luni, 14 decembrie 2020

FLORENCE MORSE KINGSLEY

STEFAN. POVESTEA PRIMULUI OM CARE SI-A DAT VIATA PENTRU HRISTOS


FLORENCE MORSE KINGSLEY

ŞTEFAN

ŞTEFAN POVESTEA PRIMULUI OM CARE ŞI-A DAT VIAŢA PENTRU HRISTOS

Traducător Bogdan Buzdugan

Redactor Ni na Bercan

LectorAnielaTârnăucă

Ilustraţie copertă Andra Pavel

Layout: Andreea.Mihaiu DtpMihăiţăStroe

Editura Predania Bucureşti prietenii-predania.ro Distribuţie Supergraph î 0728303 566

FLORENCE MORSE KINGSLEY

ŞTEFAN POVESTEA PRIMULUI OM CARE ŞI-A DAT VIAŢA PENTRU HRISTOS

TRADUCĂTOR — BOGDAN BUZDUGAN

PREFAŢĂ

Sunt mai mulţi CARE MI-AU CERUT SĂ SCRIU această carte. Pot fi însă şi unii care să conteste hotă­rârea mea de a o scrie. Aceştia vor striga sus şi tare că „nu e îngăduit şi e drept să fie aşa ca cineva să pună vorbele şi isprăvile scornite de mintea sa pe seama celor ce au fost pentru totdeauna hotărnicite în Cartea cărţilor. Condeiul insuflării dumnezeieşti a scris despre Ştefan tot ceea ce Dumnezeu a voit să ştim noi despre el, prin urmare se cuvine să ne mulţumim cu asta.”

Adevărul este că povestea lui Ştefan e puţin cunos­cută, căci lumina soarelui de-abia dacă a strălucit o zi, cu limpezime, asupra sa şi aceasta a fost cea din urmă zi a vieţii lui pământeşti. Pe vremuri, erau oameni ce înfiripau din cenuşă umbra palidă a unei flori, având credinţa că astfel o readuc la viaţă. în acelaşi fel, nu putem strânge oare şi pulberea înmiresmată a acestei

5

vieţuiri dispărute din scrierile şi legendele vremilor " trecute pentru ca astfel să realcătuim o vagă imagine a frumuseţii sale uitate?

Desigur că în ziua de astăzi, când imaginaţia e într-un neîncetat du-te vino cu totul pământesc, afundându-se în tot ceea ce e mai josnic, mai rău şi mai vătămător, pentru a afla cine ştie ce nou panaceu cu care să ucidă, fie şi pentru o clipă, durerea intensă din inima omului, ar fi bine să ne ridicăm privirea sufle­tească pentru a contempla vremurile în care amintirea lui iisus Cel Viu era încă proaspătă în sufletul uceni­cilor Săi; când vocea Sa le mai răsuna încă în urechi; când slava norului ce îl luase din faţa ochilor lor încă mai stăruia asupra tuturor întâmplărilor obişnuite din viaţa lor de zi cu zi, preschimbându-le în mod minunat; când cuvintele „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” Matei 28, 20 însemnau o prezenţă vie a tot mângâietoare şi atotputernică.

Obişnuim să tânjim după alte vremuri, privind prin pâcla lor întunecată şi oftând: „O, să-L fi cunoscut şi eu cum L-au cunoscut ei! în zilele noastre grele şi mo­horâte nu mai e însă slavă să ne strălucească, nici glas să ne grăiască şi nici vedere a Fiului Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.”

S-ar mai fi pogorât însă asupra noastrâ limbile de foc ale Duhului Sfânt dacă şi atunci am fi trăit viaţa

6

pe care o ducem mulţi în ziua de astăzi, mergând la biserică şi la rugăciune doar pentru că e o îndatorire creştină, dând şi sărmanilor din belşugul nostru, doar fiindcă altfel s-ar minuna vecinii noştri şi, în rest, trăind ca cei de dinainte şi de după Potop, adică mâncând, bând Şi făcând din viaţa aceasta, dăruită nouă cu alt rost, o jalnică şi neobosită încercare de înveselire. Ne-ar fi putut oare spune şi nouă Cel Răstignit: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”? N-am fi strigat, mai degrabă, plini de groază şi n-am fi fugit oare să ne ascundem în întuneric, de la lumina acelor ochi întristaţi, cum odinioară a făcut şi Petru după ce se lepădase, cu blesteme şi jurăminte, de Domnul?

Este şi în ziua de azi Biserică Apostolică. Şi astăzi Hristos păşeşte printre noi, pe pământ. Şi acum Duhul lucrează cu putere ca pe vremuri, iar cel nevăzător, cel surd, precum şi cel dat morţii sunt sculaţi din toată slăbiciunea şi neputinţa lor. Dar acestea nu sunt săvârşite doar în Templul frumos împodobit şi nu doar în stră­lucirea sărbătorească a măreţiei slujbelor bisericeşti, ci Şi în odăile de sus mult mai umile, în care viteji ostaşi se ostenesc neîncetat pentru cei pierduţi.

În asemenea locuri, ca şi în liniştea sufletelor ce se pocăiesc, poţi atinge poala cămăşii necusute, dintr-o bucată, a Mântuitorului, şi iată cum tot omul ce o atinge e din nou întreg şi se face sănătos.

7

CAPITOLUL I CÂNTĂREAŢA OARBĂ

ATOTMILOSTIVE NIL! TATĂL TUTUROR celor vii! împodobit eşti tu cu flori de lotus, rozalii precum Horus!

în timp ce cuvintele acestea răsunau, cu dulce glas, peste culmile stâncoase, cei doi bărbaţi care urcau po­vârnişul abrupt se opriră pentru o clipă, privind unul la celălalt.

— I-auzi ce glas are, zise unul dintre ei cu multă încântare. Cu adevărat, o voce de aur e numai bună să desfete auzul unor ascultători de neam împărătesc.

— Mai este unul, spuse tovarăşul lui, ştergându-şi faţa încălzită de zăpuşeală. Un băiat care e sacagiu.

bun! Vom căpăta şi pe el bani frumoşi. Amândoi sunt de mare preţ şi stau aici, risipindu-se precum apa vărsată pe jos, în deşert. De ce să dai aur pe robi când cresc sălbatici în deşert?

Şi cel ce vorbise astfel, râse încetişor.

8

— Tu eşti alesul zeilor, zise celălalt cu o licărire înveninată în ochii săi negri înguşti. în înţelepciunea ta — de ceruri dăruită nu uita însă că eu i-am găsit cuibărindu-se într-un cotlon al mormântului vechi de acolo, ca o pereche de rândunele.

— Băiatul ţi-l iei tu.

— Dar cu ce drept hotărăşti tu asta, prietene?

— Poţi tu, atunci, să-i vinzi? O să cumpere oare prinţesa de la tine robi? Jumătate din preţul celor doi îţi va reveni ţie dacă îţi e pe plac, bine, dacă nu...

Priveşte-mă! Sunt sora ta, ce te iubeşte, Nu sta departe de mine, divinule!

Vino mai repede în lăcaşul tău

Nu te mai văd. Nu te mai văd...

se auzi trilul cântăreţei nevăzute.

— Ha! Cântecul lui Isis! Micuţa e şi evlavioasă, con­tinuă ultimul vorbitor, care acum se oprise deodată din târguială. Hai! Ce zici? stărui el. Primeşti jumătate din bani şi-ai să vezi că vom obţine un preţ bun. Nimeni nu se descurcă mai bine în lucruri de acest fel ca...

— Nimeni nu e mai bun ca Besa, îi curmă celălalt vorba cu grosolănie. Fie şi-aşa, dar nu cumva să mă minţi cu privire la preţ, căci negreşit îţi va părea rău!

între timp ajunseseră în vârful culmii.

— Şt! Ai grijă să nu te vadă!

— Nu. Ai grijă, mai degrabă, să nu te audă, căci e oarbă.

9

— Oarbă?

da! E oarbă de tot. Dar ce mai contează dacă în gât are o pasăre aşa frumos cântătoare? Căci şi privighetoarei i se ia văzul.

Bărbaţii înaintau acum cu mare grijă sandalele lor făceau un zgomot uşor pe platoul de piatră în care se deschideau câteva şanţuri adânc săpate în roca tare a stâncii. La intrarea uneia din grote stătea sau mai curând era ghemuită o fetiţă. Părul ei negru cu reflexii albăstrii, strâns şi împletit în câteva cosiţe groase, îi descopereau fruntea şi dezvăluia privirilor chipul neted, cu trăsături delicate, şi obrajii săi fini ciocolatii, uşor îmbujoraţi de căldură, care înspre gură dădeau în purpuriu. Ochii îi erau mari şi negri, dar straniu de inexpresivi, ca şi ochii măreţului zeu Ptah din templul de mai jos. Era îmbrăca­tă în genul acela de veşmânt de ţărancă egipteancă, un fel de robă fără nicio formă, din pânză albastră, la gât avea un şirag de bani lucitori, iar la zveltele sale glezne purta brăţări cu clopoţei din argint.

Auzind paşii celor ce veneau tiptil către ea, fata oar­bă îşi plecă neliniştită capul.

Tu eşti, Seth? zise ea cu îndoială.

nu, micuţo, spuse unul dintre bârbaţi înaintând către ea cu îndrăzneală, e doar un drumeţ care a auzit o zeiţă cântând de una singură într-o văgăună de munte. Ai auzit-o şi tu?

10

Fata se trase înapoi în grota îngustă, pe ai cărei pereţi din piatră erau ţipător zugrăvite toate isprăvile celui ce locuise cândva, înainte de ea, acolo. Nu-i răs­punse în niciun fel.

— Mormântul acesta groaznic, bântuit de duhuri, nu e un loc potrivit pentru tine, continuă mieros cel ce vorbise adineauri, căci doar tu ai vocea lui Isis însăşi. Ar trebui să cânţi în casa prinţesei, fiind încununată cu ghirlande înmiresmate, şi astea se vor petrece în curând de vei voi să mergi cu mine.

— Ascultă! adăugă el apoi poruncitor în graiul elinesc, vorbind tovarăşului său. Iau eu fata chipul frumos îi sporeşte valoarea. Nu contează că e oarbă. Tu rămâi însă şi-l aşteaptă pe băiat. Adu-l apoi în oraş, la locul cunoscut. Mâine îi vindem pe amândoi.

Vorbind astfel, stătea primejdios de aproape faţă de marginea stâncii pe care tocmai o urcase, având ochii negri ca de şarpe pironiţi asupra fetei şi mâna întinsă deja spre ea ca să o înhaţe. Ţâşnind în picioare cu iuţeala unei tigroaice, ea îl împinse brusc şi neaşteptat de puternic cu braţele sale tinere, viguroase, trimiţându-l pe nefericit în prăpastie. Apoi cu un strigăt puternic, se răsuci şi scăpând din braţele întinse ale celuilalt, fugi şi se ascunse într-o văgăună ce era tăinuită printre morminte. Bărbatul rămas în urmă, se uită lung după ea pentru câteva clipe în tăcere şi apoi izbucni într-un râs scurt ce răsună batjocoritor.

11

pe toţi cei şapte zei! Se pare că privighetorile nu-s uşor de prins. Şi iată ce s-a ales de târgoveţul de Besa... Pe Anubis! Nici că-mi pasă dacă a murit.

Aruncând o privire peste buza prăpastiei, zări de îndată o masă inertă de zdrenţe sângerii, înfiptă într-o bucată de stâncă masivă. începu a se foi încolo şi încoace şi bombănind îmbufnat de unul singur, porni hotărât la drum.

între timp, fata se pitulase într-o crăpătură îngustă a stâncii, neîndrăznind nici să răsufle, cu auzul încor­dat până la capăt, îşi ţinea mâinile pe piept, ca şi cum s-ar fi temut ca bătăile prea zgomotoase ale inimii să n-o dea de gol. Liniştindu-se însă după câteva clipe de tăcere, începu a plânge şi a geme uşor, zicându-şi:

— O, Isis, care eşti atât de bună la suflet, ce s-a abătut oare asupra mea? O, Zeu al Soarelui, de ce nu stârpeşti toată răutatea asta din carul tău cel frumos strălucitor? Şi ce dacă l-am ucis? Nu-mi pasă! A primit ce i se cuvenea după dreptate.

anat! Anat! se auzi strigând o voce. Unde eşti?

ah, e Seth, îşi spuse fata, ridicându-se în picioare. Hei! Aici sunt!

dar ce cauţi acolo? spuse neliniştit noul sosit Ce s-a întâmplat?

Ca răspuns, fata izbucni într-un hohot de plâns şi clătinându-se în toate părţile, începu a se trage cu jale

12

de cosiţele sale negre. înmărmurit şi înfricoşat, băiatul rămase cu ochii mari aţintiţi asupră-i, apoi aruncând burduful cu apă şi cănile zornăitoare de alamă ce le căra în spate, se plecă în genunchi lângă făptura micuţă cuprinsă de spasme şi punându-şi mâna dimprejurul ei, începu a-i vorbi cu glas dulce şi mângâietor:

— Anat, surioară, trebuie de îndată să-mi spui ce s-a întâmplat. N-ar fi trebuit să te las singură. Te-ai speriat, nu-i aşa?

Astfel încurajată, fetiţa oarbă reuşi să-i istorisească tot, chiar dacă prin frânturi şi cuvinte pe jumătate de neînţeles.

— Te-a auzit cântând, micuţo, îi zise fratele ei, încruntându-şi mânios sprâncenele, şi te-ar fi luat de aici ca pe o pasăre.

— Da! spuse mânioasă fata. Dar asta nu e totul, a zis că mâine ar trebui să fim amândoi vânduţi, deşi cred că de-acum nu-i mai arde de aşa ceva. Nu ştiu cum am făcut, dar am simţit deodată în mine o putere mare. L-am împins în prăpastie şi l-am auzit căzând... şi ajunsă aici cu povestirea, îşi ţinu puţin răsuflarea, scuturată de un tremur iute.

— Şi bine ai făcut, micuţo! zise băiatul. Ce s-a întâm­plat cu el nu mai contează, destul e că zeii ţi-au ajutat ţie. Celălalt, însă... Parcă spuneai că erau doi? Se va întoarce negreşit! Trebuie să plecăm de-aici numaidecât!

13

Şi unde să mergem? Întrebă Anat cu jale. Nu sun­tem decât nişte păsări ce zboară ferindu-se dinaintea vânătorului, ca până la urmă tot în mâna lui să cadă.

nu e aşa, micuţo. Vulturii când sunt urmăriţi se ascund, zburând spre pustie. Aşa vom face şi noi. Ştiu eu un liman sigur, unde nu vei mai sta singură.

— Şi plecăm acum?

— Da, chiar acum! Mai întâi să strâng toate lucruri­le, nu sunt însă multe, aşa că nu-mi ia mult timp.

Băiatul se ridică în picioare oftând şi privi în zare, de la înălţimea cuibului lor de vulturi. Departe de ei, în jos, se întindea ca un strălucitor planşeu verde-albăstrui câmpia rodnică a Nilului, adumbrită ici şi colo de câte un pâlc de palmieri. Prin mijlocul acestui şes curgea ca un şuvoi de aur fluviul cel sfânt. Pe ambele maluri, înălţau zidurile albe şi straniile turnuri muli ticolore ale cetăţii Memfis, care acum, în penumbra lucitoare a apusului de soare, arăta cu totul schimbată. Dincolo de acestea, se înşiruia procesiunea sumbră a piramidelor, ce stăteau ca nişte santinele solemne la graniţa cu deşertul, văzut de egipteni ca fiind neţăr­murit, credinţa acestora fiind că îndărătul fruntariilor sale aurii se întindea tărâmul celor adormiţi.

14

CAPITOLUL II

din deşert sosesc veşti bune

Aud PE CINEVA VENIND!

— Cum aşa, Anat? Eu nu văd pe nimeni!

— Nu contează. Ştiu sigur că este cineva... Aud ve­nind dinspre deşert clinchetul clopoţeilor de şa.

— Crezi poate că e o caravană, micuţo? întrebă Seth, privind cu un zâmbet binevoitor la chipul ei îm­purpurat, dominat de stranii ei ochi larg deschişi.

— Nu, spuse fata după câteva clipe, dând hotărâtă din cap. Nu e decât un singur dromader iute.

— Pe Horus! Chiar aveai dreptate, văd acum venind un bărbat!

Şi scuturându-şi cănile din alamă sunătoare, porni grăbit în întâmpinarea călătorului.

— Apă! Apă rece şi proaspătă, darul lui Dumnezeu pentru cei însetaţi! strigă el cu voce tare.

Şi străinul, pârjolit de suflul uscat al deşertului, descălecă bucuros şi bău cu nesaţ din cupa ce-i fusese întinsă.

15

Dumnezeu să-ţi dea pace, oricine ai fi! spuse el încet cu o voce gravă, privindu-l pe băiat cu ochii săi pătrunzători. Cum se face că stai aici, în deşert. Cu siguranţă, nu vin prea mulţi oameni pe-aici. De ce nu te duci, mai curând, în oraş să-ţi faci treaba?

Şi vorbind, se căută în pungă de un ban.

Băiatul roşi puternic şiîşi plecă capul fără să răspundă.

Ce noroc am avut să te întâlnesc pe tine, care iată te gândeşti şi la călătorii deşertului, continuă străinul cu un zâmbet de-o dulceaţă cu totul deosebită, căci nu mai puteam îndura apa sălcie ce-o aveam la mine. Am luat-o înaintea caravanei şi-am iuţit pasul cât mai mult, ca să pot lua măcar o înghiţitură de la o fântână cu apă rece care ştiu că nu e departe de-aici.

— Fântâna lui Kera? întrebă băiatul, înălţându-şi privirea.

asă fi băut tocmai din apa ei? Mă gândeam eu, deşi n-am mai gustat din ea de luni de zile.

Mângâindu-şi gânditor barba lungă, străinul continuă:

am să aştept aici până vin şi ceilalţi din urmă. Nu mai durează mult. Cine e acolo, în spatele stâncilor?

sora mea, răspunse scurt băiatul. E oarbă, adău­gă el, mânat subit de un imbold lăuntric.

E OOarbă? Ce păcat! Mare păcat! spuse bărbatul, făcându-şi repede cu mâna streaşină ochilor. De-ar

16

da Domnul... şi-şi curmă brusc vorba îndemnându-şi dromaderul să stea jos. Dobitocul se supuse, gemând şi dând din cap. Adulmecă şi el apa, deşi cu o seară înainte îşi făcuse plinul. Stai liniştită, Neha! Ai să bei acuşi apă. Şi zici că e oarbă micuţa?

— Da, dar are un auz nemaipomenit, spuse mândru Seth. A auzit clopoţeii de la şa înainte să te pot vedea.

— Da, da... Nimeni n-o înţelege mai bine decât mine. Am fost şi eu cândva ca ea însă e bine să şi vezi. Lui i se cuvine lauda, minunatului Proroc al lui Israil! Ştiu acum asta...

Băiatul îl privi nedumerit pe bărbat, fără a spune nimic. Se apropiaseră între timp de stânca mare, la a cărei umbră stătea fata oarbă.

— Ziua bună, micuţo! spuse străinul, aşezându-se jos, pe nisip, lângă copilă, şi privind sincer în ochii ei negri lipsiţi de vedere.

— Cine e cel care vorbeşte cu mine?

— Nu te teme, Anat, sunt aici! spuse Seth, apucând uşurel una din mâinile ei cafenii zvelte.

— Nu mi-e teamă, vocea e bună.

— Şi unde locuiţi? continuă străinul.

— Suntem ca şi caprele sălbatice din deşert, spuse cu amărăciune băiatul, pribegind ziua din stâncă în stâncă şi înnoptând pe unde se întâmplă să fim după apusul soarelui.

17

Dar sigur că nu sunteţi singuri pe lume, nu? insistă străinul. Unde vă sunt părinţii?

-Nilul şi-a umflat apele, între timp, de şapte ori de când amândoi au trecut pe cealaltă lume, zise Anat, ridicându-şi capul. Odată cu ei au murit atunci o su­medenie de oameni, din pricina unei molime cumplite. Şi eu am fost atinsă de boală, şi apoi mi s-au întunecat ochii, Însă nu deodată, ci treptat, precum seara se cu­fundă treptat în noaptea cea întunecată. Iar acum tot timpul e noapte.

— Da! spuse oftând străinul. O noapte cu vise ciu­date, în care frica îţi stă la căpătâi în timp ce dormi şi pururea păşeşte de-a dreapta-ţi la ceas de veghe.

— Şi tu singur ai grijă de micuţă? continuă el, aţintindu-şi ochii ageri asupra băiatului.

eu singur, zise mândru Seth. Ne sălăşluisem aici, pe dealurile astea, eu îmi vedeam de treaba mea în oraşul de mai jos, dar...

Oprindu-se din vorbit, se uită bănuitor la cel ce-i pusese întrebarea.

nu voieşti să mănânci ceva? spuse el repede. Eşti oaspetele nostru.

Străinul îşi plecă grav capul, punându-şi mâna pe piept. înţelesese.

Seth luă iute apoi, din crăpătura unei stânci din apropiere, curmale, porumb uscat şi o ploscă cu apă.

18

Oaspetele luă şi gustă din mâncare, dimpreună cu bă­iatul şi fata.

— Am fost orb, spuse străinul ridicându-se repede în picioare, şi am fost tămăduit de marele Proroc al lui Israil, numit Iisus.

— Şi unde locuieşte Acesta?

— în Ierusalim, la mare depărtare de pustie, zise el arătând spre deşertul din care tocmai venise.

— Şi te întorci într-acolo?

— După câteva zile, după ce îmi voi fi vândut bu­nurile şi încărcat cu poveri cămilele. N-am să uit de omenia voastră, iar când am să trec din nou pe aici, să-mi aduci apă, fiul meu, şi să asculţi ce o să-ţi spun. Te las cu bine, fetiţo! Pe curând.

Şi încălecând repede pe animalul său, plecă învăluit de un nor iute de praf spre caravana ce înainta încet, târându-se parcă ca un şarpe peste întinderile gălbui ale deşertului.

Seth nu fugi în întâmpinarea lor cu burduful cu apă şi cupele sale de alamă, după cum îi era obiceiul. Rămase tăcut în umbra acelei stânci mari, cugetând.

Anat fu şi ea pentru o vreme tăcută. Spuse apoi timid:

— Aş vrea şi eu să-l văd pe Omul acesta al bine­cuvântărilor, care locuieşte dincolo de pustie şi are puterea de a reda vederea celor nevăzători. Nimeni din ţinuturile Egiptului nu poate face asta.

19

Dar n-avem nicio comoară să-i dăm. Nu ne-ar întreba oare: „Unde e, aşadar, aurul vostru, pietrele preţioase sau animalele voastre de povară, ca să fac asta pentru voi? Nu ştii tu cum sunt aceşti vrăjitori eu am auzit multe despre ei şi ştiu. E adevărat însă că nu e niciun fermecător în tot Egiptul care să poată vindeca boala nevederii.

— Am salba mamei, spuse pe dată Anat, oftând şi punându-şi mâna pe salba de bani de la gâtul ei. Câteva dintre aceste monede sunt din aur şi atârnă foarte greu.

— Apoi răsuflarea îi fu întretăiată de un suspin înăbuşit.

— Oamenii de ieri voiau să ne vândă ca robi. O, da! Aş primi să fiu şi roabă, numai să pot vedea!

— Voi fi eu rob, şi tu îţi vei dobândi vederea dimpreună cu libertatea, strigă Seth, aruncându-se la pi­cioarele ei. îi voi spune acelui Om: „Dă vederea acestor ochi şi eu am să-ţi fiu rob cât voi trăi. îţi voi sluji din toată inima!”

îi voi sluji şi eu, căci n-am să te părăsesc, frate, dar cum să trecem de această pustie?

pe aici trec multe caravane, spuse băiatul, pri­vind cu ochi tulburi în depărtări, dar drumul e lung, iar noi nu avem niciun animal.

dar străinul care a mâncat din pâinea noastră oare nu ne-arduce în ţara asta îndepărtată?

20

— Poate că da, începu a spune Seth, dar se opri brusc, căci Anat îl apucase deznădăjduită de braţ, cu faţa toată palidă.

— Vocile! spuse ea icnind de spaimă. Le aud! Au să ne vândă robi! Să ne ascundem cât mai iute!

Fără să mai spună nimic, băiatul o împinse repede spre o despicătură îngustă a unei stânci din apropiere. Trăgând cu toată puterea de un bolovan pe jumătate în­gropat în dâlma de nisip, izbuti în scurt timp să-l dea la o parte şi deschise calea către mai multe trepte săpate în stâncă, ce se pierdeau repede într-o beznă de nepătruns. Din adâncul întunecat se ridica un miros înăbuşitor de răşină şi mirodenii. Fata se trase înapoi speriată.

— Nu aici! spuse ea cu voce stinsă. Mi-e teamă. Nu mai pot înainta. Miroase a mort.

Băiatul şovăi pentru o clipă auzise şi el, între timp, voci şi clinchetul clopoţeilor de şa.

— Ascultă! şopti el. Eu nu cunosc vocile, dar tu le ştii.

— Da, da! E vocea aceea. Merg oriunde, numai să scap.

Clinchetul şi pasul încet al animalelor se auzea acum şi mai bine, dimpreună cu tonurile aspre ale unei voci.

— E o nebunie, Besa. Când ai căzut ieri, ţi-ai pier­dut şi puţina înţelepciune dăruită de zei. Pe Sechet! Şi acum îmi vine să râd când mă gândesc cum ţi-a venit de hac drăcoaica aia de vrăjitoare mică!

21

— De unde era să ştiu că cerşetoarea cunoaşte limba greacă?

— Nu e de mirare! La aşa ceva nimeni nu-i întrece pe cerşetori, căci se vaietă şi cer de pomană în orice grai. Ha, ha! „Ar trebui să ai ghirlande înmiresmate, i-ai zis cu limba ta fină ca uleiul de susan, şi într-o clipă n-am mai văzut decât o grămadă de straie roşii zburând. Besa nu mai era. Ha, ha!

— De ce nu te-ai dus tu, nătărăule, s-o prinzi? mârâi la el celălalt, scrâşnind din dinţi. Chiar de am s-o caut o viaţă întreagă şi tot am să o găsesc, doar ca să-i răsu­cesc gâtul ăla mic din care cântă.

— Asta n-ai să o faci, prietene, căci gâtul ei dulce cântător înseamnă aur şi e al meu. Hai să ne întoarcem! Nu sunt aici.

— Dar ce-avem noi aici? zise Besa cu un aer trium­fător, descălecând de pe catâr şi luând în mână o fâşie strălucitoare de pânză. Asta sau ceva de felul ăsta era ieri la gâtul fetei.

Amu căci aşa se numea celălalt bărbat nu-i răs­punse. Privea nemişcat în despicătura îngustă a unei stânci. Descălecă şi el îndată.

cineva a fost pe-aici, spuse el, arătând urmele proaspete lăsate pe nisip ce pătrundeau apoi prin acea intrare.

22

CAPITOLUL III

LA PALATUL ARHIEREULUI

e BINE CĂ ŢI-AI RECĂPĂTAT SĂNĂTATEA, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, fiul meu, căci deşi am reuşit să-l omorâm pe hulitor, de gloata lui de uce­nici încă n-am scăpat. Odată cu trunchiul viţei otrăvite trebuie să ardem în întregime şi mlădiţele, ca nu cumva să dea din nou rod.

— înţelept ai grăit, spuse Caiafa cu o nepăsare sea­că în voce şi cu ochii pierduţi la dealurile albastre ce se întindeau de-a lungul liniei orizontului.

Anna privi cu nelinişte la chipul său alb şi obosit.

— Deja răspândesc zvonuri atât în Ierusalim, cât şi în toată Galileea, că Acesta a înviat şi că L-au văzut cu adevărat. Zi de zi, Templul răsună de laudele lor puturoase, pline de recunoştinţă. Le-am zis să-i dea afară, continuă el încruntându-şi sprâncenele, căci ce este asta, dacă nu hulă şi minciună? Aşa ceva nu poate fi adevărat!

23

Şi ridicându-se în picioare, începu să măsoare în lung şi în lat terasa de deasupra grădinii.

Sinedriul pare a fi încredinţat că n-are ce să se întâmple, continuă el mânios.

toate astea se vor stinge aşa cum s-a stins şi el. Sunt pur şi simplu orbi! Căci iată ce s-a întâmplat cu ade­vărat: trupul omului se face nevăzut în a treia zi după răstignire, garda romană spune o poveste demnă de nişte beţivi, cu nu ştiu ce cutremur şi arătarea unui înger cu o sabie. Minciuni, minciuni şi iar minciuni. Dar m-am descurcat eu, căci aurul face minuni. Acum toată lumea ştie că romanii erau beţi şi că ucenicii Acestuia i-au furat trupul în timp ce ei adormiseră.

Până aici toate bune. Dar mai e şi catapeteasma ruptă din faţa Sfintei Sfintelor, un dureros nenoroc, e clar că pânza a fost mâncată de insecte, altfel cum ar fi fost cu putinţă...

Cine a văzut cum s-a întâmplat? îi curmă sec vorba Caiafa.

— Erau atunci zece preoţi care pregăteau altarul pentru jertfa de seară. Catapeteasma a fost sfâşiată cu mare zgomot, spun ei, iar Sfânta Sfintelor a fost pe dată dezvăluită. Le-am zis să se liniştească. E posibil să se fi lepădat şi ei de credinţă... N-am cutezat Însă să iau şi alte măsuri în această privinţă din pricina poporului. Dar de un lucru sunt sigur şi anume că Omul e mort. În

24

privinţa asta, am ieşit învingători. L-am văzut murind şi de bună seamă a pierit, ca şi celelalte două canalii ce ge­meau în ziua aceea pe crucile din dreapta şi stânga Lui.

Chipul lui Caiafa se făcu atunci cu totul pământiu, ca de mort.

— Nu mai spune nimic, spuse el cu vocea întretăia­tă. Nu mă simt bine!

Anna îl privi lung cu un fel de dispreţ.

— îţi chem acum o slujnică, zise el de îndată. Ar tre­bui să bei nişte vin să-ţi mai întărească inima. „E ciudat, dar pe om îl macină toată această istorie”, îşi spuse el în timp ce ieşea de acolo. „E ca o frânghie din nisip, e limpede că nu pot căuta ajutor la el. Cine ar fi atunci îndeajuns de curajos pentru o asemenea provocare? Isachar... Iona... Alexandru? Toţi ar fi ca ceara ce se topeşte la soare. Stai puţin! Cred că omul potrivit ar fi tânărul Saul din Tars, fruntaş al fariseilor, care e zelos până la Dumnezeu în lucrarea de revigorare a Israilului. Chiar am să-i trimit un mesager cât mai repede. în mâna mea, negreşit, el va fi o straşnică unealtă a urgiei împotriva tuturor duşmanilor Domnului Iahve.”

Când zgomotul paşilor săi se stinse, bolnavul îşi ridică capul.

— Pleacă de aici! îi zise cu un gest de vădită tulbu­rare slujnicei care stătea aşteptând să primească po­runcă. Cheam-o pe soţia mea!

25

Dar de îndată ce spuse asta, draperia grea ce atârna în pragul uşii se dădu într-o parte, şi pe terasă îşi făcu apariţia silueta unei femei.

— Unde ai fost? spuse bolnavul, privind-o mânios cu ochii săi stinşi. Ştii bine că n-o pot suferi pe ţăranca asta neîndemânatică, Barak. Unde e băutura mea?

— Aici, domnul meu, zise cu blândeţe Ana, turnând într-un pocal câţiva stropi de lichid viu colorat.

Mâna sa subţire tremură atât de puternic în timp ce turna băutura, încât o parte din ea căzu pe jos, lăsând o baltă purpurie pe pardoseala din marmură. Bărbatul se trase de îndată înapoi, adâncindu-se în pernele lui, cu ochii ieşiţi din orbite.

o, uite-l din nou! murmură el, cu răsuflarea în­tretăiată. Sânge şi iar sânge... sângele Nazarineanului! Am să-l văd de-acum întotdeauna! Uite! ţipă el. Vine cătremine!

Femeia ţâşni spre el, albindu-se toată la faţă.

— Nu-i nimic, spuse ea, ţinându-şi de teamă răsu­flarea. Nu e nimic, domnul meu! Vezi? S-a dus. Hai, bea-ţi băuturica şi odihneşte-te, căci eşti ostenit.

Caiafa se uită în pocal şi spuse cu cutremur:

— E sânge! Dar trebuie să-l beau! Drept e Dumnezeu!

Şi apoi se lăsă iar între perne, cu ochii închişi. După un timp, chipul său palid mai prinse puţină culoare. Femeia îl privi cu răbdare timp de un ceas. Buzele sale

26

se mişcară în acest răstimp nu doar o dată, ca pentru rugăciune. Din ochii săi negri părea să izvorască o dragoste iradiantă ce se pogora într-o tăcută binecu­vântare asupra trupului neajutorat de lângă ea.

După puţin timp, bolnavul începu să se agite şi îşi deschise ochii.

— Ţi s-a spus ce-a păţit fiul nostru? întrebă el încet şi cu glas limpede.

Femeia plecă din cap şi spuse, înăbuşindu-şi cu greu un suspin:

— Mi s-a spus că a sfârşit ca şi...

— A fost răstignit, spuse Caiafa, cu acelaşi ton mol­com şi clar, ca şi Nazarineanul. Drept e Dumnezeu... Sânge pentru sânge, asta e Legea. Şi aşa a fost dintru început.

— Dumnezeu e şi dragoste, spuse Ana, privind cu teamă la chipul soţului ei.

— Nu-ţi fie teamă, spuse el cu blândeţe. Cel mai bine e să vorbim doar între noi doi despre aceste lucruri, căci oriunde altundeva ar fi ca un mormânt deschis. Nebunia s-a dus de-acum de la mintea mea şi văd...

27

Se opri o clipă, şi în privirea lui se ivi ceva atât de cumplit, încât soţia lui scoase un ţipăt uşor.

— Dumnezeu e dragoste, repetă ea încetişor, frângându-şi mâinile. El va ierta... Cum de nu ţi-ai dat sea­ma că Nazarineanul era Cel Uns? Căci chiar El spunea, când ii băteau piroanele: „Iartă-i, Părinte, căci nu ştiu ce fac.” -

taci, femeie! zise Caiafa, cu ceva din fosta lui au­toritate arhierească, şi uită tot ce-ai spus, căci ai grăit cuvinte de hulă. Crezi că eu... Arhiereul aş fi putut măr­turisi că Nazarineanul e Mesia cel aşteptat de Israel? Sunt oricând gata să mărturisesc că era nevinovat şi că mă fac vinovat de vărsare de sânge, căci eu i-am grăbit sfârşitul. Dumnezeu m-a pedepsit, omorându-l pe fiul meu, aşa cum l-a pedepsit pe David pentru păcatul său. Dar e ultima dată când mai vorbim despre aceste lucruri, n-o să mai vorbim niciodată de el. Nimeni nu trebuie să ştie asta. Nu se cade ca o asemenea ruşine să se zvonească apoi despre Arhiereu. Carnea şi sângele nostru sunt blestemate...

Femeia se aprinse la faţă şi strigă:

— Băiatul era nevinovat! Păcatul e al acelor tică­loşi, nu ai lui. Dar acum e în Rai, căci are cuvântul lui Dumnezeu.

— Ce vrei să spui? Cine ţi-a spus asta? întrebă Caiafa, ridicându-se în capul oaselor şi aţintindu-şi ochii în flăcări asupra chipului ei.

un băiat pe nume Ştefan, care i-a fost fiului nostru ca şi-un frate, lui Titus, căci aşa i se spunea. Pe când era în chinurile răstignirii, Domnul i-a vorbit, zicându-i: „Astăzi vei fi cu mine în Rai.”

28

— Cine e Ştefan? întrebă Caiafa, cu o voce joasă, înspăimântătoare. Şi pe cine numeşti Domn?

Tremurând de groază, Ana încercă să vorbească, dar cuvintele îi pieriră pe buze.

— Vorbeşte, femeie!

— Ştefan e... fiul grecului care ne-a răpit copilul. Bărbatul însă a fost pedepsit pentru păcatul lui. A pie­rit şi el dimpreună cu Domnul!

Se lăsă atunci o tăcere cumplită. Caiafa vorbi din nou, dar acum în urechile Anei vocea lui era ca a unui străin.

— Şi acest Ştefan, fiul răufăcătorului, încă mai trăieşte?

— Da, trăieşte, dar te rog fierbinte, bărbate, nu-i face rău, e atât de nevinovat, e un înger!

Dar peste rugămintea ei, se ridică atunci vocea ne­înduplecată a Arhiereului:

— Sânge pentru sânge! Dumnezeu îi pedepseşte pe copii pentru nelegiuirile părinţilor până la al treilea şi al patrulea neam. Asta e Legea!

29

CAPITOLUL IV

ÎN LOCUL LUI IUDA

Dar DACĂ ÎN TIMP CE NOI AŞTEPTĂM plinirea făgăduinţei, oamenii care L-au ucis pe Domnul nostru se reped şi asupra noastră? Suntem puţini la număr şi nimic nu le poate stăvili furia. Aţi văzut şi azi, când dădeam slavă lui Dumnezeu în Templu, ce priviri ne aruncau preoţimea şi înţelepţii lor, ca săgeţile as­cuţite în mâna celui viteaz. Lupii care au ucis Păstorul vor cruţa oare turma?

— De-ai avea credinţă fie şi cât un bob de muştar, nu te-ai îndoi de cuvântul Domnului, Veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile; nu vă depărtaţi de Ierusalim până când nu se împlineşte cu voi făgă­duinţa Tatălui! Şi cum spui tu că n-avem nimic care să ne fie pavăză? Dumnezeu, Atotputernicul, fiind El însuşi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-am văzut înălţându-Se la ceruri, ne va apăra de mâ­nia iudeilor.

30

— El m-a răbdat atunci când eram, mai mult decât toţi ceilalţi, măcinat de teamă şi îndoială, zise Toma, privind temător la un grup de oameni îmbrăcaţi ca nişte rabini, care veneau acum pe uliţa îngustă, apropiindu-se de ei. Dar nu mă dispreţuiţi din pricina neputinţelor mele. Domnul ţi-a spus ţie: Tu eşti Petru, piatra de temelie a Bisericii, iar mie: Nu fi necredincios, ci credincios. Pentru mine nu e lesne a crede şi nu-i uşor nici să mă bucur când, iată, Domnul ne-a lăsat singuri şi fără de prieteni. Aţi văzut ce privire ne-au aruncat? Bătrânul acela era Anna, celălalt hainul Isachar, iar ochii tânărului care îi însoţea ardeau de un foc plin de ură. Ne vrea sângele!

— Nu l-am mai văzut până acum, zise Petru gân­ditor şi răsucindu-şi capul, privi mai bine la cei ce se îndepărtau acum de ei.

Atunci şi tânărul de care pomenise Toma se întoar­se, şi Petru simţi acel foc plin de revoltă din ochii lui.

— Nu-i de folos, zise el după o mică pauză, ce va mai zămisli inima omului, căci oricum voia lui Dumnezeu cel Atotputernic se va face şi în cer, şi pe pământ.

Şi spunând acestea, îşi înălţă rugător privirea spre înaltul cerului, nădăjduind parcă să răzbată cu privirea dincolo de adâncul albastru, până acolo unde Se duse­se Domnul Său. Şi ajungând, în sfârşit, la locul în care obişnuiau să se adune dimpreună, intrară toţi înăuntru.

31

Era aceeaşi casă în care pregătiseră, la porunca Domnului, Paştile, în acea cumplită noapte a vânzării Sale. În foişorul acesta încăpător sfinţit de însăşi amintireay cinei celei de pe urmă cu Domnul, îi găsiseră şi pe cei ce crezuseră. Aici veniseră şi după ce văzuseră nourul care îl luase de la ochii lor, şi cuvintele Îngerilor încă le mai răsunau în urechi: Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer. Aici continuară ei să se adune, zi de zi, în aşteptarea tainicului Mângâietor, Care urma să Se pogoare asupra lor din cer... doar că nimeni nu ştia cum avea să se întâmple asta. în inima unora dintre ei, ardea nădejdea că Mângâietorul ar putea fi însuşi Domnul şi că astfel vor vedea, în sfârşit, împărăţia lui Mesia făgăduită lor.

— N-am mai rămas decât unsprezece din cei aleşi de El pentru această slujire, zise Petru, privind de jur împrejurul lui la mica adunare ce număra cam o sută şi douăzeci de inşi. Trebuiau să se împlinească Scripturile ce vorbesc despre Iuda, care L-a dat pe Domnul în mâinile ucigaşilor. Acesta însă a murit şi s-a dus la locul său; şi scris este în Cartea Psalmilor: Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea. Şi slujirea lui să o ia altul. Se cuvine, aşadar, ca dintre toţi aceşti bărbaţi, ce ne-au însoţit câtă vreme Domnul Iisus Hristos a fost pe pământ, din ziua in

32

care a primit în Iordan Botezul până în ziua în care a fost ridicat la cer, unul să devină martor al învierii Lui.

— Şi cum ştim care e voia lui Dumnezeu în această privinţă? spuse pe un ton grav Ioan. Căci noi n-avem duhul osebirii, oare nu ne-am încrezut noi până şi în Iuda care L-a vândut pe învăţătorul? Deşi Domnul ştia ce poate acesta de la bun început.

— Să-L lăsăm pe Dumnezeu să aleagă! strigă Petru. Din cele mai vechi timpuri, în Israel e obiceiul ca astfel de lucruri să fie hotărnicite prin tragere la sorţi. Aşa Şi-a ales Dumnezeu preoţii din neamul lui Eliazar. Tot aşa îl va alege şi pe cel vrednic să stea dinaintea altaru­lui tămâierii în Templu.

Apoi scriseră pe tăbliţe din lemn numele tuturor bărbaţilor văzuţi de ei a fi cu viaţă sfântă şi bine pri­mită de Dumnezeu şi, de asemenea, vrednici de a se alătura celor unsprezece martori la înviere. Tăbliţele toate fură puse într-un bazin şi văzură că cei aleşi erau Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus, şi Matia. Petru îi chemă pe cei doi să stea dinaintea ucenicilor şi ridică cu mare glas această rugăciune către Domnul:

— Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care a căzut Iuda, ca să mear­gă astfel în locul lui.

33

Şi aruncând Petru tăbliţele cu numele acestora într-o cupă de bronz, agită cupa şi numele lui Matia sări afară, şi fu prin urmare primit în rândul apostolilor

Şi părăsind foişorul ca să plece toţi la casele lor, Ioan, ucenicul cel iubit, rămase să vorbească cu Maria, mama lui Iisus, şi cu Salomeea şi Maria din Magdala despre cele întâmplate. Şi dimpreună cu ei era şi Ştefan.

Suntem din nou doisprezece, zise oftând Ioan, căci îşi amintise de zilele când mai aveau pe unul ală­turi de ei.

— Domnul a mai rămas pe pământ timp de patru­zeci de zile după învierea Sa, spuse gânditor Ştefan, şi cu ochii aţintiţi pe o stea luminoasă ce strălucea deasupra liniei orizontului ca un sfeşnic de aur. De ce, în tot acel timp, n-a ales El însuşi pe cineva care să ia locul lui luda?

Pe chipul lui Ioan se citi uimirea.

Ce vrei să spui? zise el iute, întorcându-se către tânărul ce stătea în semi-întuneric.

dacă Şi-ar fi dorit asta, nu l-ar fi putut alege El însuşi? Sau l-ar fi putut alege şi pe când era aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu, nu?

— Şi te-ai gândit să pui tu la Îndoială ceea ce-a ho­tărât alesul lui Dumnezeu? spuse Ioan, cu o tentă de autoritate în glasul său blajin.

nu mustra copilul, fiule, zise Maria. Nici eu nu Ştiu dacă tragerea la sorţi e bine plăcută lui Dumnezeu.

34

E adevărat că încă din vechime a făcut multe pogorăminte cu oamenii din pricina orbirii lor.

— Ăsta e obiceiul oamenilor ce fac răul! strigă Ştefan. I-am văzut şi pe hoţi făcând la fel când îşi împărţeau prada. Şi oare nu la fel au făcut şi soldaţii romani la picioarele Crucii, trăgând la sorţi care să ia haina Celui Răstignit?

— Dumnezeu ştie că am vrut să facem binele, zise smerit Ioan, cu faţa roşie de cât era de încurcat. N-avem încă duhul osebirii, suntem ca cei ce orbecăie prin întuneric.

— Când va veni Duhul Adevărului, vă va învăţa toate, spuse cu blândeţe Ştefan.

— Şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu, acestea au fost cuvintele Lui. Avem neapărată nevoie de El, n-am uitat cum în acea groaznică zi ne-a spus totul pe faţă, şi încă de mai multe ori, că aşa tre­buie să fie... şi totuşi noi n-am priceput. O, nu! N-am priceput!

Trupul subţire al Mariei tremură, după cum şi gla­sul ei, când spuse acestea:

— Ani de zile la rând am avut frica asemenea unui oaspe în suflet, încă din ziua în care Simeon mi-a spus, atunci când m-am înfăţişat dinaintea Domnului cu pruncul: Iată, Acesta e pus spre căderea şi spre ridi­carea multora din Israil şi ca un semn care va stârni

35

împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Cu adevărat, sabia aceasta a sorbit puternic din sângele inimii mele; eu însă am să mă încred în El, chiar de-ar fi să mă omoare.

— Tot ce putea fi mai rău pentru noi s-a petrecut deja, spuse Ştefan, strângându-i mâna. El însă este viu! Şi S-a înălţat la ceruri! Chiar şi aşa, El e cu noi, căci a zis: Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfâr­şitul veacului!

— Atunci nu cred să fi greşit prea mult, spuse încet Ioan. Facă-se şi aşa voia Lui, căci Matia tot va păşi ală­turi de noi, chiar dacă nu e alesul Lui pentru apostolie, iar apoi mâna cea pătrunsă a Stăpânului însuşi va atin­ge pe altul pe care încă nu-l cunoaştem. Pe când era El pe pământ, eram cu toţii treisprezece.

Şi sfârşindu-şi drumul, intrară toţi în casă.

CAPITOLUL V

ÎN CASA REGILOR

Ai FĂCLIE?

— Nu, dar oricum nu se poate să fie aici. Pfu! Nu pot suferi mirosul de mumie!

— Şi totuşi, dacă ai norocul să mori într-o ţară ci­vilizată, n-ai încotro, trebuie să petreci sute de ani în compania acestora...

Şi zicând asta, buzele vorbitorului se îndepărtară descoperind un şirag de dinţi îngălbeniţi.

Amu se aplecă, privind nemişcat, pentru o clipă, în deschizătura neagră ce se căsca la picioarele lui, şi apoi se uită la tovarăşul său. Ceva din ochii lui sumbri făcu ca şiragul gălbui de dinţi să se facă nevăzut.

— Eu mă duc acasă, spuse el deodată.

— Foarte bine! Du-te şi vino înapoi cu o făclie ca să pot căuta păsăruica cea frumos cântătoare. Până nu pun mâna pe ea, nu plec de aici!

— Ai apă la tine?

37

Nu, dar Văd că ai tu o ploscă la brâu. Dă-mi-o! Chiar acum simt că mi s-a făcut sete.

— Pe Sechet! E goală. Dar poţi să mai stai, căci după creasta acelui deal e o fântână. Du-te mai întâi şi-ţi astâmpără setea. Rămân eu aici până când te întorci.

Besa şovăi pentru o clipă şi se uită la chipul înclinat în jos al lui Amu.

Azi eşti cam ciudat, prietene! zise el iute. Am tot avut răbdare cu tine, dar până aici! Dă-mi plosca să mă duc s-o umplu la fântână!

Amu se albi deodată la faţă, cu o nuanţă gălbuie şi bolnăvicioasă. Ochii îi luciră de furie, dar rămase cu totul tăcut. Cu o mişcare bruscă, apucă de hăţurile catârului şi sărind în şa, porni în galop spre Memphis.

