul său de constructor roman.

1 Fericitul Augustin, Confesiuni, VI, 3.3.

78

Şi-a preluat noile atribuţii încă de la alegerea sa. A început să lucreze pentru prima oară în viaţa lui. Spre marea surprindere a celor care-l înconjurau, această muncă îi plăcea nespus de mult.

Uneori mai ales la începutul datoriei sale era asaltat de îndoieli. Se întreba: „Voi reuşi eu oare să devin un bun creştin? îi va plăcea lui Dumnezeu lucrarea mea?”

lui Dumnezeu îi va plăcea fără îndoială lucrarea voastră, veţi reuşi! îi răspundea învăţătorul său. Orice creştin reuşeşte. în acest domeniu nu există eşec. Sfântul Pavel a spus: „Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. îndemn la lupta pentru cununa cea neveştejită.” Ambrozie era mulţumit că toţi aceşti atleţi, creştinii, câştigă cununa de lauri. Va fi unul dintre ei. Serios. Şi nobil.

79

XI

Au trecut câteva luni de la alegerea lui Ambrozie ca episcop de Milan.

Se înserase. Episcopul era obosit. Alături de el se afla învăţătorul său, un preot bătrân, trimis pentru a-l iniţia în credinţa creştină. Ambrozie locuia în acelaşi palat. însă toate statuile de marmură, de aur ori de argint dispăruseră din palatul devenit palat episcopal. Ca şi stindardele armatei imperiale. în locul acestora, doar cruci şi relicvarii.

însă transformările principale nu au fost cele de suprafaţă, ci acelea din sufletul lui Ambrozie. El nu înceta să se întrebe de ce l-a ales Dumnezeu tocmai pe el să fie episcop. Era marcat, desigur, de această întrebare. încerca să înţeleagă, însă îi era cu neputinţă. Minunea rămânea singura explicaţie.

priviţi-mă! spuse Ambrozie. Vedeţi acest om pe care Biserica nu l-a hrănit la sânul ei, pe care ea nu l-a instruit din copilărie, care s-a ridicat din tribunalul în care el auzea răsunând, în loc de cântări şi de psalmi, strigătele ofiţerilor de justiţie. Acest om a venit să se aşeze printre invitaţii la banchetul celest. Dumnezeu l-a vrut astfel. Unica mea datorie, pentru că nu am ajuns să înţeleg alegerea Sa, este de a mă arăta demn de El. Cât mai demn cu putinţă de această onoare venită din Cer.

80

Ambrozie citise o parte însemnată din Evanghelie, învăţase Pater noster, Simbolul de credinţă şi alte câteva scurte rugăciuni. însă nu era suficient. Era conştient de neştiinţa sa.

un episcop se cuvine să aibă cunoştinţe mai profunde şi mai multe decât un tânăr. Un episcop trebuie să fie un filosof. Un maestru în ale teologiei. Or, eu niciodată nu am avut aptitudinea de a învăţa nici filosofía şi nici teologia.

devenind creştin, un om devine filosof, îi răspunse preotul. „Creştinismul a făcut din neciopliţi şi neştiutori de carte filosofi”¹, şi astfel nu e nici un obstacol pentru ca aristocraţii ori prefecţii, care primesc Botezul, să nu devină şi ei la rândul lor filosofi.

Ambrozie fu surprins de cuvintele „neciopliţi” şi „neştiutori de carte”. El nu aparţinea nici unora, nici altora. Privirea lui era melancolică şi obosită. Va fi surprins să devină filosof. Nu avea nici un fel de aptitudine în acest sens. însă minunile nu-l mai uimeau de acum. Dacă a fost posibil ca Dumnezeu să facă din el un episcop, totul era atunci posibil.

Episcopii aveau un DP (Depositus) care le ţinea loc de calendar. Depositusul era o listă cu numele martirilor creştini, locul martiriului lor şi data la care au fost „depuşi” în mormintele lor. Redactarea acestei liste începuse în timpul Sfântului Ciprian al Cartaginei. Vreme de patru secole, nenumărate persoane au cunoscut o moarte violentă pentru că au crezut în Iisus Hristos. Sfântul Ciprian a cerut preoţilor să alcătuiască o listă:

¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I către Corinteni.

81

„însemnaţi ziua în care creştinii au murit în închisori, astfel ca noi să le putem cinsti pomenirea cu aceea a martirilor şi să le oferim ofrande.”

Această listă şi viaţa martirilor era lectura preferată a lui Ambrozie. Depositusul îi arăta că pentru a fi creştin trebuie să înfrunţi primejdia şi să accepţi moartea. Numărul celor ucişi pe parcursul acestor patru secole, doar pentru faptul că erau creştini, era nespus de mare. Au fost aruncaţi la fiare, răstigniţi, supuşi torturii, li s-a tăiat capul, au fost arşi de vii... După Constantin, împăraţii romanilor au încetat să-i mai extermine pe creştini. Au făcut excepţie împăraţii eretici. Valens, fratele lui Valentinian, fiind arian, i-a exterminat pe dreptcredincioşi. Sfântul Ambrozie, care a trăit în epoca lui Constanţiu, un alt împărat eretic, la fel ca şi Valens, a scris: „Episcopii sunt închişi în cuşti, laicii înlănţuiţi, fecioarele dezbrăcate de veşmintele lor şi trupurile lor, închinate lui Dumnezeu, date torţionarilor în văzul tuturor.”¹

învăţătorul a plecat. înainte de a se aşeza pe pat, Ambrozie citi epistolele Sfântului Ignatie. Sfântul Ignatie a trăit în timpul împăratului Traian. Pentru a-şi sărbători victoriile militare, acest împărat, care a supus „poporul nemuritorilor” pe daci -, chema din toate provinciile imperiului noi „provizii” de creştini, pentru a-i arunca la fiare în timpul spectacolelor de circ de la Roma. Printre creştinii ce aveau să fie devoraţi de fiare în public s-a aflat şi acest Sfânt Ignatie. Aflat pe puntea corăbiei care-l ducea din Răsărit în Italia, el a scris creştinilor din Roma:

¹ Sfântul Ambrozie, Ad Constantium, Cartea I, 6 (N.A.).

82

„Fiindcă m-am rugat lui Dumnezeu, am dobândit a vedea feţele voastre cele vrednice de vedere. Am primit mai mult decât am cerut, căci, ca un rob al lui Hristos, nădăjduiesc să vă dau sărutare.”

El s-a rugat creştinilor din Roma ca să nu intervină pentru graţierea sa. Voia să fie devorat de fiare:

„Mă tem de dragostea voastră. Căci îl voi pierde pe Dumnezeu dacă aveţi milă de mine şi nu mă lăsaţi să pier. Lăsaţi-mă deci să devin preot al fiarelor: prin ele voi câştiga pe Dumnezeu.

Sunt grâu al lui Dumnezeu: trebuie ca eu să fiu măcinat de dinţii fiarelor pentru a deveni pâinea lui Hristos.

Purtaţi-vă frumos cu fiarele, pentru ca ele să fie mormântul meu. Rugaţi-vă pentru mine. De acum, eu încep să fiu un adevărat ucenic al lui Hristos. Nimeni să nu mă împiedice să mă alătur lui Hristos.

Focul, crucea, lupta cu fiarele, sfâşierea, ciopârţirea, desfacerea oaselor, mutilarea mădularelor trupului întreg toate aceste suferinţe ale diavolului se abat peste mine pentru ca eu să fiu cu Hristos. Pe El îl caut.

Lăsaţi-mă să urmez pătimirii lui Iisus Hristos!”

Ambrozie nu era un sentimental. Totuşi această lectură l-a întărit nespus de mult. Romanii au cultivat întotdeauna eroismul, curajul şi sacrificiul omului pentru o cauză supremă, absolută. Nu putea să nu se întrebe dacă ar fi putut el însuşi să devină un martir. Trebuia însă să aibă vocaţie.

în trecut, doar eroii şi marii filosofi aveau acest privilegiu. Socrate, de pildă, a băut cucută. însă orice creştin poate să devină cu uşurinţă martir. Ambrozie citi: „Cel care a băut cucută a dispreţuit moartea. Dar religia noastră

83

a dat până acum milioane de oameni care au făcut acelaşi lucru.”¹

Ar fi fost cu adevărat minunat ca Ambrozie să poată suporta martiriul. însă minunile nu aveau nimic imposibil în sine pentru Ambrozie. Dacă a putut suporta să fie episcop, putea să suporte totul. Chiar şi martiriul. Botezul este una din Tainele Bisericii, dar este, mai ales, prima zală dintr-un lanţ al minunilor.

Ambrozie se hotărî să apere Biserica. Era prima obligaţie a unui episcop. Un episcop nu este un ascet precum sfinţii pustiei. Episcopul este un luptător ancorat în istorie. Un sfânt temporar pentru a obţine o biruinţă veşnică. Biserica este Arca lui Noe, care îi va apăra pe cetăţenii Imperiului Roman de potopul barbarilor. Dumnezeu nu salvează imperiile, nici societăţile. Dumnezeu salvează oamenii. Vor fi salvaţi, în istorie şi dincolo de istorie, în veşnicie, toţi acei oameni care au intrat în arca Bisericii. Ambrozie era constructorul şi timonierul acestei Arce din Milan. Căci potopul se apropie.

„Vreme de cinci secole, strămoşii mei au slujit împăraţilor Romei şi stăpânilor lumii, şi-a spus Ambrozie. Voi continua să slujesc împăratului la fel ca şi strămoşii mei. Ca un patrician credincios. Voi face să intre în arca Bisericii, care va purta omenirea deasupra valurilor barbare şi deasupra istoriei, pe împăratul însuşi. împăratul Romei este şi el un om. Şi trebuie să fie salvat împreună cu ceilalţi. La fel cum în arca lui Noe au fost tot felul de animale, tot astfel va fi şi în Biserica mântuitoare oameni de toate rasele, de toate profesiile şi cu tot felul de moravuri. Biserica este unica şi adevărata mântuire.”

¹ Sfântul Ioan Gură de Aur (N.A.).

84

Ambrozie îl va face pe Valentinian, care hrănea cu propriile mâini fiarele, cu carne proaspătă de om, să intre în Biserică. Pe cel care nu acorda niciodată graţiere. O va face să intre în Biserică şi pe Iustina. Cunoştea mai dinainte greutăţile de care se va lovi pentru a face să pătrundă în arcă aceste creaturi imperiale. Şi Noe a avut la rândul său probleme cu tigrii, leii şi crocodilii. Dar el îşi va îndeplini misiunea. Căci potopul barbarilor se apropie cu teribilele lui valuri care se întind peste provinciile de nord, de sud şi din răsărit. Imperiul va fi înghiţit. Vai celor care nu se vor afla în Biserică! Aceştia vor pieri.

85

XII

biserica, la fel ca arca lui Noe, trebuie să reuşească o dublă salvare i-a spus învăţătorul întru ale credinţei lui Ambrozie. Biserica trebuie să-i salveze pe oameni nu de la invaziile barbare pentru istorie, ci de la erezie, pentru ceea ce este dincolo de istorie. Pentru a reuşi această dublă salvare trebuie ca ea să fie puternică. Există o primejdie care roade precum boala structura Bisericii aceasta este arianismul. El trebuie combătut şi înfrânt. Este o bătălie dură şi grea, ce trebuie purtată cât mai grabnic. Prima sarcină a unui episcop este să combată arianismul.

Ambrozie nu ştia în ce consta această primejdie.

nu este nici o ruşine în a nu şti, i-a răspuns învăţătorul. Sfântul Ilarie, unul din cei mai erudiţi episcopi din toate timpurile -, a ignorat şi el primejdia ariană până ce a fost pus în fiare şi exilat la ordinul împăratului arian. A recunoscut el însuşi, de altfel: „Botezat, episcop de ceva vreme, nu am auzit vorbindu-se de Simbolul de credinţă de la Niceea înainte de a pleca în surghiun.”¹ Neştiinţa este însă o gaură ce poate fi acoperită.

I s-a explicat lui Ambrozie că arienii sunt o sectă religioasă venită din Egipt. Arienii au introdus un „I” în plus în Simbolul de credinţă.

¹ Sfântul Ilarie, De Synodis, 19.

86

nici una din primejdiile care au ameninţat Biserica până în această zi a anului 375, nici chiar persecuţiile împăraţilor păgâni, n-a fost atât de cumplită precum arianismul.

un simplu „I” constituie, prin urmare, o atât de mare primejdie? a întrebat Ambrozie. O Biserică nu poate fi distrusă din pricina greşelii unei singure litere a alfabetului, a unui simplu „I”.

un episcop are ca datorie, până la moartea sa, ca acest „I” să nu pătrundă în Biserica lui Hristos. Nenorocirea Bisericii acestui veac începe şi se termină cu acest „I”. Acest „I” este duşmanul cel mai de seamă. Ceilalţi duşmani, chiar barbarii, se află în planul secund.

Ambrozie ascultă expozeul despre acest „I”. Părea că acest „I” e mai primejdios chiar decât demonul însuşi:

dumnezeu a trimis pe Fiul Său pe pământ pentru a-i salva pe oameni. Fiul este de o fiinţă cu Dumnezeu, Tatăl Său. HOMOOUSIOS semnifică în limba greacă: „de o fiinţă”.

-Arienii au introdus un „I” în mijlocul acestui cuvânt grecesc. Ei pretind că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, este HOMOIOUSIOS, adică „asemănător după fiinţă” cu Dumnezeu-Tatăl. Aţi remarcat că în acest al doilea cuvânt există un „I” în plus?

Ambrozie nu băgase de seamă. Era roman. Grecii înşişi cu toate că aceste cuvinte erau scrise în limba lor nu şi-au dat, în general, seama de acest „I”.

învăţătorul întru ale credinţei a repetat cuvintele HOMOOUSIOS şi HOMOIOUSIOS.

dacă se introduce acest „I” şi se spune, prin urmare, HOMOIOUSIOS, se afirmă că Fiul este dintr-o fiinţă

87

substanţă identică cu Tatăl şi nu HOMOOUSIOS, adică „de o fiinţă cu Tatăl”. Această afirmaţie este de o gravitate enormă.

homoousios, adică „de o fiinţă” şi Homoiousios, adică „dintr-o fiinţă asemănătoare” mi-au dat impresia că semnifică acelaşi lucru, spuse Ambrozie. „Identic şi acelaşi” au aceeaşi semnificaţie în limbajul curent.

greşeală enormă! „Dintru o fiinţă substanţă asemănătoare” (homoiousios) şi „de o fiinţă” (homoousios, fără „I”) sunt două noţiuni străine una de cealaltă. Există o prăpastie între cele două. Acest „I” separă două lumi diferite: Binele şi Răul. Introducând acest „I”, dezavuaţi venirea lui Hristos. Dezavuaţi creştinismul. Explicaţia este următoarea: dacă se admite că Fiul este „asemănător” întru fiinţă cu Tatăl, se admite implicit că există două fiinţe divine, or, Dumnezeu este unic. Arienii, introducând acest „I”, afirmă că există un al doilea Dumnezeu. Ei afirmă, prin urmare, existenţa a doi dumnezei şi nu a unui singur Dumnezeu. Creştinismul încetează astfel de a mai fi o religie monoteistă. Nu poate să existe o erezie mai gravă.

însă diferendum-ul nu este închis. O erezie cuprinde o alta. începând din clipa în care arienii acceptă existenţa unui al doilea Dumnezeu, care este identic cu primul, deschid calea politeismului. Mâine, alţi sectanţi vor putea introduce un al patrulea ori chiar un al cincilea dumnezeu. Toţi aceştia vor fi homoiousios, dintr-o fiinţă dintr-o substanţă -, asemănătoare cu a celui dintâi. Nu contează că vor fi mai mulţi. Dumnezeu nu mai este unic. Aceia care au introdus acest „I” încetează de a mai fi creştini. Ei sunt mai răi decât politeiştii şi decât păgânii din cauza acestui „I”. Un episcop are ca misiune

88

să apere Biserica împotriva acestui „I”. Poporul nu ştie. Poporul nu vede diferenţa între homoiousios şi homoousios. Turba piorum, mulţimea credincioşilor, nu-şi dă seama că unul dintre aceste două cuvinte din limba greacă este compus din nouă litere şi că celălalt conţine zece.

Ambrozie înţelese perfect. Misiunea sa ca episcop consistă în a apăra Biserica împotriva tuturor primejdiilor care o ameninţă, iar cel mai presant dintre ele este acest „I”.

un „I” pare o literă inofensivă, continuă învăţătorul întru ale credinţei şi evlaviei. Acest „I” este asemănător unui cui care străpunge o gaură mică în coca unei corăbii. Această gaură mică, care nu se vede în port înainte de plecare, va pricinui un naufragiu. Un episcop e dator să vegheze ca această cocă a Bisericii să nu aibă nici cea mai mică fisură. Evanghelia trebuie să fie apărată fără preget. Un „I” cât un cui, introdus în paginile sale, conduce la un dezastru.

Ambrozie află că Valens, fratele lui Valentinian, este arian:

pe toată întinderea Imperiului de Răsărit, creştinii care refuză să accepte acest „I”, aşa cum porunceşte Valens, sunt legaţi în fiare, închişi şi decapitaţi. însă creştinii preferă moartea decât să accepte acest „I”. Ei vor să moară creştini. Acceptând acest „I”, ei încetează să mai fie creştini. Episcopul Milanului, Sfântul Dionisie, predecesorul vostru căci Auxenţiu a fost arian a preferat să fie exilat şi ucis decât să accepte acest „I”.

unde se află rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Dionisie? întrebă Ambrozie.

în Răsărit. Acolo unde a fost ucis.

89

Ambrozie hotărî să fie aduse la Milan rămăşiţele pământeşti ale episcopului care l-a precedat şi care a murit din cauza acestui „I”.

Episcopul de Milan i-a scris episcopului Răsăritului, Sfântul Vasile, pentru a-i cere să-i fie trimise aceste rămăşiţe pământeşti.

Odată cu relicvele Sfântului Dionisie, Episcopul Vasile i-a trimis şi o epistolă. O epistolă bizară. Saluturile pe care Sfântul Vasile le-a prezentat fostului guvernator, devenit pe neaşteptate episcop, sunt, în acelaşi timp, admirative şi ironice. Sfântul Vasile este grec, iar grecii, fie ei şi sfinţi, sunt ironici.

„Odinioară, a scris Sfântul Vasile, Dumnezeu a înălţat de la turma oilor un conducător pentru poporul Său (pe David), iar pe Amos Dumnezeu l-a făcut chiar proroc, luându-l tocmai de la păscutul turmei de capre, suflând asupra lui Duhul Său cel Sfânt. Astăzi, Dumnezeu a căutat într-un oraş împărătesc un om însărcinat cu grija guvernării unui popor întreg, ce a stat în primele rânduri prin înălţimea spiritului său, prin strălucirea neamului său, prin bogăţia şi graiul său. Păşeşte dar înainte, omule al lui Dumnezeu, căci Domnul te-a ales dintre judecătorii pământului pentru a sta pe scaunul apostolilor! Luptă-te cu lupta cea bună şi să tămăduieşti beteşugurile poporului tău, dacă cumva s-ar molipsi careva de boala rătăcirii ariene!” Semnat: Vasile, episcopul Cezareei¹.

Epistola Sfântului Vasile, supranumit „lumina Răsăritului”, a făcut o impresie puternică asupra lui Ambrozie. Mai întâi, pentru că era prima epistolă pe care el o primea în calitatea sa de episcop, din partea unui alt episcop.

¹ Sfântul Vasile cel Mare, Epistola CXCVII.

90

Apoi, pentru sfatul pe care-l cuprindea: Sfântul Vasile îi recomanda să facă din lupta împotriva arianismului întâia sa îndeletnicire în calitate de episcop. Altfel spus, lupta împotriva lui „I”. Dar, mai cu seamă, Ambrozie a surprins ironia sfântului, care a scos în evidenţă faptul că el, foarte bogat şi patrician-guvernator, urmează căprarului Amos. Ambrozie nu s-a întristat însă de aceasta. îi cunoştea pe greci. Grecii au creat Simbolul de credinţă desăvârşit. Ei au spus: homoousios. La puţină vreme după aceea, au adăugat un „I”. Au demolat totul. Apoi discută pentru a afla care este adevărul: Cu sau fără „I”. Ei sunt capabili să discute vreme de veacuri asupra importanţei unei litere.

Ambrozie este latin. Episcopii latini au ca misiune să aducă Bisericii lui Hristos, venită din Răsărit, ceea ce-i lipseşte. Sfântul Pavel a spus: „împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos.” Ambrozie va introduce în Biserică măsurile latine şi patriciene: „Autoritatea imperială, tonul poruncii, intransigenţa disciplinei imperiale, respectul fanatic al textului şi al Legii divine. Este o sarcină care nu-i poate reveni decât unui episcop latin, unui descendent al rasei ziditorilor imperiului.” Ambrozie va înălţa la Milan Biserica lui Hristos, întărit fiind de experienţa strămoşilor patricieni, constructori ai imperiului pământesc.

Ambrozie nu regreta că îşi părăsise îndeletnicirile în slujba împăratului şi a istoriei. Mai întâi, pentru că el era acum unul dintre aleşii lui Dumnezeu. Era mândru de aceasta. Apoi, pentru că imperiul şi istoria nu mai depind de împărat. Istoria aparţine barbarilor, care dau năvală din toate părţile, iar Sfântul Ieronim a spus: „Vai celor care vor fi în afara corăbiei Bisericii!” Aceştia vor fi înghiţiţi atât de potopul barbarilor, cât şi de cel al păcatului. O îndoită moarte: în istorie şi în cer.

91

XIII

Ambrozie începu să viziteze fiecare casă şi să stea de vorbă cu toţi creştinii. Din eparhia sa făcea parte şi împărăteasa Iustina. O vizită. Iustina este maiestuoasă, autoritară, mândră. Ea îl primi pe Ambrozie cu toate onorurile datorate marilor demnitari.

vin în calitate de episcop, i-a spus Ambrozie. Preoţii au cheile împărăţiei cerurilor. Preoţii judecă mai înainte de ziua Judecăţii de pe urmă.

-Accept să fiu judecată, i-a răspuns Iustina.

împărătesei îi plac oamenii mari şi puternici, asemenea gladiatorilor. Primul său soţ, fostul comandant al gărzilor imperiale, fusese un asemenea om. Cel de-al doilea soţ al ei, Valentinian, care nu ierta niciodată şi hrănea fiarele sale cu carne de om, era la fel. Ambrozie era opusul acestui gen de oameni care o impresiona pe Iustina. în ciuda trupului său firav şi a chipului asimetric, din cauza unei sprâncene mai lungi decât cealaltă, ea îl găsi minunat. în sutană, Ambrozie e mai mult decât frumos: e strălucitor. Pentru a putea fi astfel, îi trebuia o sutană. De când o poartă, Ambrozie pare detaşat de lumea reală. Datorită sutanei, detaşarea de sine şi de istorie este absolută. Aristocraţia desăvârşită a fost astfel atinsă.

Ambrozie stătea înaintea împărătesei, drept, cu chipul palid, de culoarea fildeşului, cu mâinile sale albe încrucişate la piept.

Împărăteasă, cu voia lui Dumnezeu, sunt episcop! îi declară el Iustinei.

Iustina surâse. Ea ştia că prin voinţa ei şi a poliţiei Ambrozie este episcop, şi nu prin cea a lui Dumnezeu.

nimeni nu m-ar putea face să înţeleg de ce Dumnezeu m-a ales chiar pe mine. Omul nu poate să pătrundă planurile Sale. Nici eu, nici altul.

preavenerate Pontif, după câte ştiu, mulţimea, apoi preoţii, şi poate chiar şi alte forţe ascunse au hotărât alegerea voastră.

căile pe care Dumnezeu le-a folosit pentru a ajunge să mă facă pe mine episcop al

92

Milanului sunt lipsite de importanţă. Mulţimea, eventualii instigatori, preoţii care m-au ales şi împăratul, care a decretat numirea mea, nu au fost decât simple unelte în mâna voinţei divine. Un singur lucru este sigur: voinţa lui Dumnezeu este împlinită. Acum, că voia Sa a fost împlinită, nu-mi rămâne decât să mă arăt vrednic de această alegere.

Cu ochii mari deschişi, Iustina îl privi gânditoare pe Ambrozie. „Este adevărat, îşi spuse, că poliţia mea, împreună cu mine am fost organizatori ai acestui complot pentru a fi ales Ambrozie. Dar cine mi-ar putea spune dacă noi nu am fost cu adevărat uneltele pe care Dumnezeu le-a întrebuinţat pentru a-Şi împlini planul Său?”

vă ascult şi aştept să mă judecaţi, rosti cu glas uşor tremurat împărăteasa.

Vocea sa este total diferită de cea de dinainte. Este vocea unei femei evlavioase, care se adresează unui preot.

93

am aflat că păcătuiţi prin erezie. Mi s-a spus că împărăteasa este ariană. Mi s-a cerut să intervin. Iezechiel spune că dacă preotul nu-l înştiinţează pe păcătos, acela va muri pentru păcatul său şi preotul va fi vinovat.

împărăteasa ascultă explicaţiile lui Ambrozie asupra literei „I”, care poate distruge întreaga Evanghelie.

acest „I”, spuse el, nu este o literă oarecare. Acest „I” este personificarea diavolului.

nu sunt ariană.

Torentul de energie care ţâşnea precum lava dintr-un vulcan din acest trup mărunt, firav şi din sângele anemiat al episcopului o tulbură pe împărăteasă. Nici primul ei soţ, generalul barbar Magnentius, comandantul gărzilor imperiale, nici Valentinian n-a fost capabil să degaje atâta forţă.

şi totuşi trecutul vostru vă acuză.

liniştiţi-vă, Preavenerate Pontif, trecutul meu nu mă poate acuza de erezie! Tatăl meu, guvernatorul Iustus, era un aristocrat de viţă veche. El nu avea nici un fel de părere religioasă. Ca un bun patrician, era la fel de tolerant cu dreapta credinţă ca şi cu arianismul.

când este vorba de adevăr, toleranţa este o crimă. Cel care nu se opune ereziei este vinovat de victoria acesteia. Toleranţa este admisă în comerţ ori mai degrabă în politică. Poţi fi tolerant când este vorba de probleme lipsite de importanţă. Adevărul şi Biserica trebuie să fie intransigente. Este datoria lor.

în acest caz, eu sunt vinovată de toleranţă, însă n-am ştiut că toleranţa este un păcat.

sunteţi arieni.

în urmă cu un sfert de secol, când eram foarte tânără, m-am îndrăgostit de un general barbar, Magnentius. Era

94

un barbar cultivat, cu maniere distinse, frumos şi plin de alte calităţi, ca toţi barbarii. M-am căsătorit cu el.

magnentius era arian.

Magnentius, soţul meu, era comandantul gărzilor imperiale. Comandantul gărzilor împăratului Constantin. Constantin era arian. Era firesc ca şi comandantul gărzilor să aibă aceleaşi convingeri religioase ca împăratul. Este o marcă elementară a fidelităţii. Un comandant al gărzilor trebuie să fie fidel. în realitate, lui Magnentius puţin îi păsa de un „I” în plus ori în minus dintr-un cuvânt grecesc.

cuvintele voastre sunt un sacrilegiu.

Episcopul avea un aer grav. împărăteasa îşi ceru iertare.

luându-l în căsătorie pe Magnentius, am îmbrăţişat religia soţului, care, la rându-i, îmbrăţişase religia împăratului. Aceasta era, de asemenea, din partea mea, un act de fidelitate. De fidelitate conjugală.

Ambrozie o întrerupse:

în ceea ce priveşte religia, nu există decât o singură fidelitate: cea către Biserică.

arianismul meu a fost de scurtă durată. Magnentius a fost ales împărat. Trei ani mai târziu, el şi-a pierdut tronul. Asemenea tuturor barbarilor, nu putea să suporte înfrângerea. Magnentius a preferat înfrângerii moartea. Este singurul semn care trădează un barbar. A murit la Lugdunum.

după moartea sa, aţi revenit la singura credinţă adevărată?

După moartea lui Magnentius, nu mai aveam nici un motiv să rămân ariană. Valentinian, cel de-al doilea soţ al meu, este creştin. Creştin şi... atât! Arianismul ori dreapta

95

credinţă îi sunt indiferente. Dorinţa noastră este ca imperiul să trăiască în pace. Eu..., eu sunt una cu împăratul. O femeie care nu este fidelă soţului ei în ceea ce priveşte religia ceea ce este de altfel cel mai important lucru nu-i poate fi fidelă nici în dragoste, nici în altceva.

o femeie trebuie să rămână fidelă Bisericii. Cea care este fidelă lui Dumnezeu este fidelă şi soţului ei, şi patriei sale, şi semenilor săi.

voi încerca să fiu fidelă lui Dumnezeu.

în afară de fidelitatea către Dumnezeu, nu există o altă fidelitate. Dacă, din nefericire, veţi fi din nou văduvă şi vă veţi căsători cu un eretic, ce veţi face?

nu voi mai fi niciodată văduvă. îl cunoaşteţi pe Valentinian. Măruntaiele lui sunt de fier. E tare ca o stâncă. Mai puternic decât un urs. Un om ca el nu poate să lase o văduvă în urma lui.

Ambrozie îi aminti Iustinei că se face vinovată şi de un al doilea păcat: trăieşte în adulter. Valentinian a abandonat-o pe Severa, prima lui soţie. Religia nu este de acord cu a doua căsătorie a unuia dintre soţii despărţiţi dacă celălalt trăieşte încă. Din această primă căsătorie, împăratul are un fiu, pe Graţian, care se află la Treveris şi care este împărat şi asociat la tronul tatălui său. Ambrozie îi dădu un canon Iustinei: îi recomandă să-l iubească pe tânărul Graţian ca pe propriul ei fiu. Să nu uite că ea i l-a răpit lui Graţian pe tatăl său, lăsându-l într-un anume fel orfan.

Iustina acceptă mustrările cu umilinţă. Ştia că Ambrozie va fi un fidel slujitor al tronului.

împăratul şi cu mine vom pune la dispoziţia voastră toate mijloacele de care suntem capabili pentru a susţine Biserica, îl asigură Iustina.

96

Ambrozie făgădui că o va vizita mai des.

oamenii care au suferit nedreptăţi şi care au nevoie de vreun ajutor sunt foarte numeroşi. Voi veni pentru aceştia, pentru orfani şi pentru săraci. Un episcop ascultă întotdeauna doleanţele lor. Vi le voi face cunoscute.

poarta palatului vă va fi întotdeauna deschisă, îl asigură încă o dată Iustina.

Ambrozie se despărţi de împărăteasă foarte mulţumit de rezultatul întrevederii sale. Iustina şi Valentinian vor fi fideli Bisericii.

Ambrozie ţinea o listă cu toate nedreptăţile care îi fuseseră semnalate. Se prezentă la palat cu această listă.

împăratul a plecat la război! i se răspunse. O expediţie împotriva barbarilor.

Ambrozie ştia că plecările la război erau secrete. Nimic mai firesc ca Valentinian să nu împărtăşească nimănui intenţiile sale înainte de plecare.

voi prezenta această listă de nedreptăţi şi voi cere ajutorul împărătesei, spuse Ambrozie. Ea o aşteaptă. Are aceleaşi puteri ca şi soţul ei.

împărăteasa a plecat şi ea în această expediţie.

împărăteasa Iustina şi-a însoţit întotdeauna soţii la război. L-a însoţit pe Magnentius în toate bătăliile, aşa cum îl însoţeşte acum pe Valentinian. Va dormi într-un cort, ca toţi generalii. Va lua masa cu ei. Va îndura toate rigorile unui război alături de soţul ei şi de armata lui.

împărăteasa l-a luat cu ea şi pe fiul său, Valentinian, care are doar 3 ani. Dar „nimeni nu este prea tânăr pentru a învăţa arta războiului”, îi plăcea Iustinei să spună.

Ambrozie se întoarse plin de tristeţe de la palat. Constată, încă o dată, cu tărie, că în situaţiile importante ale

97

vieţii omeneşti nu te poţi baza pe ajutorul împăraţilor. în situaţiile cu adevărat importante ale vieţii care ţin de fidelitate, credinţă ori dragoste împăraţii se arată neputincioşi. Ei sunt puternici doar în momentele lipsite de importanţă, secundare, ale vieţii omeneşti.

Ambrozie medită singur întreaga noapte asupra destinului omenesc. Omul, trăind în Imperiul Roman, în această epocă, în anul 375, era ameninţat din două părţi: din lăuntru de păcat şi erezie; din afară de către invaziile barbare. Goţii au trecut de curând Dunărea. Barbarii se află la porţile imperiului. Hunii înaintează către Roma. Erezia şi decăderea morală înăuntrul imperiului formează o baltă mai mare decât potopul barbar care, din afară, ameninţă să-l înghită. Imperiul e pe cale de dispariţie.

Biserica va încerca o dublă salvare. Ea va încărca în corabia sa, asemănătoare corăbiei lui Noe, pe oamenii imperiului. Ea îi va ajuta să plutească pe valurile istoriei şi mai departe încă, îndreptându-i către pacea pământească şi către Cer. Episcopul cârmuieşte direcţia corăbiei.

Ambrozie înţelege brusc de ce Dumnezeu l-a ales pe el, patricianul şi guvernatorul bogat, pentru a fi episcop: Biserica are nevoie pentru această îndoită salvare de un sfânt aflat sub vremi. De un episcop desăvârşit.

Tocmai din acest motiv Dumnezeu l-a ales pe Ambrozie episcop al Milanului în anul 374!

98

XIV

Ambrozie îşi sprijini faţa palidă între mâini. Avea ochii plini de tristeţe. în faţa lui se afla un curier din Răsărit.

Curierul îi dădea detalii asupra hunilor, care, veniţi din Răsărit, se aflau deja pe malurile Dunării, în Dacia, gata să invadeze Imperiul Roman:

cei care i-au văzut îi descriu ca fiind mici de statură, cu nasul turtit, cu craniul plat şi cu ochii mijiţi. Pielea lor este de culoare pământie. Trăiesc pe cai. Se hrănesc cu carne crudă, pe care o păstrează sub şeile cailor. Noaptea, dorm pe caii lor. Femeile şi copiii îi urmează pe bărbaţi în care. Nimeni nu poate să le reziste.

la nord de Dunăre se află imperiul goţilor, interveni Ambrozie. Goţii sunt cei mai bravi barbari. Imperiul lor se întinde între Marea Caspică, Marea Nordului şi Rin. Goţii îi vor opri pe huni.

goţii au fost înfrânţi. în faţa hunilor, ei au fost la fel de neputincioşi ca toţi ceilalţi. Hermanaric, bătrânul rege al goţilor, stăpânul pământurilor dintre Volga şi Rin, care a trecut demult de o sută de ani, i-a reunit pe toţi generalii săi şi le-a spus: „Suntem înfrânţi. Nu ne rămâne decât să murim în luptă.” Hermanaric le-a propus trupelor sale să-l urmeze într-o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva hunilor:

99

„Ne vom pune în calea hunilor şi lupta va înceta doar atunci când vom fi cu toţii ucişi. Nu există altă cale de ieşire.” Unii generali goţi, care au trăit un timp în Imperiul Roman, sunt civilizaţi. Ei s-au opus deciziei venerabilului monarh. „înfrângerea nu justifică o sinucidere, a replicat fiul lui Hermanaric, el însuşi rege. Cunoaştem civilizaţia romană. A sosit momentul să luăm exemplu de la aceasta. Nu există nici un motiv ca noi să rămânem barbari. Un popor civilizat trăieşte din roadele înfrângerilor. De secole, Imperiul Roman nu se hrăneşte decât din roadele înfrângerilor suferite. Nu este neapărată nevoie să ne sinucidem, chiar dacă suntem înfrânţi de către huni.” „Un om nu poate supravieţui unei înfrângeri”, a tranşat regele goţilor şi a poruncit fiilor săi, nepoţilor şi pruncilor, care sunt ei înşişi regi, să meargă înaintea hunilor şi să lupte până la moarte. O moarte eroică. Goţii civilizaţi au încercat să bată în retragere. Voiau să trăiască. Chiar şi alături de huni. Erau instruiţi la şcoala romană. Erau civilizaţi. Bătrânul rege Hermanaric a poruncit să fie legaţi toţi aceşti laşi. I-a condamnat la moarte. Sentinţa a fost pusă în aplicare în prezenţa sa. Regii şi generalii goţi care ar fi vrut să trăiască şi învinşi au murit călcaţi în picioare de către copitele cailor. Regele Fritigem, în fruntea unei mici armate, a reuşit să scape şi să se refugieze în Imperiul Roman. Aici a cerut azil.

Curierul îi aduse la cunoştinţă faptul că împăratul Valens le-a acordat azil, însă le-a cerut goţilor o plată pentru dreptul de şedere.

Ambrozie era uimit.

barbarii nu pot să pătrundă pe teritoriul imperiului decât ca sclavi ori ca prizonieri. Imperiul nu este o

100

tavernă. Imperiul Roman nu este un pământ mişcător care poate fi închiriat nomazilor. Pământul patriei este un pământ sfânt. Nu este de vânzare. Nu este de închiriat. El trebuie să fie apărat. îţi dai viaţa pentru el. Valens este roman. Valens n-a putut să vândă ori să închirieze pământul patriei sale.

cu toate acestea, Valens a închiriat goţilor toate provinciile de la sud de Dunăre.

cum, Valens a acceptat bani de la barbari în schimbul unui teritoriu roman?

după părerea negustorilor, livrând aceste provincii goţilor, Valens ar fi făcut tranzacţia cea mai avantajoasă din istorie. Aceste provincii fuseseră deja abandonate de imperiu. Teritoriile închiriate goţilor nu-i mai aparţineau de fapt!

oricare ar fi situaţia, nu se face negoţ cu pământul patriei.

Fruntea lui Ambrozie căpătă culoarea palidă a florii de cireş.

ce preţ a cerut Valens pentru acest straniu negoţ? Oare Valens şi-a dat seama că a vândut rămăşiţele părinţilor şi ale strămoşilor săi îngropaţi în acest pământ? A ştiut el că a vândut istoria romană? A ştiut că istoria romană şi rămăşiţele pământeşti ale strămoşilor nu sunt de vânzare? Cu ce preţ Valens, acest scelerat, a vândut aceste lucruri sfinte?

goţii sunt obligaţi să plătească foarte scump dreptul lor de şedere. Trecând Dunărea, fiecare mamă trebuie să-şi dea romanilor copiii de parte bărbătească. Generalul Lupicinus îi trimite pe aceşti tineri barbari în tabere speciale, unde vor fi instruiţi pentru a deveni soldaţi romani.

101

un odios fără seamăn! strigă Ambrozie. Mai întâi, Valens vinde ceea ce nu trebuie să vândă pământul patriei sale; şi apoi, cere un preţ pe care nu trebuie să-l ceară: să smulgă copiii de la sânul mamelor lor. Odios! Nădăjduiesc că asta-i totul!

nu! îşi continuă curierul informarea. Bărbaţii între 14 şi 50 de ani sunt luaţi de către Valens pentru a se alătura armatei sale. Ei sunt separaţi de soţiile şi de familiile lor şi încartiruiţi în tabere militare. Ceilalţi, adică bătrânii, tinerele şi femeile goţilor sunt, în principiu, liberi. Ei n-au totuşi dreptul de a părăsi teritoriile care le-au fost încredinţate. În realitate, ei sunt, de asemenea, închişi, fiind obligaţi să-şi plătească hrana.

Ambrozie refuză să mai asculte. Curierul insistă totuşi:

valens a impus încă o clauză. Goţii, odată ce au trecut Dunărea şi au sosit pe malul drept, în teritoriul roman, fără să se ţină seama de vârstă ori de sex, sunt obligaţi să accepte botezul şi să se convertească la arianism. Botezul este celebrat în apele Dunării de către preoţii goţi arieni, aflaţi sub conducerea Mitropolitului Ulfila, care a tradus Biblia în limba lor, scriind cu cerneală de argint. Până acum, în jur de un milion de goţi au pătruns în Imperiul Roman trecând Dunărea.

Valens a obţinut considerabile beneficii materiale, întâi de toate, el nu le plăteşte soldă trupelor sale. Suma necesară pentru întreţinerea soldaţilor sclavi este una infimă. Apoi, o cantitate considerabilă de argint, aur şi obiecte preţioase a ajuns în imperiu. Goţii, intrând în imperiul lui Valens, au adus şi toate comorile lor. întregul lor tezaur îi aparţine de acum înainte lui Valens. Impozitele s-au diminuat. Economia este prosperă.

Curierul povesteşte că generalul Lupicinus a fost însărcinat de Valens ca să se ocupe de acest transfer.

în câteva luni, Lupicinus a devenit tunul cel mai bogat de pe pământ. Bogăţiile pe care el le-a spoliat de la goţi sunt fabuloase. Şi-a construit un palat al cărui parc este acoperit cu nisip de aur.

şi cetăţenii romani, întrebă Ambrozie, ce spun?

cetăţenii sunt foarte mulţumiţi de această fericită tranzacţie a lui Valens. Cetăţeni romani nu mai sunt constrânşi să servească în armată, căci goţii îi înlocuiesc. Cetăţenii romani au văzut că impozitele lor scad. Sunt fericiţi. Cetăţenii romani duc viaţa pe care o doresc. în linişte. Au sclavi care îi slujesc.

Ambrozie se mânie.

valens a vândut pe bani o parte din teritoriul Imperiului Roman. Valens oferă diavolului sufletele cetăţenilor romani instaurând erezia. Nemulţumindu-se cu aducerea goţilor barbari în imperiu, el le cere în plus să se convertească la arianism. Barbaria nu este de ajuns. Trebuie să îi adauge şi erezia.

Ambrozie optă pentru luptă. Erezia dublată de barbarie este înăuntrul imperiului. împotriva acestei primejdii ameninţătoare nu există o mai bună elită decât Biserica. Ambrozie întări plin de fermitate Biserica. La fel cum şi strămoşii săi au consolidat cetăţile imperiului pentru a le face de necucerit. Se pregăteşte de luptă. înţelege acum de ce Dumnezeu a ales ca episcop de Milan un prefect şi un guvernator. Biserica are nevoie de un sfânt de sub vremuri.

102

XV

17 noiembrie 375. în marele salon al palatului Bergition, din apropiere de Vindobona¹, împăratul Valentinian, înveşmântat în blănurile sale, face aşa cum este obişnuit cei o sută de paşi. Afară ninge cu fulgi mari. Iustina, care şi-a însoţit bărbatul în cartierul general al trupelor, se află într-o altă încăpere a palatului. Fiul său, Valentinian, în vârstă de 3 ani, şi fiica sa Gala, în vârstă de un an, suferă din cauza frigului. Expediţia împotriva barbarilor quazi s-a soldat cu un adevărat dezastru pentru armatele romane. împăratul şi familia sa au hotărât să se întoarcă în Italia.

Valentinian este gelos pe succesul fratelui său Valens. Fără să poarte cel mai mic război, Valens a făcut ca goţii nespus de preţioşi să intre în imperiul său. Goţii i-au furnizat gratuit lui Valens soldaţi, ofiţeri şi sclavi. Valens n-a mai fost obligat să facă apel la romani pentru armata sa. Printr-un singur pact, el nu mai are nici o soldă de plătit. Pe de altă parte, goţii i-au adus lui Valens întreg tezaurul cu care veniseră. Şi apoi, instalaţi pe malul drept al Dunării, înăuntrul imperiului, goţii se vor constitui într-o redută în calea hunilor. Ei îi vor opri pe huni fără ca măcar o picătură de sânge roman să fie vărsată.

¹ Viena.

103

Valentinian a încercat să-l imite pe Valens. A organizat o armată şi a mers în Panonia. Acum se afla acolo. Valentinian a încercat să-i supună pe quazi, o populaţie germanică, asemenea goţilor, şi să îi integreze în imperiul său.

„Aceşti quazi sunt la fel ca goţii, şi-a spus Valentinian. Quazii sunt înalţi, blonzi şi muncitori. Sunt luptători abili.” Valentinian a încercat mai întâi să-i cheme în imperiul său. A trimis un emisar după quazi, cărora le era teamă de huni ca şi goţilor: pe generalul Maximin, comandantul trupelor din Galia. Valentinian i-a spus:

caută-l pe Gambrinus, regele quazilor. Propune-i să vină în imperiu, cu aceleaşi condiţii ca

104

şi goţii când au intrat în părţile lui Valens. Quazii riscă să fie zdrobiţi de către huni, aşa cum s-a întâmplat cu goţii. Oferta noastră este foarte avantajoasă atât pentru ei, cât şi pentru noi.

Maximin a plecat să-l afle pe Gambrinus, regele quazilor. Un om foarte în vârstă. El l-a ascultat pe Maximin şi propunerea lui Valentinian, însă ziua aleasă a fost una nefastă. La întoarcerea la Treveris, Maximin i-a împărtăşit eşecul său lui Valentinian:

i-am propus lui Gambrinus să se instaleze în provinciile de graniţă ale imperiului. în aceleaşi condiţii pe care Valens le-a impus goţilor.

de ce a refuzat Gambrinus? întrebă Valentinian.

gambrinus a pretins că el nu are nici cel mai mic tezaur. Am insistat. Mi-a spus că este foarte sărac. Nu va putea aduce nici o garanţie materială înainte de a intra pe teritoriul imperiului. Bănuindu-l că îmi ascunde adevărul, i-am înfipt pumnalul în spate.

Maximin arătă pumnalul cu mâner de argint, cu care l-a ucis pe Gambrinus, regele quazilor.

105

tăişul lamei pătrunsese deja în trupul său, care se încăpăţâna să afirme că era sărac. Că toţi quazii erau săraci. Că nu dispuneau de bogăţii. Dintr-o lovitură, l-am ucis. Un barbar poate prezenta interes în măsura în care posedă un tezaur. Sărac fiind, nu merita să trăiască. Barbar şi sărac: de două ori nimic. Nu aveai ce lua de la el.

Odată Gambrinus asasinat, Valentinian, însoţit de familia sa, a pornit în fruntea trupelor ca să se lupte cu quazii.

quazii vor fi supuşi de huni, a explicat el. Este neîndoielnic aceasta. Hunii sunt mai puternici. Ei vor face ceea ce fac toţi barbarii: supun prin forţa armelor. O treabă barbară. însă tezaurul celor învinşi trebuie să cadă în mâinile romanilor. Deoarece noi suntem un popor civilizat, e de datoria noastră să obţinem un profit din înfrângerea quazilor. Valens a ştiut să profite şi să le ia goţilor tot ceea ce aveau. Absolut tot.

Legiunile romane, constituite în principal din africani, au avansat în Europa Centrală. Pe tot teritoriul Germaniei, Austriei şi Ungariei de astăzi, fără să întâlnească însă armata quazilor.

„Gambrinus nu minţea, cugeta Valentinian în sinea lui. Căci quazii, care odinioară erau un popor foarte puternic, trăiesc acum într-o sărăcie lucie.”

dar unde este armata quazilor? ţipă el, cuprins de furie.

înainta pe un teren necultivat, la răsărit de Rin.

le-am ucis regele. Ar trebui să-l răzbune. De ce trupele lor nu ne atacă?

în timpul întregii veri a anului 375, romanii nu au întâlnit nici măcar un singur luptător quad. A venit toamna,

106

apoi s-a lăsat frigul. Trupele africane au suferit mari pierderi. Africanii mureau din cauza frigului. Valentinian refuza însă să se declare învins.