Besa rămase, privind la el în tăcere. „Ce să însemne asta?” zise el către sine. „Ia stai puţin, să recapitulăm. Omul vine la mine şi-mi spune întrutotul cuvintele astea:. Tu te ocupi de vânzări de robi. Eu îţi pot face rost de două piese de mare valoare, un băiat şi o fată. Fata are o voce de privighetoare. Eu însă nu-i pot vinde la justa lor valoare. Şi eu, Besa, tocmai primisem poruncă să aduc o roabă să-i cânte prinţesei, care se prăpădeşte, cuprinsă fiind de o tristeţe cu totul nesănătoasă. Şi oare n-am suferit eu până acum destul pentru toate astea? Am fost aproape omorât de pe urma căzăturii, acum am ajuns să fiu pârjolit de sete, iar omul ăsta mă minte pe faţă, zicând că plosca e

38

goală. L-am văzut cum a umplut-o înainte să pornim, de aceea am şi riscat s-o las pe a mea, neavând-o atunci la îndemână. După creasta dealului nu e nicio fântână. Oare de ce m-a minţit? E ceva aici care îmi scapă, dar am să-mi văd deocamdată de treabă. Pe viitor însă am două lucruri de rezolvat, iar Besa nu e tocmai omul care uită aşa ceva.” înaintând spre deschizătura mormântului, care era tot negru în cadrul său de nisip galben, îngenunchie şi privi atent la treptele ce duceau spre adânc. Prin fiecare crăpătură, la orişice suflare de vânt cald dinspre deşert, intra nisip. „Nu-i deschis de mult timp”, observă el re­pede. „Ar fi un lucru bine plăcut zeilor să înlocuiesc pia­tra. Anubis sigur îmi va răsplăti strădania. întotdeauna trebuie să ne îndeplinim datoria faţă de cei răposaţi.”

Ridicând apoi vocea, zise:

— Odihniţi-vă în linişte, copiii mei, căci nimic nu vă va vătăma în sălaşul celor morţi. Robii lui Anubis nu mai au nevoie de cântec, soare, râsete sau aer. Şi, cu adevărat, ai săi robi veţi fi, dacă nu ieşiţi să răspundeţi chemării mele.

Răsunetul vocii lui se auzi cu un ecou posomorât în golul întunecos de sub el, dar nimic nu-l făcu să creadă că aceste cuvinte ajunseseră şi la alte urechi în afară de cele ale răposaţilor osândiţi în legăturile lor din pânză înmiresmată la tăcere vecinică. Mirosul greu al morţii se cobora în nouri grei spre faţa bărbatului ce se lăsase

39

acum în genunchi la marginea mormântului. Trăgându-se puţin înapoi, îşi şterse zâmbetul răutăcios de pe faţă.

am să pun înapoi piatra, zise el cu încăpăţânare, căci pe viaţa mea cred că sunt aici jos. O să rămâ­nă în viaţă până mă întorc eu cu făclii şi cu mai mulţi oameni. Şi dacă pun mâna pe ei, mă răzbun şi pe Amu.

Se aplecă apoi de îndată şi apucă de blocul de piatră.

Era tare greu şi deşi băiatul înnebunit fiind atunci de frică reuşise să îl dea la o parte, bărbatul nu putu sa mişte mai deloc. Soarele îi bătea aprig drept în cap, nisipul fierbinte îi răsuna în urechi ca un bâzâit ciu­dat amestecat cu scârţâitul unor roţi. Coborî puţin pe trepte să apuce şi mai bine piatra pentru o altă sforţare puternică. Deodată o undă ca de foc îi trecu pe dinaintea ochilor. Simţi cum mâinile îşi slăbesc strânsoarea, se clătină puţin, şi căzu apoi grămadă în întuneric.

Pe Seth şi Anat, ce stăteau ghemuiţi în spatele unui sarcofag uriaş, zgomotul nu reuşi, la început, decât să îi umple din nou de spaimă.

— Trebuie să strig după ajutor, şopti cu hotărâre Seth. Altfel o să pierim aici, căci de jos nu mai pot mişca piatra.

Anat însă îl opri, strângându-l puternic:

— Mai bine robi morţii decât unui asemenea om!

Seth privi săgeata de lumină gălbuie ce străpungea bezna adâncă. „îndată, se gândi el cutremurându-se, „lumina va dispărea. Dar timpul se scurgea încet şi

40

soarele încă mai pătrundea înăuntru, dezvăluind nenumăraţii atomi care, în dansul lor, se ridicau acum din somnul de veacuri, de sub picioarele fugarilor.

— Anat, şopti el, ceva s-a întâmplat. Mă duc să văd ce e!

Fata îl mai ţinu câteva clipe locului, apoi îşi plecă capul. Nu mai auzea nimic în afară de suspinul vântu­lui de afară şi murmurul nisipului ce se aduna acum pe treptele temniţei lor.

— Du-te, zise ea, răsuflând uşurată. A plecat.

Seth se ridică cu grijă în picioare şi se furişă spre ieşire. Ochii îi erau de-acum obişnuiţi cu întunericul şi putea vedea pictura în tonuri stridente de pe părţile laterale ale sicrielor din lemn în care se odihneau morţii. Ochii lor mari îl priviră tocmai în timp ce trecu grăbit pe lângă ei. Nu mai înaintă mult şi se împiedică de ceva ce zăcea la baza scărilor. Retrăgându-se cu un strigăt, îşi dădu seama că era trupul unui om, care era căzut cu faţa în nisip şi stă­tea nemişcat. Cu totul captivat, băiatul se uită atent la el în tăcere, dar îşi zise apoi că acesta şi-ar putea reveni curând. Se întoarse de îndată spre întunericul din care venise şi cu răsuflarea întretăiată îi zise fetei oarbe la ureche: „Hai!"

Păşind uşor ca nu cumva să-l trezească pe cel adormit, se strecurară pe scări, aruncând în acelaşi timp mai multe priviri temătoare la silueta ce stătea acum liniştită, cu faţa în jos. Căutătura monstruoasă a

41

mumiilor era la fel de nemişcătoare, iar vântul, furişându-se, începea deja să îndemne deşertul: „Hai, vino şi-l acoperă pe acest muritor care, iată, s-a pus pe somn în sălaşul regilor fără a le cere îngăduinţa!”

— Să pun piatra la loc? întrebă Seth, când ieşiră deasupra la aer.

— Da zise fata, încleştându-şi mâinile zvelte, să zacă acolo până l-or căuta alţii! Iar de nu vor mai veni niciodată după el, nici că îmi pasă. Căci şi el ne-ar fi lăsat pe noi să pierim! Zeii însă l-au oprit.

Băiatul şovăia.

— Dar n-are deloc apă.

lasă-i atunci apă şi nişte mâncare, dacă aşa vrei tu. Eşti bun la inimă. Eu, una, l-aş lăsa aşa cum e. Nu înţelegi că tocmai acum trebuie să scăpăm de el pentru totdeauna? Odată ce îşi revine, suntem pierduţi. Pot deja auzi clinchetul de la clopoţeii catârului său. Hai să-l prindem şi să plecăm cu el în deşert, să-l găsim pe vrăjitorul ce deschide ochii celor nevăzători!

— N-am putea oricum trece de toată pustia asta, am muri pe drum.

Anat se aşeză pe nisip.

— Eşti bărbat, zise ea cu respect, şi prin urmare înţelept. Eu nu sunt decât pulberea de sub picioarele tale. N-am ochi să văd, dar îţi spun eu cum o să fie. Tu coboară acum la duşmanul nostru, pe care l-au

42

bătut zeii, ridică-l, toarnă-i apă în gură şi pe cap, şi apoi când îşi vine iar în simţiri, zi-i aşa: „Iată, aici e dobitocul tău, te aşez pe el să poţi călări. Şi fata pe care voiai să pui mâna, e a ta. Iar eu o să merg pe jos, fugind în faţa ta.”

Şi fata începu să râdă tare şi să se bată peste cap, încât toţi banii de aur şi argint ai şiragului său răsunară cu un clinchet melodios.

Seth privi la ea cu totul mâniat.

— Toate femeile au otrava aspidei sub limbă, bom­băni el. Mi s-a spus asta şi iată că e adevărat. Am văzut bărbaţi luându-şi la bătaie femeile şi pentru mai puţin. Aşa le scoţi gărgăunii din cap.

Fata sări atunci în picioare.

— Şi-ai să mă baţi pentru că ţi-am arătat că eşti prost? ţipă ea, cu vocea gâtuită de mânie. Fie şi-aşa, n-ai decât să mă baţi. Credeam însă că tu eşti altfel, nu ca toţi ceilalţi bărbaţi, şi că mă iubeşti, chiar de sunt oarbă, de prisos şi neajutorată.

Şi izbucni de îndată într-un hohot de plâns. Băiatul se apropie de ea.

— Dar eu te iubesc! murmură el cu mare părere de rău. Nu mai am pe nimeni pe lume, tu eşti tot ce am! Hai! O să facem cum ai spus. Uite, aici e dobitocul. Are o şa atât de drăguţă, micuţo, e toată din catifea stacojie, cu clopoţei de argint. De-acum e a ta, zeii ţi-au dat-o

43

ţie. Vom porni spre prima oază care ne iese în cale. Sigur dăm noi de una.

După un timp, Anat se opri din suspinat şi îl lăsă chiar şi s-o aşeze pe spatele catârului.

— Şi zici că am otravă de aspidă sub limbă!? îi zise ea cu un glas tânguitor, ce avea însă şi o uşoară rază de triumf.

pe Osiris! Recunosc că am fost o brută să spun aşa ceva. Ai, dimpotrivă, un glăscior ca apa de fântână şi ca al unei mierle ce cântă pe malul râului. Apă însă tot îi voi lăsa duşmanului nostru să bea atunci când se trezeşte şi nici n-am să trag piatra de la intrare, ci am să las loc pe unde să intre soarele în locul acela înăbu­şitor. Aşa vom face, nu-i aşa, surioară?

Anat dădu din cap, însă nu răspunse. Seth se zori apoi şi puse apă într-un pocal, lăsându-l pe trepte, să îl poată vedea duşmanul lor când se va fi trezit. Luă din punga sa un pumn de porumb uscat şi îl puse lângă po­calul cu apă; şi privind la bărbatul ce zăcea tot aşa cum căzuse, cu faţa în jos, i se păru că îl vede mişcându-se puţin, şi îl apucă din nou groaza, aşa că urcă două trep­te deodată şi cu o sforţare puternică trase peste deschi­zătură piatra cea mare, uitând în spaima sa să o mai lase la o parte pentru a îngădui soarelui să răzbată înăuntru.

Porniră după aceea la drum, având amândoi faţa îndreptată către pustia cea mare şi înfricoşătoare, după care se întindea tărâmul nădejdii lor.

44

CAPITOLUL VI

domnul din ţinutul de miazăzi

ABU BEN HESED ERA UN RĂZBOINIC PUTERNIC şi era, pe deasupra, şi bogat. Avea cel puţin o sută de cămile, după cum şi destui dromaderi iuţi, cai ani­male ce valorau o avere; de asemenea, turme întregi de oi şi capre; soţii şi copii din destul. Toate acestea, dim­preună cu ascultarea desăvârşită şi dăruirea de care se bucura din partea tribului său, îl făceau să poată spune că deşertul acesta era al său.

Era un bărbat mare la stat, cu o barbă lungă, ce îi cobora pe piept în valuri de un alb argintiu. Ochii săi însă erau şi acum ageri ca ai unui vultur de munte, şi nimeni din tribul său nu putea îndura ca el foamea şi setea. Nu că ar fi trebuit să îndure aşa ceva, căci oare nu era el domn peste tot ţinutul ce se întindea de la munţii din sudul marii pustii a Shurului până la mare?

„Să-ţi împlineşti pofta nu e totdeauna un lucru bun”, obişnuia să spună el copiilor săi. „Dobitoacele fac asta

45

ori de câte ori îşi pot face plinul. Doar omul e cel ce îşi poate spune sieşi că va posti pentru că voieşte asta, îndurând foamea, omul ajunge rege peste animale, e mai presus de ele, şi în acest fel şi gândurile i se ridică de la pământ, avântându-se spre cer, unde sălăşluieşte Iahve, ziditorul stelelor şi al omului.

în această zi, Ben Hessed stătea la intrarea cortului său, privind soarele ce se lăsa în jos ca o minge de un roşu tare aprins după linia purpurie a orizontului. Un pâlc de cămile ce păşteau din ierburile sărăcăcioase ale deşertului, se arătau acum cu totul negre, în contrast cu strălucirea sa plină de slavă, şi îşi desfăşurau pe nisip umbra alungită şi subţire. La marginea unei băltoace, palmierii rari îşi iţeau capetele, plecându-şi frunzele pline de praf spre apă de parcă voiau să ferească co­moara sacră a deşertului de asaltul aprig al soarelui.

Glasurile femeilor ce veneau şi se duceau cu cofele de apă, şi râsetul şi gânguritul a vreo cinci copii cafenii, cu totul dezgoliţi, ce săreau bucuroşi în nisipul fierbin­te, desfătau auzul lui Abu Ben Hesed. Nu-i păsa că apa e atât de puţină şi că palmierii erau piperniciţi, dim­potrivă asta îi făcea să fie şi mai preţioşi şi minunaţi, adeverind cu atât mai mult faptul că sunt toate lucrarea lui Iahve, care iată, le aşezase în miezul acestei mari şi cumplite pustii, ca pe nişte odoare de mare preţ. Privise altădată şi pământurile roditoare şi fluviile măreţe şi

46

cetăţile în care oamenii locuiau cu sutele şi cu miile, şi la vederea lor sufletul i se umplea tot timpul de scârbă.

Nu doar din pricina neascultării lor”, spunea el, „Iahve i-a dus pe feciorii lui Israil timp de patruzeci de ani prin pustie, ci şi fiindcă tocmai aici, departe de pământul cel gras şi plin de pofte, şi de apele abunden­te, şi grozăviile din piatră şi lemn pe care oamenii le numesc cetăţi, Ii se putea arăta EI pe deplin.”

în fântânile adumbrite de palmieri, în frumuseţea nopţii şi a dimineţii, şi în florile ce înfloreau în pămân­tul arid al deşertului, vedea el dragostea lui Dumnezeu, în văile adânci şi pe crestele cele mari ale munţilor, de unde cândva, în vremuri îndepărtate şi înfricoşătoa­re, din stâncile primordiale, clocotitoare, se adunară valurile măreţe şi mândrele vârfuri doar ca să asculte pururea de cuvântul lui Dumnezeu. În toate acestea simţea el puterea lui Dumnezeu. Iar în vârtejul orbitor de nisip fierbinte, ale cărui răsuflări usucă tot ce-i iese în cale, şi în ale cărui straie de foc soarele însuşi pare să se îmbrace, vedea el mânia lui Iahve.

Şi stând Abu Ben Hesed şi cugeta astfel în sinea lui, văzu după o vreme cum un bărbat vine dinspre deşert iute spre el, cu hainele strânse pe trup. Acesta nu slăbi deloc pasul până nu ajunse în pragul cortului lui Ben Hesed. Ajuns în faţa lui, se aruncă la pământ şi începu să-şi rupă hainele cu un strigăt plin de jale.

47

Vai mie, stăpâne, strigă el, când reuşi să-şi recapete suflul. Vă aduc veşti cumplite.

Vorbeşte, fiule! spuse Ben Hesed, care îşi dădu aCum seama că omul era unul dintre păstorii lui. Ce s-a întâmplat?

Duşmanul vostru care locuieşte în ţinutul de sud s-a năpustit astăzi asupra turmelor şi a luat cu el o bună parte din acestea. A răpit, de asemenea, mai multe femele de cămilă, precum şi trei pui, iar dintre cai, pe armăsarul Dekar.

— Şi tu cum de-ai rămas în viaţă să-mi spui asta? zise Ben Hesed, cu ochii arzând de mânie. De ce n-ai apărat turmele?

— Vai mie! zise din nou omul, punându-şi ţărână pe cap. Şi încă nu v-am spus ce-i mai rău... Toţi am luptat cu vitejie, şi fiul vostru, dimpreună cu păstorul Kish, au căzut răpuşi. Atunci am fugit din faţa duşmanilor; turmele şi cirezile s-au împrăştiat şi ele ca deşertul dinaintea vântului, şi nimic nu mai stă în calea duşma­nilor noştri să le prindă.

Ridicându-se în picioare, Abu Ben Hesed începu să îşi sfâşie hainele, punându-şi ţărână pe cap.

— Aşa a îngăduit Dumnezeu să fiu eu astfel lovit, spuse el. Drepte sunt Însă judecăţile Lui! Ar fi trebuit să fiu cu mai mare băgare de seamă la duşmanul meu, văzusem eu că pe măsură ce-o duce mai înfloritor, se

48

face şi mai hrăpăreţ. Am să mă reped asupra lui şi am să-l izbesc aşa de tare să strige după ajutor. Şi să dea Dumnezeu să mi se împlinească vrerea cu duşmanul meu! Ce păcat de fiul meu Eri! Cât de mişeleşte l-au ră­pus, în floarea tinereţii sale! Fiind el încă în dimineaţa luminoasă a vieţii, deodată a fost afundat în noaptea morţii... Dar iată că sângele lui strigă după mine, prin pustie, să îl răzbun. Să mergem cât mai degrabă!

Vestea cea groaznică se răspândi în toată aşezarea, spulberând ca şi suflarea fierbinte a vântului Sirocco toată bucuria serii. Femeile îşi încetară pe dată vo­ioasa lor vorbărie fără de sfârşit şi izbucniră într-un va­iet zgomotos, iar copiii înspăimântaţi de toată această larmă, începură şi ei a plânge.

— Vai, vai! strigă mama celui mort. Vai, cum s-a dus fiul meu! Cum era el drept şi falnic ca un palmier şi-atât de frumos şi plăcut la vorbă. Vai, vai! De-acum nu o să-şi mai deschidă gura plină de bunătate, iar de pe buzele sale nu se va mai auzi nicio cântare!

— Vai, vai! strigă şi o altă femeie, legănându-se în toate părţile şi aruncând cenuşa de pe focul mocnit peste perii răvăşiţi ai capului lor.

— Şi cum mâna el turmele, şi dimineaţa şi seara! gemu mama.

— Şi de-acum n-o să le mai mâne! se tânguiră to­varăşele ei.

49

Vai de logodnica lui! Cum a rămas ea nemângâiată, ca şi o văduvă fără de prunci!

— Vai, vai! Prin toată această zarvă a vaietelor, răsună deodată zăngănitul armelor şi nechezatul cailor, căci bărbaţii cu dinţii încleştaţi şi sprâncenele lăsate în jos, se pre­găteau să pornească în căutarea duşmanului. într-o oră plecară. Erau cu toţi o sută de bărbaţi puternici. Copitele iuţi ale cailor începură să lase în urmă praful deşertului, dispărând în noapte ca un furtunos nour războinic.

Abu Ben Hesed îşi văzu dorinţa împlinită, cu duş­manul său, înainte de ivirea zorilor. Descoperindu-i repede pe jefuitorii care tocmai se veseleau de prada lor şi căzând năprasnic asupra lor, nu le lăsară timp acestora să fugă. în vreme ce-i sfârteca de zor pe nenorociţii ce încercau să scape, ochii lui Ben Hesed se făcură cu totul înfricoşători la vedere.

— Nu lăsaţi pe nimeni să scape! strigă el cu voce tare. Ucideţi-i pe toţi şi nu cruţaţi niciunul!

Adunară după aceea prada celor ucişi, împreună cu bunurile lor de-abia furate, şi apoi se întoarseră cu faţa din nou către miazănoapte. Inima lui Ben Hesed se făcu grea ca plumbul. „La urma urmelor”, cugeta el acum, „cu ce te alegi dacă te răzbuni pe duşmanul tău? Atât fiul meu, cât şi păstorul meu, nu se mai întorc. Şi

50

totuşi, aşa spune Legea, sânge pentru sânge. Iar Legea e bună.”

Ridicându-şi obosit ochii, privi spre răsărit, de unde zorii începeau să-şi facă apariţia cu mare pompă şi în toată splendoarea lor. Raze lungi de lumină tremurândă pâlpâiau de-a curmezişul întinsului albastru, rece Şi limpede, al cerului, şi luceafărul de dimineaţa ardea palid în mijlocul acelei străluciri din ce în ce mai mari, până când se pierdu, înghiţit cu totul de şuvoiul luminii diurne. Abu Ben Hesed privi la hainele şi mâinile sale, roşii de sângele duşmanilor. Se urî pe sine în acea clipă.

— Văd acolo ceva ce seamănă cu un om, îi spuse fiul mai mare, care călărea alături de el. Şi e acolo şi un animal. Cine să fie, domnul meu? Poate tot unul din duşmani, care poate a scăpat cu viaţă în întunericul nopţii.

Abu Ben Hesed îşi îndreptă privirea în direcţia în care arătase bărbatul.

— Acolo e moarte, zise el liniştit. Iată, vulturii deja s-au adunat pentru ospăţ.

— Nu, l-am văzut mişcându-se. Să mă duc să văd ce poate fi?

— Du-te, fiule! Dacă e viu, nu-l ucide, ci adu-mi-l aici viu şi nevătămat.

Supunându-se poruncii, fiul se duse mai aproape, făcând roată împrejur pentru a vedea din

51

toate părţile ce poate fi. Apoi descălecă iute şi se apropie. După el venea la trap calul, pufnind bănuitor din nări. Două sau trei păsări cu gâtul fleşcăit şi golaş, şi cu ochii roşii, se ridicară la apropierea lui încet de la pământ şi se depărtară, dând cu greu din aripi şi croncănind înfi­orător. Fuseseră până atunci ocupate cu carcasa unui catâr ce zăcea mort pe nisip, cu şaua viu colorată din catifea purpurie şi cu clopoţei de argint, sfâşiată toată. şi murdară. La mică depărtare putea fi văzută zăcând nemişcată o grămadă de pânzeturi multicolore, de sub care ieşea un picior cafeniu zvelt.

un copil! spuse Ben Abu. Doi, de fapt! adăugă el, dând la o parte pânza de bumbac ce le acoperea feţele.

„Au murit de sete” fu verdictul său după ce îi întoarse şi observă micşorându-şi întrucâtva ochii lui ageri limbile lor umflate şi plosca din piele de capră ce zăcea alături de ei goală.

Ridicându-se apoi în picioare, sună îndelung din cornul de berbec ce îl purta la cingătoare.

52

capitolul VII

fariseul din tarsus

— O, DE-AR DESPICA IAHVE CERURILE, SĂ vadă Israil dreptatea Sa! înfierbântată mi-e inima, ca un cărbune aprins! Aşa de mult mă tulbură lucrurile astea că nici nu pot dormi!

— Tocmai pentru că aleşii Lui sunt acum în mare primejdie, Dumnezeu ţi-a dat acest duh, fiule. Şi-ai să vezi că va spori cu atât mai mult râvna şi lucrarea ta.

Anna îi spuse aceste cuvinte cu o voce joasă şi blân­dă, mângâindu-şi cu degetele fine lunga sa barbă ar­gintie, şi privind atent pe sub pleoapele lui pe jumătate plecate la chipul întunecat şi aprig al celui din faţa sa.

— Tare aş vrea să pot fi de ajutor în ziua venirii lui! spuse tânărul, ridicându-se şi începând a merge neli­niştit prin cameră, cu mâinile încleştate la spate şi cu capul lăsat pe piept.

în timp ce el se mişca întruna, bătrânul îl urmărea din priviri cu o mulţumire deosebită, şi în privirea lui

53

era încuviinţare faţă de silueta puternică a acestuia, de felul în care îşi ţinea plecat capul împodobit de părul brunet cârlionţat, de conturul aspru al frunţii sale, faţă de ochii plini de înverşunare şi trăsăturile lui puternic definite.

Din tinereţile mele m-am străduit să ţin Legea, urmărind acest ţel! continuă vorbitorul. O, dacă s-ar putea ca tocmai eu să fiu acela care, prin vieţuirea sa sfântă şi împlinirea întru tocmai a Legii Celui Atotputernic, îl aduce pe Mesia! Trupul e însă neputincios şi nici nu ştiu în câte feluri poate L-am mâniat pe Dumnezeu. Sunt multe zile de când, din toate cele două sute pa­truzeci şi opt de porunci şi trei sute şaizeci şi cinci de oprelişti puse nouă de Lege, n-am încălcat niciuna cu bună ştiinţă. Dar chiar şi-aşa am avut tot timpul cine ştie ce alunecare vreo picătură de apă necurată că­zută, din întâmplare, în mâncare sau poate că, fără să ştiu, m-am atins cumva de cineva necurat, sau poate că în râvna mea am pierdut ceva din vedere. Iar în ochii Celui care e Dumnezeul dumnezeilor, nesfârşit, de negâsit, Atotştiitor — lucrurile aşa cred că stau — e totul sau nimic. Dar care dintre oameni poate spune că L-a mulţumit cu totul pe Cel ce şade pe cercul cerurilor?

Anna îşi tăinui un zâmbet cu mâna.

Râvna casei Tale m-a mâncat, cită el cu evlavie. Simt, cu adevărat, fiule, mare bucurie în suflet văzând

54

asemenea sfinte doriri într-un suflet atât de tânăr. Sunt acum încredinţat că Dumnezeu mi-a vorbit atunci când am avut acest gând de a trimite după Saul din Tars. Cât despre mine, bătrân fiind, nu mai pot duce toată asprimea aceasta a Legii, căci ar însemna să las să cadă carnea de pe mine. Căci ascultarea e mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea ber­becilor, după cum scris este în Lege.

— Asta caut şi eu să împlinesc... ascultarea faţă de Lege. Tu ştii... şi nici nu ştiu de ce îţi mai spun asta ţie, tatălui meu, că, dacă fie şi un singur om ar putea păstra, cu desăvârşire, neîntinat Sabatul Domnului Dumnezeului nostru, S-ar arăta Mesia. Şi astfel Domnul S-ar sălăşlui iarăşi în chip văzut în mijlocul poporului Său. Şi vor cădea atunci toţi duşmanii sub picioarele noastre, sfânta Sfintelor se va umple de slavă şi Ierusalimul va fi plin de strălucire, gătit ca o mireasă, împodobită toată pentru soţul ei. O, Doamne! Când vor fi acestea? De ce mai zăboveşti, Doamne? Cum de îngădui ca lăcaşul Tău cel sfânt să fie pângărit de neamuri?

Şi cel ce vorbea astfel se opri pentru o clipă, ridicându-şi faţa ca pentru un răspuns din partea cerului cufundat în tăcere. Vocea adâncă a bătrânului curmă apoi tăcerea.

— Toate acestea nu pot fi până când Ierusalimul nu e curăţat de toţi ucenicii acestui hulitor, care nu

55

de mult timp a plătit, pe bună dreptate, cu răstignirea pe lemnul cel blestemat pentru toate fărădelegile Lui. Ascultă-mă pe mine, fiule, şi-am să-ţi spun cum să grăbeşti ziua de care ai vorbit. Cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea... Căci nu va lepăda Domnul pe poporul Său şi moştenirea Sa nu o va pă­răsi. Iată, El îţi vorbeşte, fiule, prin gura mea, de aceea ia aminte: Dreptatea se va întoarce la judecată şi toţi cei cu inima curată, care se ţin de dânsa. Dar cine se va ridica cu mine împotriva celor ce viclenesc şi cine va sta împreună cu mine împotriva celor ce lucrează fărădelegea?

eu voi sta împotriva celor ce lucrează fărădele­gea! răspunse solemn tânărul. îi voi strivi cu totul şi îi voi lepăda de la faţa Lui, aşa cum a făcut şi Ilie în ziua în care i-a ucis, la râul Chişon, pe toţi prorocii lui Baal.

asupra ta, fiul meu, s-a lăsat acum cojocul prorocului, şi, iată, ţie încredinţez această lucrare. însă va trebui să te laşi îndrumat de mine în această privinţă, căci cunosc mai bine decât tine felul de a fi al oamenilor şi al acestei cetăţi. De aceea, fii cu băgare de seamă în timp ce îţi vorbesc despre tot ceea ce trebuie să înfăptuim.

— Vorbeşte! Căci duhul meu e cuprins tot de focul râvnei. Inima-mi tânjeşte după lupta cea dreaptă, întru Dumnezeu, împotriva celor ce s-au semeţit.

56

— Bine ai spus că s-au semeţit, fiule, căci grozave lucruri s-au întâmplat în ultima vreme. Ai auzit deja cum din Galileea s-a ridicat deodată acest om pe nume Iisus din Nazaret. Era dulgher şi fiu al unui dulgher, şi a lucrat destul de bine acest meşteşug până când a făcut aproape treizeci de ani. După aceea a luat cu sine oameni sărmani, adunaţi din rândul pescarilor neştiu­tori şi chiar al vameşilor pe toţi aceştia i-a numit El ucenici. Şi apoi a început să propovăduiască oamenilor învăţături care de care mai ciudate şi mai stricate. îi învăţa, de pildă, că Sabatul nu trebuie ţinut după Lege şi că preoţii şi rabinii sunt nişte prefăcuţi. O, da! Ne-a asemuit chiar şi cu nişte morminte văruite care pe di­nafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt toate pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Şi mai spunea El că noi, nedrepţi fiind, mâncăm casele văduvelor.

Şi vocea îi tremură de atâta ardoare.

— Se prefăcea că săvârşeşte mari minuni, şi o su­medenie de snoave trăsnite au început să umple gura celor din popor. Şi au fost atraşi de El până şi unii din­tre noi Iosif din Arimateea, bătu-l-ar Dumnezeu! de asemenea, Nicodim, aşa că îţi poţi da seama până unde merge viclenia celui rău. Acesta a venit apoi, cu mare îndrăzneală, în Ierusalim la vremea Praznicului, s-a prefăcut chiar că şi ţine Praznicul cu ucenicii Lui, când

57

de fapt tot timpul căuta să strice Legea şi să-i înveţe asta şi pe alţii. A tămăduit bolnavi chiar şi în ziua de Sabat!

Ce vrei să spui? zise tânărul încruntându-şi sprâncenele. Prin urmare, tămăduia cu adevărat bolile?

Anna şovăi pentru o clipă, foindu-se încurcat pe locul său.

— Ai să auzi felurite minunăţii despre faptele lui, zise el îndată, lăsându-şi ochii în podea. Dar şi vo­cea sa deveni aspră nu sunt decât minciuni! Plătea tot felul de cerşetori vicleni să se prefacă că sunt orbi, ca apoi, chipurile, să-i slobozească El deodată din neputinţă.

— în Tars s-a auzit că a înviat şi un om din morţi, spuse Saul, ţintuind cu ochii săi nevinovaţi faţa plecată a tovarăşului său.

— S-a auzit? Cum să nu! Am auzit şi eu de această minune. Arhiereul l-a trimis atunci pe Malchus, sluji­torul lui, să facă cercetări.

— De ce nu s-a dus el însuşi?

— Păi nu avea nevoie de aşa ceva, era un om credincios.

— Şi unde e acest Malchus? Aş vrea să vorbesc cu el.

Pe chipul lui Anna se văzu deodată îngrijorarea.

— Acesta a murit între timp, spuse el, încruntându-se.

— Şi el ce-a spus atunci despre asta?

58

— Ce-ar fi putut spune un om cinstit? îi răspunse Anna cu un zâmbet şiret. Poate oare un dulgher să re­dea viaţa pe care însuşi Dumnezeu a luat-o unui om? Dar încă nu ţi-am spus tot. Acest dulgher a spus sus şi tare că El este Mesia.

Şi în cameră se lăsă pentru câteva clipe tăcerea, în­treruptă doar de răsuflarea iuţită a tânărului.

— Iar dinaintea Sfintei Adunări a Sinedriului a mai spus că El este Fiul lui Dumnezeu, împăratul lui Israil, şi că de-acum îl vom vedea venind pe norii cerului să judece pământul.

Saul din Tars sări în picioare, cu ochii în fulgere.

— Hulitorul! strigă el cu vocea gâtuită. Şi cum de nu l-a trăsnit Dumnezeu?

— Dumnezeu L-a bătut, de fapt, prin mâna slujito­rilor Săi, căci la puţine ore după ce rostise acestea, a şi avut parte de sfârşitul acela blestemat. Dar stai puţin! Aud zgomot şi mare larmă, ce s-o fi întâmplat oare? Vai de cetatea Ierusalimului! E rău lovită de păgânii ce se află în fruntariile sale. Din când în când, soldaţii romani înăbuşă revolta locuitorilor ei, şi poţi auzi zăngănit de arme, şi vedea vărsare de sânge chiar şi dinaintea porţilor Templului!

Tovarăşul său privi pe fereastră.

— Văd oameni fugind în toate părţile, spuse el cu nelinişte. Să vedem ce se întâmplă!

59

— Du-te tu, fiule. Eu trebuie să săvârşesc ritualul de curăţire pentru slujba de la Templu.

Coborând în stradă şi urmărindu-i pe câţiva inşi răzleţiţi de mulţime, tânărul ajunse curând în partea mai rea şi mai ticsită a oraşului. Aici străzile înguste erau sufocate de oameni ce fugeau, se împingeau unii pe alţii, căutând să ajungă cu toţii într-un punct central comun.

Fariseul din Tars se trase scârbit înapoi, spre uşa unei sinagogi din preajmă, şi din acest loc sigur, privi mai departe la mulţime. Turbanele albe ale rabinilor iudei, chipurile bronzate ale cămilarilor egipteni şi veşmintele viu colorate ale neguţătorilor asiatici se amestecau în acest labirint al mulţimii. O limbă pestriţă, alcătuită din felurite graiuri, ce bâzâia ca un roi imens de albine, umplea tot aerul. De undeva, în apropierea sa, auzi vocea puternică a unui bărbat, care atingea când tonuri înalte, când mai joase, ca şi cum ar fi ţinut o cuvântare.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, după puţin timp, pe un bărbat cu straie de corăbier grec care ca şi el se retrăsese în faţa uşii sinagogii.

— S-a pogorât foc din cer asupra ucenicilor Nazaiineanului, răspunse acesta, fără a privi în jur.

Vorbeşti de ucenicii omului numit Iisus, care nu de mult a pierit pe cruce? îi zise Saul, fără a mai ţine

60

cont de astă-dată de cât de mult se întinează vorbind cu un păgân.

— Da, vorbim de unul şi acelaşi om, răspunse elinul, privindu-l în treacăt pe cel ce pusese întrebarea. Acest om, pe nume Iisus, era făcător de minuni. A înviat din morţi după ce stătuse trei zile în groapă şi a plecat cu trupul să Se sălăşluiască în acelaşi loc cu Dumnezeul iudeilor.

— Câine păgân ce eşti! strigă mânios Saul, erai ori­cum blestemat ca păgân, acum însă eşti de două ori blestemat, căci ai hulit!

Elinul dădu nepăsător din umeri.

— Şi parcă ce îmi pasă mie de tine, iudeule? zise el, dezvelindu-şi dinţii albi cu un râs răutăcios. Şi voi sunteţi blestemaţi, iar Templul vostru va fi făcut una cu pământul, încât nu va mai rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească.

— Pentru aceste vorbe, ai să fii biciuit, iar limba spurcată îţi va fi smulsă din cap, îi şuieră Saul printre dinţi. Sunt cetăţean roman şi mă voi îngriji chiar eu de asta!

Faţa oacheşă a bărbatului se îngălbeni pe dată. Cu o mişcare bruscă şi iute îşi smulse hainele din strânsoarea fariseului şi fugi în mulţime, forţând pasul şi răsucindu-se pe sub braţele şi printre picioarele barbarilor pe jumătate dezgoliţi, până când se făcu nevăzut.

61

Saul rămase privind după el, stăpânit de o mânie mută.

Eşti, aşadar, străin aici în Ierusalim, se auzi o voce din apropiere, şi nu ştii că asupra Sfintei Cetăţi s-au pogorât minuni. Minuni, dar şi mare groază.

Tânărul fariseu se întoarse şi privi către cel ce-i vorbise. Era tot iudeu şi purta o filacterie lată pe unul din braţe.

— Am auzit tot, spuse el sec. Dar ce s-a întâmplat cu ucenicii acestui om? Pungaşul de adineauii spunea că foc din cer s-a pogorât asupra lor, trag nădejde că n-a mai rămas decât cenuşa din ei, aşa cum s-a întâm­plat şi cu cei ce odinioară locuiau în Sodoma.

— Sunt teferi şi nevătămaţi, spune grav noul sosit. Iar dacă, într-adevăr, foc este ce s-a pogorât asupra lor, să ştii că este foc ce le-a luminat cugetul, căci chiar acum propovăduiesc poporului despre Galileeanul înviat din morţi, în aşa fel încât toţi străinii aflaţi aici, în Ierusalim, îi aud vorbind în limba fiecăruia.

— Nici vorbă de aşa ceva, fiule al lui Avraam, se auzi strigând o altă voce, căci s-au îmbătat toţi cu must şi bâiguie acum în toate felurile, după cum obişnuiesc să facă toţi beţivii şi mâncăcioşii.

Saul îl recunoscu vorbind pe unul din membrii Sinedriului.

şi atunci cum puteţi voi, care aveţi toată auto­ritatea, să răbdaţi purtarea necuviincioasă a acestor

62

oameni? De ce n-aveţi grijă de ei cum aţi avut şi cu învăţătorul lor?

— Văd că ai mare înflăcărare, spuse celălalt cu o voce mai joasă şi cu un gest ce îndemna la băgare de seamă. Nu e însă timpul pentru asemenea măsuri. Toţi aceştia şi spunând asta, arătă dispreţuitor spre acel amestec de oameni sunt ca o bestie ce n-a putut fi îmblânzită nici de sinagogă, şi nici măcar de către ro­mani. Dar când se va fi plictisit de aceşti palavragii, îi va sfâşia negreşit, aşa cum L-a sfâşiat şi pe Nazarinean, căci tot gloata aceasta a fost cea care a zbierat din răs­puteri, timp de trei ore: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Şi acum hai să plecăm, căci ne întinăm dacă mai stăm aici!

63

CAPITOLUL VIII UN CREDINCIOS AL nazarineanului

- O, dacă aş fi fost acolo, POATE CĂ S-AR fi pogorât până şi peste mine o uşoară binecuvântare. Şi totuşi, nu tot cu mila Celui Atoatevăzător am rămas eu astfel înlănţuită, alături de cel care L-a omorât pe Iisus? Sunt un trup cu el, şi după cum stă scris în Lege, dacă el e blestemat, sunt şi eu blestemată.

— Oare atât de puţin îl cunoşti pe Domnul încât poţi crede aşa ceva!? îi spuse Ştefan cu un zâmbet care de-abia mijea în ochii săi negri.

Soţia lui Caiafa îşi şterse una sau două lacrimi ce i se prelingeau încet pe obraz.

Dar de unde să-L cunosc? întrebă ea cu amără­ciune în glas.

— Odată, când era încă aici, pe pământ, spuse Ştefan, privind spre dealul Golgotei care se vedea clar de pe colţul lor răcoros de pe terasă, Iisus a spus, lucru pe care nu l-am auzit eu, ci Ioan, pe care El îl

64

numea ucenicul Lui iubit la întrebarea unuia dintre ucenici către învăţător despre cum ar trebui să se roage, că pot folosi propriile lor cuvinte, iar doririle adânci ale sufletului să le aştearnă dinaintea Tatălui. Fii, aşadar, încredinţată că El îţi va da aşa cum o face şi un părinte pământesc, şi încă mai mult de-atât; căci care dintre părinţi, atunci când copilul îi cere pâine, îi va da, oare, piatră? Sau care, atunci când copilul său pofteşte peşte, îi va pune, oare, în mână un scorpion mort? Prin urmare, cu cât mai mult oare nu va dărui Tatăl Duhul Său celor care i-l cer? Noi toţi când pri­mim ceva, primim fiindcă am cerut mai întâi. Cere, aşadar, şi ţi se va da.

— Vrei să-mi spui şi mie cum a fost? zise încet Ana, aţintindu-şi privirea asupra vorbitorului.

Nu mai era un băiat, putea vedea limpede acest lucru. Trăirile groaznice prin care trecuse sufletul său, îl rupseseră deodată şi cu totul de copilărie. Firea sa copilăroasă fusese răstignită dimpreună cu cei pe care îi iubise, şi pe chipul său era de-acum întipărită expre­sia îngerilor feciorelnici şi tari la vârtute, care stând dinaintea Celui Atotputernic, aşteaptă să împlinească porunca Lui.

— Eram toţi laolaltă în odaia din foişor, spuse Ştefan, după o clipă de tăcere, ucenicii, Maica lui Iisus şi toţi ceilalţi. După ce am mâncat din pâine şi am băut

65

din vin,-după cum ne-a poruncit El să facem întru pomenirea Sa am continuat să ne rugăm, când cu voce tare, când în linişte. Nu e neapărat nevoie să ros­teşti cu voce tare rugăciunile ca să te faci auzit, căci El a zis: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Era cu noi acolo, deşi noi nu-L puteam vedea. O ştiam cu toţii, şi i-am cerut să împlinească ultima sa făgăduinţă... Duhul, pentru ca noi, neputincioşi cum suntem, să primim putere să-L mărturisim dinaintea oamenilor. Ioan, ucenicul iubit, a grăit către El, şi pentru un timp s-a aşternut apoi tăcerea. Deodată s-a auzit un sunet, la început slab, iar apoi din ce în ce mai puternic, până când a umplut toată încăperea. Era ceva nemaiauzit şi totuşi semăna cu zgomotul pe care îl face vântul cel nevăzut atunci când dă năvală prin desişul pădurii. însă nu era vânt. Am îngenuncheat alături de Maica lui Iisus şi privind la ea, puteam vedea că buclele ce i se lăsau pe frunte rămăseseră nemişcate.

— Şi asta a fost tot? şopti Ana, aplecându-se şi strângându-şi mâinile.

Rămânând cu privirea pironită asupra Mariei căci îmi părea că ea îl vede -, am zărit ivindu-se în aer, deasupra capului ei, o lumină tremurândă, care a pâlpâit şi apoi s-a aprins şi mai tare până când fla­căra a căpătat înfăţişarea unei limbi despicate. Mă cuprinsese o mare frică şi începusem să tremur din

66

toate încheieturile, când deodată s-a auzit tare o voce: Făgăduinţa s-a împlinit cu noi toţi! Şi am văzut cum, în dreptul fiecăruia, deasupra capului se odihnea un foc ceresc.

— Şi apoi?

— Şi apoi, strigă tânărul cu un glas solemn plin de bucurie, ni s-au desluşit toate. Ştiam acum ce-a vrut să spună Domnul când a zis: îmi veţi fi martori în Ierusalim, şi în toată Iudeea, şi în Samaria, şi până la marginile pământului. Nu mai eram plini de teamă, gândindu-ne doar la cum să scăpăm din mâinile celor ce ne omorâseră Stăpânul, dimpotrivă acum ştiam cu toată fiinţa că Tatăl, în înţelepciunea şi atotcunoaşterea Sa nesfârşită şi nepătrunsă, L-a ridicat pe Cruce ca să se facă lumină întregii lumi. Am ieşit apoi, în grabă, pe stradă, şi Duhul i-a adus laolaltă pe bărbaţii evlavioşi din toate seminţiile pământului, care se aflau atunci în Ierusalim. Toată această mare mulţime s-a adunat căci voiau să afle de Mântuitorul, nu doar al iudeilor, ci al întregii lumi.

— Şi cum s-au putut înţelege toţi? întrebă Ana şi pe faţa ei obosită se oglindi lumina de pe chipul tânărului, aşa cum în paloarea zăpezii, ce înveşmântează pururea piscul muntelui, se reflectă strălucirea zorilor.

— Ce poate însemna neputinţa înţelegerii muritori­lor atunci când Dumnezeu cel Vecinic vine şi îşi aşterne

67

peste aceasta Duhul cel puternic? Oare nu tot El a făcut şi graiul orientalilor, ca şi cel al elinilor, al parţilor, mezilor, elamiţilor, ca şi al iudeilor? Şi nu înţelege El toate graiurile? A vorbit prin noi şi, iată, toţi cei de faţă au înţeles cuvântul în propria sa limbă.

După aceea, a vorbit poporului cu mare putere Petru, câştigându-i pe toţi, şi pe dată mulţi din cei de faţă au început să strige:

— Şi ce putem face?

pocăiţi-vă şi vă botezaţi, le răspunse el, în nu­mele lui Iisus Hristos, ca să vi se ierte păcatele, şi veţi primi cu toţii darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa e şi vouă hărăzită, ca şi copiilor Voştri, şi a tuturor celor ce vor urma.

— A spus el asta tuturor acelor neamuri? întrebă cu mare uimire Ana.

Ştefan se arătă atunci puţin încurcat.

— Nu ştiu dacă erau păgâni. Aveau însă toţi, în parte, această binecuvântare, aşa cum am avut-o şi eu prin mama mea, dar de bună seamă Dumnezeu a zidit toată suflarea, şi El ne va uşura lucrarea, adăugă după o pauză acesta, şi un zâmbet de-o dulceaţă cerească se aşternu pe buzele lui.

— Dar pe cine cinsteşte cu ospitalitatea sa, soţia Arhiereului? îi curmă brusc vorbaovocedispreţuitoare.

Ana tresări şi scoase un strigăt slab, ţintind cu privirea îngrozită faţa suptă a celui ce stătea acum dinaintea lor.

68

— Ah, n-ai de gând să-mi răspunzi. Credeai poate că am să rămân înlănţuit pentru totdeauna de patul I meu? Sunt cât se poate de hotărât să văd ce se întâmplă în casa mea. A venit timpul.

— Aşază-te jos, spuse cu o voce gâtuită Ana. Nu eşti încă destul de puternic. Am crezut că dormi.

— Când o doamnă se întreţine astfel cu un tânăr, timpul trece mult mai repede, spuse Arhiereul cu înfiorătoare amabilitate. încă o dată te întreb, cine e oaspetele tău?

Ştefan se ridicase în picioare şi privea cu ochi tul­buraţi la chipul celei pe care învăţase să o iubească aproape ca pe o mamă. O aştepta pe ea să vorbească.

Buzele ei se mişcară, însă nu sloboziră niciun sunet. Se întoarse atunci şi îl fixă cu privirea pe bărbat:

— Nu ştiu cine eşti, spuse el cu o voce limpede, nici de ce o cerţi atât de aspru pe această iubită doamnă, dar pot vorbi pentru mine însumi. Mă numesc Ştefan.

Arhiereul făcu un pas înapoi. Nu spuse nimic, dar în ochii lui se citi moartea.

— Pleacă! îi şopti Ana, întorcându-şi chipul livid către tânăr. Nu înţelegi, dar te rog, pleacă!

— Nu! Nu plec până nu mă încredinţez că sunteţi în siguranţă. Cine, şi ce fel de om e acesta?

Focul mocnit din ochii lui Caiafa izbucni într-o vâlvătaie înfricoşătoare.

69

— Cum îndrăzneşti, tu, ucigaşul fiului meu, să mă sfidezi în propria mea casă? strigă el cu o voce sugru­mată. Pentru că eşti în casa mea, n-am să te ucid, dar... şi vocea sa amuţi într-o tăcere şi mai cumplită decât vorbirea.

— Pleacă! îl imploră din nou Ana.

Dar Ştefan nu părea să o audă.

— Ce vrei să spui? spuse el îngrozit. M-ai numit ucigaş!

Arhiereul privi la el cu scârbă.

— Fiu de răufăcător, oare nu ştii că deasupra capu­lui tău stă sângele vărsat de tatăl tău?

— Nu! spuse cu voce de tunet Ştefan şi cu ochii în flăcări. Focul lui Dumnezeu nu s-ar fi putut aşeza asupra mea. Sunt nevinovat, Dumnezeu mi-e martor.

— Ucigaş şi hulitor blestemat! şuieră Caiafa. Pleacă de îndată, căci altfel nici măcar legea sfântă a ospitali­tăţii nu mă va mai împiedica să te strâng de gât.

Şi căzu tremurând pe o bancă. Mânată de instinctul de soţie, Ana sări să-l ajute, dar acesta o împinse cu asprime.

— Stai înapoia mea, femeie, o ţintui el cu o privire de-a dreptul sălbatică. Şi să-mi dai acum răspuns la tot ce-am să te întreb! Acum, că ucigaşul fiului tău ne-a scutit de prezenţa lui, poate ai să asculţi ce am să-ţi spun.

70

Ana rămase înţepenită, aţintindu-şi ochii mari, cu un calm nefiresc, asupra chipului său.

— Ştiai şi până acum cine şi ce este acest tânăr?

— Da.

— L-ai mai primit şi altă dată în casa mea?

da.

— E ucenic al blestematului de Nazarinean?

da.

— Te numeri şi... tu... printre cei ce cred în El?

Chipul ei cu trăsături marmoreice se preschimbă, îşi ridică capul şi faţa păru să-i lucească de o lumină tainică.

— Da, zise ea simplu, dar acest cuvânt avu răsune­tul unei lovituri pline de biruinţă.

— Carne din carnea mea, spuse Caiafa, cu o voce joasă, bine cumpănită. Să fii afurisită! Şi aşa cum mi-aş tăia mâna dreaptă de n-ar mai putea fi curăţată, am să te retez şi pe tine din viaţa mea. Du-te atunci la ai tăi! Cu mine nu mai ai ce împărţi. Aşa să fie!

Femeia privi prostită la faţa fără de milă a bărbatului din faţa ei. Se clătină puţin şi apoi, fără niciun zgomot, ca o ghirlandă de nea, căzu la picioarele lui, pe pardo­seala de marmură. Bărbatul privi fix la silueta din faţa lui, fără să o atingă. După ceva timp, se ridică şi, păşind cu greu, plecă fără a mai privi deloc în urma sa.