Quazii nu mai au armată, îi spuse Maxim in. Este un fapt vădit. Acest popor, care nu avea altă îndeletnicire decât războiul, care îşi asigura subzistenţa din tăişul săbiei, nu mai are armată. Nu mai are nici rege, nici generali, nici aur, nici oraşe. Quazii nu mai au nimic. Din popor războinic, ei au ajuns un popor nomad, care cutreieră ca o hoardă de lupi înfometată prin toate ţinuturile din mijlocul Europei.

da, dar quazii au copii, spuse Valentinian. Valens le-a luat goţilor toţi copiii de parte bărbătească pentru a face din ei soldaţi. Să facem la fel! Quazii nu mai au nici rege, nici armată, nici oraşe... Nu mai au nimic, dar au copii. Oamenii nu încetează vreodată să aibă copii. Chiar şi în momentele cele mai dificile ale vieţii lor. Chiar şi atunci când sunt biruiţi de mizerie, nu încetează să procreeze. Să strângem toţi copiii de parte bărbătească şi să-i trimitem în imperiu! Să facem la fel cum a făcut Valens!

Soldaţii plecară să execute ordinele împăratului. Pe timpul întregii veri şi întreaga toamnă legiunile romane nu au întâlnit nici o armată împotriva căreia să lupte. Nici o fortificaţie de cucerit. Precum şobolanii, quazii locuiau în bordeie sordide, ascunse în pământ.

Soldaţii lui Valentinian îi vânau pe copiii quazi ca pe iepuri. îi prindeau în cursă ori îi smulgeau din braţele mamelor lor. Valentinian merse personal în ascunzătorile în care se aflau bărbaţii şi copiii quazilor.

Văzându-i, căpătă un dezgust de nedescris. Tineri ori maturi, bărbaţii erau aproape goi. Pe corpurile acoperite

107

de răni, atârna pielea. Părul, bărbile şi mustăţile lor erau pline de murdărie.

-Aceştia nu mai sunt oameni! ţipă Valentinian cu dispreţ. Aceştia sunt animale. Păduchi. Complet sălbăticiţi. Nu vom putea să-i folosim vreodată la ceva.

Valentinian ordonă ca toţi aceşti oameni să fie omorâţi. Nu mai erau buni la nimic. Nu mai erau buni decât să fie omorâţi. Asemenea unor paraziţi. Asemenea fiarelor.

nu vom putea niciodată să facem soldaţi din aceste animale. Omorându-i pe toţi, până la ultimul, vom curăţi pământul. Prin urmare, o igienizare.

Trecând în revistă copiii de parte bărbătească, Valentinian fu cuprins de acelaşi dezgust:

cu neputinţă să aducem aceste lepădături în sânul imperiului! Să fie omorâţi şi ei! Cu toţii!

Zis şi făcut.

Chiar şi iarna, legiunile au continuat să vâneze quazi de parte bărbătească, tineri ori bătrâni. Nu i-au mai adunat. I-au ucis pe loc. Precum fiarele sălbatice. Nici femeile nu au fost cruţate. O fată ar fi putut fi vândută ca sclavă. însă ele erau într-o asemenea stare de decădere fizică şi morală, că ar fi fost absurd să fie duse până în Italia. Quazii au fost vânaţi precum jivinele, care nu pot să dea nici pene, nici blană şi a căror carne nu este comestibilă. Nu foloseau la nimic. Vietăţi care trebuie exterminate. Pentru a curăţi pământul.

Exterminarea a fost totală, încât după această expediţie condusă de Valentinian, în anul 375, n-a mai fost menţionat în istorie numele poporului quazilor. A dispărut pentm totdeauna.

în câteva zile, împăratul, împărăteasa şi cei doi copii ai lor, ce sufereau din pricina frigului puternic, urmau să

108

pornească spre Italia, unde vor afla civilizaţia şi căldura blândă.

Cu o căciulă de blană pe cap, cu o mantie de piele de berbec atârnându-i până la tălpi, Valentinian păşea prin palat înzorzonat ca un barbar. Era mânios că nu putuse obţine de la quazi aceleaşi profituri pe care Valens le obţinuse de la goţi. Toată această campanie nu fusese decât o pierdere de vreme.

îi fu anunţată sosirea la palat a unor emisari quazi.

am crezut că am curăţat faţa pământului de această pleavă!

sunt conducătorii acestui popor. Cer să fie primiţi de împărat.

Valentinian se însenină. Quazii solicită o întrevedere. Cer pace. Vor plăti sume considerabile pentru a o obţine. Deţin, prin urmare, bogăţii. Nu sunt săraci, aşa cum au pretins.

Valentinian dădu ordin să intre emisarii quazilor.

Un grup de oameni cu plete blonde, de culoarea mierii, revărsate pe umeri, înalţi, cu mustăţile ce le ajung până la urechi, intră în imensul salon al palatului Bergition. Cad în genunchi şi, asemenea şerpilor, se târăsc la picioarele împăratului. Emisarii sărută cizmele de pâslă ale lui Valentinian.

nu ne exterminaţi! îl implorară ei.

îşi ridicară ochii lor albaştri ca cerul Italiei către Valentinian. Ochii lor înecaţi în lacrimi.

Pieile rupte, murdare şi tăbăcite, cu care sunt îmbrăcaţi, răspândesc un miros fetid, îngreţoşător.

nu ne exterminaţi, o, stăpâne al lumii! nu încetau ei să-l implore.

109

cine sunteţi? întrebă Valentinian, poruncindu-le totodată: îndepărtaţi-vă! Mirosul vostru infestează aerul. Cine sunteţi?

suntem conducătorii acestui nefericit popor al quazilor, răspund emisarii în zdrenţe.

Doar lupii înfometaţi în mijlocul iernii puteau fi la fel de slabi ca şi ei.

din ce pricină sunteţi atât de slabi?

de foame.

-Atunci, nu puteţi să fiţi conducători ai quazilor, dacă vă lipseşte atât de mult hrana. Unui conducător nu-i este niciodată foame. Sunteţi nişte impostori, dacă nu aveţi ce mânca. Un adevărat conducător este gras. îmbrăcat în mătase. Oricât de sărac şi de nefericit ar fi poporul său. Cu cât un popor este redus la nefericire şi la mizerie, cu atât mai mult conducătorii şi emisarii săi sunt ghiftuiţi şi îmbrăcaţi luxos.

noi, quazii, fie că suntem conducători ori oameni din popor, suferim cu toţii de foame.

Căzură din nou în genunchi. Sărutau pământul, implorau pacea, plângeau. Semănau cu animalele rănite de moarte.

ce tribut oferiţi în schimbul păcii?

nu avem nimic. Nimic, decât necazuri, lacrimi şi sărăcie.

Valentinian nu se putea opri din a visa la tezaurul bogat pe care goţii i-l aduseseră lui Valens. îi măsoară pe aceşti oameni îndobitociţi de foame, de necazuri şi de durere. Era din ce în ce mai furios. Orice ar face, nu va putea niciodată să ia ceva de la aceste creaturi. Nici măcar pielea lor, care nu foloseşte la nimic. Plină de răni şi roasă de insecte. Valentinian fu cuprins de un acces de mânie. Trebuiau date afară aceste hoituri pline de duhoare.

110

în chiar clipa în care împăratul a dat acest ordin, unul dintre quazi a scos două cuvinte care nu trebuiau niciodată să fie pronunţate în prezenţa sa:

iertare, milostivire!

iertare? ţipă el agitându-şi spada. Iertare şi milostivire?

Quazii nu ştiau că Valentinian era singurul împărat roman care nu acordase vreodată nici cea mai mică graţiere. Era titlul lui de nobleţe. Cu acest titlu el va intra în istorie. Ţinea la titlul său ca orice nobil care se respectă.

Auzind aceste zdrenţe omeneşti cerându-i îndurare, Valentinian, care nu acordase niciodată iertare, s-a aruncat cu spada asupra nefericitului barbar care pronunţase aceste cuvinte nefaste.

Auzind aceste cuvinte, care îi erau atât de odioase, mânia lui Valentinian s-a făcut una cu ochii săi atât de frumoşi şi de reci precum oţelul, care ieşiră din orbite, tulburi, părând două globuri de sticlă. Buzele sale congestionate, tremurând, repetară:

îndurare? Iertare? Niciodată! Niciodată!

Odată cu sabia înfiptă în trupul murdar al quadului care se târa precum un vierme înaintea picioarelor împăratului, o arteră s-a rupt în trupul augustului stăpân al lumii pământeşti. Ruperea augustei artere a fost cauzată de ura şi mânia provocate de acest odios cuvânt iertare -, pronunţat de către conducătorul barbar înaintea celui care n-a iertat niciodată.

în momentul în care s-a rupt această arteră, trupul împăratului roman s-a prăbuşit. Sabia a căzut din mâinile celui care guverna lumea. Valentinian zăcea acum la pământ, la fel cum zăceau şi barbarii care, cu doar câteva

111

clipe mai înainte, îi imploraseră îndurarea. După câteva spasme violente, Valentinian plecă din această lume. Ca toţi oamenii şi toate animalele. Rupându-se, artera a dat voie sângelui să se scurgă înăuntrul trupului. Augustul chip al lui Valentinian deveni dintr-odată urât şi vineţiu.

împărăteasa sosi îndată şi îşi găsi soţul zăcând mort şi congestionat. Era copleşită de durere. Chipul lui Valentinian, vânăt, arăta precum cel al unui cadavru în descompunere. Acest chip deveni, chiar sub ochii celor care îl înconjurau, din ce în ce mai întunecat. Fruntea, faţa, tot trupul imperial deveniră pământii, slute, respingătoare.

Frumosul Valentinian a murit la vârsta de 55 de ani. Dar, după legi, decesul unui împărat nu este o moarte în sensul adevărat al cuvântului. împăratul Romei nu moare niciodată. Flavius Valentinian a fost considerat ca fiind un zeu. încă din clipa în care augusta arteră s-a rupt din pricina urii, s-a considerat că Valentinian a părăsit lumea pământească pentru a merge într-un alt loc, în care locuiesc toţi zeii. Oficial, era un zeu. Iar zeii nu mor.

Trupul imperial, vineţiu, va fi aşezat într-un sicriu din aur masiv şi transportat la Constantinopol. împăraţii refuzau să mai locuiască la Roma, chiar şi după moartea lor.

Pe epitaful lui Flavius Valentinian s-ar fi putut citi: „în ochii mei, nimeni nu este fără de pată, dacă eu hotărăsc că el este vinovat” ori: „Aici zace singurul împărat roman care n-a iertat niciodată”.

Istoricul Zosimus a redactat şi el următorul epitaf: „Mânia sa, care a pricinuit atâţia morţi, a venit să-i ia viaţa. A murit aşa cum a trăit: în mânie şi în violenţă.” Iustina a asistat la pregătirile pentru înmormântare. Ea a poruncit:

112

barbarii care au provocat moartea împăratului, pronunţând acest cuvânt odios - „iertare” să fie consideraţi asasini şi să fie executaţi!

Gărzile îi vor înjunghia pe emisarii quazilor înaintea palatului, pe zăpadă. Ei îl asasinaseră pe Valentinian. Căci se poate ucide la fel de bine un om pronunţând înaintea lui cuvântul „iertare” sau înfingându-i un pumnal în inimă.

în timp ce zăpada se înroşea de sângele quazilor, în palat Iustina se adresa generalilor:

moartea augustului meu soţ trebuie să rămână secretă. Nimeni nu trebuie să afle că Valentinian a murit!

Iustina şi-a conceput deja planul. Nu dorea să rămână fără tron. Vocaţia sa era de a fi împărăteasă. La fel cum viaţa fără glorie este de neconceput pentru un barbar, pentru Iustina o viaţă fără tron şi fără diadema care să-i încoroneze capul nu merita să fie trăită. înţelegea, prin urmare, să-şi păstreze tronul.

113

XVI

Moartea împăratului a fost ţinută secret. în afară de împărăteasă şi de demnitarii care o informau, nimeni nu ştia de decesul lui Valentinian. Medicii sclavi au pregătit augustul trup pentru îmbălsămare. Iustina a convocat generalii în marele salon în care se afla trupul neînsufleţit al soţului său. Afară ningea fără încetare. Pe drumuri nu se putea înainta. Iustina le povesti generalilor cum a rămas văduvă prima oară. Cum a murit Magnentius. Se plânge de durerile care o copleşesc pe ea, care acum e văduvă pentru a doua oară.

ce crudă soartă am! se plânse ea. întâiul meu soţ a murit din pricina orgoliului. Al doilea, auzind cuvântul „iertare”.

Iustina cerşea compătimirea generalilor. Dorea ca ei să-i aducă mângâiere şi consolare.

fiţi sigură că vom face tot ceea ce stă în puterile noastre pentru a vă consola! o asigurară generalii.

pentru mine, nu există decât o singură consolare: Proclamaţi-l pe fiul meu Valentinian împărat! Ca văduvă a doi împăraţi, am măcar dreptul la această consolare de a-l vedea pe fiul meu împărat.

însă tânărul Graţian, în vârstă de 15 ani, este deja împărat al Romei. Locuieşte la Treveris şi, asociat la tronul

114

tatălui său fiind, este împărat de la vârsta de 7 ani. Succesiunea îi revine lui de drept.

înaintea generalilor care ezitau, în apropierea rămăşiţelor pământeşti ale soţului său, Iustina plânge, insistă şi-i imploră:

soldaţii au datoria de a proteja patria-mamă şi văduvele de război. Sunt o văduvă de război. Fiul meu Valentinian este un orfan de război. Dacă nici soldaţii nu mai protejează văduvele şi orfanii de război, atunci cine-i va proteja?

dar Valentinian nu are decât 3 ani. Ce putem face cu un împărat de 3 ani?

valentinian va împărţi tronul cu mine, mama sa. Nu sunt oare demnă de un tron?

Iustina este foarte iubită de generali. Face parte din acea categorie a femeilor care place militarilor. Şi totuşi generalii au ezitări.

graţian, fiul din prima căsătorie a lui Valentinian, este împărat după lege, susţin ei.

da, dar armata are dreptul de a desemna împăratul care îi este pe plac! insistă Iustina.

După câteva zile de tratative, cu împărţirea de bogate daruri şi numiri de noi guvernatori, generalii îl proclamă pe tânărul Valentinian împărat al Romei şi succesor al tatălui său.

Legiunile sunt adunate în jurul palatului. Micul Valentinian este înveşmântat în mantia de purpură precum în scutece. Instalat pe un scut, este arătat soldaţilor care au primit ordin de a-l aclama. Micul Valentinian, bolnav, plânge. Cu toate acestea, generalii îl poartă pe dinaintea soldaţilor, rebegit de frig, pe scut, la fel cum în zilele

115

noastre, în marile restaurante, chelnerii le prezintă clienţilor un platou cu mâncăruri delicate.

După această ceremonie, micul Valentinian este dezbrăcat de mantia sa de stăpân al lumii pământeşti şi aşezat lângă cămin. Iustina anunţă numirea lui Valentinian trupelor staţionate în Galia şi în Anglia. Unităţi întregi refuză să-l recunoască însă pe noul împărat. Iustina ia măsuri energice. Trupele care refuză numirea fiului său vor fi pedepsite pentru răzvrătire. Vor fi trecute prin sabie. După şase zile, pacea este restabilită.

În cea de-a şaptea zi, Iustina şi statul său major anunţă oficial lui Valens, lui Ambrozie şi Senatului roman că micul Valentinian, în vârstă de 3 ani, este împărat al Romei şi stăpân al lumii.

Iustina lăsă trupul neînsufleţit al soţului ei la Bergition, pentru a fi pregătit înainte de a-l transporta la Constantinopol. Cu noul împărat în braţe, ea se îndreptă către Milan. O iarnă grea. în ciuda greutăţilor, Iustina, împărăteasă a Romei pentru a treia oară, ajunse la Milan. Aici era aşteptată de către Ambrozie.

Episcopul, plin de mânie, se prezentă la palat. Iustina îl primi gata de luptă. Ştia că are toată armata de partea ei.

mi s-a adus la cunoştinţă că desemnarea fiului meu Valentinian ca împărat nu vă e pe plac. Ce-i reproşaţi augustului meu fiu? îl întâmpină ea pe Ambrozie.

graţian este împăratul Romei, îi replică Ambrozie. Din pricina voastră, Valentinian, tatăl său, a repudiat-o pe prima lui soţie. V-a luat de nevastă. Nu v-a ajuns că aţi izgonit-o pe mama lui Graţian, că i-aţi luat tatăl şi i-aţi distrus familia, vreţi acum să-i uzurpaţi şi tronul pe care îl ocupă după lege de şapte ani?

116

este hotărârea armatei. Armata are dreptul să-şi aleagă ea însăşi împăratul. Reproşaţi această numire armatei? Luptaţi-vă cu armata!

Această numire este nedreaptă şi imorală. Dacă aş fi fost general ori guvernator, aş fi fost obligat să-mi însuşesc această nedreptate. Dar eu sunt episcop. Nu pot să îngădui să fiu de acord cu o nedreptate.

un episcop nu se amestecă în politică.

este imoral că Valentinian uzurpă un tron care-i revine de drept fratelui său. Fraţii nu trebuie să se comporte precum Cain şi Abel. E de datoria mea să intervin. Se încalcă o poruncă divină.

Discuţia e foarte încordată. Se joacă strâns. Iustina îşi apără tronul. Ambrozie apără dreptatea şi cele zece porunci.

când am fost ales episcop, Sfântul Vasile, „lumina Răsăritului”, mi-a adresat o scrisoare în care mă socotea ca fiind urmaş al lui Amos, căprarul proroc. Acum, înţeleg de ce Sfântul Vasile m-a numit astfel în amintirea lui Amos. Ştia că voi avea de luptat împotriva unei femei care nu poate să trăiască decât cocoţată pe tron. Amos, prorocul din Vechiul Testament, a numit aceste femei, care nu puteau să trăiască decât ca împărătese şi nu aflau iarbă pe gustul lor decât pe creste, „vaci ale păşunilor înalte”. El le-a prevenit: „Iată vin zile când voi veţi fi ridicaţi cu cârlige şi [...] cu căngi.”¹ Iustina, împărăteasă preaevlavioasă, datoria mea este să vă aduc la cunoştinţă, la fel ca Amos, că veţi plăti setea voastră de înălţime.

Iustina tremura. Trupul ei, de o frumuseţe imperială, era asemenea unui plop căruia o adiere de vânt face să-i freamăte frunzişul.

1 Amos, IV, 1-2.

117

Ambrozie îi explică faptul că împăraţii, împărătesele ori mamele de împăraţi trebuie să fie drepţi:

comuniunea cu Dumnezeu, aceasta este prima datorie a Dreptăţii, şi cea de-a doua este comuniunea cu oamenii, altfel spus, îndurarea şi umilinţa.

Iustina îi propuse un compromis: Graţian să rămână împărat al Apusului, fără Italia, care va trebui să-i revină lui Valentinian.

Lui Ambrozie i se pare că împărţirea este una dreaptă. Cei doi împăraţi sunt încă la o vârstă fragedă. Graţian are 15 ani, iar Valentinian aproape 4. Adaugă:

pentru ca ei să nu se îndepărteze de calea dreptăţii vor fi sfătuiţi întotdeauna de episcop.

e foarte bine aşa! Primesc şi eu să fiu îndrumată de către Biserică.

pentru început, cei doi fraţi, atât Graţian, cât şi Valentinian, trebuie să renunţe la titlul lor absurd de zeu. Un împărat nu este un zeu. Ei vor fi împăraţi ai Imperiului Roman, fără să poarte însemnele de Pontifex Maximus. Sunt muritori şi laici.

Iustina fu de acord. Ambrozie o înfricoşa. încercă să nu-l contrazică. îi este teamă să nu piardă tronul dacă va continua să i se împotrivească. Vrea să şi-l facă aliat. La fel ca la început, când a organizat, cu ajutorul poliţiei, alegerile, prin care a dorit să-l facă pe Ambrozie episcop.

O mai înfricoşează şi un alt lucru pe Iustina. în calitatea sa de împărăteasă şi de mamă, statui de aur, de argint, de marmură albă ori de alte culori reprezentând-o au fost ridicate în toate pieţele oraşului. Cetăţenii le venerează. Iustinei îi este teamă că Ambrozie îi va cere să demoleze aceste statui divinizate. Este femeie. O femeie renunţă cu greu la o statuie care o reprezintă.

însă Ambrozie nu-i vorbeşte despre statui. Se mulţumeşte, deocamdată, ca mai întâi împăratul Romei să renunţe la titlul său de zeu. îi este de ajuns, pentru început. Misiunea lui se va împlini în mai multe etape. Părăseşte palatul, satisfăcut, spunându-şi: „Apostolii au rătăcit îndelung pentru a-i converti pe barbari, pe greci ori armeni la creştinism. Eu, Ambrozie, am ca misiune să-l convertesc pe împărat la creştinism. Ştiu, convertirea conducătorilor naţiunilor este o mai mare primejdie decât convertirea sălbaticilor. însă un episcop are obligaţia de a duce pretutindeni cuvântul lui Hristos. Fără a ţine seama de primejdiile care-l pândesc, deşi este pândit chiar de riscul de a fi devorat de către aceia cărora el le vesteşte Evanghelia.”

118

XVII

Ambrozie duce o viaţă de mari împliniri. Graţian şi Valentinian s-au împăcat. Şi-au împărţit imperiul, la fel ca doi fraţi buni, aşa cum a vrut episcopul. Iustina arată o mare bunăvoinţă faţă de Biserică. Episcopul de Milan a primit vizita fratelui său, Satyr. Ambrozie îşi iubeşte mult fratele. Este fericit să-l aibă alături de el. Satyr s-a convertit. Poartă discuţii teologice. împreună duc o viaţă plină de evlavie. Amândoi sunt foarte mulţumiţi.

Satyr s-a îmbolnăvit însă pe neaşteptate. Medicii s-au dovedit neputincioşi. într-o noapte, Satyr, cuprins de febră, avea să moară în braţele fratelui său, Ambrozie. Episcopul, cutremurat de moartea lui Satyr, uită că este creştin. Ambrozie uită tot ceea ce învăţase de puţină vreme: pentru un creştin, a muri înseamnă a te naşte în Cer.

„Ce să fac acum? îşi spuse Ambrozie. Totul s-a terminat. Nu mai am nici un motiv să trăiesc.”

119

Episcopul privea trupul fără viaţă al fratelui său. înaintea morţii era ca un păgân. Moartea este un punct final. Dincolo de moarte nu mai este nimic. Sub lovitura durerii, virtuţile creştine, ce abia şi le însuşise, s-au făcut nevăzute. Şocul a fost înspăimântător.

Sosită de la Roma, Marcellina s-a neliniştit şi mai mult de soarta fratelui său în viaţă, Ambrozie, decât de moartea lui Satyr. Fraţii aristocraţi se iubesc mai mult decât fraţii siamezi. Ambrozie nu se lăsă pe seama nimănui. Nimic nu-l elibera. După câteva zile de întristare, îşi şterse lacrimile. îşi aduse aminte că este creştin. Exclamă, pomenindu-l pe Profetul Osea: „Unde este, moarte, biruinţa ta?”

Ambrozie suferea, dar nu ca un păgân. El era creştin. La fel ca Sfântul Ieronim, spuse: „îţi mulţumim, o, Hristoase Mântuitorule, noi, creaturile Tale, căci ne-ai eliberat prin moartea Ta de acest cumplit vrăjmaş care este moartea! înainte de înfrângerea ei nu era ceva mai vrednic de plâns ca omul care, stăpânit întotdeauna de teama unei morţi veşnice, părea să nu aibă de trăit viaţa decât pentru a o pierde.”¹

Cu trupul său firav şi gata să se frângă, Ambrozie s-a eliberat de teama de moarte. O biruinţă creştină. Compuse un panegiric pentru Satyr. Un vale un rămas bun -, dar şi un Aeternum vale un rămas bun veşnic. El ştia că adevărata viaţă continuă. Că-l va revedea pe fratele său trecut la cele veşnice.

în timpul în care Ambrozie îşi biruise şi zadarnica teamă de moarte, un curier din Răsărit îi aduse înfricoşătoare veşti pentru imperiu. Barbarii călcau în picioare Roma. Imperiul Răsăritului intra în mâinile goţilor. împăratul Valens cerea, plin de deznădejde, ajutor.

¹ Fericitul Ieronim, Ad Heliodorum, Scrisoarea XXII.

120

XVIII

După moartea lui Satyr, Ambrozie slăbise mult. Era nespus de palid.

Ambrozie îl asculta pe curierul sosit din Răsărit, căruia îi spuse:

121

valens a îngăduit un mare număr de goţi în imperiu. Are, prin urmare, o armată fără plată. Mână de lucru fără plată. Robi. Goţii au trebuit să renunţe la bogăţiile lor pentru a plăti dreptul de a intra şi de a se aşeza în imperiu. Toate bune. împăratul are bani. Cetăţenii au bani. Toată lumea are bani. De multă vreme, cetăţenii romani nu doresc nimic altceva decât bani. împăraţii hotărăsc în privinţa banilor. Acum, ei îi au. Banii le-au căzut din cer...

banii au adus nefericirea, admise şi curierul. Lupicinus a fost însărcinat de împărat să ia de la goţi copiii de parte bărbătească. Tot el a fost însărcinat să procure sclavi. Şi tot el trebuia să recupereze toţi banii de la goţi. Ca să-i parvină, Lupicinus le vindea goţilor alimentele şi hainele de care aveau nevoie. Aceasta se convenise cu ei când au pătruns în imperiu. Dar ceea ce nu se convenise era preţul de plătit. Preţul grâului, al untdelemnului ori al sclavilor. Lupicinus a cerut din ce în ce mai mari preţuri pentru hrană. Goţii au plătit. N-aveau de ales. Lupicinus

122

vindea grâul pentru un talger de bani. Goţii erau obligaţi să plătească. Nu puteau să-şi procure alimentele altfel. Prin urmare, au plătit. în timp au epuizat tot ceea ce avuseseră când au intrat în imperiu. Nici unul dintre ei nu mai avea bani. Le era însă foame. Barbarii au început să-şi schimbe caii pe grâu. Apoi carele. Apoi, pentru a-şi procura hrana, goţii şi-au vândut copiii, soţiile şi părinţii. Când n-au mai avut copii, părinţi, soţii ori surori de vândut, s-au vândut ei înşişi ca sclavi. însă preţul plătit pentru un sclav era întotdeauna fixat de Lupicinus. Un got, chiar de se vindea el însuşi spre a fi sclav pentru întreaga viaţă, nu primea ca preţ pentru persoana sa nici măcar cât să-şi cumpere un singur prânz. Goţii n-au mai putut să suporte această stare. S-au revoltat. Au cerut să li se facă dreptate. Nimic mai mult! Au început să izbucnească tulburări în Marcianopolis. Acum, toţi goţii s-au revoltat, în frunte cu căpetenia lor, Fritigem. Goţii s-au aliat şi cu alţi barbari care trăiesc în afara frontierelor imperiului. Toată armata lui Valens era formată din goţi. Oraşele erau păzite de ostaşi goţi. De acum, Imperiul Răsăritului, palatul lui Valens şi Valens însuşi au căzut în mâinile goţilor. Aceştia sunt stăpânii Imperiului Roman de Răsărit.

Ambrozie asculta în linişte. Cu coatele pe masă, cu faţa sa palidă sprijinită între mâini, asculta. Era afectat, dar rămase calm.

valens a cerut ajutor, continuă trimisul.

cui a cerut el ajutorul? îl întrebă nespus de calm Ambrozie.

valens a cerut ajutor Senatului şi nepoţilor săi, Graţian şi Valentinian. Era firesc. Imperiul este unitar, deşi este condus de mai mulţi împăraţi. Valens a solicitat trimiterea de trupe din Apus.

123

valens este un arian. Nici un creştin nu va sări în ajutorul celui care luptă împotriva Bisericii.

arian ori ba, Valens este, înainte de toate, un împărat roman. Imperiul e în mâinile barbarilor. Creştini ori nu, cetăţenii sunt obligaţi să-şi apere patria. Situaţia este foarte gravă.

mântuirea nu poate exista decât în Biserică. Oamenii care doresc salvarea imperiului se află înăuntrul Bisericii. Valens este împotriva Bisericii. El se împotriveşte, prin urmare, lui Dumnezeu, adevărului şi salvării imperiului. Nimeni nu poate veni în ajutorul celui care luptă împotriva Bisericii.

dacă Apusul refuză ajutorul cerut de Valens, atunci trebuie spus că el îl acordă barbarilor, care vor să ne supună propria patrie, patria romană.

un imperiu care luptă împotriva Bisericii nu este patria mea!

nu puteţi totuşi să-i ajutaţi pe barbari să cucerească Imperiul Roman. Sunteţi roman.

potopul care va înghiţi lumea întreagă este aproape. Nici un imperiu, nici o armată nu poate să-i reziste. Doar aceia care se află în sânul Bisericii pot să reziste. Oamenii, fără diferenţă de rasă ori clasă socială, care se află la sânul Bisericii ca înăuntrul corăbiei lui Noe.

valens rămâne totuşi un roman.

valens este duşmanul Bisericii. Duşmanul lui Dumnezeu. Duşmanul lui Dumnezeu este duşmanul oricărei creaţii divine: oameni, animale, imperii de pe întreg pământul, până la marginile lui. Nimeni nu poate sări în ajutorul unui asemenea vrăjmaş. Nimeni nu poate să-l ajute pe Valens.

124

sunteţi de neînduplecat.

sfârşitul este aproape, iar intransigenţa este o miză. A sosit ziua în care avem nevoie să-i despărţim pe prieteni de vrăjmaşi. Valens este duşmanul lui Dumnezeu. Prin urmare, duşmanul nostru. Duşmanul oricărei creaturi pământeşti.

Curierul pleacă. Liniştit şi nemişcat, Ambrozie rămase la masa sa. Este patrician. Vreme de secole, strămoşii săi au luptat pentru crearea imperiului. Şi el lasă acest imperiu la cheremul barbarilor. Un lucru foarte grav. Patricianul roman e tulburat, însă clericul rămâne de neclintit. Cunoaşte un imperiu superior Imperiului Roman. Dacă acesta de pe urmă este duşmanul acestui imperiu divin şi desăvârşit, imperiului adevărului şi al dreptăţii, atunci el, Ambrozie, este duşmanul Imperiului Roman. Al patriei.

Ambrozie izbucni în plâns. E greu pentru un aristocrat să decidă distrugerea imperiului său.

Ambrozie nu-şi află liniştea sufletească. Sufletul omenesc este asemănător împăraţilor pământului. Aceştia sunt nefolositori în clipele deciziilor grave, capitale. Ambrozie căzu în genunchi lângă masa sa şi se rugă. îi ceru lui Dumnezeu să-l sfătuiască. Dumnezeu trebuie, cu siguranţă, să-l vadă pe episcopul neputincios şi palid, cu un sânge atât de sărac, în genunchi, aproape de masa sa, în palatul episcopal din Milan. însă Dumnezeu nu-i dădu nici cel mai mic sfat. Episcopul, palid, nu primi nici cea mai mică descoperire. Dumnezeu Se împotriveşte oricărei minuni. în loc de sfat, Dumnezeu îi insuflă curaj. Ambrozie se ridică. îşi reveni şi-i scrise lui Graţian, cerându-i să se pregătească de o mare campanie în Răsărit.

125

împăratul îi răspunse că generalii nu-l sfătuiesc să întreprindă această expediţie, căci aveau nevoie de trupe pentru a apăra Apusul.

Ambrozie insistă:

„Veţi obţine biruinţa asupra barbarilor şi ereticilor. Luptaţi sub semnul Crucii, al dreptăţii şi sub ocrotirea lui Dumnezeu!”

în ciuda opoziţiei generalilor, Ambrozie îl convinse pe Graţian să pornească la drum în fruntea tuturor trupelor sale din Apus. Era întâia cruciadă. Trupele Apusului mergeau să lupte în Răsărit cu barbarii şi cu erezia. Ambrozie era instigatorul acestei prime cruciade.

Graţian şi armata apuseană îşi închipuiau că plecarea lor era dictată de necesitatea luptei împotriva barbarilor, însuşi Valens aştepta ajutorul Apusului. înaintarea lui Graţian îi aducea multă bucurie. Nimeni nu-şi închipuia măcar pentru o clipă că ar putea exista un alt imperiu, superior ca importanţă Imperiului Roman. Că, de fapt, pentru acest imperiu luptă Apusul. Până în această epocă, armatele se luptaseră unele cu altele pentru a obţine avantaje concrete şi vizibile. Era prima oară când ele luptau sub ordinele unui împărat, care-i va comanda la fel de bine pe învingători şi pe învinşi la fel de bine pe romani ca şi pe barbari. Soldaţilor nu le păsa pentru ce luptă. Singurul lor îndrumător, Biserica, ştia aceasta. Ambrozie de Milan îi scria în fiecare zi împăratului Graţian şi nu înceta cu încurajările.

126

XIX

împăratul Graţian se afla în cartierul general al trupelor apusene, în Alpi, înconjurat de generalii Arbogast, Flavius Merobaudes, Maxim, Victor şi Andragathius. Barbari aproape toţi. însă barbarii sunt mai instruiţi şi mai ataşaţi Romei decât cetăţenii romani de viţă veche.

Graţian puse la punct ultimele detalii în vederea marii ofensive din Răsărit. împăratul are 16 ani, dar poartă haine militare, la fel ca generalii.

Graţian este primul împărat roman care nu poartă titlul de zeu. Este entuziasmat de acest război din Răsărit. S-a instruit pe lângă Ausoniu, aristocratul cel mai de seamă printre poeţii din Bordeaux. Vorbeşte despre poezie. Urmează sfaturile lui Ambrozie şi doreşte să fie un bun creştin. însă el este pasionat mai degrabă de exerciţiile fizice. E în stare să piardă ore întregi cu lansarea suliţei pe terenul din faţa palatului său din Treveris. Cea de-a doua pasiune a sa este vânătoarea, iar cea de-a treia: să stea, pur şi simplu, degeaba.

Graţian îl aştepta pe generalul Teodosie. împăratul adolescent hotărâse, împreună cu generalii barbari, să încredinţeze comandamentul trupelor apusene unui general roman de viţă veche. Fusese ales generalul Teodosie.

127

Un descendent al împăratului Traian. Născut în anul 346, acesta abia trecuse de 30 de ani. Era dedicat activităţilor militare. Cel care îl recomandase cu ardoare pe Teodosie pentru această funcţie fusese Ambrozie, episcopul de Milan.

Generalul Arbogast i se adresă împăratului:

e cu neputinţă ca generalul Teodosie să accepte să ia comanda trupelor. A fost drept să-l convocaţi. Ambrozie s-a arătat foarte insistent, însă Teodosie nu poate să accepte oferta voastră.

e vorba de un război împotriva barbarilor! replică Graţian. Orice roman este fericit când i se dă posibilitatea să lupte împotriva barbarilor.

luptând împotriva barbarilor, în Răsărit, îl vom ajuta pe Valens să-şi păstreze tronul. Or, nu s-a scurs nici măcar un an de când Valens a dat ordin să-i fie tăiat capul tatălui lui Teodosie, eroul din Africa. Toţi prietenii lui Teodosie au avut aceeaşi soartă. Capetele lor au fost aruncate în fluviul Orontes din Antiohia. Dacă Teodosie n-ar fi reuşit să se refugieze în Spania, Valens i-ar fi tăiat şi lui capul, aşa cum făcuse cu tatăl său. E de neconceput să-şi închipuie cineva ca, la un an după execuţia tatălui său, Teodosie o să accepte să lupte alături de cel care i-a asasinat tatăl pentru a-i aduce acestuia victoria. Teodosie nu poate să accepte.

generalul Teodosie este roman. Va lupta împotriva barbarilor. Este raţiunea de a fi a oricărui ostaş roman.

Se lăsă liniştea.

Evenimentele din urmă cu un an se petrecuseră astfel:

Valens aflase de existenţa unui complot având ca scop înlăturarea lui şi punerea pe tron, în locul său, ca împărat

128

al Răsăritului, a generalului Teodosie. Valens ceruse să le fie tăiate capetele conspiratorilor. Capul pretendentului la tron a căzut şi el. Teodosie cel pe care Graţian îl convocase pentru a-i încredinţa comanda trupelor care să vină în ajutorul lui Valens era fiul generalului Teodosie, care fusese decapitat. După executarea conspiratorilor, s-a dovedit însă că aceste bănuieli nu fuseseră îndreptăţite. Complotul nu existase niciodată. Teodosie-tatăl fusese, prin urmare, decapitat din greşeală.

Generalii lui Graţian aşteptau cu interes reacţia lui Teodosie-fiul. Nu puteai vedea oricând oameni chemaţi să lupte pentru victoria celui care le-a masacrat familiile.

Generalul Teodosie intră: mic de statură, musculos şi foarte bronzat. Un om care îşi petrece viaţa în natură, obişnuit cu munca fizică. Un trup de gladiator. O privire arogantă.

de un an, în Spania natală, mă ocup de agricultură, explică Teodosie, salutându-l pe împărat.

E vesel. înnegrit de soare şi de vânt.

cresc albine, mă ocup de grădinărit. Dacă nu m-aţi fi convocat, aş fi uitat complet că există şi alte ocupaţii în afară de munca pământului. Am devenit agricultor. Vecinii mei chiar au început să-mi ceară sfaturi în acest domeniu.

v-am chemat, generale Teodosie, pentru a vă încredinţa comanda supremă a trupelor apusene, îi spuse Graţian.

Toate privirile se îndreptară asupra generalului cu trup de gladiator. în ochii negri ai lui Teodosie se puteau zări străfulgerări de mânie. Fulgere de ură străluceau în ochii săi arzători ca jăratecul.

129

să lupt pentru victoria lui Valens? întrebă Teodosie cu un glas sec.

să lupţi în fruntea trupelor romane împotriva barbarilor, îi replică Graţian.

Teodosie se abţinu cu greu. De pe buzele sale întredeschise, cuvintele ies zdrobite ca o bucată de pâine fărâmiţată între degete, într-un acces de mânie.

valens i-a tăiat capul tatălui meu. Valens i-a decapitat pe toţi prietenii mei. Pe toţi prietenii tatălui meu. Valens a încercat să-mi taie capul şi mie. Cum aş putea lupta eu pentru victoria acestui asasin?

datoria oricărui roman este de a lupta împotriva barbarilor.

barbarii au fost aduşi în imperiu de însuşi Valens. Să-l treacă prin ascuţişul săbiei lor! Aşa e drept!

valens este un împărat roman.

împărat roman şi asasin al tatălui meu.

când imperiul este în joc, chestiunile personale trec pe planul al doilea.

Ochii lui Teodosie, precum două aruncătoare de flăcări, îl ţintuiră pe Graţian, împăratul adolescent. Apoi privirea sa îi scrută pe generali.

imperiul aşteaptă de la mine, generalul Teodosie, să lupt pentru victoria asasinului tatălui meu?

cu adevărat! Victoria celui care i-a tăiat capul tatălui tău este una şi aceeaşi cu cea a Romei. Roma nu poate fi sacrificată pentru a satisface o răzbunare personală.

e drept!

acceptaţi, prin urmare, comanda trupelor?

pentru o vreme, voi uita de uciderea tatălui meu. începând din această clipă sunt soldat şi roman!

130

Generalii barbari erau uimiţi. Nu se aşteptau ca Teodosie să accepte. Vestea s-a răspândit rapid printre soldaţi. în câteva ceasuri Teodosie a devenit un personaj de legendă. Se discuta despre conversaţia lui cu împăratul. Conversaţie care peste câteva sute de ani ar fi putut deveni un chanson de geste.

Soldaţii erau mândri că erau romani. Barbarii erau mândri să lupte pentru romani. Trupele erau nerăbdătoare să treacă Alpii pentru a salva imperiul Răsăritului din mâinile goţilor barbari.

131

XX

Înainte de a porni la război, generalul Teodosie trecu să-l vadă pe prietenul său Ambrozie, episcopul de Milan. Familiile lui Teodosie şi Ambrozie, amândouă de viţă veche, aveau legături prieteneşti de mai multe sute de ani. Cei doi prieteni stau faţă în faţă. Ambrozie, firav, palid, în sutană, cu privirea melancolică. înaintea lui, Teodosie, cu chipul şi cu musculatura de luptător, cu privirea arogantă, care impune.

să vorbim de Valens! îi propuse Ambrozie.

Teodosie tresări mânios. Chipul său se congestionă brusc.

valens este asasinul tatălui meu. E cu neputinţă să uit aşa ceva. Cu toate acestea, atâta vreme cât războiul va dura, voi căuta să uit de faptul că el i-a tăiat capul tatălui meu. Eu comand trupele spre biruinţă. într-adevăr, biruinţa lui Valens. Asasinul. Dar biruinţa sa e în acelaşi timp şi cea a imperiului.

Ambrozie nu considera însă că Teodosie trebuia să fie admirat. Cu toate că generalul fusese aclamat peste tot în drumul său. Cu toate că prezenţa sa făcuse ca mulţimea să freamăte şi să-l ovaţioneze, întrucât imperiul era pentru acesta mai preţios decât capul propriului tată, văzând în el personificarea legendei Romei eroice.

132

-Ai fi preferat să mă ocup de răzbunarea personală, de dreptatea mea, şi să-i las pe barbari să cucerească întreg imperiul? întrebă, mirat, Teodosie.

Împăratul Graţian este un fiu credincios al Bisericii. îi sunt părinte duhovnicesc. La sfaturile mele, Graţian te-a numit comandant al trupelor apusene. însă, în acelaşi timp, eu i-am transmis în secret ordinul de a nu-i acorda nici un ajutor lui Valens. Graţian m-a ascultat. El este un prea bun creştin pentru a ajuta la victoria răului, a diavolului. Nici un creştin vrednic de acest nume nu este capabil de o asemenea faptă.

dar e de necrezut! Trupele înaintează deja către Răsărit. Armata întreagă este pe cale de a trece Alpii. Voi lua comanda acestei campanii împotriva barbarilor! Sunt totuşi cel mai bine informat pentru a şti ceea ce se petrece pe teren.

graţian mă va asculta. Orice bun creştin se supune Bisericii. Trupele se îndreaptă, cu adevărat, către Răsărit, însă ele nu vor lupta pentru Valens.

dacă Valens nu primeşte ajutorul nostru, în câteva săptămâni barbarii vor fi stăpâni ai Răsăritului. Ei îl vor zdrobi pe Valens.

dacă Valens va fi zdrobit de barbari, va fi un act de dreptate. Un împărat eretic zdrobit de barbari: Răul pedepsit!

valens este împărat roman. El apără Imperiul Roman.

-Valens este un eretic. Ereticii sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu şi, prin urmare, a tot ceea ce El a creat pe pământ. Quidquid deus non est, nihil estet pro nihilo computari debet. Tot ce nu este Dumnezeu nu înseamnă nimic şi trebuie socotit drept nimic. E drept ca Valens să fie zdrobit. Nimicit.

133

barbarii sunt ei înşişi arieni. Cel care doreşte înfrângerea lui Valens nu face decât să opteze pentru un îndoit rău. Orice om de bun simţ va prefera victoria Romei eretice decât pe cea a barbarilor eretici.

nu! Adevărul este simplu, unic şi fără nuanţe. Cel care este în afara Binelui întruchipează Răul. Nu există nici o raţiune de a aşeza erezia romană mai presus decât erezia barbară.

înfrângerea lui Valens înseamnă biruinţa barbarilor. Este de neconceput ceea ce vrei!

după ce îi vor fi zdrobit pe romanii eretici, barbarii vor fi aduşi la dreapta credinţă.

goţii nu vor renunţa niciodată la arianism. Episcope, te înşeli crezând că ai putea face din goţi creştini dreptcredincioşi! Ei sunt arieni şi eretici, şi vor rămâne aşa! îi cunosc. Am petrecut o bună parte din viaţa mea în Răsărit. Goţii au primit botezul şi au devenit arieni pentru că nu exista o altă cale de ieşire. Li s-ar fi interzis intrarea în imperiu dacă nu ar fi devenit arieni. S-au convertit în masă la creştinism. Erau urmăriţi de huni. Au fost obligaţi să treacă la sud de Dunăre. însă goţii vor rămâne arieni câtă vreme vor exista goţi pe pământ. Sunt oameni ai nordului. Omul din nord nu-şi reneagă nici cuvântul şi nici religia. Este un om credincios. Preferă să moară. Nu le place să li se vorbească de o altă religie. Aceşti oameni blonzi iau religia în serios. Ei iau în serios toate întrebările privitoare la existenţă, fie că acestea sunt ori nu importante. Foarte în serios. Ei au luat, prin urmare, creştinismul foarte în serios, cu toate că acesta le-a fost impus. După botez, au vrut să cunoască în profunzime creştinismul. Cunoaşterea în profunzime este o pasiune a lor. Astfel,

134

au tradus Biblia. Pentru a scrie Biblia în limba lor le-a trebuit un alfabet. înainte de convertirea lor nu au cunoscut scrisul. Pentru a traduce Biblia au creat un alfabet. E destul de greu să creezi un alfabet. Ei au făcut aceasta. Au creat un alfabet, literă cu literă. Apoi, au tradus Biblia opera cea mai voluminoasă din lume în limba lor, cuvânt cu cuvânt, literă cu literă. Au scris Evangheliile literă cu literă, cu noul lor alfabet şi cu cerneală de argint. Pentru ei, argintul este mai preţios decât aurul. Ei au scris, prin urmare, Biblia cu cerneală de argint. Preoţii au mers la ei pentru a le vorbi de arianism şi de dreapta credinţă. Goţii au refuzat să-i asculte: ei erau creştini şi aceasta le era de-ajuns. Erau mult prea barbari pentru a face o distincţie de nuanţă. Că era HOMOOUSIOS ori HOMOIOUSIOS, cu sau fără „I”, le era total indiferent. Le era indiferent dacă cuvântul grecesc conţine nouă ori zece litere. Ei au păstrat, prin urmare, cuvântul aşa cum l-au scris în argint pentru prima oară. Au considerat că discuţia în jurul acestui „I” nu este decât o şicană zadarnică. Cei care au încercat să le vorbească despre aceasta au fost obligaţi să schimbe subiectul discuţiei. După ei, a despica firul de păr în patru şi a pierde timpul discutând despre un „I” era o lipsă de bărbăţie şi de seriozitate.

goţii vor înţelege într-o zi că acest „I” reprezintă cheia infernului. Bisericii îi revine sarcina de a-i lumina. Ea va face aceasta. Acest „I” le va permite, mâine şi în secolele care vor veni, să introducă un al doilea, apoi un al treilea dumnezeu. Episcopul lor, Ulfila, ar trebui să le explice şi să-i prevină. Căci se află în primejdie. într-o mare primejdie.

am discutat cu Ulfila. Nici el nu vrea să audă despre acest „I”. Pretinde că-şi cunoaşte bine poporul. Chiar dacă

135

acest „I” a fost introdus din greşeală în cuvântul grec, el nu poate în nici un caz să constituie o primejdie pentru goţi. Oamenii nordului sunt atât de disciplinaţi şi lipsiţi de imaginaţie, că nici un got nu va avea ideea de a introduce, chiar şi peste mai multe secole de aici înainte, un nou dumnezeu pe lângă unicul Dumnezeu pe Care el L-a acceptat. Pentru a crea un dumnezeu, îţi trebuie fantezie, dar aceasta le lipseşte. Pentru că se bucură de cea mai mare libertate, goţii vor merge mereu în cadenţă. Acest „I”, introdus în Crez, e o primejdie pentru celelalte popoare. Pentru goţi, acest „I” este inofensiv. Ulfila are dreptate, îşi cunoaşte poporul, fiind el însuşi got. Oamenii nordului sunt disciplinaţi. Cultul zeilor este celebrat disciplinat şi după un ritual bine stabilit. Ei nu creează dumnezei. Doar răsăritenii ori mediteraneenii pot să facă aceasta.

barbarii, bunul meu Teodosie, pot să-şi permită să tolereze această imperfecţiune în Biserica lor şi în Crezul lor. Noi suntem romani. Noi nu putem să ne permitem să fim neglijenţi. Barbarii pot să fie. încă de la convertirea sa, un roman acceptă un creştinism desăvârşit în fond şi în formă. O religie ireproşabilă. Care are un scop. Un roman nu trebuie să neglijeze nici o literă, nici o virgulă. Barbarii nu dau vreo atenţie la aceasta. Le e indiferentă una ca aceasta. Tot ceea ce romanii au construit au făcut-o pentru eternitate. Opera romană este zidită pentru a rezista în timp intemperiilor, fanteziei oamenilor şi cataclismelor. Nimic nu poate să o nimicească. Biserica construită de romani trebuie să fie desăvârşită. Veşnică, în două cuvinte: Biserică romană.

episcope, nu putem permite barbarilor să supună întreg Imperiul de Răsărit din cauza unei litere în plus ori în minus dintr-o rugăciune! îi replică Teodosie mânios.