71

capitolul IX tabăra din PUSTIE

— POŢI SĂ ADUCI AICI BĂIATUL ŞI FATA. AŞ vrea să le pun câteva întrebări.

Femeia se plecă smerit dinaintea domnului ei şi se retrase. Se întoarse apoi iute, ţinând de mână o făptură micuţă, înveşmântată într-o rochie albastră, largă, de ţărăncuţă egipteană. în urma ei venea cu paşi şovăiel­nici un băiat încă necopt. Abu Ben Hesed îi pironi cu privirea pe cei doi.

— Poţi pleca acum şi-am să te strig eu din nou, îi zise el femeii.

Zăbovind încă o clipă, ea îi spuse:

— Fata e oarbă, domnul meu.

— Vino încoace, fiule, spuse Ben Hesed după ce îi cercetă scurt cu privirea pe cei doi oaspeţi. Spune-mi, cum de aţi ajuns singuri în deşert? Ştiaţi adăugă el pe un ton oarecum aspru că aţi fost aduşi la marginea aşezării noastre doar ca să fiţi îngropaţi departe de

72

vulturi? Dacă niciuna dintre femei n-ar fi văzut la voi fie şi un mic semn de viaţă, ce nu poate fi observat cu privirea, aţi fi dormit şi acum sub nisip.

Băiatul tremură puţin şi îşi mişcă buzele pentru a vorbi, când fata interveni deodată năvalnică:

— Doar eu sunt de vină, căci n-am ascultat de fratele meu când mi-a zis că vom pieri pe drum dacă pornim prin pustie. E adevărat, continuă ea, întorcându-se către băiat, că în inima femeii e mare nebunie. Am hotărât să te las să mă baţi. O merit.

Din mijlocul bărbii bogate a lui Abu Ben Hesed ră­sări un zâmbet. Văzând că acesta zâmbeşte şi din ochi, băiatul îndrăzni să vorbească.

— Am fugit de duşmanul nostru, spuse el, privind ferm în ochii bărbatului din faţa sa. Voia să ne vândă robi în oraş şi-am hotărât că mai bine murim în pustie decât robi.

— înţelept ai grăit, fiule, strigă Ben Hesed, cu ochii scânteind. Şi cine voia să pună în cuşcă vulturii deşertului?

— Nu ştiu, răspunse băiatul, căci nu l-am văzut, doar l-am auzit vorbind. Ne ascunsesem în sălaşul morţilor şi ne-ar fi închis, să pierim acolo, dacă Sechet nu l-ar fi bătut la timp şi nu l-ar fi lăsat cu faţa în nisip.

— Eşti egiptean, zise după câteva clipe Ben Hesed. Cum se face că poţi totuşi vorbi limba deşertului?

73

Era limba mamei mele, tatăl meu era grec.

şi părinţii voştri unde sunt?

Au murit cu mulţi ani în urmă, spuse băiatul privind în jos, şi săpănd cu degetele sale goale în nisipul fierbinte.

o lacrimă stingheră se rostogoli iute pe obrazul său cafeniu. Ben Hesed băgă de seamă şi privirea lui fixă se mai îmblânzi.

— De-acum nu va mai trebui să fugiţi din calea duşmanului vostru, zise el cu blândeţe. Unde ar fi pu­tut zbura puii de vultur dacă nu tot spre cuibul unor vulturi? Aici sunteţi în siguranţă, copiii mei.

— Eşti bun, răspunse simplu băiatul, dar... sora mea e oarbă.

— Mi-am dat seama de asta, fiule, zise Ben Hesed, dând grav din cap. Nici nu e nevoie să lucreze cu mâi­nile. Pe pământul meu sunt destule sălaşuri şi chiar dacă nu avem belşugul din Egipt, totuşi nu ne lipseşte nici carnea, nici pâinea, şi nici laptele de la mai multe turme. Tu eşti puternic, fiule, şi vei munci ca să devii bărbat, iar fata va sta dimpreună cu femeile. Mergeţi acum în pace şi nu vă mai tulburaţi cu amintirile trecu­tului, zise el, făcându-le semn din mână că pot pleca.

vino, Anat, spuse băiatul, trăgând-o cu blândeţe după el. Ne este cu neputinţă să îţi răsplătim bunăta­tea, mai spuse el, zăbovind cu un aer gânditor. Dar...

74

— Nici nu trebuie, spuse Ben Hesed, cu o undă de nerăbdare în tonul vocii. Mergi acum! Fiul meu îţi va spune ce îndatoriri ai.

— Nu, frate, dă-mi drumul, trebuie să-i spun! strigă Anat. Nu putem rămâne aici!

— Dar de ce, domniţă, nu eşti mulţumită de ce îţi ofer eu? spuse Ben Hesed, cu sprâncenele-i stufoase încruntate şi aduse laolaltă, privind către ei cu acea privire care îi făcea pe toţi soţiile, copiii săi şi oame­nii săi să tremure.

Seth tremură şi el, şi spuse:

— Te rog, doamne, plecându-se din instinct aproa­pe la pământ, să nu fii aspru cu sora mea. E oarbă şi de aceea căutam un mare vrăjitor care poate vindeca orbirea cu un singur cuvânt. Ştii şi tu prea bine ce rău e să nu poţi vedea soarele, stelele şi chipul celui de un neam cu tine.

Ben Hesed rămase pentru o clipă tăcut. Se uită cu atenţie la faţa înroşită a băiatului.

— Vrăjitorii sunt în Egipt, spuse el după câteva cli­pe. N-ai auzit cum Moise, marele om al lui Dumnezeu, i-a luat cu braţul său puternic pe israeliţi şi i-a scos din Egipt? Cum a lucrat el minuni şi a slobozit asupra egiptenilor mari plăgi prin mânia lui Dumnezeu, şi cum vrăjitorii din Egipt au făcut şi ei vrăjile lor, şi totuşi anumite lucruri nu le-au putut face?

75

Nu ştiu cine e Moise, spuse băiatul, dând din cap. Deşi am auzit de minunile grozave săvârşite de marii zei ai grecilor şi romanilor. Cu toate astea, în Egipt nu este niciun vrăjitor care să vindece orbirea, chiar dacă e plină ţara de ei.

Şi unde vă gândeaţi voi să-l căutaţi, în pustie, pe acest vrăjitor?

omul ne-a zis că acesta locuieşte dincolo de pustie şi că se numeşte Iisus, spuse Anat cu vocea ei blândă şi dulce. Nu i-am uitat numele. Iisus... El l-a vindecat pe om şi mă va vindeca şi pe mine dacă am să dau de El.

Ben Hesed îşi trecu, tăcut, pentru o vreme degetele prin barbă.

— Şi ce fel de om v-a vorbit de acest lucru? întrebă el în grabă.

— A venit din deşert pe un dromader iute, repli­că Seth. Era înalt şi avea o barbă lungă ce i se lăsa pe piept. I-am dat să bea apă din plosca mea. Şi a mai spus că vrăjitorul locuieşte în Ierusalim.

Am fost şi eu cu un an în urmă în Cetatea Sfântă, spuse Ben Hesed, să aduc jertfă la Templu. însă nu vreau să mă mai duc acolo. Dumnezeu e Dumnezeul pustiei, şi de aceea şi răspunde rugăciunilor în pustie. Am ridicat, aşadar, un altar din pietrele pustiei, aşa cum pe vremuri a făcut şi Avraam. Ierusalimul e pustiu şi

76

locul său cel sfânt întinat. De ce să mă mai duc într-un templu care e pângărit zi de zi de picioarele oamenilor răi?

Şi spunând ultimele cuvinte, vocea lui tremură de cât de mult se aprinsese. Şi plecându-şi apoi capul pe piept, mişcă din buze. Cu toate astea nu se auzi nimic. Copiii aşteptară tăcuţi dinaintea lui, nemaiîndrăznind să mişte.

După un timp, care lui Anat îi păru să fie foarte în­delungat, Anat lăsă să-i scape un oftat lung pentru a-i aminti delicat acestuia de prezenţa lor.

— Aţi fost în Ierusalim? îndrăzni să întrebe ea cu sfiiciune.

Ben Hesed îşi ridică privirea: ceva din frumuseţea de floare şi nevinovăţia chipului copilei, păzit de bieţii ei ochi fără vedere, îl înduioşă în chip ciudat. îşi des­tinse sprâncenele şi îşi îmblânzi privirea.

— Am fost în Ierusalim, spuse el grav, şi L-am văzut cu ochii mei pe acest Om... numit Iisus.

Anat bătu bucuroasă din palme.

— Ah! Atunci puteţi să ne spuneţi şi nouă de El! Credeţi că m-ar vindeca şi pe mine? N-am bani sau vreo comoară să-i dau, în afară de astea, şi zicând aşa, îşi puse degetele pe şiragul cu monede.

— Nu ţi-ar cere oricum nicio comoară, copila mea, spuse Ben Hesed, căci L-am văzut tămăduind un

77

cerşetor, care zăcea în patul său neputând să meargă, Şi omul nu L-a răsplătit în niciun fel. Curând după ace­ea am plecat din Ierusalim, şi de atunci nu L-am mai văzut. De atunci m-am mai gândit că îl voi mai căuta şi altă dată, deşi n-am nevoie să fiu vindecat.

Ne-aţi dat o veste tare bună, spuse Anat bucu­roasă, cu multă convingere în voce. N-aţi vrea acum să ne daţi şi o mână de porumb uscat să avem de mâncat pe drum? Fratele meu îşi va umple burduful cu apă, şi pornim la drum!

— Dar nu ţi-e frică de vulturi, micuţo? întrebă Ben Hesed cu un zâmbet serios. Şi gândeşte-te cât de mult îţi va răni cremenele deşertului picioarele tale fine, acum că ţi-a murit animalul.

Cu mare tristeţe pe chip, Seth îi spuse de îndată fetei:

— Nu putem merge. Nu ne ajunge burduful meu cu apă şi nici nu ştim drumul.

— Dar trebuie să mergem! strigă Anat cu mare năvălnicie. Nu-mi pasă de vulturi. Deja am parcurs o distanţă mare. M-am plâns eu când ni s-a făcut sete?

Nu te-ai plâns, însă aş mai putea îndura eu oare să te văd căzută la pământ, cu limba în gură ca o frunză uscată? Iar vulturii... tu nu i-ai putut vedea, dar erau groaznici! Se zgâiau la noi cu ochii lor roşii şi aşteptau să murim. Le-am ţinut piept câtă vreme am reuşit să-i

78

alung, şi apoi am strigat cu voce tare către zeul pămân­tului să ne mântuiască. Am acoperit apoi chipurile noastre, aşteptând pe Anubis să ne ia.

— Şi Dumnezeul pământului te-a auzit, băiete, spuse solemn Ben Hesed, căci nu e un oarecare zeu, ca cei din Egipt. Te-a mântuit aşa cum l-a mântuit şi pe copilul Ismail, pe care Avraam l-a trimis în pustie să moară. Şi în deşert a rămas Ismail, şi din sămânţa lui, Dumnezeu a zămislit un mare neam care şi în ziua de astăzi domneşte peste întreaga pustie. O, da! Şi va domni câtă vreme va fi aici deşert, căci cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac. Şi acum ascultă ce-am să-ţi spun. Am să vă trimit pe amândoi la graniţa cu Iudeea, cu mâncare şi apă şi, de asemenea, cu animale de povară, ca să nu pieriţi pe cale. După aceea, veţi putea găsi cu uşurinţă Ierusalimul, căci drumul nu e lung şi pământul nu mai e arid. Puteţi intra prin sate şi cere pâine, locuitorii nu vă vor refuza. Şi când fata va fi vindecată de orbire, poate că vă veţi mai aminti de pustie. Dacă o să vreţi, atunci vă puteţi întoarce aici. Mâine o să porniţi la drum!

— Am să mă întorc, stăpâne, spuse băiatul, şi vă jur pe toţi zeii Nilului cel sacru, că de-acum încolo, dacă veţi voi, vă voi sluji ca rob toată viaţa mea, pentru că ne-aţi salvat de la moarte şi pentru toată bunătatea ceaţi arătat-o faţă de noi.

79

Nu, ci mai curând îi vei lua locul fiului meu Eri, pe care mi l-a luat Dumnezeu, spuse Ben Hesed. Şi acum duceţi-vă în pace şi vă odihniţi până dimineaţă.

în seara aceea, cei doi fură ospătaţi pe cinste, căci aflaseră trecere dinaintea lui Ben Hesed. Şi dormiră apoi adânc în cortul făcut din păr de capră, acoperiţi de cuvertura dungată sub care se ascunseseră de ochii necruţători ai vulturilor. Seth visă că era deja bărbat în toată firea, călare pe un cal iute; vântul deşertului îi sufla în faţă, iar el de bucurie râdea în hohote. Iar fata oarbă avu o vedenie şi mai frumoasă, în care cineva îşi punea mâna tămăduitoare pe ochii ei lipsiţi de vedere, şi iată, ea vedea chipul celui ce o vindecase; nu era însă chip de muritor, căci lucea de o lumină ce întrecea în strălucire lumina soarelui.

80

CAPITOLUL X

dromaderul alb

Cu mult înainte ca primele dâre de lumină dinspre răsărit să fi vestit zorile, Seth era deja treaz. Auzea de afară zgomotele pe care le scoteau cămi­lele somnoroase, căci călăreţii lor le treziseră ca să pună pe spatele lor răbdător tot felul de poveri grele. Ridică foaia ce slujea drept uşă cortului şi privi afa­ră. Deasupra capului, stelele luceau pătrunzător şi o adiere de aer rece îi ieşi în întâmpinare. Deşi ştia că nu mai e mult până la plecare, simţea totuşi o emo­ţie băieţească, gândindu-se la tot ce avea să urmeze. Printre siluetele întunecate ce se mişcau împrejurul focului ce sta acum să se stingă, i se păru că distinge şi statura lui Ben Hesed însuşi. Se strecură iute afa­ră, lăsând-o pe Anat să-şi continue liniştită somnul. Tremurând puţin din pricina brizei răcoroase, înaintă către locul unde se desfăşurau pregătirile cele mai intense.

Mai repede! îl auzi pe Ben Hesed spunând cu autoritate. Ar fi trebuit să pregătiţi de astă-noapte bur­dufurile cu apă. Bun e ospăţul, dar şi mai bun e postul, căci te îndeamnă la hărnicie, nu la trândăvie. N-aş vrea să prindeţi arşiţa cea mai puternică a zilei. Fata încă nu e cu totul înzdrăvenită.

Vor merge în şa lângă călăreţi, stăpâne?

Nu. Puneţi şaua pe Mirah. O să încapă pe ea amândoi.

Minunându-se de acest semn de bunăvoinţă, oa­menii aduseră dromaderul mare alb, care era preferata stăpânului, şi puseră pe ea şaua lată, vesel împodobită cu piele stacojie şi clopoţei.

Seth privi cu uimire şi mare încântare la felul în care animalul blând stătea cu gâtul întins, trăgând pe nări aerul purtat de vântul răcoros.

— De ce să faci atâtea favoruri unor puşlamale de cerşetori? îi zise încet unul dintre bărbaţi tovarăşului său, pe când se apleca să prindă cureaua de la şa.

— Nu ştiu, chiar e o minune, răspunse celălalt, pri­vind cu luare aminte în jurul lui. Adah mi-a zis aseară că i-a promis băiatului că-l va primi în locul fiului său, Eri.

Aşa deci. Atunci îţi spun eu că băiatul n-o să se mai întoarcă. De ce să fără

.. ca una ca asta, când fiul surorii

Iui are drept de urmaş?

82

—şi ce-ai să faci să împiedici asta, tu care eşti fiul surorii stăpânului meu, zise celălalt, cu un râs uşor... dar şi ucigaş de urmaşi, tocmai acum în plin doliu, ca să-i desfeţi pe cerşetorii păgâni?

Seth se trase cu grijă înapoi în întuneric, fără să fie observat, însă nu înainte de-a mai auzi o parte din răs­puns, care îi dădu un sentiment vag de nelinişte:

— Ce s-a întâmplat cu feciorul Iosif, pe când avea tot felul de vise, s-ar putea întâmpla din nou.

„Cine o fi feciorul acesta, Iosif”, se întrebă el, „şi ce s-o fi întâmplat cu el?” Dar în toată forfota şi agitaţia dinain­tea plecării în călătorie, uită repede de acest lucru. Se trezise şi Anat; şi peste puţin timp cei doi aşezaţi sigur pe spinarea blândei Mirah fură înconjuraţi de o ceată de femei, dintre care unele îşi ridicară în sus pruncii să vadă tot în jurul lor, iar altele puseră bucăţi de fructe în mâinile fetei oarbe, urându-i călătorie cât mai bună.

Nu trecu mult timp şi totul fu gata, ultima chingă fixată, ultimul cuvânt de rămas bun rostit încât mi­cuţa caravană, formată din trei, patru cămile şi tot atâ­ţia oameni, se porni încet la drum. în urma lor venea impunătoarea Mirah cei doi copii nefiind obişnuiţi cu mersul ei legănat, se apucară strâns de şa, aproape uitând să mai privească înapoi spre binefăcătorii lor.

Merseră apoi toată ziua, oprindu-se pentru puţin timp, doar la ora prânzului. Amintindu-şi de porunca

83

lui Ben Hessed, Seth îşi puse oarecare întrebări, dar nu zise nimic. îl încercă o stare de nelinişte când recunos­cu în bărbatul ce părea să fie conducătorul caravanei lor pe cel ce rostise misterioasele cuvinte. „Ce s-a în­tâmplat cu feciorii! Iosif s-ar putea întâmpla din nou.”

— Ai auzit vreodată de feciorul Iosif? O întrebă pe Anat, când se porniră iarăşi la drum. Erau de-acum oarecum obişnuiţi cu mişcările prelungi şi legănate ale dromaderului, simţindu-se aşadar mai bine.

— Feciorul Iosif? repetă Anat, cu vocea ei limpede şi pătrunzătoare.

şt! să nu te audă ceilalţi. Da, feciorul Iosif. Cică s-a întâmplat ceva ciudat cu el. Poate că e vreo legendă. Am auzit vorbindu-se de el pe când eram încă în tabără. Tu ştii atâtea poveşti. Eu, unul, n-am minte să le reţin.

— în Egipt, după cum ştii, este un canal mare al lui Iosif, spuse Anat, după câteva clipe de gândire. Şi este o poveste despre el şi construirea canalului. S-a întâmplat demult, nu ştiu chiar cu cât timp în urmă. Am auzit de mai multe ori povestea de la mama. Era un mare prinţ...

— Atunci nu e cel de care am auzit eu. Eu de fecio­rul Iosif şi de ce s-a abătut asupra lui vreau să ştiu, o întrerupse Seth nerăbdător.

— Dacă ai să taci, sacagiule, răspunse demn Anat, am să-ţi spun povestea aşa cum mi-a fost spusă şi mie.

84

— Poţi s-o zici, aşa trece mai uşor timpul.

— A fost un mare prinţ, reîncepu Anat, cu acelaşi aer demn, dar mai întâi a fost, şi el, un simplu băiat. Ştiu povestea de la mama. După cum am zis, ei i-a fost spusă pe când era fată şi stătea la marginea pustiei. E o poveste adevărată... Pe când era copil, Iosif stătea în pustie, şi dintre cei doisprezece fraţi el era mezinul. Ceilalţi erau bărbaţi în toată firea. îl urau şi-l pizmuiau pe Iosif pentru că tatăl lor, care era foarte bogat, îi dă­duse multe lucruri pe care ei nu le primiseră niciodată: o tunică brodată, un lanţ de argint şi alte asemenea lucruri. Băiatul avea şi nişte vise...

— Ah! exclamă cu mare înflăcărare Seth. Deci, zici că a avut nişte vise?

— Cu siguranţă, răspunse fata oarbă. A visat că pe când îşi lega snopul, la vremea recoltei, snopurile tatălui, mamei şi ale fraţilor săi au venit şi s-au plecat dinaintea snopului său, şi a mai avut alte vise asemănă­toare ce însemnau că el avea să fie un mare prinţ şi că toţi cei ai casei lui se vor pleca dinaintea lui. Ar fi trebuit să nu povestească asemenea vise, adăugă ea cu înţelep­ciune, căci bineînţeles că acum fraţii săi îl urau şi mai mult. într-o zi a fost trimis în pustie, să ducă curmale şi miere celor unsprezece fraţi ai săi care mânau turmele. Văzându-l venind către ei, şi purtând acea tunică din pânză fină şi multicoloră, şi-au pus în gând să-l omoare.

85

— Ce-au făcut? Întrebă iute Seth.

— Tocmai voiam să-ţi spun, nerăbdătorule. Nu poţi să taci puţin? Dai năvală la povestea asta ca un cârd de păsări la o baniţă de porumb împrăştiată pe pământ.

— Am să tac, regina sufletului meu, îi spuse cu blândeţe Seth, dar te rog, spune-mi ce s-a abătut asupra băiatului.

Liniştită întrucâtva de purtarea sa umilă, fetiţa îşi continuă, cu acelaşi aer imperial, povestea.

— Mai întâi s-au gândit să-l omoare şi să-i ducă acasă tunica lui cea frumoasă, spunând tatălui că o fiară îl sfâşiase, dar stând şi gândindu-se mai bine, văzură venind spre ei, din depărtare, o caravană schimbară, aşadar, gândul rău dintâi cu altul şi mai rău, acela de a-l vinde ca rob. Da! Propriul lor frate ca rob! repetă ea, încântată de emoţia ce-o stârnise în ascultătorul ei, care tocmai scăpase un strigăt. Şi a fost dus în Egipt, continuă ea.

Seth însă nu mai auzi restul poveştii. Cu sufletul tulburat, îşi încleşta tăcut pumnii cafenii. Acum i se limpezise totul. Vor fi vânduţi ca robi după toată suferinţa şi primejdia prin care trecuseră. Şi nu vor mai vedea Cetatea Sfântă şi nici pe Iisus care poate vindeca orbirea. Gemu cu voce tare.

în plină povestire, Anat luă acest sunet drept admiraţie sau minunare. Ajunsese chiar în punctul în care nefericitul erou al poveştii sale intrase în închisoare.:

86

— Tu ce-ai fi făcut în locul lui? întrebă ea deodată.

— Sunt sigur... că nu-ţi pot spune, micuţa mea, îi răspunse Seth, reuşind cu greu să-şi revină.

— Tu sigur ai fi rămas acolo până când ai fi murit, spuse ea râzând de el, dar Iosif nu...

— Mi-e cam somn, micuţo. Sechet se dezlănţuie acum cumplit din înaltul cerului. Să lăsăm pe mâine povestea, spuse Seth cu o voce înăbuşită.

Întinzând cu grijă arătătorul, Anat îi atinse obrazul:

Aşa e, se simte că ai asudat peste măsură. Ia uite! Am aici o rodie. Mănâncă, ai să te răcoreşti.

Călătorii nu mai vorbiră decât foarte puţin între ei.

Dalba femelă dromader mergea neobosită, mai departe, sub bătaia orbitoare a soarelui, şi copitele ei late păşeau fără pic de zgomot pe nisipul cel supus. Peisajul tremura din pricina căldurii nespus de mari, topindu-se în depărtări în flăcări aurii, rozalii şi violete, în timp ce aproape de ei, florile purpurii de cactus străluceau ca nişte cărbuni încinşi. La un moment dat întâlniră un cârd de vulturi ce se înfruptau din carcasa unei cămile. Aceştia se ridicară cu croncănituri aspre şi se traseră deoparte, să facă loc celor vii să treacă.

„Deocamdată n-avem nimic cu tine”, păreau să-i spună dromaderului alb, „dar asta te aşteaptă şi pe tine, căci omul e din fire nerecunoscător.” Lăsându-se

87

Lăsându-se din nou apoi în jos, părură a fi echipajul sumbru al unei epave. Mirah îşi continuă la fel de maiestuos drumul.

în noaptea ce urmă, ridicară un cort şi făcură un foc din găteje uscate. Bărbatul, care se numea Pagiel, le vorbi aspru copiilor. Porunci băiatului să adune lemne pentru foc, iar pe fată o împinse cu piciorul ca pe un câine. Văzând asta, Seth scăpără din ochi scântei, dar rămase la fel de tăcut. Continuă, în schimb, să cuge­te. Dromaderul alb se ghemui pe nisip, rumegând şi privind cu ochii fixaţi meditativ în depărtări. Băiatul se apropie cu grijă de ea şi îi mângâie gâtul ca de nea. Animalul nu se împotrivi, scoţând doar un sunet slab din gât.

— Nu-i bine să ai cu orice animal din turmă aşa o îndrăzneală, îi spuse unul din oameni, fiind mai bun din fire. Pot fi duşmănoase cu cei necunoscuţi. Cămila aia, de acolo, nu poate fi atinsă decât de călăreţul ei, Jered, dar Mirah e de alt soi, i-am văzut pe copiii stăpâ­nului suindu-se pe ea, pe când erau mici. Şi are o viteză să te minunezi, nu alta. Încă n-ai văzut ce poate, căci la drum lung cămilele merg încet.

— Şi le poate lăsa în urmă pe celelalte? îl întrebă Seth, cu inima în gât.

Sigur, băiete. în afară de vânt, nu-i nimic mai iute ca ea.

88

— Adu lemne, pomanagiule! răcni la el Pagiel, şi vorbele sale fură însoţite de o privire fioroasă. Şi du-te apoi cu fata, în cort, să dormiţi!

— De ce trebuie să-i vorbeşti băiatului aşa de as­pru? îl întrebă celălalt bărbat, după ce Seth se supuse poruncii lui.

— Nu e decât un cerşetor păgân. De ce-ar trebui să fiu bun cu el? Ascultă la mine! Mâine o să trecem pe la fântâna lui Hodesh, de acolo nu mai e decât o zi de mărşăluit până la râu. Vom zăbovi acolo până când trece o caravană şi-o să-i vindem pe amândoi pentru aur. Veţi împărţi între voi trei aurul şi nu veţi spune nimic lui Ben Hesed despre asta. Amintirea acestor lucruri se va duce apoi de la mintea sa, aşa cum ceaţa se destramă când răsare soarele. Dar tu vei avea astfel cu ce să te mângâi.

Bărbatul îl ascultă cu sprâncenele lăsate în jos.

— Ce-mi poate aduce mângâiere, zise el îmbufnat, dacă n-o pot lua de nevastă pe fiica ta. E frumoasă şi mi-e dragă mai mult decât aurul!

Pagiel privi la el uimit.

— Cred că ai uitat cine eşti, spuse el dispreţuitor.

— Nu, n-am uitat. Tu eşti fiul surorii stăpânului meu, iar eu fiul păstorului Kish. Dar aici, în deşert, ce mai contează asta, nu sunt oare şi eu bărbat ca tine?

Pagiel rămase câteva clipe tăcut.

89

aşa va fi, spuse el repede. E adevărat că tu eşti bărbat, iar fiica mea e, la urma urmelor, doar o femeie. Iar eu, slavă lui Dumnezeu, am şi fii.

— Şi aurul?

— Va rămâne ca zestre pentru fată, pe lângă ce i-a fost deja hărăzit.

— Eşti tare bun cu mine, stăpâne. De-acum sunt ca şi fiul tău, iar ca fiu trebuie să mă supun ţie.

A doua zi ajunseră la fântâna lui Hodesh, făcând acolo tabără, în aşteptarea caravanei. în a treia zi, când arşiţa de la amiază era în toi, şi bărbaţii dormeau în cort, Seth se ridică uşor şi ieşi afară. îşi umplu bur­duful cu apă de la fântână şi îl legă la spate. Luă apoi şi o mică măsură de porumb uscat, iar din curmale o măsură dublă, căci îşi spuse în sinea lui - „stăpânul deşertului ne-a dat nouă toate acestea.”

— De ce îţi umpli burduful, frate? spuse Anat, auzind clinchetul familiar al clopoţeilor.

— Ai grijă să nu trezeşti oamenii, răspunse Seth, şoptind cu mare grijă. Vor să ne facă şi nouă ce i-au făcut lui Iosif fraţii săi. Dar noi, călare pe dromaderul alb, ne vom îndepărta de ei, şi nu ne vor mai ajunge din urmă.

Cei doi merseră până la locul în care Mirah stătea ghemuită, la umbra palmierilor, şi se urcară apoi pe spinarea ei.

90

ce bine că Pagiel a poruncit să-i fie pusă şaua, spuse Seth. Avea de gând să încalece el pe ea după ce se va fi trezit.

Şoptindu-i în ureche animalului, după cum văzu­se că fac călăreţii, cămila se ridică odată cu ei şi porni în linişte prin deşert, spre linia dealurilor care se măr­gineau cu Iudeea.

Pagiel însă se trezi din somn şi ieşi în uşa cortului. Când văzu dromaderul îndepărtându-se, strigă tare de tot şi îi trezi şi pe ceilalţi. După mai multe ore de urmărire, nu reuşiră totuşi să-i ajungă din urmă, căci blânda Mirah era, cu adevărat, tare iute de picior. Şi, în scurtă vreme, se făcu nevăzută, ca o corabie albă ce dispare la marginea îndepărtată a mării.

Când văzu că aceasta s-a dus cu tot cu cei pe care voia să-i vândă robi, Pagiel îşi smulse barba şi începu a jeli cu mare mânie, căci îi făgăduise fiului păstoru­lui Kish că îi va da fiica de soţie. Căci chiar dacă era bărbat, şi încă unul voinic şi mare la stat, se temea de femeile sale.

91

CAPITOLUL XI

LA POARTA FRUMOASĂ

CEASURILE LUNGI ALE DIMINEŢII SE SCURSESERĂ şi răsăritul de soare încetase, cam de trei ceasuri, să mai licărească pe minunatul bronz sculptat al măreţei porţi Shushan. Nu e nimeni, care stând pe pavajul din marmură şi admirând minunata lucrătură corintiană să nu fie uluit. Ar fi putut fi aşa şi cu ologul ce şedea la intrare, pe o rogojină. Acesta însă nu dădea destulă atenţie măreţiei împrejurimilor. Zăcea acolo, la poarta Templului, numită „Frumoasă” nu fiindcă era frumoasă, ci pentru că pe sub ea treceau, şuvoi, credincioşii ce in­trau şi ieşeau de la slujbele aproape nesfârşite. Toţi aceş­tia îşi duceau în mână banii, căci potrivit Legii n-aveau voie să intre în locaşul cel sfânt purtând cu sine o pungă cu arginţi sau cu galbeni. Şi slăbănogul se folosea de Lege, căci altfel mulţi din cei care îi aruncau în sân câte un ban, zorindu-se să intre cât mai degrabă la rugăciune, nu s-ar mai fi căutat în pungă să miluiască cerşetorul.

92

Astăzi însă mâinile celor mai mul ţi au rămas strânse pe comoara lor, nu doar când au intrat în Templu să se închine Celui a-toate-dăruitor, dar şi când au ieşit de acolo.

Omul îi privea pe cei ce treceau pe lângă el fără să-l vadă şi se întreba ce binecuvântare ceruseră de la Cel Atotputernic toţi aceşti oameni înţelepţi, atât de încruntaţi şi cu pumnii încleştaţi. Şi se mai întreba dacă primiseră ceea ce ceruseră. El rareori intra pe poartă. Nu se putea apropia prea mult de lăcaşul cel sfânt din pricina neputinţei sale. Dumnezeu făcuse tuturor cunoscut — aşa învăţau preoţii — că slăbănogii, şchiopii şi orbii sunt necuraţi şi nu sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu. El fiind slăbănog din naştere se obişnuise, din păcate, cu acest lucru şi cu alte suferinţe de acest fel. Timp de patruzeci de ani, sufletul său privise către lume prin fereştile temniţei sale; şi ajunsese, în toată această vreme, să nu mai caute fericirea, învăţând să îndure totul în tăcere, ceea ce poate era şi mai bine. Auzise şi el poveşti cu omul numit Iisus, care vindeca­se atât de mulţi ologi, şi odată îi implorase pe cei ce-l purtau să-l ducă la Tămăduitor să-l facă şi pe el bine, dar aceştia nu se învoiră.

— Acum eşti în stare să câştigi pâinea pe care o mănânci şi pe deasupra să ne plăteşti şi pe noi, care te ducem şi te aducem de la Templu dacă ai fi vindecat,

93

Ce-ai mai putea face Căci deja eşti bătrân. Vindecarea n-ar aduce niciun câştig, de aceea mai bine rămâi aşa cum eşti!.

El rămase aşa cum era, iar acum Iisus Cel Răstignit era mort şi nu mai avea nici norocul să fie vindecat. Purta răbdător această părere de rău, căci într-o viaţă de patruzeci de ani, înveţi să ai răbdare până şi atunci când ai păreri de rău. Se gândea însă adeseori la Omul Care fusese răstignit. Preoţii făcuseră asta, i se spusese, şi el cum îi ura în taină pe preoţi, ajunsese acum să-i urască şi mai mult. „De ce să-l fi ucis pe acest om? Pentru că vindecase în ziua Sabatului?” se gândi el cu amar, dar nu spuse nimic, căci nimănui nu-i păsa ce gândea el.

Şi de îndată îşi aminti să facă socoata câştigului din acea zi, căci de-acum se apropria cu paşi repezi vremea asfinţitului. „Nu e de ajuns”, bombăni el, în timp ce număra banii de aramă din punga unsuroasă. „Trebuie să-i plătesc pe Nicolas şi Obed, căci altfel nu mă mai duc acasă; şi nu-mi place să rămân aici peste noapte, că vântul ce vine din vale e rece.”

Şi ridicându-şi capul, văzu doi bărbaţi ce urcau treptele de marmură. Nu erau bogaţi, ochii lui cercaţi puteau vedea asta, dar nu de la cei bogaţi aştepta el pomană. Căci aceştia erau prea preocupaţi de rânduiala ce aveau iarăşi să-o repete, sau de ritualul pe

94

care, întâmplător, tocmai îl repetaseră fără nicio gre­şeală; şi banii din mâna lor erau cu siguranţă din aur sau măcar argint, bani care nu ajungeau niciodată la vreun cerşetor. Nu, pomana venea din partea femeilor care stăteau umile în curtea din afara Templului, din partea copiilor sau a unor astfel de oameni, îmbrăcaţi în straie obişnuite, de ţărani galileeni. De aceea, cer­şetorul îşi ridică vocea cu oarecare încredere şi strigă tare, rostind cuvintele pe care mama sa atunci când descoperise că avea să fie pentru toată viaţa lui un olog nenorocit — îl învăţase şi pe care de atunci le spusese de multe ori:

— Fii ai lui Avraam, aleşi ai lui Dumnezeu! Aveţi, vă rog, milă de un olog din naştere! Revărsaţi şi asupra-mi din belşugul dat vouă din Cer, şi Dumnezeu vă va răs­plăti împătrit!

Cei doi bărbaţi se opriră şi îl priviră cu luare aminte. Cerşetorul îşi reînnoi strigarea, întinzându-şi rugător mâna slăbită şi ridicându-şi zdrenţele ca să le arate mădularele neputincioase şi uscate. „Mă vor milui”, îşi zise în sinea lui. „N-o să-mi dea mult, dar pentru că astăzi a fost oricum o zi atât de proastă, orice mic ajutor mi-ar prinde bine.”

— Uită-te la noi! îi porunci bărbatul mai vârstnic.

Cerşetorul se supuse, minunându-se de strălucirea deosebită pe care o aveau ochii acelui bărbat. Îi veni

95

gândul că poate s-a înşelat şi el odată, şi aceşti bărbaţi, în ciuda straielor smerite, erau la urma urmelor oa­meni bogaţi şi de vază.

— Argint şi aur nu am, spuse bărbatul, pironind încă cu privirea sa pătrunzătoare ochii plini de aşteptare ai cerşetorului, dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!

Un fior plin de nădejde se trezi în sufletul înfometat al Sărmanului. Inima îi bătu cu putere, privirea i se înceţoşă, întinse din nou mâna, neştiind prea bine ce face. Se simţi prins ca într-o strânsoare puternică ce-l ridică în picioare, picioarele pe care nu stătuse niciodată în toţi cei patruzeci de ani ai săi. Inima îi tresăltă în piept de o bucurie ciudată şi cu totul minunată. Fără să vrea, se trezi sărind în sus, fără să se poată stăpâni. îi strânse pe tămăduitorii săi în braţe, plângând, binecuvântând şi rugându-se cu tot felul de cuvinte de neînţeles. Apoi alăturându-se lor, şi sărind, şi mergând, intră în Templu cu ei. Dându-şi seama că nu mai e olog şi că acum e li­ber să se apropie de Dumnezeu, dădu un chiot mare de bucurie, neţinând seama de rânduiala Legii, ce spunea că în Templu se cuvine să stai cu picioarele alăturate, cu mâinile pe piept şi cu capul plecat. Dimpotrivă, acesta umbla peste tot, sărind în sus şi proslăvind bucuros şi cu voce tare pe Dumnezeu. Simţea că fusese cu adevă­rat miluit şi de aceea sufletul său dădea acum în afară.

96

Cât despre ceilalţi credincioşi care se rugau cuvi­incios, potrivit Legii, şi care nu aveau o asemenea bu­curie plină de însufleţire în suflet, şi, cu adevărat, de unde să fi avut? trebuie spus că erau tare tulburaţi de purtarea lui necuviincioasă. întrebau din priviri ce-o fi cu această ciudată arătare zdrenţuroasă, ce îşi cânta sus şi tare minunata tămăduire, şi clătinau din cap, cu o căutătură încruntată.

— Du-te şi stai în pridvor, îi porunciră mai-marii sinagogii, până când vom ieşi şi vom vedea despre ce e vorba!

Sărmanul se supuse poruncii lor, dar fără mare tra­gere de inimă. Ţinându-se mereu după tămăduitorii lui, începu a-i lăuda cu şi mai mare osârdie.

— Cine sunteţi voi? strigă el. Spuneţi-mi, căci vreau să ştiu şi eu. Pesemne că îngeri cu înfăţişare de oameni.

— Nu, noi suntem ucenici ai lui Iisus Nazarineanul, Cel Răstignit. Credinţa în numele Lui şi nu voia noastră ne-a dat putinţa de a te vindeca.

Auzind numele lui Iisus, cerşetorul începu să dea şi mai tare slavă lui Dumnezeu. La auzul vocii sale, lumea se năpusti în pridvorul numit „al lui Solomon”, să vadă ce se întâmplase. Şi înţelegând că cel ce fusese slăbănog umbla acum şi sărea în sus, proslăvind pe Dumnezeu, se umplură toţi de mirare. Unii dădură fuga la Poarta Frumoasă să se încredinţeze că era, cu adevărat, el şi

97

nu altul, dar negăsind acolo decât rogojina goală a cer­şetorului, se întoarseră cu atât mai uluiţi.

— Uitaţi! şoptiră între ei, arătând toţi către Petru, Bărbatul acela a săvârşit minunea! Mai mult ca sigur are viaţă sfântă şi ţine toate rânduielile, fără a lăsa mă­car o cirtă din Lege, de vreme ce-a putut face aşa o minune.

Petru însă auzind acestea, le vorbi astfel:

— Bărbaţi israeliţi, de ce vă minunaţi de lucrul aces­ta? Sau de ce vă aţintiţi asupra noastră privirea, ca şi cum noi cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri L-a slă­vit pe Fiul Său, Iisus, pe Care voi L-aţi predat şi L-aţi tă­găduit în faţa lui Pilat, care găsise cu cale să-L elibereze. Dar voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi drept şi aţi cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaş, iar pe începătorul Vieţii L-aţi omorât, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi şi ai Cărui martori suntem noi. Şi prin credinţa în numele Lui, însuşi numele Lui l-a întărit pe acesta pe care-l vedeţi şi îl ştiţi; şi credinţa în El i-a dat lui această întregire, în faţa voastră, a tuturor.

Şi acum, fraţilor, ştiu că voi din neştiinţă aţi făptuit acestea, ca şi mai-marii voştri. Dar Dumnezeu astfel a plinit cele ce mai-nainte vestise prin gura tuturor prorocilor, că Hristosul Său va să pătimească. Aşadar,

98

pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă, ca să vi se şteargă păcatele şi să vină de la faţa Domnului vremi de uşurare şi să vă trimită pe Cel mai dinainte vestit vouă, pe Hristos Iisus, pe care Cerul trebuie să-L primească până la vremile reaşezării tuturor celor despre care a grăit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi proroci din veac. Pentru că Moise a zis către părinţi: „Proroc ca mine vă va ridica Domnul, Dumnezeul vostru, dintre fraţii voştri, pe El să-L ascul­taţi în toate câte va grăi vouă. Şi tot sufletul care nu va asculta de Prorocul Acela, va fi nimicit din popor! Şi toţi prorocii, de la Samuel şi urmaşii săi câţi au grăit, zilele acestea le-au vestit. Voi sunteţi fiii prorocilor şi ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinţii noştri când i-a zis lui Avraam: „Şi întru seminţia ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului. Dumnezeu, înviindu-L pe Fiul Său, mai întâi la voi L-a trimis, să vă binecuvânteze, pentru ca fiecare să se întoarcă de la răutăţile sale.

Toţi luară aminte la spusele lui, şi mulţi plânseră de bucurie auzind că ar putea fi iertaţi pentru a fi luat parte la răstignirea lui Iisus. Niciunul din ei nu uitase ziua aceea şi nici cum strigaseră atunci toţi în cor: Ia-L! Ia-l! Răstigneşte-L! Şi nu uitaseră nici bezna cumplită ce se lăsase peste toţi în plină zi, şi nici de cutremur sau de pedeapsa îngrozitoare ce şi-au dat-o singuri, rostind cuvintele: Sângele Lui asupra noastră şi asupra

99

copiilor noştri! De câte ori nu strigaseră şi în taină ceea ce spuseseră atunci: Suntem pierduţi!

De aceea şi crezură acum, cu mare bucurie, cuvinte­lor lui Petru, şi se rugară cu voce tare ca Dumnezeu să le ierte păcatul vărsării de sânge. Dar în timp ce Petru şi Ioan vorbeau mai departe cu ei, preoţimea, straja Templului şi saducheii veniră deodată asupra lor.

— Cum cutezaţi, hulitorilor, ziseră aceştia, tocmai aici, în sfântul Templu, să propovăduiţi în numele unui blestemat de răufăcător învierea din morţi!? Aşa ceva e cu neputinţă!

Şi punând mâna pe ei, îi duseră să stea până a doua zi în închisoare, căci deja se înserase. Şi-l întemniţară şi pe cerşetorul ce fusese vindecat, ca să-I poată lua pe îndelete la întrebări.

100

CAPITOLUL XII

ÎN SALA SINEDRIULUI

ANNA STĂTEA DE UNUL SINGUR ÎN SALA Sinedriului. Venise mai devreme să pună în ordine anumite înscrisuri şi să poată hotărî cum avea să se desfăşoare consfătuirea din acea dimineaţă. Dar acesta nu era lucru uşor, căci auspiciile se arătau a fi nefavorabile ca iniţiativa lui să aibă succes, era şi el nevoit să recunoască acest lucru.

„Minunea asta” se gândi el, mângâindu-şi barba că­runtă, „este acum cel mai nefericit şi nepotrivit lucru cu putinţă. Mulţimea pare a fi cam dusă de val, şi dacă am lua măsuri aspre împotriva acestor inşi periculoşi, mă tem că poporul n-ar privi asta cu ochi buni.”

Cum cugeta el acestea, gândurile îi fură curmate de zgomotul unor paşi grei ce urcau scările. Uşa se des­chise şi Caiafa intră în sală. Anna privi la el cu mirare, observând cu vădit dispreţ faţa sălbatică, mâinile tremurânde şi înfăţişarea lui cu totul răvăşită.

101

Sunt de-a dreptul uluit, zise Anna, fixând cu o privire critică ochii plini de nelinişte ai ginerelui sâu, şi trebuie să recunosc că nu-mi place să te văd aici în această dimineaţă, fiule. Din felul în care arăţi mi-e limpede că eşti încă bolnav şi n-ar fi trebuit să-ţi părăseşti odaia. în starea în care te afli, cu siguranţă îţi este mai de folos să fii îngrijit de mâna pricepută a fiicei mele decât să stai aici unde se discută chestiuni de stat.

Lasă-mă, te rog, să-ţi chem o lectică

Stai puţin! spuse Caiafa, apucându-l pe bătrân de braţ. Ascultă mai întâi ce am să-ţi spun, zise el cu o voce joasă, aproape şoptită. Fiica ta nu mai e soţia mea! cum adică!? Cred că ai înnebunit!

nu, n-am înnebunit. Măcar de-ar fi aşa... spuse cu voce stinsă celălalt.

— Eu îţi spun că ai înnebunit, strigă la el Anna, cu ochii aprinşi de un foc plin de dispreţ. Cum e cu putinţă ca tu să-mi alungi din casa ta fata?

— S-a făcut ucenică a Nazarineanului, zise cu lehamite Caiafa. Ar mai putea oare fi soţia mea?

— Şi unde e acum?

— S-a alăturat lor.

Anna rămase tăcut pentru câteva clipe.

— Dacă ce spui tu nu e rodul unei minţi rătăcite, zise el pe un ton stăpânit, sunt de părere că ai făcut bine. Nu mai e soţia ta şi nu va mai fi nici fiica mea.

102

prin urmare, acum se numără printre ucenicii celui spânzurat de noi pe lemnul blestemat. Cât despre toţi aceştia, vrei să-ţi spun ce-o să se întâmple cu ei?

Bărbatul mai tânăr nu-i răspunse în niciun fel.

— Atunci când oamenii vor să sădească seminţe pe un câmp ce-a rămas multă vreme în pârloagă, conti­nuă Anna cu acelaşi ton glacial şi liniştit, desţelenesc pământul şi dau totul pe foc. Aşa vom face şi noi cu buruienile astea dăunătoare şi ucigătoare care, iată, şi-au înfăşurat rădăcinile otrăvitoare în jurul ultimelor razăme ale poporului nostru suferind, Templul şi cămi­nul. Dar să păstrăm tăcerea asupra acestei probleme... cu femeia, vreau să zic, ca nu cumva să ne vorbească apoi lumea. Deocamdată vom spune că a plecat să facă cuiva o vizită. Mai târziu, poate că vom găsi o cale să scăpăm...

— Cum? izbucni cu un strigăt Caiafa. Ai fi în stare?

— Şt! Vin şi ceilalţi! Rămâi şi tu? în dimineaţa asta vorbim despre această chestiune.

— Rămân.

După puţin timp, când toţi cei din Sinedriu se adunară laolaltă, şi Caiafa îşi reluă vechiul său loc, din dreapta jilţului lui Anna. în sufletul său suferind îşi dorea să moară, deşi înlăuntrul lui încă mai ardea dorinţa chinuitoare de a se răzbuna pe cei pe care ii vedea răspunzători de pierderea soţiei şi a fiului său.

103

Îi puteţi aduce aici pe cei doi bărbaţi pe care aţi pus mâna, porunci Anna, dar şi pe cerşetor.

iată, zise el apoi, aruncându-şi privirea asupra lui Petru şi Ioan, care stăteau dinaintea semicercului strălucitului juriu, doi bărbaţi ce au fost ucenici de seamă ai Nazarineanului, care a plătit nu demult cu moartea pentru fărădelegile sale împotriva bisericii şi poporu­lui nostru. Nişte oameni înţelepţi ar fi tras învăţăminte văzând ce soartă a avut aşa-zisul lor învăţător, însă aceşti ucenici îi calcă pe urme Celui Răstignit, uitând se pare că sunt paşi ce ii conduc spre cruce. Ieri a fost mare tulburare în Templu din pricina unui cerşetor care, olog fiind de la Dumnezeu, pentru păcatele pă­rinţilor săi, a fost vindecat de aceşti oameni. Nu putem îngădui astfel de lucruri. De aceea vă poruncesc să-mi spuneţi de îndată cu ajutorul şi în numele cui aţi făcut asta?

— Căpetenii ale poporului şi înţelepţi ai lui Israil, zise Petru, şi la auzul glasului său, cerşetorul înaintă cu îndrăzneală după ce, descumpănit fiind, se trăsese fără să vrea înapoi. Dacă noi astăzi suntem cercetaţi pentru facerea de bine unui om bolnav, şi prin Cine a fost tă­măduit, fie-vă cunoscut vouă tuturor şi întregului popor Israil că întru numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi. întru El stă acesta sănătos dinaintea

104

voastră! El este piatra cea neluată în seamă de către voi, ziditorii, care a ajuns în capul unghiului, şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci sub cer nu este dat între oameni niciun alt nume întru care noi trebuie să ne mântuim!

Ceva, asemănător cu simţământul avut în noaptea în care încercase să-i pună întrebări bărbatului din Nazaret, îl copleşi iarăşi acum pe Anna. încercă să vor­bească, dar nu reuşi. Un murmur de uluire îi cuprinse pe toţi cei din semicerc.

— Cum se face, şopti unul către vecinul său, că oa­menii aceştia neştiutori pot vorbi astfel?

— Au învăţat stând cu Galileeanul, răspunse altul. Nu-ţi mai aminteşti cuvântările Lui?

— Ce poţi să mai spui? zise altul cu îndoială. Bărbatul aici de faţă va răspândi pretutindeni această învăţătură.

— Luaţi de aici prizonierii! porunci Anna, venindu-şi oarecum în fire. Trebuie să ne sfătuim doar între noi în această chestiune. E o situaţie tare grea, adăugă el, când rămaseră singuri, privind de jur împrejurul lui la feţele ce îl priveau cu mare atenţie. Ce facem cu aceşti oameni?

— Să fie ucişi cu pietre fiindcă au hulit, spuse Alexandru, încruntând sprâncenele sale stufoase. I-am auzit cu toţii numindu-L pe Galileean Mesia şi

105

Spunând răspicat că Dumnezeu L-a înviat din morţi. Aceleaşi lucruri le propovăduiesc deschis şi oamenilor.

Eu cred că situaţia a ajuns să fie mai rea ca înainte, căci

Galileeanul era unul singur şi nu putea fi decât într-un singur loc, pe când acum în locul Lui, ne confruntăm cu mii de oameni, care predică toţi, tămăduiesc şi iscă un adevărat foc al ereziei în rândul poporului. Trebuie să punem capăt acestei stări de fapt, înainte să ne scadă Şi mai mult autoritatea. Aceştia sunt mai răi decât romanii, căci cei din urmă măcar ne lasă în pace.

Să ziCem că-i omorâm cu pietre, spuse dispre­ţuitor unul din fiii lui Anna. Cu ce ne-am îmbunătăţi situaţia? Căci tot oraşul s-ar năpusti asupra noastră, mai ales că cei săraci ne pizmuiesc din pricina bogăţiei noastre. „Oamenii aceştia au făcut o mare minune, vor hămăi aceştia, „şi preoţimea i-a omorât cu pietre din pricina asta.” Dacă am putea zdrobi, în taină, întreaga mulţime a aşa-zişilor ucenici cu o singură piatră, aş striga şi eu cu bună voie: „Să fie ucişi cu pietre!” Dar după cum stau lucrurile, asta n-ar face decât să aţâţe şi mai mult focul.

— înţelept ai grăit, fiule, spuse Anna. Au săvârşit o minune mare de care ştie acum tot Ierusalimul şi nu putem tăgădui acest fapt. Dar de-acum nu trebuie să mai semene această credinţă în popor! Să băgăm, aşadar, spaima în ei ca să nu mai vorbească nimănui în

106

numele Aceluia. Aduceţi din nou oamenii! adăugă el, întorcându-se către străjerii Templului care îi aşteptau porunca,

— Am cercetat cu grijă problema voastră, zise el solemn şi plin de sine, când prizonierii fură din nou aduşi în faţa lui. Suntem gata să trecem cu vederea chestiunea cu vindecarea omului, deşi nu se cuvi­ne unor vase din lut să ia asupră-şi atribute ce sunt proprii doar Celui Atotputernic prin mâna Sa a fost făcut netrebnic acesta, aşa trebuia să şi rămână! Predania noastră nu ne spune să vindecăm cerşetori, prin urmare ar trebui să urmaţi şi voi această tradiţie. O asemenea practică are toate semnele unui târg cu cel rău. Faptul însă că vorbiţi oamenilor din popor e mult mai grav. Vă daţi seama că astfel v-aţi primejduit viaţa, riscând să fiţi ucişi cu pietre? Căci, cu adevărat, hula voastră e nebunie curată. Aţi întinat prin cuvintele ce le-aţi rostit atât auzul nostru, cât şi al celorlalţi ce v-au dat ascultare. Cu toate astea, noi suntem milostivi şi tindem să iertăm această fărădelege, cu condiţia ca de-acum încolo să nu mai vorbiţi nimănui în numele lui Iisus un nume care nu-mi place să-l aud. Dacă primiţi să vă supuneţi cererii noastre atât de bine cum­pănite, veţi fi de îndată slobozi.

Ioan, ucenicul cel iubit, îşi aţinti ochii liniştiţi asu­pra bărbatului care vorbise astfel. Ceva din preştiinţa

107

dumnezeiască a învăţătorului îl făcuse să citească sufletul făţarnic ce se ascundea în spatele buzelor lui mincinoase.

— Judecaţi voi, zise el solemn, dacă înaintea lui Dumnezeu e drept să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu, ca noi să nu putem vorbi despre cele ce-am văzut şi-am auzit.

vorbiţi atunci, strigă furios Caiafa, cu gândul la soţia ce o pierduse, şi veţi sfârşi mai rău decât cei omorâţi cu pietre! Voi credeţi că noi o să îndurăm să vedem....

Anna însă îl opri, apucându-l de braţ.

— Luaţi-ide aici! spuse el în grabă gărzii Templului.

Şi daţi-le drumul!

— Şi cerşetorului, stăpâne?

— Sloboziţi-l şi pe el, dar porunciţi-i să nu mai vorbească de vindecarea sa, în Templu şi oriunde al­tundeva, căci altfel îl va lovi ceva mai cumplit decât slăbănogeala.

Cerşetorul însă îi urmă pe Ucenici de îndată ce aceştia ieşiră de acolo. Văzându-l, îi spuseră:

Te-ai alăturat nouă pentru că ai crezut şi tu în numele lui Iisus?

Iar el le răspunse smerit:

Prin numele lui Iisus am fost vindecat de nepu­tinţa mea. Cum aş putea să nu cred?

108

Aşadar îl primiră cu bucurie pentru cuvântul spus. Şi venind ei în locul în care se adunaseră mulţi alţi credincioşi, le ziseră tuturor câte le-au vorbit preoţii şi înţelepţiiiar aceştia auzind, îşi ridicară într-un cuget glasul către Dumnezeu, zicând:

— Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Cel ce ai făcut cerul şi pământul şi marea şi toate cele ce sunt într-însele, Cel ce prin gura părintelui nostru David, slujitorul tău, ai zis prin Duhul Sfânt: „De ce oare s-au întărâtat neamurile şi de ce în deşert au cugetat popoarele? S-au strâns laolaltă regii pământului, iar mai-marii s-au sfătuit între ei îm­potriva Domnului şi a Unsului Său! Căci, într-adevăr, asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe Carele Tu L-ai uns, în cetatea aceasta s-au adunat laolaltă şi Irod, şi Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israil, ca să le facă pe toate câte mâna Ta şi pronia Ta mai dinainte le-au rânduit să fie. Şi acum, Doamne, caută spre ameninţarea lor şi dă robilor Tăi ca întru toată îndrăznirea cuvântului să Ţi-l grăiască; tinde-Ţi mâna Ta spre vindecare şi semne, şi minuni săvârşeşte prin numele Sfântului Tău Fiu, Iisus!

Şi rugându-se ei astfel, locul în care erau adunaţi se cutremură, şi toţi se umplură de Duhul, încât nu mai aveau în suflet nicio teamă de ce le-ar putea face potrivnicii lor. Şi în acea zi, ca şi în toate zilele, stăruiră în vorbirea, cu îndrăznire şi mare bucurie, a cuvântului dat lor de Dumnezeu.

109

CAPITOLUL XIII

LA PICIOARELE APOSTOLILOR

ANA ÎŞI REGĂSI PACEA ÎN CASA MARIEI.

Trezindu-se din acel leşin vecin cu moartea în care se prăbuşise la picioarele lui Caiafa, şi văzând că a ră­mas singură, reuşi cu greu, la început, să-şi dea seama ce i se întâmplase. Dar amintirea, care îi rămăsese mult prea credincioasă, îi repetă sufletului ei chircit de du­rere, cuvintele ce-o loviseră ca de moarte. Le derulă, năucită, în minte: „Şi aşa cum mi-aş tăia mâna dreaptă de n-ar mai putea fi curăţată, am să te retez şi pe tine din viaţa mea.”

„Cum e cu putinţă aşa ceva”, îşi zise ea atunci, cu privirea pierdută la ramurile uşoare ale trandafirului ce se legănau pe zăbreaua de deasupra capului ei prin frunzele sale străvezii. Soarele, în vâlvătăi de smarald, îşi răspândi razele vioaie, vântul scutură o floare şi o mână de petale parfumate căzu pe faţa ei. Ca prin vis, trase îndurerată în piept toată mireasma lor.

110

„Aşa te voi reteza şi pe tine din viaţa mea”, repetă ea, privind la floarea scuturată de trandafir. „N-o să mai înflorească niciodată!” Şi odată cu gândul acesta, îşi dădu seama cu groază de tot ce se întâmplase. Sări în picioare şi privi înnebunită în jurul ei: „Trebuie să-l găsesc! Aşa ceva e cu neputinţă!” Şi apoi se lăsă în genunchi slăbită, lângă bancă, şi-şi acoperi faţa cu mâinile.

Oare întâmplător nefericirea atrage după sine, în mod instinctiv, o astfel de pornire? Nu, dimpotrivă, căci e îndemnul dumnezeiesc pe care îl simte sufletul chinuit un simţământ mut şi orb, care caută să fie dus de mână prin întuneric. Iar mâna călăuzitoare e totdeauna acolo.

Căci iată, de îndată ce îşi plecă genunchii, Ana se duse cu gândul la Dumnezeu, la Iisus, Mângâietorul a toate; la Ştefan, cu ochii săi plini de lumină iubitoare; la Maria, maica lui Iisus, ca şi ea, îndurerată. Şi îndată, fără să ştie prea bine de ce, se linişti şi simţi cum prinde iar putere. Ridicându-se, spuse cu voce tare: „O să mă duc la ei, şi îmi vor spune ce trebuie să fac.”

Şi astfel, se duse la casa lui Ioan, ucenicul cel iubit, unde locuia Maria, ce fusese încredinţată acestuia de Domnul cu limbă de moarte, şi dimpreună cu ei Petru, Andrei, fratele său, şi Ştefan.

— Sunt tare tristă, spuse ea cu smerenie, căci m-a alungat bărbatul din casă, aflând că şi eu cred că Iisus Cel Răstignit e Mesia lui Israil.

111

Atunci eşti binevenită la noi, spuse grav stăpânul casei. Maria se lăsă pe grumajii ei, o sărută şi plânse împreună cu ea, căci ştia că lacrimile sunt tămăduitoa­re doar dacă sunt şterse de mâna lui Dumnezeu. Şi astfel, după mai multe zile îşi găsi pacea, şi mai mult de atât, bucuria. Se trezi, în curând, că de pe buzele ei se nasc fără de vrere, cântece, buze ce fuseseră tăcute atât de mulţi ani. Zâmbea acum deseori, chiar şi când era singură, căci o încântare ciudată îi umplea sufletul, făcând ca ochii săi trişti să strălucească precum stelele.

Văzând în ea această schimbare, Ştefan se bucura cu duhul.

— Domnul e cu tine, mamă a lui Titus, îi zise el cu duioşie într-una din zile.

— Nici nu ştiu de ce sunt aşa fericită, îi răspunse ea. E cuviincios oare să simt aşa o bucurie când fiul meu e mort şi-am rămas şi mai nemângâiată decât o văduvă?

— E darul Celui ce stă la dreapta Tatălui, spuse Ştefan. Căci oare nu El a zis: Pace vă las vouă. Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze. Iar această binecuvântare a păcii a lăsat-o celor aleşi în noaptea di­naintea morţii Sale. Lumea nu-ţi poate da pacea atunci când eşti împresurat de durere, dar El poate, şi iată ţi-a dăruit-o ţie, mult iubito. Acum te bucuri cu adevărat, iar bucuria ta n-o va mai lua nimeni de la tine

112

— Nici soţul meu? întrebă Ana cu înfrigurare.

— Cere-i Domnului să-i dea să vadă adevărul. îi voi cere şi eu în rugăciune şi facă-se cu noi potrivit făgăduinţei Sale care nu rămâne niciodată neîmplinită.

— Şi o să mă iubească din nou?

— Iubirea e împlinirea Legii, spuse zâmbind Ştefan. Te va iubi din nou, iar dragostea pe care o avea odini­oară pentru tine va fi nimic pe lângă cea pe care i-o va da Dumnezeu, căci Dumnezeu e Dragoste şi Dătător a toate. Dragostea de la Dumnezeu vine, şi, fără de aceas­ta, lumea ar cădea din locul său, din Rai, în întunericul cel din afara dragostei dacă poate fi, cu adevărat, vreun loc în care să nu răzbată lumina lui Dumnezeu.

Şi oprindu-se din vorbit pentru o clipă, privi gân­ditor în zare, la apusul de soare, ca şi cum ar fi vrut să străpungă, cu ochii săi arzând de dor, dincolo de auriul şi purpuriul asfinţitului, până acolo unde Domnul Cel înviat de-a pururi Se sălăşluieşte.

Zilele noii sale vieţi treceau repede, căci n-avea nicio clipă de odihnă. Şi cu adevărat, de la începutul lumii, nu fusese niciodată o astfel de obşte, a cărei vieţuire să fie atât de plină de slujire, dragoste şi bu­curie. Toţi bolnavii, sărmanii şi obijduiţii din cetate şi din satele de primprejur veneau la ei, ştiind că află aici vindecare, bucurie şi ajutor şi niciunul nu era înde­părtat. Ucenicii erau pururea cu cugetul la cuvântul

113

Domnului: în dar aţi luat, în dar să daţi. Şi nu puteau uita nici uluirea ce o trăiseră atunci când El le spălase picioarele în ultima noapte dinaintea vânzării. întăriţi în duh de această nouă bucurie, nu socoteau a fi prea josnică sau anevoioasă nicio slujire sau o strădanie.

Nu El ne-a spus, zise Petru, cu chipul strălucind de însufleţire, precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi?

în acea vreme, a fi creştin însemna pur şi simplu să trăieşti cum trăise Hristos. Femeile se îndeletniceau toată ziulica cosând straiele atât de trebuincioase celor lipsiţi de haine; pregătind hrana simplă pe care o mân­cau, din casă în casă, cu bucurie şi în aceeaşi simţire fiece masă fiind întru pomenirea Celui ce Se dusese să le orânduiască loc în Ceruri. Iar lucrarea bărbaţilor era de a face cunoscută vestea nemaipomenită a mân­tuirii din păcat într-o lume dedată cu totul păcatului, a bucuriei într-o lume ce gemea de durere şi suferinţă, a păcii într-o lume cu totul învrăjbită şi a unei mari lumini ce se ivise lucind în întuneric. Era totul atât de adevărat, atât de minunat şi atât de proaspăt. Toate acestea nu le citiseră în cine ştie ce carte prăfuită de timp. Nu le ascultaseră cu urechi reci de mort ca pe o poveste oarecare. Toţi aceştia îl văzuseră pe Domnul trăind şi umblând printre ei, îl văzuseră întins pe cruce, şi îl văzuseră mort în mormânt, cu mâinile şi

114

picioarele străpunse de necruţătoarele piroane. Şi, de asemenea, îl văzuseră înviat şi ridicându-se pe un nour întru slavă. Deasupra capului fiecăruia se odihniseră limbile de foc ale Duhului Sfânt şi toţi îşi văzuseră tru­pul muritor întărit de o putere dumnezeiască. Şi atunci nu era de mirare că se bucurau aşa de mult, că tot su­fletul era cuprins de o sfântă teamă şi că aveau atâta trecere dinaintea oamenilor. Spre mângâierea noastră au rămas însă scrise până în ziua de astăzi cuvintele pe care Domnul i le-a spus cândva Tomei: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Foarte mulţi săraci veneau acum la ucenici să fie hrăniţi, iar Apostolii neavând timp de pescuit căci fuseseră făcuţi pescari de oameni după cum le făgădui­se Domnul şi fiindcă şi atunci, ca şi acum, nu se putea trăi fără bani în lume, îl întrebară pe Domnul despre acest lucru, aşa cum îl întrebau despre absolut orice lucru şi atunci când era El cu ei, pe pământ. Şi astfel se lămureau ce trebuiau să facă. Şi făceau asta cu cea mai mare simplitate, având toţi o singură inimă şi simţire.

Cei ce aveau ţarine sau case le vândură şi aducând banii luaţi pe ele, le puseră la picioarele Apostolilor şi împărţiră apoi tot după nevoile fieştecăruia, ca să nu mai fie între ei niciun bogat, căci n-a spus Domnul tâ­nărului dregător, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer şi cât de greu le este celor

115

Bogaţi să intre în împărăţia Cerurilor. Şi pentru că toţi se gândeau întruna la împărăţia Cerurilor şi îşi doreau tare mult să fie primiţi acolo, s-au găsit destui oameni avuţi să facă acest lucru. Avuţiile lor erau nimic pe lângă ceea ce Dumnezeu le dăruia cu atât de multă dărnicie.

El este acelaşi ieri şi azi şi în veci. Din păcate însă şi omenirea de ieri e aceeaşi şi în ziua de astăzi, dar slavă lui Dumnezeu pentru ziua de mâine, care ni se va face veşnicie atunci când vom fi ca El!

în Ierusalim era un bărbat pe nume Anania, care era însurat şi avea o nevastă pe nume Safira. Auzind şi ei cuvintele propovăduirii lui Petru, crezură în inima lor şi venind se alăturară Bisericii. Aceştia erau bogaţi şi aveau pământ în afara cetăţii. însă nu le plăcu să vadă cum ceilalţi îşi vând toate ţarinele şi bunurile şi aştern banii astfel dobândiţi la picioarele Apostolilor.

— De ce trebuie să facem asta? îi spuse Anania so­ţiei. Căci Legea nu ne cere decât să dăm zeciuială din ce e al nostru.

— E nedrept! zise hotărât Safira. Dacă facem una ca asta, ajungem cerşetori. Şi apoi am auzit că înţelepţii şi cărturarii vor să-i nimicească pe Apostoli şi pe toţi ce urmează lor. Eu, una, n-am de gând să sfârşesc zdrobită cu pietre.

Să plecăm atunci de aici!

116

— Nici aşa nu e bine, căci Dumnezeu e de bună seamă cu aceşti oameni, ai văzut şi tu prea bine, spuse Safira. Şi dacă învăţătorul Se va întoarce îndată din Ceruri aşa cum se aşteaptă toţi -, îşi va întemeia aici regatul, la Ierusalim, şi atunci nu trebuie în niciun caz să ne aflăm de partea greşită a baricadei.

— Dar ei nu ne cer deschis să ne vindem ţarinile, spuse Anania, încruntând gânditor din sprâncene. Să fim, aşadar, cu băgare de seamă şi să ne păstrăm până una alta bunurile.

— Doar că Iosif a adus azi dimineaţă bani şi i-a aşe­zat la picioarele Apostolilor, spuse Safira. Şi-a vândut şi ultima părticică de ţarină de pe colină. Aceştia ştiu prea bine că avem şi noi pământuri adăugă ea cu nelinişte în suflet şi se aşteaptă să facem şi noi acelaşi lucru. în Biserică sunt deja cinci mii de oameni, şi foarte puţini dintre ei mai au destul pământ pentru îngropăciune.

— E cumplit, se tângui Anania, dacă noi ca oameni gospodari şi cinstiţi trebuie să ne lepădăm toată avuţia ca apoi să trăim din cerşit. O să mistuie tot ca lăcustele; şi dacă noi le-am dat tot, cu ce-o să mai rămânem la vreme de neputinţă sau de vârstă înaintată?

— Aşa e, cu ce-o să mai rămânem? îl îngână ca un ecou soţia. însă ceva trebuie să facem, căci altfel ne-ar vorbi toată obştea. Ce-ar fi dacă... şi aici începu să vorbească şoptit ne-am vinde ţarinile şi le-am

117

şi spune tuturor acest lucru, dar le-am da apoi doar O parte din preţul căpătat pe ele? Şi cu banii rămaşi suntem la loc ferit pentru când vom avea mare nevoie.

Eşti, cu adevărat, o femeie chibzuită! îi spuse cu voce tare bărbatul. Ştiu eu un om care mi-ar da un preţ bun pentru pământ.

du-te atunci şi-l vinde, dar vezi să nu ştie nimeni cu cât l-ai vândut. Asta va fi taina noastră. Astfel, Petru va crede că i-am dat, la fel ca Iosif, tot avutul nostru.

Anania se duse, aşadar, şi vându pământul, primind pentru el destul de mulţi bani. Apoi cei doi îşi îngropară pe ascuns o parte din bani, iar femeia punând în poală tot ce lăsaseră neîngropat, zise privind întristată la arginţi:

— Sunt bani frumuşei, cu care ne-am fi putut cum­păra veşminte sau mi i-aş fi putut pune într-un şirag la gât, căci şi-aşa n-am nicio salbă.

— Vorbeşti ca o femeie, prin urmare prosteşte, spu­se Anania, ridicând un pumn de bani şi lăsându-i să lunece, unul câte unul, printre degete. Eu, unul, mi-aş cumpăra o vie, căci poţi avea, astfel, şi vin din belşug.

— Şi acum nu mai putem face niciuna, nici alta, zise oftând Safira. Trebuie să dăm banii, căci altfel când va să vie Mesia, Petru va spune: „Oamenii aceştia aveau pământ, dar n-au împărţit nimic cu noi”, şi atunci Mesia nu ne va da nici ţarini, nici ranguri.

şi dacă nu mai vine? insistă bărbatul.

118

— Vom putea sta măcar laolaltă cu Apostolii şi cu toţi ceilalţi. Cred că azi au rămas toţi prostiţi de dărnicia lui Iosif. „Ce om! Un sfânt, cu adevărat!” strigă toţi într-un glas. Mâine vor vorbi la fel şi de noi, şi ce le dăm noi face mult mai mult decât bucăţica amărâtă de argint adusă de el.

Şi spunând asta, femeia dădu din cap.

— Ei bine, o să le dau banii!

— Vezi dar să nu afle de restul de bani, îi şopti Safira.

— Poţi să fii sigură de asta! îi zise bărbatul cu un râs grosolan.

A doua zi, când toţi erau adunaţi laolaltă, după obicei, Safira rămase acasă, ca să păzească comoara îngropată, şi Anania veni cu banii. Punând arginţii la picioarele lui Petru, îi zise acestuia:

— Mi-am vândut ţarinile ca să pun totul în slujba lui Dumnezeu. Iată aici preţul lor!

Privind la bani, oamenii rămaseră uluiţi de dărnicia sa, spunându-şi unul altuia: „Iosif e cu adevărat drept, însă acesta a adus mai mulţi bani.”

Petru însă îşi aţinti ochii asupra lui, insuflat fiind de Dumnezeu, şi citindu-i sufletul, îi spuse:

— Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era înstăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inimă lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu!

119

Auzind acestea, Anania simţi pogorându-se lumina lui Dumnezeu, lucind tare în inima lui. Fu cuprins pe dată de o nespus de mare durere, vedea acum limpe­de cine e el şi Cine e Dumnezeu. Şi fiindcă asemenea descoperire nu poate fi indurată de nimeni cât este în trup, căzu mort la picioarele apostolului. Trecuse deja dincolo, dinaintea Celui Care, Iubire fiind, e de asemenea şi foc mistuitor.

Ridicându-se, tinerii îi acoperiră trupul cu straie cernite, luându-l de acolo. După trei ore, intră şi soţia care nu ştia ce se întâmplase. Petru îi spuse:

— Spune-mi dacă aţi vândut ţarina pentru cinci şekeli?

Iar ea încuviinţă:

— Da, pentru cinci şekeli.

Petru îi spuse atunci:

— De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului?

Iată, picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine!

De îndată ce-i spuse asta, ea căzu la picioarele lui, dându-şi ultima suflare. Intrând din nou, tinerii o găsiră deja moartă. Luând-o şi pe ea, o îngropară lângă soţul ei.

Biserica toată fu îndată cuprinsă de mare înfrico­şare, şi toţi ceilalţi care auziră acestea se umplură de teamă.

120

capitolul XIV

UN PAHAR CU APĂ RECE

— ANIMALUL, DECI, NU E AL VOSTRU?

— Ţi-am spus că e al lui Abu Ben Hesed, care îşi are sălaşul în pustia Shur. Am venit singuri aici. însă tre­buie să i-l duc înapoi de îndată ce-mi termin treburile pe care le am în oraş.

Bărbatul îl privi stăruitor pe băiat timp de un minut; un zâmbet de-abia schiţat îi apăru în colţurile gurii, dar îşi întoarse capul ca băiatul să nu vadă asta.

— Şi cu ce treburi ai venit în Ierusalim? Eşti poate vreun neguţător ce caută perle la un preţ bun sau faci negoţ cu robi? Sau eşti poate pelerin?

— Nu te priveşte pe tine ce treabă am eu aici. Te-am întrebat ceva. Vrei să ai grijă de animal până mă întorc? Te plătesc.

Bărbatul mai privi o dată în treacăt la dromaderul alb; aceasta se scutură făcând să sune vesel clopoţeii din argint care erau prinşi de şa.

121

Am eu grijă de ea, spuse el, încuviinţând din cap o dată sau de două ori şi zâmbind din nou larg. Şi când vei binevoi să te întorci?

în seara asta, dacă îl găsesc pe bărbatul pe care-l caut. Se numeşte iisus. Poţi să-mi spui unde este?

Trebuie să fie cel puţin zece cu numele ăsta în oraş. Vrei să spui Isus Baraba?

Şi bărbatul râse puternic, ca şi cum gândul în sine i-ar fi pricinuit o tainică plăcere.

— E mag? întrebă cu mare interes băiatul.

— Mag? Adică un om căruia i-a fost hărăzită de zei la naştere o stea norocoasă?

— întocmai!

— Atunci el e omul tău!

— Şi tu cum te numeşti? se auzi întrebând un glas limpede şi dulce.

— Cum mă numesc eu? răspunse încurcat bărbatul. Ah! Tu erai fătuco. Numele meu e Gestas, drăguţo. Dar de ce întrebi?

— Ca să te putem găsi când ne întoarcem din oraş. Dar poate acest Isus Baraba, de care ai spus tu, să vin­dece orbirea?

— Dar de ce, eşti oarbă?

— Da, sunt oarbă. Aş vrea să fiu şi eu tămăduită şi am auzit de un om pe nume Iisus care vindecă orbirea.

122

Bărbatul privi serios pentru câteva clipe la ochii ei ne­văzători, deschise apoi gura ca să vorbească, dar scărpinându-se gânditor în cap, privi din nou la dromaderul alb.

— Duceţi-vă în oraş, spuse el îndată, şi mai între­baţi de acest om. Cineva, negreşit, o să vă îndrume, între timp, am eu grijă de animal.

— Hai, Anat, să ne grăbim, strigă voios băiatul. Trebuie să-l găsim cât mai repede!

Şi cei doi se porniră spre cetatea Ierusalimului, care putea fi zărită în apropiere, scânteind în soare cu zi­durile şi turnurile ei alb strălucitoare, senină dinaintea posomorâtei primejdii a pustiirii ce se pleca asupră-i din cerul spumegând de răzbunare.

Iar Gestas luând-o de hăţuri pe falnica şi măreaţa Mirah, izbucni în râs. „Sunt, cu adevărat, iubit de zei”, îşi zise el. „O să iau bani frumoşi pe dobitocul ăsta”, spuse el, lovind cu toiagul peste faţă dromaderul alb, ca să ştie că de-acum are un nou stăpân.

— Iată acolo un bătrân înţelept, îi zise Seth fetiţei oarbe, pe când intrau amândoi pe poartă. Fugind îna­inte, îl trase pe bărbat de mânecă:

— îmi poţi spune unde îl găsesc pe Iisus, Cel ce vindecă orbirea?

Bătrânul se întoarse către băiat cu văpăi în ochi:

— Pleacă de aici, cerşetor nenorocit! Cum îndrăz­neşti să-mi întinezi aerul cu acest nume?

123

Seth rămase cu gura căscată, privind la bărbatul ce plecase mai departe, bombănind mânios către sine, cu barba albă mânată de vânticelul uşor peste umăr. Pe Nilul cel sfânt! exclamă el. Cu ce oare l-am. jignit? Zeii fie lăudaţi! în Memphis nu vezi asemenea obiceiuri. Dar cu toate astea, trebuie să stărui cu întrebarea.

Luând din nou de mână fetiţa oarbă, îşi continuă drumul. Deşi ziua de-abia începuse, atmosfera străzii era deja însufleţită, cu oameni ce umblau încolo şi încoace. Negustorii ce stăteau tihnit pe scaun, strigau tare ca trecătorii să le cumpere marfa; cerşetorii se tânguiau, spunându-şi povestea tristă şi dezvăluind mulţimii grăbite, ce îşi ferea ochii, sluţenia înspăi­mântătoare; sacagiii îşi ciocneau pocalele din bronz şi zbierau din toţi bojocii, lăudând apa răcoritoare ce o cărau pe spate în burdufuri din piele de capră. La un moment dat, cei doi „aventurieri” fură nevoiţi să se tragă într-un colţ de zid, căci tocmai trecea pe acolo o întreagă formaţie de soldaţi romani, ale căror scuturi bine lustruite luceau minunat în soarele sclipitor.

Fără să ştie prea bine de ce, Seth simţi deodată cum i se pune o greutate pe inimă. Aproape că îi era teamă acum să mai pună întrebarea ce-i stătea pe buze oricăruia dintre oamenii aceştia atât de preocupaţi şi nepăsători. De îndată văzu însă un orb care îşi făcea încet

124

drum, bâjbâind cu toiagul său şi cerând de pomană cu un strigăt tânguitor. Inima i se făcu şi mai mică. „Dacă aici este un mag ce poate vindeca orbirea”, se gândi el, „cum se face că omul acesta nu-l caută?” înaintând către el, îi atinse uşor mâneca cămăşii.

— Poţi să-mi spui, întrebă el temător, dacă este pe undeva pe aici un bărbat pe nume Iisus, Care poate vindeca orbirea?

Cerşetorul se opri puţin şi-şi întoarse capul.

— A fost un astfel de om, zise el, dar a murit răstig­nit acum trei luni. Eu n-am dat niciodată de El, adăugă cu amărăciune. Am ajuns prea târziu.

Apoi plecă în drumul său, şi băiatul îi mai auzi pen­tru o vreme vocea ascuţită înălţându-se şi stingându-se tristă în josul străzii.

— Fir-ai să fii de prost! De ce te-ai oprit în mijlocul drumului?

O lovitură iute de bici a unui om ce călărea un asin, i se abătu peste obraz, trezindu-l la realitate. în aceeaşi clipă, auzi cum ţipă Anat. Aruncând repede o privire, o văzu căzută la pământ, sub copitele animalului de povară călărit de acel om.

Cuprins de spaimă, băiatul scoase un ţipăt şi ţâşni, trăgând repede fata din acel vălmăşag de oameni şi animale. Cel ce mâna asinul continuă să-l blesteme, iar ceilalţi trecători de-abia dacă se opriră o clipă să

125

se uite curioşi la ce se întâmplase. Nimeni nu-i sări în ajutor; cu o teamă rece scurgându-i-se pe şira spinării, ridică în braţe mogâldeaţa căzută.

în apropierea lor se profila o arcadă cu o poartă mare săpată adânc într-un zid — adăpostind acolo fata, se uită îngrozit la chipul cel mult iubit.

— Anat! Anat! strigă, plecându-se asupra ei.

Nu primi însă niciun răspuns. Floarea ca de pier­sică din obrajii ei cafenii căpătase o stranie paloare întunecată, genele ei răsfrânte se lăsaseră peste ochii nevăzători, iar mâinile-i fine se răciseră cu totul.

— Anat! Anat! repetă el înnebunit. Trezeşte-te! Şi luând-o de braţ, de-abia ştiind ce face, îşi zise:

„Doamne! Dacă a murit...”

În acea clipă, se auzi zgomotul puternic făcut de zăvoarele ruginite ale porţii mari din spatele lor, care deschizându-se făcu loc unui cap cu turban ce ieşi la iveală cu băgare de seamă. Băiatul sări în picioare cu reînnoită nădejde.

Bunule domn! spuse el rugător. Sora mea a fost grav rănită, nici nu ştiu dacă mai e în viaţă. Vreţi să-mi daţi un pahar cu apă să încerc să o readuc puţin la viaţă? Bărbatul se uită la el rece.

— Aceasta e casa Domnului şi nu se cuvine ca morţii să îi treacă pragul. E mare urâciune dinaintea lui Iahve. Pleacă de aici, că acuşi începe slujba!

126

— Vă implor, pentru dragostea lui Iisus! Daţi-mi doar un pahar cu apă, un păhăruţ cu apă!

— Pleacă iute de aici! spuse din nou bărbatul, fă­când un gest de dezgust. Aici nu e loc pentru cei ca tine!

Şi dădu apoi să împingă cu piciorul în stradă trupul lipsit de cunoştinţă al fetei.

Ochii lui Seth se făcură scântei.

— Să se aprindă asupra ta toate blestemele lui Sechet! strigă el mânios. Ai inima la fel de împietrită ca a unei mumii vechi de o mie de ani!

Şi ridicându-şi iarăşi povara, plecă de acolo, cu răsunetul blestemelor furioase ale iudeului în urechi, înaintă grăbit fără a vedea nimic în faţă. Nu ştia înco­tro merge, dar nici nu-i mai păsa. în scurt timp însă îşi dădu seama că ajunsese într-un loc mai liniştit.

Cu un vag simţământ de uşurare, lăsă din nou trupul neajutorat pe pavaj. De această dată, spre marea lui bucurie, auzi un mic sunet. Fata încerca să vorbească, îngenunchind lângă ea, îi ridică capul pe genunchi.

— Apă! Apă! gemu ea cu un glas slab.

Privi de jur împrejurul lui. Strada îngustă şi lungă era înăbuşitor de fierbinte; de fiecare parte a străzii, se întindeau ziduri albe din piatră neşlefuită, în care era săpată adânc, din loc în loc, câte o uşă. Doi sau trei câi­ni stăteau pitiţi în umbra întunecoasă a unei arcade din

127

apropiere, şi un cârd de rândunele se tot zburătăceau în lumina năucitoare a soarelui, strigând una către alta cu o sălbatică dulceaţă, dar nu se vedea nici ţipenie de om. Auzea, în depărtare, din strada plină de agitaţie pe Care tocmai o părăsise strigătele vânzătorilor şi ale celor ce mânau asinii. Ascultând mai atent, i se păru că aude, undeva în apropiere, şipotul uşor al unei fântâni. Privind în sus, văzu cum de peste zid deasupra capului îi flutura licărirea unor frunze verzi. Sigur era acolo o grădină şi apă, fără îndoială, era încredinţat de asta. Se ridică în picioare, lăsând în jos cu grijă capul lui Anat şi trase nerăbdător de clopoţelul ce atârna lângă una din uşi. După o lungă aşteptare fiecare minut îi părea băiatului o veşnicie cineva dădu la o parte o mică deschizătură a uşii şi îndată apăru capul unui bărbat.

— Ce vrei? îi spuse acesta pe un ton ferm, în timp ce iscodea din priviri băiatul.

— Apă! Pentru dragostea tuturor zeilor! Apă! Sora mea...

Ce-ţi veni, băiete, îl întrerupse furios bărbatul, să baţi la uşa palatului arhiereului pentru apă? Pentru cei ca tine există fântâni publice!

Şi fără nicio altă vorbă, închise hotărât uşa. Pentru o clipă, Seth rămase cu totul uluit, apoi cu un strigăt înăbuşit de deznădejde se aruncă la pământ, pe pietre­le încălzite, şi îşi plecă capul pe genunchi. După ceva

128

timp, îl trezi o atingere pe umăr. Ridicând capul, se uită prostit, cu ochii roşii de plâns.

— De ce eşti necăjit, băiatule?

Privi la chipul celui ce-i pusese întrebarea fără să-i răspundă. Nu mai văzuse pe nimeni să aibă un aseme­nea chip, şi totuşi, ciudat, ceva din ochii negri ai aces­tuia îi redeşteptă în gând amintirea ştearsă a mamei lui. Tânărul — căci un tânăr îi vorbise repetă întrebarea şi de astă dată băiatul îi răspunse:

— Sora mea a căzut sub copitele unui animal de povară. Şi acum moare de sete, căci nu e nimeni să mă ajute, plosca mi-e goală şi nici nu ştiu unde aş putea găsi o fântână.

Străinul însă nemaiaşteptând să-i spună tot, în­cepu a stropi cu apă faţa fetei care îşi pierduse iarăşi cunoştinţa.

— Nu e grav rănită, spuse el după câteva clipe. Vezi, deja îşi revine!

Şi, cu adevărat, ca urmare a iscusitei sale purtări de grijă, obrajii şi buzele fetei rănite începură a-şi recăpă­ta din culoare.

— E însă nevăzătoare, spuse Seth, privind cu tris­teţe la chipul tânărului, şi de aceea am venit din Egipt, ca să-L găsim pe Iisus care poate tămădui aşa ceva. Un cerşetor mi-a spus că a murit, dar nu e adevărat, nu-i aşa?

129

Pe chipul străinului se ivi strălucitor un zâmbet atât de îngeresc, încât băiatul fără să vrea, plin de uimire, slobozi un strigăt.

Nu, strigă acesta, nu este mort, ci trăieşte de-a pururea, stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

Şi spunând acestea, îşi aţinti privirea asupra băiatului.

— Spune-mi, îi zise el pe un ton grav, tot ce ţi s-a întâmplat şi cum ai ajuns să-L cauţi pe Iisus în ţinutul acesta îndepărtat.

Şi băiatul îi povesti tot. Cum trecuseră părinţii lor pe tărâmul celor adormiţi, lăsându-i orfani; şi cum, timp de mulţi ani, avusese el grijă de sora lui oarbă.

îi povesti apoi de bărbatul care voise să-i vândă robi şi cum, fugind de la faţa lui, auziră pentru prima dată, de Omul ce poate tămădui orbii; apoi de cumplita lor călătorie prin pustie, de felul în care au fost salvaţi de ameninţarea vulturilor şi de cum au scăpat din mâna lui Pagiel. Când termină de vorbit, tânărul rămase pentru un timp tăcut.

De bună seamă, spuse el apoi, Domnul v-a călă­uzit paşii.

Şi ridicându-şi capul, privi către înaltul cerului ulu­itor de albastru.

Tu, care ai spus Iată, Eu cu Voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului, îndreaptă- Ţi acum

130

privirea către această copilă care a venit la Tine, cu atâta trudă, sete şi durere, căutând să fie vindecată, şi după a ei mare credinţă, tămăduieşte-o, rogu-Te, prin mâna slujitorului Tău.

Apoi aplecându-se, în timp ce băiatul nici nu mai putea sufla de cât era de înmărmurit, îşi puse uşor şi cu blândeţe mâna pe ochii cei lipsiţi de vedere ai lui Anat.

— în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, mur­mură el, primeşte-ţi vederea!

Şi pe dată în ochii întunecaţi ai fetei, care fuseseră până atunci la fel de reci ca giuvarele cele neînsufleţite, se ivi lucind o rază de simţire. Privind drept în ochii străinului, şopti uşor:

— Tu eşti bărbatul ce se numeşte Iisus?

— Nu, copila mea, răspunse el, eu nu sunt decât slujitorul Său, Ştefan.

131

CAPITOLUL XV

ÎN CĂUTAREA FUGARILOR

PAGIEL SOSI SEARA LA UŞA CORTULUI LUI Abu Ben Hesed, care privea cu încântare, cum îi era obiceiul, apusul de soare. Trecuseră patru zile de când îi văzuse pe cei doi copii dispărând pe spinarea dromaderului alb. Nu-şi grăbise întoarcerea, căci fiind încet la minte şi confruntându-se cu o atât de grea încercare, zăbovise mai mult timp să cugete la aceasta.

— Nicăieri nu te poţi reculege şi cugeta mai bine ca în singurătatea pustiei, spuse Pagiel, repetând cuvinte­le bătrânului.

Şi zicând asta, se aşeză liniştit într-un loc în care rămase timp de o zi întreagă. Fiul păstorului Kish era însă nerăbdător.

Lasă-mă să mă întorc, te implor, îi spuse lui Pagiel, de-abia aştept să văd chipul soaţei mele.

ce tot spui, omule? strigă Pagiel înfierbântat. Crezi că îţi mai dau fiica de soţie? Târgul nostru a căzut.

132

Ben Kish o iubea mult pe fiica lui Pagiel şi de aceea era îndrăzneţ şi atât de hotărât. Mai mult de atât, ve­dea că cel din faţa lui se temea de întoarcere.

— Tatăl meu e acum mânios, spuse el lui Pagiel, fiindcă cei doi egipteni au scăpat, luând cu ei şi anima­lul. însă eu am să mă întorc la stăpânul meu şi am să-i spun ce-au făcut. Se cuvenea ca aceştia să fie vânduţi ca robi, iar preţul lor să fie adăugat la zestrea fiicei lui Pagiel.

— Nu, n-ai să te întorci! răcni la el Pagiel. Dacă Ben Hesed află asta, voi fi alungat, departe de familie şi de fraţii mei.

Ben Kish zâmbi.

— Şi ce e mai bine, să fii alungat sau să-l primeşti ca fiu pe feciorul lui Kish? Căci una din două sigur se va întâmpla.

— Jură-mi că ai să păstrezi taina, spuse Pagiel, şi am să-ţi dau fiica de nevastă, după cum ţi-am şi spus.

— Jură-mi că ai să-mi dai fiica de nevastă, îi răspun­se Ben Kish, şi eu am să păstrez taina.

Cei doi se legară în acea zi cu mare jurământ şi ridi­cară din pietrele de la faţa locului o columnă, ca simbol al legăturii lor, menită să rămână la fel de neschimbată ca pietrele ce dăinuie în timp fără a suferi nicio schim­bare. Le rânduiră apoi cum se cuvine şi porniră cu mare grabă la drum. Călătorind spre casă, fiul lui Kish

133

râdea în sinea lui cu gândul la biruinţa sa, iar Pagiel gândindu-se întruna ce poveste să născocească pentru a da socoteală de pierderea dromaderului alb, uită de toată această păţanie.

„Ben Hesed e necruţător”, se gândi el. „Dacă îi spun căau venit hoţii şi ne-au furat dobitocul pe drumul de întoarcere, va spune: Şi de ce nu te-ai dus după ei să-i treci prin sabie? Văd că nu eşti deloc rănit. Dacă îi spun că dobitocul a fugit în pustie, va râde de mine şi mă va dispreţui. Nu! Am să-i spun adevărul. La urma urmelor, e cel mai bine. Şi apoi, Dumnezeu îi iubeşte pe cei ce spun adevărul. Am să-i spun că neobrăzaţii de egipteni au ieşit pe furiş în timp ce noi dormeam la amiază, fugind cu animalul, şi că i-am urmărit până la căderea întunericului, dar tot nu i-am putut ajunge.”

Spunându-i toate astea lui Ben Hesed, se opri din vorbit, rămânând în aşteptarea răspunsului. Pentru o bună bucată de timp, stăpânul nu-i spuse nimic, căci era foarte mânios, şi obişnuia ca atunci când era mult prea tulburat să se înfrâneze de la vorbă. De altfel, spunea el adeseori: „Se cuvine oare ca omul să scoată răgete de fiară? Să nu fie! Căci făcând astfel, nu mai e om. Omul, dimpotrivă, trebuie să rămână tăcut, amintindu-şi că Dumnezeu l-a făcut după chipul Lui. Priveşte cum stă cerul, fără să grăiască nimic chiar şi când pământul şiroieşte tot de sânge. Oamenii hulesc

134

şi duc în deşert numele lui Dumnezeu, şi cu toate astea nu se arată nicio urgie de sus care să-i nimicească. Să fim, aşadar, răbdători cum se cuvine a fi cei care sunt cu puţin mai prejos faţă de îngeri, zidiţi după asemă­narea Celui Vecinic.”

De data asta, Ben Hesed păstră atât de mult timp tăcerea, încât Pagiel se umplu de teamă. Culcat la pământ, rămase nemişcat în această umilă plecăciune ca să se ferească, în timp ce îi istorisea povestea, de ochii stăpânului ce se făcuseră năprasnici ca fulgerul.

După o vreme, începu să se simtă atât de rău de la nisipul fierbinte pe care îşi plecase fruntea, şi de la tremurul genunchilor, încât îşi zise în sinea lui, „de ce să mă înjosesc eu aşa în faţa acestui om?” Şi la gândul ăsta, se mânie şi el căci mânia e mai puternică decât frica şi ridicându-se, stătu drept dinaintea lui Ben Hesed. Acesta se ridică, la rândul lui, în picioare şi spuse:

— Eu însumi am să plec pe urmele acestor egipteni şi-am să-i aduc din nou în pustie, şi aceasta îmi va fi răzbunarea!

Şi zorindu-se, plecă de îndată la drum, în timp ce Pagiel rămase în tabără. Avea acum de isprăvit pro­blema măritişului fiicei sale. Amintindu-şi asta în drumul spre cort, îşi rupse iarăşi barba şi strigă către Dumnezeu să-l scoată din necaz. Şi se căzni el a găsi

135

cuvânt bun, dar nu-i veni în minte decât cuvântul scris de Psalmistul David: Pândi-va păcătosul pe cel drept şi va scrâşni asupra lui cu dinţii săi. Iar Domnul va râde de el. că mai inainte vede că va veni ziua lui. Şi negăsind în asta nicio mângâiere, îşi curmă pe dată ruga.

Ben Hesed ajunse la fruntariile Iudeii după o călă­torie care îi luă jumătate din timpul obişnuit, căci nu zăbovise deloc să se odihnească nici la amiază, nici noaptea. De îndată ce trecu apa, începu să întrebe pe toţi ce-i întâlnea pe cale de dromaderul cel alb, şi fi­indcă animale de felul şi coloritul acestuia nu treceau prea des pe acolo, află în curând că erau oameni care îl văzuseră. Fugarii stătuseră acolo pentru o noapte, şi în alt loc găsi un ban din salba fetei, pe care copiii îl vânduseră să dea de mâncare animalului.

— Măcar nu şi-au bătut joc de dobitoc, îşi zise în sinea lui Ben Hesed, şi pe nesimţite, de la o zi la alta, mânia sa începu a se domoli.

— Mai întâi vreau să aud ce are să-mi spună băia­tul înainte să-l judec, spuse el fiului care îl însoţea. E bine să vedem ambele părţi ale poveştii şi să-i pătrun­dem miezul. Şi chiar şi atunci când am făcut asta cât am putut de bine, tot suntem departe de atotştiinţa lui Dumnezeu, Care a zidit sufletul, căci dinaintea Lui acesta se arată ca un pergament desfăşurat de aceea, omul trebuie să lase judecata şi pedeapsa lui

136

Dumnezeu. N-am să-mi ridic mâna împotriva acesto­ra, după cum îmi pusesem mai întâi în gând şi în suflet. Prin asta, trebuie să vezi, fiul meu, cât de înţelept e să te grăbeşti încet în tot ceea ce ţine de răzbunare. Toate ceasurile ce s-au scurs au domolit inima cea mânioa­să, întocmai ca picuratul stropilor de ploaie ce sting cărbunii aprinşi. Asta e bine, căci peste un an de zile, mă voi gândi mult mai puţin la pierderea animalului şi fiindcă am dat dovadă de milă, în inimă îmi va rămâne pentru mulţi ani un gust dulce. Priveşte totdeauna la nenorocirea ce-ţi stă de faţă ca la una ce s-a întâmplat cu multe răsărituri de lună în urmă şi îţi vei putea da seama atunci dacă mai merită să te laşi pradă mâniei şi setei de răzbunare.

Făcând timpul să treacă mai repede cu astfel de bune cuvântări şi rămânând, totodată, cu ochii atenţi în căutarea dromaderului său alb, dreptul bărbat călă­tori mai departe spre Ierusalim, căci era încredinţat că acolo avea să-i găsească pe fugari.

Când, după puţină vreme văzură Sfânta Cetate, aşternându-se dinaintea ochilor dalbă şi frumoasă, şi înconjurată de dealuri line şi înverzite, călătorii fură uimiţi să vadă că de pretutindenea venea mulţime de oameni, îndreptându-se ca şi ei spre oraş.

Oare ce-o fi asta? zise Ben Hesed. Căci nu e vre­mea Praznicului.

137

Şi trecând repede de unul din aceste grupuri de oa­meni, văzură în mijlocul lor un bolnav întins pe targă. Acesta gemea rău de tot, căci patul i se zgâlţâia din pricina hurducăturilor drumului.

— De ce îl duceţi pe acesta în Ierusalim? întrebă Ben Hesed pe cei ce îl purtau pe targă.

— Ca să fie tămăduit, îi răspunseră ei. Bucuroşi am fi însă dacă am ajunge acolo cu el viu, căci e deja a treia zi de când ne-am pornit cu el pe drum, şi moartea pare să fie mai iute de picior ca noi.