136

această literă constituie o erezie. Nu putem să o tolerăm!

-Ambrozie, bunul meu prieten şi episcop, acum, când patria este în primejdie, eu uit că Valens i-a tăiat capul tatălui meu şi sunt pe deplin dispus să lupt pentru a-i asigura victoria, pentru că această victorie va salva imperiul şi tu, tu vrei să deschid porţile acestui imperiu barbarilor, din cauza unei litere a alfabetului, a unui „I”?

potopul este de neînlăturat. Imperiul Roman nu-i va putea salva pe cetăţeni de la potop. Nici armata. Salvarea nu poate veni decât de la împăratul cerurilor. Tu eşti general. Tu cunoşti arta războiului. De această dată însă victoria nu poate fi asigurată decât prin Biserică. Valens este duşmanul Bisericii. Al singurei nave care ne poate salva. Nu putem deci să-l ajutăm pe Valens. El trebuie, mai întâi, să renunţe la acest „I”. Trebuie să revină la adevărata credinţă. Dacă nu, să accepte dreptatea, adică moartea.

eu îi iert faptul că a tăiat capul tatălui meu, şi tu, Ambrozie, nu poţi să ierţi un „I”?

va primi iertarea dacă renunţă la acest „I”, altfel, Dumnezeu va interzice creştinilor să-l ajute. Cel care nu se opune răului ajută la victoria sa. Un creştin nu contribuie la victoria răului. La cea a lui Valens.

Teodosie rămase mut. Ambrozie, cel palid şi plăpând, se dovedea implacabil şi tare ca o stâncă.

eu sunt episcop roman. De patru secole, mii şi mii de fiinţe pe acest pământ au murit pentru apărarea credinţei. Nu am dreptul să profanez sfintele lor moaşte, venind în ajutorul ereziei. Şi aceasta, în calitatea mea de episcop.

iar eu sunt un patrician roman.

137

un patrician roman nu luptă pentru triumful unei erori.

un roman îi lasă pe barbari să invadeze imperiul? Cel ce face una ca aceasta nu este roman!

Într-adevăr, pentru că sunt roman acţionez în acest fel. Nu sunt un episcop barbar, ca Ulfila. Nu zidesc o Biserică cu lipsuri. O imperfecţiune, oricât de mică ar fi, atrage după ea distrugerea Bisericii. Teodosie, un roman nu improvizează! Drumurile, cazărmile şi podurile construite de romani pe nisipurile Africii, în mlaştinile Angliei ori în deşerturile Răsăritului au fost înălţate ca să dureze. Cum am putea noi, romanii, să ne arătăm fără de grijă în edificarea Bisericii lui Hristos, singura şi unica navă care ne poate salva, când noi nu ne-am arătat fără de grijă în construcţia unei tabere militare?

şi Valens este roman!

faptul că este roman îi agravează şi mai mult situaţia. Dacă Valens era un barbar, l-aş fi iertat poate. Cel puţin pentru un timp. La rândul tău, tu l-ai fi iertat pentru că ţi-a ucis tatăl. Dar Valens este roman. El n-are dreptul să tolereze o literă eretică care poate distruge întreaga operă. Legile date de romani sunt limpezi şi precise, gravate ca în stâncă. Ele nu pot fi supuse interpretărilor, nici situaţiilor echivoce. Cum să accepţi o eroare în legea divină căci nici o eroare, nici o literă sau virgulă în plus ori în minus n-a fost acceptată vreodată, timp de nouă secole, într-un singur decret municipal. Eu nu sunt un creştin desăvârşit. Nimeni nu e. însă mă silesc să devin astfel. Dumnezeu m-a ales să ocup rangul de episcop. Nu sunt pregătit în chip desăvârşit să ocup această demnitate. încă din clipa în care am constatat că voinţa divină a

138

fost ca eu să încetez să mai fiu guvernator pentru a deveni episcop, din acea clipă am făcut tot ceea ce am putut pentru a fi vrednic de această alegere. M-am silit să fiu demn de a fi episcop, aşa cum noi, patricienii romani, am îndeplinit toate funcţiile exercitate de-a lungul istoriei. Sunt un episcop mai puţin sfânt decât episcopii răsăriteni, decât Sfinţii Vasile, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Atanasie şi alţii. Şi totuşi eu am ca misiune să perfecţionez ceea ce lipseşte în Biserica lui Hristos. Bisericii îi lipseşte dimensiunea patriciană şi romană. Sunt primul patrician roman. Misiunea mea este de a îndeplini ceea ce lipseşte.

din punctul de vedere al moralei creştine, e drept să îngăduim barbarilor să cucerească Imperiul Roman de Răsărit, să ucidă, să ardă şi să jefuiască? întrebă Teodosie.

o naţiune eretică s-a revoltat împotriva unui imperiu eretic. Ei se vor devora unii pe alţii precum doi dragoni care se devorează reciproc, deşi, la sfârşit, nu mai rămâne decât spuma pe care ei au secretat-o în timpul luptei. E drept că lucrurile se petrec astfel.

nu sunt de acord cu încăpăţânarea ta, spuse Teodosie. Dar sunt sigur că ea constituie esenţa unei virtuţi romane. Nu te condamn.

sfârşitul lumii altfel spus, sfârşitul Imperiului Roman este aproape. Bate la uşă, spuse Ambrozie. Acest sfârşit a fost vestit de către profeţi. Creştinii îl aşteaptă. Iisus a spus oamenilor ce vor trebui să facă atunci când va veni sfârşitul lumii. Aceştia vor trebui să se asemene lui Noe. Oamenii vor trebui să construiască o navă. Această navă este Biserica. Doar prin ea oamenii imperiului vor fi salvaţi. Frontierele vor fi zdrobite,

139

distruse de valurile de barbari. Trebuie să ne adunăm în Biserică. Această arcă a lui Noe biserica lui Hristos trebuie să fie romană. Aceasta este voinţa lui Dumnezeu. Romanii sunt singurii capabili în lume astăzi să construiască solid, serios şi durabil. Noi, doar noi, romanii! Nu există alţi constructori în lume. Spre nord există popoare cu simţ artistic şi rafinat mai mult decât al romanilor. Dar, în ceea ce priveşte tehnica de construcţie, suntem fără egal. E posibil să construim o Biserică care să reziste veacurilor. Doctrina creştină, asceza şi sfinţenia au fost lucrate în Răsărit. însă apostolii au adus aceste comori la Roma. Aici au creat ei Biserica. Aici au zidit ei. Doar aici se află constructori. Edificarea Bisericii creştine revine romanilor. Doar la Roma există constructori. Nimeni în lume nu poate rivaliza cu ei.

Ambrozie era sigur că nava biserica creştină edificată de romani va fi veşnică.

e vorba de o Arcă a lui Noe. De unica şansă de salvare. Nava trebuie să fie perfectă. Nu este permisă nici o eroare. Nici un „I”, continuă Ambrozie. Tu înţelegi acum, generale, problema acestui „I” în plus ori în minus? E vorba de o navă care trebuie să plutească, purtându-i pe toţi oamenii din istorie deasupra valurilor barbare şi deasupra istoriei, către Cer şi veşnicie.

bineînţeles! spuse Teodosie. în această lucrare nu este permisă nici o eroare.

misiunea mea, ca episcop roman, nu admite nici cea mai mică concesie, preciză din nou Ambrozie. Doar dând dovadă de neînduplecare, îmi îngăduie Dumnezeu să-mi salvez viaţa şi sufletul şi pe cele ale credincioşilor Bisericii romane. Este vorba de un potop care nu va dura doar

140

şapte zile, ci de două ori şapte secole. Barbaria va inunda pământul.

Ambrozie tăcu. Privirea lui era melancolică, însă rămânea privirea unui aristocrat. Nici o tulburare lăuntrică nu-l măcina. Drumul său era trasat pe de-a-ntregul. Detaşat de el însuşi şi de istorie, avea privirea fixată spre veşnicie.

i-am scris împăratului Graţian că trebuie să lupte împotriva barbarilor şi a ereziei. Aceste două rele sunt la fel de primejdioase şi una, şi cealaltă. Valens va fi învins de către barbari. După moartea împăratului eretic, Teodosie, generale, vei lupta împotriva barbarilor. Nu pentru a-i împinge dincolo de frontierele Imperiului Roman, ci pentru a-i aduce şi integra împărăţiei lui Iisus Hristos, în care romanii şi barbarii sunt egali şi unde toţi se supun Bisericii. Altfel spus, lui Dumnezeu. Pentru a-şi îndeplini misiunea, care este de a comanda celor învinşi la fel ca şi învingătorilor, Biserica trebuie să fie puternică.

Generalul Teodosie se ridică. E musculos şi ars de soare. Teodosie întinse mâna prietenului său episcop. Un braţ puternic, de general, de roman. Este braţul cu care a fost creat Imperiul Roman. Cu care lumea a fost cucerită. Generalul strânse mâna albă, cu piele fină şi fără globule roşii a episcopului patrician.

Până acum, imperiul a fost pământesc şi susţinut de braţele soldaţilor. Până acum, imperiul a avut nevoie de un braţ puternic şi musculos ca cel al lui Teodosie.

Dar forţa muşchilor şi a spadei nu poate prelungi la infinit viaţa unui imperiu. Braţele şi spada au îmbătrânit, au slăbit şi s-au uzat.?

Spiritul şi legea care fac forţa braţului episcopului nu se degradează, nu cunosc bătrâneţea şi nu mor niciodată. Forţa episcopului ţine de veşnicie.

141

Teodosie, patricianul în uniformă de general, stă în faţa lui Ambrozie, patricianul în haină de episcop. îşi strâng mâna. Sunt doi atleţi. Generalul, cu sufletul la gură, îi încredinţează flacăra episcopului plin de forţă, ca la jocurile olimpice pentru că acesta abia s-a angajat în cursa care-l va duce mereu mai departe, prin istorie şi dincolo de ea.

în timpul discuţiei lor, generalul mai mult ascultase. Vorbise episcopul. Dar cei doi patricieni ştiau fiecare ce trebuia făcut. Episcopul îşi începea misiunea acolo unde generalul o termina pe a sa. Istoria punea punctul final. Religia începea. Imperiul Roman va fi pierdut. împărăţia cerurilor va fi câştigată.

întrevederea Episcopului Ambrozie cu generalul Teodosie a avut loc la Milan în luna mai a anului 378.

142

XXI

Valens se afla la Adrianopol. Era luna iunie a anului 378. împăratul, în vârstă de 50 de ani, e mic de statură, slab şi foarte brunet. întotdeauna neliniştit. Totuşi, în ochii săi negri şi plini de pasiune, se poate întrezări o scânteie de bucurie. Alături de el, soţia sa, Alba Domnica. împăratul nu are copii. Domnica, o aristocrată, nu-i este numai soţie, ci şi o colaboratoare în treburile imperiului.

împăratul Valens pare mulţumit. Problemele care-l nelinişteau începeau să se rezolve încetul cu încetul. De doi ani, goţii revoltaţi sub comanda lui Fritigem erau stăpâni pe cele mai multe oraşe şi provincii ale imperiului. Valens, care se afla în război împotriva perşilor în momentul în care revolta goţilor a izbucnit, încheiase rapid pacea. A fost apoi în război împotriva sarazinilor. A încheiat grabnic pace şi cu aceştia. De acum, trupele sarazinilor luptau de partea sa. Cu ajutorul acestora, el reuşise să-i oprească pe goţi să intre în Constantinopol.

Mai rămâneau goţii. Erau greu de supus. înăuntru, ei formau armata imperiului. În afară, contractaseră alianţe. Dar şi problema goţilor va fi rezolvată.

peste câteva zile, armatele apusene vor fi la Adrianopol, spuse Valens. Generalii Ricomer şi Victor au fost

143

informaţi asupra acestui fapt. în patru zile cel mult, trupele din Răsărit vor face joncţiunea cu ale mele.

Graţian răspunsese în grabă chemării unchiului său Valens. Au trecut doi ani de când a plecat în ajutorul său. însă barbarii nu au încetat să pună probleme armatelor imperiale. De aici întârzierile. Trimitea totuşi veşti.

în afară de goţi, nici o primejdie nu ameninţă Imperiul de Răsărit. Toate obstacolele au fost îndepărtate, continuă Valens.

Imperiul de Răsărit cunoştea o perioadă de prosperitate. Deviza lui Valentinian, fratele lui Valens, fusese: „Nimeni nu este fără de pată dacă eu vreau ca el să fie vinovat.” Fusese un om crud. Deviza lui Valens era: „Nimeni nu este fără pată dacă este bogat.” Valens confiscase bunurile celor bogaţi. Aceste bunuri confiscate alimentau trezoreria statului. Săracii erau scutiţi de impozite.

în cursul anului 375, Valens permisese goţilor să se aşeze în imperiu. Soldaţii nu mai erau plătiţi. Sclavii erau vânduţi la un preţ derizoriu. Imperiul prospera.

dreptcredincioşii sunt cauza tuturor greutăţilor noastre. Fără intrigile lor, revolta goţilor n-ar fi putut izbucni niciodată, spuse Valens.

Strânse din dinţi. Cât priveşte religia, pasiunea sa este de nevindecat. Valens nu admitea că Tatăl şi Fiul sunt homoousios, altfel spus, „de o fiinţă”. Era dispus să-şi piardă imperiul şi viaţa, fiind convins de necesitatea introducerii unui „I” în mijlocul cuvântului homoousios. Continuă:

ţinând seama de perfecţiunea Sa, Dumnezeu nu poate să creeze fiinţe atât de imperfecte ca omul. Dumnezeu a creat omul prin intermediul lui Iisus. Iisus, Fiul, nu

144

poate fi de o fiinţă cu Tatăl, Care, întru desăvârşirea Sa, n-ar fi putut niciodată să devină om. Altfel spus, o fiinţă imperfectă.

Valens refuza Treimea fără „I”.

Din cauza acestui „I”, duşmanii lui Valens au pus la cale numeroase comploturi pentru a-l asasina. Tatăl lui Teodosie a fost bănuit pe nedrept ca fiind instigatorul unuia din comploturi. Valens n-a renunţat la acest „I”, din pricina marii sale credinţe în Dumnezeu-Tatăl. Şi era mândru de aceasta. Se credea un martir.

După sosirea trupelor apusene şi zdrobirea goţilor, Valens se gândea să confişte averile şi bogăţiile pe care noii îmbogăţiţi le vor fi adunat în timpul celor doi ani de război. Şi, astfel, totul va intra în normal. Esenţial era ca aceste trupe să sosească la timp. În orice caz, nu era vorba decât de o problemă de zile.

I se anunţă împăratului sosirea Episcopului Ulfila, care aştepta să fie primit în audienţă.

-Audienţele pentru reprezentanţii goţilor sunt suspendate. Ulfila a fost primit de mai multe ori. I-am respins propunerile. Nu există nici un alt motiv ca să-l primesc încă o dată, preciză Valens.

ulfila este episcop.

să intre atunci! acceptă până la urmă Valens. Eu sunt un împărat creştin. Un episcop trebuie să fie întotdeauna primit, chiar dacă este un barbar şi chiar dacă poporul pe care îl reprezintă este în război împotriva mea.

însoţit de gărzi, apare în salonul de primire al palatului Ulfila, un uriaş de trei ori mai înalt decât Valens. Blond, cu barba sa stufoasă ca cea a lui Moise ori a profeţilor din Vechiul Testament, Ulfila are, totodată, şi pasul ferm de

145

profet. Ochii săi albaştri îndeamnă la calm şi la detaşare de sine, la fel cum vârful unui munte solitar ce străpunge cerul se înalţă deasupra celorlalţi munţi. Ulfila este una din figurile cele mai reprezentative ale vremii. Un uriaş nu numai prin trupul său, ci şi prin credinţa, prin ştiinţa şi prin faptele sale. Patru titani într-un singur om.

Părinţii lui Ulfila au fost sclavi. Mama sa se afla în lanţuri când l-a adus pe lume. La fel şi tatăl său. De îndată ce a fost în stare să alerge, Ulfila a fost şi el pus în lanţuri. S-a născut sclav. Lanţurile erau ereditare. S-a născut în Capadocia. Acest ţinut este unul dintre cele mai stranii din lume. Este patria unui mare număr de sfinţi. Apostolii au predicat în Capadocia. Locuitorii acestui ţinut şi-au dat seama de multă vreme că, oricât de puternică ar fi o naţiune, se afla întotdeauna o alta mai puternică pentru a o înfrânge şi a o reduce la sclavie. Capadocienii au adoptat o metodă menită să le garanteze libertatea. Aceasta consta în a se obişnui încă de la o fragedă vârstă să îndure loviturile şi sclavia. După un timp, cu un astfel de antrenament, trupul şi sufletul nu mai simt durerea. Capadocienii au reuşit să se simtă liberi în ciuda lanţurilor lor. Ei s-au imunizat împotriva sclaviei. Suportă fără să crâcnească suferinţe morale ori fizice dintre cele mai atroce.

Strabon scria că într-o zi romanii le-au oferit capadocienilor independenţa. Aceştia au refuzat-o.

„N-avem nevoie de independenţă! au răspuns căpeteniile capadocienilor. Libertatea noastră nu este împiedicată de lanţurile voastre.”

„Refuzaţi independenţa? Libertatea? s-a minunat generalul roman care venise să le facă această ofertă. Nu credeam

„Libertatea pe care ne-o oferă Roma nu ne interesează, a explicat căpetenia capadocienilor. Nimeni nu poate să ne priveze de libertate. De libertatea noastră. O altă libertate nu ne interesează. Orice altă libertate, comparată cu a noastră, e lipsită de semnificaţie.”

„Lanţurile nu vă fac să suferiţi?”

„Suntem liberi, în ciuda lor. Nu vă cerem să ni le scoateţi. Nici un lanţ, fie acesta şi roman, nu poate să ne facă să suferim.”

Locuitorii Capadociei au fost întotdeauna monoteişti. Dumnezeul lor s-a numit Zabates. Dumnezeu unic şi invizibil, la fel ca Zamolxis al dacilor. Un Dumnezeu care nu avea nevoie nici de temple, nici de statui. Când a venit valul creştin, s-au convertit. Capadocienii aşteptau venirea lui Iisus de multă vreme.

în acest ţinut straniu, în Capadocia, se născuse Ulfila, sclavul barbar ce aparţinea naţiunii blonde a goţilor.

Virtuţilor rasei sale gotice forţa fizică, frumuseţea, dreptatea şi dragostea de muncă el le adăugase virtuţile capadocienilor resemnarea, supleţea spiritului, dispreţul pentru suferinţă şi credinţa în împărăţia nevăzută şi veşnică.

Sclavul Ulfila descoperise apoi creştinismul. Se botezase. Studiase profund învăţăturile lui Hristos. Apoi elaborase alfabetul limbii gote. Tradusese Biblia în această limbă, scriind cuvintele cu cerneală de argint, şi o răspândise. Erudit, teolog, profet şi episcop, Ulfila stătea înaintea împăratului Valens ca un demn reprezentant al poporului său. E înalt, atingând aproape tavanul cu creştetul capului. în faţa sa, Valens pare şi mai mic, şi mai măsliniu, nervos şi chel.

146

accept să facem pace cu goţii, spuse împăratul, dacă toţi goţii, neţinând seama de sex ori de vârstă, acceptă la rândul lor să devină sclavi. Tu cerşeşti pacea pentru că trupele apusene se apropie şi vă e teamă să nu fiţi masacraţi cu toţii. Dar este prea târziu. Aţi ridicat sabia împotriva Romei. Prin sabia Romei veţi pieri. Roma şi-a pedepsit întotdeauna duşmanii. Vă meritaţi soarta care vă aşteaptă.

goţii vă sunt recunoscători pentru azilul acordat.

Vocea profundă a lui Ulfila are timbru de orgă. Vorbeşte o latină aleasă. Cu aceeaşi uşurinţă cu care vorbeşte şi greaca ori limba gotă.

învinşi de huni, vânaţi pe pământurile noastre, noi am cerut azilul Romei. L-am primit. Recunoştinţa noastră este veşnică pentru azilul pe care ni l-aţi acordat.

147

din recunoştinţă aţi ridicat voi spada împotriva imperiului?

goţii sunt barbari, dar sunt oneşti, răspunse Ulfila. Pentru azilul pe care ni l-aţi acordat în sânul imperiului, ne-aţi cerut să-i dăm pe copiii noştri de parte bărbătească. Vi i-am dat. Noi chiar i-am smuls pe copiii noştri de la sânul mamelor lor pentru a-i da pe mâna ofiţerilor romani. Aţi cerut adolescenţi goţi pentru a-i face soldaţi. Aveam nevoie de azil. Era normal să fi plătit un preţ pentru aceasta. Chiar dacă preţul a fost foarte ridicat. Apoi aţi cerut bani. Am deschis tezaurul naţional al goţilor. V-am dat aurul şi argintul. Aţi cerut cai. V-am dat. Aţi cerut să primim botezul în apele Dunării înainte de a intra în imperiu. Am primit botezul. V-am dat tot ceea ce ne-aţi cerut. în conformitate cu ceea ce se convenise. în ciuda tuturor greutăţilor pe care le-am avut, noi am dat. Singurul lucru pe care l-am cerut în schimb a fost azilul.

însă, de îndată ce am pus piciorul pe pământul Imperiului Roman, am fost supuşi jafurilor, torturilor şi morţii de către funcţionarii imperiali. Mai rău decât dacă am fi fost făcuţi prizonieri de către huni. Valentinian, fratele vostru din Apus, a creat miliţii de apărare civilă pentru a-i proteja pe oameni împotriva autorităţilor. în Răsărit, nimeni nu-i apără pe cetăţeni în faţa funcţionarilor. Mai cu seamă, nu există nimeni care să-i apere pe goţi. La un moment dat, aceştia n-au mai putut suporta greutăţile din ce în ce mai mari. Goţii au ridicat spada. Au scos

148

spada pentru că suferinţele lor erau nespus de mari. Ultimul dintre funcţionarii imperiali a devenit foarte bogat vânzând ca sclavi pe goţi fie bărbaţi, fie femei. Goţii aparţineau, cu picioarele şi cu mâinile legate, autorităţilor. Goţii au suferit într-atât, încât au ajuns să-i prefere acum pe huni funcţionarilor romani.

v-aţi revoltat împotriva Romei. Veţi pieri de sabia ei. Puţin contează că aţi avut ori nu dreptate spre a acţiona astfel. E prea târziu pentru a ne mai gândi la asta.

nu este niciodată prea târziu pentru bine, pentru dreptate şi pace.

armata din Apus a sosit practic. Nu va lăsa în viaţă nici măcar un singur got. Nu va exista îndurare. E prea târziu pentru teamă.

goţilor nu le-a fost niciodată teamă în faţa morţii. Acum, că ei sunt creştini şi se află în exil, consideră moartea ca pe o eliberare. Moartea le pare mai puţin crudă decât suferinţele de zi cu zi. Religia şi onoarea lor îi fac să aleagă moartea în locul vieţii.

-Atunci de ce vii să ceri pacea dacă poporului tău nu-i este teamă de moarte?

149

vin să cer pacea pentru că armatele apusene nu vor veni niciodată în ajutorul vostru. Nu noi suntem cei care ne aflăm în primejdie, ci voi!

împăratul izbucni în hohote de râs.

nu râdeţi! Apusul nu va sosi decât după înfrângerea voastră definitivă. De doi ani, Graţian aşteaptă această înfrângere.

-Afară!

Ulfila, profetul blond şi uriaş, nu făcu nici cel mai mic gest. Ca şi cum nu ar fi auzit ordinul lui Valens. Şi continuă cu vocea sa fermă şi limpede:

armatele apusene fac toate demersurile posibile pentru a întârzia sosirea lor. în aceşti ultimi doi ani, Graţian nu i-a atacat niciodată pe goţi. Nu vă va ajuta.

graţian n-a putut să-i atace pe goţi pentru că ei se ascund, deoarece le este teamă.

goţii nu se ascund. Dimpotrivă. După ce am băgat de seamă că trupele lui Graţian ne evită, am hotărât noi înşine să lansăm ofensiva. Romanii n-au acceptat să se angajeze în luptă. Ei se retrag. întotdeauna.

şi după voi ce semnificaţie are acest fel de a acţiona? întrebă Valens, pe un ton ironic.

aceasta înseamnă că trupele lui Graţian lasă voie liberă goţilor pentru a se lupta cu Valens. Asta-i tot. Apusul merge până acolo, încât ne îndeamnă la luptă. Situaţia fiind cea pe care v-am descris-o, datoria mea de creştin m-a obligat să vin pentru a vă spune răspicat: trupele apusene îl trădează pe aliatul lor, pe împăratul Valens. Graţian nu va sosi niciodată la timp. Singura voastră ieşire este de a încheia pacea cu noi, goţii. La rândul nostru, am fi foarte mulţumiţi să încheiem pacea.

150

afară! strigă Valens, spumegând de furie. De când există Roma, nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Istoria imperiului e plină de tot felul de crime. însă trupele romane nu i-au ajutat niciodată pe barbari să cucerească imperiul. Tu crezi că împăratul Graţian s-a aliat cu barbarii împotriva Imperiului de Răsărit?

eu nu cred nimic. Este un fapt sigur.

studiază istoria. Acest gen de crimă poate fi săvârşit de oricine, dar nu de către un roman.

roma din trecut nu mai seamănă cu Roma de astăzi.

în ciuda tuturor schimbărilor petrecute, esenţa rămâne aceeaşi. Un roman va fi întotdeauna un roman. Şi există lucruri pe care un roman nu le face. De pildă: a se alia cu barbarii împotriva Romei.

umpleţi un urcior cu cel mai bun vin. Lăsaţi urciorul câteva zile descoperit la soare. Apoi beţi din acest vin. Va fi acru. Chiar dacă lichidul este acelaşi. Roma de altădată nu poate fi comparată cu Roma de astăzi, la fel cum nu se poate compara o băutură acră cu un vin bun. Deşi a stat în acelaşi urcior şi este vorba de acelaşi lichid, structura s-a schimbat. Timpul şi-a făcut treaba.

un roman va lupta cu barbarii până la sfârşitul veacurilor. Nu va fi niciodată aliatul lor, oricât de înrăit ar fi împotriva imperiului!

romanii sunt astăzi creştini. Ei nu mai luptă pentru imperiul de aici. Luptă pentru a câştiga împărăţia cea veşnică, în care goţii şi romanii sunt egali. Prin urmaree firesc ca trupele apusene să fie aliate barbarilor. Noi suntem cu toţii cetăţeni ai aceleiaşi împărăţii veşnice, bucurându-ne de aceleaşi drepturi.

151

un roman nu va da niciodată barbarilor imperiul.

este ceea ce face Graţian în aceste clipe.

-Afară, Ulfila! ordonă împăratul.

Uriaşul blond, profetul, eruditul Ulfila îl privi pe Valens cu ochii săi albaştri ca două bucăţi de azur. Ulfila plânge.

nimeni nu iubeşte atât de mult Roma precum noi, barbarii, care am cunoscut-o. Noi vrem să ajutăm Roma. Pentru ca ea să-şi păstreze splendoarea sa eternă sub soare. Dacă Roma dispare, ultimul nostru refugiu dispare odată cu ea. Dar nouă, barbarilor, ne este cu neputinţă să salvăm Roma. Romanii ne opresc să facem aceasta. Am venit să-mi ofer serviciile pentru a salva un împărat roman şi imperiul său. împăratul îmi vorbeşte ca un duşman şi mă aruncă afară ca pe un sclav.

pleacă, episcope! Dacă nu pleci, chem eunucii şi vei ieşi cu de-a sila!

Ulfila pleacă. E asemenea unui munte îngreunat de zăpezi. De ani. De suferinţă. Părăsind palatul pe care nu-l va mai revedea niciodată, spuse:

nimeni nu va putea salva patria celuilalt. Nimeni. Visul nostru de goţi era să-l salvăm pe împăratul Valens de la moarte.

152

Veştile aduse de Ulfila s-au confirmat. Vreme de doi ani trupele apusene au evitat contopirea cu cele ale lui Valens. Ele au evitat, de asemenea, orice întâlnire cu goţii.

Pe data de 7 august 378, Episcopul Ulfila a încercat o ultimă intervenţie pentru a-l face pe Valens să înţeleagă că apusenii îl dăduseră pe mâinile barbarilor. Valens nu l-a crezut.

Adrianopolul, reşedinţa lui Valens şi cartierul general al trupelor sale, era asediat de goţi de mai multe luni. în cursul nopţii de 7 august, oraşul a căzut în mâinile goţilor. Nici un ofiţer n-a supravieţuit. Trupele au fost masacrate. Deghizat, împăratul Valens a reuşit să fugă din oraş. în timpul fugii, a fost rănit de o săgeată rătăcită. Nu mai putea să meargă. Avea nevoie de îngrijiri. Cei care-l însoţeau în fuga sa l-au dus într-o locuinţă izolată de la periferia oraşului Adrianopol. A fost aşezat pe un culcuş de paie. Oraşul ardea. Masacrul trupelor romane de către goţi era în toi. Un grup de jefuitori a încercat să intre în casa în care împăratul roman îşi aflase refugiul. Camarazii lui Valens au baricadat uşa. împiedicaţi să intre, tâlharii, furioşi, au dat foc casei. împăratul Valens şi cei care îl aduseseră pe braţe aici au ars de vii.

153

XXII

La puţină vreme după moartea lui Valens şi după ce trupele sale au fost decimate, armatele apusene, sub comanda generalului Teodosie, au intrat în Adrianopol.

Graţian a sosit la Sirmiun în anul 378, în preajma Crăciunului. Teodosie a venit să-l salute pe împărat şi să-i facă o trecere în revistă a evenimentelor:

după moartea lui Valens, goţii au primit pacea propusă de mine. Am făcut totul ca ei să intre în rândurile noastre. Armata romană a sporit.

Graţian îi ceru să-l informeze asupra soartei Constantinopolului.

capitala Răsăritului a fost apărată de către însăşi împărăteasa Domnica, soţia lui Valens. Ea a luptat pe baricade în fruntea trupelor sale de sarazini, care i-au rămas fidele, şi a populaţiei oraşului. Goţii au fost totuşi superiori. Domnica a murit pe baricade. Oraşul este, de acum, în mâinile goţilor, altfel spus, în mâinile noastre. Goţii sunt aliaţii noştri fideli.

Graţian este un adolescent sensibil. Educaţia sa fusese încredinţată poetului Ausoniu. Schimbă vorba, căci moartea împărătesei Domnica pe baricade îl întristase, însă nici celelalte detalii nu erau mai îmbucurătoare.

armata romană, deşi rămasă fără împăratul său şi fără comandanţi, a continuat lupta. Un got care a luptat la Adrianopol, în timpul acelei faimoase nopţi de 7 spre 8 august, ne-a spus: „în ceea ce mă priveşte, nu am mai contenit să-i ucid pe romani. Braţele mă dureau. M-a surprins că un popor atât de slab precum romanii, care a fugit mereu dinaintea noastră, a barbarilor, îndrăzneşte încă să ne conteste pământurile şi să ne ceară comorile.” Soldaţii lui Valens au luptat până la ultimul, sperând în victorie.

154

sunt mulţi morţi? întrebă Graţian.

mai mulţi ca în timpul înfrângerii de la Canua¹, răspunse Teodosie. Este cel mai mare dezastru pe care armata romană l-a suferit de când există ea. N-a reuşit nimeni să numere morţii. Au fost atât de mulţi... N-a mai rămas nici măcar un singur soldat roman în viaţă.

Teodosie îi aminti şi de Fritigem, comandantul goţilor, care era acum general roman.

sper că de acum înainte goţii nu se vor mai revolta.

Generalul Iulius, unul dintre secunzii lui Teodosie,

îl asigură că o viitoare revoltă a goţilor era practic de neconceput.

morţii nu se revoltă niciodată, explică el. Copiii şi adolescenţii goţi au reprezentat cea mai mare primejdie. Toţi aceşti copii au fost daţi romanilor, respectând acordul încheiat cu Valens, pentru a fi crescuţi în disciplina militară romană. Erau adunaţi în tabere militare. Câteva zeci de mii. Au acceptat înfrângerea lor.

ce s-a întâmplat cu aceşti adolescenţi?

am dat ordin să fie omorâţi. Generalul Iulius era ofiţerul însărcinat cu supravegherea taberelor de instrucţie a tinerilor barbari. Reprezentau o permanentă primejdie. în trei ani, în cursul cărora goţii au fost stăpânii Imperiului de Răsărit, au constituit un foarte rău exemplu pentru aceşti tineri. Ei se credeau foarte puternici. Capabili să-i supună pe romani. Această stare de spirit nu putea fi nimicită decât prin exterminare. Prin urmare, i-am strâns în barăcile lor. Acolo, trupele i-au înjunghiat în spate, aşa cum se face cu berbecii de Paşti. Acum, sunt liniştiţi. Nu mai cred că sunt capabili să învingă Roma. Tineretul got a murit.

¹ Cannes, în actuala Franţă.

155

au fost cu toţii înjunghiaţi? întrebă, înmărmurit, Graţian.

împăratul de 18 ani se gândi la toţi aceşti tineri de vârsta sa.

dacă ar fi trăit, ne-ar fi pricinuit fără încetare probleme. înjunghiaţi, sunt disciplinaţi. Morţii sunt întotdeauna disciplinaţi.

dar populaţia civilă a goţilor este supusă?

populaţia civilă, de trei ani, a fost dispersată pe întreg teritoriul imperiului. Goţii au părăsit încetul cu încetul regiunile în care se aşezaseră, pentru a umple oraşele şi satele, constituind aici un element străin. De dezordine, prin urmare. După înfrângerea lui Valens, generalul Teodosie a declarat că goţii sunt prietenii noştri şi i-a invitat să primească în dar grâu şi untdelemn.

Goţii au venit în piaţa publică a fiecărei aşezări, cu un mic sac pentru grâu şi cu o amforă de argilă pentru untdelemn. în timp ce aşteptau împărţirea, soldaţii romani, ascunşi în casele din împrejurimi, au năvălit în piaţă. Goţii e vorba în cea mai mare parte de femei, de bătrâni şi de copii au fost înjunghiaţi. Această treabă a fost executată cu o precizie romană, în toate pieţele publice din toate aşezările Imperiului de Răsărit. Jumătate din populaţia gotă a fost exterminată, peste tot, în acelaşi timp.

Graţian privi înspăimântat spre generalul Teodosie. Acesta surâdea. Era mândru. Teodosie îi confirmă împăratului veridicitatea acestor fapte:

operaţiunea s-a desfăşurat perfect. Ordinul a fost transmis şi executat în acelaşi timp în toate localităţile. Nu s-a produs nici un fel de indiscreţie. Goţii nu aveau motiv să se îndoiască. Au fost luaţi prin surprindere.

156

Au aşteptat împărţirea, cu săculeţii şi cu amforele lor în mână, până în clipa în care au fost înjunghiaţi. Nici atunci nu le venea să creadă că erau ucişi. Nişte imbecili, nişte barbari! Au crezut în povestea cu grâul şi untdelemnul.

Graţian schimbă din nou subiectul conversaţiei. îi anunţă pe generali:

luna următoare, pe 19 ianuarie, în acord cu Senatul şi cu Valentinian, îl voi numi pe generalul Teodosie, care a adus această victorie, împărat al Răsăritului. Cred că alegerea este una dreaptă. Teodosie va fi asociatul meu la tron şi împărat al Răsăritului.

Au fost atribuite şi alte însărcinări: Ausoniu şi Paulin erau numiţi consuli.

Graţian se retrase apoi, răvăşit de cele auzite. între timp primi un mesaj din partea lui Ambrozie. Episcopul de Milan îi scria cu afecţiune părintească. Mesajul lui Ambrozie îl uşură pe tânărul împărat. Ambrozie îl înştiinţa „că evenimentele care au avut loc în Răsărit sunt o dovadă a dreptăţii dumnezeieşti. O armată barbară şi eretică, cea a goţilor, a nimicit o altă armată eretică şi l-a ucis pe împăratul lor”.

Graţian primi ştiri şi de la Papa Damas. Acesta i-l recomanda pe Episcopul Ascolus de Tesalonic şi-l invita pe Teodosie să se boteze înainte de a i se aşeza coroana de stăpân al lumii pe cap.

Graţian îl chemă pe curierul care îi adusese de la Milan mesajul lui Ambrozie.

episcopul Ambrozie mi-a scris că tot ceea ce i s-a întâmplat lui Valens a fost un act al dreptăţii dumnezeieşti. în afară de aceasta, n-a avut şi altceva să-mi comunice?

157

ambrozie era foarte mulţumit că aţi interzis spectacolele cu fiare. Tatăl vostru, împăratul Valentinian, hrănea fiarele cu carne de om. Crima tatălui va fi iertată, poate, mulţumită fiului, care, devenit creştin, a ordonat ca fiarele să fie ucise şi a decis să acorde o soartă mai bună oamenilor să nu mai fie aruncaţi în mijlocul arenei, pentru a fi devoraţi de tigri şi de lei.

-Ambrozie împărtăşeşte aceleaşi sentimente în legătură cu evenimentele care tocmai s-au petrecut în Răsărit?

-Ambrozie nu urmăreşte decât un singur scop. El speră să convingă omenirea că împăratul care dă la moarte un om este un asasin, la fel ca oricare alt om care îşi ucide aproapele. Ambrozie consideră că moartea săvârşită în interesele imperiului, ale statului ori religiei este un asasinat la fel de murdar ca orice asasinat care este motivat de bani.

e tot ceea ce urmăreşte el?

episcopul crede că aceasta este singura lui misiune şi că va muri ca sfânt dacă va ajunge să o împlinească.

ambrozie ar fi putut să dorească mai mult, îşi spuse Graţian, surâzând. Avea sentimentul că ceea ce dorea episcopul era mult prea puţin.

Graţian nu se îndoia că aspiraţia lui Ambrozie era nespus de greu de satisfăcut, că şi cincisprezece secole mai târziu omenirea nu va accepta să considere întotdeauna asasinatul politic, fie că este vorba de un stat, de un imperiu ori de un regat, ca pe un asasinat mizerabil.

158

XXIII

Teodosie a fost uns ca împărat al Imperiului Roman de Răsărit la Sirmium pe data de 12 ianuarie a anului 379. Roma avea acum trei împăraţi: Valentinian, în vârstă de 8 ani, care locuia la Milan; Graţian, de 18 ani, care locuia la Treveris, şi Teodosie, de 33 de ani, care locuia la Sirmium. Nici unul din împăraţii Romei nu stătea la Roma.

Teodosie se grăbi să refacă pacea înăuntrul imperiului. Pentru aceasta, se folosi de două metode. Prima consta în a nu se război cu barbarii. El îi chemă să îngroaşe rândurile armatei, promiţându-le o soldă şi grade superioare acelora de care dispunea. Barbarii nu aveau patrie de apărat. Au acceptat cu uşurinţă oferta împăratului roman. A doua metodă a constat în a nu se război cu regiunile şi provinciile revoltate, aşa cum făcuseră împăraţii dinaintea sa. Păstrându-şi relaţiile de bună prietenie, Teodosie a trimis trupe „specializate” în regiunile inamice, trupe care, într-o singură zi, au masacrat întreaga populaţie.

Începu astfel să domnească şi aici pacea. În văile râurilor Drava şi Sava şi fluviului Mariţa masacrele au fost atât de crunte, încât, timp de treizeci de ani, aceste regiuni atât de fertile au rămas total nelocuite. Teodosie se conducea după principiul că pacea care domneşte într-un cimitir este una durabilă.

159

După această restabilire a păcii, Teodosie s-a îmbarcat pentru Constantinopol, unde urma să se stabilească.

În calitatea mea de împărat creştin, când voi debarca la Constantinopol, vreau să fiu salutat de un episcop, nu de civili sau soldaţi. Un împărat al Romei este un „episcop al treburilor din afară”. El trebuie să fie primit tot de un episcop.

Ordinul a fost transmis.

Teodosie debarcă la Constantinopol, cu toate însemnele funcţiilor sale: împărat al Romei, stăpân al lumii şi Pontifex Maximus altfel spus, zeu. Episcopul Ascolus al Tesalonicului, care îl botezase, şi Episcopul Ambrozie îi interziseseră să poarte însemnele păgâne. însă Teodosie era un militar de carieră. Era cu neputinţă să-l faci să renunţe chiar şi la unul dintre aceste însemne. La un eveniment solemn el era dator să le poarte. Pe toate. împăratul zeu fu primit de către Episcopul Grigorie de Nazianz. Episcopul nu semăna în nici un fel cu Ambrozie. Ai fi putut crede că erau de religii diferite.

Grigorie este grec. Şi grecii apucă pe alte căi decât romanii pentru a câştiga Raiul. Grigorie de Nazianz îl binecuvântă pe împărat. E mic de statură, aplecat de spate şi chel; chipul îi este ridat, ca de ceară, datorită vieţii sale de ascet, încălţămintea pe care o poartă e precum a unui cerşetor. Nu vede uniforma de zeu pe care o poartă Teodosie, nici crucea care stă alături de însemnele păgâne. Grigorie de Nazianz priveşte către cer în timp ce îi întinde mâna împăratului ars de soare, puternic şi plesnind de sănătate.

Grigorie s-a născut în anul 330, anul întemeierii Constantinopolului. Era, prin urmare, mai în vârstă cu şaisprezece ani decât împăratul, însă părea atât de îmbătrânit,

160

atât de şubred, încât se putea crede cu uşurinţă că era un străbunic al lui Teodosie.

Grigorie de Nazianz era fiul unui om bogat din Capadocia. Născut în aceeaşi provincie cu Ulfila, profetul goţilor. Tatăl lui Grigorie avea o moşie în localitatea Arianz, în apropiere de Nazianz. Mama sa era creştină. Tatăl, nu. Şi, ca toţi locuitorii Capadociei, de mii de ani, el credea într-un zeu unic, Zabates. Serile erau lungi la moşie. Părinţii săi discutau despre religie. Pentru că erau de credinţe diferite, părinţii discutau detalii privitoare la divinitatea pe care fiecare dintre ei o adora. Capadocienii erau atraşi de discuţiile religioase. într-o seară, tatăl său a anunţat-o pe soţie că doreşte să devină creştin: „De acum înainte, Iisus va fi şi Dumnezeul meu. Căci este un Dumnezeu vrednic să fie adorat mai mult decât oricare altul.”

Satul Arianz, în care se afla tatăl lui Grigorie, era departe de lumea locuită. Nici urmă de drumuri. Pentru a se boteza, tatăl lui Grigorie a profitat de prezenţa unui episcop care călătorea prin Capadocia. Aflarea unui episcop itinerant a fost o adevărată minune. Grigorie-tatăl a devenit astfel creştin. însă nu avea biserică pentru nevoile sale religioase, nici preot pentru mărturisire şi îndrumare. Şi atunci el şi-a zis că cel mai bun mod de a avea un preot, aşa cum îşi dorea, în evlavia sa de creştin, era să devină el însuşi preot. A înălţat o biserică monumentală în chiar faţa casei sale. Cheltuielile n-au fost deloc puţine pentru aceasta. însă el avea, de acum înainte, biserica sa, în faţa casei. Biserică pe care putea să o cerceteze la fiecare ceas. A devenit deci el însuşi preot. în fiecare zi, slujea în biserică de unul singur. Uneori, soţia sa şi cei ai casei participau şi ei la slujbă. Acest fel de creştinism

161

poate surprinde, însă capadocienii au avut întotdeauna modul lor aparte de a fi. Total diferit de al celorlalţi.

La puţină vreme după ce a îmbrăcat sutana, Grigorie-tatăl şi-a dat seama că era un preot ignorant. Iar în religie, ignoranţa este un mare păcat pentru preot. El a vrut deci, pentru biserica sa, un preot instruit, care să stăpânească problemele teologice. I-a trimis pe cei doi fii ai săi să urmeze cursurile celor mai vestite şcoli ale epocii: la Atena şi la Alexandria. Unul dintre fii s-a întors la Arianz. Era un erudit de acum. Tatăl lui i-a propus să îmbrace sutana de preot. Fiul a acceptat. Tatăl a fost mulţumit că slujbele urmau să fie celebrate de acum în biserică de către un preot instruit. Şi, după moartea sa, fiul îi va lua locul în biserica pe care a înălţat-o. Căci nici un preot de departe nu ar fi fost dispus să vină să se îngroape în această pustie.

Grigorie-fiul avea o vocaţie specială pentru preoţie. Renumele vieţii sale exemplare s-a răspândit foarte repede printre creştinii din regiunile cele mai apropiate şi, mai apoi, în întreg Răsăritul. Grigorie a legat prietenii cu alţi oameni sfinţi ai vremii, precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Ulfila, Flaviu şi Meletie.

Auzind vorbindu-se despre acest preot erudit, care ducea o viaţă de sfânt, creştinii din Constantinopol l-au rugat să vină în oraşul lor. Grigorie a luat decizia nu fără regret, dar a sfârşit prin a accepta. Grigorie de Nazianz a devenit episcop de Constantinopol. El era acela care-l întâmpina acum pe împăratul Teodosie la venirea sa în Constantinopol.

Grigorie de Nazianz era foarte slab. Barba şi mustăţile îi erau albe. îi întinse împăratului o mână osoasă, devorată

162

de febră. Teodosie strânse cu putere această mână, cu prietenie.

sunt paisprezece Biserici la Constantinopol, îi spuse episcopul. Toate i-au fost încredinţate lui Valens, împăratul arienilor, mort de curând. Noi, ceilalţi creştini, am fost obligaţi să improvizăm o biserică în locuinţa unuia dintre credincioşii noştri. Am numit-o Anastasia învierea. Eu slujesc la această biserică.

toate relele vor fi îndreptate, a răspuns Teodosie, cu vocea sa de comandant al legiunilor.

Episcopul aşteptă cu nerăbdare sfârşitul ceremoniei solemne. Era asurzit de tot acest vacarm şi orbit de fast. îl privea pe acest împărat, tânăr şi binedispus, strălucind ca un astru. Teodosie era acoperit cu însemne şi decoraţii de aur şi argint, avea degetele încărcate de inele, iar cizmele sale de catifea roşie erau brodate cu aur. Spada sa era încrustată cu pietre preţioase. Grigorie nu vedea nimic din toată această etalare a bogăţiei, deşi împăratul se afla înaintea lui. Grigorie nu trăia pe pământul pe care-şi mişca paşii. Nu respira aerul din jur. îşi spunea, ca pentru sine însuşi: „îl respir pe Dumnezeu mai mult decât aerul. Iisus este îndrumătorul meu şi puterea mea. Prin El respir mai mult decât văd şi decât alerg. Fără El nu suntem decât umbre în vânt, cadavre vii, pline de păcatele noastre. La fel cum păsările nu pot să zboare fără aer, cum peştii nu pot să înoate fără apă, nici eu nu pot să fac un pas fără Dumnezeu.”

Teodosie îl scrută cu atenţie pe Grigorie. Acest om putea foarte bine să fie un sfânt. însă un episcop trebuie să fie un luptător. Totuşi, fiindu-i atât de călduros recomandat, Teodosie îl ia de braţ pe Grigorie. Odată cu acest

163

gest, împăratul încercă o senzaţie stranie. Se întoarse către Grigorie şi-l privi fix. Avusese senzaţia, luându-l de braţ pe acest om sfânt, că atinge o mânecă goală în bătaia vântului.

vă voi face un adevărat episcop al Constantinopolului. întreg Apusul mi-a vorbit despre viaţa voastră plină de sfinţenie.

Grigorie protestă. Vocea sa este stinsă de respiraţia grea. E obosit. Grigorie de Nazianz, deşi este epuizat trupeşte, ţine toate posturile, nu mănâncă nici carne, nici peşte, nici grăsime şi nu se odihneşte decât trei sau patru ore pe noapte. Se culcă pe un pat de scândură şi nu poartă decât sutana sa ca îmbrăcăminte.

îmi doresc liniştea şi viaţa de asceză, răspunse Grigorie. Sufletul meu tânjeşte după duhovnicie, îmi place să contemplu. Constantinopolul are nevoie de un episcop activ, la fel ca Ambrozie de Milan. Eu nu sunt făcut să fiu episcop.

constantinopolul cere aceasta. Dumnezeu Se foloseşte de mine, Teodosie, pentru a vă conferi demnitatea de episcop al Răsăritului.

Biserica episcopală din Constantinopol este Biserica Sfinţilor Apostoli. în această biserică, toţi împăraţii creştini ai Romei şi sfinţii îşi au mormintele lor. Aici odihneşte Constantin şi, de puţină vreme, Valentinian, în sicriul său de aur masiv, împăratul care nu a acordat niciodată iertare şi care a murit pentru că cineva pronunţase acest cuvânt odios „iertare” în prezenţa sa.

vă aştept la palat pentru a discuta probleme teologice.

La aceste cuvinte, împăratul îl părăsi pe episcop, căci

defilarea în cinstea lui Teodosie continua.

164

Grigorie merse la palatul împăratului. Aproape toţi episcopii şi preoţii Răsăritului se aflau aici. împăratul nu i-a consultat nici pe militari, nici pe economişti, nici pe oamenii politici. Prima lui grijă a fost de a sta de vorbă cu preoţii. Teodosie ştia că singura soluţie pentru rezolvarea crizei prin care trece imperiul era cea religioasă. Cea mai mare parte a preoţilor prezenţi era de credinţă ariană. Cei care nu erau arieni, abia eliberaţi din închisori, nu avuseseră timp să ajungă la Constantinopol. Valens îi exilase în regiunile cele mai îndepărtate.

Teodosie se adresă lui Demophil, episcopul arian al Constantinopolului. Acesta conducea Biserica de paisprezece ani.

episcope, aş vrea să discutăm puţin despre Treime, îi spuse împăratul. Care este opinia voastră: Este Dumnezeu-Tatăl homoousios de o fiinţă cu Fiul, ori cumva homoiousios dintr-o fiinţă substanţă asemănătoare cu cea a Fiului?

Demophil răspunse, fixându-l pe împărat fără teamă:

dumnezeu-Fiul este dintru o fiinţă substanţă asemănătoare şi nu de o fiinţă cu Tatăl. Homoiousios. Cu un „I”.

Teodosie se înfurie. Faţa i se congestionă. împăratul era un om care nu acceptă să fie contrazis. Nici un general nu acceptă să fie contrazis. El fusese informat de Ambrozie că a afirma că fiinţa Fiului este identică cu cea a Tatălui, şi nu aceeaşi fiinţă, este o crimă odioasă. Toate primejdiile care ameninţă ori vor ameninţa imperiul îşi află izvorul în acest „I” introdus în mijlocul unui cuvânt grecesc de persoane care se îndârjesc să spună „asemănător” în loc de „aceeaşi”.

165

nu înţeleg să fiu generos cu cei care păcătuiesc. Ca dovadă a generozităţii mele imperiale, vă dau posibilitatea să reveniţi foarte repede la dreapta credinţă. Renunţaţi la acest „I”, nelalocul lui şi primejdios, pe care l-aţi introdus în rugăciunile voastre şi care este izvorul atâtor mari tulburări în imperiu! E timpul ca ordinea şi disciplina să revină.

Episcopii arieni păstrau tăcerea.

reveniţi la dreapta credinţă, la cuvântul fără „I”! ordonă Teodosie.

-Nu! răspunse Demophil.

Ceilalţi preoţi şi episcopi erau de aceeaşi părere cu conducătorul lor.

Teodosie părăsi tronul său şi duse mâna la spadă. Reuşi să se stăpânească. Nu voia încă să ia o decizie. Dar nu era mai puţin tulburat de aceasta. I s-au explicat toate consecinţele care rezultau din acest „I”. Totuşi el nu le-a înţeles foarte bine. îşi spune: „Acest «I» trebuie să fie un «I» foarte important. De o importanţă care mie îmi scapă. Pentru acest «I», oamenii care se află în faţa mea sunt gata să moară, şi totuşi ei sunt curaţi cu sufletul şi cu trupul, erudiţi, la o vârstă matură şi chiar duc o viaţă de sfânt şi de profet. Importanţa acestui «I» mă depăşeşte.”

împăratul era intrigat. Se afla în faţa unei taine pe care nu putea să o lămurească. Teodosie era în aceeaşi situaţie ca oricare alt militar când se află înaintea unei probleme spirituale. O problemă care nu se poate rezolva prin forţă şi prin sabie.

vă mai pun încă o dată cu limpezime întrebarea: Recunoaşteţi că Fiul şi Tatăl sunt de o fiinţă altfel spus, homoousios în latină, consubstanţiali?

-Niciodată! răspunse Demophil.

166

Episcopul arian Demophil e un om trecut de 50 de ani. Grec de neam. înalt. Slab. Trupul lui nu este alcătuit nici din grăsime, nici din carne, nici din muşchi E de culoarea pergamentului, la fel ca cel al lui Ambrozie, cu pielea întinsă pe oasele care-i fac pomeţii, tâmplele şi bărbia să-i iasă în evidenţă. Demophil este un duh fără carne. Din lăuntrul fiinţei sale, duhul său arzător iradiază prin ochi, prin frunte, prin tot chipul său.

dacă fugiţi de pace, vă voi alunga pe toţi! ameninţă împăratul.

Strânse furios mânerul încrustat cu pietre preţioase al spadei sale. Chemă eunucii. Le dădu ordin să-i dea afară din palat pe toţi episcopii şi preoţii arieni.

Comandantul eunucilor, care ocupa această funcţie din timpul lui Valens, spuse:

-Aşa cum Valens i-a expulzat în urmă cu paisprezece ani pe cei care doreau un „I” în minus..., tot astfel, acum, sunt alungaţi cei ce susţin că există un „I” în plus... Diferenţa nu este totuşi atât de mare...

Eunucul, ca şi împăratul, nu înţelege misterul acestui „I”. O chestiune de nepătruns atât pentru eunuci, cât şi pentru militari.

Teodosie îl chemă pe comandantul gărzii imperiale în sala tronului. îi ordonă să-i trimită trupe cât se poate de repede, care să ocupe, manu militari, cele paisprezece biserici din Constantinopol. Preoţii şi credincioşii aflaţi acolo vor trebui daţi afară. în mânia sa, împăratul foloseşte limbajul care-i este cel mai familiar, limbajul cazarmelor.

este o nesimţire să ai o altă părere asupra Treimii decât cea a împăratului! exclamă el. Nu poţi fi supus al împăratului dacă îţi permiţi să ai o altă părere decât a sa

167

asupra unei chestiuni atât de grave şi importante precum Treimea.

În mai puţin de două ore, toate bisericile din Constantinopol erau ocupate de trupe.

episcope, întoarce-te acasă şi pregăteşte-te pentru a fi uns! îi ordonă Teodosie lui Grigorie de Nazianz. Nu uita că eu te-am uns ca episcop al Constantinopolului! Eu sunt un împărat creştin. împăratul roman este creştin.

Grigorie de Nazianz ar fi vrut să fugă. însă el se trage din Capadocia. Un capadocian nu fuge de o situaţie neplăcută; încearcă să se obişnuiască cu ea. Un capadocian nu luptă cu Răul, îl suportă, trăind el însuşi întru Bine, aşa cum a trăit liber, deşi înlănţuit, sute de ani. Deciziile lui Teodosie nu-i plac lui Grigorie. însă el nu se împotriveşte, ci se supune situaţiei date. Două zile mai târziu, Grigorie de Nazianz a venit la palat pentru a fi înscăunat.

Luându-l de braţ, împăratul a trăit din nou acea senzaţie de a se fi atins de o mânecă goală ori de braţul unei năluci. Grigorie şi Teodosie ieşiră din palat ţinându-se de braţ. Mergeau în fruntea cortegiului care se îndrepta cu un pas marţial spre Biserica Sfinţilor Apostoli. Mulţimea se înghesuia pe străzile Constantinopolului, voind să întâmpine cortegiul imperial. Unii oameni se aflau pe acoperişuri, în cerdacurile caselor ori căţăraţi în copaci. La trecerea cortegiului, oamenii cădeau în genunchi ori se aşezau pe pământ, pentru ca împăratul să păşească peste ei. Cereau libertate de conştiinţă, fiecare în felul lui, cu sau fără „i”. Poporul cerea toleranţă şi libertate.

Generalul ştia că toleranţa înseamnă dezordine. Un militar ştie că, pentru a fi disciplinat, un popor trebuie să aibă un singur împărat, o singură credinţă şi o singură

168

fiinţă, atât pentru Tatăl, cât şi pentru Fiul. Teodosie era hotărât să pună lucrurile la punct. Semeţ, îşi continuă mersul, privind spre mulţimea neputincioasă. E conştient de puterea sa. O mulţime fără arme este asemenea unui om fără braţe. Invalidă. Nu poate decât să cerşească.

Alături de împărat, merge Grigorie de Nazianz. Episcopul nu mai îndrăznea să privească mulţimea. Omul sfânt nu ştia ce să mai creadă. Privea cerul, pentru a nu-i mai vedea pe oameni cerând toleranţă.

împăratul şi episcopul erau apăraţi de mulţime prin scuturi de aur. La fiecare pas al său, împăratul răsuna precum un clopoţel, căci uniforma lui de idol de metal este acoperită de însemne, de pietre preţioase şi decoraţii de aur şi de argint. împăratul roman este înzorzonat precum un rege scit. Valtrapul cailor este de catifea, bogat ornat cu aur şi pietre scumpe. Zăbalele sunt de argint. Scăriţele sunt de aur. încălţările împăratului, din catifea roşie, sunt pline de praf. Un praf de aur fin, care acoperă aleile palatului, adus special din Indii.

Cortegiul ajunse în faţa Bisericii Sfinţilor Apostoli. Comandantul militar încredinţă biserica episcopului. Se schimbă garda. Soldaţii plecară. în locul lor sosiră preoţii. Grigorie de Nazianz începu slujba, împăratul era foarte mândru de el. Luând cele paisprezece biserici ale oraşului, el le interzisese, totodată, arienilor să se întrunească în locuinţe private pentru rugăciuni. Ereticii se adună pe străzi. Un decret imperial le-a interzis însă adunările. Arienii, cu preotul în frunte, îşi fac rugăciunile mergând. Liturghia se desfăşoară la pas. Pe toate străzile

169

Constantinopolului se slujeşte Liturghia în mers. Credincioşii cântă în cor. Corurile sporesc.

Aceste coruri care se apropie, venind din direcţii diferite, se încrucişează, se îndepărtează, merg la întâmplare pe străzi, fără să aibă treabă unele cu altele, au dat naştere celui mai frumos ansamblu de muzică religioasă a Bisericii Răsăritene: polifonia. Păgânii participă şi ei la aceste marşuri cântate, căci ele sunt de o frumuseţe de neegalat. Durează întreaga noapte. Pe toate străzile. Odată cu venirea nopţii Constantinopolul încetează să mai fie un oraş, devenind o imensă catedrală. Credincioşii din cortegiu poartă torţe.

De la înălţimea palatului său, împăratul admiră el însuşi aceste cortegii. Se gândeşte la prietenul său Ambrozie, episcopul patrician din Milan. Ambrozie avea dreptate. Biserica este acum o forţă superioară legiunilor. împăratul a decis să consolideze imperiul său cu ajutorul Bisericii.

Câteva săptămâni mai târziu, Teodosie ordonă convocarea unui sinod ecumenic. Grigorie de Nazianz va fi ales episcop de Constantinopol conform canoanelor bisericeşti. Aceste canoane cer ca episcopul să fie ales de către cler, nu de împărat. Prin urmare, împăratul îi convocă pe toţi episcopii imperiului.

Sinodul nu avea decât o simplă formalitate de îndeplinit, căci alegerea împăratului era tot ceea ce conta. Dar trebuie îndeplinite formalităţile. Teodosie ştia la fel ca Valentinian mai înaintea lui, că un imperiu hrănit cu nenumărate formalităţi, protocoale şi proceduri nu moare niciodată. Hrănit din acestea, un imperiu se usucă precum o smochină şi, în loc să moară, se preface în mumie. Devine, prin urmare, veşnic. Căci mumiile nu pot să moară. Doar cei care au viaţă pot să moară.

170

XXIV

Sinodul s-a reunit îndată, ţinând seama de ordinele împăratului. La el au luat parte o sută cincizeci de episcopi. Cei mai mulţi ieşiseră din închisoare ori se întorseseră din exil. Acesta a fost prezidat de către venerabilul episcop al Antiohiei, Meletie. Un armean mic de statură, cu chipul de o candoare angelică. Fusese trimis în trei rânduri în exil, pentru că refuzase să introducă un „I” în mijlocul cuvântului homoousios.

împăratul intră în sală în acelaşi timp cu Meletie. Canoanele bisericeşti interzic laicilor să ia parte la sinoade. însă, în calitatea sa de împărat al Romei, lui Teodosie i s-a conferit titlul de episcop „al treburilor din afară”. Titlu onorific. Teodosie era îmbrăcat în uniforma sa de împărat al Romei, de stăpân al lumii pământeşti, Pontifex Maximus zeu şi episcop al treburilor din afară al lui Iisus Hristos. Era foarte mândru de aceasta. Preoţii îl aclamară. Printre ei, erau numeroşi aceia care veniseră din regiuni în care nu mai păşise picior de soldat roman de mai bine de două veacuri. Regiunile în care singurul reprezentant al lumii civilizate era preotul.

începură dezbaterile. Sinodul trebuia să se pronunţe asupra chestiunii Treimii. O problemă arzătoare, care

171

agita toate spiritele. Episcopii au fost unanimi când s-a decis că Tatăl şi Fiul sunt de o fiinţă, altfel spus homoousios, fără „I”. Episcopii şi preoţii care erau de altă părere nici nu au participat la vot, ei aflându-se acum în exil ori în închisoare.

Episcopii Paulin şi Ieronim au făcut, de asemenea, parte din sinod. Ei nu au luat parte la vot, fiind însă de acord întru totul cu ceilalţi asupra acestui „I”. Au fost doar simpli observatori, trimişi de Papa Damas, pentru a-i raporta care era situaţia în Răsărit. Sinodul a luat sfârşit. Era primul sinod la care episcopii răsăriteni au fost de acord cu episcopii apuseni şi cu împăratul. O rugăciune de laudă a fost adresată Cerului, care a făcut să domnească această armonie între Levant şi Apus.

Episcopii au fost convocaţi pentru un al doilea sinod. Odată sosiţi, au aflat că Meletie, care prezida sinodul, a murit. Pentru a doua oară, episcopii răsăriteni şi cei apuseni s-au pus de acord, regretând moartea lui Meletie, căci de acum unanimitatea din timpul vieţii sale nu va mai exista, sinodul fiind aspru criticat de Biserica Apuseană.

Prin moartea lui Meletie, scaunul de episcop al Antiohiei a devenit vacant. Trebuia ales un nou episcop. Cele trei principale eparhii ale lumii erau în acea perioadă Roma, Antiohia şi Alexandria. La cele trei eparhii fuseseră adăugate Ierusalimul, din evlavie, şi Constantinopolul, din consideraţie faţă de împărat. Armonia între Răsărit şi Apus a dispărut atunci când a trebuit să fie ales episcopul care să-i succeadă lui Meletie. Războiul care încetase în timpul sfântului sinod a fost reluat.

Apusenii au propus să fie numit episcop al Antiohiei Paulin, un italian, prieten cu Ieronim. împăratul îl convocă

172

pe Grigorie, conducătorul Bisericii din Constantinopol, la palat şi îi spuse:

biserica Apuseană şi cu mine dorim ¿ă fie ales ca episcop al Antiohiei italianul Paulin. Este un bun prieten al Papei de la Roma, al lui Ieronim şi Ambrozie. Mergi şi priveghează ca dorinţa împăratului să fie împlinită!

Grigorie de Nazianz era capadocian. El nu refuza. Nu se opunea niciodată. Oamenii din provincia sa sunt obişnuiţi să trăiască liberi în ciuda lanţurilor lor. Capadocia era singura provincie care refuzase independenţa, pentru că ea o găsea, cu deplină sinceritate, fără de folos.

La întoarcerea în sinod, Grigorie se ridică şi spuse:

împăratul şi fraţii noştri din Apus doresc ca noi să-l numim pe italianul Paulin episcop al Antiohiei.

şi nu i-aţi exprimat împăratului refuzul nostru? l-a întrebat unul dintre episcopii prezenţi.

nu există nici un motiv să ne opunem. Orice om care a fost hirotonit preot este un sfânt. Paulin este episcop. De ce să ne opunem numirii sale?

Grigorie de Nazianz era surprins de raţionamentul celorlalţi episcopi. în Capadocia, când lanţurile îl fac să sufere pe un sclav înlănţuit, acesta nu încearcă să scape de ele. El îşi subţiază picioarele şi braţele, ca să poată suporta lanţurile fără să simtă durerea. Dacă sclavul capadocian nu ajunge să-şi subţieze braţele după lanţurile sale, el se împrieteneşte cu propria sa durere. Durerea îi devine prietenă. îi devine un alter ego. Toţi capadocienii au devenit maeştri în această artă. Ei reuşesc întotdeauna prin ea.

Neşansa a fost ca episcopii sinodului să nu fie din Capadocia. Ei nu acceptau orice fel de alegere, în ciuda lui Grigorie de Nazianz.

173

noi, ceilalţi răsăriteni, am avut rar ocazia de a face pe placul fraţilor noştri din Apus, stărui Grigorie. De această dată o putem face. Să profităm de moment! Să-l alegem pe italian episcop al Antiohiei!

Cei o sută cincizeci de episcopi se ridicară în picioare. Nu erau de acord. îl huiduiră pe Grigorie. Pe Paulin. Şi pe toţi ceilalţi apuseni. Se contestă mai întâi argumentându-se că ar fi normal ca Paulin, ca italian, să fie episcop în Italia, şi nu în Antiohia, fiind o creaţie a Papei. Apoi se evidenţie faptul că şi consacrarea sa fusese prezidată de un episcop itinerant, Lucifer de Cagliari.

Sinodul se încheie tumultuos, într-o manifestare ostilă Apusului, care se amesteca în problemele religioase ale Răsăritului.

apusul se cuvine să fie modest! strigă unul dintre episcopi. Nimeni nu este creştin dacă nu este modest. Şi apoi, Apusul trebuie să fie recunoscător către toţi răsăritenii. Noi i-am trimis apostoli. De noi ţine învăţătura lui Hristos. El trăia întru neştiinţă înainte ca noi să-l fi catehizat şi convertit.

Cuvintele erau din ce în ce mai înflăcărate. Ieronim interveni şi el în discuţii, susţinându-l pe Paulin. Sinodul se încheie fără ca să poată fi luată o decizie.

Episcopii au mers apoi la palat pentru a-l informa pe împărat de întorsătura dezbaterilor.

Teodosie îi făcu însă să aştepte. în acel moment, la palat, se aflau sculptori, modelatori şi lucrători în ipsos, care luau măsurile pentru o statuie ce urma să fie înălţată în cinstea lui

174

Teodosie în Antiohia. Flaccilla, soţia împăratului, urma să aibă şi ea o statuie de aur în toate oraşele. Copiii săi, Arcadie şi Honorius, vor avea, de asemenea, statuile lor. Cetăţenii vor fi obligaţi să venereze atât statuia împăratului, cât şi pe cele ale membrilor familiei sale. Teodosie era foarte exigent în privinţa statuilor. El voia să le fie luate măsuri exacte, atât lui, cât şi soţiei. Capul, bustul şi şoldurile Flaccillei au fost măsurate cu atenţie, astfel ca statuia să fie cât mai aproape de realitate.

După întrevederea cu artiştii şi lucrătorii, Teodosie îi primi pe episcopi, care îi prezentară faptele.

răsăritenii au dreptate! conveni împăratul. Antiohia îmi oferă o statuie de aur, care să mă reprezinte în întreaga mea măreţie. La fel şi membrilor familiei mele. Prin urmare, oamenii de acolo mă iubesc. Pentru ce să le trimit un episcop italian? Ieronim şi Paulin ar face bine să plece cât mai repede. Dacă poftesc o înscăunare de episcop, să meargă în Italia. în Antiohia trebuie să fie un episcop răsăritean! ordonă împăratul.

Episcopii răsăriteni se retraseră satisfăcuţi. îl aleseră pe Flavian episcop al Antiohiei. Antiohia este oraşul în care cuvântul creştin a fost pronunţat pentru prima oară, în care au predicat apostolii. Răsăritul ţine să aibă în acest oraş un episcop venerabil. L-a aflat în persoana lui Flavian.

Cu toate acestea, conflictul nu încetă. La sinodul următor, de cum a intrat în sală Grigorie de Nazianz, episcopii s-au ridicat şi au părăsit sala unul după altul. Trecând prin faţa lui Grigorie, îi strigau fără să-şi întoarcă capul: „Vândut Apusului! Trădător! Iuda!”

Grigorie capadocianul, rămas singur, se ridică, la rândul său, şi plecă. Un capadocian nu putea să alcătuiască un sinod ecumenic de unul singur.

Grigorie reveni totuşi la sinodul următor. Dar, când a intrat în sala sinodului, lucrurile s-au petrecut în acelaşi fel. Ceilalţi episcopi au plecat, lăsându-l iarăşi singur.

175

Împăratul fu informat de această situaţie:

să fie anulată alegerea lui Grigorie de Nazianz! ordonă Teodosie. Eu am vrut să fie ales episcop al Constantinopolului pentru că avea un renume bun. Situaţia s-a schimbat. Grigorie să fie îndepărtat! în politică, scopul contează, nu oamenii. Să se aleagă un episcop care este popular!

Sinodul s-a reunit din nou. O persoană care să-i ia locul lui Grigorie era greu de aflat. Candidaţii nu lipseau. Dezbaterile au fost furtunoase.

împăratul hotărî să-i cheme pe episcopii apuseni, care ar fi urmat să-i zdrobească prin numărul lor pe confraţii răsăriteni şi să impună alegerea lor.

dacă Răsăritul nu este capabil să aleagă un episcop, va face Apusul aceasta pentru el.

Cadrul juridic a fost respectat. Se poate afla întotdeauna o formulă juridică. Situaţia de faţă era una simplă. Când Teodosie a fost numit împărat, provinciile greceşti şi dalmate erau rupte de Italia şi anexate Imperiului de Răsărit.

să-i aducem pe toţi episcopii şi preoţii valizi din aceste noi provincii răsăritene! în cea mai mare parte ei sunt italieni. Aceştia vor fi disciplinaţi. Departe de casă, italienii sunt solidari.

Câteva zile mai târziu, corăbiile au început să sosească la Constantinopol, cu preoţii şi episcopii italieni. Odată debarcaţi, ei s-au îndreptat către sala sinodului. Disciplinaţi, au anulat numirea lui Grigorie de Nazianz ca episcop al Constantinopolului încă de la prima reuniune. Căpetenia lor era Ascolus din Tesalonic, care-l botezase pe împărat. El îi anunţă pe toţi cei de faţă:

176

-Numirea lui Grigorie de Nazianz ca episcop de Constantinopol este nulă. Articolul 15, stabilit la Sinodul Ecumenic de la Niceea, prevăzând că un episcop nu poate fi transferat dintr-o episcopie în alta, invalidează această numire. Grigorie nu poate, prin urmare, să fie episcop de Constantinopol pentru că este deja episcop de Nazianz.

fals! strigă un episcop răsăritean. La Nazianz, Grigorie nu a făcut decât să-l secondeze pe tatăl său în biserica de familie. Aceasta nu se constituie într-un titlu. Articolul 15 nu poate fi invocat.

Apusenii căutară un alt motiv de invalidare a numirii lui Grigorie. L-au aflat:

în virtutea aceluiaşi articol 15 al Sinodului de la Niceea, Grigorie nu poate să fie episcop de Constantinopol. El este deja episcop de Sesama.

fals! strigă acelaşi episcop răsăritean. Grigorie de Nazians a fost numit episcop de Sesama, însă el nu şi-a exercitat niciodată atribuţiile acolo. Nu a fost vorba vreodată de vreo numire efectivă. Articolul 15 al Sinodului de la Niceea nu poate fi invocat.

Apusenii ţinură seama de acest argument. Ei renunţară la cele două motive avansate pentru invalidarea numirii lui Grigorie. Vor căuta însă altele. Un bun jurist află întotdeauna un argument valabil pentru a fi anulată o numire. Romanii din Peninsula Italică sunt fondatorii Dreptului.

înainte ca Sinodul să ia sfârşit, Grigorie de Nazianz, scârbit de întorsătura dezbaterilor şi bolnav, se ridică şi-şi anunţă intenţia de a-şi retrage candidatura. El nu mai voia să fie episcop al Constantinopolului, chiar dacă ar fi fost îl menţinută nominalizarea sa.

încă o dată, episcopii răsăriteni şi apuseni căzură de acord. Se ridicară de pe scaunele lor şi îl aclamară pe

177

Grigorie pentru înţeleapta hotărâre luată. Răsăritenii erau satisfăcuţi de această retragere a lui Grigorie, pentru că era considerat un partizan al Apusului, iar apusenii erau satisfăcuţi pentru că Grigorie era până la urmă un răsăritean. Şi el va fi astfel mereu, cu toate că era partizan al Apusului. Apusenii însă voiau la Constantinopol un episcop ales dintre ei.

Grigorie de Nazianz devenise stană de piatră. Fusese sigur că toţi episcopii îl vor ruga să nu facă nimic în această privinţă. însă nimeni nu a protestat câtuşi de puţin. Nimeni nu a încercat să-l reţină. Toţi l-au aclamat pentru faptul că s-a retras.

Grigorie nu se mai putu abţine. începu să plângă. Nu era iubit nici de Răsărit, nici de Apus. Părăsi sinodul şi se îndreptă către palat. Era sigur că împăratul va face ceea ce nu făcuseră episcopii. îl va ruga să nu se retragă. Să rămână episcop de Constantinopol.

Meşterii veniţi să arate primele eboşe de statui imperiale se aflau încă la palat. Precizia fiecărei statui, înainte de a fi dată poporului pentru venerare, în toate pieţele publice, trebuia verificată cu atenţie. Sculptorii priveau la împărăteasa aşezată aproape de statuia ce o reprezenta. Când Grigorie intră, artiştii erau pe cale să îndrepte un rid imperial sub ochiul atent al Flaccillei. O împărăteasă de marmură nu are nici un rid. Au retras, de asemenea, o bună parte de ipsos de pe şolduri. O împărăteasă de aur nu arată rotunjimi fără rost la şolduri. Pe de altă parte, Teodosie ceru să i se adauge ipsos pe muşchii de la braţe Şi de la piept şi să-i fie crescută lăţimea umerilor.

— Odată ce aceste modificări vor fi făcute, vă autorizez să le expuneţi în tot imperiul, pentru a fi venerate! Le spuse împăratul.

178

Artiştii erau foarte mulţumiţi, căci nici o statuie nu putea fi expusă undeva dacă împăratul nu o socotise demnă de a fi adorată. Teodosie se apropie de Grigorie de Nazianz, bucuros.

va trebui să postiţi mai puţin, îi zise împăratul strângând mâna omului sfânt.

nu vreau să mai fiu episcop al Constantinopolului! îl anunţă Grigorie. M-am retras.

foarte bine aţi făcut.

îl bătu familiar pe umăr. Trupul ascuns sub sutană, la lovitura augustei mâini, tremură ca un schelet.

sunteţi, Preaevlavioase Pontif, un sfânt. Aveţi nevoie de singurătate. Îndatoririle de episcop al Constantinopolului sunt făcute pentru episcopii scandalagii, nu pentru sfinţi. Vă felicit că aţi luat hotărârea de a vă retrage!

Grigorie de Nazianz are ochii plini de lacrimi. Nici împăratul nu l-a rugat să-şi păstreze atribuţiunile. Se simte singur. Părăsi palatul, abandonat de răsăriteni, de apuseni şi de împărat. El va pleca în aceeaşi zi în Capadocia, unde, în satul său, Arianz, va sluji în biserica familiei. Când eşti capadocian e cu neputinţă să te înţelegi cu ceilalţi oameni, chiar de-ai fi sfânt.

179

XXV

Teodosie, aşezat pe tronul său aurit, stătea de vorbă cu câţiva prieteni asupra unor chestiuni legate de credinţă.

îmi doresc pentru Constantinopol un episcop de acelaşi calibru ca Ambrozie de Milan, spuse împăratul. Pe cel ce va putea să-mi propună o astfel de persoană îl aşteaptă un dar, o recompensă.

-Ambrozie este un episcop nemaipomenit, pentru că el a fost mai întâi prefect, îi răspunse conducătorul eunucilor.

împăratul se entuziasmă la această remarcă a eunucului. împăraţii găsesc mereu ideile eunucilor ca fiind pe gustul lor.

prin urmare, soluţia este foarte simplă. Vom alege un prefect ca episcop al Constantinopolului.

împăratul Teodosie nu ştia că tot un eunuc inspirase o decizie asemănătoare luată de Iustina şi de Valentinian. Ordinul împăratului de a afla un prefect pentru a-l face episcop fu transmis în întreg imperiul. însă Teodosie nu voia să ia în seamă pilda Iustinei: prefecţii nu doresc să-şi părăsească funcţiile. Cineva, odată ajuns prefect, este avid de glorie, de autoritate şi bogăţii. Funcţia Prefectului schimbă un sărac în bogat. Atribuţiile episcopului schimbă un bogat în sărac.

180

Raporturile pe care Teodosie le primea în fiecare seară erau limpezi. Toţi prefecţii imperiului consultaţi refuzaseră să devină episcopi. Nu voiau să audă de această schimbare. împăratul se gândi să recurgă la forţă, când tocmai fu anunţat că s-a aflat prefectul dorit. Era bătrân, motiv pentru care nu-şi mai exercita funcţiile, se plictisea singur şi accepta să îmbrace sutana pentru a locui la Constantinopol şi a face parte din rândul personalităţilor oficiale.

se numeşte Nectarie, explică curierul. Este păgân. Cât despre botez, lucrurile sunt simple şi repede de îndeplinit.

important este să fi fost prefect, spuse Teodosie. Anunţă preoţii Sinodului ca toţi să voteze în favoarea fostului prefect Nectarie! Aceasta este voinţa împăratului.

Sinodul se opuse însă cu îndărătnicie acestei propuneri.

noi vrem un episcop adevărat! spuseră ei. Şi, mai ales, nu vrem un prefect!

Trimişii împăratului au încercat să le explice preoţilor că Iisus nu a avut nimic de reproşat prefecţilor. Că Iisus nu a făcut nici un fel de discriminare în ceea ce priveşte profesiile. Că în Cer sunt primiţi şi hoţii, desfrânatele ori oamenii care au ocupat profesiile cele mai josnice. Pentru ce ar face excepţie prefecţii? Pe de altă parte, episcopul de Milan era un fost prefect, însă aceasta nu îl împiedica să fie un foarte bun episcop.

nu meseria îl face pe om, ci omul face meseria, a replicat unul dintre preoţi. îl cunosc personal pe Ambrozie. El s-a născut ca să fie episcop. Era pierdut în labirintul atribuţiilor sale de prefect. Ambrozie este un sfânt. Nu se poate generaliza. E totuna cu a raţiona precum un

181

barbar, crezând că dacă un prefect este sfânt toţi prefecţii vor fi la fel.

nectarie n-a arătat nici o vocaţie specială pentru profesia ecleziastică, a întărit un alt preot... Ambrozie ducea o viaţă creştină chiar înainte de a deveni creştin. Care sunt faptele lui Nectarie care ar putea justifica această alegere?

nectarie acceptă bucuros să devină episcop. Acesta poate fi un semn al unei vocaţii. O vocaţie poate să se manifeste neţinând seama de vârstă. Nu trebuie respins.

nectarie e prea bătrân pentru a putea învăţa câteva noţiuni elementare pe care orice episcop este dator să le cunoască.

nimeni nu este prea bătrân pentru a deveni creştin şi a-I sluji lui Hristos. în privinţa cunoştinţelor, va trebui să-l ajutaţi. Apostolii erau şi ei nişte ignoranţi. Sfântul Duh şi hirotonia îi vor risipi neştiinţa, aşa cum s-a petrecut cu apostolii.

Sinodul l-a ales pe Nectarie. Glasul apusenilor a cântărit greu. Sinodul a hotărât, în acelaşi timp, să-i pună două ajutoare la dispoziţie care să-i uşureze sarcina de episcop în timpul slujbelor.

este un semn al respectului pentru vârsta înaintată a lui Nectarie. Nu am fi creştini dacă la vârsta sa l-am obliga să înveţe toate rugăciunile, toţi psalmii şi Scripturile.

Odată instalat ca episcop, pacea în Biserică a fost restabilită. Teodosie se considera un mare împărat creştin. El a semnat câteva decrete, cu scopul de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru confiscarea bunurilor arienilor. Păcatele săvârşite faţă de Biserică au fost comutate în delicte de drept comun şi viceversa. Homosexualitatea a

182

devenit un păcat împotriva Bisericii. O crimă împotriva „sfinţeniei templului sufletului omenesc”¹.

Teodosie semna în fiecare zi noi decrete religioase. Fiecare om îşi manifestă dragostea către Dumnezeu în felul lui. Bogatul îşi donează averea. Săracul este milostiv. Alţii aduc laude lui Hristos, iar împăratul semnează decrete. Decretele sunt imnele prin care împăraţii îl slăvesc pe Dumnezeu.

¹ Codexul Teodosian IX, VII, 6.

183

XXVI

Un curier venind de la Constantinopol îi prezentă lui Ambrozie ultimele evenimente petrecute în Biserică. Episcopul ascultă:

teodosie a comandat artiştilor mii de statui, de aur, de argint ori de marmură. Statui reprezentându-l pe el, pe soţia sa Flaccilla şi pe copiii lor vor fi aşezate pe străzi şi în pieţele publice ale tuturor oraşelor imperiului, pe socluri mai înalte decât bisericile. Cetăţenii vor fi obligaţi să se închine înaintea lor ca pe timpul păgânilor.

nu aruncaţi cu piatra în Teodosie! replică Ambrozie. Pentru Biserică este un mare împărat.

un împărat care cere să-i fie adorate statuile sale, ale soţiei şi ale copiilor săi, ale întregii sale familii? Dar, astfel, creştinismul este masacrat! Mai bine un împărat păgân de-a dreptul!

teodosie este un împărat creştin, deşi el mai ţine încă la practicile păgâne. A obliga pe cetăţeni să adore statuile este o practică păgână. Dar nu uita că a trăi într-o stare religioasă nu înseamnă a trăi într-o stare de desăvârşire dobândită, ci într-o stare de desăvârşire ce urmează a fi dobândită. El e pe cale de a o dobândi. Preotul are obligaţia de a fi îngăduitor. Nu arunca cu piatra în el!

184

teodosie a umplut închisorile de păgâni, de arieni şi de toţi aceia a căror credinţă nu este una ortodoxă. Hristos nu ne-a cerut să-i exterminăm pe aceia care sunt în afara Bisericii. Hristos nu ne-a cerut să-i trecem prin sabie, nici să-i ardem de vii pe toţi aceia care greşesc, care se află în neştiinţă ori în stare de păcat. Şi totuşi aceasta face Teodosie!

împăraţii de mai înainte, cu puţine excepţii, i-au exterminat pe creştini aruncându-i în închisori, dându-i la fiare ori arzându-i şi chiar răstignindu-i. Teodosie nu-i extermină pe creştini, prin urmare, este superior celorlalţi împăraţi. Eu ţin la el, în ciuda crimelor pe care le săvârşeşte. Dacă episcopul îl ceartă cu înţelepciune şi cu măsură, el va regreta şi va încerca să-şi îndrepte nedreptăţile. Nimeni nu poate să fie perfect de la o zi la alta. Şi acum, îmi iau rămas bun de la tine. Mă aşteaptă Graţian. Din cei trei împăraţi ai imperiului el este preferatul Bisericii mele.

Ambrozie merse la palat, ale cărui uşi sunt deschise zi şi noapte. E primit de Graţian, acum un tânăr de aproape 20 de ani, frumos ca un zeu. Graţian îl îmbrăţişă pe Ambrozie, numindu-l „Părinte” şi „Preaevlavioase Pontif.

Graţian este împărat de la vârsta de 8 ani. Tatăl său i-a aşezat, într-o zi de iarnă, mantia de purpură, la Amiens, şi l-a prezentat trupelor sale, care l-au proclamat împărat. Armata îl stimează pe Graţian pentru că este frumos şi puternic. Graţian nu poartă nici un fel de însemn ori uniformă a împăraţilor păgâni. E îmbrăcat în haine militare, ca toţi ceilalţi ofiţeri ai săi. Aruncarea suliţei şi exerciţiile fizice sunt îndeletnicirile sale preferate. Apoi, religia şi, în cele din urmă, vânătoarea şi poezia.

185

Ambrozie îl binecuvântă. Intrară împreună în palat. Graţian îi aduse la cunoştinţă episcopului că este nerăbdător să ajungă un creştin desăvârşit. Ambrozie îl ascultă. împăratul pune în credinţa sa întreaga impetuozitate a adolescentului.

există o problemă în privinţa Bisericii, care n-a fost încă rezolvată, îi spuse Ambrozie. S-au scurs patru veacuri de când Iisus a spus: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!”

Graţian cunoaşte Evanghelia la fel de bine ca Ambrozie. Era vorba de versetul 21 de la Sfântul Apostol Matei.

sunteţi împărat al Romei, continuă Ambrozie, iar eu episcop al lui Hristos. Aş vrea ca împreună să stabilim o separare între puterile împăratului şi cele ale lui Dumnezeu. Nimeni nu a făcut aceasta. O problemă de cadastru, de frontieră, de delimitare între doi suverani. Marii doctrinari ai Răsăritului, marii teologi ori sfinţii nu s-au ocupat de aceasta. Ar fi fost ceva nespus de prozaic. Ţine mai degrabă de delimitarea frontierelor. Rezolvarea acestei probleme cade în răspunderea mea. Eu sunt un episcop roman. Şi romanii au fost socotiţi drept maeştri ai cadastrului.

Graţian se amuză. Râde cu poftă.

fiecare episcop trebuie să aducă Bisericii ceea ce-i lipseşte. Noi îi vom aduce astăzi această delimitare a frontierelor. în ceea ce e de dat „Cezarului cele ale Cezarului” nu există nici o îndoială. împăratul are legile, armata şi poliţia, prin care cere şi primeşte ceea ce cetăţenii îi datorează. În ceea ce este de dat „lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, un împărat are, ca toată lumea, această obligaţie. însuşi Cezarul trebuie să-I dea lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. V-aţi întrebat vreodată dacă aţi plătit tributul pe care Dumnezeu aştepta să-l daţi?

fac ceea ce fac toţi creştinii. îmi îndeplinesc toate datoriile faţă de Biserică.

186

Un împărat trebuie să plătească mai mult decât un om de rând. Un împărat are mult mai mult. El deţine puterea, suveranitatea. Aici intervine separarea. Iisus a spus: „Datu-Mi-s-a toată puterea în Cer şi pe pământ.” Este vorba, prin urmare, de o putere absolută, care aparţine lui Dumnezeu. De îndată ce un împărat se comportă ca un suveran absolut, el devine un uzurpator. îşi însuşeşte puterea lui Dumnezeu. O putere care aparţine exclusiv lui Dumnezeu. împăratul nu are dreptul să-I refuze lui Dumnezeu puterea absolută. Daţi-I lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!

Graţian nu înţelege.

un împărat pământesc, continuă Ambrozie, nu trebuie să uite că există un împărat în ceruri. Orice împărat trebuie să lucreze pe pământ astfel, încât să nu încalce puterile absolute ale lui Dumnezeu.

concret, cum se pot coordona aceste două suveranităţi?

împăratul este obligat să lucreze în concordanţă cu legile divine. Când el are o îndoială asupra unei căi de urmat, trebuie să ceară sfat episcopului. Acesta de pe urmă este reprezentantul lui Dumnezeu, al puterii absolute pe acest pământ.

dar aceasta face din episcop un adevărat cezar pământesc. Sunt întru totul dispus să mă supun sfaturilor voastre. însă consider că aceasta va deschide calea unor abuzuri, puterea divină şi puterea pământească aflându-se astfel concentrate în mâinile episcopului. Orice concentrare a puterilor nu conduce la nimic bun.

187

iată pentru ce trebuie precizată delimitarea între cele două puteri! Biserica, care este separată de imperiu şi de istorie, care nu există decât pentru slava lui Dumnezeu, intervine în problemele istoriei, ale timpului său, cu un rol de cenzură ratio pecatte. Biserica intervine doar atunci când împăratul şi istoria se află în contradicţie şi în opoziţie cu legea divină. Biserica se opune atunci printr-un veto al său. Ea arată legea eternă. Ea singură deţine puterea absolută. Atunci când tatăl vostru hrănea fiarele cu carne de om, Biserica ar fi trebuit să intervină: un împărat nu este stăpânul absolut al oamenilor. El nu avea dreptul de a-i ciopârţi şi a-i da urşilor săi, Mica Aurea şi Innocentia. Când Teodosie expune statui cu efigia sa şi decretează că fiecare om, la fiecare colţ de stradă, trebuie să-l adore, episcopul trebuie să intervină şi să-i spună că cultul divin este rezervat lui Dumnezeu. împăratul care cere aceasta cere ceea ce nu este datorat decât lui Dumnezeu, şi nu Cezarului. Puterea împăratului pe pământ nu suferă nici o atingere. Dar ea nu va putea să fie absolută. Absolutul aparţine lui Dumnezeu. Orice împărat creştin trebuie să-I dea lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu şi să nu păstreze pentru el decât ceea ce este al Cezarului. Nemergând în această direcţie, Biserica ar înceta să mai fie Biserică. Ar încălca drepturile istoriei. Luând seama la separaţia cerută de Hristos, împăratul şi episcopul îndeplinesc voia lui Dumnezeu. Ca roman, mă voi sili să trasez această frontieră pentru veacurile viitoare. Aceasta va fi contribuţia latină, romană, la Biserica lui Hristos pe pământ. Răsăritenii nu vor putea să o aducă. Ei se ocupă de teologia abstractă. Nu se ocupă de cadastru. Ca romanii, ca apusenii. Ca mine.

188

XXVII

„Creştinii au săvârşit la Roma o crimă odioasă.” Aceste cuvinte treceau din gură în gură de la un capăt la altul al Imperiului Roman. Vestea s-a răspândit chiar şi în teritoriile barbare. Faptele relatate cu înfrigurare, şoptite şi chiar dezaprobate de anumiţi creştini, erau următoarele:

În incinta Senatului, la Roma, se afla o statuie de aur înălţată în cinstea Victoriei. O statuie ca nici o alta. Turnată din aur pur, ea reprezenta o tânără goală. Tânăra avea aripi şi o coroană pe creştet. Mitologia pretindea că zeiţa Victoriei este născută din dragostea dintre Merit şi Putere. Păgânii o venerau ca zeiţă. Creştinii o venerau pe tânăra de aur, în care vedeau simbolul victoriei romane asupra lumii. Nudul aurit şi întraripat era considerat aducător de noroc şi un simbol al prosperităţii, al grandorii şi al victoriei.

Această statuie a fost instalată în incinta Senatului de către Sylla. Senatorii depuneau jurământul înaintea ei. împăratul creştin Constantin, într-una dintre vizitele sale la Senat, a cerut ca tânăra să fie acoperită cu un voal. Era indecent pentru un împărat creştin să se închine înaintea unui nud aurit. După plecarea sa, voalul a fost dat jos. Virginia desnuda strălucea din nou. Senatorii au continuat să

189

depună jurământul înaintea ei. Chiar şi creştinii. Deşi ei nu o considerau un idol, ci ca pe un simbol al victoriei.

Constanţiu, fiul lui Constantin, a fost de părere că Senatul n-avea dreptul să se prosterneze la picioarele unui idol. El a ordonat ca fecioara de aur să fie scoasă afară din incintă. Magnentius, primul soţ al Iustinei, a poruncit ca nudul să fie reintegrat Senatului. Constantin, fratele lui Constanţiu, l-a omorât pe Magnentius şi a detronat-o pe Iustina. El a ordonat expulzarea nudului. Iulian Apostatul, când a urcat pe tron, a decretat că fecioara Victoriei trebuia să fie reintrodusă în Senat. Valentinian, cel de-al doilea soţ al Iustinei, a refuzat să ia vreo atitudine faţă de nudul Victoriei. A considerat că disputele religioase erau nedemne pentru un militar. Sub domnia sa şi a Iustinei, statuia şi-a păstrat locul din Senat.

Dar, într-o noapte, această magnifică statuie de aur a dispărut din incinta Senatului.

creştinii au furat statuia de aur! au început să vocifereze păgânii.

Toată populaţia era indignată.

Preşedintele Senatului, Symmachus, s-a prezentat, în fruntea unei delegaţii de creştini şi păgâni, înaintea Papei Damas, cerând ca fecioara de aur să fie restituită Senatului.