Ben Hesed se minună de răspunsul lor, dar se înfrână de la alte întrebări, văzând că nu aveau de gând să mai vorbească. Nu mai merse mult şi văzu la marginea drumului o femeie ce stătea jos, plângând cu amar.

— De ce plângi, femeie? o întrebă el, căci nu era dintre cei care socoteau că e o întinare să vorbeşti cu o femeie.

— Plâng fiindcă deşi am în faţa ochilor Sfânta Cetate, nu-mi mai pot continua drumul şi, iată, copilul meu trebuie, până la urmă, să piară.

Şi trăgându-şi picioarele în afara veşmântului, Ben Hesed văzu că erau rănite peste măsură, brăzdate de tăieturi şi pline de băşici, căci aceasta străbătuse drum ung şi anevoios. Cât despre copil, zăcea în braţele ei cu faţa ca ceara şi cu totul tăcut, iar pleoapele vineţii erau deja pe jumătate căzute peste ochii inexpresivi.

138

privind la el, Ben Hesed dădu cu un aer grav din cap, căci împrejurarea îi părea fără de scăpare.

— O să mergeţi călare pe animalul meu, spuse el, şi o să ajungeţi astfel mai repede în oraş. Iar eu voi merge alături de voi.

Femeia zâmbi printre lacrimi.

— Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov să te binecuvânteze! strigă ea, dar plecându-şi privirea către copil, se albi toată la faţă. Poate că e prea târziu, murmură ea.

— De unde vii? o întrebă cu blândeţe Ben Hesed.

— De dincolo de Iordan, din ţinutul deluros. Auzisem de toate cele întâmplate în Ierusalim, şi îmbolnăvindu-mi-se copilul, l-am luat în braţe şi m-am pornit încoace, dar boala s-a adâncit şi mai tare pe drum. Mă tem...

— Iisus are mare putere, o întrerupse brusc Ben Hesed. Se zice chiar că ar fi înviat un om din morţi.

Auzind asta, femeia se umplu de uimire:

— Carevasăzică, nu eşti din părţile locului, zise ea, şi n-ai auzit de toate cele întâmplate în ultima vreme în Ierusalim?

— Vin din pustie. Dar ce s-a întâmplat?

— Iisus a fost omorât... răstignit pe cruce! spuse femeia, cu ochii scânteind de revoltă.

Ben Hesed rămase tăcut pentru câteva clipe.

139

Dar de ce L-au omorât? întrebă el după puţină vreme.

Nu ştiu, spuse obosită femeia, trăgându-şi la piept copilul. L-am văzut odată în satul meu. A făcut acolo mai multe tămăduiri minunate şi îmi amintesc multe lucruri până în ziua de astăzi din toate cele spu­se de El. A fost un mare Proroc şi, iată, acum puterea Lui a trecut la ucenicii Săi, aşa cum Ilie şi-a lăsat să-i cadă din cer cojocul pe Elisei, pe când se ridica în carul său de foc, căci nu mai avea trebuinţă de el.

Ben Hesed privi din nou la oraşul spre care se apropiau acum cu paşi repezi. Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu, murmură el, acesta este Ierusalimul, pe care Eu l-am pus în mijlocul neamurilor şi al ţărilor dimpre­jur. Iată îţi vine sfârşitul! A sosit nenorocire asupra ta, locuitor al ţării! Vine vremea, vine ziua tulburării. Iată vin acum îndată să vărs asupra ta urgia Mea, mânia Mea să o potolesc asupra ta şi te voi judeca după căile tale şi după toate ticăloşiile tale te voi pedepsi, căci ţara aceasta e mânjită de nelegiuiţi cu sânge, iar cetatea e plină de silnicii.

Şi ajungând la poarta cetăţii, aşteptară mult timp să intre, căci nu puteau de mulţimea bolnavilor, a ologilor şi a orbilor ce veneau din toate părţile. Străzile erau pline de ei şi de gemetele şi vaietele lor. Ben Hesed cu fiul şi cei doi slujitori ai săi, dimpreună cu femeia care

140

încă îşi mai ţinea la piept copilul nemişcat, merseră după ceilalţi.

După o vreme, le fu însă cu neputinţă să mai îna­inteze şi se opriră, aşteptând în locul în care se aflau. Aproape de ei, doi bărbaţi ţineau pe loc un îndrăcit ce mugea puternic din când în când, şi îşi sfâşia hainele, care erau deja numai zdrenţe, şi se năpustea la faţa ce­lor ce îl ţintuiau locului. Puţin mai departe, ochiul ager al lui Ben Hesed zări un bărbat neputincios zăcând pe un pat, pământiu cu totul la faţă. După acesta era un grup de orbi, care în obişnuita lor apatie şi nefericire, stăteau deznădăjduiţi, fără să ştie ce anume aşteaptă, în afară de gemetele şi strigătele celor bolnavi, aproape că nu se mai auzea nimic, soarele bătea fără milă din cer şi praful gălbui se ridica în nori înăbuşitori dar lumea încă stătea şi aştepta.

Peste puţin timp, de undeva din depărtare, se auzi un strigăt sălbatic, de mare bucurie, ca un sunet nearticulat şi îndată după aceea se ridică un mur­mur puternic din mijlocul acelei mulţimi înfiorătoare de suferinzi. Acest cântec de bucurie tot creştea şi iar scădea în intensitate: când se mărea, când aproape se stingea, dar era din ce în ce mai aproape. Ben Hesed privi la femeie — aceasta bâjbâia înnebunită scutecele în care era înfăşurat copilul ei. îşi plecase capul să as­culte bătăile pieptului său micuţ.

141

— Doamne! strigă ea, e prea târziu! A murit! Şi spu­nând asta, căzu fără suflare, cu faţa ca ceara, strângând încă în braţe mogâldeaţa de copil.

Ben Hesed o prinse în cădere şi privi în jurul lui, căutând ajutor.

— Iată, am aici apă! se auzi lângă el o voce, şi ridicându-şi privirea, îl zări spre marea sa uimire, pe Seth, băiatul din Egipt. Băiatul îl recunoscu şi el, în acelaşi timp, şi se trase înapoi, scoţând un mic strigăt.

— Nu e acum vremea să vorbim despre ce avem noi doi de împărţit, îi zise aspru Ben Hesed. Dă-mi apa!

Şi aplecându-se, începu să stropească cu dărnicie faţa femeii.

— Uite-i că vin! strigă băiatul. Stai puţin! îl aduc eu aici, spuse acesta, repezindu-se înainte, prin mulţime.

Ben Hesed privi tăcut la el.

— Cel nelegiuit fuge fără ca nimeni să-l urmărească, zise el în şoaptă, dar piciorul iute nu-l va scăpa, căci urgia va veni asupra lui. Hai! adăugă el, întorcându-se către fiul său, să avem grijă de femeia asta! Căci deacum în zadar îi mai aşteptăm pe tămăduitori.

142

CAPITOLUL XVI

UN SUL DE PERGAMENT

aŢI AUZIT ŞI VOI CE ZARVĂ E ÎN TOT Ierusalimul! Tot prostul şi neştiutorul din ţinuturile dimprejur se îmbulzeşte acum în oraş aducând cu sine pe cel bolnav.

— E mai rău chiar şi decât atunci când Omul era în viaţă, dar ce putem face?

— Mda, într-adevăr, nu putem decât privi cum ne este prădată toată puterea. Şi totuşi, chiar avem de gând să stăm şi să ne uităm, pur şi simplu, cum aceşti oameni ne înşfacă şi puţinul ce ne-a mai rămas?

Şi zicând asta, Anna se ridică de la locul lui, şi des­chise o casetă mică de fildeş din care scoase la iveală un sul de pergament.

— Să tratăm, aşadar, problema între noi, ca mai târziu să înfăţişăm şi Sinedriului toată situaţia. Vă spun însă deschis că şi în Sinedriu sunt oameni care au mintea îndoită. Am scris aici, continuă el, numele

143

celor care sunt, în mare parte, răspunzători de toată această tulburare. Să-i ucidem sau să-i trimitem pe toţi în surghiun şi veţi vedea atunci cum toate miile de oameni care acum pretind că le urmează din credinţă îşi vor pierde degrabă toată această fierbinţeală, care la urma urmelor nu e decât o exaltare şi o nebunie, stârnită cu mare dibăcie în rândul poporului de către aceşti iscusiţi ucenici ai Galileeanului.

Şi vorbind astfel, desfăşură încetişor sulul de pergament.

am pus cap la cap această înşiruire de nume după foarte minuţioase şi atente cercetări, continuă el, privind pe rând la cele două feţe ce priveau atent la el. Pentru tine, Saul din Tars, aceste informaţii s-ar putea dovedi foarte folositoare. Cu timpul, pot fi adăugate şi alte nume, după cum ne va impune starea de fapt, dar pentru moment am aşternut aici doar şaptesprezece nume, printre care se numără şi cei doisprezece înso­ţitori ai Nazarineanului. Din câte mi s-a spus, aceştia sunt acum Apostolii lui, ei fiind şi cei care au iscat aceste necuviincioase reuniuni care se petrec în fiecare zi în Sfântul nostru Templu şi pe care până acum, spre ruşinea noastră, n-am fost în stare să le oprim.

Numele! Numele! strigă nerăbdător Caiafa. Citeşte-le, te rog, fără întârziere!

Anna se încruntă.

144

— Eşti prea zelos în cauza ta, fiul meu, îi zise el făcând un gest de avertizare. însă apreciez sârguinţa ta. Ce n-aş da să fie toţi din Sinedriu într-un cuget cu tine! Numele celor doisprezece ce trebuie stârpiţi cu orice preţ sunt acestea: primul e Simon, numit şi Petru, fără îndoială cel mai primejdios dintre toţi, căci are o limbă tare slobodă şi, din câte se pare, nu se teme nici de Dumnezeu, nici de oameni. N-are ştiinţă de carte şi a fost pescuit de Nazarinean de pe barca lui de pe lacul Ghenizaretului, căci l-a văzut de îndată numai bun de ucenic.

— Nu el e cel ce a zis sus şi tare, cu jurăminte şi bles­teme, că nu îl cunoaşte pe Nazarinean, în noaptea în care Omul a fost dat cu atâta pricepere pe mâna noas­tră de către celălalt ucenic al Lui, Iuda? întrebă Caiafa.

— Aşa e, ai dreptate, fiul meu, răspunse Anna, mângâindu-şi gânditor barba. Recunosc că uitasem cu totul de acea împrejurare cu adevărat, toţi ucenicii Lui s-au lepădat de El şi s-au împrăştiat, fugind atunci când noi am pus mâna pe El.

— Ai zis că acest Petru s-a lepădat de învăţătorul Lui? întrebă Saul.

— Nu doar că a negat că L-ar fi cunoscut vreodată, dar s-a jurat şi a blestemat ca un nebun dinaintea celor ce-l întrebau despre asta şi a făcut aşa fără să fi fost nicicum silit, de vreme ce noi atunci nu ne-am bătut

145

capul să-i prindem pe ucenicii Nazarineanului. Am crezut că e de ajuns să-L nimicim pe El, greşeală de care, iată, se pare că ne vom căi.

înseamnă că omul acesta e un laş! exclamă plin de dispreţ Saul. E doar un lăudăros şi un flecar, mai mult ca sigur că biciul romanilor ii va închide pe viitor gura.

bună ideea ta, îl aprobă Anna, iar asta se poa­te face cu mare uşurinţă. Eu însă sunt pentru nişte măsuri prin care să scăpăm cu desăvârşire oraşul de toată cloaca asta plină de hulă. Al doilea nume pe care l-am scris e Ioan. El poate fi oricând găsit dimpreună cu Petru, despre care tocmai am vorbit. Şi acesta e, în felul lui, destul de primejdios, căci ca şi ceilalţi are mij­loacele lui de înşelare a gloatei, făcând lumea să creadă că are puteri tămăduitoare.

— în Lege sunt măsuri ce trebuiesc luate când cei stăpâniţi de asemenea duhuri săvârşesc cu ajutorul lor faptele întunericului, zise mârâind Caiafa.

— întocmai! încuviinţă Anna. Ajungem îndată şi acolo. Despre ceilalţi nu trebuie să mai spun nimic în afară de faptul că au aceleaşi practici ca şi cei doi deja numiţi şi se îndeletnicesc tot timpul, ziua şi noaptea, cu răspândirea învăţăturilor dăunătoare pe care le numesc cu atâta încântare veşti bune. Am să-i numesc mea o dată, în ordinea lor, de la început. Simon, care e

146

numit şi Petru, şi fratele lui, Andrei; Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu; Filip, Vartolomeu, Toma, Matei, un fost strângător de biruri, Iacov al lui Alfeu şi Levi supra­numit Tadei; alt Simon, care e Canaanit, şi Matia de care am auzit că l-au ales în locul lui Iuda, de care, cu puţină cheltuială, ne-am folosit atât de bine când L-am prins pe Nazarinean, dar care îndată după aceea, spre mirarea tuturor, a făcut nebunia de a se spânzura — ce păcat, căci ne-ar fi fost şi acum de mare folos. La aces­te douăsprezece nume am adăugat şi numele mamei Nazarineanului, Maria, din care cel mai bine ar fi să facem un exemplu, alături de alte câteva femei care, însoţindu-i pe aceşti bărbaţi, coc tot acest aluat rău, aşa cum doar femeile ştiu s-o facă.

La auzul acestor cuvinte, Caiafa se dezlănţui.

— Bine ai spus, strigă el cu o voce răguşită şi tremurândă, căci diavolul a prins-o în cursă pe prima femeie şi toate îi urmează până în ziua de astăzi tot lui, chiar dacă acum se ascunde sub înfăţişarea vreunui tânăr frumos. Te rog să mai adaugi acolo un nume: Ştefan! Un ucigaş şi un tâlhar! Am să-l ucid cu mâinile mele... îl urăsc...

— Fiul meu, spuse pe un ton liniştitor Anna, nuţi face bine să-ţi ieşi astfel din fire. Râvna ta pentru Sfântul Templu te face să pierzi din vedere cât de firav e trupul tău, încă slăbit de pe urma bolii. E scris aici şi numele Ştefan, căci am aflat că şi acesta e în stare să

147

atragă după sine mulţimi de oameni. Are o limbă sprintenă, e frumos la chip, Şi pe deasupra cunoaşte bine felul de-a fi al oamenilor simpli, din mijlocul cărora s-a şi ridicat, căci iată şi numele său arată că e de sorginte elinească.

— E fiul unui tâlhar ucigaş! ţipă Caiafa, şi vreau să-i văd sângele scurgându-se!

sigur că pe toţi cei ce se regăsesc aici cu numele îi aşteaptă pedeapsa cu moartea, zise Anna, lăsându-şi în semn de liniştire mâna pe braţul celui ce vorbise, dar te rog aşteaptă să termin de citit acest pergament, şi de îndată va trebui să luăm măsuri. I-am scris aici, ca să vorbim de ei, şi pe apostaţii Nicodim şi Iosif din Arimateea, foşti membri ai Sinedriului nostru, care s-au dedat cu totul la doriri potrivnice lui Dumnezeu şi la tot felul de hule, însoţindu-i pe aceşti galileeni. Despre Iosif se ştie că i-a cerut în mod deschis lui Pilat să-i dea trupul Nazarineanului, ca apoi să facă mare tevatură cu îngropăciunea acestuia, cumpărând mires­me şi pânzeturi fine ca pentru un om bogat şi aşezând rodul lemnului blestemat în chiar noul său mormânt, de unde a şi dispărut în cea de-a treia zi, ca urmare a maşinaţiunilor aceloraşi apostoli.

L-am cunoscut cândva pe Iosif din Arimateea, adăugă gânditor Saul. Era un om înţelept, cred că am să vorbesc cu el despre aceste lucruri...

148

Nu aşa se face treaba! se repezi strigând la el Anna. îţi interzic să faci asta în numele Sfântului nostru Sinedriu! Nu se cuvine ca cel sfinţit întru slu­jirea lui Dumnezeu să se întovărăşească cu cei căzuţi pradă satanei. Dar staţi puţin! Aud paşi la uşă, poate că sunt ştiri despre ultimele tulburări. I-am poruncit căpitanului gărzii Templului să mă ţină la curent cu ce se mai întâmplă. Intră, te rog, Caleb. Ce s-a mai întâmplat?

— E mare zarvă, bunii mei domni, spuse bărbatul, plecându-se adânc dinaintea lor. Oamenii aceia au să­vârşit alte mari minuni, tămăduind mulţi şchiopi, schi­lozi şi orbi. A dat năvală tot oraşul să-i vadă la porţile cetăţii. Lumea îşi aduce bolnavii punându-i pe jos, pe caldarâm, şi strigând că e de ajuns să treacă peste ei umbra lui Petru ca să fie vindecaţi.

— Scandalos! strigă Anna, sărind în picioare. Vrei să te duci tu, Saul din Tars, cu acest om şi să te în­grijeşti personal de prinderea acestora, ca să le puteţi lua odată cu ei şi umbra. Aruncaţi-i în închisoarea oamenilor obişnuiţi! Şi temnicerul să aibă mare grijă ca aceştia să nu scape! Luaţi cu voi destui oameni ca să faceţi toată treaba în siguranţă şi cât mai repede şi mâine vom dezbate cazul lor.

Saul din Tars se ridicase deja, încingându-şi mijlocul.

149

Vă voi împlini porunca, stăpâne, zise el, plecându-şi capul său mândru, şi chiar mă bucur că am fost văzut vrednic de a-i nimici pe aceşti lucrători ai fărădelegii. Dacă încuviinţaţi, îi pot prinde şi pe toţi ceilalţi părtaşi la această răutate şi mare hulă.

— Mergi, fiul meu, grăi către el Anna, dându-şi ochii peste cap, şi răsfirându-şi degetele împodobite de bijuterii, şi ia cu tine binecuvântarea Arhiereului. Fie ca astfel să te întorci biruitor. Fă cum vrei cu aceşti oameni, dar nu uita doar acest lucru: trebuie să avem grijă, căci prea multă râvnă de la bun început ucide adeseori în faşă o idee lăudabilă, care altfel ar fi crescut, ajungând măreaţă şi de neînvins. De aceea te îndemn să-ţi mai domoleşti zelul atât de arzător şi să acţionezi cu grijă şi înţelepciune, cum se cuvine unui om cu ade­vărat înţelept.

După ce tânărul fariseu ieşi, iar uşa se închise după el, Anna îşi frecă mâinile plin de mulţumire.

— Omul potrivit la momentul potrivit! Tânărul acesta e tare curajos, plin de hotărâre, şi cu toate astea uşor de stăpânit. însă n-aş vrea să vorbească despre aceste lucruri cu altcineva, în afară de noi doi. Dacă i-ar auzi vorbind pe unul ca Nicodim, Iosif sau Baraba, mă tem că i-ar putea da un imbold în direcţia greşită. Şi, odată ce l-ai pornit, nu mai e loc de jumătăţi de măsură cu el. Ar ajunge repede un alt Petru, crescut însă de noi.

150

— Aşadar, crezi cu adevărat că oamenii aceştia sunt ai lui satana?

Luat prin surprindere, zâmbetul plin de mulţumire pieri de pe buzele Annei. Uitându-se atent la figura obosită din faţa lui şi văzându-i lucirea febrilă din ochi, mâinile slabe, tremurând agitate şi umerii încovoiaţi, se încruntă.

— Ai face mai bine să te duci în odaia ta, începu el iritat, dar Caiafa îl opri cu un gest nerăbdător.

— Să nu-mi vorbeşti de odaia mea! E adevărat că sunt bolnav, dar boala mea ţine de suflet. Tu nu ştii tot, căci eu nu ţi-am spus, dar află acum că fiul meu David a fost răstignit ca tâlhar de-a dreapta Nazarineanului.

Şi vocea lui se ridică devenind, la ultimul cuvânt rostit, aproape un ţipăt. Spunând asta, începu să-şi smulgă chinuit părul.

Anna sări în picioare.

— Te-ai ţicnit! strigă el. Pentru Dumnezeu, nu mai striga atât de tare asemenea nebunii, nu cumva să audă cine nu trebuie!

— Nu sunt nebun, îi spuse Caiafa. Dacă aş fi nebun, poate că aş mai uita de lucrurile astea. Tu ştii cum l-am pierdut noi, continuă el, şi vocea i se sugrumă într-un suspin răguşit. Ne-a fost răpit de un tâlhar care apoi l-a stricat şi pe el învăţându-l meşteşugul său, acel om fiind şi el atunci răstignit. Acest Ştefan, care predică

151

oamenilor ce urmează Nazarineanului, e fiul lui. Ştefan e Cel care i-a sădit astfel de învăţături şi femeii ce mi-a fost soţie, făcând-o să creadă că Nazarineanul e Mesia, Cel aşteptat de întregul Israil. De-ar fi însă adevărat! O, de-ar fi adevărat!

— Nebunule! strigă la el Anna, încleştându-şi pum­nii. Să mai spui şi altcuiva ce mi-ai spus acum mie şi te arunc în temniţă, să stai pe veci să-ţi răcoreşti minţile înfierbântate. Ce vrei, să necinsteşti numele neamului meu străvechi şi să faci din el prilej de bârfă? Acest Ştefan va muri şi asta cât mai repede. Şi de-acum ai grijă să nu mai deschizi gura despre aceste lucruri! M-ai auzit?

Dând de privirea ucigătoare a bătrânului, Caiafa se umplu de teamă.

— Aşa va fi, cum ai spus tu, zise el cu un glas stins şi şovăielnic. Iar apoi izbucni ca un copil bolnav într-un hohot de plâns.

152

capitolul XVII

ÎN TEMNIŢĂ

ÎN TEMNIŢĂ ERA ÎNTUNERIC, IAR PAIELE DE PE jos umede şi murdare. Abu Ben Hesed reuşea cu greu să răsufle în aerul cu totul îmbâcsit. Gemând, se bătu pe piept şi zise suspinând:

— Vai, cum triumfă cel rău împotriva celui nevi­novat. Suntem ca pasărea ce-a căzut în cursa vânăto­rului.

Copilul din braţele femeii de lângă el se trezi şi în­cepu să plângă.

— N-am să-i dau de mâncare, spuse cu jale femeia. Dar iată că are acum putere să ceară mâncare, slavă Celui Atotputernic. Şi totuşi cum se amestecă amarul cu dul­cele... De-abia mi-a fost tămăduit pruncul şi deja am fost aruncaţi în locul ăsta atât de murdar. Din ce pricină, nu ştiu. Mă rog însă Celui în numele Căruia a fost săvârşită tămăduirea.

— Şi crezi că Cel Care ţi-a vindecat copilul nu poate

153

Să te slobozească şi din închisoare? spuse o voce puternică ce străpunse bezna.

Femeia se trase mai aproape de Abu Ben Hesed.

Cine a vorbit? şopti ea temătoare, în timp ce co­pilul continua să plângă la fel de tare.

Ben Hesed îşi întoarse privirea pătrunzătoare către locul din care se auzise acea voce. I se păru că vede mai multe figuri întunecate strânse într-un colţ una lângă alta.

— Cine sunt tovarăşii noştri de suferinţă? întrebă el.

— Suntem apostolii Domnului Iisus, în al Cărui nume am şi putut tămădui atâţia bolnavi. Am fost aruncaţi aici din porunca arhiereilor. îi cunoaştem prea bine pe cei ce ne-au prins. Slavă însă Celui Vecinic, căci iată ne-a găsit vrednici de a împărtăşi suferinţa Domnului, ca astfel să ne împărtăşim şi de slava Sa în care viază El alături de Tatăl Cel din Ceruri. Dar voi cum de-aţi ajuns aici?

— Eu vin din pustie, răspunse Ben Hesed. Şi cum mergeam noi, am văzut-o la marginea drumului pe această femeie ce voia să-şi aducă copilul în Ierusalim, să-i fie tămăduit. Când mi-am dat seama că nu mai poate merge din pricina oboselii, am pus-o pe anima­lul meu şi am adus-o în oraş. Aşteptând şi împresuraţi fiind din toate părţile de mulţime, ni s-a părut că între timp copilul murise, şi am scos-o puţin pe femeie în afara mulţimii, căci răpusă fiind de durere, aproape

154

că-şi dăduse şi ea duhul. Şi apoi un băiat pe nume Seth

a adus la noi un tânăr care aşezându-şi pe amândoi mâinile, i-a făcut bine. Am văzut asta cu ochii mei, după cum au văzut şi toţi ceilalţi care erau cu noi, şi am strigat toţi dând slavă lui Dumnezeu pentru mare mila Sa, şi apoi şi-a ridicat şi femeia vocea aducând mulţămită. Dar cum ne bucuram noi aşa, a venit la noi cineva care ne-a poruncit să facem linişte. „Cum să tac”, i-am răspuns eu, „când cu ochii mei am văzut asemenea lu­cru minunat?” I-am spus apoi să plece, căci nu-mi stă în obicei să dau ascultare poruncii nimănui, de vreme ce eu însumi sunt stăpân în propriul meu ţinut. Dar de îndată ce i-am spus asta, am fost luat, din spate, prin surprindere de oamenii lor, care ne-au înhăţat şi m-au luat dimpreună cu această femeie. Pentru asta, mă voi răzbuna pe acest om, şi n-am să mănânc pâine şi nici n-am să beau vin până când n-am să-mi vărs mânia asupra duşmanului meu. Eu, Ben Hesed, am spus ce-am avut de spus.

— Nu aşa, fratele meu, se auzi o altă voce, căci iată am să-ţi arăt o altă cale mult mai bună. Domnul nostru Iisus Hristos, când a fost vândut şi dat în mâna oamenilor răi care şi-au făcut cu El voia, ocărându-L, bătându-L şi în cele din urmă răstignindu-L, cu toate că avea întreaga putere dată Lui de Sus, nu S-a împotrivit câtuşi de puţin, după cum e şi scris de către

155

prorocul Isaia: Dispreţuit a fost şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa, dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El afost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Ca un miel spre junghere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Aşadar, dacă însuşi Sfântul IiSus, Domnul Cerurilor, a putut îndura cu răbdare atâta suferinţă, e cuviincios ca noi, oameni păcătoşi, să căutăm răzbunarea?

Ben Hesed ascultase tot cu mare băgare de seamă.

— Aş vrea să ştiu mai multe despre acest Iisus.

L-am văzut odată în Ierusalim. Mi s-a părut că arată ca un om oarecare, deşi auzisem că are puterea de a-i vindeca pe toţi cei atinşi de boală.

Şi îi istorisiră lui toată povestea lui Iisus din Nazaret,

şi când ajunseră să-i spună de moartea Sa cumplită pe cruce, bătrânul plânse tare mult.

— De-ar fi dat Domnul să ştiu şi eu! strigă el. Aş fi venit cu oamenii mei ca un vârtej iute din pustie şi L-aş fi smuls din mâinile vrăjmaşilor Lui. Căci Dumnezeu în pustie Se sălăşluieşte.

—dar nu domneşte oare Domnul peste tot pămân­tul, fiind El Făcător a toate? strigă Petru. Cu toate astea,

156

a îndurat toate ce trebuiau să fie. Aceasta era voia Lui cu El însuşi, după cum ne şi spusese de multe ori îna­inte de moarte, dar noi orbi fiind nu L-am ascultat. O, da! Eu m-am şi lepădat de El atunci când era la greu. Şi totuşi m-a iertat, şi aşa îi va ierta şi mântui pe toţi cei care caută spre El.

— Dar cum poate El ierta dacă e mort? zise cu tristeţe femeia. Căci ce nădejde mai poate fi după moarte. Odată ce s-au dus, morţii nu se mai întorc nici de dragul iubirii, nici al iertării. Chiar de-ar fi ca noi, îndureraţi, să vărsăm şi lacrimi de sânge.

— Dar n-ai auzit, strigă uimit Petru, că pe El nici mormântul nu L-a putut ţine închis? Căci a înviat în cea de-a treia zi, şi noi toţi L-am văzut, şi ne-am pu­tut da seama prin mai multe semne de netăgăduit că El este şi nimeni altcineva. Şi aşa cum a înviat şi S-a sculat din morţi, tot aşa şi cei care cred în El vor învia. Moartea e înghiţită de biruinţă. După mai multe zile, am văzut cu ochii noştri cum S-a înălţat, primit fiind de Ceruri. Dar El şi-acum e cu noi, venind să ne ajute şi să ne aline suferinţa, şi va fi cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului!

Şi zicând el acestea, tot locul acela se umplu de lumină, şi văzură deschizându-se uşile închisorii. Şi minunându-se ei de această vedere, un om în veşminte cu totul lucitoare se ivi dinaintea lor spunând:

157

— Mergeţi şi, stând, grăiţi poporului în Templu toate cuvintele vieţii acesteia!

Şi plecară cu toţii în noapte, dar cei ce păzeau tem­niţa rămaseră nemişcaţi la uşă, fără să vadă şi să audă nimic din cele întâmplate, căci simţurile le erau legate de înger.

Ben Hesed fu în acel ceas botezat, şi odată cu el şi femeia, căci crezuseră ceea ce li se spusese de Iisus din Nazaret. Şi rămaseră peste noapte în casa lui Ioan. Dis de dimineaţă, Apostolii intrară în Templu ca să vor­bească poporului, după cum le poruncise îngerul.

în jurul celui de-al treilea ceas, membrii Sinedriului se adunară laolaltă la porunca lui Anna, cu toţi cărtu­rarii Legii şi rabinii din Ierusalim, pentru a se sfătui împreună ce să facă cu cei care fuseseră aduşi de Saul în închisoare. După ce Anna le vorbi pe îndelete şi îi câştigă de partea lui cu toată priceperea şi puterea sa de convingere, arătându-le că, în cea mai mare parte, oamenii aceştia sunt ai diavolului şi că de hotărârea Senatului lor atârna cinstea şi siguranţa Israilului, po­runci ca prizonierii să fie aduşi dinaintea lor. Căpeteniile gărzii Templului se supuseră şi ducându-se în temniţă, întrebară străjerii din faţa uşilor dacă prizonierii le-au făcut necazuri în timpul nopţii.

I-am auzit vorbind între ei cam pe la al treilea ceas al nopţii, răspunse cel ce conducea paza închisorii.

158

Dar de mai multe ore încoace, nu i-am mai auzit făcând nicio mişcare. Cred că şi acum dorm.

— Trebuie să se trezească ca să se înfăţişeze dinain­tea Sinedriului. Scoate-i îndată, căci mă grăbesc!

Atunci străjerul, care se numea Chilion, deschise uşa închisorii şi intrând, strigă cu glas tare:

— Treziţi-vă, trândavilor, şi veniţi încoace!

Dar neauzind nicio mişcare, îşi scoase sabia şi o înfipse într-una din grămezile de paie mucegăite.

— Dacă nu ieşiţi de bună voie, vă scot împingându-vă cu sabia!

Dar niciun ţipăt de durere nu răspunse ascuţişului săbiei. Trăgându-se înapoi la lumină, răcni la ceilalţi:

— Aduceţi-mi o făclie, căci e mare beznă în groapa asta, şi nemernicii ăştia nu scot nicio vorbă.

Repezindu-se toţi, aduseră mai multe făclii şi cerce­tară cu atenţie temniţa. Prizonierii nu mai erau acolo...

— Te-ai îmbătat astă-noapte şi ţi-au fugit prizonierii pe sub nas, zise Caleb, conducătorul gărzii Templului, după ce se încredinţă cu totul că aceştia fugiseră din temniţă. Pentru asta vei fi biciuit!

— Nu e adevărat, omule! N-am mâncat nicioda­tă pâine şi n-am băut vin de-a lungul nopţii, spuse Chilion, gâtuit de furie, iar ei pot depune mărturie pentru mine. Am stat tot timpul în faţa uşilor, întocmai aşa cum ne-ai găsit. Trebuie să fi scăpat pe dinăuntru.

159

Cercetară mai bine apoi zidurile şi duşumeaua închisorii, dar nu era niciun loc pe unde să fi scăpat măcar un şoarece.

— Dacă nu-i găsiţi, sunt un om distrus! strigă Chilion, sfâşiindu-şi hainele. Puterile lor magice i-au ajutat să facă asta. Crezi oare că cei care pot des­chide ochii celui orb, nu pot deschide şi uşile unei închisori?

Caleb se întoarse în sala Sinedriului şi plecându-se dinaintea celor de faţă, spuse:

— Cu mare părere de rău, domnii mei, trebuie să vă spun că am veşti proaste. Nu se ştie cum, dar prizoni­erii au fugit din închisoare în timpul nopţii.

— Cum e cu putinţă aşa ceva? strigă mânios la el Anna. Cine a păzit temniţa?

— Ceata lui Chilion, cu el însuşi în frunte, stăpâne, închisoarea a fost bine închisă şi când am ajuns aco­lo i-am găsit înaintea uşilor, dar când le-am deschis, n-am găsit pe nimeni înăuntru.

— E cu adevărat ceva nemaiauzit, domnul meu, remarcă sarcastic Alexandru. Se va răspândi, fără în­doială, peste tot zvonul că prizonierii au vorbit în tim­pul nopţii cu păzitorii lor şi i-au convins să slujească cauzei lor, căci aşa fac ei cu toţi oamenii.

— Eu zic că străjerul, Chilion, a fost mituit, spuse altul. Aduceţi-l încoace, să vedem ce poate face un bici.

160

Spatele însângerat face adeseori când nimic altceva nu merge ca limba să fie cinstită.

Dar cum vorbeau ei astfel, Chilion bătu la uşă. Intrând apoi înăuntru, le strigă tuturor că e nevinovat şi că n-a greşit cu nimic în privinţa îndatoririlor lui. Le mai zise că e gata să jure şi pe marele altar al Templului, căci nu e jurământ mai sfânt ca acesta.

— Cât despre cei care i-aţi închis, adăugă el, sunt chiar în acest moment în Templu învăţând poporul!

161

CAPITOLUL XVIII

AI CĂRUIA SUNTEM ŞI CĂRUIA SLUJIM

Dacă ÎMI ÎNGĂDUIŢI, DOMNUL MEU, POT pune mâna pe ei, ca să-i aduc aici?

Vocea era a lui Saul din Tars. Se ridicase de la locul lui şi toate privirile erau aţintite asupră-şi. Vom putea astfel să-i luăm la întrebări şi să aflăm şi dacă acest om a spus adevărul. E neapărat nevoie ca închisorile noastre să fie sigure, căci cred că până ajungem să rezolvăm această chestiune, ele ne vor fi de mare trebuinţă.

— Bine spus, murmurară câţiva din cei sus-puşi în Sinedriu, să fie aşadar aduşi aici cât mai repede. Nu plecăm până nu-i vedem dinaintea noastră!

Ca urmare, Anna porunci gărzii:

— Aduceţi-i pe toţi aici, dar în chip paşnic, căci au mulţi susţinători în rândul oamenilor. Însufleţirea poporului, adăugă el, nutrită şi încurajată la moment nepotrivit şi îndreptată asupra cui nu trebuie, e cea

162

mai mare năpastă. Deşi vă amintiţi prea bine, toţi care eraţi în oraş la vremea uciderii Galileeanului, şi ce poa­te face atunci când e bine orientată. Trebuie să facem în aşa fel încât să aducem poporul de partea noastră, cum s-a întâmplat şi atunci.

Caleb plecă spre Templu împreună cu câţiva oameni aleşi de el şi, ajunşi acolo, dădu de o mare mulţime de oameni adunaţi în pridvorul lui Solomon, care îi as­cultau pe Apostoli vorbindu-le de Iisus, dulgherul din Galileea ce fusese răstignit. Pe acesta îl numeau ei cu mare îndrăzneală Domn al Israilului, încredinţându-i pe toţi că deşi El n-a fost primit de ei, fiind ucis cu atâta cruzime, îi poate mântui de tot păcatul vieţii lor, şi mai mult de atât, le poate da în loc de moarte, viaţă vecinică. Prin urmare, pentru cei ce cred în El, groapa nu mai e înfricoşătoare, căci El a făgăduit şi poate împlini făgăduinţa că va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, să fie asemenea trupului slavei Sale. Toţi cei ce ascultau acestea, fură cuprinşi de bucurie, şi începură a striga tare, rugându-L pe Cel Răstignit să ierte păcatele şi să îşi amintească şi de făgăduinţa făcută lor.

Oamenii îl văzură pe conducătorul gărzii Templului cum se apropie pe furiş de ei, şi un bărbat a cărui barbă acoperea pieptul, şi în ai cărui ochi ardea focul sorilor Pustiei, strigă:

163

îi vedeţi pe aceşti oameni? Sunt precum leopardul din munte ce se năpusteşte, luând pe nepre­gătite prada. Aveţi grijă să nu facă rău oamenilor lui Dumnezeu!

Iar mulţimea răspunse cu mare strigăt:

— Haideţi să-i împroşcăm cu pietre! Dacă îi omorâm acum, n-o să ne mai supere niciodată!

Auzind astea, Caleb se temu peste măsură să nu cadă în mâinile lor, dar fiind om stăpânit şi cu simţul datoriei, se ţinu tare şi cutezător dinaintea lor.

— Bărbaţi israelieni, strigă el, nu avem de gând să-i rănim pe aceşti oameni. Am venit în bună pace, să-i poftesc să meargă cu mine. Sinedriul şi senatul poporului lui Israil ar vrea să audă şi ei tot ce predică, şi de aceea s-au adunat laolaltă. Lăsaţi-i pe Apostoli să meargă cu mine, vă rog, ca şi cei sus-puşi să poată primi Evanghelia.

Spuse aceasta nu din credinţă, ci pentru că înţelept fiind, îşi dădu seama că dacă nu linişteşte mulţimea, nu va avea doar el de suferit, ci întreg Senatul. „Dacă aceştia apucă să-i învinuiască pe arhierei şi preoţi de uciderea Nazarineanului”, îşi zise el în sinea lui, „gloata îi scoate iute afară din sala Sinedriului şi îi rupe pe toţi în bucăţi. Pentru o clipă îi veni şi gândul de a tri­mite vorbă către conducerea oraşului pentru a chema în ajutor un detaşament de soldaţi romani, dar apoi

164

îşi spuse că n-ar face astfel decât să le arate că îi este teamă. Aşa că luă din nou cuvântul, de astă-dată însă vorbind la urechea lui Petru.

— Te rog, bunule Rabbi, zise el cu părută smerenie, să domoleşti mulţimea, căci e limpede că de tine as­cultă, iar eu, chiar dacă am această slujire, n-am nicio putere asupra lor.

— Nu-mi spune mie că sunt bun, tu cel ce L-ai dispreţuit pe Domnul Slavei, îi răspunse Petru. Am să merg însă cu tine.

Apoi făcând semn cu mâna mulţimii să fie cu lu­are aminte, lumea liniştindu-se crezând că vrea să le spună ceva cu privire la garda Templului le zise acestea:

— Bărbaţi israeliţi, acest Iisus, pe care noi îl propovăduim vouă, pe când încă era în viaţă, a poruncit ca toţi cei ce urmează Lui să nu facă rău niciunui om. El a spus că atunci când un om îşi plesneşte aproapele peste obraz, cel lovit trebuie să rabde a fi ocărât de vrăjmaşul său şi a doua oară fără a se împotrivi sau a se mânia. Iar când, în noaptea dinaintea morţii Sale, arhiereii au trimis o ceată de bărbaţi înarmaţi cu săbii şi toiege ca să pună mâna pe El, eu răzvrătindu-mă, i-am tăiat cu sabia urechea slujitorului arhiereului, încât i se despărţise cu totul de cap, Domnul m-a mustrat şi mi-a poruncit să-mi bag sabia în teacă, şi apoi întinzându-Şi

165

mâna şi atingându-l pe rănit, L-a tămăduit. Mai mult de atât, vă amintiţi cum după aceea, când era batjocorit, biciuit şi scuipat de vrăjmaşii Săi, El nu Şi-a deschis gura ca să-i ocărască, ci a îndurat totul cu răbdare, deşi ar fi putut în orice clipă chema mai mult de două­sprezece legiuni de îngeri, înarmaţi cu năprasnice săbii cereşti. Deci dacă urmaţi Celui în Care aţi şi crezut, nu lăsaţi loc mâniei şi fiţi paşnici. Fiţi încredinţaţi că Iisus Hristos, al Căruia suntem şi Căruia slujim, nu va îndura să ne vadă ispitiţi peste măsură, ci va găsi cu cale cum să ne scape din orişice încercare.

Auzind toţi aceste cuvinte, îi lăsară pe Apostoli să meargă cu garda Templului. Ben Hesed însă dimpreu­nă cu alţi bărbaţi puternici, îi urmăriră îndeaproape, şi rămaseră aşteptând la uşa Sinedriului.

— Aşa se cuvine, zise Ben Hesed cu un aer fioros, căci tot despre Domnul ni se spune în Lege, când ci­tim, cu cel cuvios, cuvios vei fi şi cu cel îndărătnic, Te vei îndărătnici. Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, şi ochii mândrilor îi vei smeri, şi mai departe, Domnul întăreşte mâinile mele în vreme de război şi pune arc de aramă în braţele mele. Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şii voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi.

Şi când Caleb îşi dădu seama că bărbaţii aşteaptă la uşă, scrise pe o tăbliţă: „Aveţi grijă, vă rog, cum vă

166

purtaţi cu aceşti Apostoli, căci sunt aici mai mulţi care sunt oricând gata să vă facă pe toţi cei dinăuntru una cu pământul. Şi aceasta porunci să-i fie dusă personal lui Anna.

Când Anna citi aceste cuvinte, inima se iuţi în el ca un cărbune aprins. Cu toate astea, nu-şi încruntă deloc sprâncenele şi se arătă netulburat în timp ce-i pironea cu ochii săi pătrunzători pe cei ce stăteau destul de smeriţi dinaintea acestei măreţe adunări.

— Iar trebuie să vă mustru pe faţă din pricina hulei şi a purtării voastre necuviincioase. Pescari îndărătnici şi proşti, de ce lucraţi întruna fărădelegea? Nu v-am poruncit noi oare de-a dreptul să nu mai propovăduiţi în numele Acestuia? Dar voi, iată, că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi vreţi acum să adu­ceţi sângele Nazarineanului asupra noastră.

— Trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni, spuse simplu Petru.

Anna tremură, înăbuşindu-şi furia, şi vorbi mai de­parte cu un glas stăpânit.

— Asta aţi mai înfăţişat-o ca motiv al neascultării voastre în faţa înaltei Adunări a Poporului lui Israil. Credeţi atunci că Dumnezeul părinţilor noştri nu le mai vorbeşte decât pescarilor, vameşilor şi tâlharilor? Aşa ceva nu e cu putinţă, căci peste noi s-a odihnit pu­terea şi înţelepciunea lui Dumnezeu să putem păstra

167

neîntinată de mâinile celor răi şi josnici credinţa lăsată nouă încă de la părintele nostru Avraam.

alt răspuns nu avem, spuse Ioan, privind drept în ochii plini de mânie ai celui ce vorbise, şi anume că Dumnezeul părinţilor noştri L-a ridicat pe Iisus pe care voi L-aţi ucis atârnându-L de un lemn. Pe El L-a înălţat Dumnezeu să stea de-a dreapta Sa ca Domn şi Mântuitor, să dea pocăinţă lui Israil şi iertare de păca­te. Iar noi dăm mărturie de aceste lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe Care Dumnezeu L-a dat celor ce ascultă de Dânsul.

— Aţi auzit ce-a spus? strigă Anna, sărind în pi­cioare. Ce e asta dacă nu o hulă plină de necinste? O, asemenea otravă împrăştie zi de zi, cu mare sârg, aceşti oameni în popor. Cu adevărat, Nazarineanul e un Domn şi un Mântuitor, iar noi ucigaşii Lui! Odată ce poporul ajunge să creadă asta, ce se va întâmpla oare? Vom fi înlăturaţi şi întregul neam va cădea pradă hulei şi idolatriei.

— Aducem slujbă lui Dumnezeu dacă îi osândim mai degrabă la moarte, spuse lochanan. Trebuie să facem asta pentru binele poporului!

Şi eu sunt de aceeaşi părere! întări Alexandru.

Şi eu! Şi eu! strigară încă zece alte glasuri.

— Să fie ucişi cu pietre!

— Să-i dăm pe mâna romanilor!

168

Vă rog să-mi îngăduiţi, bunii mei domni, îi în­trerupse o voce puternică din cercul adunării, să daţi puţin ascultare şi unuia care fiind oarecum neştiutor cu privire la aceste noi învăţături, le priveşte poate dintr-un punct de vedere uşor diferit de cel înfăţişat de voi, cei care aţi dus cu răbdare greutatea zilei şi toată arşiţa.

— Gamaliel! Gamaliel! strigară câteva voci. Să as­cultăm ce are de spus!

Cel ce luase cuvântul era un om voinic la trup, cu purtări reţinute şi o atitudine demnă. Privind atent la adunarea plină de agitaţie, cu vădită autoritate, atrase toate privirile ce se aţintiseră grave asupra lui.

— Pot să cer, continuă el când tumultul vocilor se stinse, ca persoanele ce fac obiectul acestei discuţii să iasă din sală pentru puţin timp?

După ce porunca fu împlinită grabnic de ostaşii lui Caleb, acesta îşi reluă cuvântul pe un ton cumpătat.

— Spusele acestor oameni, zise el, m-au dus cu gân­dul la cele întâmplate în trecut, căci în experienţa anilor trecuţi omul găseşte totdeauna cel mai bun sfat pentru încercările ce le-aduce prezentul. După părerea mea, să luăm măsuri prea dure pentru nimicirea acestei noi secte, n-ar fi doar neînţelept dată fiind starea de agita­ţie de care e cuprins poporul, dar şi primejdios. M-am pierdut adesea, de bună voie, printre cei simpli şi ştiu

169

ce vorbesc; de aceea luaţi aminte la voi când vă gândiţi să vă atingeţi de aceşti oameni. întorcându-ne, după cum spuneam, la istoria Înaintaşilor noştri, aflăm că s-a mai ridicat cu ceva vreme în urmă un anumit Theudas care se lăuda că ar fi cineva, căruia i s-au alăturat vreo cinci sute de oameni. După ceva timp, acesta a fost ucis într-o încăierare, şi toţi cei care credeau în el au fost repede împrăştiaţi şi nimiciţi. Şi din nou, după acesta, când au fost introduse birurile, s-a ivit un galileean, pe nume Iuda, care a tras după sine mulţi oameni şi a pierit şi acesta, iar cei ce-i dăduseră ascultare s-au risi­pit în toate părţile. Deci asta vă spun acum, stăpâniţi-vă şi lăsaţi-i să plece pe aceşti oameni căci, dacă propovăduirea şi tămăduirile lor sunt de la oameni, se vor vădi repede a fi o nimicnicie. Dar dacă, pe de altă parte, sunt de la Dumnezeu şi vă împotriviţi lor, vă faceţi vinovaţi de a lupta împotriva lui Dumnezeu.

Un puternic murmur de aprobare urmă acestor cuvinte, după care mai mulţi membri influenţi ai Senatului vorbiră, arătându-se în favoarea celor mai si­gure şi păstrătoare măsuri, care fuseseră recomandate de învăţătorul Legii, care tocmai vorbise.

îndată după ce vorbiră toţi aceştia, Anna se ridică în picioare şi privi de jur împrejurul lui. în tăcerea ce se lăsase, puteau acum auzi desluşit tumultul mulţimii furioase.

170

Chiar dacă eu cred că aceşti oameni şi lucrarea lor nu sunt nici de la oameni, nici de la Dumnezeu, ci sunt ai vrăjmaşului îşi începu el cuvântul, cu vocea tremurândă din pricina tulburării lăuntrice pe care o ţinea cu greu în frâu ştiind totuşi că vrăjmaşul poartă tot neîncetat de grijă celor ce sunt ai lui, şi fiindcă nu e de glumit cu poporul la momentul de faţă, sunt de acord cu preacinstitul Gamaliel că cel mai sigur pentru noi şi pentru cauza noastră este să-i lăsăm deocamdată pe aceşti oameni să plece. Trag însă nădejdea că aceste lucruri vor ajunge şi la urechile lui Irod, ca să afle şi el că aceştia predică poporului că învăţătorul lor se va întoarce curând să-şi revendice tronul din Ierusalim, şi pot aduce martori în acest sens şi cred că atunci va avea el grijă de cei ce spun asemenea lucruri. Prin urmare, poruncesc ca aceştia să fie biciuiţi dinaintea noastră, să le fie învăţătură de minte pentru toată această râvnă greşită a lor, şi după aceea să fie sloboziţi.

Porunca sa fu urmată întocmai, demnitarii privind apoi liniştiţi cum garda Templului îi biciuia pe Apostoli.

Când după mai mult timp sunetul groaznic al lovi­turilor încetă, Anna vorbi din nou:

— Trebuie, totuşi, să-mi mai răspundeţi la o în­trebare. Cum aţi făcut de-aţi scăpat din închisoare? Străjerii voştri spun că au stat tot timpul dinaintea uşilor, din seara în care aţi fost închişi până dimineaţă.