Papa Damas trecuse de 80 de ani. Era unul din personajele cele mai venerabile ale Romei. Bătrânul papă era atât de diferit de Ambrozie, ca şi Grigorie de Nazianz. Avea felul său propriu de a dobândi Cerul. Fiul unui poet şi scriitor lusitan stabilit la Roma, îşi petrecuse toată copilăria în biserică. A fost mai întâi copil de strană. Apoi, citeţ, diacon şi preot. Damas era un veritabil om al Bisericii, la propriu şi la figurat. Când Papa Liberiu a fost

190

trimis în exil, Damas s-a oferit, pe neaşteptate, să-l însoţească. Credincioşia sa faţă de Biserică şi faţă de oamenii Bisericii era una fără margini. În anul 345, la moartea Papei Liberiu, Damas a fost ales pentru a-i succeda. Pe atunci, era în vârstă de 66 de ani. Până în acele zile, preotul poet îşi consacrase întreaga viaţă exhumând rămăşiţele pământeşti ale creştinilor, identificându-le şi scoţându-le din catacombe. El le aşeza apoi imediat în morminte pregătite dinainte. Compunea în cinstea lor epitafe pline de sensibilitate şi poezie. Papa Damas îşi petrecea viaţa în catacombe. Avea un prieten şi un colaborator numit Furius Dionysios Philocalus. Acesta era cel mai cunoscut lapidar cioplitor în piatră din vremea sa. Epigrafele în versuri compuse de papă erau gravate în marmură de către Philocalus. În momentul sosirii delegaţiei de senatori creştini şi păgâni, Papa Damas se afla în catacombe. Tocmai se pregătea să-i recite prietenului său, cioplitorului în marmură, versurile lui Prudentius: „Nenumărate sunt rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor, dar, vai, cum să dai de ele? Mută e marmura care-i acoperă.”

Căci papa tocmai descoperise noi oseminte şi, în ciuda întregii sale ştiinţe, era neputincios în a le identifica.

scrie, spuse Papa: „şaizeci de morţi cărora doar Hristos le ştie numele.”

Lapidarul îşi notă şi-i sări din nou în ajutor papei în munca sa de clasificare.

Catacombele nu mai aveau vreun secret pentru Papa Damas. Istoria lor îi era bine cunoscută. Romanii nu-şi îngropau niciodată morţii. Creştinii nu subscriseseră la legea romană a incinerării, dar ei nu aveau dreptul să-şi îngroape morţii la Roma. într-adevăr, una din cele mai

191

vechi legi romane, numită „Legea celor XII table”, prevedea că în incinta cetăţii nici un mort nu trebuia să fie îngropat ori ars.

Trăia însă o altă comunitate la Roma, destul de veche, care nici ea nu-şi ardea morţii. Era comunitatea iudaică. Iudeii aflaseră o soluţie pentru ca morţii lor să fie îngropaţi în oraş. Ei făcuseră cimitire, însă nu în oraş, pentru că era interzis, ci sub oraş. Realizau astfel beneficii materiale, căci cimitirele de sub Roma nu costau aproape nimic. Astfel, au luat naştere catacombele. Creştinii au adoptat această practică iudaică. Au creat şi ei cimitirele lor subterane.

În timpul persecuţiilor, aceste cimitire fondate sub Roma au servit ca refugiu ori loc de întâlnire. Ele făceau un serviciu Bisericii. Puse cap la cap, aceste catacombe măsurau mii de kilometri.

Delegaţia senatorilor coborî deci în aceste catacombe, pentru a-l găsi pe papă şi a-i relata crima săvârşită:

creştinii au furat statuia Victoriei! Dată fiind gravitatea faptelor, creştinii n-au putut să acţioneze decât sub ordinele ori cel puţin cu consimţământul conducătorului lor spiritual. Adică al vostru.

dacă înţeleg bine, mă acuzaţi că aş fi furat această statuie Senatului?

sunteţi, cu siguranţă, la curent cu acest furt. Căci este un furt comis de creştini. Şi sunteţi conducătorul lor.

Acuzaţia era ridicolă. Damas fusese unul din rarii preoţi care, pentru a-i converti pe păgâni, nu recursese decât la rugăciune. Chiar în timpul persecuţiilor şi masacrelor sângeroase ale creştinilor, când fiecare credincios era obligat să se baricadeze şi să riposteze pentru a se apăra,

192

Papa Damas nu şi-a schimbat atitudinea faţă de vrăjmaşii săi: s-a rugat ca Dumnezeu să-i aducă pe eretici şi pe păgâni pe calea cea dreaptă.

Este nedrept să mă acuzaţi că am folosit violenţa, spuse Papa cu blândeţe. La Roma, toată lumea mă cunoaşte. N-am ridicat niciodată braţul asupra unui vrăjmaş. M-am rugat pentru mântuirea vrăjmaşilor mei. Am rugat pe vrăjmaşii lui Dumnezeu să intre în Biserica Sa. Nu le-am dat niciodată porunci, nu i-am forţat ori ameninţat nicicând. Cum aş fi fost în stare eu, la vârsta mea, de un act pe care nu l-am săvârşit niciodată, nici măcar pe când aveam 20 de ani? Mă vedeţi, deşi sunt trecut de 80 de ani, sărind peste zidurile Senatului pentru a fura nudul fecioarei aurite ori de a da ordine pentru această faptă rea?

Senatorii nu ştiau ce să mai creadă. Cerându-şi iertare, ei înţeleg că papa nu putea să săvârşească o asemenea faptă şi nici că aceasta ar fi putut fi săvârşită la instigarea sa.

dacă cineva mi-ar fi împărtăşit intenţia lui de a fura idolul de la Senat, eu nu l-aş fi sfătuit la una ca aceasta. Pot chiar să vă asigur că nu a fost opera vreunui creştin. Credincioşii urmează pe păstorul lor. Nimeni din Biserica mea nu a furat idolul nud! Nimeni!

Papa se întoarse pentru a-şi relua cu evlavie îndeletnicirea sa cu resturile pământeşti ale sfinţilor. Senatorii îi cer însă ajutorul în aceste momente deloc uşoare.

cum aş putea să vă ajut? Eu ofer întotdeauna ajutorul meu chiar şi vrăjmaşilor. Dar, acum, nu văd cu ce aş putea să ajut. Vreţi să vă dau bani pentru a comanda un alt idol, care să-l înlocuiască pe primul? Nu sunt atât de

193

bogat. îmi pare rău, gândindu-mă că aţi pierdut un obiect care cântărea atât de mult în ochii voştri. încă o dată vă spun însă: nici unul dintre credincioşii mei nu a săvârşit acest furt. Acum mergeţi în pace. Vade În pace!

vom depune o plângere la împărat, insistă conducătorul delegaţiei. Vă rugăm să spuneţi cum s-au desfăşurat lucrurile. Noi vom prezenta cele spuse împăratului, odată cu plângerea noastră.

dar eu nu ştiu cum s-au petrecut aceste fapte!

scrieţi simplu că am venit să vă căutăm pentru a ne plânge. însoţiţi-ne la Senat. Precizaţi şi acest fapt. Şi mai scrieţi că statuia Victoriei nu se mai află la locul ei. Atâta tot.

dacă una ca aceasta vă va putea ajuta, bucuros!

Papa lăsă catacombele şi-i însoţi pe senatori până la Senat. Constată că statuia fecioarei de aur, numită Victoria, nu se mai află pe soclul ei. Se întoarse la biserică. Menţionă în scris ceea ce a văzut şi semnă.

Senatorii plecară mulţumiţi. Preşedintele Senatului adaugă la cele relatate de pontif un mesaj bine ticluit adresat lui Graţian. Cu aceste documente, o delegaţie de senatori plecă la Milan pentru a-i relata împăratului Graţian cele petrecute.

Prima persoană care a primit vestea sosirii senatorilor la Milan a fost Episcopul Ambrozie. El era ţinut întotdeauna la curent cu tot ceea ce se petrecea în imperiu, împăratul îl consulta în toate hotărârile sale.

senatorii păgâni se plâng de furtul idolului lor? Ei bine, spuneţi gărzilor palatului că eu, Episcopul Ambrozie,

194

le ordon să fie cu ochii în patru: de cum îi vor vedea pe senatori apropiindu-se de palat, să închidă porţile! Intrarea în palat este interzisă senatorilor!

Ordinul a fost transmis şi executat. Senatorii au aflat toate uşile palatului închise. Au revenit a doua zi. De cum se apropiau, uşile erau ferecate îndată, ţinându-i afară.

Senatorii au aflat că ordinul care le interzicea intrarea în palat venea din partea episcopului şi nu a lui Graţian. Au mers deci la sediul episcopal. Ambrozie i-a primit cu o politeţe glacială, aşa cum avea obişnuinţa să-i primească pe duşmanii săi.

preaevlavioase Pontif, ni s-a spus că aţi ordonat gărzilor să închidă toate uşile palatului de îndată ce noi venim la palat.

-Aşa este!

Ambrozie nu era deloc schimbat: rămăsese acelaşi patrician firav, cu faţa asimetrică şi cu ochii melancolici. Dar după botez viaţa lui încetase să mai fie un pastel în culori tandre şi estompate. Ambrozie cunoştea de acum calea sa. Cuvintele pronunţate de el erau limpezi, frumoase şi adânci, la fel ca literele gravate în marmură de către lapidarul Philocalus, prietenul Papei.

aşa este! Am ordonat să nu fiţi primiţi la palat. Acum, că aţi venit la mine, vă întreb ce-aţi dori din partea mea. Vă aşteptaţi ca eu, Ambrozie, episcopul lui Iisus Hristos, să intervin pe lângă împărat pentru ca un idol păgân să fie repus în Senat? Vă aşteptaţi ca un cleric să vă ajute în această problemă?

Faţa palidă a lui Ambrozie se îmbujorase încetul cu încetul pe parcursul discursului său, dar rămăsese tot plină de delicateţe. Ambrozie nu a căzut pradă nici unui conflict

195

lăuntric pe seama idolului de aur al Victoriei, idol pe care strămoşii săi îl veneraseră veacuri de-a rândul. Trăia ardoarea luptei. Şi, în luptă, chipul său palid capătă culoarea florii de cireş, culoare ca cea a chipurilor copiilor atunci când se joacă în zăpadă.

noi nu vă cerem să interveniţi în favoarea noastră. Tot ceea ce vă cerem, şi chiar vă rugăm să faceţi aceasta, este de a nu-l asmuţi pe împărat împotriva noastră. îngăduiţi să fim primiţi de el! împăratul trebuie să decidă el însuşi dacă statuia Victoriei trebuie sau nu reinstalată în incinta Senatului roman.

cu neputinţă! Această problemă ţine de credinţă. Iar în ceea ce priveşte credinţa, intransigenţa este o datorie de prim rang. în calitate de cleric al lui Iisus Hristos, misiunea mea este de a-l sfătui şi, dacă nevoia o cere, să-i impun să nu vă primească! Să refuze cererea voastră în privinţa readucerii idolului. Eu nu sunt superiorul împăratului. însă datoria mea cere să-i atrag atenţia atunci când interesele Bisericii sunt în joc. Să-l opresc, ratio peccato, atunci când ar putea păcătui.

împăratul Romei nu se află sub tutela episcopului.

de când a primit botezul şi s-a convertit la creştinism, împăratul trebuie să urmeze învăţătura Bisericii. Orice împărat creştin este răspunzător de faptele sale înaintea lui Dumnezeu. Un împărat creştin nu este un suveran absolut Ca oricare om, el trebuie să dea socoteală lui Hristos pentru faptele sale.

Senatorii ascultau în linişte. Erau consternaţi. Auzeau pentru prima oară că împăratul Romei, zeul şi stăpânul lumii, nu este un suveran absolut. Aflau că deasupra împăratului există un alt împărat şi mai puternic: „Dumnezeu”.

196

Prerogativele îi erau de acum limitate. Fixate. Ambrozie se exprimase foarte limpede. Reprezentantul pe pământ al împăratului absolut nu este împăratul Romei, ci episcopul. Dumnezeu porunceşte împăratului prin episcop. Senatorii nu auziseră niciodată până atunci asemenea lucruri spuse atât de limpede şi de categoric. Ei n-avuseseră ocazia de a sta de vorbă cu episcopi romani. Episcopi ajunşi maeştri în probleme financiare şi de cadastru. La fel ca Ambrozie, care se ridică acum de pe scaun. Senatorii îi urmară gestul. întâlnirea luase sfârşit.

singurul lucru pe care pot să-l fac, continuă Ambrozie, e de a-l sfătui pe împărat să retragă toate subvenţiile alocate pentru întreţinerea templelor şi vestalelor.

Senatorii plecară în linişte. în faţa morţii care bate la uşă nu poţi decât să păstrezi liniştea. Erau conştienţi de moartea imperiului. Desigur, imperiul, aşa cum fusese odată, nu mai exista. Dar împăratul, imperiul şi Victoria mai existau încă. Cel puţin ca simboluri. Acum, şi aceste simboluri ale imperiului vor dispărea. La fel cum dispăruse imperiul în sine. Senatorii erau nespus de trişti.

în aceeaşi zi, decretul imperial prin care erau retrase subvenţiile către temple şi vestale fu adus la cunoştinţă populaţiei.

Cetăţenii erau indignaţi. Deşi creştini, romanii aveau respect pentru istorie. Romanii, chiar convertiţi, venerau statuia Victoriei, care condusese la cucerirea lumii. Ei nu puteau să separe Victoria de noţiunile de patrie şi de roman.

Poporul fierbea. Orgoliul roman era rănit. De la un capăt la celălalt al imperiului, indignarea împotriva episcopului,

197

care îşi impusese voinţa sa împăratului şi interzisese intrarea în palat a senatorilor, creştea de la o zi la alta. împăratul şi imperiul nu mai erau decât simboluri. Senatul nu mai avea nici o putere. Nimeni nu-şi mai făcea vreo iluzie în această privinţă. Dar nimeni nu acceptă să fie pus în faţa unui adevăr, mai ales când el este convins de acest adevăr. Episcopul ştia că poporul era împotriva lui, însă nu făcea nimic pentru a câştiga simpatia mulţimilor. El îi slujea lui Dumnezeu, şi nu părerilor poporului.

La câteva zile după venirea senatorilor, Ambrozie a plecat la Sirmium pentru hirotonia unui episcop. în timpul ceremoniei solemne a hirotoniei, ostilitatea a fost copleşitoare. Mulţimea îl batjocorea. O femeie s-a năpustit asupra lui, ţipând cu indignare, amintindu-i de ofensa făcută senatorilor, de retragerea idolului de aur şi de împăratul condus de un episcop. Ambrozie s-a oprit şi, calm, i-a poruncit femeii ce se năpustise asupra lui:

-Nu mă atinge, femeie! Eu sunt cleric. Persoana mea, oricât de nedemnă ar fi, este sfinţită. Orice preot este sfinţit. înapoi!

Ambrozie era foarte sensibil. Cea mai mică manifestare de ostilitate căpăta în sufletul său proporţii nemaivăzute. însă Ambrozie episcopul este diferit de Ambrozie prefectul. Era puternic acum. în afara oricărei atingeri. Putea înfrunta orice fel de primejdii. Era generalul lui Iisus Hristos!

în loc să pună pe fugă mulţimile care îl insultau, Ambrozie le căuta. Cea mai mare ostilitate împotriva sa urma să se manifeste, cu siguranţă, la Roma. Neţinând seama de aceasta, Ambrozie a plecat însă la Roma.

198

Trecuseră opt ani de când Ambrozie nu mai vizitase capitala lumii pământeşti. O afla acum în mizerie, în suferinţă şi pradă revoltelor. Roma era răvăşită de foamete. Oamenii cădeau morţi de foame pe stradă. Acelora care nu muriseră încă li se putea citi pe feţe paloarea de pe urmă.

A fost un timp în care Imperiul Roman, plin de glorie, oferea gratis cetăţenilor capitalei grâu, untdelemn şi circ. Acum, grâului şi untdelemnului li se cântărea valoarea în aur.

Ambrozie a fost înconjurat de oameni care strigau fără încetare:

foamea se datorează furtului statuii! Victoria este ocrotitoarea Romei. Odată cu Victoria a dispărut şi grâul. Odată cu Victoria a dispărut şi untdelemnul. La fel şi vinul, şi zâmbetele. Să ni se dea statuia Victoriei, ocrotitoarea noastră, şi merindea va veni din nou la Roma!

Unii îi cereau lui Ambrozie chiar să plece. Numele său era asociat cu nefericirea. Roma suferea şi murea din cauza lui Ambrozie şi a creştinilor.

ambrozie să ne dea statuia Victoriei şi Roma va renaşte!

Ambrozie suferea, deşi ştia că mulţimea e proastă şi ignorantă. Ostilitatea împotriva creştinilor era însă din ce în ce mai violentă, cuprinzându-i pe toţi locuitorii. Conducătorii Bisericii erau insultaţi. Victoria era cerută episcopilor în Biserici, în timpul slujbelor, de către oamenii înfometaţi. Până şi prietenii îi închideau uşa lui Ambrozie, evitându-l.

199

Autorităţile oraşului şi Senatul au luat măsuri pentru a remedia lipsa alimentelor şi a lupta împotriva foametei.

Autorităţile au procedat cu înţelepciune. Logic. Mai întâi au stabilit statistici. Se pot remedia bolile şi nenorocirile lepra, lăcustele, foametea, incendiul realizând mai întâi statistici. Pentru a lupta împotriva foametei, romanii au făcut deci rapoarte statistice. După aceste rapoarte, persoanele care sufereau cel mai mult de foame erau cei săraci. Toţi morţii aparţineau acestei categorii. Bogaţii rezistau, nu mureau.

Pentru că săracii nu rezistau la foame, autorităţile romane au decis să-i expulzeze pe săraci din Roma. Expulzând populaţia săracă, va fi expulzată, totodată, şi foametea. Era logic. Operaţiunile de luptă împotriva foamei prin metode ştiinţifice au început la câteva zile de la sosirea lui Ambrozie la Roma.

Trupele îi vânau pe săraci fără să ţină seama de sex ori de vârstă, din case, de pe străzi, din pieţele publice, de la lucrul lor, formând convoaie, conduse sub o puternică escortă în afara oraşului. Nici o aşezare importantă nu voia însă să-i primească, pentru că ei aduceau boala odată cu venirea lor. Oamenii de ştiinţă au constatat cu această ocazie că săracii aveau această boală în sânge, încă de la naştere, la fel cum prin ereditate sunt transmise alte boli, precum sifilisul ori malaria. Săracii, vânaţi în cele mai ascunse cotloane ale oraşului şi trimişi în exil, plecau cu boala în sânge şi cu Ambrozie în minte, cu hule la adresa lui pe buze, convinşi că foametea a izbucnit din pricina sa. El îl oprise pe Graţian să o reaşeze pe zeiţa de aur la Senat. Dispariţia acesteia a coincis cu venirea foametei.

200

Episcopul nu avea nici o avere. îndată după botezul său îi donase totul surorii sale. I se spusese că un episcop nu are nevoie de bani şi acum Ambrozie constata neadevărul acestui fapt. Nimeni nu avea nevoie de bani mai mult ca el în aceste clipe. îi ceru Marcellinei:

banii au fost aproape în întregime dăruiţi săracilor. Mi-au fost încredinţaţi tocmai în acest scop, îi explică ea.

Marcellina mai avea doar puţini bani. Ambrozie ia tot ceea ce-i mai rămăsese din bogăţiile de odinioară. Cumpără cu ei grâu şi untdelemn pentru săraci. Din păcate, destul de puţine. Bate apoi din poartă în poartă, la toţi prietenii lui de odinioară, patricieni bogaţi, şi le cere ajutor pentru a cumpăra grâu. îi hrăneşte astfel pe săraci. Vinde ceea ce mai are de valoare în biserica sa din Milan, pentru a cumpăra grâu şi untdelemn. Săracii care au rămas la Roma îl caută peste tot acum. Este singurul om care le dă să mănânce. Şi tuturor le e foame.

Când a terminat totul, Ambrozie a ajuns şi el la fel de sărac. în afară de sutană şi de încălţăminte, nu mai are nimic. Sărac precum sfinţii din pustie. A devenit un adevărat creştin. Căci ajunsese unul dintre oamenii cei mai săraci din Roma. Sora sa, Marcellina, era şi ea la fel de săracă. Bogăţiile pe care strămoşii lor patricienii le strânseseră vreme de cinci veacuri fuseseră folosite pentru a-i hrăni pe săraci. Evanghelia a fost astfel respectată.

201

XXVIII

Aflat în Galia, împăratul Graţian îl înştiinţă pe Ambrozie că armata îi era ostilă. Generalii îi cereau ca statuia Victoriei să fie repusă la Senat.

„Dar eu mă simt puternic, îi scria Graţian, pentru că lupt în numele lui Hristos. Este o bucurie să sufăr pentru Biserică.”

Ambrozie suferă şi el. Are multă afecţiune pentru Graţian, ca şi cum ar fi fost propriul său fiu. Graţian este singurul împărat din lume care a acceptat oficial conducerea lui Dumnezeu. El e singurul împărat din lume care a declarat oficial că nu deţine puterea absolută. Că această putere aparţine lui Dumnezeu şi nu Cezarului.

Ambrozie privi efigia împăratului de pe masa sa. Graţian nu poartă uniforma de Pontifex Maximus. Pe uniforma sa nu se află nici securis-ul securea -, nici simpulus-ul cupa de forma unei linguri -, care slujesc la sacrificii. Pe efigia sa nu mai apare nici apex-ul acoperământul slujitorilor, nici aspergillus-ul recipientul de stropit, nici secespita cuţitul cu ajutorul căruia se înjunghia animalul pentru sacrificiu. Este îmbrăcat precum un simplu soldat. Caută să se facă plăcut lui Dumnezeu atât prin viaţa sa personală, cât şi prin felul său de a-şi împlini sarcinile

202

împărăteşti. Ambrozie era îngrijorat pentru viaţa tânărului împărat în vârstă de 24 de ani. Ostilitatea militarilor, născută din pricina dispariţiei statuii, era primejdioasă.

Merse la biserică. Se rugă cu ardoare lui Dumnezeu ca dreptatea să fie de partea lui Graţian în această ostilitate şi revoltă a armatei.

După ce-şi termină rugăciunea, se întoarse la palatul episcopal. îşi începu treburile zilnice. Ambrozie îşi sfătuise credincioşii să nu mai meargă la tribunale pentru rezolvarea micilor diferende. Sfântul Pavel a spus: „Nu este, oare, între voi nici un om înţelept, care să poată judeca între frate şi frate?” Creştinii din Milan se adresau astfel lui Ambrozie pentru a le face dreptate.

Ambrozie se aşeză la masa sa. Sala largă este plină de lume. Chipul episcopului a ajuns tot mai palid. Doarme foarte puţin. Soarta lui Graţian, care luptă în numele Bisericii, îl nelinişteşte. I-ar plăcea să-l poată ajuta. Primul pârâş vine însă înaintea lui. Este obligat să-l uite pe Graţian şi s-o asculte pe femeia care-i cere episcopului să-i facă dreptate.

sfinte episcope, îi spuse femeia, soţul meu a murit. A murit lăsând o datorie neplătită. El îşi plătea întotdeauna datoriile. împrumuta adesea, pentru că noi suntem oameni săraci. însă el întorcea datoria cu cinste. N-a putut să plătească ultima datorie luată. A murit. Moartea vine fără să întrebe dacă datoriile sunt plătite ori ba. Negustorul care-l împrumutase, aflând de moartea sa, a venit să mă caute îndată. M-a oprit să-l îngrop pe soţul meu până ce nu-i voi plăti această datorie. N-am banii pe care mi-i cere. îi voi plăti mai târziu. Trebuie însă să-l îngrop pe cel adormit.

203

Femeia izbucni în plâns. Ambrozie o mângâie şi îl chemă pe negustor.

este adevărat, recunoscu negustorul, că mă opun acestei înmormântări înainte de a fi despăgubit. Dacă femeia îşi îngroapă soţul, nu-mi va mai plăti. Toţi săracii sunt la fel. Obligând-o să ţină mortul în casă, o constrâng astfel să-mi plătească. Nu va putea să-l ţină pentru totdeauna. Va fi obligată să-mi plătească.

aveţi dreptate s-o opriţi pe femeie să-şi îngroape soţul, spuse Ambrozie, privindu-l pe negustorul robust cu ochii săi negri şi melancolici. Vă felicit pentru trucul pe care l-aţi aflat pentru a vă obţine drepturile. Va trebui însă să supravegheaţi mortul, ca nu cumva femeia să-l îngroape în ascuns. Vă poruncesc, prin urmare, ţinând seama de interesul vostru, să luaţi mortul acasă. Păstraţi-l într-o cameră bine zăvorâtă. Doar aşa veţi fi sigur că nimeni nu va putea să-l îngroape.

dar nu-mi trebuie mortul!

mortul vă aparţine. E un gaj. Trebuie să luaţi acest gaj şi să-l ţineţi închis.

Ambrozie era scârbit de aviditatea oamenilor.

prefer să aştept ca femeia să-mi dea banii mai târziu decât să iau mortul acasă la mine.

Văduva se retrase liniştită. Va putea să-şi îngroape soţul.

Un curier se apropie de Ambrozie şi-i spuse şoptit:

graţian a murit.

Episcopul rămase încremenit. Nespus de palid, cu ochii plini de lacrimi, îi respinse pe toţi cei care aşteptau să fie primiţi de el în audienţă. Se retrase apoi, urmat de curierul căruia îi ceru amănunte.

204

Armata îl duşmănea pentru refuzul său de a nu fi instalat la palat statuia zeiţei de aur a Victoriei. Era înconjurat doar de soldaţi care complotau. în toate legiunile de câteva săptămâni, aşa cum ştiţi, generalul Maxim s-a revoltat. Toate trupele care se aflau sub comanda sa, în Anglia, l-au proclamat împărat. Maxim a revenit de puţină vreme pe continent. Armatele care se aflau aici au trecut de partea sa. Una după alta. Toate. Apoi a fost rândul populaţiei civile. Graţian a strâns ceea ce-i mai rămăsese din armata sa şi a încercat să închidă calea uzurpatorului. Trupele lui Graţian şi cele ale lui Maxim s-au întâlnit pe Rin. înainte de a se da bătălia, trupele care-i mai rămăseseră fidele împăratului s-au aliat cu cele rebele. Pe Graţian îl susţinea doar garda. însă, în cele din urmă, l-a părăsit şi ea.

sărmane Graţian! Să fii trădat de propria gardă!

până la ultimul soldat. Dar Graţian s-a arătat viteaz. El v-a înştiinţat că pentru el pătimirea este o bucurie. A luptat pentru Biserică şi pentru îndepărtarea idolilor. A pornit singur către sud. Avea, fără îndoială, intenţia de a trece în Italia. Pe cale, a cumpărat cai şi şi-a angajat călăuze pentru a trece Alpii. Maxim i-a închis însă toate trecătorile către Italia. Văzând că drumurile către Italia îi erau oprite, Graţian s-a îndreptat către Lugdunum. La jumătatea căii, a căzut într-o capcană. Generalul Andragathius, secundul lui Maxim, l-a invitat la palatul său. S-a oferit chiar să-l ajute. însă, în timpul prânzului, Graţian a fost asasinat.

mulţumesc! îmi e de-ajuns! Am auzit ceea ce era de auzit.

Episcopul merse singur în biserică. Cugetă la această dramă. Graţian avea 24 de ani. Biserica şi imperiul îşi

205

puseseră mari speranţe în el. Era singurul în stare să consolideze arca Bisericii, arcă ce ar fi putut salva pe toţi oamenii de potopul barbar. însă Graţian era mort acum. Episcopul se rugă pentru mântuirea sufletului său. Se rugă cu ardoarea unui părinte. Cu lacrimi în ochi.

Ieşind din biserică, Ambrozie o zări pe împărăteasa Iustina. îl ţinea pe fiul ei Valentinian de mână. Tânărul împărat are acum puţin peste 12 ani. Pare însă mult mai tânăr.

plângeţi? o întrebă Ambrozie. Nu ştiam că l-aţi iubit atât de mult pe fiul adoptiv.

Iustina nu avusese niciodată nici cea mai mică afecţiune pentru Graţian. De fapt, lipsa de afecţiune era reciprocă. Valentinian o părăsise pe prima lui soţie, mama lui Graţian, pentru a se căsători cu Iustina. După ce i-a luat tatăl, Iustina l-a lezat pe Graţian şi de drepturile la tron, după moartea lui Valentinian, în anul 375. Mai târziu, Graţian şi Iustina şi-au împărţit imperiul, însă ei n-au reuşit niciodată să aibă afecţiune unul faţă de celălalt.

nu este niciodată prea târziu pentru a iubi pe cineva. Nu l-aţi iubit pe Graţian câtă vreme a trăit. îl iubiţi acum, când este mort. Sunt mulţumit să văd că la sfârşitul tragic al nefericitului Graţian suferiţi şi plângeţi.

nu plâng moartea lui Graţian, răspunse Iustina, ştergându-şi lacrimile.

nu? întrebă episcopul mirat.

plâng pentru că o primejdie cumplită îl ameninţă pe fiul meu Valentinian. Cumplită! Cumplită, Preaevlavioase Pontif!

ce primejdie?

maxim e în drum spre Italia. Curieri, sosiţi de puţină vreme, au adus această veste. Maxim nu este mulţumit

206

cu teritoriile lui Graţian. El e hotărât, cu ajutorul trupelor sale, să cucerească întreaga Italie. Vrea să uzurpe tronul fiului meu.

Iustina este tulburată. Plânge. Strânge mâinile episcopului. îşi arată durerea ei de mamă. Toate mamele doresc fericirea copiilor lor. Iustina nu vrea ca fiul ei iubit să rămână fără tron, la fel cum o mamă nu vrea ca fiul ei să rămână fără pâine.

e datoria mea de mamă să apăr viitorul fiului meu, aşa cum leoaica îşi apără puii.

Ambrozie o privi intrigat pe împărăteasă. Nu înţelegea ce voia Iustina să-i ceară.

maxim vine să ia tronul fiului meu, insistă Iustina, înţelegeţi, Preaevlavioase Pontif? Tronul fiului meu!

şi ce pot eu să fac? Eu sunt episcop.

tocmai pentru că sunteţi episcop, puteţi să faceţi ceva. Eu sunt o sărmană văduvă lipsită de apărare. Fiul meu este orfan. Ocrotiţi-ne! Biserica îi ocroteşte întotdeauna pe văduve şi pe orfani. Trebuie să ne ajutaţi! Maxim vrea să capete un tron care aparţine unor făpturi fără apărare. Tronul unei văduve şi al unui orfan.

dacă îmi făgăduiţi ajutorul vostru pentru a face din Valentinian un împărat vrednic de fratele său, vă făgăduiesc susţinerea Bisericii. Lumea are nevoie de împăraţi care să fie cu frică de Dumnezeu. Situaţia e gravă. Sfârşitul este aproape.

începând de acum, puteţi să vă consideraţi ca tată al lui Valentinian. îl veţi forma aşa cum ştiţi. Sub sfânta voastră ocrotire. Ocrotiţi-i tronul! La vârsta lui, este încă neputincios să facă aceasta de unul singur.

Ambrozie nu se lasă înşelat. El ştia adevăratul motiv al acestor lamentaţii. Iustina era încă o sclavă a ambiţiei

207

sale. însă Ambrozie vrea un împărat creştin. îl va lua deci pe Valentinian sub ocrotirea sa. îl va creşte în frica de Dumnezeu. Şi pentru a putea face din Valentinian cu adevărat un împărat creştin trebuie mai întâi ca el să fie împărat.

voi merge personal la Treveris. Voi încerca să-l conving pe Maxim să se mulţumească cu partea imperiului luată de la Graţian. Voi face tot ceea ce-mi stă în putinţă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi putea salva tronul fiului vostru. însă făgăduiţi-mi că fiul vostru va urma calea pe care Dumnezeu a arătat-o oamenilor.

Iustina făgăduieşte totul. E gata de orice pentru a avea un tron, chiar dacă îl împarte cu fiul său. Ea e ceea ce Profetul Amos, în Vechiul Testament, a numit „o vacă a păşunilor înalte”. Iarba pe gustul ei nu creşte decât pe înălţimi. Iustina nu poate trăi decât aşezată pe un scaun împărătesc.

Ambrozie era conştient că astfel slujea cauzei Bisericii şi nu cauzei Iustinei. Se pregăti deci în grabă pentru călătoria sa la Treveris. Va fi însoţit în călătorie de generalul Bautho.

Aceasta se petrecea în toamna anului 383. Era prima oară când, pentru a decide soarta Romei, un episcop mergea în misiune diplomatică.

208

XXIX

Ambrozie sosi la palatul lui Maxim din Treveris în miez de iarnă. Intrând în acest palat, Ambrozie intră în casa sa natală. Tatăl său locuise aici. în acest palat din Treveris, Ambrozie văzuse lumina zilei.

am venit la Treveris pentru a căuta rămăşiţele pământeşti ale lui Graţian, spuse el.

Maxim îl privi pe episcop cu bunăvoinţă. Este un aristocrat, ca şi Ambrozie. Are aceiaşi strămoşi ca şi împăratul Constantin. Este un om înţelept. Un roman desăvârşit şi un soldat perfect. Maxim are raţiuni puternice pentru a-l învinovăţi pe Ambrozie. La moartea lui Valens, în 378, când Apusul căuta un general pentru a-l numi împărat al Răsăritului, el îl alesese pe Teodosie. Ambrozie avusese ultimul cuvânt în această alegere. După dreptate, acest loc ar fi trebuit să-i revină lui Maxim. El era superior lui Teodosie atât prin naşterea sa, cât şi prin valoarea sa militară şi, mai cu seamă, prin calităţile lui omeneşti. Maxim îl iertase însă pe Ambrozie. Era de acum împărat. Fără ajutorul lui Ambrozie ori al Iustinei.

nu am nici o răspundere pentru pierderea tronului şi vieţii lui Graţian, răspunse el. Trupele din Anglia, apoi cele din Europa m-au proclamat împărat. A fost de datoria

209

mea să accept. Graţian nu se ocupa decât cu aruncarea suliţei. Armata voia un împărat.

morala creştină interzice să-ţi însuşeşti bunul altuia. Titlul de împărat al Romei aparţinea lui Graţian. Nu aveaţi dreptul să i-l luaţi!

purpura mi-a fost oferită. N-am luat nimic. Am primit. Armata mi-a dat coroana şi armata are dreptul să aleagă pe cel pe care-l vrea ca împărat. Şi atunci când doreşte ea!

împăratul îi explică episcopului că traversase Canalul Mânecii cu gânduri prieteneşti. Voia să ajungă la o înţelegere cu Graţian.

încă nu acceptasem purpura. Am continuat să refuz. Dar, încă de la sosirea mea în Galia, armata care se afla aici s-a raliat cu a mea. Soldaţii m-au rugat să devin împăratul lor. Populaţia civilă a făcut acelaşi lucru. Nu a rămas nimeni, până la garda personală a lui Graţian, care să nu se ralieze taberei mele. N-am făcut nimic ca să-i atrag. Graţian nu se preocupa nici de popor, nici de armată. Am putut să-mi dau seama că poporul, ca şi armata, erau îndreptăţiţi pe deplin să-şi aleagă un alt împărat. M-au ales pe mine. Am acceptat. Asta-i tot.

veşti din Italia arată că Andragathius, unul din secunzii voştri, l-a asasinat pe Graţian în împrejurimile Lugdunumului.

total neadevărat! Abandonat de armată, de către consilieri şi de garda sa, Graţian a încercat să treacă în Italia. Populaţia oraşelor, întâlnită în cale, a refuzat să-l primească. După dispariţia Victoriei de la Senat, în special, ostilitatea împotriva lui era una plină de violenţă şi făţişă. Văzând că nu putea să obţină ceea ce îi era necesar

210

pentru călătorie, deşi el era gata să plătească dublu pentru aceasta, Graţian a schimbat drumul şi s-a îndreptat către Lugdunum. Pe cale, a fost asasinat. Cercetările mele nu au ajuns la nici un rezultat. Nu am reuşit să aflu nici trupul lui, nici pe vinovaţi. Andragathius, unul dintre cei mai destoinici generali, e în afară de orice bănuială, împăratul nu a fost asasinat la comanda lui. E o calomnie. Moartea lui Graţian nu se datorează nici mie, nici lui Andragathius, nici altuia dintre generalii mei. Nu-şi datorează moartea violentă decât lui însuşi. Un împărat, mai ales fără împărăţie, nu traversează Galia de unul singur, ca un pelerin.

ce intenţionaţi acum?

să dau poporului şi armatei ceea ce aşteaptă de la mine şi ceea ce li se cuvine: o soartă mai bună şi minimumul de dreptate care le lipseşte. în ceea ce priveşte relaţiile mele cu Teodosie, Valentinian, Iustina, Senatul roman şi Biserica, voi proceda aşa cum se cuvine. Conform legilor şi obiceiurilor. Am trimis pe ambasadorii mei să anunţe pretutindeni încoronarea mea şi voinţa mea de a fi recunoscut ca împărat şi de a avea bune relaţii cu toată lumea. Teodosie trebuie să mă recunoască. El e încurcat cu atâtea în Răsărit pentru a putea să-şi adune o armată şi să lupte cu mine. Chiar dacă ar vrea, nu ar izbuti să facă una ca asta. Mai multe obstacole dinăuntru şi de la frontiere îl opresc. Iustina şi Valentinian nu pot constitui o primejdie pentru mine. Ea e femeie, iar el, un copil. Senatul nu este decât o umbră. Trebuie să mă recunoască. Biserica nu are nici un motiv să nu mă recunoască. Dimpotrivă. Printre invitaţii mei de onoare se află Episcopul Martin. Biserica Galiei mă susţine şi eu o ajut. Sunt creştin. Urmaş al Sfinţilor Constantin şi Elena.

211

Ambrozie era încântat de personalitatea lui Maxim. îl credea pentru moment cinstit şi sincer. împăratul era şi el încântat de personalitatea episcopului patrician.

senatul nu v-a cerut să repuneţi idolul la locul său? îl întrebă Ambrozie. Este o condiţie pe care Senatul o pune întotdeauna înainte de a recunoaşte un nou împărat.

am promis libertatea cultului. Nici împăratul, nici episcopul nu va întârzia asupra acestei chestiuni.

Ambrozie era sigur că Maxim nu-şi luase nici un angajament în faţa Senatului în privinţa statuii Victoriei.

Ambrozie rămase la Treveris întreaga iarnă. Ambasadorii trimişi de Maxim s-au întors. Teodosie, Valentinian, Iustina şi Senatul l-au recunoscut pe noul împărat al Apusului. Maxim îşi avea reşedinţa la Treveris, iar autoritatea lui se întindea asupra întregului imperiu de Apus în afară de Italia, care rămânea sub stăpânirea lui Valentinian şi a Iustinei.

Când a sosit primăvara, Ambrozie s-a pregătit să se întoarcă. Făcu o ultimă încercare:

mi-ar fi plăcut totuşi să aflu locul în care a fost înmormântat trupul lui Graţian. Dacă ştiţi ceva, vă implor să-mi spuneţi! Graţian nu mai poate fi o primejdie pentru voi. Populaţia şi soldaţii, care nu i-au luat apărarea pe când era viu, nu-şi vor schimba poziţia nici acum, când este mort. L-am iubit pe Graţian ca pe fiul meu. Aş vrea să-i fac o înmormântare creştinească.

chiar nu ştiu unde se află mormântul lui acum, îi răspunse Maxim. Vă rog să mă credeţi că acesta este adevărul. Mai mult, doresc chiar ca în panegiricul pe care i-l veţi face lui Graţian, la Milan, să menţionaţi despre nevinovăţia mea.

212

nu vă voi acuza, făgădui Ambrozie. Acum nu am nici o probă sigură.

spuneţi-le, de asemenea, lui Valentinian şi Iustinei că eu nu sunt doar un simplu asociat la tronul lor, ci sunt şi ocrotitor al lor.

Ambrozie îşi ţinu făgăduinţa. Tulburările din popor nu erau o certitudine pentru el. Panegiricul său nu a cuprins nici o acuzaţie împotriva lui Maxim ori a vreunuia din generalii săi. Ambrozie dorea ca Maxim să susţină Biserica. Şi Biserica nu exclude pe nimeni.

Când a trecut Alpii, în drum spre Milan, Ambrozie se gândi la Graţian. Murise la 24 de ani. Primise purpura şi coroana din mâinile tatălui său, la vârsta de 8 ani. Primise coroana Romei ca pe o jucărie. Iustina îi dăruise fiului ei Valentinian, în vârstă de 3 ani, purpura, coroana şi tronul, tot ca şi cum ar fi fost vorba de jucării. Dar nici Valentinian, nici Iustina nu ştiau că tronul, purpura şi coroana pe care le oferiseră fiilor lor vor deveni cu adevărat jucării de copil. Lipsite de importanţă. O singură împărăţie va rămâne: împărăţia lui Hristos. Cetatea lui Dumnezeu. Arca lui Noe. Biserica.

Primăvara făcea să renască întreaga natură. La Milan, toţi creştinii, sărbătoreşte, se pregăteau să meargă în întâmpinarea episcopului lor, Ambrozie.

213

XXX

Ambrozie îi împărtăşi Iustinei şi fiului ei Valentinian rezultatul demersurilor sale:

maxim acceptă să rămână în nord. Se mulţumeşte cu teritoriile ce i-au aparţinut lui Graţian. Valentinian rămâne, prin urmare, împărat al Italiei. Maxim îl asigură pe el, la fel ca şi pe mama sa, de prietenia şi de protecţia lui.

preaevlavioase Pontif, aţi salvat tronul fiului meu! Vă rog să-l consideraţi pe Valentinian ca pe propriul vostru fiu. Nu vă va ieşi niciodată din cuvânt.

Ambrozie se retrase. Întorcându-se la palat, ceru să afle noutăţi în legătură cu evenimentele petrecute în lipsa sa.

acum câteva zile, Iustina şi Valentinian au primit o delegaţie a senatorilor romani. Aceasta i-a prezentat împăratului o cerere pentru ca statuia Victoriei să fie reaşezată la locul ei.

Ambrozie rămase de-a dreptul uimit. Ceru să i se repete cuvânt cu cuvânt vestea ce tocmai îi fusese anunţată.

Episcopul are 44 de ani. E obosit de iarna petrecută la Treveris. Stă la masa sa, nemişcat. Nu poate să creadă ceea ce i s-a repetat în două rânduri. E la fel de palid ca întotdeauna. Mâinile îi sunt la fel de albe. Sângele îi

214

e la fel de sărac. Fruntea lui lată, de culoarea fildeşului, dezgolită acum, pare şi mai lată. Una dintre sprâncene este mereu mai lungă decât cealaltă. Părul îi este cărunt. Faţa şi fruntea i-au devenit încet, încet, de culoarea florii de cireş, semn al unei mânii fără margini. însă el rămâne liniştit. Nu face nici un gest. E asemenea unei statui.

tocmai ce-am plecat de la palat.

Ambrozie vorbea şoptit, ca pentru el însuşi.

iustina a căzut în genunchi, plină de recunoştinţă, însă ea nu mi-a spus nici un cuvânt despre această poveste. Nici despre audienţa senatorilor. Nici despre cererea lor. Nimic.

Episcopul repetă cuvintele lui Amos: „Ascultaţi cuvântul acesta, voi vaci din Vasan, care staţi pe muntele Samariei, vaci ale păşunilor înalte. Iată vin zile când voi veţi fi ridicate cu cârlige şi [...] cu căngi.”

Ambrozie se ridică. Era mânios pe Iustina. Această femeie era ca o capră. Nu putea să trăiască decât lipită de tron. Capabilă de toate josniciile, numai să rămână sus. Mulţumită celor doi soţi şi celor doi fii, ea a fost de patru ori împărăteasă a Romei.

povestiţi-mi încă o dată cum s-au petrecut lucrurile, îl rugă episcopul pe cel care-i adusese vestea. Mi-aţi spus că senatorii au venit la Milan? Că ei au fost la palat? Şi că nu li s-au închis porţile?

nu. Nu eraţi în oraş. Nimeni nu a avut curajul să închidă porţile senatorilor.

senatorii, prin urmare, au intrat în palat. Au cerut să fie primiţi de împărat şi de Iustina. Şi gărzile au fost de acord să-i anunţe?

nici o gardă nu are dreptul să refuze intrarea senatorilor romani.

215

fie! Mai departe! Au fost anunţaţi Iustina şi împăratul că senatorii cereau să fie primiţi. împăratul ştia că senatorii veniseră să-i ceară să repună statuia Victoriei la Senat. Iustina ştia şi ea. E limpede. Şi totuşi i-au primit. E adevărat? Iustina şi împăratul i-au primit pe senatorii care cereau un idol la Senat?

senatorii au împărtăşit, într-adevăr, împăratului dorinţa lor. Ei au transmis o scrisoare din partea preşedintelui Senatului, semnată de trei senatori.

şi împăratul a primit această scrisoare? N-avea dreptul! Mergeţi cât mai degrabă la palat şi spuneţi-i Iustinei că-i cer să-mi dea acea scrisoare. Ţin să mă asigur personal de dorinţa senatorilor. Vreau să văd până unde au mers cu obrăznicia lor. Căci e o obrăznicie a cere unui împărat creştin de 13 ani, în absenţa episcopului său, să repună idolii păgâni în Senatul imperiului. Pare de necrezut!

împăratul n-a hotărât încă nimic.

nici nu contează. A primit această scrisoare atunci când nu avea dreptul. El nu ar fi trebuit nici măcar să-i primească pe senatori. Ştia pentru ce au revenit. A lua cunoştinţă de o asemenea scrisoare, chiar fără o hotărâre favorabilă, constituie o crimă în orice situaţie. Cel care nu se opune răului este răspunzător de victoria acestuia.

Ambrozie îi convocă în grabă pe toţi colaboratorii săi.

Curierul episcopului se întoarse însă de la palat cu mâinile goale.

împărăteasa vă aduce la cunoştinţă că această scrisoare este un document oficial, remis în mâinile împăratului de către Senatul roman. Acest document nu poate, prin urmare, să fie încredinţat unei alte persoane.

216

înapoi la palat! Spuneţi-i Iustinei şi împăratului să-mi încredinţeze pe loc această scrisoare privitoare la reaşezarea idolului la Senat. Ca episcop, sunt îndreptăţit să iau cunoştinţă de această cerere, am chiar această datorie. Când împăratul trebuie să ia o decizie militară, el îşi consultă generalii. Când trebuie să ia o decizie în privinţa religiei, împăratul este obligat să ceară părerea Bisericii. Să trimită această cerere fără întârziere!

Curierul se reîntoarse. De această dată aducea scrisoarea.

împăratul îşi cere iertare. Şi-a dat seama că a făcut o greşeală înaintea lui Dumnezeu acceptând o cerere de reaşezare a unui idol în incinta oficială a Senatului. împăratul atribuie această greşeală vârstei sale fragede. Nu uitaţi că el abia a împlinit 13 ani!

tinereţea nu scuză păcatul. Nimeni nu este prea tânăr pentru a fi un bun creştin. Fiecare vârstă este desăvârşită pentru Iisus Hristos. înşişi copiii s-au mărturisit.¹

Ambrozie citi cu atenţie, cu capul sprijinit între braţele sale albe.

scrisoarea este foarte frumoasă. E redactată de Symmachus. Conţinutul, stilul şi forma propoziţiilor au eleganţa operelor latine.

nu, nu e frumoasă! strigă Ambrozie, furios, către colaboratorii care-i admirau stilul lui Symmachus. Iisus a zis: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuie!” Unul de căpetenie. Aşa spunea Iisus. Şi voi, voi, faceţi la fel ca Marta. Vă ocupaţi de stil, de eleganţă. Oamenii care trăiesc în imperiu sunt ameninţaţi de o îndoită moarte: de moartea trupească, din pricina valurilor barbare care înghit imperiul, şi de moartea veşnică,

¹ Sfântul Ambrozie, Epistola 30.

217

pricinuită de păgânism şi erezie. Voi sunteţi la fel ca Marta. Vă ocupaţi doar de virgulă. De punctuaţie. Şi totuşi timpul presează. Mântuirea nu se află decât în sânul Arcei lui Noe. în Biserică. Biserica trebuie să fie întărită, consolidată. Fără să vă preocupe altceva. Cu neînduplecare. Ce găsiţi frumos în această scrisoare a lui Symmachus? Pledoaria pe care ea o face pentru a obţine reaşezarea idolilor? Vedeţi aici o preocupare vrednică de un om integru în momente atât de grave? E o invitaţie la o îndoită sinucidere. Eu, unul, nu aflu nimic frumos. Oricum ar fi, e o frumuseţe artificială. Nici o operă de artă nu este frumoasă şi nu rezistă în timp dacă rădăcinile nu-i sunt ancorate în religie. Asta însă n-are nici o rădăcină. Este o floare din hârtie creponată. Quidquid Dens non est, nihil est, et pro nihilo comptuari debet. Tot ce nu este Dumnezeu nu înseamnă nimic şi trebuie socotit drept nimic. Scrisoarea lui Symmachus nihil est. Nihil! Ce putere au scrisoarea lui Symmachus şi idolii de aur în faţa barbarilor şi ereziei? Nihil! Doar Hristos şi Biserica pot să vină în ajutor. Cel care nu intră în Biserică nu va fi nimic nici în istorie, nici în veşnicie.

Ambrozie era slab, palid şi obosit. Scrisoarea îi tremura în mâinile sale albe, cu degete subţiri...

Totuşi persoana lui Ambrozie era o minunată coloană de marmură care sprijinea imensul edificiu al Bisericii. O minune a arhitecturii. La fel cum se întâmplă cu coloanele subţiri, frumoase şi fragile, care suportă o greutate imensă de granit şi de piatră. Astfel era Ambrozie.

Citeşte cu multă atenţie...

Ambrozie, primul om din Evul Mediu. în Evul Mediu creştinii au introdus pentru prima oară în activitatea lor

218

intelectuală şi ştiinţifică, credinţa oarbă şi fanatică în ideile, dogmele şi principiile lor, în veşnicie şi în adevăr. Ştiinţa modernă se sprijină pe această credinţă fanatică în absolut şi în adevăr. Acest fundament nu l-au arătat nici grecii, nici romanii. Creştinii sunt cei care au adus această certitudine fanatică şi credinţa că, la capătul eforturilor lor, ei îl vor afla pe Dumnezeu şi adevărul.

Ambrozie încetase să fie acum un roman. Se distanţase de Antichitate, de imperiu şi de veacul său. Era un om modern, care nu caută decât absolutul adevărului.

cum a putut împăratul să ţină în augustele sale mâini o cerere în favoarea reaşezării idolilor? Nu s-a simţit oare jenat la o astfel de lectură?

împăratul pretinde că a acceptat-o din politeţe faţă de senatori.

împăratul înţelege să-i venereze pe idoli şi pe Hristos în acelaşi timp? Chiar poate împăratul Romei să respecte în acelaşi timp minciuna şi adevărul? Momentul nu a fost bine ales. Primejdiile dinăuntru şi cele din afară bat la uşă. Nu e momentul pentru astfel de dovezi de politeţe! împăratul ar fi trebuit să refuze categoric această cerere. Fără menajamente. Adevărul nu se negociază. Acesta nu-i de negociat. Chestiunile civile nu pot să primeze când e vorba de Dumnezeu şi, prin urmare, de adevăr. Intransigenţa este o miză. Trebuie adoptată o atitudine, căci primejdia este aproape!

Ambrozie se retrase. Se rugă îndelung. Apoi se culcă. Schimbarea care intervenise înăuntml său era una radicală. încetase să fie un simplu patrician. Nu mai era roman. Se debarasase întru totul de orice apartenenţă la o clasă, la o naţionalitate şi la istorie. Ambrozie e doar episcop.

219

Patria sa este Biserica. O patrie în care oamenii au renunţat la istorie, la timp şi convenţii, precum oamenii goi care au renunţat la hainele lor. Oameni goi înaintea lui Dumnezeu.

A doua zi, Ambrozie merse la palat.

Iustina şi împăratul îşi cerură iertare pentru faptul că primiseră scrisoarea lui Symmachus.

deoarece a primit această scrisoare, împăratul este constrâns să judece şi să statueze asupra legalităţii prezenţei idolilor în incinta Senatului. Mă voi prezenta înaintea împăratului în calitatea mea de reprezentant al lui Hristos, pentru a mărturisi.

împăratul institui un tribunal. Convocă senatorii. Valentinian însuşi prezidă acest tribunal, care trebuia să decidă dacă nudul aurit al Victoriei trebuia ori nu să se afle în incinta Senatului.

Unul dintre senatori dădu citire scrisorii lui Symmachus. Senatorii cereau ca statuia reprezentând-o pe Victoria să-şi regăsească locul în incinta Senatului, pentru simplul motiv că această fecioară de aur nu era un idol, ci mai cu seamă un simbol al imperiului.

mă opun! declară Ambrozie. Trebuie interzisă expunerea idolilor păgâni într-un loc în care se decide soarta imperiului.

preaevlavioase Pontif, creştinii doresc şi ei victoria Imperiului Roman. Doar barbarii vor înfrângerea lui. Doar barbarii sunt ostili victoriei noastre.

faceţi mari confuzii, replică Ambrozie. Nu cei cărora voi le spuneţi astfel sunt barbari. Şi eu am fost barbar înainte de a descoperi învăţătura lui Hristos. Barbar este cel care venerează idolii. Printre alte popoare, numeroşi

220

sunt aceia care sunt creştini; aceştia nu sunt, prin urmare, barbari. Şi printre romani sunt numeroşi aceia care venerează idolii; aceştia sunt, cu siguranţă, barbari.

Această statuie trebuie readusă în Senat, ca semn de respect pentru istoria Romei şi a imperiului.

eu nu respect trecutul. Dimpotrivă. îmi este ruşine de trecut şi de religia strămoşilor mei. Eu nu urmez pilda lor. Nu aveţi dreptul să-mi reproşaţi ceva! Nu se poate reproşa unui om că a părăsit o cale pentru a apuca pe una mai bună. Aceasta se numeşte progres. Toată natura progresează. Progresul este calea care ne duce la desăvârşire. Sunt fericit că am rupt-o cu trecutul. Nu am nici un motiv să-l venerez. Nu-mi e ruşine că am apucat pe calea de astăzi, la o vârstă mai înaintată, căci oamenii sunt alături de mine. Nu e niciodată prea târziu pentru a înţelege binele şi pentru a-l săvârşi.

Ambrozie îi ceru împăratului, care prezida tribunalul, să interzică o dată pentru totdeauna prezenţa idolilor în Senat.

alegeţi între păgâni şi creştini! spuse el. Păgânii cer împăratului salvarea zeilor lor. Creştinii se roagă lui Dumnezeu pentru salvarea împăratului.

respectaţi tradiţia! interveni un senator. Din respect pentru trecut, lăsaţi lucrurile în starea în care le-aţi aflat!

împăratul acceptă cererea senatorilor, conchise brusc Valentinian. Senatul cere un lucru pe care noi îl considerăm just: a lăsa lucrurile în starea în care eu le-am aflat. Luăm această hotărâre din respect pentru trecut.

Judecata fusese făcută. Senatorii erau surprinşi. Nu se aşteptaseră la o izbândă atât de uşoară.

putem, prin urmare, să aducem îndată statuia Victoriei la Senat? întrebară ei.

221

nu, dimpotrivă! răspunse împăratul. Respectăm tradiţia. Moartea fratelui meu s-a petrecut atunci când statuia nu se mai afla în incinta Senatului. La cererea senatorilor, las lucrurile în starea în care ele se aflau la venirea mea. Senatul nu avea statuie. El nu o va avea nici de acum înainte. Şi tradiţia va fi astfel respectată.

După judecată, poporul fierbea de mânie. Poporul ia întotdeauna partea învinşilor. Mulţimea simpatiza cu senatorii şi cu cauza lor. Poporul se temea de Ambrozie. Episcopul de Milan avea mare influenţă asupra lui Valentinian. Poporul se teme de cei care se bucură de o prea mare putere şi îi dispreţuieşte. Chiar dacă sunt episcopi.

Ambrozie se întoarse la palatul episcopal. îi mulţumi lui Dumnezeu. Nu căuta să mulţumească plebea, ci pe Dumnezeu. Datoria lui era să fortifice Biserica. Cu tenacitatea şi teama lui Noe, construind arca sa, în vederea potopului ce bătea la uşă, ştiind că numai aceia pe care el îi va lua în arcă vor pluti pe valurile istoriei, deasupra păcatului, rămânând astfel vii atât pe pământ, cât şi în cer.

222

XXXI

Episcopul Ambrozie se îmbrăcă şi le vesti credincioşilor intenţia sa de a merge la palat, propunându-le aceasta şi celor care doreau să-l însoţească. Aproape întreaga populaţie a oraşului se afla pe străzi. în acea zi a anului 386, Valentinian îşi serba cea de-a paisprezecea aniversare. Episcopul nu mergea la palat pentru a-şi prezenta omagiile. El era din nou în dispută cu tânărul împărat şi cu mama sa Iustina. Populaţia nu cunoştea motivele. Acest conflict, care mocnea de mult timp, era pe punctul de a izbucni.

Faptele erau următoarele: armata care era încartiruită în Milan era alcătuită doar din germanici. Goţii erau arieni. Comandantul acestor trupe a venit la Iustina şi i-a cerut un locaş în care preoţii lor să slujească. După ce a discutat îndelung cu mama sa, împăratul s-a decis:

dacă ţin să participe la slujbe, să li se pună la dispoziţie un grajd. Este cel mai bine pentru ei. Până de curând au fost nomazi. Să se roage în grajd!

Goţii n-au avut bănuieli în privinţa ofertei împăratului. Ofensele şi înjosirile făceau parte din solda lor. Au amenajat grajdul dăruit de împărat ca biserică. L-au curăţit. Au aşezat acolo icoane. Pe pereţi, artiştii au pictat chipuri sfinte şi au scris pasaje din Evanghelie ori din Psalmi.

223

Grajdul prefăcut în Biserică era totuşi foarte mic. în el nu puteau să intre decât foarte puţini soldaţi. în afară de soldaţi, mai era însă populaţia civilă romană de credinţă ariană. Episcopul arian, însoţit de generalii goţi, a venit din nou la împărat, să-i ceară o biserică adevărată pentru a se putea ruga.

daţi-ne Biserica Portiana! au cerut ei. Este cea mai mică biserică din Milan.

împăratul a dorit să i se lase timp de gândire. Timpul a trecut. Ambrozie, consultat asupra acestei probleme, a răspuns fără ocolişuri că împăratul se va face vinovat de crimă dacă va ceda arienilor biserica.

Goţii au insistat însă pe lângă împărăteasa Iustina. Aceasta a intervenit pe lângă fiul său. în ajun, îmboldit de armată, de funcţionarii arieni şi de mama sa, împăratul le promisese goţilor Biserica Portiana din Milan.

Ambrozie aflase de această hotărâre în urmă cu un ceas. A strâns toţi preoţii, i-a convocat pe toţi credincioşii şi cu sufletul îndurerat a pornit spre palatul împăratului. Avea 46 de ani, părul pe care-l mai avea era cărunt, însă pasul îi era hotărât şi energic. Mulţimea îl urmează de la distanţă. Ambrozie a trecut pragul palatului cu voinţa fermă de a ieşi învingător.

Primindu-l, împăratul a fost nespus de tulburat. Iustina lipsea. De câteva săptămâni, împărăteasa nu mai voia să-l întâlnească pe episcop.

Episcopul îşi redusese toate nevoile la cele mai simple lucruri, asemenea asceţilor şi sfinţilor din Răsărit. Nu se odihnea decât câteva ore pe noapte. Renunţase la picătura de vin pe care o turna într-un pahar plin cu apă. Ca băutură, se mulţumea doar cu un ceai. Ţinea două posturi

224

negre pe săptămână. Citea chiar şi noaptea. Dar cu cât se arăta mai aprig către el însuşi, prin viaţa aspră pe care o ducea, cu atât persoana lui se impunea mai mult. Era atât de slab, încât trupul său părea imaterial. Chipul său, palid, asimetric, era plin de măreţie. Ca şi pe chipul marinarilor întorşi din lungile călătorii, bătuţi de vânt şi arşi de soare, i se puteau citi pe faţă fermitatea, voinţa fără preget şi nădejdea de a învinge în lupta cruntă pe care o dădea chiar şi acum.

este adevărat că aţi promis arienilor că le cedaţi Biserica Portiana? îl întrebă pe împărat.

Acestea au fost primele cuvinte pe care le-a pronunţat Ambrozie de cum a intrat. A rămas în picioare.

Valentinian roşi, neştiind ce să spună. Îl rugă pe episcop să se aşeze. Ambrozie refuză. Mai puse încă o dată aceeaşi întrebare. Tonul episcopului avea tăria unui diamant. O tărie delicată, plăcută, însă tranşantă.

Valentinian îşi aminti că cea mai mare parte a arienilor era formată din soldaţi. Era vorba, prin urmare, de armata imperiului. Cei care apărau frontierele de cei care îi ameninţau în acele clipe.

trebuia, desigur, să le promit un loc de rugăciune. Sunt creştini. Chiar dacă sunt eretici. Apoi, ei sunt apărătorii imperiului şi ai tronului.

împăratul nu are dreptul să cedeze Biserica Portiana ereticilor. Legile interzic împăratului să violeze domiciliul unui cetăţean. Cum poate împăratul să violeze locuinţa lui Dumnezeu, Biserica, dacă nu are dreptul să facă aceasta nici celui mai umil dintre cetăţeni? Consideră el că Dumnezeu este mai puţin important decât ultimul cetăţean al imperiului şi că locuinţa Lui poate să fie violată în orice moment fără să fie pedepsit?

225

sunt fiu al Bisericii. Am avut ocazia să demonstrez aceasta în mai multe rânduri, respectând cuvântul episcopului şi pe Dumnezeu. Dar sunt, de asemenea, şi împărat. Trebuie să am grijă de armată. Armata îmi cere o biserică. Sunt obligat să fac aceasta. E datoria mea. Cerinţele soldaţilor sunt, de altfel, cu totul îndreptăţite. Ei îşi sacrifică viaţa pentru imperiu şi împăratul le refuză patru pereţi la adăpostul cărora să se poată ruga. Acest refuz ar fi nedrept. Gândiţi-vă bine, Preaevlavioase Pontif!

Ambrozie, în picioare, îl privi pe împărat cu ochii săi mari şi melancolici, în care se citesc, în acelaşi timp, milă, dispreţ şi consternare. încrucişându-şi privirea cu cea a episcopului, împăratul se tulbură. Negru de furie, izbucni:

preaevlavioase Pontif, eu, Valentinian, sunt împărat. Nu uitaţi aceasta. împăratul are dreptul să dispună, aşa cum crede el de cuviinţă, de cel puţin una din bisericile reşedinţei imperiale.

nu! împăratul n-are dreptul să dispună de nici o biserică după cum crede el. Tocmai pentru că este împărat. împăratul este un om moral. Luând Biserica Portiana de la episcopul ei legitim şi oferind-o unui străin, împăratul săvârşeşte adulter. O crimă. împăratul n-are dreptul să trăiască în adulter. Căci este un adulter a înstrăina o biserică din comuniunea legitimă cu Hristos.

Valentinian îşi epuizase toate argumentele pe care mama sa i le sugerase. Nu luă nici o decizie. Promise că se va mai gândi la aceasta.

-Am nevoie să mă gândesc înainte de a lua o decizie, conchise el.

înainte ca episcopul să părăsească palatul, de afară începură să răzbată ţipete. Mulţimea era adunată în jurul palatului. împăratul auzea ţipetele, ameninţările şi ocările.

226

Trupele chemate în grabă pentru a înlătura mulţimea, care încerca să intre în palat, nu mai făceau faţă. Sosiră alte trupe. Incidentele dintre mulţime şi armată erau în toi.

Comandantul gărzilor îl informă pe împărat că turbapiorum cere ca nici o biserică să nu fie dată arienilor eretici.

trebuie să alegem, explică ofiţerul, între a lăsa mulţimea să intre în palat ori a o masacra. Ea se aruncă înaintea lăncilor şi săbiilor noastre cu pieptul gol, cerând să fie ucisă. O moarte martirică.

împăratul îi spuse lui Ambrozie:

Preaevlavioase Pontif, potoliţi mulţimea!

şi ce să-i spun?

spuneţi-i că împăratul nu va da nici o biserică. Spuneţi-i însă, mai întâi, să nu mai forţeze uşile.

Ambrozie ieşi din palat şi înştiinţă mulţimea de făgăduinţa lui Valentinian.

împăratul a făgăduit solemn că nu va ceda Biserica Portiana. Cere însă ca ordinea să fie restabilită.

Cu aceste cuvinte, părăsi reşedinţa imperială. întorcându-se la palatul episcopal, le spuse colaboratorilor săi:

am câştigat o bătălie. însă războiul nu s-a sfârşit. Iustina s-a dezlănţuit împotriva Bisericii.

Abia încheie discuţia, că unul dintre ofiţerii de gardă veni cu veşti.

şi-a schimbat părerea împăratul? întrebă Ambrozie. Promisiunea pe care a făcut-o nu a avut alt scop decât de a îndepărta mulţimea de palat?

nu. împăratul nu şi-a schimbat părerea. Biserica Portiana nu va fi cedată arienilor. O veţi păstra. în schimb, ne veţi da imediat, pentru cultul arian, cea mai mare biserică din Milan.

Împăratul caută să ne provoace, cerând de la noi cea mai mare biserică?

nu este vorba de o provocare. Biserica Portiana este cea mai mică dintre bisericile din Milan. Ea n-ar putea să mulţumească întreaga armată şi populaţia ariană. Vi se va lua, prin urmare, cea mai mare Biserică din Milan.

Ambrozie aşteptă ca ofiţerul să plece. însoţit de toţi preoţii, merse la biserica aflată în primejdie. Urcă la amvon şi le vorbi credincioşilor de cele ce urmau să se petreacă. Poporul se dezlănţui. Simţise că aici se va petrece un spectacol, şi lui îi plăceau spectacolele şi trăirile

227

puternice. După uciderea fiarelor de către Graţian, populaţiei îi lipsea spectacolul.

în timp ce Ambrozie se adresa credincioşilor, un ofiţer intră în biserică, strigând cu voce puternică pentru a fi auzit de toată lumea:

împăratul vă aduce la cunoştinţă că nu va mai lua această biserică, care e cea mai încăpătoare. El a poruncit ca Biserica Portiana, cea mai mică din Milan, să fie dată arienilor.

împăratul nu va lua nici o biserică! răspunse Ambrozie. Ele vor rămâne toate în comuniune legitimă cu episcopul lor.

Vestea se răspândi în oraş. Peste tot au izbucnit violenţe. Prima victimă a fost Catullus, un preot arian. El a fost ucis cu pietre de mulţime. Arienii au fost atacaţi în cele patru părţi ale oraşului. Ambrozie a intervenit. Sângele a încetat să curgă. Nu era însă decât un armistiţiu. Cetăţenii erau în aşteptare. Se pregăteau mari evenimente. Cele două biserici din Milan, cea mai mare şi cea mai mică, ameninţate cu rechiziţia, au fost întărite. Credincioşii au

228

aşezat pază în afara lor, în vreme ce înăuntru se pregăteau de un asediu. Ambrozie a mers într-o a treia biserică. Toate bisericile din Milan erau pline de credincioşi, fiind înălţate baricade în jurul lor. Episcopul a săvârşit Sfânta Liturghie, apoi, în cuvântul său, a precizat că nu vrea să dea biserica. Nici măcar una din biserici.

De când era episcop, era preocupat de muzică. Adaptase în latină cântările răsăritene, care fuseseră imediat cântate de către coruri, în biserici. întreaga noapte, în toate bisericile pline de lumină, credincioşii intonau în cor aceste cântări.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, împăratul a ordonat gărzilor să ocupe bisericile. Mai întâi, le-a cerut să se amestece în mulţimea credincioşilor, fără a fi cunoscuţi.

Au intrat în toate bisericile, aşteptând ordinul de a le ocupa şi de a le evacua, ordin care trebuia să vină din afară.

Ambrozie a aflat de acest plan. A urcat la amvon şi a spus:

în această biserică şi în toate bisericile, gărzile trimise de împărat pentru a-i aresta pe preoţi şi a ocupa bisericile se află printre credincioşi. Eu, episcopul vostru, care îl reprezint pe Hristos pe pământ, îi excomunic pe toţi aceia care, folosindu-se de violenţă, vor ajuta ori vor participa la aceste fapte!

Anatema a îngrozit gărzile care primiseră ordin de a-i aresta pe preoţi şi n-au mai avut curajul să-l pună în aplicare. Armatei şi poliţiei le era teamă de cele din lumea de dincolo. Gărzile au preferat să rămână în marea masă a credincioşilor şi să intoneze împreună cântările adaptate de Ambrozie.

229

împăratul era hotărât să-şi arate autoritatea. însoţit de suita sa, porni spre biserica în care se afla Ambrozie. Ieşind din palat, mama sa Iustina îi reamintise:

„Văzându-l pe împărat alături, gărzile vor prinde curaj din nou şi, după plecarea ta, vor ocupa biserica. Venirea împăratului le va îmbărbăta.”

Valentinian ajunse la biserică şi luă parte la slujbă. Când îl văzu Ambrozie, îşi încheie predica prin aceste cuvinte:

nu ne vom lupta cu împăratul nostru, însă nu ne este teamă decât de împăratul din Ceruri. Nici un împărat de pe pământ nu ne înfricoşează.

înainte să plece, Valentinian îşi reînnoi ordinul. Gărzile refuzară însă să-l execute.

Calligonus, mai-marele slujitorilor împăratului, îl văzu pe împărat întorcându-se la palat plângând. Eunucul izbucni şi el în lacrimi. Stăpânul lumii pământeşti, care îşi impunea voinţa sa tuturor popoarelor de pe pământ, nu mai era în stare să se facă ascultat de gărzi. Calligonus îşi deplângea soarta care îl forţase să trăiască la Roma şi în imperiu. El ar fi trebuit să moară cu ultimul împărat. însă îi era greu să-şi dea seama care a fost ultimul împărat cu adevărat. Purtau cu toţii acelaşi titlu. Locuiau cu toţii în acelaşi palat. Aveau cu toţii aceeaşi suită. Valentinian era, din toate punctele de vedere, asemănător celorlalţi. Imperiile păstrează secretul morţii lor şi, în acelaşi timp, o aparenţă de viaţă, chiar după sfârşitul lor.

Calligonus ieşi alergând din palat, pradă unei mari deznădejdi. Căci deznădăjduitor lucru este să porţi titlul de eunuc imperial şi să constaţi că nu mai există nici împărat, nici imperiu. Ca şi cum ai fi fost un eunuc în slujba unor năluci. A unor umbre.

230

Calligonus intră în biserică şi ceru să-i fie arătat Episcopul Ambrozie. Se apropie de el şi-i spuse printre lacrimi.

dacă vă veţi mai bate joc de împăratul Romei, stăpânul lumii pământeşti, vă crăp capul. Eu, Calligonus, eunucul imperial. Cu această bardă.

nu m-ar surprinde una ca aceasta, îi replică Ambrozie. Ai săvârşi o faptă de famen. Dar eu, cu capul tăiat, aş muri aşa cum se cuvine să moară un episcop ori un martir. Vale În pace, Calligonus! Du-te cu Dumnezeu!

Chiar în acea zi, un decret imperial acorda libertate de cult pe toată întinderea imperiului. Orice cetăţean era liber să venereze idolii, zeii, pe Dumnezeul cel Unul, Treimea cu sau fără „I”. Libertate totală. Decretul imperial se încheia cu aceste cuvinte: „Cei care se vor opune libertăţii cultului, prin orice mijloc, vor fi condamnaţi la moarte şi decapitaţi. Decretul intră în vigoare chiar de astăzi.”

Ambrozie, care se afla tot în biserică, dădu citire decretului între două cântări.

suntem pasibili de pedeapsa cu moartea începând din această clipă, spuse unul dintre preoţi.

sfântul Ioan a avut el însuşi capul tăiat la cererea unei femei. Noi suntem creştini şi preoţi. E în firea lucrurilor să ne fie tăiat capul. împărăteasa Iustina o cere. La mii şi mii de creştini li s-a tăiat capul. însă noi nu vom ceda bisericile lui Hristos atâta timp cât vom fi în viaţă. Un episcop este obligat să moară înainte de a părăsi biserica.

Psalmii şi cântările bisericeşti răsunau în toate bisericile din Milan. Intonate după polifonia ambroziană. Din când în când, soseau credincioşi din alte biserici şi întrebau

231

ce să facă ei şi preoţii lor în faţa noii situaţii instituite de decretul imperial.

nu ţineţi seama de acest decret! le spuse Ambrozie. Pentru voi, ordinul împăratului nu există. Fiecare îşi îndeplineşte îndatoririle de creştin. Ca şi cum împăratul şi decretul imperial nu ar exista. Ocupaţi-vă doar de mântuirea sufletului vostru şi de Dumnezeu.

Lui Ambrozie nu-i păsa că era intransigent. Există o vreme pentru îngăduinţă şi o alta pentru neînduplecare. Sosise vremea intransigenţei.

Episcopul, preoţii şi creştinii din Milan petrecuseră încă o zi şi o noapte în biserici. Slujbele şi corurile transformaseră întreg oraşul într-o catedrală.

împăratul trimise un mesaj lui Ambrozie, prin care îi aducea la cunoştinţă că a fost constituită o comisie neutră pentru statuarea partajului bisericilor între dreptcredincioşi şi arieni.

nu voi accepta hotărârea luată! împăratul a constituit o comisie neutră, însă laică. Spuneţi împăratului că întru cele ale credinţei doar episcopul judecă, şi nu împăratul. împăratul face parte el însuşi din Biserică, nu este deasupra acesteia.

Ambrozie căutase de multă vreme rămăşiţele pământeşti ale Sfinţilor Ghervasie şi Protasie, doi dintre martirii din Milan. Viaţa lor nu era prea bine cunoscută. Tot ceea ce se ştia despre ei era că au suferit martiriul la Milan, datorită credinţei lor. Aceste rămăşiţe pământeşti fuseseră însă aflate de curând. Ambrozie slujea în cinstea lor. O evlavie din ce în ce mai mare cuprinse întreg oraşul.

Iustina observa cum popularitatea lui Ambrozie sporea încetul cu încetul. Nu îndrăznea să pună în aplicare

232

decretul de tăiere a capului episcopului. Voia să păstreze tronul pentru fiul său şi pentru ea şi de aceea hotărî:

trebuie să ne împăcăm cu Ambrozie. Mâine vom merge la biserica la care el slujeşte.

împăratul era deznădăjduit. Se considera singurul împărat din istorie care şi-a dat seama că este împărat şi că totuşi nu este. Că imperiul nu mai există, deşi oficial există. Imperiul supravieţuia din inerţie. La fel cum o piatră aruncată în aer îşi urmează traiectoria după impulsul iniţial, însă sfârşeşte prin a cădea. Armata imperiului era constituită din barbari de pretutindeni. Stăpânul lumii pământeşti, care comandă popoarelor, nu se mai bucura nici măcar de autoritatea de a comanda propriilor sale gărzi. Deşi adolescent, împăratul era conştient că titlul său nu era decât o nălucire.

Valentinian se supuse voinţei mamei sale. Merse la biserică. Ambrozie îl primi cu aceste cuvinte:

mă supun împăratului, dar nu voi ceda în faţa lui. împăratul nu trebuie să uite, dacă este creştin, că Iisus a spus: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu!” Cezarul trebuie, la fel ca toată lumea, să dea lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. împăratul nu deţine puterea absolută. Aceasta aparţine lui Dumnezeu, nu Cezarului. Adevărul şi credinţa sunt bunuri absolute. Independente. Adevărul nu este supus împăratului, ci împăratul îi este supus lui.

Valentinian asculta, nespus de abătut. Un curier imperial îi vesti în acest timp că trupele lui Maxim caută să pătrundă în Italia şi să-i ia tronul. împăratul primi vestea plin de nepăsare. Dacă nici gărzile sale nu-l mai ascultă, la ce i-ar mai folosi tronul? Maxim n-are decât să i-l ia. Tronul era o nălucă.

233

Pe de altă parte, Iustina, mama sa, era deznădăjduită. Pentru ea, viaţa însemna tronul şi purpura.

La întoarcerea la palat, Iustina şi fiul său aduseră la cunoştinţă poporului că decretul asupra libertăţii cultului a fost revocat. Nici o biserică nu va fi cedată arienilor. Vor rămâne toate în grija dreptcredincioşilor. Iustina ceru ca Ambrozie să vină imediat la palat şi îl rugă încă o dată să o ajute.

trupele lui Maxim vor să invadeze Italia. Maxim vrea să ia tronul fiului meu. Preaevlavioase Pontif, ajutaţi-ne!

ştiţi pentru ce Maxim a luat această hotărâre?

maxim pretinde că apără Biserica, preoţii şi episcopii. El i-a adus la cunoştinţă fiului meu că nu poate tolera ca bisericile să fie ocupate de armată şi ca preoţii să fie arestaţi. De fapt, el nu doreşte decât tronul fiului meu. Ajutaţi-ne, Preaevlavioase Pontif! Suntem la mâna voastră. Suntem sub ocrotirea Bisericii.

acum două zile l-aţi sfătuit pe fiul vostru să-mi taie capul. Aţi decretat tăierea capului tuturor preoţilor şi episcopilor care îşi apără biserica lor împotriva ereziei.

îmi cer iertare! Am făcut un păcat!

vă iert. Dar vă rog să respectaţi Biserica de acum înainte. Şi unul, şi celălalt. Nu mai daţi ordin armatei să confişte bisericile. Biserica nu este o fortăreaţă vrăjmaşă, pentru a folosi armata împotriva ei. Biserica este corabia care vă va salva. Va fi ultimul refugiu pentru voi. Nu mai decretaţi moarte preoţilor! Căci doar ei pot să vă conducă la mântuire, atunci când barbarii şi erezia vă vor împresura. Iubiţi Biserica! Voi pleca în nord, la Treveris, pentru a-i spune lui Maxim că Biserica Italiei nu este în primejdie. Că nu e nevoie de ajutorul lui. Oricum, hotărâsem să

234

merg la Treveris ca să aduc rămăşiţele pământeşti ale lui Graţian.

Ambrozie plecă la Treveris. De această dată, misiunea lui era una oficială. Era ambasadorul imperiului. Sutana sa era acoperită de pallium-ul consulilor.

235

XXXII

Ambrozie sosi la Treveris şi ceru să fie primit în audienţă oficială, în calitatea sa de ambasador al imperiului. Maxim îl aştepta.

împăratul Maxim se gândea să vă primească ca pe un refugiat şi martir, îi explică adjutantul. împăratul Maxim ştia că Iustina şi Valentinian vă persecută. Că bisericile din Mi lan sunt ocupate prin forţă de către armată. Că au fost date decrete care ordonau tăierea capului episcopilor, preoţilor şi credincioşilor creştini. Chiar eraţi vizat de decretul lui Valentinian, pentru că v-aţi opus cedării de biserici către arieni. Şi în loc să veniţi aici, unde se află scaunul lui Maxim, ca refugiat, aţi venit ca ambasador al împăratului care-i persecută pe creştini. Maxim trebuie, întâi de toate, să se gândească. Este precaut: vede bine că aţi venit cu scopul de a lua apărarea unui împărat care îi persecută pe creştini, în loc de a apăra Biserica lui Hristos.

Ambrozie surâse. Ştie că nu poate exista politică fără grandoare. Nu-şi pierde curajul dintr-atât.

împăratul Maxim are toate motivele să se bucure de prezenţa mea ca ambasador, răspunse el. Când episcopul este însărcinat cu o misiune atât de importantă, aceasta înseamnă că pacea între Biserică şi tron a fost restabilită.

236

Sunt silit să constat că, după o clipă de rătăcire, în care ei au fost împotriva Bisericii, Valentinian şi Iustina şi-au făcut mea culpa. Valentinian nu mai persecută Biserica. Orice creştin este fericit când domneşte pacea. Iar Maxim este creştin.

însă Maxim nu doreşte pacea. Este mândru de a fi urmaş al primei împărătese creştine, Elena, cea care a smuls un diamant din coroana sa împărătească pentru a-l înlocui cu un piron de la răstignirea pe cruce a lui Hristos. Dar, deşi el se laudă că este un apărător al credinţei, altele sunt motivele care-l împing să intre în Italia. Pentru a-şi mări imperiul printr-o nouă cucerire, mai mult decât pentru a apăra Biserica vrea Maxim să meargă în Italia.

Reşedinţa imperială de la Treveris era strălucitoare. La masa sa, Maxim primea poeţi, episcopi şi erudiţi din întreaga lume. Printre invitaţii săi se afla şi Episcopul Martin. Acesta era aşezat întotdeauna la dreapta împăratului şi paharul îi este întins de împăratul însuşi, care, ca mărturie a stimei pe care i-o purta, îi îngăduia să bea înaintea lui. La stânga lui Maxim stătea fratele său, generalul Marcellin, cu fiul său, generalul Victor. însă adevăratul comandant al armatei din Galia era generalul Andragathius, cel care l-a asasinat pe Graţian.

Ambrozie îşi anunţă dorinţa sa de a sta de vorbă cu Episcopul Martin.

episcopul Martin nu mai vine la palat, îi răspunse eunucul, care era şi el creştin, de altfel, ca toţi oamenii care slujeau la palatul din Treveris. Eunucul îi explică lui Ambrozie disputa dintre Episcopul Martin şi Maxim:

episcopul Martin i-a adus la cunoştinţă împăratului că nu vrea să mai stea la masă cu un asasin. Că împăratul

237

este vinovat de asasinat faţă de Dumnezeu. Conflictul a izbucnit din cauza literei „I”, a cuvântului grec homoousios. Episcopul Priscillian, un patrician hispanic, erudit şi poet, e la temelia acestui fapt sângeros. Priscillian a fost un ortodox foarte aprig, respectând toate deciziile Sinoadelor Ecumenice privitoare la Treime. La fel ca şi Papa Damas, Priscillian credea că Iisus este homoousios, de o fiinţă cu Tatăl, fiind un adversar al ereziei ariene. Un duşman crâncen al literei „I”. însă Priscillian îi iubea foarte mult pe oameni. El credea că dacă Dumnezeu l-a creat pe om după asemănarea Sa, nu doar Fiul, ci toţi oamenii sunt de o fiinţă cu Dumnezeu.

Preoţii apropiaţi de Priscillian au ascultat această teorie cu multă atenţie. Le-a plăcut. E minunat să auzi spunându-se că sufletul fiecăruia dintre noi e un mic diamant luat din marele diamant al Divinităţii. Ei l-au sfătuit, totodată, pe episcopul lor să întrebe Biserica despre veridicitatea acestei teorii.

Priscillian a mers la Roma. El a împărtăşit teoria sa Papei Damas, care l-a ascultat cu atenţie. Papa Damas, un iberic, era, la rândul lui, şi poet. La început, nu a avut nimic de reproşat acestei învăţături. El şi-a dat seama că Priscillian venise cu această teorie din dragoste şi respect pentru oameni.

Totuşi Papa Damas a refuzat să recunoască învăţătura lui Priscillian:

-Am avut destule greutăţi cu homoousios, i-a explicat el. Am avut multe probleme să impunem învăţătura conform căreia Dumnezeu-Tatăl este homoousios cu Fiul. O bună parte dintre creştini refuză încă să o primească. Momentul este rău ales pentru a spune că sufletul fiecărui

238

om este homoousios cu Dumnezeu. Fiul e de-ajuns. Priscillian, renunţă la învăţătura ta!

Priscillian s-a întors în Spania nespus de trist. Îi părea rău că Biserica a respins învăţătura sa. El nu a contenit totuşi să o răspândească. A cercetat toate comunităţile creştine de pe ţărmul Mediteranei şi a spus credincioşilor că fiecare fiinţă omenească adăposteşte în ea o mică părticică din Dumnezeu. Că sufletul fiecăruia este o firimitură din fiinţa divină.

Doctrina lui Priscillian a dat curaj locuitorilor imperiului, care, din afară, erau asaltaţi de către barbari, iar înăuntru, de către funcţionari şi poliţia imperială. Nici o speranţă nu aveau de nicăieri. Oamenii au îmbrăţişat, prin urmare, teoria lui Priscillian. Dacă totul mergea din rău în mai rău, dacă sfârşitul lumii era inevitabil, puteau cel puţin să se consoleze spunând că fiecare dintre ei adăposteşte în sine o părticică divină, că sufletul lor este homoousioos de o fiinţă cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Hristos. Oamenii se considerau bogaţi atunci când cugetau la valoarea pe care o avea sufletul lor. Priscillian a fost adus înaintea unui tribunal ecleziastic la Bordeaux şi judecat pentru învăţătura sa, care a fost declarată falsă şi eretică, însă Priscillian nu a renunţat la ea. A ţinut cu tot dinadinsul ca ea să fie adoptată de Biserică. A trebuit deci să fie adus înaintea unui al doilea tribunal, al cărui sediu se afla la Treveris de această dată. El urma să fie judecat aici de către împăratul Maxim şi de un grup de preoţi cunoscători întru ale teologiei.

împăratul l-a ascultat fără să-l întrerupă pe Priscillian care şi-a prezentat învăţătura, însă a refuzat să considere că sufletul fiecărui om este homoousios cu Dumnezeu.

239

Pentru a pune capăt discuţiei, împăratul Maxim a decretat că această învăţătură este eretică. Iar pe Priscillian, care a îndrăznit să afirme astfel de lucruri, l-a condamnat la moarte. Priscillian şi toţi discipolii săi au fost decapitaţi la Treveris, de faţă fiind împăratul şi întreg poporul.

înainte de execuţie, Maxim i-a oferit ultima şansă lui Priscillian:

„Declară că sufletul omului este homoiousios, adică dintru o fiinţă identică cu cea a lui Dumnezeu! Dacă introduci acest «I» îţi salvezi viaţa.”

„Refuz să fac una ca aceasta. Sufletul nostru este de o fiinţă şi nu dintr-o fiinţă asemănătoare cu aceea a lui Dumnezeu”, a insistat Priscillian.

„împăratul îţi oferă salvarea vieţii. E de-ajuns să adaugi acest «I».”

„Nu pot, prefer să fiu ucis.”

Astfel s-au petrecut lucrurile, îşi încheie eunucul povestirea. Or, Episcopul Martin, continuă el imediat, s-a purtat cu asprime faţă de împăratul Maxim. El afirma că a fost vorba de un asasinat şi nu de o condamnare. Apoi a refuzat să mai stea la masă cu împăratul.

După această relatare, Ambrozie spuse:

priscillian a fost asasinat!

totuşi, spaniolul a fost condamnat de un tribunal prezidat de către împărat. Procedura a fost respectată.

priscillian a fost asasinat de către împărat. împăratul n-are dreptul să judece în probleme de credinţă. Cel care a ordonat decapitarea lui Priscillian nu este decât un asasin mizerabil. Episcopul Martin a dat dovadă de înţelepciune prin refuzul său de a sta la masă cu împăratul. Un episcop nu are dreptul să stea la masă cu un asasin. Era o

240

problemă de conştiinţă. Un episcop e obligat să afirme cu voce tare punctul de vedere al Bisericii.

Ambrozie refuză să stea de vorbă cu preoţii care au stat alături de împărat, în tribunalul care l-a judecat pe Priscillian.

susţineţi, prin urmare, învăţătura lui Priscillian? l-au întrebat ei.

primesc ori refuz învăţătura lui Priscillian, după cum Biserica romană declară că aceasta este adevărată ori mincinoasă. Poziţia Bisericii este şi a mea. însă nu este vorba aici de învăţătura lui Priscillian. Poate că este eretică. Nu discutăm despre ea. Mă revolt împotriva episcopilor care au acceptat să ia parte la un tribunal prezidat de un laic, împăratul, atunci când se discută asupra unei probleme religioase. Nici un episcop nu poate fi judecat astfel. Când este vorba de religie, episcopul este judecătorul împăraţilor şi nu împăraţii judecătorii episcopilor.

Ambrozie ceru să i se aducă la cunoştinţă împăratului că se gândeşte să ceară ca aceşti episcopi să fie excomunicaţi şi izgoniţi din palatul său.

Maxim se înfurie. Refuză să-l mai primească.

aduceţi-i la cunoştinţă că nu mai sunt dispus să discut nici problemele Bisericii din Milan, nici despre invazia din Italia, nici despre rămăşiţele pământeşti ale lui Graţian. îi poruncesc să părăsească teritoriul meu imediat! Să se întoarcă în Italia!

Ambrozie porni spre Milan. Pe drum, trimise un mesager rapid pentru a-l anunţa pe Valentinian că Maxim este gata să invadeze Italia şi că războiul bate la uşă.

Trecând Alpii, Ambrozie se gândi la rezultatul misiunii sale. îşi dă seama că, dacă ar fi acţionat ca un adevărat

241

diplomat, i-ar fi spus lui Maxim că execuţia lui Priscillian şi a discipolilor săi nu fusese una foarte gravă; că dintr-un anume punct de vedere fusese poate chiar de dorit; că execuţia câtorva zeci de episcopi spanioli nu era o problemă care să fie discutată. Misiunea sa ar fi avut cu siguranţă un cu totul alt rezultat. Ambrozie procedase însă la fel ca Episcopul Martin. Ca un episcop vrednic de acest nume. El nu procedase ca negustorii, ca oamenii politici ori ca ambasadorii. Nu negociase. în privinţa religiei, intransigenţa este o miză. Cel care negociază nu este un adevărat cleric. Desigur, atunci când se negociază, se ajunge la a intra în graţiile oamenilor şi împăraţilor. Un cleric vizează însă mult mai departe la a plăcea lui Dumnezeu.

Trupele lui Maxim au invadat Italia imediat după sosirea lui Ambrozie la Milán. Era începutul războiului.

242

XXXIII

Armatele lui Maxim au invadat Italia. Nu au întâmpinat nici un fel de rezistenţă. Populaţia şi armata Italiei l-au primit pe Maxim cu ovaţii. Dintre oficialităţile Milanului, singurul care nu s-a refugiat la apropierea lui Maxim a fost Ambrozie.

Maxim nu s-a oprit la Milan. S-a îndreptat către Roma. A fost primit în Senat. I-a făcut o vizită Papei Siriciu, succesorul Papei Damas, care murise cu puţin timp înainte. Maxim i-a spus Papei că ocuparea Italiei de către trupele sale se justifică prin voinţa sa de a ocroti Biserica împotriva arienilor şi a intrigilor Iustinei.

în timp ce Maxim era proclamat împărat al întregului Apus, Iustina, însoţită de Probus, „omul care arunca mai mult aur decât fluviile Spaniei în calea sa”, şi de copiii săi Gala şi Valentinian, s-a refugiat la Tesalonic.

Iustina are deja o vârstă, dar şi-a păstrat aceeaşi statură maiestuoasă. Nu are intenţia să renunţe la tronul Romei, pe care l-a pierdut acum pentru a patra oară. Tronul Romei rămânea însă raţiunea ei de a fi şi era gata la orice sacrificiu pentru a-l recupera. Iustina ştia că un singur om putea să o ajute în situaţia dată: Teodosie, împăratul Răsăritului. Bine informată asupra pasiunilor şi viciilor

243

lui Teodosie, ştiind, de asemenea, că Teodosie îşi pierduse de puţină vreme, în decurs de câteva luni, soţia, pe Flaccilla, şi pe fiica sa, Pulcheria, Iustina ticlui un plan prin care să-şi redobândească tronul.

însoţită de fiica sa Gala, o adolescentă de o rară frumuseţe, plecă la Tesalonic pentru a-l întâlni aici pe Teodosie. Iustina i-o prezentă pe fiica sa lui Teodosie, care acum este un bărbat de 50 de ani:

v-aţi pierdut soţia şi fiica. Pe nepusă-masă. Fiica mea Gala le va înlocui pe amândouă. Ea vă va fi soţie şi fiică în acelaşi timp. Cu o singură persoană veţi compensa cele două fiinţe dragi dispărute. V-o dau pe Gala de soţie şi cer să-mi daţi în schimb tronul Romei pentru Valentinian.

tronul Romei îi aparţine lui Maxim. Situaţia economică şi militară a Imperiului de Răsărit nu-mi îngăduie să-i declar război. Ceea ce-mi cereţi este cu neputinţă.

Iustina stărui. îi spuse că, dacă nu recuperează tronul Romei, Teodosie nu se va putea căsători cu Gala. Teodosie cugetă. Ţinu sfat cu generalii săi. Este atras de frumoasa adolescentă. După ce a ezitat îndelung, Teodosie a acceptat târgul: o va lua pe Gala de soţie şi le făgăduieşte Iustinei şi lui Valentinian tronul Romei.

Însă, pentru a-şi ţine promisiunea, Teodosie trebuia să-i declare război lui Maxim şi, mai cu seamă, să-l învingă. Pentru război e nevoie de bani. Pentru a face rost de bani, împăraţii recurg la impozite. Teodosie impuse, prin urmare, noi taxe. Iustina îl încuraja:

cu banii din noile impozite ai putea să faci în acelaşi timp: nunta cu Gala, să-ţi sărbătoreşti cei 50 de ani de viaţă, cei zece ani de domnie şi victoria asupra lui Maxim.

244

în vreme ce Teodosie se ocupă de pregătirile militare, populaţia a fost supusă unui nou impozit.

Un nou impozit, în Imperiul Roman al secolului al IV-lea, era o calamitate mai mare decât o epidemie de ciumă, o invazie de lăcuste ori un cutremur de pământ.

Firmianus Lactantius, care a trăit în această epocă, a scris: „La perceperea impozitelor, se măsurau câmpurile prin muşuroaie de pământ. Se socoteau trunchiurile de vie şi numărul dobitoacelor; se făcea recensământul oamenilor. Nu se auzeau decât lovituri de bici şi ţipete de tortură. Credinciosul sclav era torturat ca să vorbească împotriva stăpânului său, soţia împotriva soţului, fiul împotriva tatălui său. în lipsa altor mărturii, erau torturaţi până ce ei vorbeau împotriva lor înşişi. Iar când cedau, copleşiţi de durere, li se scria ceea ce nu spuseseră. Abia ce aceşti agenţi îşi terminau treaba, că erau trimişi alţii, pentru a afla mai mult. Sarcinile oamenilor nu încetau să se dubleze. Agenţii aceştia de pe urmă, neaflând nimic nou, adăugau la întâmplare, pentru a nu părea că nu sunt de folos.”

Locuitorii Antiohiei au încercat să se apere împotriva agresivităţii acestui impozit. Ei au mers în gloată la noul guvernator al oraşului, pentru a-l ruga să intervină. Guvernatorul, văzând mulţimea apropiindu-se de palat, a ferecat porţile şi a fugit pe o scară secretă. Populaţia a ajuns înaintea palatului şi a cerut să-l vadă pe guvernator, pentru a-şi prezenta doleanţele. Guvernatorul nu a răspuns. Părăsise deja palatul. Mulţimea a forţat intrările. A intrat în palat. Acesta era însă gol. Nu se afla aici nici guvernatorul, nici măcar personalul care-i slujea zi de zi. Nu era nimeni în acest palat care să poată veni în ajutorul cetăţenilor în lupta lor împotriva taxelor.