171

Chipul lui Ioan străluci de o lumină cerească.

îngerul Domnului, al căruia suntem şi Căruia slujim, a venit şi ne-a scos afară, iar ochii celor ce pă­zeau au fost ţinuţi să nu vadă când trecem pe lângă ei.

Anna zâmbi batjocoritor către cel ce vorbise.

— Şi cum se face, zise el încet, zăbovind cu ochii plini de mulţumire asupra urmelor stacojii lăsate de bici, că cel ce v-a slobozit din temniţă, n-a fost în stare să vă scape şi din mâinile celor care v-au bătut?

— Am fost sloboziţi din temniţă să vorbim poporu­lui despre Cel care îi poate mântui din păcat, răspunse Ioan.

Şi zicând aceasta, zâmbi la rându-i, dar cu un surâs ca de înger, pe care împăratul fără de moarte şi nevă­zut îl umpluse de har ceresc.

— Nu este sluga mai mare decât Stăpânul său, spuse el apoi, şi dacă pătimim împreună cu El, e ca împreună cu El să ne şi proslăvim. Căci El s-a dus să ne gătească loc, ca unde este El să fim şi noi.

Anna se ridică atunci plin de mânie.

— Ceea ce aţi primit din mâinile noastre să vă fie prilej de amintire că nu mai aveţi voie să vorbiţi în Ierusalim în numele Galileeanului răstignit. Dacă veţi continua să fiţi neascultători, pedeapsa pe care aţi primit-o acum va fi nimic pe lângă cea care vă aşteaptă.

172

Apostolii fură apoi aruncaţi afară din sala Sinedriului şi plecară de acolo, bucurându-se tare mult că se în­vredniciseră de-a pătimi această necinstire în numele Lui. Şi nu conteniră a-L propovădui pe Iisus Hristos în fiece zi, în Templu şi în orice casă în care cei ce credeau se sălăşluiau

173

CAPITOLUL XIX LA UMBRA ZIDULUI

— Nu MERGI CU MINE ÎN DIMINEAŢA ASTA?

nu, căci azi trebuie să învăţ a răsuci fuiorul. O să mă înveţe maica lui Iisus; şi după aceea, o să-ţi fac o tunică. Acum vezi şi tu ce înseamnă să ai ochi.

Anat privi în jos la mânuţele ce i se odihneau în poală.

— Acestea, continuă ea, răsfirând degetele ei subţiri şi cafenii, au fost până acum la fel de leneşe ca degetele unei prinţese, însă doamna Maria spune că trebuie să se deprindă cu diferite lucruri, dacă vreau să slujesc cu ele Celui ce m-a tămăduit.

Seth privi cu oarecare părere de rău la chipul ei însufleţit.

— Şi n-o să mai stăm singuri ca până acum? Ai dat uitării pustia?

— Nu, dar aş vrea să stau aici.

— Şi dromaderul?

174

— Tu trebuie să-l găseşti. Nu eu l-am lăsat pe mâna unui străin. Stăpânul pustiei îl cere din mâna ta.

Băiatul se întoarse cu spatele la ea.

— Fie! strigă el furios. Până nu-l găsesc, nici că ai să mă mai vezi la faţă. Şi dacă asta înseamnă niciodată, atunci...

Seth! Stai o clipă, frăţioare! Nu pleca aşa!

Dar acesta deja plecase, fără a-şi mai întoarce ca­pul către ea.

— Cum aş mai putea găsi eu animalul acela? bom­băni el mânios ca pentru sine, ţâşnind în labirintul străduţelor înguste. Am întrebat peste tot de acel om pe nume Gestas şi nimeni nu-l ştie. Cât despre dromaderul alb, oamenii se uită la mine ca la un neghiob când pomenesc de el. Dacă aş fi fost în Egipt, aş fi adus ofrandă lui Ptah Hotep sau o ghirlandă la templul tau­rului sacru şi poate că aşa aş fi avut înţelepciunea atât de trebuincioasă. Dacă însă mă rog zeilor acestui ţinut, cum să-mi dea ascultare mie care sunt străin?

Cugetând la acestea, băiatul trecând iute se aruncă pe sub bolta umbroasă a unei arcade, în timp ce ochii lui urmăreau leneş zvâcnirea vrăbiilor ce-i treceau în zbor pe deasupra capului. Ceva din ţipetele lor zgo­motoase îi readuse în minte amintirea zilei în care, speriat fiind, se aplecase spre trupul fără simţire al lui Anat.

175

Trebuie să fie pe undeva, pe aici, un zeu care audă cererile, zise el cu voce tare. Căci El nu doar a auzit, dar a şi răspuns cererii celui care a vindecat-o pe Anat. Cu toate astea, să fii vindecat de orbire e mare lucru. Nu cutez să-I cer să-mi ajute să găsesc un animal de povară. N-o fi oare şi vreun zeu mai mic căruia îi pasă şi de lucrurile mai neînsemnate? Nici o vrabie nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui. Unde auzise el aceste cuvinte? Ioan spusese asta după ce fusese biciuit dinaintea Sinedriului. Dar e tatăl lui, nu al meu, con­tinuă el gânditor, căci eu nu sunt evreu. Dar sunt şi în Egipt vrăbii; dacă o să mă rog la acest zeu, bănuiesc că n-o să mă trăsnească. Am să încerc să văd ce iese. Zeule al acestui ţinut... Iisuse... dacă aşa Te cheamă! Eu sunt, după cum vezi, egiptean şi nu ştiu ce ardere-de-tot ţi-ar fi Ţie bine plăcută. Şi chiar de-aş şti, tot n-aş avea de unde să Ţi-o pun dinainte, căci sunt mai sărac decât vrabia de colo. Dacă însă e adevărat că Tu te pleci şi asupra unora ca acestea, ajută-mă şi pe mine, rogu-Te,

să găsesc dromaderul alb pe care, pe bună dreptate, stăpânul pustiei îl cere acum din mâinile mele.

Rugându-se el aşa, simţi cum i se alină sufletul şi deschizând ochii şi privind în stradă, văzu venind spre el doi bărbaţi. Pe unul din aceştia îl recunoscu pe dată ca fiind cel în grija căruia lăsase dromaderul. Sări re­pede în picioare, scoţând un strigăt, dar apoi se trase

176

înapoi sub boltă şi se strecură într-o spărtură a zidului, rămânând acolo cu totul nemişcat. „Am să-i urmăresc după ce trec de mine, se gândi el. „Poate că în felul acesta, găsesc şi dromaderul fără ca ei să-şi dea seama. Dacă mă vede omul ăsta, lucrurile se complică.”

Cei doi însă se opriră tocmai sub boltă şi, fără a băga de seamă silueta nemişcată din penumbra întunecată a zidului spart, se aşezară pe blocurile de piatră.

— Dă-mi şi mie plosca aia dacă mai ai ceva vin în ea, că nu mai pot de cald, spuse cel numit Gestas.

— N-am vin. Apa e oricum mai bună.

— Pfiu! mormăi Gestas morocănos, dând la o parte plosca. Nu vreau să beau apă. Nu e bună decât pentru dobitoace.

— Ai fără îndoială dreptate, bunule prieten. Până şi cel mai bun vin nu e destul de bun pentru tine. Fă-mi însă un hatâr şi n-ai să duci lipsă de aur.

— Ce vrei să fac?

Evreul şovăi pentru o clipă de parcă nu ştia cum să-i vorbească. Seth scoase cu grijă capul din ungherul în care era ascuns şi aruncă o privire. Văzu că acesta era bine îmbrăcat şi, mai mult de atât, avea un aer impor­tant. Ascultă cu mare atenţie următoarele lui cuvinte.

— Tu eşti cel care ai depus mărturie dinaintea lui Pilat împotriva răufăcătorilor Dumachus şi Titus, care au pătimit apoi alături de Nazarinean.

177

Gestas tresări şi se trase puţin înapoi, aţintindu-şi ochii mici şi scânteietori asupra acestuia cu o privire în care se amesteca sfidarea cu înţelegerea.

— Şi ce dacă? zise el grăbit. Am fost eliberat de guvernator, primind doar douăzeci de lovituri de bici.

— Da, însă de atunci ai mai...

Şi vorbitorul îşi coborî vocea, încât Seth nu mai auzi ceea ce urmă. Gestas sări în picioare, înjurând groaz­nic şi scoţând afară pe jumătate cuţitul.

— Deja ştii prea multe, strigă el, nu pot decât să te trimit dincolo, să stai la palavre cu umbrele.

— Stai liniştit, lăudărosule! îi zise tovarăşul cu o undă de dispreţ în voce. Să nu crezi că n-am şi eu armă la mine. Nu vrei să înţelegi însă că cele spuse de mine te-ar băga sub pământ. Am ales să te cruţ, căci... mi-am dat seama că-mi poţi fi de folos. Stai jos şi ascultă!

Gestas se supuse.

— Bănuiesc că trebuie să omor pe cineva, spuse el îmbufnat. Vă ştiu eu cum sunteţi voi, oamenii avuţi! Ne siliţi pe noi, amărâţii, să vă ducem la capăt fărădele­gile, şi apoi ne aruncaţi te miri ce şi mai nimic din toată grămada voastră de aur; o răsplată însă ca biciul sau crucea, ne-o lăsaţi nouă fără urmă de pizmă. Treizeci de arginţi i-au dat să-L vândă pe Nazarinean. Ştiu asta fiindcă am văzut-o cu ochii mei.

178

Dar dacă de data asta ar fi treizeci de galbeni?

spuse încetişor evreul. Iscariotul era un galileean prost, s-a mulţumit cu argintul. Pentru el era de ajuns, mai zise el ridicând din umeri, căci oricum îndată după aceea s-a spânzurat, mustrat fiind de cuget. Tu însă n-ai face una ca asta, îndrăznesc să cred.

— Eu? Niciodată! Aş fi fost mort de douăzeci de ori până acum. Dar acum despre ce e vorba? înţelege însă că nu bat palma până nu ştiu despre ce e vorba.

— E ceva destul de simplu şi sigur. Trebuie înlăturat un singur om care n-are nici familie, nici prieteni. Şi, pe deasupra, e şi vinovat de vărsare de sânge, prin urmare dacă scăpăm de el nu greşim dinaintea Legii.

— Şi atunci de ce nu o faci...

— De ce n-o fac chiar eu? Bună întrebare, e limpede că am de-a face cu un om ce judecă. Nu e, preaînţelepte Gestas, problema mea. Eu reprezint pe altcineva, care nu se cuvine a se răzbuna personal, dar voieşte să fie răz­bunat. Eşti gata să faci asta pentru patruzeci de galbeni?

— Zece galbeni acum şi treizeci după, şi ne-am înţeles.

— Hai cinci acum!

— Nu! Zece! N-am de gând să-mi risc viaţa pentru o nimica toată.

Celălalt îşi scoase punga — ce-i drept cu vădită reţi­nere şi o puse în mâna lui Gestas.

179

Ai aici zece galbeni. Poţi să-i numeri.

Gestas scotoci cu grijă punga, numărând banii cu o şoaptă silabisită:

— Unu... doi... trei... patru... cinci... şase... şapte... opt... nouă... zece. Da, zece... şi un pic de argint.

Apoi ridică la lumină punga, uitându-se la ea cu un aer critic.

— Am să păstrez şi argintul ăsta, adăugă el compli­ce, cu o căutătură lacomă.

— Sigur, păstrează-l, îi spuse tovarăşul său, cu un zâmbet fin. Nu ţi-am spus însă numele acelui om. Trebuie să-mi aduci capul lui până la miezul nopţii dacă vrei să primeşti şi ceilalţi treizeci de galbeni. Ştiu prea bine unde stai, dimpreună cu prozeliţii tăi.

— De altfel, nici nu mă ascund, spuse Gestas cu un râs bombastic. în valea Hinnomului e apă bună pen­tru animalele noastre şi nu stăm nici prea departe de drum. Dacă ai să mă aştepţi în afara porţii din Jaffa, îţi voi aduce capul la ora cuvenită. Dacă nu în seara asta, atunci mâine seară, căci pasărea trebuie mai întâi prinsă în laţ. Dar nu mi-ai spus încă numele.

— Aşa e. Ascultă aici! zise iudeul, şi plecându-se o clipă spre el, îi şopti la ureche lui Gestas, care dădu din cap de două sau trei ori, în semn de înţelegere.

îl ştiu. Altul mai bun ca el nici că se putea găsi; pe bună dreptate, ar trebui de-acum să se potolească, zise

180

el şi apoi râse tare ca şi cum s-ar fi amuzat tare mult de cine ştie ce lucru tainic. De tatăl lui m-am ocupat, sunt o dată răzbunat, acum voi fi de două ori răzbunat, ceea ce e şi mai bine. Ştiu şi cum să-l atrag într-un loc sigur. Dar ai să-mi dai şi ceilalţi treizeci de galbeni?

— Jur pe Templu că ţi-i dau!

— Bun! Ar mai fi însă o problemă: am în tabăra mea un dromader tare iute de picior de care aş fi dispus să mă lipsesc dacă aş primi preţul potrivit. Animalul e tâ­năr, ascultător şi bine antrenat. Şi, pe deasupra, e şi de culoare albă. Eu, unul, n-am mai văzut aşa ceva. L-am cumpărat de la o caravană şi am dat mult pe el.

— Fără îndoială, replică tovarăşul lui cu un glas suav. Să ducem însă la capăt ceea ce am vorbit. Când toate sunt făcute cu grijă, la timpul lor, viaţa e în bună rânduială. Las, aşadar, această sarcină în grija ta!

— Poţi avea încredere în mine! strigă Gestas cu un râs zgomotos.

Ridicându-se apoi în picioare, îl bătu pe celălalt so­nor, pe umăr, cu palma lui lată.

— N-ai greşit dându-mi mie această sarcină, o să am... şi ajuns aici, se opri deodată, uitându-se atent în cotlonul întunecat din zidul acelei arcade. Pe Zeus! ex­clamă el. Se pare că nu suntem singuri! Făcând câţiva paşi înainte, îl apucă pe nefericitul de Seth de urechi şi îl trase afară, la lumina soarelui.

181

Ce faci tu aici, drăcuşorule? Ai să răspunzi din plin pentru asta.

Seth însă, în toţi cei treisprezece ani ai lui de viaţă, nu-şi purtase singur de grijă degeaba, dându-şi pe dată seama că acesta nu-l recunoscuse, începu a-şi freca ochii cu un aer prostesc, bombănind că dormea bine de tot. Apoi îşi întinse mâna către iudeul ce-l privea bănuitor de sub arcada stufoasă a sprâncenelor sale şi îi ceru cu un glas tânguitor de pomană.

— Vrei poate să-ţi dau un galben? îi spuse Gestas în greceşte.

Seth se uită la el sec.

— Nu înţeleg, cinstite domn, zise el umil.

Tovarăşul lui Gestas păru să fie mai uşurat.

— E bine dacă cerşetorul nu ne-a înţeles, zise el. Ia-l mai bine cu tine şi leagă-l până îţi faci treaba. Apoi poţi să-i dai drumul.

— Poate că n-a înţeles, reluă Gestas, ţintuindu-l pe băiat cu ochii săi roşii, fioroşi, dar cred că doar un singur fel de om nu poate istorisi altora ce-a auzit, şi acela e unul mort. Pentru limba ce nu mai mişcă, toate graiurile sunt la fel. Orice alt fel de limbă e de temut.

Celălalt ridică nepăsător din umeri.

Bine, fă ce vrei cu el, şi-aşa are o viaţă destul de nenorocită. Ia-l însă cu tine! Rămâi cu bine până când ne revedem unde ne-am înţeles.

182

Şi făcând repede stânga împrejur, plecă fără a mai privi înapoi.

pentru o clipă, Seth se gândi să fugă, dar Gestas se aşezase chiar înaintea lui, tăindu-i calea cu tru­pul său voinic. Era limpede că nu putea scăpa de el. Ridicându-şi ochii, văzu capul cafeniu şi ochii lucitori ai unei vrăbii, care era la loc ferit, aşezată deasupra lui, pe marginea arcadei. Din câte părea, mica vieţuitoare urmărea această scenă cu interes. În scurt timp, ţâşni cu un strigăt sălbatic, alăturându-se tovarăşelor ei. Băiatul o urmări în zborul ei cu ochi pizmaşi, şi pentru o clipă îşi aminti cuvintele stranii rostite de Ioan, nici o vrabie nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui. Se rugă din nou zeului necunoscut care purta de grijă până şi micilor zburătoare ale cerului, şi simţi iarăşi o mângâ­iere în suflet.

Gestas cântărea acum, desigur, lucrurile şi continua să stea tăcut în faţa prizonierului său, cu mâinile în şol­duri; ochii săi mici şi sălbatici erau ţintiţi acum asupra băiatului.

— Vrei să te eliberez? întrebă el brusc în greceşte.

— Dacă asta vă mulţumeşte, domnule, răspunsei Seth, luat prin surprindere.

Gestas zâmbi răutăcios.

— Nu mă mulţumeşte, băiete. Mergi înaintea mea Şi nu uita că am un cuţit în mână!

183

Şi apucându-l de umeri pe băiat, îl împinse cu un soi de înfricoşătoare blândeţe în stradă.

Băiatul păşea ca prin vis dinaintea vânătorului său. Din când în când, arunca priviri disperate, căutând în zadar o cale de scăpare, dar puţinii oameni care treceau erau preocupaţi de treburile lor, fără a băga nimic în seamă, iar cuţitul ce-l înţepa în spate din când în când îi amintea că ar putea muri de îndată ce ar cuteza să strige după ajutor.

în scurt timp, ieşiră din oraş. Gestas se opri pentru o clipă şi după ce se asigură că nu e nimeni să îl vadă, îi legă bine mâinile băiatului la spate.

— Eşti un mincinos aşa de bun, remarcă el cu un rânjet, că sunt gata să te mai las puţin timp în viaţă.

Seth nu-i răspunse, nici nu ţipă,când Gestas, în joa­că, îi duse aproape la gât cuţitul. „Dacă trebuie să mor”, se gândi el, „măcar să mor ca un bărbat.” Apoi o văzu cu ochii minţii pe Anat răsucind fericită fuiorul, stând la picioarele blândei Maria, şi în colţul ochilor i se iviră câteva lacrimi ce se lăsară cu picuri mari pe obrajii săi cafenii. Le scutură însă cu un aer brav. „Lacrimile nu se potrivesc unui bărbat”, îşi zise el hotărât.

Hai, băiatul meu, strigă Gestas, căci ca să-mi duc la capăt treaba e nevoie de grabă, dar şi de atenţie. Trebuie să o luăm din loc!

Şi simţindu-se, într-adevăr, tare bine, îşi puse la loc cuţitul, scoţând apoi punga de-abia primită. Scuturând-o

184

şi făcând cu galbenii dinăuntru un clinchet melodios, merse mai departe, fredonând un cântec păgân ce-l proslăvea pe Dionysos şi plăcerile aduse de vin.

După un timp, ajunseră la una din râpele înguste ce şerpuiesc printre dealuri şi de o parte şi de alta a văii Hinnom, şi apoi intrară în tabăra care era aşezată în chip bine gândit, într-un crâng de arbuşti pitici, aflat la marginea unui pârâu.

Vreo zece bărbaţi stăteau răsfiraţi pe imaş: unii mâncau şi beau, alţii jucau zaruri, iar alţi câţiva întinşi pe jos, la adăpostul umbrei, dormeau.

Gestas şi prizonierul său fură întâmpinaţi de chiote şi râsete.

— Ha! Vrednica noastră căpetenie a făcut o captură pe cinste! strigă unul, venind spre Seth şi privind în jos la el. Doar un bărbat cu adevărat curajos poate înfăptui aşa ceva. Câte pungi de galbeni ai luat de la acesta?

Gestas făcu din ochi cu subînţeles.

— Am să iau trei, dacă îmi ajută zeii, răspunse el.

Apoi legând una de alta gleznele băiatului şi spunându-i aceluia să fie atent la el, se tolăni pe iarbă, cerând mâncare şi băutură. În jurul lui se adunară vreo doi sau trei inşi cu care vorbi iute cu o voce joasă, cât timp mâncă. Nimic însă din ce vorbiră nu ajunse la urechile lui Seth, care începuse a fi chinuit rău de tot de cât de tare îi strânsese încheieturile de la mâini şi de la picioare.

185

După puţin timp, îşi făcu curaj şi vorbi omului căru­ia îi fusese lăsat în grijă: străjerul său îi slăbi de îndată legăturile, ca apoi să-şi reia aţipeala, care curând deve­ni somn adânc.

Ceasurile se scurseră încet unul după altul, şi Seth se strădui necontenit şi cu mare grijă să-şi slăbească şi mai tare legăturile. Către seară, reuşi spre marea sa bucurie, să îşi elibereze mâinile. Nimeni nu băgă de seamă acest lucru: omul de la picioarele lui dormea încă adânc. După ceva vreme, reuşi să-şi dea drumul pe furiş şi la picioare, apoi rămase nemişcat, neîndrăz­nind să se mişte până când nu va fi căzut întunericul.

Când se apropie seara, Gestas însoţit de doi oameni părăsi tabăra. Trecând prin dreptul băiatului, aruncă spre el o privire fugară, şi pentru un moment şovăi ca şi cum ar fi vrut să-i cerceteze legăturile, dar în cele din urmă trecu mai departe. îndată ce acesta se îndepărtă, băiatul se furişă printre copaci şi tufişuri după numai câteva minute, ajunse la marginea desişului. Acolo se opri şi îşi ţinu puţin răsuflarea să audă totul mai bine, iar apoi ridicându-se în picioare, fugi ca vântul înspre oraş.

— Trebuie să-l găsesc pe Ben Hesed, îşi zise. El va şti ce trebuie făcut.

186

CAPITOLUL XX

ÎN AFARA PORŢII DE LA JAFFA

CEASUL ASFINŢITULUI ERA TOTDEAUNA UN moment de deosebită pace şi bucurie în casa lui Ioan. După ce truda şi primejdia de peste zi luau sfârşit, toată familia obişnuia să se adune pe acoperiş şi să vorbească acolo despre cele întâmplate în timpul zilei. Slava aurie a zilei ce se stingea îi ajuta să-şi amintească mai bine toate evenimentele, dar mai cu seamă de acel loc aflat dincolo de orişice chin şi durere a sufletului, pe care Domnul S-a dus să-l gătească şi spre care ei, cu fiece zi, se grăbeau şi mai mult să meargă. Aici, maica lui Iisus stătea la loc de cinste, covârşind pe toţi cu sfânta sa pace; tot aici, veneau şi Ioan şi Petru şi ceilalţi Apostoli, precum şi Ana, soţia lui Caiafa, Ştefan, şi de puţină vreme mica egipteancă cu ochi negri, dimpreună cu mulţi alţii ce veneau să primească ajutor, să fie învăţaţi sau tămăduiţi, în fiecare zi, în Ierusalim, numărul unor astfel de case devenea şi mai mare; cu toate astea, la

187

uşa acestei case, poate că mai des decât la oricare alta, băteau tot felul de oameni care de care mai nenorociţi, fiind tot timpul primiţi. Căci tuturor acestora le slujise Hristos cel înălţat cu toate minunile şi binecuvântările ce le vărsase peste lume.

în această seară, în mijlocul lor veni şi Ben Hesed, pentru a mai vorbi o dată cu Apostolii despre Cel Răstignit. Adusese cu el sulurile de pergament pe care erau înşiruite prorociile, căci unele locuri îi aduseseră tulburare.

— Cum se face, zise el, că vedem aici scris: Blestemat e tot cel spânzurat pe lemn? Căci, fără îndoială, că Unsul lui Dumnezeu nu poate fi blestemat!

— Deja te îndoieşti de El? îl întrebă cu asprime Petru.

— Nu, omule, nu mă îndoiesc, căci duhul din mine mărturiseşte că totul e adevărat. Dar mi-ar plăcea să am putere de convingere când vorbesc cu cei care nu cred, când mă voi fi întors în pustie. Nu oricui îi este dat să-l vadă pe îngerul ce aduce slobozenia.

— înţelept ai grăit, cel ce eşti înţelept, spuse cu blândeţe Ioan. Tânărul ce se numeşte Ştefan, cercetea­ză fără încetare tot ce-a fost scris până acum cu privire la Hristos. Şi da, Duhul i-a dezvăluit şi lui multe lucruri care erau ascunse de la ochii înţelepţilor. Din fericire, asta ne ajută şi pe noi cei care suntem greu încercaţi în

188

această slujire. Citeşte, rogu-te frate, din sulul ce l-ai pregătit.

— Cu privire la cel ce-a fost spânzurat, scrie astfel în Lege, zise Ştefan, care stând puţin mai deoparte faţă de ceilalţi, stătuse până atunci aplecat în linişte deasu­pra mai multor suluri. De se va găsi la cineva vinovăţie vrednică de moarte şi va fi omorât, spânzurat de copac, trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de co­pac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn, şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă moştenire. însă atunci când un om sfânt şi fără de păcat e osândit pe nedrept la moarte, cum ar putea fi el blestemat? Aici e o mare taină pe care deocamdată o putem pătrunde doar în parte căci înţelegerea ei nu poate fi cuprinsă pe de-a întregul cât timp suntem în trup -, şi anume că Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut nu doar ca să trăiască printre noi o viaţă sfântă şi fără de pată, ci şi ca să-Şi jertfească viaţa în mâinile vrăjmaşilor Săi. Şi asta a fost voia Tatălui în ceea ce îl priveşte, după cum şi El a spus şi după cum o spune răspicat vocea mai multor proroci, care deşi morţi ne vorbesc acum prin cuvintele Scripturii. Oare nu suntem noi toţi blestemaţi căci am păcătuit dinaintea lui Dumnezeu? Dar El, Cel fără de păcat, a luat prin mila nesfârşită a Tatălui asupra sa blestemul.

189

După cum este şi scris prin mâna prorocului Isaia: El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.

Şi iată şi aceste spuse: spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor; adunarea celor vicleni m-a împresurat, străpuns-au mâinile şi picioarele mele, împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi, datu-mi-au spre mâncare fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet, ajuns-am lor ocară, văzutu-m-au şi au clătinat cu capetele lor. Şi apoi aces­tea: schimonosită era înfăţişarea Lui şi chipul Lui atât de fără asemănare cu oamenii; dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni. Om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. După moartea sa, mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele.

Am găsit toate aceste spuse cu privire la El, con­tinuă grav tânărul, scrise cu multe generaţii înaintea naşterii Lui. Arată însă ca şi cum ar fi fost scrise ieri de cineva care a fost martor la moartea Lui. Şi de mâna prorocului Daniil am găsit scrise acestea: Iar după cele

190

şaizeci şi două de săptămâni, Cel Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma cetatea şi templul. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război prăpădul cel hotărât.

— Sfârşitul e aproape, spuse Ben Hesed, încleştându-şi fără să vrea mâinile puternice şi privind la zidu­rile măreţului Templu ce strălucea ca o dalbă taină în lumina răsăritului de lună.

— El însuşi a prezis tot ceea ce deja s-a întâmplat, spuse cu tristeţe Ioan, şi cele ce au să se întâmple. Cum avea El să fie dat în mâna romanilor şi apoi batjoco­rit, ocărât şi scuipat, biciuit şi răstignit. Toate acestea îl apăsau aşa de mult, încât până şi El, Care pururea umbla în lumina cea dumnezeiască, Se întristase peste măsură; şi când, în cea din urmă şi cumplită noapte, a căutat şi El mângâiere din partea noastră, noi am căzut pradă somnului. Dumnezeu să ne ierte!

— Ni le-a iertat pe toate, spuse Petru. El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn. Şi atunci noi, pentru toată dragostea Lui, cum să nu pătimim oare cu bucurie tot ce se abate asupra noastră? Căci El ne-a spus pe faţă că dacă ne urăşte pe noi lumea, să nu uităm că mai înainte de noi pe El l-a urât. Şi că vom fi prigoniţi, biciuiţi şi omorâţi. Dar toate acestea vor trece curând şi vom putea apoi merge la Dânsul.

191

în liniştea ce urmă după aceste cuvinte, se auzi o bătaie puternică în poarta de jos a curţii. Ştefan se ri­dică uşor de la locul lui şi coborî scările. Deschizând poarta, văzu în lumina slabă a nopţii un bărbat prost îmbrăcat. De aceea, îi vorbi acestuia cu o voce mai blândă decât de obicei:

— Ce doreşti, prietene?

— E aici un tânăr pe nume Ştefan?

— Eu sunt. Nu vrei să intri?

Bărbatul se mişcă, încurcat, de pe un picior pe altul, apoi privi iute de o parte şi de alta a străzii.

e un bolnav care are nevoie să fie tămăduit şi întărit în credinţă prin cuvintele tale, spuse el iute, pironindu-şi privirea asupra lui Ştefan.

— Şi n-ar fi mai potrivit să meargă la el unul din cei doisprezece?

— Nu, m-a rugat să întreb de un grec pe nume Ştefan. Omul de care vorbesc e, de asemenea, grec şi nu voieşte să primească vindecarea din mâna unui iudeu.

Vindecarea vine de la Dumnezeu, spuse grav Ştefan. Dar am să merg totuşi. Unde e bolnavul?

îţi arăt eu unde stă, vorbi cu nerăbdare bărbatul. Să ne grăbim, te rog, căci situaţia e de jale.

— Să vorbesc mai întâi cu cei dinăuntru şi apoi vin la tine, zise Ştefan, intrând înapoi în curte şi lăsânc poarta uşor deschisă.

192

Bărbatul îşi ciuli urechile, ascultând paşii depărtându-se în timp ce Ştefan urca scările. „Cred că sunt pe acoperiş”, mormăi el, furişându-se înăuntru. „Acum însă dacă din întâmplare. Ha! Asta ce-o fi? O mantie nemaipomenită, călduroasă — o să-mi prindă tare bine în nopţile răcoroase ce vor urma. Pe Zeus! Ce noroc am în ultima vreme!”

Când Ştefan se întoarse la el, acesta îl aştepta cu un aer umil în locul în care îl lăsase. Ieşiră îndată din cur­te, şi bărbatul o luă înainte. înaintară apoi repede, tre­când prin mai multe străduţe înguste; bărbatul arunca des câte o privire peste umăr să se asigure că Ştefan îl urmează. După o vreme se opri.

— E dincolo de ziduri, bombăni el cu o voce răguşi­tă. Trebuie să trecem de poarta Jaffa!

— Se vede lumina lunii, spuse Ştefan oarecum ab­sent, ridicându-şi privirea către cer, acolo unde de fapt îi era şi gândul în timp ce urma călăuzei lui atât de stranii.

— Se vede lumina lunii, îl îngână bărbatul cu un chicot răguşit. Cu atât mai bine!

Ştefan se uită acum mai atent la acesta. Lumina lim­pede a lunii îi desluşea acum fiece trăsătură a chipului lui sălbatic. Tresări şi spuse:

Pe tine te-am mai văzut undeva! spuse cu uimire el. Acum îmi dau seama, tu eşti unul din cei care înainte erai...

193

sunt Gestas! zise bărbatul râzând zgomotos. Mâna dreaptă a lui Dumachus, căpetenia cetei noas­tre şi tatăl tău. De vreme ce însă a murit ucis de romani, odată cu Titus şi Nazarineanul, am devenit eu conducător.

— Şi unul din cei ce urmează ţie are nevoie să fie tămăduit? întrebă Ştefan, dând acum puţin înapoi, căci groaza pe care o trăise cu multă vreme în urmă se făcu oarecum simţită.

— Da. Ţi-e teamă?

— Nu, răspunse uşor Ştefan. Nu mi-e teamă. Dintre toţi oamenii, negreşit voi aveţi cel mai mult nevoie de ajutorul cel preaputernic al Domnului Cel înviat. E cu atât mai bine să-L aduc în mijlocul vostru.

—— Gestas se uită la el cu o privire de nedescris în care se citea atât dispreţul, cât şi mila.

— Eşti un om destul de treabă, zise el, trecându-şi privirea peste statura zveltă, dar bine clădită a lui Ştefan.

Cu adevărat, e un gând mult prea frumos. Cum de te mulţumeşti însă să-ţi petreci vremea cu o haită de nebu­ni care vor sfârşi precum învăţătorul lor, deşi Acesta nu o merita pe cruce. De ce să iei plata vrăjmaşului fără ca măcar să te bucuri mai întâi de plăcerile vrăjmaşului? Dacă eu acum mor pe cruce, măcar ştiu de ce-am sfârşit aşa. Nu mor pentru că am propovăduit, m-am rugat şi am tămăduit cine ştie ce pomanagii murdari.

194

în viaţa de apoi e judecata, spuse Ştefan.

Nu-mi pasă de viaţa de apoi! strigă Gestas. Cine ştie ce-o fi dincolo? Dar haide, adăugă el cu o schimba­re bruscă de ton în voce, nu mai e decât un ceas până la miezul nopţii. Până atunci trebuie să pleci.

— Nu mă grăbesc să plec, spuse cu blândeţe Ştefan. Stau şi până dimineaţa, dacă am cu ce să ajut.

— După miezul nopţii nu mai e nimic de făcut, spu­se ţâfnos Gestas. Dacă există o viaţă de apoi, oricum pentru el nu mai contează.

Pentru o vreme, continuară să meargă în tăcere, oprindu-se în scurt timp la marginea unui crâng, prin­tre ramurile căruia se putea vedea licărirea unui foc mocnit. înaintând prin acel desiş, pe o potecă şerpu­itoare bine cunoscută de Gestas, cei doi ajunseră iute în centrul taberei.

— Unde e cel aflat pe moarte? spuse Ştefan, dornic să-şi înceapă cât mai curând slujirea dragostei.

Ca răspuns, Gestas îl apucă de braţ şi îl împinse în mijlocul unui grup de figuri întunecate ce păreau să fie în aşteptarea lor.

eşti cel pe moarte! îi şopti cu o voce aspră Gestas.

Pregăteşte-te, aşadar, cât mai repede pentru viaţa de apoi!

Oarecum fără să vrea, Ştefan se sforţă din răsputeri să se elibereze din strânsoarea tâlharului. Viaţa i se făcu

195

deodată tare dulce: era cu neputinţă ca Dumnezeu să-i fi hărăzit un astfel de sfârşit unui slujitor aşa credincios ca el. Şi apoi era prea tânăr ca să moară. Şi totuşi nu mai tânăr decât Titus, care sfârşise atât de cumplit, răstignit pe cruce, ca să fie cu El în Rai. Gândindu-se la asta, o mare pace îi cuprinse sufletul.

— Facă-se voia Ta, iar nu a mea, murmură el cu voce tare, ridicându-şi privirea către stelele ce luceau puternic prin încrengătura ramurilor de deasupra ca­petelor lor.

— Deci ăsta e omul! strigă o voce aspră, în timp ce mai multe mâini îl legară de trunchiul unui copac. Dacă are puterea de a tămădui, cum se spune, poate că e iscusit şi în alte meşteşuguri vrăjitoreşti pe care le poate folosi împotriva noastră. Mai bine să-i facem felul cât mai repede!

Ştefan privi la mulţimea acelor feţe pline de răutate ce îl înconjurau şi pe dată îl năpădi o mare milă pentru chinuitorii lui. Atât de departe puteau fi de Dumnezeu, şi atât de afundaţi în nefericire. Pentru sine nu mai simţea nicio teamă, de la pământ la cer nu mai era acum decât un singur pas.

Bărbaţi fraţi, strigă el, şi vocea sa răsună, în aerul înfiorat, limpede şi dulce. Mai îngăduiţi-mi câteva clipe de viaţă să vă pot vesti cuvintele dătătoare de via­ţă. Pentru unii ca voi, a murit Iisus pe cruce. El vă a

196

slobozi din nefericirea acestei vieţuiri şi vă va da apoi viaţa cea nepieritoare. Credeţi doar în El şi lepădaţi-vă de vicleniile voastre!

— Să nu ne vorbeşti nouă de Mesia iudeilor! strigă unul din ei. El nu are nimic a face cu noi, chiar dacă ce spui tu e adevărat. Noi trebuie să murim după cum am şi trăit. Noi, care suntem elini netăiaţi împrejur, nu voim a ne împărtăşi de acelaşi vecinic sălaş cu cei care în viaţa asta n-au făcut decât să ne scuipe.

— Dar El a murit pentru păcatele acestei lumi şi a înviat din morţi să se sălăşluiască dimpreună cu Tatăl, Care i-a făcut şi pe elini şi pe iudei, şi îi iubeşte deopotrivă.

— Dă-ne un semn! strigă un altul. Dacă ceea ce-ai spus e adevărat, să vină din ceruri acest Iisus şi să te elibereze, şi o să credem în El. Şi mai mult de-atât, va fi căpetenia noastră în locul lui Gestas, care e prea prost ca să ne fie conducător.

Auzind astea, Gestas scoase, cuprins de furie, un răget.

Daţi-vă cu toţii înapoi! strigă el. Acum îl omor,? de asta nu e nimeni să-l scape, atât pe pământ cât şi în cer.

Acesta îşi ridică braţul şi Ştefan văzu scânteind oţelul armei lui. îşi închise ochii, având pe buze rugâciunea. Ceva îi lovi pieptul, însă nu era sabia cea

197

slobozitoare de suflet, după cum îşi putu da cu greu seama înainte să-şi fi pierdut cunoştinţa. Gestas, lovit drept în inimă de o săgeată slobozită de arcul unui ar­caş nevăzut, călcase în gol fără să scoată niciun strigăt, căzând apoi fără de suflare, sprijinindu-se cu capul de prizonier, pentru ca în cele din urmă să cadă cu totul grămadă la picioarele lui Ştefan.

înfricoşaţi, ceilalţi rămaseră pentru o clipă nemişcaţi, iar apoi cu sălbatice strigăte de groază fugiră toţi în desişul crângului.

— Mă tem că pungaşul oricine ar fi el i-a cur­mat viaţa, se auzi strigând o voce şi statura unui tânăr se ivi ieşind din tufişuri.

— Nu, fiul meu, spuse Ben Hesed, care urmărise mai cu atenţie întâmplarea, ticălosul de-abia apucase să ridice sabia asupra lui când l-a lovit săgeata trimisă de mine. Să-l eliberăm din legături pe acest om şi să plecăm cât mai repede de aici, căci pot să se întoarcă şi să dea năvală asupra noastră, dacă îşi dau seama că suntem puţini.

Să iau mai întâi dromaderul alb, se auzi de la înălţimea umărului său vocea lui Seth. E în luminişul de acolo.

Fii cât mai iute, căci n-avem timp de pierdut!

Trecuse de-acum un ceas de când luna privea către mormanul ce zăcea tot acolo unde căzuse, pe iarba

198

moale, întunecat şi neînsufleţit, când deodată desişul se mişcă iar şi ieşi din el un bărbat. Acesta se uită cu băgare de seamă împrejurul lui, apoi se întoarse şi-i zise cu glas încurajator celui ce aştepta în spatele lui:

— Nu e nimeni aici, Joca. Poţi să ieşi!

— Cred că l-a lovit un fulger din cer, căci în afară de acel om nu lipseşte nimic, spuse celălalt, privind la rândul lui de jur împrejurul lui cu mare atenţie. Hai să plecăm de aici! M-am săturat de locurile astea!

— Da! O să ne întoarcem în Elada unde domnesc străvechii noştri zei. Nu-mi place cum se poartă zeii aces­tui ţinut. Dar mai întâi... şi cel ce vorbea astfel se apropie cu grijă de trupul lui Gestas. Are ceva la el de care noi avem acum mai multă nevoie decât el. Ah! Uite aici, cei zece galbeni... dacă nu cumva a mai cheltuit din ei.

— Dar ar fi trebuit să mai primească încă treizeci de galbeni.

— Da! Ce păcat că nu-i mai putem vedea!

— De ce să nu-i mai putem vedea, omule?

— Ce vrei să spui?

Joca îi şopti ceva la ureche tovarăşului său şi acela lncepu a chicoti cu un glas răguşit.

De ce nu? strigă el. Cu adevărat, fiu al Minervei eşti de ţi-a trecut prin cap aşa ceva!

Slujitorul lui Anna aştepta la poarta Jaffa de aproa Pe două ceasuri, şi în cele din urmă îşi pierdu răbdarea.

199

Nu mai stau”, bombăni el pentru sine, „cred că ceva n-a mers şi poate că rămâne pe mâine, dacă cumva pungaşul ăla nu m-a păcălit de tot.”

Dar cum rosti asta şi văzu un om apropiindu-se. înainta repede, ieşind în lumina lunii, şi porunci înso­ţitorilor să rămână în umbra zidului.

Bărbatul veni în grabă către el.

— Tu eşti cel ce trebuie să ne plăteşti treizeci de galbeni?

— Eu sunt. Ai adus ce trebuie?

— Da. Aici e, vrei să te uiţi?

Iudeul se cutremură la vederea sacului pe care i-l întinse bărbatul.

— Nu, zise el sec. Ia banii şi du-te!

Iar apoi întorcându-se către unul din robii ce aştep­tau porunca lui, spuse:

— Ia asta şi-o du la palat!

200

capitolul XXI

nicio pasăre nu cade

LA MAI BINE DE DOI ANI DE LA ÎNTÂMPLĂRILE istorisite în capitolul precedent, la intrarea unei clădiri numite Sinagoga nazarinenilor putea fi văzut un mic grup de oameni ce vorbeau între ei cu voci joase. Gesturile lor aprinse şi feţele posomorâte trădau însă faptul că discuţia nu era una din cele mai plăcute.

— Se vede limpede că Apostolii ţin partea celor de sânge evreiesc, spuse unul plin de amărăciune. Deşi ne-am tăiat împrejur şi urmăm întru totul Legea, fap­tul că suntem elini nu poate fi nici trecut cu vederea şi nici iertat.

Nu-mi pasă ce gândesc ei, strigă altul cu voce hotărâtă, un elin e oricând la fel de bun ca un iudeu, şi toţi slujim Unui singur învăţător, Care e însuşi Hristos. Nu e însă drept ca văduvele şi orfanii noştri să fie vi tregiţi şi de ajutorul zilnic, căci toţi ne-am dat de bună voie bunurile pentru a fi toate de obşte.

201

Nu-mi place să mă laud, bunul meu Andronicus, spuse şoptind al treilea vorbitor, dar nu pot să nu mă gândesc că dacă ar fi rămas în stăpânirea mea toate cele ce le-am aşternut dinaintea picioarelor Apostolilor... de bună voie şi cu toată umilinţa duhului, n-am mai şti acum de niciun fel de lipsuri.

Niciunul din toţi aceştia trei nu băgase de seamă că un al patrulea bărbat li se alăturase până ca cel din urmă să ia cuvântul:

— Lipsurile de care vă plângeţi voi, fraţilor, spuse el cu o voce puternică şi melodioasă, nu se datorează dispreţului că noi suntem greci. îi cunosc prea bine pe aceşti oameni, nu pun geană pe geană nici zi, nici noap­te, ci lucrează neîncetat, cu toată iubirea şi dăruirea de sine întru propăşirea Bisericii, însă povara e mult prea grea pentru ei. Hristos tămăduia mulţi bolnavi şi sătu­ra mulţi oameni flămânzi. Cu toate astea, chiar şi când umbla El pe acest pământ, mulţi din cei orbi, leproşi şi flămânzi rămâneau nemângâiaţi, căci nu mai apucau să-L vadă şi cum ar fi putut oare El să-i ajute pe toţi, împovărat fiind de atâta omenire care acum dă năvală şi asupra noastră, dându-ne atâta osteneală?

— E adevărat ce-ai spus, bunul meu Ştefan, recu­noscu Andronicus. Dar la fel de adevărat e şi că vădu­vele iudeilor nu duc lipsă de nimic, în timp ce Priscilla şi micuţii ei au rămas şi două zile fără pic de hrană.

202

Dacă nu s-ar fi alăturat nouă, ea ar fi primit pe mai departe ajutor de la Templu. Ea însăşi a zis asta şi nu i-am putut spune nimic împotrivă. Dacă această negrijă nu se datorează dispreţului, atunci pricina e de bună seamă lipsa de înţelepciune.

— Şi ce-aţi făcut cu Priscilla?

— Soţia mea s-a îngrijit să aibă parte de tot ce-i trebuie, ca şi de Iulia şi Eunice.

— Aţi vorbit cu Petru de toate astea? întrebă vădit tulburat Ştefan pe un altul.

— Nu, şi cred că nici nu s-ar rezolva ceva dacă am vorbi.

— Nu uitaţi cuvântul învăţătorului, zise grav Ştefan, nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Se cuvine să cercetăm îndeaproape lucrurile înainte de a învinui cu prea mare uşurinţă orice om... şi cu atât mai puţin pe aleşii şi unşii lui Dumnezeu.

Şi după un moment de gândire, adăugă spunând:

— Voi vorbi cu Ioan despre aceste lucruri.

Bărbatul care vorbise mai întâi, pe nume Apelles, privi la el în timp ce se îndepărta:

— De la nimeni nu pot răbda mustrările ca din par­tea lui. Are însuşi Duhul Celui înălţat.

— Şi ca Cel înălţat, are şi duşmani sus-puşi, spuse Andronicus cu subînţeles. încercările repetate de a-l ucide sunt mărturie a acestui fapt.

203

Ce vrei să spui? E adevărat că a fost ameninţat de câţiva saduchei din pricina îndrăznelii cu care îl mărturiseşte în mijlocul lor pe Cel înviat, însă n-a pus nimeni mâna pe el.

— Irodienii, şi mai ales fariseii din Tars, sunt duş­manii lui învederaţi din pricina unui anumit lucru pe care noi poate nu-l înţelegem cu totul. Ai uitat însă că a fost scăpat de la moarte de Ben Hesed acum doi ani? Şi că de atunci de încă trei ori a scăpat cu viaţă doar pentru că a avut mare noroc?

— Aşa este! Cu mila lui Dumnezeu, a fost păzit de toate aceste mari primejdii. De fiecare dată însă primejdia n-a putut să fie pusă pe seama unui anu­mit duşman, spuse gânditor Apelles. Odată era să fie omorât de nişte tâlhari care erau gata să-i ia viaţa pur şi simplu din obişnuita lor pornire de a ucide. Apoi s-a prăvălit de pe zid un bolovan în timp ce el vorbea oamenilor, puţin a lipsit atunci să-i strivească, în cădere, capul.

— Da, ştiu tot ce spui, se băgă altul, dar ascultă aici! Ieri i-a fost trimis un coş cu fructe pe care era un papi­rus cu aceste cuvinte: „Acest fruct este pentru Sfântul Ştefan, din partea cuiva care crede că până şi merele din Rai nu sunt aşa frumoase ca el.”

Negreşit o înşelăciune cât se poate de ademeni­toare!

204

da, aşa este! Dacă le-ar fi mâncat, aşa cum cre­dea cel ce le-a trimis, ar fi ţinut chiar acum în mână merele din Rai.

Cum adică?

— Ştefan a spus: „N-am să mănânc eu aceste fructe atât de arătoase, ci am să le duc bătrânului Clement, care nu demult s-a alăturat nouă. Însă, în timp ce aştepta o clipă potrivită pentru a se duce la acesta, fructele au rămas dezvelite pe pervazul de la geam, şi păsările venind, au început a ciuguli din ele. Şi n-au apucat să zboare, că au şi căzut toate moarte la pământ.

— Groaznic! Fructele erau deci otrăvite?

— Limpede! Acum ai înţeles că are un duşman?

— Bine, dar cine?

— Eu am bănuielile mele şi l-am şi avertizat. El însă mi-a răspuns: „El e cu mine în toate zilele până la sfârşitul veacului. Până când e rânduit să rămân în viaţă, nimeni n-o să-mi poată face niciun rău. Nu mă voi teme, căci ce-mi va face mie omul?”

— Minunat cuvânt! Am mărturisit şi eu că Iisus este Hristosul, dar mă tem că a mea credinţă în El e palidă pe lângă cea a lui Ştefan. Să mi se fi întâmplat tot ce i s-a întâmplat lui, aş fi fugit demult din oraş.

Asta l-am îndemnat şi eu! „Pleacă din Ierusalim, am spus. „Sunt iudei în fiecare cetate a Greciei care ar Primi cu bucurie vestea învierii lui Hristos de pe buzele

205

tale. în pământul nostru străbun, vei fi în siguranţă" Dar el a clătinat din cap. „Nu e departe ziua, mi-a răs­puns el, „în care mântuirea nu va mai fi propovăduită doar iudeilor, ci tuturor popoarelor şi seminţiilor şi graiurilor de sub cer, căci Hristos a venit să mântuiască lumea, şi de aceea întreaga omenire va fi mântuită, însă nu sunt eu chemat la această lucrare, căci aici este locul meu”,

în timp ce ei spuneau acestea despre Ştefan, tânărul parcurgea cu iuţeală străzile. În drumul lui spre casă era dus cu gândul mai ales la ce îi spusese Andronicus cu privire la ajutorul de zi cu zi. „Trebuie să rezolvăm această problemă”, îşi zise el. Cei doisprezece nu mai dovedesc de cât de multă treabă au, slavă Domnului! Aşa de puternic a lucrat cu noi şi pentru noi Duhul, încât simt că nu e departe ziua în care Crucea va înceta să mai fie semn de ruşine şi ocară printre oameni, şi acest sfânt semn al mântuirii va fi pretutindeni înălţat.