245

Ca o provocare, imensa sală a palatului era plină cu statuile de marmură care îi reprezentau, în întreaga lor maiestate, pe Teodosie, Flaccilla, Pulcheria, Honorius şi Arcadie. întreaga familie imperială, nemişcată, dispreţuitoare, măsurând cu ochi reci de statuie mulţimea neputincioasă, venită să ceară ajutorul celor mari.

Populaţia nu putea să se mulţumească însă doar cu statuile. Acestea nu foloseau la nimic. Câţiva locuitori mânioşi au răsturnat de pe soclul ei una din statui, care s-a spart în mii de bucăţi. Nimic nu este mai amuzant decât să spargi statui. Mulţimea s-a avântat brusc asupra celorlalte şi le-a făcut ţăndări. Aceasta i-a liniştit. Locuitorii Antiohiei au părăsit palatul mulţumiţi oarecum şi uşuraţi.

Teodosie fu informat că statuia sa şi cele ale membrilor familiei sale au fost distruse la Roma. Deşi împărat creştin, Teodosie se încăpăţânase să ceară mulţimii să venereze aceste statui, ridicate tocmai în acest scop, în toate oraşele.

antiohia să fie privată de statutul ei de oraş! ordonă el.

Era în culmea mâniei. Niciodată vreuna din aceste statui divine nu fusese spartă. Doar o persoană ce a avut o statuie care să o reprezinte poate să înţeleagă durerea lui Teodosie.

Decăzută din statutul ei de oraş, Antiohia nu mai avea dreptul la serviciul de canalizare, la băi, la jocuri de circ, la serviciul de salubritate şi la toate celelalte avantaje ale unui mare oraş. Aceasta însemna că fusese coborâtă la rangul de sat. Antiohia era cel de-al treilea oraş din lume ca importanţă. împăratul a decis ca

246

„toţi locuitorii să fie exterminaţi şi oraşul ras de pe faţa pământului!”.

Această pedeapsă era una obişnuită. Ea fusese aplicată în mai multe rânduri în decursul istoriei. După un ordin asemănător, romanii au distrus Cartagina şi alte oraşe socotite vinovate în ochii lor. în astfel de ocazii, orice om era ucis, casele erau distruse din temelii, cadavrele erau îngropate între ruine şi incendiate. Când nu mai rămânea decât cenuşa dintr-un oraş întreg, se trecea cu plugurile peste fosta vatră locuită.

Un curier din Răsărit sosi la Ambrozie, aducându-i ultimele veşti:

populaţia Antiohiei a încercat să fugă. Dar a fost oprită de armata staţionată în oraş. A trebuit să se supună pedepsei. Nimeni nu poate să scape. Locuitorii sunt prizonieri în oraşul lor şi în casele lor. Aşteaptă să fie exterminaţi. Această exterminare depinde de sosirea trupelor specializate în astfel de operaţiuni. Ele se îndreaptă deja către oraş. Singurul care a reuşit să scape este Flavian, episcopul Antiohiei. Deşi bătrân şi bolnav, şi în ciuda iernii grele, a plecat la Constantinopol, unde va încerca să-l înduplece pe împărat. Episcopul merge însă greu. Nu se ştie dacă nu cumva Flavian va sosi prea târziu la Constantinopol. Armata care a primit ordin să distrugă Antiohia şi să-i masacreze pe locuitorii ei avansează mult mai rapid decât bătrânul episcop.

şi ce fac locuitorii Antiohiei acum? Ce spun ei? întrebă Ambrozie.

singurul dintre ei care încearcă să protesteze este preotul Ioan Hrisostom, „Gură de Aur”. El i-a chemat în oraș pe toţi asceţii din pustie și din munţii Răsăritului, i-a

247

chemat pentru a opri masacrul asupra acestei populaţii, a cărei singură greşeală a fost spargerea câtorva statui.

Aceşti asceţi, coborâţi din munţi ori veniţi în oraş din pustie, sunt îmbrăcaţi cu piei de animale ori aproape goi. Par căzuţi din cer. Cea mai mare parte dintre ei nu a văzut chip de om de foarte mulţi ani. Se plimbă acum prin oraş pentru a se interpune între spadele ostaşilor şi locuitori. Ei cer să fie omorâţi în locul antiohienilor.

Episcopul rămase nemişcat la masa lui, cuprinzându-şi tâmplele între palme. Era copleşit de ceea ce auzea.

Curierul îi citi un fragment dintr-una din Omiliile lui Ioan Gură de Aur:

„Vreme de două zile am păstrat tăcerea, ca prieteni ai lui Iov. Acum, îngăduiţi-mi să deschid gura şi să deplâng această durere a tuturor... Odinioară nu era nimic mai măreţ decât cetatea noastră. Acum, nimic nu este mai amar pentru noi. Cetatea este pustie. Aşa cum albinele sunt vânate în stupul lor prin fum, astfel locuitorii Antiohiei au fost cuprinşi de teamă. Oraşul nostru a fost cutremurat dintru început. Astăzi, sufletul locuitorilor săi se cutremură. Antiohia a fost cutremurată din temelii şi fiecare dintre noi a fost cutremurat în străfundurile inimii sale. Avem pururea moartea înaintea ochilor noştri. Trăim într-o teamă fără margini. Suntem mai nefericiţi decât cei care trăiesc în ascunzători de multă vreme. Trăim nenorocirile grozăviei unui asediu fără seamăn. Căci cei care au fost asediaţi de duşmani sunt închişi între zidurile oraşului lor. Pentru noi nu este fără de primejdie să ieşim chiar şi în piaţa publică. Fiecare rămâne închis în propria sa casă. Viaţa concetăţenilor noştri nu este cu nimic mai prejos decât moartea. Or, a spune altfel lucrurilor pe

248

nume, aceştia sunt deja morţi de frică. Oraşul nostru nu este decât un pământ răvăşit, un pământ arid, a cărui vedere face ca sufletul să cadă în deznădejde şi să se îndolieze. Nu doar pământul, dar şi aerul şi soarele par vătămate de nenorocirile noastre, acoperite de durerile noastre. Şi nu pentru că natura s-ar fi schimbat, ci pentru că ochii cetăţenilor Antiohiei sunt pururea înecaţi în lacrimi. S-ar putea spune că întregul nostru norod a coborât în străfundurile pământului. Locuitorii ei se aseamănă statuilor de marmură.”¹

Ambrozie era consternat. Faţa îi era palidă. Fruntea lată părea a fi a unui mort. Ochii săi melancolici, inteligenţi şi larg deschişi erau înecaţi în lacrimi.

mi se reproşează neînduplecarea, spuse el, copleşit. Mi se reproşează neînduplecarea, repetă. Mi se reproşează logica mea prea măsurată, lupta mea prea necruţătoare. Că sunt prea riguros, că nu cruţ pe nimeni. Că sunt un tiran al împăraţilor.

Se ridică. Silueta sa firavă părea o lamă de spadă, agitată şi necruţătoare. Ochii îi sclipeau de febra luptei.

ne va înghiţi pământul pe noi, episcopii, dacă nu-i convertim pe împăraţi cât mai grabnic. Nevoia de a-i converti pe împăraţi la creştinism este mai imperioasă decât convertirea hunilor şi a altor sălbatici. Trebuie să-i facem să intre în rândurile muritorilor de rând pe împăraţi şi pe diriguitorii altor neamuri. Trebuie să-i facem să intre în Biserică. Cu purpura lor şi cu diademele lor. Doar învăţătura lui Hristos poate să schimbe modul de a fi al acestei specii umane, al acestor oameni de stat, al acestor oameni politici, al acestor oameni mari. Trebuie ca ceea

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I către antiohieni.

249

ce s-a petrecut în Antiohia să nu se mai repete vreodată. Ca urşii să nu mai fie hrăniţi cu carne de om. Ca oraşele să nu mai fie distruse şi populaţia lor exterminată. împăraţii şi oamenii mari trebuie să devină creştini. Dacă noi, episcopii şi preoţii, nu ne vom achita de această misiune cât mai grabnic, cele mai groaznice chinuri ale iadului ne aşteaptă.

Ambrozie îi scrise lui Teodosie, rugându-l să aibă milă de Antiohia. El îl rugă să revină asupra ordinului pe care l-a dat, pentru a vedea dacă poate să-şi înţeleagă condiţia sa de creştin. Totodată, îi aduse la cunoştinţă că, deşi era stăpân al lumii, el nu era totuşi un stăpân absolut şi că va trebui să dea socoteală de faptele sale de pe pământ înaintea împăratului cerurilor.

250

XXXIV

Războiul între Maxim şi Teodosie începu, Teodosie respectându-şi astfel acordul încheiat cu Iustina. Era primăvara anului 388. Trupele lui Teodosie erau comandate de către generalul Arbogast, care introdusese în armata romană câteva triburi de huni şi de daci fantasini. Armata lui Teodosie era alcătuită doar din barbari.

Valentinian şi mama sa Iustina erau mulţumiţi. Teodosie declanşase acest război pentru a le reda tronul imperiului de Apus. Pregătirile fuseseră îndelungi. Acum însă războiul, iată, fusese declarat.

Arbogast veni la palatul lui Teodosie. Comandantul armatei, un barbar frumos şi înalt, vorbeşte o latină mai rafinată decât împăratul. Este un om învăţat, îi citeşte pe poeţi şi îi cunoaşte pe filosofi. E creştin. Arbogast este mânios:

trupele goţilor, altfel spus, aproape întreaga armată, refuză să lupte. Atacul prevăzut trebuie să fie amânat. Refuzul goţilor se explica prin următoarele motive: înaintea atacului, Teodosie oferise fiecărui soldat got un lănţişor de aur, ca să-l poarte la gât, şi cinci monede, tot din aur. Teodosie ştia că făcându-le acest dar înainte de bătălie goţii se vor dovedi soldaţi plini de vitejie. Numele împăratului era gravat pe fiecare lănţişor.

251

Gerontius, guvernatorul provinciei Sciţia Minor care astăzi se numeşte Dobrogea ce-şi avea reşedinţa la Tomis, a aflat că Teodosie dăduse aceste daruri goţilor şi într-o noapte a încercuit tabăra lor de pe ţărmul Mării Negre. Luaţi prin surprindere, în timp ce dormeau, şi dezarmaţi rapid, goţilor le-au fost furate monedele de aur şi lănţişoarele pe care le purtau la gât.

goţii au încercat mai cu seamă să-şi apere lănţişoarele, continuă Arbogast. Fiind numele împăratului gravat pe ele, le păstrau cu religiozitate. Gerontius a poruncit să fie tăiate capetele acelora care s-ar fi opus, ca să le poată fi astfel însuşite mai uşor lănţişoarele. După jaf, i-a lăsat liberi. însă goţii refuză să mai lupte. Nu mai vor să plece la război.

de ochii lumii, puneţi-l pe Gerontius în temniţă! decise Teodosie. Goţii vor fi mulţumiţi. Orgoliul lor, văzând că împăratul pedepseşte un guvernator roman, va fi astfel satisfăcut. Şi să primească alte monede şi lănţişoare!

cu neputinţă! Trezoreria armatei este goală.

căutaţi! De altfel, li se vor lua la sfârşitul războiului. Nu este vorba decât de un împrumut. Pentru a-i convinge pe goţi să lupte.

Arbogast puse în aplicare ordinul împăratului. Goţii, foarte mândri, şi-au pus din nou lănţişoarele la gât. Erau gata să-şi sacrifice vieţile pentru victoria Romei în acest război împotriva Romei.

Dar, spre marea nemulţumire a Iustinei, plecarea fu din nou amânată. Teodosie, ca orice general roman, nu înţelegea să înceapă un război fără să consulte oracolele. Ceru să-i vadă pe toţi magii şi astrologii imperiului.

252

nu vom putea niciodată să împlinim acest ordin, îi replică eunucul său. Aţi decretat să fie ucişi şi arşi de vii toţi vrăjitorii.

este adevărat că am dat ordin să fie arşi de vii vrăjitorii. Făcând astfel, am vrut să-mi arăt bunăvoinţa faţă de Iisus Hristos. însă nu pot totuşi să încep un război fără să consult oracolele. Creştinii nu au aşa ceva?

evanghelia se opune prezicerii viitorului.

cereţi informaţii Episcopului Nectarie. El trebuie să ştie un mag tolerat de Biserică. Cât de creştin ar fi, un om trebuie să consulte oracolele. Sunt sigur că episcopul face asta.

După două zile de cercetări, fu adus înaintea împăratului un monah care trăia în pustie. Se numea Ioan. Un bătrân care tindea către desăvârşire prin post şi rugăciune. Oamenii îl considerau a fi proroc. Teodosie îl întrebă asupra soartei războiului dintre el şi Maxim.

biruinţa va fi întotdeauna a aceluia care luptă pentru adevăr.

împăratul cugetă. El lupta pentru cucerirea tronului Romei şi oferirea acestuia Iustinei pentru fiul ei Valentinian. Aşa cum stabilise. El o primise pe Gala, iar în contrapartidă trebuia să ofere tronul. Acesta era adevărul, însă şi Maxim trebuia să aibă un adevăr pentru care lupta. Adevărul lui nu putea fi decât dorinţa de a păstra tronul pentru el. Era un adevăr şi acesta.

într-un cuvânt, cine va câştiga acest război, eu sau Maxim?

cel pe care Dumnezeu îl va considera mai merituos.

şi ce trebuie să fac ca să am mai multe merite decât Maxim în ochii Lui?

253

să asculţi de cuvântul Lui, care este vestit oamenilor prin Biserică.

împăratul îl chemă pe întâiul său sfetnic şi îi spuse:

înainte să plec la război, vreau să-mi sporesc meritele faţă de Dumnezeu. Prorocul Ioan mi-a spus că cel care are mai multe merite va câştiga războiul. Pentru a avea mai multe merite trebuie să apăr Biserica şi să lupt împotriva ereziei. Prin urmare, ordon o uriaşă razie în întreg Constantinopolul. Arienii, ereticii şi păgânii care au mai rămas trebuie să fie prinşi şi să li se taie capetele. Făcând astfel, voi fi apreciat, cu siguranţă, de Dumnezeu. Victoria va fi de partea noastră.

în aceeaşi seară, pentru a fi şi mai sigur de favoarea pe care Dumnezeu i-o va acorda, Teodosie ordonă trezorierului său:

toţi cetăţenii creştini care nu practică religia trebuie să fie impozitaţi, să plătească o taxă. Cu cât taxa va fi mai mare, cu atât Dumnezeu va fi mai binevoitor faţă de noi.

Odată transmise aceste dispoziţii militare şi puse în aplicare, Teodosie hotărî să înceapă războiul împotriva lui Maxim.

Trupele apusene erau sub ordinele generalului Andragathius, secundul lui Maxim. Acelaşi general care-l asasinase pe Graţian.

La fel ca rivalul lui răsăritean, Andragathius era un barbar frumos şi învăţat, un soldat perfect.

Armata apuseană, ca şi armata răsăriteană, era alcătuită tot doar din trupe barbare.

254

Cetăţenii romani nu luptau nici în rândurile lui Teodosie, nici în cele ale lui Maxim. Cetăţenii romani nu aveau decât o singură obligaţie: să plătească. Să plătească armele, solda şi întreţinerea celor două armate care se vor înfrunta pe pământ roman.

Imperiul Roman avea, prin urmare, o dublă misiune de îndeplinit: să plătească, apoi să constituie prada de război, pe care o va primi una dintre cele două armate barbare. Pe romani nu-i interesau operaţiunile militare. Soarta lor va fi aceeaşi, indiferent că Arbogast ori Andragathius urma să obţină victoria. Amândoi erau barbari. Imperiul nu putea să se dispenseze de ei. Imperiul trebuia să creeze însă un trofeu pentru barbari.

Trupele răsăritene erau urmate la o oarecare distanţă de Teodosie. El o rugase pe Iustina să i-l încredinţeze pe fiul său Valentinian pentru a-l însoţi pe câmpul de bătălie.

valentinian are deja 17 ani, îi explicase el. Trebuie să ia parte la război. Nu mai este un copil. Pe de altă parte, n-o să fie în primejdie. Va rămâne cu mine în tabăra imperială. Pe front se află Arbogast. Este singurul care ar putea fi capabil să conducă, căci el vorbeşte limba barbarilor. Eu trebuie să rămân în spate. Nu am ce căuta în fruntea trupelor. Nici soldaţii, nici generalii nu vorbesc latina. Sunt, prin urmare, neputincios în a-i conduce. îi las lui Arbogast grija de a-şi lua asupră-şi această sarcină, căci vorbeşte toate graiuri le barbare.

Iustina nu acceptă să-l părăsească pe Valentinian.

255

vom naviga pe Adriatica şi, de îndată ce vom afla de victoria ta, ne vom îndrepta către Italia. Ne vom întâlni deci, după război, la Roma. Vale!

Armatele apusene, comandate de Andragathius, se întâlniră cu armatele răsăritene comandate de Arbogast pe râul Sava, în apropiere de Siscia¹.

Andragathius şi Arbogast se întrec în vitejie. Au aceeaşi vârstă. Amândoi sunt barbari veniţi din nord. Lupta dintre ei va fi una cumplită. Ei nu luptă pentru patrie ori pentru interese politice. Luptă pentru gloria lor.

De altfel, acest război nu răspunde nici intereselor romane, nici intereselor barbare. Are un singur scop: beneficiul personal al celor doi conducători, Teodosie şi Maxim.

Cât despre Andragathius şi Arbogast, ei ştiu că acela care va ieşi învingător dintre cei doi împăraţi va conduce întreg Imperiul Roman.

Neînduplecaţi, s-au aruncat unul asupra altuia. Lupta a fost scurtă. Durata unui război este cu atât mai scurtă, cu cât intensitatea lui este mai mare. Arbogast a ieşit învingător. Armatele lui Andragathius au fost decimate. Andragathius s-a urcat pe o stâncă de deasupra râului. Privea trupele rivalului său Arbogast înaintând şi propriile trupe retrăgându-se în grabă. Şi-a dat seama că era învins.

El era însă un barbar. Nu putea să conceapă o viaţă de învins. îşi străpunse pieptul cu spada, căzând de pe stânca pe care se afla în apele Savei.

¹ Astăzi Sisak, localitate în Croaţia.

256

Arbogast îşi continuă înaintarea. îl urmări pe împăratul Maxim şi îl captură înainte ca el să fi putut să fugă.

Maxim este însă roman. Un om civilizat. Recunoaşte că a pierdut războiul şi nu are de acum înainte decât un singur gând: să-şi salveze viaţa. Când sunt învinşi, oamenii civilizaţi, spre deosebire de barbari, sunt cuprinşi de o sete nestăpânită de a trăi. Şi, cu cât înfrângerea este mai umilitoare, cu atât această sete este mai mare.

în timp ce valurile Savei purtau trupul lui Andragathius şi pe cele ale conducătorilor barbari ce s-au sinucis, Maxim, cu lanţuri la picioare, era condus în tabăra lui Teodosie.

Maxim, cu mantia sa de purpură, de stăpân al lumii pământeşti, aşezată pe umeri, cu diadema de împărat al Romei pe creştet, cu lanţuri la picioare, în genunchi, ceru iertare. Vrea să trăiască. Nu contează cum, însă vrea să trăiască.

ucideţi-l! ordonă Teodosie.

Şi, aşteptând ca rivalul său, străpuns de pumnalele gărzilor, să-şi dea duhul la picioarele sale, adăugă:

luaţi-i purpura şi coroana pentru Valentinian! Păcat că n-a putut să se afle aici. Ar fi asistat la acest sfârşit.

Trupul împăratului Maxim fu ars şi cenuşa sa răspândită în cele patru zări. Trupele sale fură integrate în armata lui Teodosie.

înainte de plecarea lui Teodosie la Roma, eunucul lui îi aminti că guvernatorul Gerontius era la închisoare.

gerontius să fie eliberat! hotărî împăratul. Acum, dacă vrea, poate să-i jefuiască pe barbari, dar ordonaţi-i din partea mea ca altă dată să nu mai ia de la barbari înainte de luptă monedele de aur şi lănţişoarele pe care li le-am oferit eu ca să meargă la luptă. Jaful soldaţilor barbari se face după bătălie, nu înainte. Vale!

257

XXXV

Ambrozie află de victoria lui Teodosie şi se bucură. De acum înainte Teodosie va fi împărat al întregului Imperiu Roman, în afară de Italia, care va fi cedată lui Valentinian. Ambrozie se afla la Aquileia, unde era chemat de interesele Bisericii. Aflând vestea, se pregăti de întoarcere. Voia să se întoarcă la Milan, ca să-l salute şi să-l binecuvânteze pe prietenul său, împăratul Teodosie.

înainte de a părăsi Aquileia, Ambrozie fu căutat de un monah venit din Răsărit. Acest monah, însoţit de alţi pustnici şi preoţi, venise să se plângă episcopului:

sunt un monah din provincia Osroene, spuse el. Osroene este aşezată la picioarele Munţilor Taurus. Fraţii mei, monahii din aşezarea Callincon, au dărâmat un templu păgân. O sinagogă.

Auzind acestea, fruntea lui Ambrozie se întunecă. Nu-i plac nici sinagogile, nici templele păgâne. Quidquid Deus non est nihil est ceea ce nu este Dumnezeu nu înseamnă nimic. Dar mulţime de preoţi îşi arătau ostilitatea faţă de temple asemenea unor barbari. Teofil, episcopul Alexandriei, sub acoperirea creştinismului, incitase grupuri fanatice să distrugă şi să jefuiască templele. Teofil adunase aurul, argintul şi pietrele preţioase. Fusese

258

poreclit „faraonul creştin”, din pricina patimii sale pentru bijuterii. Serena, nepoata lui Teodosie, la umbra creştinismului, îşi însuşise colierele cu care erau împodobite zeităţile templelor păgâne, pe care le şi purtase mai apoi. Ambrozie dezaprobase aceste fapte. De fiecare dată când i-a fost oferită ocazia, a pedepsit aspru aceste dărâmări şi barbaria. Privirea sa era şi acum plină de reproşuri.

fraţii voştri au jefuit o sinagogă. Soarta acestor răufăcători nu mă îngrijorează. îi numiţi fraţi; eu mai degrabă îi numesc barbari. Nu-mi plac astfel de oameni în sânul Bisericii; îi dau pe mâna justiţiei. Ei nu sunt creştini. Unde aţi citit că Iisus a jefuit templele păgânilor? Creştinii trebuie să urmeze pilda lui Iisus. Iisus n-a pus niciodată foc unei sinagogi. Niciodată! N-a jefuit niciodată templele păgâne. N-a jefuit nimic. Şi cum ar putea fi numit jaful lor? Sălbăticie. Dărâmare. Barbarie. E la fel de grav ca un jaf.

se poate, spuse monahul, umil.

nu este cu putinţă una ca asta! Da. Acestea sunt faptele. Merită să fie bătuţi în piaţa publică.

e adevărat, recunoscu monahul.

Stătea înaintea lui Ambrozie. înalt, brunet, cu trupul lipsit de carne, cu chipul împuţinat de asceză şi cu ochii plini de febra fanatismului.

cu siguranţă e adevărat. Orice violenţă este o crimă. Ştiu aceasta, Preasfinţite Părinte. Dar omul este supus greşelii. Orice făptură este supusă păcatului. Nimeni nu poate să fie altfel. Doar Hristos este fără de păcat. Fraţii mei au păcătuit. Suntem cu toţii nişte ticăloşi. în voinţa lor de a vedea crucea stăpânind peste tot, fraţii mei din Callincon au dat foc unei sinagogi. Nu e bine să faci una

259

ca aceasta. Focul nu va aduce biruinţa Crucii. Dar ei au săvârşit aceasta. Ei au făcut aceasta din pricina nemăsuratei lor iubiri pentru Cruce. Le pare rău. Au păcătuit din pricina dragostei lor nemăsurate de misionari.

să facă pocăinţă!

se pocăiesc, fiţi sigur că ei se dedau la o aspră asceză, însă aceasta nu salvează Crucea de la umilinţă. Căci s-a petrecut ceva nespus de grav. În aşezarea Callincon trăieşte un evreu bogat. în toate oraşele din lume trăiesc evrei bogaţi. însă evreul din Callincon este mai bogat decât toţi evreii din lumea întreagă. Pe de altă parte, este prietenul împăratului Teodosie şi al tuturor sfătuitorilor lui. Evreul a mers, prin urmare, la împărat şi i-a povestit totul. împăratul n-a spus nimic. A surâs. Ştie că astfel de lucruri se petrec mai peste tot.

„Vă ofer aceste bogăţii, dacă îl veţi pedepsi pe episcop şi pe toţi cei care au dat foc sinagogii”, i-a spus însă evreul împăratului.

Apoi, a aşezat o valiză plină ochi de aur şi de pietre preţioase la picioarele lui. O avere ce nu putea fi socotită.

„Sunt de acord! a răspuns Teodosie. Voi da ordin guvernatorului din provincia Osroene să-l pedepsească pe episcopul care a incitat la săvârşirea acestei fapte.”

„Vreau ca pedeapsa lor să fie aceasta: în sutane, episcopul şi preoţii să fie constrânşi să înalţe iarăşi sinagoga cu mâinile lor”, i-a cerut evreul.

„Cu neputinţă!” a spus împăratul.

Evreul a dublat valoarea darurilor sale. După ce a mai cugetat puţin, împăratul i-a spus:

„Dacă-mi dai de cinci ori mai mult, voi porunci preoţilor şi episcopilor să refacă cu mâinile lor sinagoga pe care au ars-o.”

260

Evreul a fost de acord. Teodosie a dat ordin şi, acum, episcopul din Callincon împreună cu toţi preoţii refac sinagoga cu mâinile lor.

cu neputinţă! strigă Ambrozie.

Se ridică, plin de mânie.

episcopul şi preoţii sunt constrânşi de împărat să construiască sinagogi cu mâinile lor? împăratul a dat ordin ca cei care-L reprezintă pe Iisus pe pământ să înalţe sinagogi? E dincolo de orice înţelegere!

Ambrozie ceru să-i fie pus la dispoziţie un curier, cât mai rapid cu putinţă. între timp, începu să scrie un mesaj către împărat. Mâna îi tremura. Scria cu multă osteneală. Din când în când se oprea şi se întreba: cum, episcopii şi preoţii, la ordinul împăratului, construiesc o sinagogă? Aceasta este misiunea preoţilor pe pământ, să înalţe temple păgâne? îşi făcu semnul Crucii. Şi scrise mai departe.

Curierul, în goana mare, duse mesajul la Milan. Ambrozie cerea împăratului să revină cât se poate de repede asupra ordinului umilitor pe care îl dăduse. „Nu fiţi drept peste măsură! Nu-i obligaţi pe preoţii lui Hristos să înalţe temple păgâne!” scria el. Osroene nu făcea parte din eparhia sa. însă asta nu conta. Era episcop. Şi un episcop nu tace când este săvârşită o crimă, chiar dacă aceasta are loc într-o altă eparhie, fie şi la capătul pământului. Când e vorba de adevăr şi de credinţă, nu contează depărtarea.

împăratul Teodosie nu-i răspunse.

Ambrozie trimise o a doua scrisoare, în cuvinte şi mai aspre decât prima.

împăratul Teodosie tăcu şi de această dată.

Ambrozie se întoarse la Milan, pradă celei mai mari tulburări din viaţa sa. Ştie că un om care a primit hirotonia

261

iese din rândurile muritorilor de rând, deoarece devine reprezentantul lui Dumnezeu. Cel care atacă un preot îl atacă pe Dumnezeu.

împăratul află de întoarcerea lui Ambrozie şi-l convocă la palat. Ambrozie refuză invitaţia. Aştepta ca Teodosie să repare ofensa făcută lui Dumnezeu episcopului şi preoţilor din Osroene.

Duminica următoare, împăratul merse la biserică. Ambrozie întrerupse slujba. Urcă la amvon şi citi din Scripturi: „Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să ia toiagul său şi să lovească.”

Ochii largi şi melancolici ai lui Ambrozie stau aţintiţi asupra împăratului. Acesta e nemişcat, în haina sa de stăpân al lumii pământeşti. De la sosirea lui la Milan, Teodosie îşi petrecea nopţile în ospeţe şi în distracţii. Sărbătorea victoria asupra lui Maxim. Noaptea de dinainte fusese asemănătoare celorlalte. Teodosie e ursuz şi adormit. îl ascultă pe Ambrozie. Capul îi vâjâie. De altfel, nu are obiceiul să asculte predici. E capabil doar de eforturi fizice. Eforturile intelectuale nu-l privesc. El e soldat.

dumnezeu v-a copleşit cu daruri, continuă Ambrozie, privindu-l pe împărat. în loc să-I mulţumiţi pentru cinstea primită, pentru bogăţiile şi gloria cu care El v-a copleşit, faceţi o nedreptate faţă de reprezentanţii lui Hristos, umilindu-i.

împăratul ridică din umeri. Deschise ochii cu mare greutate şi încercă să înţeleagă despre ce e vorba. Nu era sigur că episcopul i se adresează lui.

da, Teodosie, ţie îţi vorbesc! Mă adresez de-a dreptul împăratului. Sileşte-te să înţelegi. Ca să nu mai existe vreo îndoială în mintea ta, spun din nou: Dumnezeu

262

te-a copleşit pe pământ dăruindu-ţi cele mai mari onoruri, cele mai mari bogăţii şi slavă. Ar trebui să-L respecţi şi tu, Teodosie, care eşti mai privilegiat decât alţi muritori, pe care Dumnezeu nu i-a copleşit cu atâtea, aşa cum a făcut cu tine. Trebuie, Teodosie, să iubeşti trupul lui Hristos, care este Biserica. Trebuie să speli, să săruţi şi să ungi picioarele lui Dumnezeu, altfel spus, să cinsteşti pe cel mai mic dintre slujitorii Săi; iar dacă aceştia au făcut vreo nedreptate trebuie să-i ierţi.¹

Predica lui Ambrozie era plină de reproşuri. împăratul deveni atent. Nu-i venea să creadă că e vorba de el, stăpânul lumii pământeşti. La sfârşitul predicii Teodosie se apropie de episcop şi-l întrebă:

despre mine vorbeaţi?

cu siguranţă! îi răspunse episcopul, adăugând şi alte reproşuri.

Vorbele lui au avut acelaşi efect ca şi plasturele de pe o rană, care arde, ustură, erau aşa cum trebuie să fie vorbele unui episcop. împăratul asculta, uimit de-a dreptul.

Primul efect al reproşurilor episcopului a fost că l-a deşteptat pe împărat din toropeala sa.

într-adevăr! recunoscu Teodosie. Am fost puţin cam aspru. Să obligi un episcop şi pe preoţi să înalţe o sinagogă cu braţele lor e un pic cam mult, recunosc.

Comandantul cavaleriei se apropie de Ambrozie şi-i spuse:

măsoară-ţi vorbele, episcope! Vorbeşti înaintea împăratului!

tocmai pentru că este împărat i-am spus toate acestea. Dacă mă adresam ţie, o făceam cu totul altfel.

¹ Sfântul Ambrozie, Epistola XI.

263

împăratul tăcea. Comandantul cavaleriei tăcea şi el. Credincioşii care asistau la discuţie abia îşi ţineau răsuflarea.

pregăteşte-te, Teodosie, să te mărturiseşti!

ce trebuie să fac?

să te pocăieşti şi să încetezi să mai faci vreo nedreptate. Mai întâi va trebui să te mărturiseşti.

Glasul lui Ambrozie răsuna la fel ca glasul lui Dumnezeu, aşa cum şi-l închipuiau profeţii din Vechiul Testament. Vorbele pe care episcopul le pronunţa pentru mulţime păreau a fi ieşite din gura unui profet. Un cleric care lasă cele omeneşti deoparte, care se adresează împăratului. Persoana lui Ambrozie aproape dispăruse. Nu se auzea decât vocea profetului, a apărătorului Bisericii, a ostaşului lui Hristos. O voce pătrunzătoare şi clară. Niciodată, nicăieri pe pământ, nu mai avusese loc o scenă asemănătoare. Nimeni nu îndrăznea să facă un pas. Torţele păreau că au încetat să mai ardă şi ele; ele, care erau flacăra luminii veşnice.

primesc! răspunse împăratul. Mă pocăiesc! Mă supun!

pune sfârşit pedepsei ruşinoase pe care ai făcut-o episcopului din Callincon şi preoţilor din Osroene, silindu-i să înalţe o sinagogă cu sfinţitele lor mâini. Anulează sentinţa. îţi voi da apoi iertare.

voi face aceasta.

împăratul se apropie pentru a se mărturisi.

făgăduieşte-mi în văzul tuturor! îi ceru episcopul.

Glasul lui Ambrozie răsună în întreaga Biserică.

în întreg oraşul, în întreaga Italie, pe tot pământul. Un moment solemn, în care Ambrozie a hotărât încă o dată graniţele între împărăţia cerurilor şi imperiul pământesc.

264

făgăduiesc să repar această ofensă! promise împăratul cu vocea strangulată de emoţie şi de ruşine. Făgăduiesc! Mărturisiţi-mă! „

-Agofide tua? Am cuvântul tău?

-Aveţi cuvântul meu! Mărturisiţi-mă! Continuaţi slujba! Aveţi cuvântul meu!

Ambrozie îi dădu iertarea şi dezlegarea.

Dacă Ambrozie ori un alt episcop ar fi putut să-i vorbească astfel lui Teodosie înainte ca el să poruncească distrugerea Antiohiei din cauza unei statui, cu siguranţă împăratul, temându-se de mânia lui Dumnezeu, n-ar mai fi dat o astfel de poruncă. La aceasta se gândea Ambrozie.

Era pe cale de a converti pe împăraţi şi pe marii oameni ai istoriei. Ochii îi erau plini de lacrimi de fericire. Doar misionarii care îi convertesc pe sălbatici au parte de această fericire, atunci când ei prefac un canibal în creştin, în prieten al aproapelui său.

265

XXXVI

Era anul 390. în această zi, Ambrozie aştepta câţiva episcopi străini, care făcuseră parte din tribunalul însărcinat cu judecarea preotului Iovian. Acesta, în ciuda calităţilor lui extraordinare, scandalizase întreg Apusul prin învăţăturile lui despre celibat. Iovian susţinea că dacă clericii şi călugării s-ar căsători, Dumnezeu nu S-ar supăra. Dumnezeu, afirma el, iubeşte castitatea, dar nu dezaprobă dragostea trupească dintre un bărbat şi o femeie. Pe motivul acestei învăţături, Iovian fusese excomunicat. Cei care îl condamnaseră pe Iovian erau aşteptaţi acum de către Ambrozie.

Singur în palatul episcopal, Ambrozie semăna cu un om care a călătorit îndelung prin ninsoare. Albise. Sprâncenele, una mai mare decât cealaltă, ca întotdeauna, sunt albe, la fel ca barba şi părul care îi descoperă şi mai mult fruntea lată şi palidă. Corpul lui plăpând este aplecat. Ambrozie a îmbătrânit brusc. Doi ani s-au scurs de la moartea lui Maxim. Aducându-şi aminte de victoria lui Teodosie asupra lui Maxim, fruntea i se întunecă.

Teodosie este acum singurul stăpân al imperiului, urmat de Arbogast, care locuieşte la Treveris şi se bucură de puteri depline asupra Imperiului de Apus şi asupra lui Valentinian, căruia îi este tutore.

266

Ambrozie avea motive întemeiate să fie nemulţumit în privinţa lui Teodosie. Aşteptându-i pe episcopii străini, făcu bilanţul ultimilor doi ani: „De doi aniTeodosie nu face altceva decât să benchetuiască. Sărbătoreşte victoria sa asupra lui Maxim. Aceasta este singura lui ocupaţie din ultimii doi ani.” Ambrozie nu dezaproba festinul oferit generalilor victorioşi. însă un festin care dura doi ani întrecea orice măsură. în decursul celor doi ani, Teodosie făcuse greşeli după greşeli. Ierarhul nu reuşise să îndrepte firea împăratului. Iar ca episcop era răspunzător înaintea lui Dumnezeu de păcatele săvârşite de turma sa.

Teodosie a dat ordin ca Maxim să fie ucis la Aquileia. Apoi a venit la Milan, unde a petrecut iarna şi primăvara veselindu-se.

Gândurile îi fugiră, fără voie, şi mai în urmă. în luna mai a anului 389 Teodosie îşi făcuse intrarea triumfală în Roma. Trecuseră treizeci de ani de când romanii nu mai avuseseră ocazia să-l vadă pe împăratul Romei. Teodosie venise însoţit de cei doi fii ai săi, Honorius şi Arcadie, şi de Iustina şi Valentinian. Din somptuosul cortegiu al împăratului nu lipseau nici elefanţii, care au impresionat nespus mulţimea. Teodosie a mers la Senat. Un obscur poet, pe nume Pacat, a citit o odă, celebrând astfel gloria învingătorilor. împăratul făcuse apoi o vizită prin Roma, fiind izbit mai ales de numărul mare de statui mai numeroase în oraş decât locuitorii săi şi de frumuseţea acestora. Unele erau de aur. Altele ieşeau în evidenţă prin pietrele lor preţioase. Văzând aceste statui, Teodosie şi-a amintit că era creştin. A ordonat ca idolii să fie sfărâmaţi. Un împărat creştin nu putea să îndure ca Roma să fie plină de statui păgâne. I-au fost arătate

267

câteva dintre ele, care valorau mai mult decât o întreagă provincie. în aur şi în argint şi în pietre scumpe, fără să vorbim de valoarea lor artistică. Ar fi fost păcat să le distrugă. Teodosie ordonase ca statuile valoroase să fie duse la palatul său. Poporul trebuia ferit de idoli. Timp de trei săptămâni, ziua şi noaptea, o armată de sclavi a dus toate statuile de valoare, din pieţele publice, din temple ori din casele private, în care se aflau, la palatul lui Teodosie. Cele care nu aveau nici o valoare au fost lăsate la locul lor ori sfărâmate. Un idol sărac şi de nimic nu avea nici cea mai mică influenţă.

împăratul observase în Roma, chiar foarte de dimineaţă, prezenţa curtezanelor, de o frumuseţe şi de un lux pe care nu le mai întâlnise vreodată. Teodosie le admira, urmând pilda celorlalţi. Şi-a amintit însă rapid că este împărat creştin. A ordonat închiderea tuturor caselor de toleranţă şi surghiunirea curtezanelor. Cele mai frumoase şi, prin urmare, cele mai primejdioase pentru morala publică au fost date pe mâna justiţiei. Teodosie a prezidat el însuşi tribunalul şi le-a condamnat să fie închise în palatul său.

Ambrozie ştia toate acestea. Suferea. Ştia că păcatele împăratului îi vor fi imputate lui în ziua Judecăţii de Apoi.

Ambrozie ştia, de asemenea, că plimbându-se prin Roma, Teodosie fusese încântat de eleganţa şi frumuseţea vilelor particulare. Acestea erau mai frumoase decât reşedinţa sa din Constantinopol. Se informase asupra proprietarilor acestor comori de arhitectură, pline de lux şi opulenţă. I-au fost rostite nume de patricieni bogaţi.

dar toate aceste vile de vis sunt proprietate păgână! exclamase Teodosie. Eu sunt împărat creştin. A lăsa aceste

268

comori în mâinile păgânilor ar însemna să-L supărăm pe Hristos, Care a murit pe Cruce pentru mântuirea noastră.

A doua zi, a dat un decret imperial prin care interzicea păgânilor să locuiască la Roma şi să deţină case aici. Interdicţia s-a extins şi asupra altor oraşe.

Pe neaşteptate, păgânii au fost expulzaţi din toate oraşele imperiului şi obligaţi să trăiască printre ţărani. Din această epocă datează termenul de paganus, care se referea la cei care nu aveau dreptul să locuiască în oraş. Vilele păgânilor expulzaţi din Roma au fost declarate ca fiind proprietatea împăratului.

Ambrozie era la curent cu toate crimele lui Teodosie. Iar episcopul era la fel de vinovat ca şi un criminal înaintea lui Dumnezeu.

Ambrozie ştia, de asemenea, că Teodosie, cu ajutorul „curioşilor”, organizase un complot împotriva lui Symmachus şi a altor conducători păgâni. Lui Ambrozie nu-i plăcea Symmachus, nici păgânii. însă, în timpul urmăririi, pentru a nu fi trimis la moarte, Ambrozie l-a ascuns pe Symmachus într-o biserică şi astfel l-a salvat.

Ambrozie suferea din pricina abuzurilor pe care Teodosie le făcea în calitatea sa de creştin. Toată învăţătura lui Hristos era călcată în picioare. Acestea explicau şi brusca îmbătrânire a lui Ambrozie. Doi ani fuseseră suficienţi pentru a face din el un bătrân.

împăratul semnase şi alte decrete, la fel de barbare ca şi cele de mai înainte: cel care nu era creştin nu avea dreptul de a face avere, nici să lase vreo moştenire; cel care nu era creştin nu putea să fie chemat ca martor; căsătoriile între creştini şi păgâni erau invalide; dacă doi soţi nu erau creştini erau consideraţi ca trăitori în păcatul adulterului;

269

cel care nu era creştin nu avea dreptul să-i folosească pe creştini în slujba sa. Unele din aceste delicte erau pedepsite prin arderea pe rug.

Ambrozie se simţea nespus de singur şi trist. Se bucura însă de sosirea iminentă a episcopilor străini. înţelegea să le ceară sfatul. Privea la masa şi la vesela care aveau ceva din eleganţa patricianului de mai înainte, dar, în acelaşi timp, şi din sobrietatea unui prinţ al Bisericii, când în salon a intrat un diacon străin. Era un trimis al episcopilor care l-au judecat pe Iovian.

sfinţii episcopi pe care i-aţi convocat vă aduc la cunoştinţă că nu vor mai putea veni, îi spuse el.

un episcop trebuie să respecte uzanţele, venind la o invitaţie pe care a acceptat-o. Şi, mai ales, nu se eschivează în ultimul moment.

Ambrozie tremura. în eparhia sa, nu tolera astfel de încălcări. Le vorbise preoţilor despre aceasta. îi sfătuise despre cum trebuie să se îmbrace, cum să se prezinte, căci comportamentul şi trupul trebuie să fie în armonie cu misiunea divină a unui preot. Şi, mai ales, un episcop trebuie să lucreze ca un prinţ al Bisericii. Or, conduita episcopilor străini i se părea cu atât mai condamnabilă.

sfinţii episcopi vă aduc la cunoştinţă că refuză să se aşeze la masa voastră câtă vreme stăruiţi în păcat şi vă faceţi complice la o crimă.

Ambrozie îl privi înmărmurit. Părea o statuie fragilă, acoperită de nea. Se încovoie sub povara acuzaţiilor.

episcopii vă roagă să-L imploraţi pe Iisus Hristos să vă dea puterea de a spăla sângele nevinovaţilor asasinaţi, care nu murdăreşte doar mâinile voastre, ci şi Biserica în întregime.

270

fiţi mai explicit, ca să pot să înţeleg.

Cuvântul lui Ambrozie era apăsat, clar; cuvântul unui om căruia nu i se poate reproşa ceva, dar care tremură totuşi de teamă. Un bun creştin trăieşte într-o permanentă teamă şi în cutremur. Sfântul Pavel însuşi tremura de teamă întrebându-se dacă el, care convertise atâţia oameni la creştinism, n-o să fie respins de Hristos la Judecata de Apoi.

vorbiţi-mi limpede despre aceste acuzaţii! stărui Ambrozie. Sunt episcop. Şi urechile unui episcop pot să înţeleagă adevărul, oricât ar fi de crunt. Unui episcop nu îi este teamă de păcat. Formulaţi limpede acuzaţiile!

împăratul Teodosie a ucis, de curând, şapte mii de oameni fără apărare. Toată populaţia Tesalonicului. Bărbaţi, copii, femei, nou-născuţi: toţi au fost spintecaţi precum oile, la ordinele împăratului. Cea mai odioasă crimă din istorie. Sunteţi la curent cu tot ceea ce se petrece la palatul imperial. Uşile vă sunt deschise şi discutaţi faţă în faţă cu împăratul. Teodosie se supune ordinelor pe care i le daţi. Toată populaţia ştie aceasta. Prin urmare, sunteţi la curent cu masacrul de la Tesalonic. Şi păstraţi tăcerea. Un episcop care păstrează tăcerea asupra a mii de asasinate şi primeşte pe făptuitorul acestor crime în Biserica sa este mai vinovat decât asasinul. Episcopii străini consideră că sunteţi vinovat de masacrul de la Tesalonic. Şi, mai ales, vă reproşează tăcerea pe care ei o consideră şi mai vinovată. Nu pot să vă întindă mâna. Nici să vă stea alături. Vă aduc la cunoştinţă că un episcop care-şi murdăreşte mâinile în sânge, murdăreşte, de asemenea, şi Biserica.

Diaconul îşi luă rămas bun de la Ambrozie. Misiunea lui fusese îndeplinită. Ambrozie nu se mai putea ţine

271

pe picioare. Căzu în genunchi. Era singur, zdrobit. Lacrimile lui fierbinţi cădeau pe marmura rece a salonului.

Episcopul plângea, cum a plâns Iisus în Grădina Ghetsimani. Cupa pe care trebuia să o ducă la buzele sale era nespus de amară. Era vinovat de masacrul a şapte mii de oameni. Murmură cu buzele uscate şi palide, cu sufletul înecat în suferinţă: „Părinte, de nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca eu să nu-l beau, facă-se voia Ta!”

272

XXXVII

în genunchi, copleşit, singur în salonul uriaş, Ambrozie îşi trăieşte îndurerat acuzarea de complicitate la asasinarea locuitorilor Tesalonicului. Acuzarea este îndreptăţită. Episcopii pe care el îi convocase procedaseră aşa cum trebuia, refuzându-i invitaţia. Aveau dreptate să refuze să-i întindă mâna. Ambrozie însuşi refuzase să întindă mâna episcopilor care-l condamnaseră pe Priscillian la moarte. Procedase atunci ca un episcop vrednic de acest nume.

La Tesalonic avusese loc un carnagiu înfricoşător. Ambrozie auzise despre el. Nu-i păsase. însă nu ştia că nepăsarea ar putea fi o scuză pentru un episcop. Lângă masa cea mare, aranjată pentru oaspeţi, îi aşteptase în zadar pe cei convocaţi. Ambrozie îşi amintea:

în timpul distracţiilor, care durau de doi ani, pentru a sărbători victoria romană a lui Teodosie şi înfrângerea romană a lui Maxim, guvernatorul Tesalonicului organizase în oraşul său întreceri de care. Botherie, guvernatorul, era un fost camarad de garnizoană al lui Teodosie. în cursul ospeţelor, aflat lângă împărat, Botherie se delectase la fel de bine întru amorurile sale atât cu bărbaţii, cât şi cu femeile. Era un obicei. Partenerul de acum al guvernatorului era un oarecare Bob, idol al circului din Tesalonic,

273

întrucât era un foarte abil conducător de car. în ajunul întrecerilor, Botherie a intrat în dispută cu Bob. O dispută amoroasă. Guvernatorul, care-l acuza pe Bob de infidelitate, l-a zăvorât în palatul său. Bob, idolul circului, n-a putut, prin urmare, să se prezinte în arenă. Publicul, indignat, a aflat între timp de disputa cu guvernatorul. întrucât el plătise ca să-l vadă pe Bob, nu înceta să strige: „Să participe la întrecere şi Bob, iar guvernatorul să se ocupe de el după aceea!” în locul lui Bob a venit Botherie. Guvernatorul era mahmur. La sosirea lui, strigătele care-l cereau pe Bob au izbucnit din toate părţile: „Nu fi gelos, Botherie!” striga mulţimea. „Să participe la întrecere, apoi închide-l! Noi am plătit ca să-l vedem la întrecere. Noi am plătit. îl vrem pe Bob!” Guvernatorul a ordonat gărzilor să-i izgonească de la circ pe cei care şi-au manifestat nemulţumirea. A izbucnit o mică încăierare. Au existat răniţi în ambele tabere. Publicul a început să-şi piardă calmul. Văzând aceasta, guvernatorul a ordonat evacuarea circului. Oamenii însă au refuzat să părăsească locurile. Le plătiseră. Voiau să asiste la întrecere.

la atac! ordonase guvernatorul, luând el însuşi comanda trupelor. La atac, ca pe un câmp de bătălie! Atacaţi-i ca pe barbari!

Soldaţii au ascultat ordinele. Văzându-se atacată, mulţimea încerca să fugă, însă toate ieşirile fuseseră blocate de trupe. Spectatorii au fost obligaţi atunci să se apere, înarmându-se cu tot ce le cădea în mână. Trupele au fost copleşite de numărul acestora. Printre morţi s-a aflat şi Botherie, ucis de un braţ necunoscut. împăratul a fost anunţat asupra faptului că tovarăşul lui de orgii fusese ucis, ca şi de circumstanţele în care s-a petrecut aceasta.

274

toată populaţia Tesalonicului s-a revoltat? a dorit să ştie împăratul.

A cerut apoi informaţii detaliate. Era meticnJos. Militarii sunt mai meticuloşi decât bătrânele. Când a aflat că întreaga populaţie fusese la circ şi, prin urmare, era vinovată, a ordonat:

toţi locuitorii Tesalonicului să fie ucişi!

Ordinul a fost transmis prin curieri speciali. El trebuia să fie executat cât se poate de repede. Comandantul militar al Tesalonicului a stabilit un plan pentru a urma ad litteram dispoziţiile imperiale.

pentru masacrarea întregii populaţii, a explicat el, trebuie strânşi toţi locuitorii. Să organizăm jocuri de circ gratuite. Chiar şi săracii vor trebui să asiste la acestea. Cetăţenii îi vor aduce şi pe copii, şi pe infirmi. Toţi vor profita de faptul că aceste jocuri sunt gratuite şi vor fi însoţiţi de întreaga lor familie. Astfel, vom putea să-i ucidem pe toţi. Căci ordinul este limpede: întreaga populaţie a Tesalonicului trebuie să fie masacrată!

De aproape un secol împăraţii nu mai oferiseră pâine şi circ gratuite. Aflând vestea, populaţia era convinsă că Teodosie reînnoda tradiţia şi moravurile marilor împăraţi ai Romei. întreaga populaţie a fost prezentă. Femeile veniseră cu pruncii lor. Bătrânii se înghesuiau şi ei în tribune. Circul din Tesalonic era plin ochi. Trompetele anunţau începutul spectacolului. Ieşirile erau blocate.

în arene, în locul carelor şi conducătorilor acestora, au venit soldaţi, cu spada scoasă din teacă şi cu lăncile îndreptate către spectatori. A început un masacru în masă. Metodic. Spectator după spectator. Nu a scăpat nimeni. Publicul era atât de numeros, încât masacrul a durat ore

275

în şir. Soldaţii erau frânţi de oboseală. Sudoarea le curgea pe tunicile înroşite de sânge. Circul, înecat în sânge, arăta ca un abator.

După şapte ceasuri, comandantul a fost anunţat că ordinul a fost executat.

„Nimeni nu a rămas în viaţă”, constata raportul.

-Aţi verificat aşa cum trebuie? a întrebat comandantul.

In fapt, după masacru, soldaţii controlaseră fiecare om, pentru a se asigura că nimeni nu mai era viu. Ei se aplecaseră asupra fiecărui trup, pentru a vedea dacă victima mai respira. Dacă aveau vreo îndoială, îl străpungeau pe nefericit cu noi lovituri. Treaba fusese făcută cu conştiinciozitate.

câţi morţi sunt? voi să ştie comandantul.

înjur de şapte mii, doar la circ.

La numărul morţilor în arene s-a adăugat şi cel al puţinelor persoane rămase acasă ori în împrejurimile circului, care au fost şi ele ucise. Totalul a fost confruntat cu recensământul populaţiei. Cercetări minuţioase au fost desfăşurate în întreg oraşul. Cu siguranţă, nu mai era nici un supravieţuitor. Comandantul a trimis apoi raportul său împăratului. Aştepta, aşa cum se cuvenea, recompensa pentru meritul şi vitejia sa.

Ambrozie îşi amintea toate acestea cu mâinile la tâmple. Sângele său era mai sărac ca niciodată. Chipul său avea paloarea oaselor spălate de ploaie şi de vânt. Ceru ceva de scris şi îi trimise o scrisoare lui Teodosie. Ambrozie a folosit stilul său, care trăda un om civilizat şi cumpătat. Dar, în acelaşi timp, era precis şi necruţător. De duritatea diamantului. I-a adus la cunoştinţă lui Teodosie că-l consideră un asasin şi că era supus aceloraşi legi ca

276

toţi asasinii din lume. în ciuda titlului său de împărat al imperiului, el rămânea un asasin.

Ambrozie era nespus de tulburat.

Istoria a cunoscut asasinate prin pumnal, bâtă, topor ori prin otrăvire. însă niciodată, până atunci, un împărat victorios nu a fost acuzat de asasinat prin ordonanţă, prin decret. Nici generalii nu au fost acuzaţi vreodată de asasinat. Uciderile pe care ei le-au săvârşit au fost întotdeauna considerate fapte eroice pentru naţiune. Crimele împăraţilor au fost considerate fapte de interes public. Un împărat, un preşedinte, un rege, un Führer ori un duce nu este judecat pentru ucidere. Doar atunci când pierd războiul ei sunt judecaţi de către duşmanii lor. Dar niciodată atunci când sunt victorioşi. Iar Teodosie era victorios.

Teodosie citi scrisoarea lui Ambrozie. „Eşti un asasin, îi scria Ambrozie, şi te tratez ca atare. Nu există crimă de stat ori crimă naţională. Toate crimele sunt la fel înaintea Bisericii, oricare ar fi motivul. înfăptuite pentru a aduna bogăţii ori în numele ordinii, crimele rămân aceleaşi şi toate sunt la fel de odioase. Purpura, coroana ori victoria nu spală sângele unei crime.” Ambrozie îşi încheia mesajul cu aceste cuvinte: „Te somez, Teodosie, să faci ceea ce trebuie să facă asasinul. Este unica ta şansă de mântuire. Vino înaintea lui Dumnezeu şi imploră iertarea Sa!”

Rufin, ginerele şi primul sfătuitor al lui Teodosie, veni la Ambrozie şi încercă să-i explice că un împărat este deasupra oricărei acuzaţii de ucidere.

codul care se aplică cetăţenilor nu poate să fie aplicat împăratului. Doar cunoaşteţi Dreptul roman!

cele zece porunci sunt valabile pentru toţi oamenii de pe acest pământ, îi răspunse episcopul. Una dintre

277

ele spune: „Să nu ucizi!” Şi Teodosie a ucis. A masacrat, îi cer să se pocăiască. Dacă eu nu-i cer aceasta, eu, care sunt episcop, voi fi răspunzător de acest masacru.

şi ce trebuie să facă împăratul? Nu există nici un precedent în istorie...

împăratul este un asasin şi trebuie să facă pocăinţă ca orice asasin.

dar luaţi aminte la istorie, Preaevlavioase Pontif! Acest gen de penitenţă a fost impus comandanţilor naţiunilor înfrânte. Doar cei înfrânţi sunt siliţi să umble în genunchi şi să-şi ceară iertare. Niciodată, de când e pământul, nu s-a văzut un împărat victorios acuzat de asasinat şi care să-şi ceară iertare. La ce-ar mai folosi victoria dacă ea nu absolvă de toate crimele ori păcatele? Un comandant victorios este întotdeauna fără pată. Istoria o spune.

doar botezul şi pocăinţa pot ierta aceste crime. Victoria nu are această putinţă. Victoria nu spală o crimă. Nici un masacru. împăratul este un asasin. El trebuie să facă pocăinţă. Ca episcop, e de datoria mea să spun aceasta cu voce tare. Chiar primejduit fiind de a-mi pierde viaţa.

278

împăratul Teodosie se pregătea să părăsească Apusul. Trebuia să se întoarcă la Constantinopol. Reprezentantul său, generalul barbar Arbogast, avea să rămână în Apus. în acelaşi timp, generalul este numit tutore al lui Valentinian, fiind acum în vârstă de 18 ani.

Acuzaţiile lui Ambrozie, care îl socotea drept criminal pe el, împăratul Romei, îl intrigau pe Teodosie. Nu era un om sensibil, dar era superstiţios. Nu-i plăcea să fie acuzat de un episcop. Supranaturalul îl îngrozea.

împăratul Romei este întotdeauna puternic, îi spuse Rufin. Stăpânul lumii pământeşti comandă. Nu are mustrări de conştiinţă. Amintiţi-vă de cuvintele lui Valentinian, soţul Iustinei: „Nimeni nu este fără de pată dacă eu vreau să fie vinovat.” Mulţumită acestei declaraţii, orice problemă e rezolvată. Definitiv.

şi ce mă sfătuieşti să fac pentru a scăpa de toate aceste acuzaţii?

tăiaţi răul din rădăcină. Sunteţi stăpânul lumii pământeşti. Puteţi să daţi decrete. Convocaţi-l pe Ambrozie şi spuneţi-i limpede: „Ambrozie, nu sunt vinovat, vreau să fiu curat. Prin urmare, sunt curat. Voinţa mea e lege.”

279

împăratul îl convocă pe episcop la palat. Ambrozie refuză să meargă:

împăratul are mâinile pătate de sângele victimelor masacrate la Tesalonic. Trebuie să se pocăiască mai întâi. Nu vreau să-l văd înainte de aceasta. Dumnezeu îmi interzice.

împăratul îşi amână plecarea. Tulburat, îl convocă pe Rufin, primul său sfătuitor. îl consideră ca pe fiul său. Rufin era un tânăr din Bordeaux. Un om ieşit din comun, curajos, plin de energie, sclipitor. Face parte din acea specie a paraziţilor care, în decursul istoriei, se iveşte exact în momentul unui cataclism ori al unui dezastru planetar, precum cel de acum, din Imperiul Roman. Rufin este prieten cu toată lumea. Se consideră şi prieten al lui Ambrozie.

Teodosie îl trimise încă o dată pe Rufin să discute cu Ambrozie pentru a afla împreună o ieşire din această poveste a acuzaţiilor de asasinat.

teodosie este împăratul Romei, îi spuse Rufin episcopului. Nu puteţi să-l trataţi ca pe un asasin de cea mai joasă speţă, ca pe oricare altul. Chiar dacă aveţi dreptate.

nu se spune nicăieri în Evanghelie că există două categorii de oameni, răspunse Ambrozie. Evanghelia nu spune că anumiţi oameni pot să săvârşească ucideri fără a fi consideraţi asasini, în timp ce alţii nu pot. Toţi oamenii sunt egali. Aceleaşi lucruri sunt îngăduite ori oprite pentru toţi oamenii.

-Nu mi se pare potrivit de a-l acuza pe împăratul Romei atunci când noi suntem în război împotriva tuturor naţiunilor vecine. Roma va fi compromisă. Prestigiul nostru în lume va scădea. Avem nevoie de acest prestigiu pentru a-i înfrânge pe barbari. Interesele Romei sunt în joc.

280

Ambrozie venera Italia şi Imperiul Roman. însă atunci când un roman este asasin episcopul are obligaţia să-l denunţe. Dumnezeu a dat legea, şi episcopul nu face altceva decât să o aplice. Legile imperiului pământesc trec după cele ale împărăţiei cereşti.

Rufin insistă:

trebuie totuşi admis că un împărat nu este egalul celorlalţi oameni. Ca să reiau un cuvânt care a provocat atâtea tulburări, un împărat este homoiousios dintr-o fiinţă substanţă asemănătoare cu a altor oameni, dar nu aceeaşi. Putem să adăugăm aici un „I” fără riscul unei erezii.

nu putem să adăugăm nici un „I”. înaintea lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali şi creaţi pornind de la aceeaşi substanţă: lutul. Chiar dacă în trecerea lor pe pământ poartă o coroană. Teodosie este un asasin şi trebuie să se pocăiască aşa cum cere Biserica pentru toţi asasinii.

Rufin plecă şi reveni după două ceasuri.

împăratul va veni mâine la biserică, spuse el.

nu-l voi lăsa pe împărat să intre. Un episcop are dreptul să-i lase să intre pe penitenţi doar după ce aceştia s-au pocăit.

Rufin scruta persoana măruntă şi plăpândă a episcopului patrician. îi cercetă mâinile albe, părul cărunt, sprâncenele care nu erau egale şi barba. întârzie cu privirea pe gâtul subţire, lung şi alb al episcopului. Ambrozie are un gât de tânără, deşi este bătrân. Castitatea şi puritatea morală i se citesc pe acest gât, care iese din gulerul negru al sutanei. Rufin îi privi insistent gâtul şi spuse:

împăratul poate ordona să vi se taie capul.

nu m-am îndoit niciodată de asta. Teodosie a dat o dovadă clară în acest sens la Tesalonic, acolo unde, în

281

urma ordinului său, mii de capete au căzut. Şi în Antiohia la fel. Tocmai de aceea nu-i dau voie în biserică. Până în ziua în care îmi va cădea capul. Va veni atunci un alt episcop care-i va interzice, la rândul lui, să intre în casa lui Dumnezeu.

-Ambrozie, nu-ţi mai bate joc de împărat! îţi rişti viaţa! îl atenţionă Rufin, gata de plecare.

îmi voi pierde viaţa pământească. Teodosie nu poate să mi-o ia decât pe aceasta. Nu voi lupta ca să o salvez. Eu lupt pentru viaţa veşnică!

Rufin îl sfătui pe Teodosie să meargă la biserică.

„Ambrozie nu va îndrăzni să-l oprească pe împăratul Romei la uşa bisericii, gândea el. Şi apoi, împăratul nu e singur. Gărzile vor fi acolo. Şi noi la fel. Ca şi sfătuitorii, şi prietenii lui. Episcopul nu va încerca să facă una ca asta. Şi chiar de-ar vrea, nu va putea. Un singur om nu poate să se opună unei întregi armate. Cu un cot, episcopul poate fi dat la o parte cu cea mai mare discreţie. împăratul va putea atunci să intre în biserică firesc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.”

A doua zi, împăratul veni la biserică. Ambrozie îl opri la intrare.

sunt uimit de îndrăzneala ta, Teodosie! Presupun că eşti conştient de gravitatea crimei tale. Orice om normal ar recunoaşte aceasta. Un alt ucigaş n-ar fi avut această îndrăzneală.

Sub privirea pătrunzătoare a episcopului, Teodosie ezită. Nu se decisese încă dacă era nevoie să recurgă la forţă ori ba împotriva unui om atât de mărunt de statură şi de plăpând.

teodosie, îţi amintesc că, în ciuda faptului că eşti împărat, eşti la fel ca toţi ceilalţi oameni: un fir de praf.

282

Nu-ţi închipui, nădăjduiesc, purpura şi coroana ta vor face să nu fii devorat de viermi şi să nu te întorci în pulbere. Un împărat este un homoousios, din aceeaşi fiinţă ca şi ceilalţi oameni: din humă. Eşti din aceeaşi fire ca toţi oamenii cărora le comanzi. Ai aceeaşi origine. Aceeaşi soartă te aşteaptă. Ai aceleaşi obligaţii faţă de Creatorul nostru al tuturor. Faţă de Dumnezeu şi de Biserică pe acest pământ.

ce trebuie să fac?

Spiritul disciplinat al împăratului se puse dintr-odată în mişcare. Episcopul reuşise să-l convingă că există un alt împărat care-i este superior. îl recunoştea pe conducătorul Cerurilor şi aştepta ordinele Sale. împăratul redevenise, dintr-odată, soldat.

îţi interzic să intri în biserică! Ai mâinile pătate de sângele victimelor de la Tesalonic.

Teodosie îşi privi fără să vrea mâinile. Poartă mănuşi albe. Din mătase albă, ornată cu fir de aur. Dar chiar fără mănuşi albe, mâinile unui împărat sunt considerate albe ca zăpada, oricât de mare ar fi numărul victimelor sale. „Revoltător, îşi spuse el. Ambrozie pretinde că am mâinile pătate de sânge. Acest episcop îmi vorbeşte cum nu a mai încercat să facă cineva până la el.” Dintr-odată, ochii săi aruncă flăcări ameninţătoare. Era roşu de furie.

de ajuns! Mi-ai predicat de ajuns. Te-am ascultat. Acum intru!

Ambrozie deschise braţele ca un răstignit pe cruce, barându-i intrarea.

teodosie, nu adăuga o altă crimă la cele pe care le-ai săvârşit până acum! Căci a intra într-o biserică cu mâinile pătate de sângele victimelor e o crimă la fel de odioasă ca şi uciderea acestora.

283

david a săvârşit şi el crime. Da! David, în Vechiul Testament, a săvârşit nenumărate crime, şi totuşi Biserica îl consideră sfânt.

dacă împăratul i s-a asemănat lui David în crimele lui, să i se asemene atunci şi întru pocăinţa lui!

Teodosie se gândi la David. Şi la propria lui stare. îl privea pe episcopul mărunt şi palid care îi bara intrarea. Nu ştia ce să facă. Brusc, se hotărî:

mi-e de-ajuns pentru astăzi! Vale! Voi vedea mai târziu ce-mi rămâne de făcut.

Teodosie se întoarse cu un gest militar. Renunţă să mai intre în biserică. Dar, începând din acea clipă, Teodosie îşi pierdu pacea sufletească.

284

XXXIX

Paştele era aproape.

Ambrozie vedea că imperiul era în declin. întreaga lume vedea aceasta. Barbarii forţau frontierele din toate direcţiile, precum valurile care izbesc în diguri, făcându-le să cedeze, ca apoi potopul să înghită totul. Potopul urma să înghită totul. Vai celor care nu vor fi în corabie!

Ambrozie nu înceta să fortifice arca Bisericii, căci ea trebuia să fie solidă şi rezistentă, pentru a putea săvârşi îndoita salvare pe care el şi-a propus-o: pentru istorie şi pentru veşnicie. Cei care vor fi primiţi pe arcă vor fi supuşi unei discipline stricte. împăratul şi toţi conducătorii naţiunilor trebuiau să înţeleagă că sunt egalii celorlalţi oameni. Singura şi unica autoritate va fi cea a lui Dumnezeu şi a reprezentantului Lui, episcopul. Acesta va ţine toiagul. După potop vor apărea împăraţi barbari. Ei vor trebui să ştie însă că orice împărat este supus voinţei lui Dumnezeu. Dacă viitorii împăraţi barbari nu vor recunoaşte superioritatea lui Dumnezeu, apocalipsa va fi de neînlăturat.

împăratul Teodosie s-a îmbolnăvit; faptul îl îngrijora. Rufin, primul său sfetnic, încerca să-i distragă atenţia de la boală.

285

împăratul era un soldat. Nu avusese nicicând mustrări de conştiinţă. Nu avusese niciodată o viaţă lăuntrică. Era prima oară când îşi propunea să reflecteze la o problemă, împins de conştiinţa sa, nu de vrăjmaşii lui din afară.

împăraţii sunt fără de păcat, îi spuse Rufin.

nu-ţi bate joc de mine! îi replică Teodosie. Peste două zile vom serba Paştele. Toţi supuşii mei, chiar şi cei mai ticăloşi dintre ei, vor merge la biserică. Chiar şi robii. Chiar şi barbarii. Doar eu nu voi avea dreptul să intru. Pentru că episcopul are dreptate. Poate că eu sunt cu adevărat fiinţa cea mai nevrednică din întreg imperiul, oricât aş fi de împărat. Altfel, mi s-ar îngădui să intru în biserică.

Rufin îşi dădu seama că Teodosie era cu adevărat tulburat.

merg să-l caut pe Ambrozie. Acum, sunt sigur că voi reuşi să-l conving, îl asigură. Mă duc imediat la episcop. Vă făgăduiesc că mâine vom merge la biserică. Ambrozie nu vă va interzice să intraţi de data aceasta.

ambrozie îmi va interzice să intru. întâi de toate, este roman. Cere respect pentru legea divină. Cunosc disciplina adevăraţilor romani.

Teodosie îl sfătui pe Rufin să nu mai facă alte demersuri pe lângă episcop.

cel mai bine ar fi să mă pocăiesc. Ambrozie mi-a spus foarte clar că mântuirea nu este cu putinţă pentru mine fără pocăinţă. Trebuie să fac pocăinţă ca oricare ucigaş. Pentru ucidere cu voie. Mă gândesc că, până la urmă, Ambrozie are dreptate. Sunt împărat. Dar, înainte de toate, rămân om. Şi am ucis. Episcopul are dreptate.

nu cugetaţi atât de grabnic la pocăinţă! Pocăinţa pentru omucidere este de neconceput pentru demnitatea

286

împăratului. Ucigaşul este obligat să rămână înaintea bisericii fără să aibă voie să intre vreme de opt luni. Nu veţi rămâne îngenuncheat înaintea bisericii, ca un cerşetor, vreme de opt luni, fiind împărat al Romei şi stăpân al lumii pământeşti! Nici nu vreau să mă gândesc la una ca aceasta! Voi vorbi cu Ambrozie. Mâine voi merge la biserică şi episcopul vă va îngădui să intraţi.

ambrozie este de neînduplecat, adăugă Teodosie, sceptic. îmi amintesc de atitudinea lui în cazul lui Valens. S-a opus ca noi să-l ajutăm pe Valens pentru că el era arian. N-a vrut să audă vorbindu-se de interesele imperiului. Nu avea dreptul să susţină un eretic care luptă împotriva lui Dumnezeu. N-a vrut să înţeleagă în nici un chip. Iar în acel caz nu era vorba decât de o simplă literă, de un „I”. Acum, ne despart şapte mii de morţi. Nu mai încerca nimic! Nu-şi va schimba părerea. Ambrozie este de neînduplecat.

Rufin merse totuşi să-l caute pe Ambrozie. Acesta l-a primit plin de mânie:

ce cauţi aici? Vizitele tale sunt pline de ruşine şi de cinism. Eşti unul dintre principalii complici ai lui Teodosie. L-ai sfătuit să masacreze întreaga suflare omenească din Tesalonic. Nu ai dreptul să vii în faţa mea!

preaevlavioase Pontif, trebuie să mă mărturisesc. Teodosie n-a luat deloc parte la masacrele de la Tesalonic. Eu sunt cel care a dat ordin să fie ucisă populaţia oraşului. E greşeala mea, nu a lui! Şi sunt dispus să mă pocăiesc!

nu, Rufin, nu e cu putinţă! Complicitatea ta la această crimă este limpede. Nimeni n-a negat că eşti un ucigaş. Nimeni. Dar Teodosie este la fel ca tine. El a ucis, el trebuie să se pocăiască. Un om nu poate să se pocăiască în

287

locul altuia. Şi cu atât mai puţin un criminal în locul altui criminal. Pleacă! Vrând să mă înşeli, încerci să-L înşeli pe Dumnezeu.

mâine, împăratul va veni din nou la biserică. Vă rog să nu-l opriţi, aşa cum aţi mai făcut-o! Aveţi milă de el!

Îl voi aştepta pe împărat în uşa bisericii. Dacă împăratul doreşte să intre ca un creştin, care vrea să se pocăiască, îl voi ajuta. Dacă vrea să intre ca un împărat, cu de-a sila, mă voi opune. Ştiu că voi plăti acest gest cu capul meu. Dar este datoria mea să apăr Biserica de murdăria paşilor unui ucigaş.

Rufin se întoarse la împărat. îi povesti discuţia purtată cu Ambrozie. Teodosie este prea mâhnit pentru a putea să ia o hotărâre. Totuşi, a doua zi, Teodosie veni la biserică, însoţit de întreaga sa suită şi de gărzi.

Ambrozie ieşi din biserică. Se opri, cu crucea în mână, înaintea treptelor. Mulţimea se înghesui în jurul lui. întreg Milanul aştepta înfrigurat urmarea acestor evenimente.

încet, Teodosie urcă treptele. Deodată, rupând tăcerea, se aude glasul lui Ambrozie, suav, răspicat şi plin de limpezime:

ce cauţi, Teodosie? Ce îndrăzneală te împinge să treci acest prag sfânt şi să păşeşti în casa lui Dumnezeu?

împăratul se opri. îl privi fix pe episcop şi-i spuse:

nu vreau să încalc legea dumnezeiască, vreau să mă supun ei. Cezarul dă lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, aşa cum cere Evanghelia. Am venit să fac pocăinţă. Ştiu că Dumnezeu iartă păcatele. Nici un păcat nu este destul de grav ca el să nu poată fi iertat de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi, aşadar, îngrozit de crima mea. îmi cer iertare!

288

care este pocăinţa pe care ai luat-o asupra ta?

aceea pe care mi-o va impune Biserica.

Ambrozie îi ceru lui Teodosie să semneze un decret prin care orice condamnare la moarte nu va putea fi executată decât la treizeci de zile după sentinţă.

„La capătul acestor treizeci de zile, împăratul va trebui să recitească condamnarea. Să o semneze a doua oară. Asta, pentru ca nici o condamnare la moarte să nu fie dictată la mânie. Ca masacrele săvârşite de umori să nu se mai petreacă. O sentinţă imperială trebuie să fie un act de dreptate pământească, şi nu o criză de nebunie, un gest ab irate.”

Teodosie semnă decretul. Ambrozie îl binecuvântă şi îi spuse, la fel ca tuturor criminalilor care s-au mărturisit:

vale În pace, mergi cu Dumnezeu, Teodosie!

Se dădu apoi la o parte, pentru a-l lăsa să treacă pe împărat, care intră în biserică. Mulţimea aclama extaziată, plângea, căzând în genunchi şi rugându-se.

înăuntru, Teodosie merse la locul lui obişnuit strana imperială -, aproape de cor. Ambrozie îi arătă un alt loc, în mijlocul credincioşilor. Căci în biserică, împăratul este egalul celorlalţi oameni, homoousios din aceeaşi substanţă cu sclavii, cu barbarii şi cu cei învinşi. împăratul se ridică îndată, supunându-se cererii lui Ambrozie, şi merse în mijlocul credincioşilor.

strana, îi spuse episcopul, este pentru preoţi, episcopi şi alţi slujitori. Purpura nu este un semn distinctiv înaintea lui Dumnezeu. Purpura nu-l scoate pe împărat din rândul laicilor. Pentru acest motiv trebuie să stai în mijlocul laicilor. Ei sunt toţi egali. Toţi oamenii sunt egali.

289

Corul intonează, şi întreg poporul împreună cu el: „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu spre Curţile Domnului. înviază-mă, Doamne!”

Teodosie cântă şi el cu mulţimea credincioşilor, cu turba piorum: „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu spre Curţile Domnului...” împăratul Romei, stăpânul lumii pământeşti, nu mai este un zeu. Este un om redus la dimensiunile lui obişnuite, aşezat printre ceilalţi oameni, oameni ca şi el, şi cântă în cor cu aproapele său.

290

XL

După ce s-a pocăit pentru crimele sale, Teodosie plecă în Răsărit.

Apusul era guvernat de Valentinian şi de mama sa Iustina. Valentinian va împlini 20 de ani în acest an 392. El va locui de acum înainte la Treveris. Valentinian n-a moştenit puterea bunicului său Graţian, care putea să se lupte cu cinci oameni şi să-i biruie. N-a moştenit nici cruzimea tatălui său, care hrănea fiarele cu carne de om şi spunea că: „Nimeni nu este fără de pată, dacă eu vreau ca el să fie vinovat.” Nu avea nici tenacitatea mamei sale Iustina, împărăteasa perpetuă, care a fost de cinci ori consecutiv împărăteasă, mulţumită primului ei soţ, Magnentius barbarul, celui de-al doilea soţ, Valentinian, celor doi fii ai săi, Graţian şi Valentinian, şi ginerelui său, Teodosie. Şi care era sigură că va rămâne împărăteasă şi mulţumită nepoţilor săi. Era, aşa cum spunea Profetul Amos, o fiinţă care nu poate să trăiască decât pe păşunile cele înalte. Pe tron.

Valentinian era abătut. Nimic din jur nu putea să-i aducă bucurie. Graţian, fratele său vitreg, îndrăgise vânătoarea şi exerciţiile fizice. Valentinian, nu. Era nespus de îngrijorat.

291

sunt împărat de şaptesprezece ani, îi spuse mamei sale. De la vârsta de 3 ani am fost împărat al Romei şi stăpân al lumii pământeşti. în toţi aceşti ani n-am avut niciodată putinţa să acţionez strălucitor, într-un mod demn de un împărat. Imperiul nu mai există, nu mai există nici împăraţi. Sunt doar nume ale unor năluci.

teodosie este un mare împărat, îl contrazise Iustina. Teodosie n-a trădat nici măcar o singură provincie. Sub domnia sa şi sub a ta, imperiul s-a menţinut. Nu e o nălucire.

nu poţi pierde decât ceea ce îţi aparţine. Teodosie şi cu mine n-am pierdut nici o provincie doar pentru faptul că ele nu ne mai aparţin. Au fost cedate barbarilor. Cum apare la frontierele noastre un nou popor barbar, încheiem un târg cu el. îi cedăm pământuri. Pentru a avea pace. De aici nu rezultă că noi deţinem provinciile imperiului. Noi nu le pierdem fiindcă nu le deţinem. Soluţia este comodă: pentru ca cineva să nu-ţi fure averea, i-o dăruieşti. Şi nimeni nu va mai putea să ţi-o fure. Aşa facem şi noi, Teodosie şi cu mine. Totul e fals. Aşa cum erau miliţiile civile instaurate de tatăl meu, care erau îndrituite să ocrotească pe cetăţeni împotriva funcţionarilor şi împotriva impozitelor abuzive. Dăm foc la pat pentru a alunga adulterul. Dăm foc la casă pentru a omorî paraziţii.

tu vezi lucrurile mai negre decât sunt. Tatăl tău a fost un împărat energic.

aceasta-mi aminteşte de măsura pe care a luat-o tatăl meu pentru a sluji împotriva jafurilor, măsură pe care Teodosie a ridicat-o la rang de lege¹: a interzis ţăranilor să meargă călare. Ca hoţii să nu se mai poată deplasa. E

¹ Codexul Teodosian, IX, XXX, 2 şi 5.

292

ridicol. împăratul Romei este o relicvă, un ornament. Eu nu sunt împărat. Arbogast, generalul barbar, este adevăratul împărat al Romei. Teodosie nu este împărat nici«el. Barbarii Stilicon şi Rufin sunt împăraţii Răsăritului. Eu şi Teodosie nu facem nimic altceva decât să executăm ordine. Noi suntem supuşii lor.

îţi mai spun încă o dată, fiul meu: vezi lucrurile într-o lumină înşelătoare. Adevăratul împărat eşti doar tu.

i-am scris lui Ambrozie, rugându-l să vină să mă vadă. Vreau să-i vorbesc despre intenţia mea de a lăsa totul. Actorii deghizaţi în împăraţi ştiu că nu fac nimic altceva decât să deţină un rol, pe care nu-l vor părăsi decât la sfârşitul spectacolului. însă eu sunt obligat să continui să joc. Un rol fals şi ciudat. Eu nu sunt împărat. Nu mai există împăraţi. Nici imperiu.

te rog, Valentinian, vino-ţi în fire!

vreau să arăt că ceea ce am spus este adevărat. Am convocat consiliul imperial. Vino lângă mine. îţi vei da seama singură.

Iustina şi Valentinian intrară în uriaşa sală de consiliu a palatului. Valentinian poartă mantia de purpură şi coroana. Toţi cei de faţă se pleacă la trecerea sa. Valentinian urcă treptele tronului. Alături de el se află întâiul său sfetnic, generalul Arbogast. Valentinian se aplecă spre mama sa şi-i şopti:

timp de şaptesprezece ani n-am promulgat nici un fel de decret. N-am făcut decât să le semnez pe cele care mi-au fost aduse, redactate de alţii. N-am fost consultat niciodată asupra vreunei probleme. Voi încerca acum, pentru prima oară, să promulg un decret. L-am redactat ieri seară. Voi verifica, astăzi, dacă sunt ori nu împărat.

293

Generale Arbogast, spuse apoi cu voce tare, îţi ordon să dai citire acestui decret, în faţa consiliului imperial!

Arbogast, tânăr, frumos şi sobru, se apropie de împărat. Luă decretul cu cel mai mare respect şi începu să citească:

„Eu, Valentinian, împărat al Romei, decretez că toate funcţiile generalului Arbogast îi sunt retrase...”

Arbogast întrerupse lectura. Era palid. Privea când spre tânărul împărat, când spre Iustina. împărăteasa era nedumerită. La fel ca toţi consilierii şi generalii care erau de faţă. Arbogast izbucni pe neaşteptate în râs.

împăratul glumeşte! spuse el.

îi întinse împăratului decretul redactat cu un frumos scris şi semnat de Valentinian. Acesta refuză să-l ia şi, tremurând de furie, insistă:

nu e vorba de nici o glumă. Am decretat că toate funcţiile pe care le ocupi îţi sunt retrase. Cer să fie executate ordinele mele!

ascultă, tinere, dacă nu este vorba de vreo glumă, te rog să fii serios şi cu dreaptă socoteală! Sunt lucruri care se pot face şi altele care nu se pot face. Chiar ca împărat, eşti obligat să dai dovadă de un minimum de decenţă.

am decretat că vreau să fii îndepărtat tu, Arbogast, din orice funcţie oficială. Voi încredinţa atribuţiile tale altcuiva.

Arbogast mototoli decretul, îl rupse şi-l aruncă la picioarele împăratului, spunând uşurat:

sărmane Valentinian, nu poţi să-mi iei nimic. N-am primit nimic de la tine. Nu ai nimic. Ai face bine să te linişteşti!

Arbogast îl privi cu ironie pe Valentinian, care se ridică şi părăsi sala.

294

să trecem la lucruri serioase! se adresă apoi Arbogast membrilor consiliului. Nu este vorba decât de o glumă a tânărului nostru împărat. Se linişteşte el!.

Iustina ieşi imediat după fiul său.

acum te-ai convins că nu sunt împărat? o întrebă Valentinian printre lacrimi. Eşti convinsă că împăratul Romei nu mai există? Sunt un actor care joacă rolul unui împărat. Arbogast, Stilicon şi alţii au totul: puterea, armata, bogăţia. Eu şi Teodosie nu suntem decât toleraţi. Nici măcar figuranţi. Accept să joc rolul împăratului. Ca la circ. în mijlocul mulţimii. Acolo actorul şi mulţimea ştiu că totul este o comedie. Pentru a te distra. Dar nu e bine să te joci cu viaţa ta. Fiecare ştie, fie şi doar pentru o clipă, ceea ce este el cu adevărat. Cât despre mine, ştiu că nu sunt împărat. Şi că nu există un împărat. A trăi deghizat în împărat este ridicol. Tragic. Nu pot să suport mai mult una ca aceasta.

Valentinian se retrase.

în aceeaşi seară, gărzile l-au aflat mort, spânzurat de o frânghie legată de un copac, aproape de râu.

Ştia că împăratul Romei nu mai exista. Şi nu mai voia să se înşele pe sine ori pe alţii.

Tinereţea are o vedere foarte lucidă asupra prezentului. Pentru că ea trăieşte în viitor.

295

XLI

Iustina se afla la Constantinopol. Părăsise Apusul îndată după sinuciderea fiului ei. Nu mai era împărăteasă. încă o dată îşi pierduse tronul. Sinuciderea fiului ei Valentinian o făcuse să se gândească la primul ei soţ, la barbarul Magnentius. Şi el se sinucisese. „Tinerii se aseamănă barbarilor, îşi spuse. Tinerii şi barbarii nu ştiu să negocieze. Nu sunt maleabili. Nu ştiu să trăiască din roadele înfrângerilor lor. Nu concep o altă existenţă decât cea care urmează victoriilor lor.”

Iustina dorea să-şi recapete tronul. Fiica sa, Gala, soţia lui Teodosie, era însărcinată. „Peste câteva săptămâni, Gala va avea un fiu, gândea ea. Voi împărţi tronul Romei cu nepotul meu, cu fiul Gallei şi al lui Teodosie.”

Sosind la palatul din Constantinopol, la fiica ei, îi află pe toţi îndoliaţi.

gala a murit, îi spuse împăratul. Aştepta un copil. O femeie însărcinată este întotdeauna sensibilă. Vestea sinuciderii fratelui ei, Valentinian, a tulburat-o nespus. Din această pricină, a murit. Copilul pe care ea l-a adus pe lume a murit şi el.

Iustina se retrase. Nu mai avea o fiică împărăteasă. Nu va mai avea nepot care să stea pe tronul Romei. Nu va mai putea fi „bunica împărăteasă”.

296

în aceeaşi seară, convinsă că nu va mai putea vreodată să urce treptele tronului, dându-şi seama că nu va putea să ducă o altă existenţă, Iustina a încetat din viaţă. Eunucul care îi slujea a aflat-o moartă. Viaţa sa luase sfârşit.

Bilanţul vieţii sale o arată pe Iustina drept o femeie tenace. A fost de cinci ori împărăteasă, mulţumită celor doi soţi ai săi, celor doi fii şi fiicei sale. Dacă copilul Galei nu ar fi murit odată cu mama lui, Iustina ar fi făcut totul pentru a urca pe tron şi a şasea oară, alături de nepotul său. Ea a trăit ca o femeie care a ştiut ce vrea: tronul şi coroana. De îndată ce tronul şi coroana i-au fost interzise, a murit. Exact în acel moment. După o viaţă trăită cu precizia unei teoreme.

297

XLII

La câteva zile după moartea lui Valentinian, un preot din Treveris a sosit la Milan. A fost primit de Ambrozie. Preotul i-a vorbit de Arbogast, noul stăpân al Apusului.

arbogast a refuzat să fie ales împărat al Romei. Este cel mai de seamă general al imperiului. Nici barbarii nu îndrăznesc să-l atace. Ia masa mai mult pe fugă, iar hainele îi sunt modeste. Dispreţuieşte onorurile şi bogăţia.

-Atunci, pentru ce l-a împins pe Valentinian la sinucidere? Se află la limita unui asasinat! Un om atât de virtuos nu poate să-l împingă pe aproapele său la sinucidere!

arbogast are, cu adevărat, cele mai bune intenţii din lume în ceea ce priveşte Roma. Imperiul. Cetăţenii acestuia.

în afară de dreapta credinţă în Dumnezeu, nu există nici dragoste, nici bine. Nu vă spun aceasta pentru că sunt episcop, ci pentru că e o realitate. Condiţia umană, tot ceea ce omul încearcă fără ajutorul lui Dumnezeu, este sortit eşecului. Fără ajutorul lui Dumnezeu, chiar şi din cea mai curată dragoste nu rezultă decât monştri. Se naşte un întreg infern din cele mai bune intenţii. Arbogast a restabilit libertatea cultului. A restabilit statuia Victoriei. Luptele de gladiatori. Totul este minciună. Pentru că e

298

fără Dumnezeu. Priveşte, de pildă, la gladiatorii Romei, care au refuzat să intre în arene şi să se omoare între ei pentru a distra spectatorii. Gladiatorii Romei au înţeles bine aceasta şi au refuzat să vină în arenă. Au preferat să se sinucidă decât să-şi ucidă aproapele. Symmachus a scris că, „luându-şi singuri viaţa, aceşti gladiatori au săvârşit o crimă împotriva bucuriei poporului roman”¹. Symmachus este, cu toate acestea, un om inteligent. Iată unde duce inteligenţa fără ajutorul lui Dumnezeu! Fără Dumnezeu, inteligenţa cea mai rafinată se afundă în absurd. Este destinul condiţiei umane.

Ambrozie se declară împotriva lui Arbogast, care, între timp, ceruse să fie ales împărat al Romei un intelectual liberal şi păgân pe nume Eugenius.

Ambrozie părăsi Milanul. Cutreiera prin Italia ca un pelerin. Predica. Slujea. Mărturisea.

Eugenius, noul împărat, un intelectual liberal, îl invită la palat. Ambrozie refuză.

quidquid Deus non est, nihil est. Tot ceea ce nu este Dumnezeu nu înseamnă nimic, a spus Ambrozie. Eugenius o va încheia rău. Ruşinos. Poate că este o neputinţă ce ţine de dramă, însă omul nu poate trăi cinstit fără Dumnezeu. Refuz deci să colaborez cu Eugenius! Cu atât mai mult cu Arbogast. O vor sfârşi rău. Foarte rău. Eugenius este cel de-al şaselea împărat din timpul episcopiei mele. îl ocolea. Dacă vrea să mă vadă, să vină la biserică, aşa cum a făcut şi Teodosie, înaintea lui.

însă Eugenius şi Arbogast nu veneau la biserică. Ambrozie a continuat să rătăcească prin imperiu ca un pelerin. Singur. Predicând.

¹ Symmachus, Epistole II-XLVI.

299

XLIII

împăratul Teodosie l-a recunoscut pe Eugenius ca împărat al Apusului.

nu pot să mă lupt cu Arbogast, a recunoscut el. îl cunosc. A fost generalul meu. E de neînvins. Trebuie să-l recunosc pe Eugenius ca împărat al Apusului, pentru că el mi l-a recomandat.

Vreme de trei ani, Eugenius a fost împărat al Apusului, recunoscut de Teodosie, de Senat, de armată şi de popor. Singurul care a refuzat să-l recunoască a fost Ambrozie.

nu recunosc decât pe Dumnezeu şi pe cei care trăiesc în frică de Dumnezeu! spusese el, evitând să se afle în prezenţa celui de-al şaselea împărat din viaţa sa.

Teodosie însuşi nu se mai simţea liber în mişcările sale, la fel cum se întâmplase şi cu Valentinian înainte de a se sinucide. Cei doi consilierii ai săi, Rufin şi Stilicon, îl presau să-i declare război lui Eugenius, pentru a cuceri Apusul. Teodosie a trebuit să se supună.

-Aveţi doi fii? îl incitase Rufin. Daţi Apusului pe unul din ei. De ce să fie lăsat tronul unui străin, lui Eugenius?

cei doi fii ai mei sunt încă foarte tineri, încercase să se opună Teodosie.

înainte de toate, trebuie ca ei să fie bine sfătuiţi. Numiţi-l pe Honorius, care are 11 ani, împărat al Apusului

300

şi pe Arcadie, care a are 18 ani, împărat al Răsăritului! Veţi împărţi astfel imperiul între cei doi fii.

Teodosie a fost de acord cu aceste sfaturi. Le-a declarat război lui Arbogast şi lui Eugenius. Cele două armate barbare din Răsărit şi din Apus s-au aflat faţă în faţă, pe malurile unui râu îngheţat din Alpi, pe data de 10 septembrie 394. Justa fluvius qui Frigidus cognomitur. Chiar pe râul care se numea Râul Rece! Romanii lipseau din rândurile celor două armate. Două armate alcătuite doar din barbari luptau pentru tronul Romei.

O ploaie neaşteptată a nimicit toate planurile lui Arbogast, care a fost constrâns să se declare învins. Şi-a înfipt cele două spade în piept şi a murit aşa cum mor toţi barbarii învinşi.

împăratul Eugenius a fost capturat.

să fie înjunghiat la picioarele mele! a ordonat Teodosie.

Ordinul a fost executat. Teodosie a luat mantia de purpură a lui Eugenius şi i-a oferit-o fiului său în vârstă de 11 ani, Honorius, declarându-l împărat al Apusului.

Victoria lui Teodosie l-a bucurat pe Ambrozie.

mă bucur întotdeauna, a spus el, când duşmanii Bisericii sunt înfrânţi. împăratul Eugenius era unul dintre aceştia. Pretindea că este tolerant, liberal şi bun. Nici un om nu poate fi liberal, bun şi tolerant în sine. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu va reuşi aceasta.

Honorius, al şaptelea împărat din viaţa sa, cum îl numea Ambrozie, a venit la biserică. Episcopul a încercat să-l facă să înţeleagă pe tânărul împărat că trebuie să trăiască în frică de Dumnezeu.

Honorius era însă un om anormal, degenerat. Cel de-al şaptelea împărat al lui Ambrozie a fost ultimul împărat al

301

imperiului. într-un viitor foarte apropiat, Roma va fi ocupată de barbari.

am convertit împăraţi la creştinism, spunea Ambrozie. Nu sunt totuşi decât un umil episcop al lui Hristos. Misiunea mea a fost nespus de grea. E mai uşor să converteşti sălbatici decât împăraţi ori conducători ai naţiunilor. Acum, lucrarea mea s-a încheiat. Biserica s-a întărit. Nici un „I” nu este lăsat la întâmplare pentru ca erezia să poată să pătrundă la fel ca apa printr-o gaură în coca unei corăbii. Au fost luate măsuri pentru a fi evitat naufragiul. Arca lui Noe este gata. împăraţii sunt aduşi la măsurile lor obişnuite, de simple fiinţe omeneşti. De acum înainte, Biserica este puternică. Ea poate străbate valurile barbare şi cele ale istoriei. Dacă o nouă cucerire va avea loc, un împărat barbar va fi obligat să se supună Bisericii. Există un precedent. Soarta oamenilor va fi mai bună. Viaţa oamenilor, pe pământ, ca şi în Ceruri, este mereu la adăpost atunci când Biserica este puternică.

Ambrozie îşi aştepta moartea cu o eleganţă aristocratică. O aştepta ca pe o prietenă.

Chiar va scrie: De bono mortis — Despre binele pe care ni-l aduce moartea.

A murit în anul 397. Ambrozie a primit moartea cu serenitatea unui prinţ al Bisericii creştine. El ştia că a muri pe pământ înseamnă a te naşte în Ceruri.

Roma a fost ocupată de către barbari în anul 410, la treisprezece ani după moartea lui Ambrozie.

Paris, 3 aprilie 1959

DIFUZARE:

S.C. Supergraph S.R.L.

Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti

Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!

Pe lângă cele peste 40 de cărţi tipărite în timpul vieţii, C.V. Gheorghiu a lăsat ca moştenire, după trecerea sa la cele veşnice, mai multe manuscrise inedite, ce aşteaptă de decenii lumina tiparului. Este cazul cărţii de faţă sfântul Ambrozie al Milanului ce se dovedeşte a fi, de departe, cea mai însemnată dintre scrierile cu subiect religios ale autorului, o carte fără egal în literatura de gen. Cititorul se va putea convinge de acest fapt după lectura romanului, care este o frescă vie a realităţilor veacului de aur al Ortodoxiei.

Cartea apare aşa cum nu s-a întâmplat cu nici una din scrierile lui C.V. Gheorghiu de după plecarea sa în exil mai întâi la Bucureşti, ca un omagiu postum închinat scriitorului, ediţia pariziană a romanului urmând să vadă lumina tiparului într-un viitor apropiat.

IceRocket Tags: credinta,prefect,imperiu,imparatie,pocainta,pacat,soldati,iertare,mila