Vorbind astfel cu sine, îşi ridică privirea şi se uită către piaţa din faţa palatului lui Pilat. „Aici”, murmură el, „L-au adus în chiar ziua morţii Sale. Aici a strigat poporul: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! O, ce zi groaz­nică! Ziua zilelor prorocită încă de la facerea lumii!” Şi intră în piaţă, căci simţea nevoia să privească pentru câteva clipe locul în care ştia că Omul suferinţelor stă­tuse atât de răbdător în cea din ultimă zi a vieţii Sale

206

pământeşti. Apropiindu-se de marmura multicoloră ce încadra locul unde fusese aşezat jilţul de judecată, un car roman, cu doi bărbaţi, şi tras de o pereche de puternici cai negri, intră vijelios în piaţă.

îl vezi, Irod, pe cel de colo? exclamă cel ce stătea în spatele conducătorului carului. Cel cu haină albă. E Ştefan, cerşetorul grec care nu de mult a iscat mare tulburare în popor cu prefăcutele lui aiureli. Urăsc toată ceata lor de hulitori, acesta însă e cel mai vrednic de dispreţ.

— Dacă vrei, trec chiar acum cu carul peste el, spu­se cel ce ţinea frâiele, şi care avea deasupra tunicii o eşarfă din purpură imperială.

— Dă-i bice! răspunse însoţitorul lui cu o căutătură plină de răutate. Va fi un fericit accident să scăpăm lumea de unul ca el.

— Cu siguranţă, un accident, spuse celălalt cu un râs violent. Cine ar îndrăzni să creadă altceva?

Şi răsucind biciul deasupra crupelor lucioase ale cai­lor, îi mână energic, şi aceştia zvâcniră înainte, la unison, cu mare iuţeală. Altceva sări, de asemenea, înaintea lor se înălţă un strigăt, şi sunetul potcoavelor se auzi groaz­nic de înfundat pentru o clipă; apoi carul hurui asurzitor, intrând repede pe drumul din spatele palatului.

Pe toţi zeii, Alexandru! strigă Irod. L-ai văzut pe cel ce-a sărit şi l-a tras într-o parte? L-a tras tocmai la

207

timp pe cerşetor, încă o clipă şi l-am fi strivit sub roţile carului.

— L-am văzut, răspunse celălalt, scrâşnind din dinţi. Viaţa nenorocitului e păzită de cine ştie ce farmec!

— Hai să ne întoarcem şi să vedem ce s-a întâm­plat, îl îndemnă Irod pe celălalt, râzând batjocoritor, Am auzit cum Pollux a lovit ceva care sigur era mai moale decât pavajul. Hei, Pollux, frumosul meu? Dacă, din întâmplare, ai dat peste capul aceluia, atunci sigur n-o să mai pălăvrăgească întruna de răufăcătorii morţi şi nici de cei vii. Hei! strigă el, trăgând de hăţuri şi domolindu-şi armăsarii de îndată ce ajunseră la mar­ginea mulţimii ce se adunase în câteva clipe la scena accidentului. E grav rănit omul?

— Nu cine ştie ce, Alteţa voastră, răspunse omul, plecându-se dinaintea feţei regale. Străinul însă care a sărit din spate, salvându-l, a suferit o rană mortală.

— Ce prost! strigă plin de dispreţ Irod. Şi mânând din nou caii, se întoarse către însoţitorul său, cu un râs răutăcios. A fost tare amuzant să mai curăţăm puţin Sfânta Cetate de stârpiturile astea şi cu siguranţă o să ni se şteargă o sumedenie de păcate.

— Putem conta pe ajutorul tău, Prinţul meu? zise Alexandru plin de înverşunare. Noi, cei care suntem împotriva nazarinenilor ne aflăm pe zi ce trece şi mai puţini. Numărul fariseilor, care fie cred în cele

208

propovăduite de ei, fie îi privesc cu îngăduinţă, a crescut deja şi mai mult. Toţi aceştia spun deschis că dulgherul mort din Galileea e viu şi că e foarte probabil să se întoarcă curând să conducă Israilul.

Irod se întunecă la faţă.

Să se întoarcă numai şi să încerce să facă aşa, răcni el mânios. în spatele meu... e Roma!

209

CAPITOLUL XXII

SPINOASE SUNT CĂILE PĂCATULUI

PE O SOFA DIN CASA LUI IOAN ZĂCEA STRĂINUL care îl salvase de la moarte pe Ştefan. în jurul său se adunaseră toţi cei ai casei care se nimeriseră să fie de faţă când sosise trista procesiune.

— Şi-a dat viaţa s-o salveze pe a mea! zise solemn Ştefan, privind în jos spre chipul liniştit peste care se abătuse deja umbra morţii. Iar Dumnezeu i-a primit jertfa. Nu e voia Lui ca acesta să fie tămăduit. însă înainte să plece, aş vrea să ştiu şi eu cui anume îi datorez atât de multă recunoştinţă.

— Cred că în scurt timp o să-şi recapete cunoştin­ţa, spuse Maria, punându-şi degetele albe şi răcoroase pe fruntea suferindului. De bună seamă nu e iudeu, adăugă ea, în timp ce privea intens la faţa omului ce zăcea acum cu capul pe pernă. Adu-mi, fata mea, un vas şi un burete. Poate că apa rece o să-l readucă la viaţă.

210

Fata căreia îi vorbise se grăbi să-i împlinească ce­rerea. în timp ce ea se apleca să ia apă dintr-un ulcior lăsat afară, un tânăr intră grăbit în curtea casei.

Unde e Ştefan? strigă el de îndată ce-o văzu pe fată. De-abia acum am auzit că Irod l-a strivit sub roţile carului său. Câtă cruzime! Mi-a spus asta cineva care a fost de faţă.

— Prin mila lui Dumnezeu, răspunse fata cu un mic suspin, a scăpat doar cu câteva zgârieturi. în locul său a fost lovit un alt bărbat care e pe moarte. Trebuie să-i duc cât mai degrabă apă! zise ea, ţâşnind repede înăuntru.

Tânărul o urmă, şi apropiindu-se de cei ce stăteau de jur împrejurul divanului, privi peste umărul fetei ce aştepta ca Maria să ia vasul cu apă. Văzându-l pe cel rănit, tresări şi exclamă pe dată:

— E egiptean!

Şi chiar când spuse asta, omul îşi deschise ochii.

— Apă! se auzi slab vocea lui întretăiată.

Ştefan îi ridică capul moale în timp ce mâna dibace a Mariei îi ţinea pregătit paharul cu apă.

— Lasă-l să se aşeze din nou pe pernă... ca să... spu­se ea încetişor.

Ştefan îi îndoi şi-i ridică perna.

Poţi să ne spui cine eşti şi de ce ai ales să salvezi viaţa altcuiva în loc de a ta?

211

Ochii săi stinşi se luminară puţin:

Dar l-am salvat? Ah! Slavă Domnului că eşti viu. Te-a rănit în vreun fel?

Nu dar dacă acum trăiesc e fiindcă tu ai ales să mori.

e bine aşa. Nu doar să trăieşti tu, dar şi să mor eu dacă Dumnezeul pe care îl propovăduieşti va so­coti că viaţa mea cea fără de preţ poate şterge multele mele păcate.

— Nu, frate! spuse Ştefan. Dacă tu, cu adevărat, crezi în Iisus Hristosul, nu e nevoie de nicio jertfă pentru păcate, căci El S-a dat pe Sine ca jertfă pentru fărădelegile noastre din dragostea pe care ne-o poartă.

— E cu neputinţă ca El să mă iubească pe mine, spuse suferindul. Ascultă mai întâi ce am să-ţi zic. Eu sunt egiptean şi mă numesc Amu...

Fata ce stătea la marginea patului se făcu deodată toată albă ca varul la auzul numelui, şi noul sosit, care urmărea ce se petrece din spate, înaintă uşor şi luă va­sul din mâinile ei lipsite de vlagă.

— Anat, îi şopti el, e un nume destul de des întâlnit.

Pe când eram tânăr, continuă egipteanul, când îşi mai recăpătă tăria glasului, eram şi eu ca oricare alt om, nici mai bun, nici mai rău... Nu de acei ani însă vreau să vă vorbesc, ci de vremea în care deja deve­nisem bărbat în toată firea — s-a întâmplat atunci să

212

vină din pustie un străin însoţit de soţia şi copilul său şi să rămână pentru un timp în Egipt. Avea cu sine aur şi astfel şi-a cumpărat o bucată de pământ nu departe de apă. Acest pământ l-a arat şi cultivat cu mare hăr­nicie, aşa încât după ceva vreme a mai căpătat aur şi şi-a cumpărat mai mult pământ de arat. Nu prea mult, căci pământul în zona aceea, din preajma fluviului, era scump. Eu îi eram vecin şi am fost prietenos cu el, căci nu era din părţile locului şi nu se pricepea la oameni, la început neştiind nici măcar ce seminţe să sădească în pământ. Şi pentru că l-am ajutat cu astfel de fleacuri, el m-a îndrăgit şi a început să ţină la mine şi soţia lui, de asemenea şi am ajuns să fiu oaspete de cinste în casa lor.

După o vreme, toată regiunea Nilului superior a fost lovită de o mare molimă, căci fluviul nu-şi umflase la timp apele. Acest lucru i-a nimicit pe oameni şi au murit atunci cu miile. Printre aceştia s-au numărat şi tatăl şi fratele meu, astfel încât pământul lor mi-a revenit mie.

După ceva vreme, a fost lovit de boală şi omul ce venise din pustie, ca şi soţia lui când, după puţin timp, li s-a vădit că le e aproape sfârşitul, a trimis după mine şi mi-a vorbit în acest fel: „Prietenul meu, care mi-ai fost ca un frate în acest pământ străin în care am Poposit şi noi, sunt greu răpus de boală, atât eu cât şi

213

maica copiilor mei, şi nu mai e mult şi vom fi luaţi să ne alăturăm părinţilor noştri. înainte însă ca sufletul meu să treacă dincolo, tare mult aş vrea să-ţi vorbesc de mi­cuţii mei care vor rămâne astfel ai nimănui, dacă le va fi dat să fie cruţaţi de molima asta.” „Spune-mi”, i-am răspuns eu, „şi voi face cu ei după cum îmi porunceşti.” Şi mi-a spus apoi că el era elin născut în Antiohia, ca fiu al unui om bogat. După ce tatăl său muri, între cei doi fraţi se iscă o ceartă puternică pe seama împărţirii averii; şi trecând mai multe zile de mare amărăciune între aceştia, se întâmplă că acesta îl lovi pe fratele său, rănindu-l grav. Luând apoi banii ce-i voia, fugi pe dată în pustie. Aici îşi luă nevastă dintr-unul din triburile nomade ale deşertului; după aceea, veniră să se sălăşluiască în Egipt.

„Te rog, aşadar, cu toată fierbinţeala”, mi-a zis el mie, - „ca ascultând de ceea ce ai tu mai sfânt în suflet, să iei aceşti doi copii ai mei şi preţul ţarinii după ce o vei fi vândut şi ducându-i la fratele meu, căci am auzit că e în viaţă, să-i zici acestea: «Fratele tău a murit. Ţi-a trimis banii ce i-a luat cu el, şi încă mai mult de-atât; şi iată aceştia sunt cei doi copii ai săi. Rogu-mă ţie, ai milă de ei, căci au rămas orfani, sărmanii de ei».”

Eu i-am făgăduit vecinului că îi voi împlini dorinţa şi m-am jurat lui pe templul lui Ptah Hotep, pe Nilul cel sacru şi pe sufletul tatălui meu. Iar el zicându-mi apoi numele fratelui său şi cum să-l găsesc pe acesta, s-a întors în pat cu spatele la mine şi n-a mai scos nicio vorbă. în aceeaşi zi s-a stins şi el şi soţia sa. Din cei doi copii, fata fu şi

214

ea atinsă de boală, şi am îngrijit-o zile întregi până s-a însănătoşit. După aceea, mi-am dat seama că orbise din pricina bolii.

Anul acela n-am putut vinde ţarina, căci nu s-a ară­tat nimeni doritor s-o cumpere, aşa că am semănat, secerând apoi totul la vremea cuvenită. Copiii aveau deci mâncare pe îndestulate banii însă ce i-am căpă­tat de pe grâne i-am pus deoparte, căci mi-am zis că vrednic este lucrătorul de plata sa. în anul ce-a urmat, am semănat din nou şi am secerat, la fel şi în celălalt an. Şi când a venit vremea celui de-al treilea seceriş, un bărbat a venit la mine şi mi-a zis: „Nu vrei să vinzi acest pământ pentru copiii vecinului tău?”, iar eu i-am zis: „Nu, n-am de gând să-l vând, căci vecinul îmi datora bani şi a murit fără să mi-i dea înapoi, şi prin urmare pământul e al meu!"

După o vreme, am ajuns pur şi simplu să şi cred ceea a ce spusesem. Şi, pe de altă parte, cei doi copii, care nu în erau decât nişte prunci, au început să-mi fie din ce în ce mai nesuferiţi. Şi de aceea i-am alungat, dându-i unei femei ce vieţuia în mormintele din apropierea malului fluviului, şi am plătit-o să-i ţină cu ea. Apoi aceasta a murit, iar cei doi au rămas să locuiască acolo singuri.

215

Şi deşi nu le mai purta nimeni de grijă, ei crescură şi se făcură puternici. Băiatul era puternic şi îndrăzneţ, şi după o vreme ajunse sacagiu. Eu, totuşi, îi urmăream într-una, căci mă temeam ca nu cumva să afle ce făcusem; chiar dacă nu mărturisisem asta nimănui, nici măcar nevestei mele. După o vreme, mă cuprinse aşa o teamă că nu mai puteam nici mânca şi nici dormi, aşa că îmi pusei în gând să scap de cei doi. Dar încă nu eram atât de înrăit încât să-mi doresc, de-a dreptul, să îi ucid, şi am clocit în minte timp de mai multe zile cum să fac şi ce să fac. În cele din urmă, am luat hotărârea de a-i vinde ca robi, ca astfel să fie duşi departe şi eu să fiu izbăvit de spaima şi temerile mele. în acest fel nu doar că scăpam de ei, dar dobândeam şi aur cu care aveam să cumpăr şi mai mult pământ. Dar când să fac ceea ce aveam de gând cu ei, aceştia au fugit în pustie, şi de bună seamă au şi pierit, căci deşi i-am căutat apoi pentru multă vreme,

n-am putut afla ce se întâmplase cu ei.

— Dar atunci de ce i-ai mai căutat? spuse deodată Seth, când omul se opri din vorbit să soarbă din paha­rul pe care Maria i-l dusese din nou la buzele-i uscate.

— I-am căutat, răspunse bărbatul, oprindu-se mi­rat cu privirea asupra feţei celui ce-i pusese întrebarea, fiindcă... nu ştiu, aproape că nici nu ştiu de ce. Mă căisem de dorinţa mea de a-i face robi, dar încă nu eram gata să renunţ la pământ.

216

Şi ce s-a ales de Besa?

— L-am găsit mort în mormântul în care crezuse că sunt ascunşi cei doi, răspunse ca prin vis egipteanul. Dar cine eşti tu, care îmi pui aceste întrebări? zise el ridicându-se în capul oaselor, cu faţa şi mai palidă, marcată de această trudă dureroasă.

— Noi suntem copiii celui pe care l-ai nedreptăţit, spuse cu voce aprigă Seth. Spune-mi numele rudei noastre ca să-l putem căuta, după cum fu şi dorinţa tatălui nostru!

— Se numea Erastus, dar, vai, e mort de mai mulţi ani. L-am căutat ca să-i povestesc ce-am făcut, căci mă temeam că voi muri din pricina păcatului meu. Nu mai cutezam acum nici să mă mai rog zeilor dornici de răzbunare, căci nu mă jurasem oare pe ei? Şi nemaiaflând niciun fel de mângâiere în toate ţarinile pe care le stăpâneam, nici în copiii mei, şi în nimic altceva din întregul ţinut al Egiptului, am ajuns să cutreier ţări îndepărtate. în Ierusalim venisem nu de mult timp, căci auzisem din întâmplare de o mare minune: se zice că toţi cei care au păcătuit pot afla pace şi iertare de la Iisus din Nazaret, Care a venit şi a trăit pe acest pământ să mântuiască pe cei pierduţi. Astăzi l-am şi zărit pe cel ce grăise aceste cuvinte. Apropiindu-mă de el şi voind să-l întreb mai multe despre aceste lucruri, am văzut deodată că e în primejdie de moarte. Ce a

217

urmat apoi nu prea mai ştiu, ştiu doar că mi-am dorit mult să-l salvez să mai pot auzi o dată strania poveste a acelui Om pe nume Iisus. Spune-mi, şi ochii lucioşi ai acestuia îl căutară din priviri pe Ştefan, ai auzit tot ceam zis, nu? E nădejde de iertare pentru unul ca mine?

— E nădejde de iertare pentru oricine se căieşte şi crede în Domnul Iisus, îi zise cu blândeţe Ştefan. Poţi să te duci în pace, frate, căci Dumnezeu te-a că­lăuzit către El chiar şi pe aceste întortocheate căi ale păcatului.

Ochii omului îşi recăpătară pentru o clipă străluci­rea, buzele i se mişcară; întinzând apoi mâna către cei doi tineri, care se lăsaseră în genunchi lângă patul lui, le spuse murmurând:

— Şi-o să mă iertaţi şi voi?

— Da... da. Te iertăm cu totul, şi nădăjduim să fim şi noi iertaţi, strigă Seth, apăsându-şi buzele de mâna rece care îl nedreptăţise atât de crunt.

— Mama voastră... se numea Zarah, bolborosi egip­teanul. Era fiica... şi aici vocea i se stinse; mai încercă de trei ori să vorbească şi apoi liniştea cea de veci se lăsă tăcut peste el.

— A trecut de la noi la Iubirea Care l-a călăuzit pe căile trudei sale de-o viaţă, zise solemn Maria. Acolo îşi va afla pacea.

218

capitolul XXIII

ÎN SINAGOGA NAZARINENILOR

Ştii DIN CE PRICINĂ NE-AU MAI CHEMAT de data asta? întrebă un bărbat din mulţimea adunată în faţa Sinagogii nazarinenilor pe cel ce stătea lângă el. Căci azi nu e zi de slujbă.

— Ca să vorbim despre problema de care murmură grecii în ultima vreme, răspunse celălalt. Din câte zic ei, văduvele lor sunt trecute cu vederea în privinţa aju­torului zilnic.

— Nu mai mult decât văduvele ce sunt de acelaşi sânge cu noi. Dar asta se întâmplă pentru că în ultima vreme Apostolii n-au avut încotro şi au lăsat o parte din îndatoriri celor tineri. Dar ia uite, s-au deschisuşile!,

Şi cei doi, împreună cu restul mulţimii liniştite şi bine orânduite, trecură în pridvor, unde fiecare se opri pentru câteva clipe să-şi afunde mâinile în vasul de bronz ce se afla în faţa uşii. Acesta era obiceiul spălării

219

mâinilor ce trebuia de fiecare dată urmat înainte de a intra în lăcaşul cel sfânt.

înăuntru nu putea fi văzut nimic care să se osebească în vreun fel de celelalte patru sute optzeci de sinagogi din Ierusalim. în partea opusă zidului de la intrare, sub un baldachin din pânză purpurie era aşe­zat chivotul din lemn sau arca în care se aflau scrierile Legii. Deasupra arcii ardea lumina veşnică, ca semn al slavei văzute a Domnului, după cum le fusese dezvăluit în acel prim Templu pe care strămoşii lor îl ridicaseră în pustie. Această lumină sfântă era un întreit simbol, căci era menită şi să aducă aminte credincioşilor de suflet care e suflu dumnezeiesc, după cum este şi scris,

sufletul omului este un sfeşnic de la Domnul, iar despre Legea cea dumnezeiască, căci povaţa Ta e un sfeşnic bun şi Legea Ta o lumină.

Tot aici, cu faţa spre obştea credincioşilor se afla, după obicei, masa de unde conducea adunarea mai marele sinagogii. într-o laterală, pe o platformă, erau aşezate şi douăsprezece scaune din lemn pentru cei doisprezece Apostoli, conducătorii văzuţi ai Bisericii - — căci era obiceiul ca în orice sinagogă să-i aşezi la loc mai înalt pe cei socotiţi a fi cei mai luminaţi. în această privinţă, ca şi sub toate celelalte aspecte, ucenicii îm­plineau după rânduială cele ale Legii, fiind hotărâţi, în ciuda avertismentului învăţătorului lor, să pună chiar

220

şi vinul cel nou al împărăţiei în vasele vechi ale credin­ţei iudaice.

în această zi, după ce credincioşii se aşezară, după rânduială, la locurile lor bărbaţii într-o parte, şi femeile alături de copii în cealaltă parte, osebiţi fiind de o despărţitură joasă din lemn -, slujba începu prin cântarea psalmilor rânduiţi dinaintea jertfei.

După aceea, întreaga obşte se ridică în picioare şi toată lumea repetă la unison binecuvântarea nu­mită Făcătorul luminii- „Binecuvântat eşti Doamne Dumnezeul nostru, împăratul lumii, Care ai făcut lumina şi ai alcătuit întunericul, Care ai făcut pace şi pe toate le-ai zidit. El cu milostivire face lumina să strălucească asupra pământului şi a celor ce locuiesc pe el, şi cu a Sa bunătate reînnoieşte în fiece zi lucrarea Facerii. Binecuvântat eşti Tu, Făcătorul luminii.

Şi, de asemenea, rugăciunea Marea iubire: „Cu mare iubire ne-ai iubit Tu, O, Doamne Dumnezeul nostru; O, Tatăl şi împăratul nostru, Tu ne-ai arătat mare şi bogată milă, de dragul strămoşilor care s-au încrezut în Tine! Tu, Cel ce i-ai învăţat pe ei să iubească viaţa, ai milă de noi şi învaţă-ne cum să-Ţi dăm slavă,

Doamne, Care din iubire l-ai ales pe poporul Tău.

Apoi Matia care în această zi fusese numit protos al slujbei, şi care ca toţi ceilalţi din obşte purta, po trivit Legii, veşmintele cu franjuri, având pe cap şi pe

221

braţul stâng obişnuitele filacterii se ridică în picioare şi spuse cu voce tare vechea rugă numită Kadish, la care toată lumea i se alătură din toată inima, încuvi­inţând cu cuvenitele Aminuri: „Sfinţească-se în lume preaslăvitul nume al Celui ce o a zidit după voia Sa; şi vie cât mai degrabă împărăţia Lui în viaţa aceasta şi în viaţa întregii case a lui Israil!” „Amin!” „Binecuvântat fie preaslăvitul Său nume în vecii vecilor!” „Amin!” „Binecuvântat şi proslăvit, lăudat şi înălţat, cântat şi înfrumuseţat, preamărit şi cinstit fie sfântul Său nume; binecuvântat fie el mai presus de orişice binecuvân­tare, osana, mulţămită, laudă şi mângâiere rostită în această lume!” „Amin!” „Ruga şi cererea a tot Israilul fie bine primită dinaintea Tatălui Său din ceruri!” „Amin!"

„Pacea desăvârşită să se pogoare din cer şi viaţa să se reverse asupra noastră şi a tot Israilul!” „Amin!” „Iar cel ce face pace în ceruri să dea şi nouă pace şi la tot israilul”, „amin”.

Şi apoi urmară cele optsprezece binecuvântări, pri­ma parte a fiecăreia fiind repetată cu voce tare de protos, restul fiind recitat într-un glas de întreaga obşte. Această rugăciune însă fu repetată pe un ton însufleţit, cu voce tare şi cu toată încredinţarea de toată lumea, căci îl cunoşteau pe Cel Căruia I se rugau: „Milostiveşte-Te şi întoarce-Te în Ierusalim a Ta cetate, şi după cum ne-ai făgăduit, sălăşluieşte-Te în ea; şi dă nouă să vedem

222

din această viaţă zidirea ei întru vecinicie. Vino degra­bă şi întemeiază în ea stăpânirea lui David! Căci bine­cuvântat eşti Tu, Doamne, Care ai zidit Ierusalimul!”

Şi, în sfârşit, ruga se încheie cu cuvintele: „Binecuvântează-ne, Tată, pe toţi întru o unime, cu lumina Feţei Tale! Căci în lumina feţei Tale ne-ai dat nouă, Doamne Dumnezeul nostru, Legea vieţii, bunătatea plină de iubire, dreptatea, binecuvântarea, milostivirea, viaţa şi pacea. Binevoieşte să umpli de binecuvântare poporul Tău, Israil, în toată vremea, şi cu pace în fiece clipă. Căci binecuvântat eşti Tu, O, Doamne, Care îţi binecuvântezi poporul Tău, Israil, cu pace!”

După aceea urmă cititul din Sfintele Scripturi; odată sfârşit acesta, Petru se ridică de la locul lui şi începu a vorbi poporului. Din nou le readuse în minte cuvintele Domnului lor Cel înviat, spunându-le că se cuvine ca toţi să locuiască dimpreună în pace şi iubire, purtând fiecare neputinţele celuilalt şi trăind în dragoste unul pentru celălalt, păstrând vie dorirea de a întâmpina ziua cea mare — care poate fi aproape când El se va întoarce aducând cu Sine răsplata cuvenită celor ce-au fost credincioşi în toate cele statornicite de Dânsul. vorbi, de asemenea, despre ceea ce, în ultima vreme, tulburase mai multă lume.

Domnul ştie, fraţilor, că noi n-am putea trece cu vederea pe niciunul din voi, care aţi ales prin harul

223

lui Dumnezeu să vă alăturaţi nouă. Cu atât mai puţin pe cei care din pricina necazurilor, atârnă de dărnicia noastră. Dacă a fost cumva vreunul din voi trecut cu vederea, asta s-a întâmplat din pricina neputinţei noastre trupeşti. Munca a ajuns să fie pentru noi mult prea împovărătoare, căci în afară de sarcina noastră de zi cu zi a împărţirii hranei către cei ce sunt lipsiţi, mai rămâne şi datoria pentru care am şi fost aleşi de însuşi învăţătorul nostru, şi anume aceea de a propovădui la toată lumea vestea cea bună a mântuirii din păcat şi moarte. Nu înseamnă însă că trebuie să lăsăm deoparte lucrarea slujirii la mese, care tot a lui Dumnezeu este. E limpede că noi nu le mai putem face pe amândouă şi de aceea, fraţii mei, vă îndemn să alegeţi dintre voi şapte bărbaţi cu nume bun, plini de înţelepciune şi de Duhul Sfânt, pe care să-i putem numi întru această slujire. Iar noi vom continua să ne rugăm pentru voi şi să lucrăm slujirea propovăduirii.

Când acesta termină de vorbit, Filip se ridică şi el de la locul lui.

— Dacă citesc bine feţele voastre, fraţilor, zise el privind la oamenii din jurul lui, această bună cuvân­tare v-a făcut tuturor plăcere. Să alegem, aşadar, şi de-acum să nu mai fie pricină de pizmă între iudei şi elini, căci acest lucru nu-i bineplăcut Domnului, Care după cum El însuşi a zis, e şi acum în mijlocul nostru.

Să facem în aşa fel încât între aceşti şapte să fie iudei, elini, şi un prozelit; şi astfel vom înlătura orice pricină de

224

murmur cu privire la ajutoarele de zi cu zi

Spusele lui fură bine primite de toţi cei de faţă. Un bărbat pe nume Aristarh se ridică şi îl propuse pe Ştefan pentru cinstita slujire de diacon.

Căci acesta este, rosti sus şi tare vorbitorul, după cum ştiţi toţi, bărbat plin de credinţă şi Duhul Sfânt!

Şi atunci toţi strigară într-un glas:

— Vrednic este! Vrednic este!

în acelaşi fel, îi aleseră pe Filip şi prohor, Nicanor, Timon şi Parmenas, şi de asemenea, după cuvântul lui Filip, pe Nicolae din Antiohia, care trecuse la credinţa iudaică. Cei şapte stătură apoi dinaintea apostolilor şi a obştii întregi de credincioşi, iar Apostolii rugându-se, îşi puseră mâinile pe ei, ca semn al alegerii şi consfinţi­rii intru sfânta slujire dăruită lor ca urmare a chemării lui Dumnezeu.

225

CAPITOLUL XXIV

AVERTISMENTUL

CLOPOTUL CE ATÂRNA LÂNGĂ ADĂPOSTUL portarului se auzi mişcându-se brusc, iar portarul pri­vind mai întâi la cel ce stătea în faţa casei, deschise de îndată uşa.

— Stăpânul e înăuntru, spuse el, făcând o plecăciu­ne. Vă rog să intraţi, cinstite domnule. Stăpânul meu, Anna, vă aşteaptă pe terasă.

Fără să scoată niciun cuvânt, noul venit trecu de acesta, intrând iute înăuntru. Portarul îl privi tăcut pentru câteva clipe pe cel ce se depărta şi apoi clătină încet din cap, bombănind ca pentru sine: „Ochii îi sunt întunecaţi şi privirea ameninţătoare. Adunările tainice ale celor ce ne urăsc, din noapte, dimineaţă şi miez de zi, nu prevestesc nimic bun pentru cei credincioşi. Tare mă tem că pun la cale cine ştie ce fărădelegi. N-o să mai treacă mult timp şi nourul acesta întunecat se va sparge, abătându-se nimicitor asupra Bisericii

226

Singur Unul Dumnezeu ne mai poate ajuta, dar asta cât mai degrabă.”

Acum ce-ai mai găsit de bombănit, Simone? se auzi la umărul lui o voce veselă.

Bătrânul privi surprins în sus.

Ah, Iddo, m-ai auzit? E adevărat că de la o vreme îmi rostesc cu voce tare temerile. Să fi fost acum Aaron în locul tău... dar ce-mi veni să zic asta? Nu mi-e ruşine să recunosc că şi eu cred în Nazarinean!

— Fii sigur că eşti în tovărăşie bună, îi spuse tânărul. Deşi e neîndoielnic faptul că o mărturisire deschisă a credinţei tale te-ar face să pierzi acest locşor călduţ. Stăpânul acestei case nu e tocmai unul dintre cei care îngroaşă zilnic rândurile Bisericii. Ai auzit că ni se ală­tură neîncetat chiar şi dintre preoţi? E minunat! Peste un an, tot Ierusalimul va fi cu noi. Cât despre aceşti bătrâni prefăcuţi şi vicleni, să-i lăsăm în ale lor! N-au decât să moară în păcatele lor, lumea cu siguranţă va fi mai bună fără ei. Nici măcar învăţătorul n-a găsit ceva bun de spus despre ei. Morminte văruite i-a numit şi pe bună dreptate a rostit împotriva lor toate acele vaiuri. Nimic nu ne mai poate sta acum în cale. Domnul e cu noi!

Simon însă clătină din cap.

— Eşti tânăr, Iddo, zise el cârcotaş, şi ai încă multe de învăţat. Se apropie furtuna şi n-are să aducă nimic

227

bun Bisericii. Eu am spus ce-am avut de spus, ai să vezi! Oare nu stau eu la această poartă şi nu-i văd cum tot intră şi ies? Şi apoi aud o sumedenie de lucruri, căci Domnul mi-a ţinut treaz auzul, iar cei ce intră aici mă bagă în seamă la fel de mult ca pe banca asta de piatră. Ascultă aici! şi spunând asta bătrânul îşi ridică mâna tremurândă. Ieri am primit vreo doi... trei... patru care sunt bogaţi şi cu mare înrâurire... n-am să le spun numele. După felul în care se lăsase umbra, au stat înăuntru timp de trei ceasuri, ca apoi să iasă toţi odată.

— Bine s-a gândit Anna să-l înlăture mai întâi pe elinul acesta atât de vătămător, a zis unul din ei. Nu va fi greu să găsim nişte martori.

— Cred că nu, spuse un altul râzând puternic. Cuvintele sunt ieftine şi când le cumperi şi când le vinzi. Cât despre acest Ştefan, face mai mult rău în popor într-o singură săptămână decât pot face într-o lună toţi ţăranii ăştia neghiobi care se numesc pe sine Apostoli.

— Ştefan! strigă Iddo, cu răsuflarea întretăiată.

— Şt! băiete! Vezi acum că deşi sunt bătrân, şi am cum ai zis tu prea multe presimţiri sumbre, e totuşi urzeală de moarte.

— Dacă se ating şi cu un deget de Ştefan, îi trosneşte Domnul, spuse cu mânie tânărul. Turma Domnului are mare nevoie de unul ca el; zi de zi lucrează tămăduiri

228

minunate şi vocea sa poate fi auzită în orişice sinagogă, făcându-i pe oameni să creadă în Iisus Hristos. Oamenii îl ascultă cu bucurie, iar din ascultare vine şi încredinţarea.

eh, băiete! Tocmai de asta îl urăsc ei aşa de mult. Dacă n-ar fi mare lucru de capul lui, fii sigur că nu s-ar atinge de el.

Dumnezeu fără îndoială îl va ocroti!

dumnezeu nu Şi-a cruţat nici propriul Său Fiu, zise solemn bătrânul. S-a îndurat să-L vadă chinuit şi ucis tocmai de mâna acestor oameni. Nu e sluga mai mare decât Stăpânul său.

Celălalt rămase tăcut pentru o vreme, toată lumina însufleţirii sale i se stinse de pe chip.

— Şi acum cu cine e? întrebă el pe nerăsuflate.

— Cu Saul din Tars, răspunse scurt Simon.

— Să-i avertizez pe toţi cei din casa lui Ioan cu pri­vire la tot ce mi-ai spus mie, nu?

— Sigur că asta trebuie să faci, însă ai grijă să nu se împrăştie zvonul, căci n-am avea nimic de câştigat din asta; poate că dimpotrivă ar fi mai mult de pierdut. Dacă tânărul Ştefan...

Sunetul clopoţelului însă îi curmă vorba, şi acesta se grăbi să deschidă uşa.

— Intraţi, vă rog, domnul meu. Stăpânul Anna e înăuntru, dimpreună cu rabbi Saul.

229

Iddo se plecă după obicei în timp ce statura înaltă slăbită a noului venit trecu prin faţa lui, înaintând de-a lungul coridorului.

— Nu mai e arhiereu, spuse el, şoptind pe jumătate, şi cred că e întors pe dos pentru eliberarea sa din această slujbă.

— Nu din pricina asta arată aşa, ca un nebun, spu­se cu chibzuinţă bătrânul. Nu se cuvine însă unuia ca mine să discute problemele lui Caiafa. Domnul l-a pedepsit, după cum face cu toţi oamenii, ca astfel să-i poată trage într-un sfârşit la El.

— Nu! Chiar crezi că e cu putinţă ca astfel de oa­meni, precum ucigaşii Domnului nostru, să fie iertaţi?

— De bună seamă nu e al nostru să punem hotar milei şi iubirii Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a şi rugat pentru ei atunci când era chinuit. Dacă mă poate mântui pe mine, poate mântui pe orici­ne, căci eu ştiu prea bine că inima mea e mai plină de înşelăciune ca oricare alta şi cumplit rănită de răutate.

— Adevărat ai grăit, Simone, zise umilicios tânărul. Nimeni nu ştie asta mai bine decât mine, care dintotdeauna înclin să fac răul, aşa cum scânteile se ridică zburând în sus. Trebuie însă să plec. De-aş putea să-l conving pe Ştefan să părăsească oraşul...

Asta i-aş fi spus şi eu, zise cu înflăcărare Simon. Zi-i să plece... şi cât mai repede! Nu trebuie să stea să

230

pice în plasa ce iîntind aceşti oameni. Poate că a fost voia lui Dumnezeu ca eu să aud aceste lucruri. Şi deschizându-i uşa tânărului, îi şopti: Să se ferească toţi de fariseul din Tars.

înţelept cuvânt, îşi zise Iddo sieşi, depărtându-se cu paşi repezi. Parcă nu-mi vine a crede că acesta ar cuteza să ne facă rău nouă, celor care urmăm în bună rânduială Legea. Aş fi înţeles dacă n-am fi ţinut postu­rile, n-am fi sărbătorit praznicele sau nu ne-am fi rugat la vremea dimineţii şi a jertfei de seară... dar toate aceste lucruri noi le ţinem cu mare străşnicie. Cu toate astea, l-am auzit ce-i drept pe Ştefan spunând sus şi tare în sinagogi că nu mai e nevoie ca preoţii să aducă lui Dumnezeu jertfă sângeroasă, căci Hristos S-a dat pe Sine jertfă pentru păcatele noastre, nu doar ale iudeilor, ale întregii lumi. Nici măcar Apostolii nu spun asemenea lucruri, poate că această prea mare îndrăzneală i se trage de la faptul că este elin. Ar trebui să vorbească cineva cu el despre această chestiune.

Cugetând la aceste lucruri, tânărul ajunse în scurt timp pe strada unde se afla casa lui Ioan. Uliţa îngustă era cufundată în tăcere şi înfierbântată. Picioarele pu­ţinilor trecători — în marea lor parte femei ce veneau şi Plecau, cu ulcioarele, de la fântână nu făceau niciun zgomot în tina gălbuie. Iddo se opri o clipă plecându-şi Capul, apoi zâmbi şi ochii îi scânteiară de bucurie.

231

— O aud cântând, spuse el cu voce tare.

Şi îşi zori şi mai mult pasul, aproape împiedicându-se în graba lui de o mogâldeaţă cafenie, ce stătea ghemuită în plin soare dinaintea uşii la care ajunsese el.

— Ce-i asta? strigă el, privind în jos, şi astfel văzu că se împiedicase de un copil de culoare cafenie, mai bine spus de trei copii un băiat şi o fată, ce aveau între ei un prunc mai mic şi mai cafeniu decât ei doi.

O ascultăm, spuse pe un ton solemn fata, dându-şi din ochi zulufii închişi la culoare şi privind la cel ce îi pusese întrebarea. Copilaşul a adormit, căci îi place tare mult. Venim aici în fiecare zi. Nu vrei să stai şi tu jos? Tina e moale şi muzica e îngerească.

Iddo zâmbi.

— Ai dreptate, micuţo, are o voce de înger. Ridicat-am ochii mei La munţi, De unde va veni ajutorul meu.

Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul, se auzi glăsuind melodios vocea dinăuntru, ca apoi să capete un alt ton ca de cerere: Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, Nici nu va dormita Cel ce te păzeşte, iată, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israil.

232

Domnul te va păzi pe tine

Păzi-va sufletul tău.

Domnul va păzi intrarea ta, ieşirea ta De acum şi până în veac!

Fără să vrea, ascultătorul oftă, apoi întinzând mâna, apucă de clopoţei fără să bage în seamă vocea solemnă de la picioarele lui:

dacă tragi de frânghie, o să se oprească din cântat!

Uşa se deschise îndată şi o voce dulce strigă:

A, tu erai, Iddo Ben Obed! Intră, te rog, zise ea.

Iar apoi văzând faţa gravă a tânărului adăugă: Ce s-a întâmplat cu tine, prietene? Eşti la fel de solemn ca sfinxul din deşert.

— Am şi motive să fiu aşa, răspunse Ben Obed. Ai să auzi de îndată despre ce e vorba.

— Trebuie mai întâi să vorbesc cu micuţii. Intraţi, prieteni, fratele meu e înăuntru. De ce n-ai bătut la uşă, micuţule? continuă ea, aplecându-se să ridice pruncul adormit. Soarele e prea dogoritor pentru copil. Vremea asta îi poate face rău. Staţi puţin, să vă dau nişte rodii. Dar apoi să vă duceţi acasă, la răcoare. Dacă vreţi, puteţi veni şi diseară. Bateţi la uşă ca să intraţi, şi eu o să vă cânt şi-o să vă spun şi o poveste despre cum a mers Pruncul Iisus prin pustia Egiptului.

233

Şi sărutându-i pe obrajii fini şi cafenii, în semn de rămas bun, rămase privind la cei doi cum se îndepăr tează de-a lungul străzii, cu micuţul mergând cu paşi nesiguri între ei.

Ben Obed luase deja loc, la umbră, pe banca de piatră, vorbind încetişor cu un tânăr de vârsta lui, care cu un aer serios şi sprâncenele plecate îl asculta cu atenţie

— Cu greu pot crede că o astfel de vorbărie face mai mult decât nişte ameninţări de prisos, îi zise acestuia, De când Gamaliil i-a sfătuit pe toţi, în Sinedriu, să fim lăsaţi în pace, n-am mai fost prigoniţi. Cred că până acum şi-au dat seama că Domnul e cu noi, şi astfel sfatul lui Gamaliil s-a dovedit a fi unul bun. Fără îndoială, niciunul din ei nu cutează să se ridice împotriva lui Dumnezeu. Asta i-am şi zis lui Simon... sau ceva de felul acesta. I-am reamintit, de asemenea, că suntem bine văzuţi de tot poporul şi că... noi ţinând Legea în toate privinţele... atragem şi unii preoţi, care se alătură în fiecare zi obştii noastre. El însă are altă părere. Mai mult de atât, mi-a zis să vă spun să vă feriţi cu toţii de Saul din Tars.

Ce primejdie ne ameninţă? întrebă neliniştită Anat.

Iddo Ben Obed îşi ridică ochii, privind către chipul ei şi ceva din privirea sa aprigă o făcu pe fată să prindă şi mai multă culoare în obraji.

Ştefan e în primejdie, spuse el încet. Cât de mare primejdie însă nu ne putem da seama.

Anat se făcu toată albă la faţă.

— Spune-mi... zise ea cu răsuflarea întretăiată, tot ce­ai auzit.

234

Iddo îşi lăsă privirea în pământ.

— O să-l închidă dacă o să continue să propovăduiască că Hristos e mai mare decât Legea, spuse el pe un ton rece. Mai mult de-atât nu ştiu. Cel mai bine pentru el ar fi să părăsească Ierusalimul.

Anat se întoarse repede şi intră în casă.

în acea seară spuse celor trei copii povestea pe care le-o făgăduise şi le cântă din cântecele neîmblânzite ale pustiei, pe care şi le amintea vag de pe vremea sălăşluirii sale în Egipt. Şi după aceea Psalmul Dragostei atotveghetoare, pe care îl cântase şi dimineaţa. Apoi îi lăsă pe micuţi în braţele maicii lor şi se duse încetişor pe acoperişul casei. Lângă parapet se vedea stând o si­luetă singuratică, privind în zare, la lumina amurgului ce se stingea cu solemnă strălucire în spatele munţilor. Pentru o clipă şovăi, şi apoi înaintă uşor.

— Ai auzit, spuse ea cu glas uşor, veştile rele aduse azi de fiul lui Obed?

— Am vorbit cu Ioan despre asta.

Şi el ce-a spus? Negreşit te-a îndemnat să fugi, să scapi de primejdie, nu?

235

Şi vocea fetei se auzi rugător, tremurând cu ardoare. Tânărul se întoarse către ea.

— Anat... mult iubito, îi spuse el cu blândeţe, tot ce vrei să spui, simt şi eu în suflet că aş avea multe să-ţi spun, dar nu mai e timp. Pentru mine lumina zilei deja se duce şi vine noaptea când nu mai pot lucra pentru învăţător, în timp ce tu ai mulţi ani de-acum înainte să-I dai slavă, şi făcând asta îţi vei găsi pacea ce covârşeşte toată mintea.

Fata se lăsase deja în genunchi la picioarele lui, şi trupul ei zvelt era zguduit de un plâns tare puternic. De îndată însă ce Ştefan îşi lăsă mâinile pe capul ei, su­fletul îi fu cuprins de o pace adâncă. Cu vocea tremurândă, rosti către ea cea mai dulce din binecuvântări:

— Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească! Caute Domnul asupra ta cu faţa veselă şi să te milu­iască! Să-Şi întoarcă Domnul faţa Sa către tine şi să-ţi dăruiască pace!

236

capitolul XXV mânia omului

Ai FĂCUT ROST DE MARTORI?

— Da, domnul meu, dar n-a fost uşor să găsesc oa­menii înclinaţi să facă asta. Vreo douăzeci de inşi m-au respins cât se poate de hotărât, înjurându-mă chiar şi ameninţându-mă că am să plătesc cu viaţa dacă omul păţeşte ceva. I-am domolit cum am putut şi eu mai bine, spunându-le că am vrut doar să mă încredinţez că ponegririle aduse unui om atât de minunat ca el nu sunt decât zvonuri fără temei. Cu toate astea, mi-e teamă să nu-i facă şi lui cunoscute acestea şi, astfel, să ne scape.

— N-o să ne scape. Ce martori ai?

— Un om din părţile Esekului, care e schimbător de bani, care pentru zece şekeli de argint s-a învoit să de pună mărturie. Mai sunt apoi două slugi de-ale mele care sunt gata să spună tot ceea ce le vom pune cu mare grijă în gură. Aceştia au fost convinşi de răsplata

237

însemnată pe care le-am făgăduit-o, dar şi de biciuiala ce le-am promis-o în caz că dau greş. Unul din aceştia e Iddo Ben Obed, un tânăr promiţător, care la porunca mea a început nu de mult să meargă la sinagoga lor şi prin urmare poate da mărturie pe înţelesul tutu­ror împotriva acestuia. Lui i-am promis înaintare în dregătorie dacă se face bineplăcut astăzi Sinedriului.

— Eşti un slujitor credincios, Caleb, şi te vei bucura şi tu negreşit de răsplata ce ţi se cuvine, îi spuse apro­bator Anna. Şi acum îngrijeşte-te ca Sala Consiliului să fie pregătită cât mai degrabă, trebuie să facem asta repede, căci altfel putem pierde momentul potrivit. Ai trimis iscoade, ca să ştim unde e acum omul, şi să-l putem prinde fără întârziere?

— Chiar în clipa de faţă dă de pomană la prostimea din Ierusalim, împărţind ceea ce e luat, de fapt, în mod nelegiuit din vistieria Templului. Şi după aceea, ştiu că are de gând să înnebunească lumea cu flecăreala lui de toate zilele.

— Azi o să aibă alt fel de ascultători, îl întrerupse cu un aer fioros Anna, care nu pot fi duşi de nas cu astfel de amăgeli. în care sinagogă poate fi găsit?

— Azi vor să se adune în Pridvorul lui Solomon, să poată prinde în laţ cât mai multă lume. Ştefan va tâlcui din proroci, spunând cu viclenie — cum fac toţi că sfinţii lui Dumnezeu, precum Moise, Isaia, şi

238

prorocii, L-au prorocit pe Mesia ca fiind rodul lemnului cel blestemat.

Aproape că nici nu mai e nevoie să cumpărăm martori când ei necinstesc făţiş lăcaşurile sfinte cu aşa o hulă. Mergi însă acum şi fii cu ochii pe el până când îţi trimit eu cuvânt, şi să-l înhaţi atunci cu repeziciune, aducând apoi şi martorii. Şi fii cu mare băgare de sea­mă să nu provoci tulburare când pui mâna pe el.

Caleb zâmbi şi se plecă dinaintea stăpânului său.

— Am în minte un şiretlic prin care să-l prind fără a stârni zarvă, răspunse el.

„Toate merg cât se poate de bine”, îşi spuse Anna odată ce rămase singur. „Truda noastră plină de răbda­re, şi părelnic fără de roade, va fi în sfârşit răsplătită. în afară de Caleb, care în niciun chip nu-şi poate pierde plata, nu trebuie să uităm că datorăm mult şi discreţiei şi râvnei lui Malluch şi Zared, care cu mare grijă au vorbit împotriva acestui om şi a cuvântărilor pe care le ţine poporului. Suma pentru care ne-am înţeles cu ei a fost de patruzeci de arginţi pentru fiecare, un preţ bun pentru nişte oameni ca ei iar dacă apusul de as­tăzi îl va găsi mort pe acesta, voi porunci să primească câte cincizeci de arginţi. Dar iată că mai e şi fariseul din Tars, cu acesta trebuie să cad la învoială cât mai înţelept cu putinţă. Aş fi vrut să fie saducheu, căci această învăţătură a învierii e una tare dăunătoare, mai

239

ales că şi hulitorii ăştia de nazarineni o propovăduiesc fără de încetare.”

— Bine ai venit, fiule. Ziua de astăzi s-ar putea dovedi a fi una strălucită, dacă ne va aduce o biruinţă însemnată asupra celor nedrepţi.

Noul venit îi primi urarea prietenoasă cu o trufie rece.

— Dumnezeu ştie cât de mult îmi doresc să-i văd pe aceşti lucrători ai fărădelegii puşi în încurcătură, zise el, aruncându-se pe un scaun şi aţintindu-şi privirea aspră asupra tovarăşului său. Minciuna şi înşelăciunea însă sunt urâciune pentru sufletul meu. Nimic bun nu poţi obţine cu aşa ceva.

Anna se împietri tot la faţă.

— Vorbeşti în cimilituri, prietene, zise el rece. Pe cine învinuieşti tu de minciună şi înşelăciune?

— Mi-a ajuns la urechi că sunt oameni cumpăraţi să îl vorbească de rău pe acest om, pe nume Ştefan, şi că aceştia au ridicat poporul împotriva lui pentru a putea pune mâna pe el. E adevărat însă că omul a vorbit liber şi deschis în fiecare din sinagogile noastre, spunând că dulgherul din Galileea era Hristosul profeţit de pro­roci, şi că Acesta a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi.

— Şi oare l-a convins şi pe învăţatul Saul de adevă rul acestor lucruri? spuse Anna cu un zâmbet sarcas tic. Asta ar fi fost, într-adevăr, o mare victorie!

240

Saul râse tare, scoţând un sunet forţat.

— Dintre toţi oamenii, e cel mai puţin probabil ca eu să cad pradă unei înşelăciuni atât de groaznice. Omul nu mai trebuie lăsat să grăiască, căci are limba unui mare cuvântător şi câştigă multă lume de partea lui. Nici eu şi nici alţii care au vorbit, încercând să-l prindem în cuvânt, n-am fost în stare să îndreptăm tot răul pe care iată l-a urzit.

241

Dar nici pe mine nu mă odihneşte gândul de a mitui martori mincinoşi ca să slujească cauzei noastre.

— I-am oprit pe aceşti oameni acum trei ani de zile de la a mai propovădui în numele Nazarineanului. lăsându-i să scape doar cu un biciuit, căci am dat ascultare sfatului preaînţeleptului Gamaliil, al cărui învăţăcel eşti şi tu. Şi cum s-au supus ei poruncii înaltului Consiliu, sau în ce fel a slujit cauzei noastre sfatul lui Gamaliil? începând chiar din ziua aceea, au continuat să răspândească zvonuri în numele lui Iisus din Nazaret prin tot Ierusalimul, încât până şi cerşe­torii au ajuns să se roage deschis la Acesta. Iar dacă noi am tocmit oameni care să ne ajute întru ascuns la desţelenirea acestui rău ameninţător, oare n-am făcut un lucru înţelept? Nazarinenii nu hrănesc şi îmbracă Pe cei care în fiece zi seamănă tulburare în rândul Poporului israelit? Ştefan, elin fiind de neam, nu se mulţumeşte a nu ţine el singur legea, ci bagă întruna în cap oamenilor că se cuvine să urmeze învăţătura şi faptele Nazarineanului, pe care ei l-ar fi uitat de mult, dacă n-ar fi fost oamenii aceştia atât de vătămători. Omul ăsta readuce stăruitor aminte gloatei că El a lucrat minuni de ziua Sabatului, spunând că Dumnezeu milă voieşte, iar nu jertfă, şi că a prorocit deschis distrugerea Sfântului Templu. Dulgherul din Galileea, huleşte el, ar fi Dumnezeu Care S-a arătat în trup; de aceea, faptele şi cuvintele Sale sunt mai mari decât Legea lui Moise şi mai vrednice a fi urmate decât orice poruncă preoţească. Pentru aşa un om nu e decât un leac, după cum şi scris este, astupatu-s-a gura celor ce grăiesc nedreptăţi.

Saul stătu o clipă fără să spună nimic. înaintea ochi­lor minţii i se arătă chipul lui Ştefan, aşa cum îl văzuse de multe ori în timpul controverselor furibunde ce avuseseră loc în ultima vreme prin sinagogi, cum lu­cea toată de un curaj şi un întraripat avânt, de nădejde şi încredinţare, luminat fiind de o tainică lumină de care în sinea sa nu o dată se minunase. Faţa lui însă se înăspri, şi zise iute:

— Drept este ca acest apostat să fie osândit la moarte! Nu e timp de jumătăţi de măsură! S-o facem însă după Lege şi fără a ne teme de popor!

Bine ai spus! strigă Anna. Am aşteptat îndeajuns de mult, e de-acum timpul! Ascultaţi acum la mine

242

Chiar astăzi acesta va fi adus dinaintea Sinedriului; martorii îi avem pregătiţi pentru ca fiecare cuvânt să fie hotărnicit potrivit Legii. După cum este scris, în gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul.

Cine sunt martorii?

Oameni din cei mai de vază. Unul din ţinutul Esekului, apoi un iudeu ce stă lângă sinagoga lor şi...

— Şi aceştia depun mărturie de bună voie? Adică, fără a primi niciun ban? îl întrerupse din nou Saul, făcând un gest de iritare.

— Aşa e obiceiul, fiul meu, să îi răsplătim pe mar­tori pentru timpul ce l-au pierdut la împlinirea îndato­ririlor, reîncepu Anna cu un glas mieros.

Saul însă îi curmă iar grosolan vorba.

— Nu vreau să am de-a face cu aşa ceva! strigă el, sărind în picioare şi începând a merge ca o vijelie prin cameră. Să plăteşti agitatori prin mulţime şi să năimeşti martori împotriva unui om care, oricât de blestemată i-ar fi credinţa, n-ar fi totuşi în stare de asemenea răutăţi.

Anna se ridică şi el în picioare, şi cu un aer de cum­plită demnitate neclintită, scrută cu ochi străpunzători chipul înroşit al tânărului.

Ai uitat, cu siguranţă, spuse el încet, de cinstea Pe care se cuvine să o arăţi celor de faţă. Ca şi cap al Unei înalte familii preoţeşti, care timp de generaţii a

243

slujit cum se cuvine în treapta cea mai de sus dumnezeirea, n-am să îngădui să fiu învinuit pe faţă de ceea ce sufletul meu e dezgustat în mod profund, după cum şi scris este, nedreptatea am urât şi am dispreţuit, iar Legea Ta am iubit. De două ori mi-ai pus în gură aceste lucruri, şi făcând asta te-ai dovedit a fi nevrednic de marea încredere pe care ţi-am acordat-o, nevrednic de dragostea pe care de bunăvoie am revărsat-o asupra ta, nevrednic...

— Stai, te rog fierbinte! strigă Saul, ridicându-şi mâna. Se făcuse tot alb la faţă şi tremura rău de tot. Aşa este, am uitat de mine însumi. Aproape că am şi înnebunit pentru că am dat greş în tot ceea ce am nădăjduit. Zi de zi am pornit la luptă pentru neamul lui Israil, şi am ajuns din ce în ce mai rău. Sunt cel mai nevrednic dintre oameni, căci amarnic am greşit. Mă voi întoarce în Tars şi n-ai să mă mai vezi de-acum la faţă.

— Nu, fiul meu, spuse cu blândeţe Anna, eşti deja iertat, căci iată ţi-ai recunoscut vina. Crezi tu oare că eu nu ţi-am văzut lupta şi truda împotriva fărădelegii, şi că inima mea n-a sângerat pentru tine? Stăpâneşte-ţi dar sufletul, şi încrede-te în Domnul... şi în mine... Ş cu siguranţă toate acestea vor trece. Şi-i vei vedea pe vrăjmaşii tăi în mare încurcătură, căci astăzi cinstea lui Israil va fi strălucit răscumpărată. Cât despre cele ce

244

le-ai spus, va fi după cum ai zis tu. Nu ducem, oricum, lipsă de martori împotriva acestui om, şi aceştia vor depune cu bucurie mărturie, spre slava lui Dumnezeu. N-avem, de bună seamă, de ce să rostim cuvintele, cine va arăta de partea lui Dumnezeu, luptând împotri­va celui puternic? Israil se va ridica, aşadar, în toată măreţia sa, încingându-se împotriva celor ce îi fac rău şi vor să-I lovească cu această năpastă a idolatriei şi a hulei. Prea mult timp am stat paşnici în prezenţa aces­tui diavol mistuitor, pietrele înseşi ale Templului vor striga dacă vom mai continua să îi răbdăm pe cei ce îi necinstesc sfinţenia.

— Ca şi în cazul Nazarineanului, va fi cu neputinţă să facem totul de unii singuri, spuse cu amărăciune Saul. Iar romanilor nu le pasă de astfel de lucruri.

— în privinţa asta, am repurtat o însemnată victo­rie împotriva duşmanilor noştri, spuse Anna cu un aer triumfător. De data asta Irod e cu noi, chiar dacă nu fă­ţiş. Am avut eu grijă ca să fie înştiinţat din când în când de faptul că oamenii aceştia propovăduiesc întruna întoarcerea Celui Răstignit, Care e menit să conducă Israilul. îşi iubeşte tare mult neînsemnatul său tron şi chiar a ajuns să se teamă că aşa ceva s-ar putea întâm Pla. M-a chemat la el acum câteva zile. Era trântit, cât e de lung, pe pernele lui purpurii. „Ai auzit ce spun galileenii ăştia”, mi-a zis el mie, de-abia catadicsind să

245

mă salute. „Spun multe lucruri potrivnice Legii”, i-am răspuns eu, „dar nimic nu-i mai primejdios pentru pacea şi prosperitatea poporului nostru decât zvonul ce-l împrăştie că acel răufăcător mort despre care ei spun că e viu se va întoarce în curând să preia con­ducerea Israilului.” „Şi tu crezi că omul e viu?” m-a în­trebat, pironindu-mă cu privirea. „Chiar de n-ar fi viu, am zis eu, „răzvrătirea lor e la fel de temut, căci aceştia sunt în stare să facă oamenii să creadă tot ce vor ei. Nu vrei tu, care ai toată puterea, să iei măsuri împotriva acestora?” „Nu pot să fac asta”, a scâncit el către mine iritat. „Mă tem de popor, mă tem şi de omul acesta... de cel mort. Nu mă simt bine. N-aveţi voi vreo lege care să pună capăt trăncănelii lor?” „Ba da, avem o asemenea lege. Nu le-o putem însă impune fiindcă...” „Legea... legea”, m-a întrerupt el. „Legea este aceasta... cel ce huleşte numele Domnului va fi fără îndoială osândit la moarte, şi va fi negreşit omorât cu pietre de adunarea credincioşilor. Atât cel nemernic, cât şi cel născut în pământul nostru, aducând hulă numelui Domnului, va fi osândit la moarte.” „Atunci împliniţi cu aceşti oa­meni legea”, a strigat el, aruncându-se înapoi pe perne. „Nu se cuvine să facem aşa”, i-am răspuns eu, „căci ne pot aştepta apoi vremuri şi mai rele. Noi trebuie să ne supunem întru toate legii, atât celei pământeşti, cât şi celei dumnezeieşti şi legea ne interzice să osândim

246

vreun om la moarte. „Nu vi se va întâmpla nimic”, a strigat el la mine. „Ţi-o jur! Nu mai avem guvernator în Ierusalim, iar eu sunt cetăţean roman. Eu sunt legea” „Dă-mi împuternicire cu pecetea ta”, i-am spus eu. Şi el mi-a dat-o de îndată.

Şi ai acest înscris la tine? întrebă Saul.

Anna scoase de la piept un sul şi i-l întinse tânărului fără nicio vorbă.

„Dat fiind că”, citi el tare, „pacea Ierusalimului şi a toată Iudeea e primejduită de mai mulţi răufăcători care propovăduiesc că nelegiuitul răstignit, adică Iisus din Nazaret, e viu, şi că va răsturna în curând stăpânirea pentru a conduce el ţara; şi mai mult de atât, hulesc spunând că sus-numitul e Mesia, trimisul lui Iahve, eu Irod, împuternicesc Senatul poporului lui Israil, numit şi Sinedriu, să facă cu aceşti răzvrătiţi ceea ce le dictează cugetul şi Legea lor, având cu totul mână liberă pentru a trece la biciuirea, închiderea şi osândirea la moarte a tuturor fie că sunt ei evrei sau de alt neam care cred şi propovăduiesc învăţături vătămătoare de acest fel. Semnat şi pecetluit, întru slava lui Iahve şi pacea naţiei, în cea de a cincea zi a Nisanului, în Palatul Hasmonean.

— Dumnezeu ni i-a dat în mână, fiul meu. zise so­lemn Anna. Trebuie să facem cu ei aşa cum a făcut şi Ilie cu prorocii lui Baal, şi să nu lăsăm niciunul din ei să ne scape!

247

CAPITOLUL XXVI

PÂNĂ ÎN ZORI DE ZI

ÎN DIMINEAŢA ACELEIAŞI ZILE, ÎNAINTE SĂ fi venit zorile, Ştefan se trezi şi ieşi din cetate. Cu o seară în urmă, sentimentul de lăsare desăvârşită în voia Domnului îl făcuse să trăiască o pace minunată, cu totul stranie: era ca şi cum lumea s-ar fi făcut nevă­zută, simţea că trecuse deja la viaţa de dincolo. Şi încă minunându-se el şi veselindu-se cu mare bucurie, fu cuprins de somn. Câte ceasuri să fi trecut până când se trezise, nu ştia, în casă era beznă, şi întunericul se lăsa încă greu asupra lui ca un giulgiu. Odată cu întu­nericul se lăsase însă şi umbra de gheaţă a apropiatului său sfârşit. Faţă în faţă cu chipul învăluit al acestei ne­desluşite prezenţe, pacea şi bucuria din sufletul său se destrămară pe dată, făcând loc groazei. Încercă să se roage, dar limba parcă îi fusese retezată de la rădăcină.

Lângă el putea auzi răsuflarea regulată şi plină de pace a lui Ioan şi a lui Andrei, şi asta cumva îi înteţi şi mai

248

tare tulburarea. Pentru prima dată îşi dădu seama pe deplin cât de adâncă poate fi singurătatea sufletului omului. „E adevărat că mă iubesc”, îşi spuse el cu amă­răciune, „şi cu toate astea iată-i cum dorm duşi.”

După ceva vreme, se ridică în picioare şi înfăşurându-se cu o haină, ieşi pe furiş în curte. Vântul rece îl izbi în faţă, aducând cu sine şi un simţământ de uşurare.

Sus se vedeau stelele scânteind puternic pe întinsul de un albastru închis al crugului ceresc; în apropiere, mireasma unui crin înalt ce dădea în floare lângă havu­zul cu apă se lăsa grea în aer. îl apucă deodată dorinţa nestăpânită de a pleca repede... undeva, oriunde. Dând drumul la zăvorul porţii, ieşi afară, simţind pentru o clipă mulţumirea că izbutise să facă asta fără niciun zgomot. începând a merge mai zorit pe drum, auzi cântând cocoşii mai întâi unul, apoi un altul, şi apoi vreo zece deodată, trâmbiţarea lor stingându-se din când în când doar ca să izbucnească iarăşi, de înda­tă ce se ridica triumfător în depărtare o cât de firavă provocare.

Cu toate că zorii zilei de-abia mijeau, străjerul mo­leşit de somn deschidea poarta cetăţii, pregătindu-se din timp pentru venirea târgoveţilor ce urmau să so­sească în curând din toate părţile. Ştefan şovăi pentru o clipă şi apoi se strecură prin deschizătura porţii fără a fi văzut de nimeni. Dinaintea lui se aşternea drumul

249

roman, din piatră tare şi albă, pierzându-şi conturul în întuneric. Toată vioiciunea tinereţii sale tresaltă la vederea acestei privelişti.

„Nu trebuie decât să urmez acest drum”, se gândi el, „şi voi fi în siguranţă. Şi la urma urmei, de ce să rămân? Oamenii aceştia răi mi-au întins o cursă, şi iată că prin mila lui Dumnezeu, eu am aflat de urzeala lor. E limpede că trebuie să scap din mâinile lor, căci sunt tânăr şi mai pot sluji mulţi ani de-acum încolo tuturor credincioşilor. Dacă pier acum ceilalţi cu ce se folosesc?”

Vorbind astfel cu sine, iuţea din ce în ce mai mult pasul, şi auzind un zgomot, sau mai curând părându-i-se că aude îşi băgă degetele în urechi şi începu a fugi. Drumul încă neclar se desfăşura prin întuneric, dinaintea lui, ca o panglică cernită ţesută de războiul nopţii. Mergând astfel pentru o bună bucată de timp, de-abia răsuflând de oboseală şi cu inima bătându-i tare în piept, şi scoţându-şi degetele din urechi, se opri să asculte... Nu se auzea nimic în afară de foşnetul vântului printre crengile noduroase ale copacilor şi bâzâitul ascuţit al insectelor din desişul bogat al ierbii. Se aşeză puţin jos să se odihnească.

„Dacă plec acum — după cum m-au şi sfătuit s-o fac cei mai vârstnici şi mai înţelepţi decât mine mă pot trage undeva deoparte până va fi trecut primejdia,ca

250

apoi să mă reîntorc, şi apoi... mai e şi Anat. Lumea e largă, nu e neapărat nevoie să rămânem în Ierusalim. Vom merge amândoi în ţări îndepărtate şi la popoare din cele mai stranii pentru a putea răspândi Vestea cea Bună la toate neamurile, după cum ne-a poruncit însuşi învăţătorul nostru! Aşa e drept să se întâmple, căci altfel de unde mi-ar veni toate aceste gânduri. Cât despre mijloacele trebuincioase călătoriei, am la mine în pungă banii cu care trebuia să cumpăr proviziile pe ziua de astăzi, şi Apostolii cu siguranţă ar fi bucuroşi să mă poată astfel ajuta, şi încă cu mai mult de atât. Da! E limpede că am să plec... trebuie să plec!” Şi ridicându-se, se încinse hotărât, pornind din nou la drum. „Plec”, îşi repetă el mai mult de-o dată. „Trebuie să plec!” Apoi însă încetă să mai meargă cu paşi repezi, şi după ceva timp, se opri de tot din mers, întorcându-se cu faţa către Răsărit.

Dârele ceţoase trandafirii, care în câteva clipe înce­pură a străluci, se îngemănau în sfârşit cu lungi mănun­chiuri de raze tremurânde ale unei lumini pur şi simplu nepământeşti, ţâşnind în negrăite stări de încântare ce înăbuşeau biruitoare neputincioasa beznă. Văzând această minunăţie, lui Ştefan îi crescu pe dată inima, şi plecându-şi genunchii, murmură în chip desluşit.

— Binecuvântat eşti Tu, Doamne Dumnezeul nostru, împăratul a toată lumea, Care ai făcut lumina şi ai

251

alcătuit întunericul, Care ai făcut pacea şi ai Zjdit lucrurile! El cu mila Sa face lumina să strălucească asu pra pământului şi a locuitorilor acestuia, şi din bunătate reînnoieşte în fiece zi lucrarea Facerii. Binecuvântat eşti Tu, Făcătorul luminii!

Ceva din cuvintele atât de familiare şi iubite de el rostite în singurătatea plină de prospeţime, parcă spulbera netrebnica şi înţepenitoarea teamă ce domnea peste sufletul său. Privi la drumul roman cel tare, alb şi prăfuit scăldat în lumina dimineţii, şi văzu că nu-i mai pare atât de ademenitor. Se gândi din nou la hotărârea sa de a folosi banii de întrajutorare a săracilor pentru a putea fugi departe, şi se făcu tot roşu de ruşine în obraji.

— Nu sunt mai bun decât un hoţ, strigă el cu voce tare. Am să mă întorc, şi dacă trebuie să pătimesc, Doamne ajută-mi, căci trupul e tare neputincios.

Ridicându-se în picioare, văzu spre marea lui mira­re că se oprise chiar lângă deluşorul pietros numit, din pricina asemănării sale cu o tigvă de om, Golgota. Pe vârful golaş al acestui loc al morţii era aşezată o cruce pe care atârna trupul unui bărbat pe care nu erau de­cât nişte zdrenţe murdare ce fluturau din când în când

purtate de uşoara adiere de vânt lumina limpede a zorilor îi dezvăluia acum cu o înfiorătoare stăruinţa faţa lui suptă şi rănile purpurii de la mâini şi picioare.

252

La picioarele crucii se aflau doi soldaţi romani, care erau desigur însărcinaţi cu supravegherea muribundu­lui: aceştia însă sforăiau tare de tot, plosca cu vin pe ju­mătate goală ce zăcea lângă ei, pe iarbă, stând mărturie pentru felul în care ei obişnuiau să-şi omoare vremea când stăteau noaptea de pază.

Ştefan se uită stăruitor la cumplita arătare, şi omul de pe cruce se zvârcoli, cu buzele depărtate:

— Doamne! A venit din nou lumina zilei şi eu încă trăiesc... trăiesc... fură cuvintele ce-i ţâşniră de pe buze, cu un ţipăt tremurat.

Cuprins de o teamă de nestăpânit, Ştefan se apropie totuşi de cruce, călcând cu grijă ca să nu-i trezească pe sălbaticii ce dormeau duşi la picioarele sale.

— Apă! îi strigă suferindul. Da! Văd un pârâu... ce se scurge printre pietre... e şi un iezer răcoros. Am să mă ascund acolo, ce-mi ard mâinile... nu, deja sunt moarte.

— Ia de aici apă, spuse Ştefan cu vocea tremurândă, ducând plosca lui cu apă la buzele muribundului nenorocit, căci acesta atârna destul de jos, cu picioarele aproape atingând pământul.

Bărbatul însă nu reuşi să bea. Îşi deschise ochii, fără a vedea se pare chipul îngeresc de lângă el cuprins tot de milă, începu a bolborosi tot felul de lucruri fără nicio legătură, încâlcite cu înfricoşate blesteme asupra chinuitorilor săi şi cu rugi ridicate zeilor păgâni.

253

Ştefan înălţă şi el pe dată o rugă pentru a-i veni în ajutor, căci acum se putea ruga.

Ascultă, îi strigă el, neluând seama la o ceată de trecători ce se opriseră, privindu-l toţi cu gura căscată de uimire. Ascultă, încă mai este timp să fii mântuit, Iisus din Nazaret te poate mântui! Învăţătorule, auzi-mă rogu-Te... şi îl mântuieşte pe acesta!

Ochii stinşi ai celui de pe cruce se întoarseră către el. Era în ei o licărire de înţelegere.

— Tu eşti Iisus din Nazaret?

nu, eu sunt slujitorul Lui. Cheamă-L acum, cât mai repede, să te ierte... şi să te mântuiască!

— Iisuse... iartă-mă... şi mă mântuieşte! mai apucă să rostească cu o ultimă sforţare glasul slab al acestuia şi apoi se aşternu tăcerea.

Ştefan privi încă o dată la chipul liniştit al celui de pe cruce, şi apoi la soldaţi, care începeau de-acum să se trezească. Unul din ei se sculă, şi întinzându-şi mâinile deasupra capului, căscă cu nesaţ.

Pe Bachus! exclamă el. Cred că am adormit...

Mare pacoste nopţile astea de gardă, căci omul oricum n-ar fi putut fugi de pe cruce.

văzându-l apoi pe Ştefan, strigă sărind în picioare: Cine eşti şi ce faci aici? Dacă nu l-ai lăsat în pace pe ticălos, uite că a murit! Nu cumva l-ai ajutat să moară?

254

Nu, prietene, răspunse liniştit Ştefan. N-am făcut decât să-i vorbesc de Iisus, Răscumpărătorul Şi dacă Dumnezeu va binevoi, acest cuvânt îl va fi ajutat să dobândească viaţa vecinică.

Cel cu care vorbea dădu să pună mâna pe el, dar ce­lălalt soldat care, între timp, se trezise şi el îl opri spunându-i cu o voce potolită:

lasă-l că n-a făcut niciun rău. E Ştefan, nazarineanul.

Soldatul îşi lăsă atunci braţul în jos.

— Du-te de aici, îi porunci scurt. Avem poruncă să nu lăsăm pe nimeni să se apropie de crucea acestui om.

Ştefan, înclinându-şi capul, se duse. începu a merge zorit, aşa cum făcuse şi înainte de revărsatul zorilor, dar de astă-dată era întors cu faţa spre Ierusalim, având pe chip strălucirea acelei lumini pacinice nepământeşti, care nu mai putea fi luată de-acum de la el. Cu ade­vărat, când vine ziua, se îndepărtează şi duhurile rele.

255

CAPITOLUL XXVII

ÎN VALEA MORŢII

VOIEŞTI TU, BEN OBED, SĂ-L PĂZEŞTI PE acesta până îţi voi trimite eu cuvânt? Aşadar, el te cu­noaşte, nu? Ce noroc! Spune-i în felul următor: „Am acasă un bolnav care îşi doreşte tare mult să vii cât mai degrabă la el.” Şi el te va urma degrabă, şi atunci să pui neîntârziat mâna pe el şi să-l aduci în Sala Sinedriului!

— Dar dacă, să zicem, nu mă va urma? spuse tână­rul, lăsându-şi ochii negri în jos şi luând un aer oare­cum îmbufnat.

Caleb privi atent la el înainte să-i răspundă.

— Dacă ai, cu adevărat, zelul trebuincios pentru a căpăta dregătoria de care ţi-am spus şi arginţii ce ţi-i voi da ca plată pentru sârguinţa ta, vei găsi fără îndoia­lă o cale prin care să-l iei de acolo fără a isca vreo tul­burare în popor. Nu ajută la nimic să fiu şi eu de faţă, altfel aş fi luat asupră-mi această sarcină. Nu eşti însă singurul care poate face asta, mai e şi Malluch sau...

256

am să pun eu mâna pe el, îi spuse în pripă Ben Obed, doar ţi-am spus că am s-o fac!

poţi fi sigur de plată, continuă Caleb. Şi pe deasupra ai şi încuviinţarea propriei tale conştiinţe, căci slujindu-ţi interesele, îi slujeşti şi lui Dumnezeu. Să nu te îndoieşti nicio clipă că astfel îi aduci jertfă cu bună mireasmă.

— Şi cu el... cu Ştefan... ce vor face? întrebă tânărul, mutându-se neliniştit de pe un picior pe altul. O să-l... adică... cred...

Şi spunând asta, se opri brusc, rămânând cu privi­rea aţintită asupra mai-marelui său.

Caleb se îndreptă de spate şi faţa sa căpătă o căută­tură aspră.

— Eu, unul, nu i-am întrebat aşa ceva pe mai-marii mei. Totdeauna m-am supus poruncilor şi le-am dat ascultare fără să crâcnesc, să le răspund în vreun fel sau să-mi dau cu părerea. Aşa ar trebui să faci şi tu dacă îţi doreşti, cu adevărat, să înaintezi în viaţă. După cum şi este scris, vezi tu un om dibaci la lucrul lui? Acesta vasta înaintea conducătorilor şi nu înaintea oamenilor de rând. Eu aşa am făcut, nu o dată, ci de multe ori, şi zicând asta vorbitorul se ridică semeţ în picioare, şi începu să-şi treacă mâna prin barbă cu aerul impresio­nant pe care îl observase de multe ori şi îl admirase la stăpânul său, Anna. Şi acum du-te, tinere, continuă

257

el, şi fă-ţi bine treaba, aşa cum se cuvine fiului unui om înţelept şi silitor. Şi astfel se va bucura şi mama ta de ziua naşterii tale.

„O să-l închidă”, bombăni ca pentru sine Iddo Ben Obed depărtându-se. „Cu siguranţă a rostit cuvin­te potrivnice Legii, aşa că de ce să nu dau mărturie pentru adevăr? Căci se cuvine ca orice om să-şi facă cu credincioşie şi fără părtinire datoria. Şi apoi acest Ştefan e elin după tată, cel puţin şi oare e cuvi­incios, potrivit Legii, să-l pui într-o înaltă dregătorie pe fiul unui răufăcător? Eu zic că nu. Cu cât scap mai curând de el, cu atât mai repede o pot cuceri pe Anat. Şi ştiu că pot face asta, căci îi pot oferi căminul şi bo­găţia de care are ea nevoie. Aşa am să şi fac. El singur şi-a adus asta asupra sa, eu unul i-am spus de trei ori să părăsească Ierusalimul. El însă nu vrea să plece. De ce oare? Crede, cu adevărat, că sunt orb.”

Ajungând la locul unde se împărţeau, de obicei, aju­toarele zilnice, intră amestecându-se prin mulţime, aş­teptând să se ivească cei şapte, cum erau acum numiţi diaconii. Aceştia îşi făcură în sfârşit apariţia, încărcaţi fiind cu pomenile acelei zile, şi începură să le împartă la săraci. Iddo observă că Ştefan era tare palid la faţă, având în jurul ochilor săi negri cearcăne albastre.

Un zâmbet răutăcios îi răsări pe buze. „îi este teamă”, îşi zise cu dispreţ. Fiind acum şi mai hotărât

258

ştiind sigur ce vrea să facă, îşi lăsă ura plină de pizmă să curgă şuvoi fără să-i pună nicio stavilă, şi cum ura e un soi ce creşte tare repede, mai ales când e hrănită de invidie, în numai jumătate de oră, Ben Obed se văzu golit în sufletul său de orişice urmă de dragoste, drep­tate şi milă. „îl urăsc, îşi spuse el în şoaptă, cu pumnii încleştaţi. „Nici nu-mi pasă ce-o să-i facă. îl urăsc!"

împărţirea pomenilor dură neobişnuit de mult în această dimineaţă, şi Iddo încruntă din sprâncene văzând cum sărmanele văduve şi copilaşii mai zăbo­veau pentru cuvânt din partea celui mai tânăr dintre cei şapte, Ştefan, cel mult iubit de săraci, cum era el adeseori numit.

„Prefăcutule”, spuse încet Iddo. Şi rostind acest cuvânt, tresări căci simţise o atingere uşoară pe umăr. Întorcându-se iute, îl văzu pe mesagerul trimis de Caleb.

— E timpul, îi spuse acesta, făcându-i din ochi. Adu-l acum afară! Eu o să fiu în preajmă, dacă ai nevo­ie de ajutor.

Ben Obed dădu din cap, căci nu se încumeta să vorbească. Ura i se lăţise în suflet atât de mult încât se lupta din răsputeri să se facă auzită. Se apropie cu mare băgare de seamă de Ştefan şi-i puse o mână pe braţ.

— Este... la mine acasă... un bolnav, zise el cu mare greutate. Vrei să vii cu mine?

259

Ştefan îşi ridică privirea către el, zâmbind.

— Pace ţie, Ben Obed, şi tuturor celor din casa ta! O merg cu tine, dar mai întâi lasă-mă să vorbesc cu această femeie care m-a aşteptat răbdătoare de când am început săîmpărţim pomenile. Ce vrei să mă întrebi, femeie?

— Mi-am adus aici şi copilul, îi răspunse femeia cu un glas slab şi plin de tulburare. Nu se mai trezeşte şi nici nu mai zâmbeşte ca înainte, nu face decât să doar­mă. Sigur nu e bine.

— Dacă doarme, o să se facă bine, spuse Ştefan, ros­tind fără să-şi dea seama cuvintele pe care învăţătorul său le spusese când auzise că Lazăr e bolnav. Iar dacă Dumnezeu va binevoi să se trezească în ceruri, atunci pruncul tău va atinge vârsta bărbăţiei printre îngeri. Şi nu vrei tu asta pentru copilul tău?

— Nu, căci îl iubesc prea mult să-i pot da drumul din braţe, zise mama copilului, cu ochii înlăcrimaţi, şi Raiul nu l-am văzut.

— Treaba care o am cu tine nu suferă amânare, îi şopti Ben Obed pe un ton poruncitor.

Ştefan părea că nu-l aude. Punându-şi mâna pe ca­pul copilului, spuse:

— Facă-se, Tată, voia Ta cu acest micuţ, în numele lui Iisus Hristos.

— Dar nu i-ai cerut să-l vindece! strigă la el mama copilului.

260

Am cerut ceea ce au cerurile mai bun pentru el, sau pentru oricare din noi, îi spuse Ştefan cu blânde ţe. Dar, vezi? Pruncul tău deja s-a trezit. Şi întorcându-se către Ben Obed, spuse simplu: Şi acum merg cu tine.

în ochii săi însă era ceva care îl făcu pe Iddo să-şi plece în jos capul. Odată ajunşi pe stradă, Ştefan înce­pu să meargă aşa de repede că Ben Obed de-abia izbuti să ţină pasul cu el. Schimbă din mers câteva priviri cu mesagerul trimis de Caleb care îi urma discret de la distanţă, şi omul îi ajunse rapid din urmă.

— O să mergem pe aici, spuse Ben Obed cu o voce aspră.

Ştefan însă rămase tăcut. Ceva din chipul său liniş­tit îl făcu pe tânărul de lângă el să-şi piardă cumpătul.

— De ce nu vorbeşti? strigă el cu o voce gâtuită, deabia ştiind ce spunea.

— Uneori tăcerea e mai bună decât vorba, îi spuse Ştefan.

Ben Obed blestemă în şoaptă Templul şi apoi îl apu­că pe acesta de braţ.

— Eu, cel puţin, nu vreau să fiu făţarnic, îi spuse el cu un glas sălbatic. Mi s-a poruncit să te duc dinaintea Sinedriului ca să poţi răspunde acolo pentru toate ereziile tale. Şi îmi voi face datoria! Aşa că nu mă învinovăţi pe mine de nebunia ta vrednică de batjocură.

261

Nu mă aşteptam la asta din partea ta, îi spuse Ştefan cu o privire Plină de înţelegere. Aş fi vrut să fie altcineva în locul tău... dar de-acum nu mai contează. Şi vocea sa fu atinsă de un uşor tremur la rostirea celor din urmă cuvinte.

Ben Obed slobozi un hohot de râs.

— Ai fi vrut tu să fie altcineva, ca să fi scăpat. Dar nu e altcineva, ci sunt eu, Ben Obed; şi pentru că mi-ai luat mişeleşte femeia pe care o iubesc, te... urăsc!

Ştefan păstră tăcerea. Cei doi, urmaţi de mesage­rul prevestitor de rele, intrară curând pe teritoriul Templului. Fără niciun cuvânt, Ben Obed îl împinse pe Ştefan prin curţile ticsite de lume, nebăgând în seamă privirile iscoditoare pe care le aruncau oamenii, până când, în cele din urmă, ajunseră în faţa uşii închise a Sălii Sinedriului, numită şi Sala în Careuri.

Având în jurul său un detaşament al străjii Templului, Caleb stătea la intrare de pază. Arăta neli­niştit şi obosit, dar de îndată ce-l văzu pe Ştefan, ochii îi străluciră. Făcând semn gărzii să-l încercuiască pe prizonier, ascultă apoi la uşa închisă, şi punând cu grijă mâna pe zăvor, îşi vârî capul în acea sacră încăpere cu un aer de deplină solemnitate. Primind, se pare, un semnal dinăuntru, îşi retrase iute capul.

— Intră! îi zise abrupt lui Ştefan, apucându-l puter nic de umăr.

262

în cameră se lăsă o tăcere cumplită când cei doi intrară, urmaţi de ofiţerii mai mici în grad, care se gru­pară de o parte şi de alta a acuzatului. Apoi de-a lungul cercului se iscă un murmur. Auzind zgomot, Ştefan îşi ridică ochii şi privi liniştit de jur împrejurul lui. Aceştia erau cei care Îl omorâseră pe Domnul său, şi aveau să-l omoare şi pe el, o ştia prea bine, dar în chip ciudat această cunoaştere îi aduse o bucurie cu totul deosebită.

„Mă urăsc, fiindcă sunt ca El”, îşi spuse în sinea lui, şi slava ce o aducea acest gând se citi numaidecît pe chipul lui.

Ionathan, Arhiereul, luă acum cuvântul. Prizonierul se sforţă să-i urmărească spusele.

— Eşti învinuit, dinaintea acestei sfinte adunări şi a Senatului întregului Israil, de hulă împotriva lui Dumnezeu, a Sfântului Templu şi împotriva legilor şi aşezămintelor lui Moise şi ale prorocilor, rânduiţi de Dumnezeu spre a face cunoscută voia Sa fiilor oame nilor. Vom da ascultare martorilor veniiţi să întăreasca aceste învinuiri, potrivit Legii pe care ai dispreţuit-o tu atât de mult, dar pe care n-o vei mai putea călca în picioare şi necinsti. Aduceţi primul martor. Recunoşti tu, Ezek, acest om ca fiind Ştefan care L-a hulit p Dumnezeu, Templul şi toată Legea?

— Da, preacinstite Arhiereu al lui Dumnezeu.

Acesta e omul!

— Spune-ne acum ce l-ai auzit vorbind.

— L-am auzit spunând că răufăcătorul acela, Iisus din Nazaret, care nu demult a murit de moarte bles temată,

263

după ce pe drept fusese osândit pentru toată nelegiuirea Sa înaintea acestui preasfânt Sinedriu L-am auzit spunând sus şi tare că omul acesta a fost Dumnezeu, Care S-a arătat în trup. Şi că, de aceea, se cuvine să ascultăm de învăţăturile şi poruncile Sale mai mult ca de învăţăturile lui Moise, care a fost om păcătos ca şi noi.

— Şi l-ai auzit spunând ceva şi despre Templu?

— L-am auzit spunând că Nazarineanul se va în­toarce în curând să nimicească acest loc, încât nu va mai rămâne piatră peste piatră, şi că toate cele porun­cite de Moise vor fi lepădate. Şi că neamurile şi toţi cei străini văzând acestea se vor bucura foarte, căci acest Iisus venind de-acum pe norii cerului, îşi va aduna aleşii din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. Mai mult de-atât, nazarinenii vor să conducă tot pământul, să răstoarne toate puterile, stăpânirile şi toţi zeii care au domnit vreodată peste oameni, ca în cele din urmă să-L pună pe acest Om, Iisus, pe tronul puterii.

Aşadar, l-ai auzit pe acest om spunând toate aceste lucruri?

Da, preasfinţite Arhiereu.

264

destul! Iddo Ben Obed, poţi veni în faţă. îl cu­noşti pe acest om?

— Da, stăpâne.

Ştefan îşi ridică privirea la auzul acestei voci, şi chi­pul îi fu cuprins de o durere adâncă.

— Uită-te la el! îi şopti Isaachar vecinului său. E limpede că de acesta se teme mai mult decât de celă­lalt... deşi mărturia celui dintâi îl învinuieşte în destul de mare măsură.

— Şi ce ai de spus despre el? continuă cu aceeaşi voce monotonă Arhiereul.

— A rostit cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a acestui sfânt loc, după cum s-a şi zis deja, spunând că Dumnezeu Şi-ia luat ochii atât de la Templu, cât şi de la întreaga cetate a Ierusalimului, de vreme ce Domnul Iisus din timpul vieţii Sale le-a dat anatemei, de asemenea...

— Ia stai puţin! Cum se face că îl numeşti pe Nazarinean Domn? Eşti şi tu unul dintre ei?

Martorul se făcu palid la faţă. Aruncând către Ştefan o privire ucigaşă, răspunse cu înverşunare:

— Eu nu fac decât să repet cuvintele pe care aceş­tia le spun oamenilor în vorbăria lor plină de hulă. Cuvântul mi-a scăpat fără să-mi dau seama.

Continuă!

Şi-a mai zis că Dumnezeu nu poate fi mulţumit nici de legi născocite de mintea omenească, nici de

265

temple făcute de mâna omului, şi că toate acestea vor fi nimicite, însă cuvintele Nazarineanului vor rămâne în veac.

Destul! Nu mai e nevoie de alte mărturii. Să vină în faţă acuzatul.

Ştefan se supuse, şi toţi cei ce şedeau în Sinedriu văzură faţa lui ca un chip de înger.

266

capitolul XXVIII

SE RIDICĂ VOALUL

Urmând apoi RÂNDUIALA CUVENITĂ ACESTEI împrejurări, Arhiereul îl întrebă:

— Sunt toate acestea întru tocmai?

Iar Ştefan privind la cei şaptezeci de oameni din faţa lui, care erau căpeteniile a ceea ce mai rămăsese din poporul ales, mâhnit fiind din pricina răzvrătirii lor împotriva Dumnezeului Care, iată, îi răbdase atât de multă vreme, simţi dorirea de a le aduce din nou în minte minunatele făgăduinţe ale lui Dumnezeu. Totul i se înfăţişa acum foarte limpede, căci era plin de Duhul luminii pe care Domnul i-l dăruise după cuvântul Său, şi pe Care făgăduise că-L va revărsa cu mare dărnicie asupra tuturor oamenilor. O puternică nădejde se trezi în pieptul său privind, pe rând, la chipurile aspre din faţa lui. Vedea, cu adevărat, cum pe acestea e întipărită toată ura şi îndărătnicia amestecată cu mulţumirea de sine, însă înaintea atotputernicului Duh al Adevărului ce-ar fi putut sta?

267

Ce-ar fi dacă i-ar da Domnul putere să atingă inima acestor oameni, şi să vadă, poate, din nou, lucrarea minunată a harului lui Dumnezeu de la Cincizecime?

bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi! începu el, şi la auzul glasului său plin de însuflare, toţi îşi aţintiră privirile asupra lui. Dumnezeul Slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui în Haran. Şi a zis către el: „Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta.” Atunci, ieşind din pământul caldeilor, a locuit în Haran. Iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această ţară, în care locuiţi voi acum, şi nu i-a dat moştenire în ea nici o palmă de pământ, ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire şi urmaşilor lui după el, neavând el copil. Şi Dumnezeu i-a vorbit astfel:

„Urmaşii tăi vor fi străini în pământ străin, şi acolo îi vor robi şi-i vor asupri patru sute de ani. Şi pe poporul la Care vor fi robi, Eu îl voi judeca a zis Dumnezeu, iar după acestea vor ieşi şi-Mi vor sluji Mie în locul acesta.” Şi i-a dat legământul tăierii împrejur; şi aşa a — născut pe Isaac şi l-a tăiat împrejur a opta zi; şi Isaaca născut pe Iacov şi Iacov pe cei doisprezece patriarhi. Şi patriarhii, pizmuind pe Iosif, l-au vândut în Egipt; dar Dumnezeu era cu el, şi l-a scos din toate necazurile lui şi i-a dat har şi înţelepciune înaintea lui Faraon, regele Egiptului, iar acesta l-a pus mai mare peste Egipt şi

268

peste toată casa lui. Şi a venit foamete peste tot Egiptul şi peste Canaan, şi strâmtorare mare, şi părinţii noştri nu mai găseau hrană. Şi Iacov, auzind că este grâu în Egipt, a trimis pe părinţii noştri întâia oară.

Iar a doua oară Iosif s-a făcut cunoscut fraţilor săi şi Faraon a aflat neamul lui Iosif. Şi Iosif, trimiţând, a chemat pe Iacov, tatăl său, şi toată rudenia sa, cu şap­tezeci şi cinci de suflete. Şi Iacov s-a coborât în Egipt: şi a murit şi el şi părinţii noştri. Şi au fost strămutaţi la Sichem şi au fost puşi în mormântul pe care Avraam l-a cumpărat cu preţ de argint, de la fiii lui Emor, în Sichem.

Dar cum se apropia vremea făgăduinţei pentru care S-a jurat Dumnezeu lui Avraam, a crescut poporul şi s-a înmulţit în Egipt, până când s-a ridicat peste Egipt alt rege, care nu ştia de Iosif. Acesta, purtându-se ca un viclean cu neamul nostru, a asuprit pe părinţii noştri să-şi lepede pruncii lor, ca să nu mai trăiască.

în vremea aceea s-a născut Moise şi era plăcut lui Dumnezeu. Şi trei luni a fost hrănit în casa tatălui său. Şi fiind lepădat, l-a luat fiica lui Faraon şi l-a crescut ca pe un fiu al ei. Şi a fost învăţat Moise în toată înţe­lepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvintele şi în faptele lui. Iar când a împlinit patruzeci de ani, şi-a pus în gând să cerceteze pe fraţii săi, fiii lui Israel. Şi vă­zând pe unul dintre ei că suferă strâmbătate, l-a apărat

269

Şi, omorând pe egiptean, a răzbunat pe cel asuprit. Şi el credea fraţii săi vor pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui, le dăruieşte izbăvire, dar ei n-au înţeles. Şi a doua zi s-a arătat unora care se băteau şi i-a îndemnat la pace, zicând: „Bărbaţilor, sunteţi fraţi. De ce vă faceţi rău unul altuia?” Dar cel ce asuprea pe aproapele l-a îmbrâncit, zicând:

„Cine te-a pus pe tine domn şi judecător peste noi? Nu cumva vrei să mă omori, cum ai omorât ieri pe egiptean?”

La acest cuvânt, Moise a fugit şi a trăit ca străin în ţara Madian, unde a născut doi fii. Şi după ce s-au îm­plinit patruzeci de ani, îngerul Domnului i s-a arătat în pustiul Muntelui Sinai, în flacăra focului unui rug. Iar Moise, văzând, s-a minunat de vedenie, dar când s-a apropiat ca să ia seama mai bine, a fost glasul Domnului către el: „Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Şi Moise, tremurând, nu îndrăznea să privească. Şi Domnul i-a zis: „Dezleagă încălţămintea picioarelor tale, căci locul pe care stai este pământ sfânt. Privind, am văzut asuprirea poporului Meu în Egipt şi suspinul lor l-am auzit şi M-am pogorât ca să-i scot. Şi acum vino, să te trimit în Egipt.”

Pe Moise acesta de care s-au lepădat, zicând: „Cine te-a pus pe tine domn şi judecător?” pe acesta l-a trimis Dumnezeu domn şi răscumpărător, prin mâna

270

îngerului care i se arătase lui în rug. Acesta i-a scos afară, făcând minuni şi semne în ţara Egiptului şi în Marea Roşie şi în pustie, timp de patruzeci de ani.

Acesta este Moise cel ce a zis fiilor lui Israel: „Proo­roc ca mine vă va ridica Dumnezeu din fraţii voştri; pe el să-L ascultaţi. Acesta este cel ce a fost la adunarea în pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe Muntele Sinai şi Cu părinţii noştri, primind cuvinte de viaţă ca să ni le dea nouă. De acesta n-au voit să asculte părinţii noştri, ci l-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt, zicând lui Aaron: „Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acestui Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat.” Şi au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor.

Dar S-a întors Dumnezeu şi i-a dat pe ei să slujească oştirii cerului, precum este scris în cartea proorocilor: Adus-aţi voi Mie, casă a lui Israel, timp de patruzeci de ani, în pustie, junghieri şi jertfe? Şi aţi purtat cortul lui Moloh şi steaua dumnezeului vostru Remfan, chipurile pe care le-aţi făcut, ca să vă închinaţi la ele! De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon.

Părinţii noştri aveau în pustie cortul mărturiei, pre cum orânduise Cel ce a vorbit cu Moise, ca să-l facă după chipul pe care îl văzuse; şi pe acesta primindu-l, părinţii noştri l-au adus cu Iosua în ţara stăpânită d

271

neamuri, pe care Dumnezeu le-a izgonit din faţa părinţilor noştri, până în zilele lui David, Care a aflat har înaintea lui Dumnezeu şi a cerut să găsească un locaş pentru Dumnezeul lui Iacov. Iar Solomon I-a zidit casă, Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcut de mâini, precum zice proorocul: Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă îmi veţi zidi Mie? zice Domnul sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?

Ajuns aici, cel ce vorbea se opri un moment şi privi la feţele ascultătorilor. Unii arătau un dispreţ făţiş, alţii şuşoteau cu vecinii lor, în timp ce alţii îi aruncau priviri pline de ură şi răutate. „Niciunul din toţi aceşti şapte­zeci de oameni n-a priceput nimic”, gândi el cu amără­ciune. „Nimănui nu-i păsa de spusele lui. La ce bun să mai continue toată această aducere aminte.” Un val de aprigă revoltă îi spulberă şi ultima rămăşiţă de teamă, şi cu un glas plin de insuflată înflăcărare, izbucni:

— Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la ini­mă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, şi voi ca şi părinţii voştri! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi-au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânză­tori şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!

272

în încăpere se lăsă, pentru o clipă, o tăcere deplină, căci săgeata puternică ce-o trimisese, călită în foc viu, se zgâlţâia înfiptă în inimile tuturor. Apoi, în tot cercul, se auzi ridicându-se încet şuieratul pornirii lor ucigaşe, se ridicară toţi, în acelaşi gând, însă o putere nevăzută îi făcea să dea înapoi.

Ştefan, atât de batjocoritul ucenic al Nazarineanului Răstignit, privea drept în sus. îngerii îi ridicaseră voa­lul întunecat ce acoperă ochii muritorilor, şi toată sala de judecată şi feţele judecătorilor săi înfuriaţi se făcură nevăzuţi din faţa ochilor lui, nu mai vedea acum decât slava de negrăit a Noului Ierusalim, pe Dumnezeu Ce stătea pe tron înconjurat de nenumărate cete de îngeri, şi pe Iisus aşteptându-l cu braţele deschise. într-un tumult de mare bucurie, strigă tare:

— Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!

Ajunse doar o scânteie... dar ce-i mai păsa lui acum că şuvoiul negru al urii se dezlănţuise cu totul şi cu sălbatic zbucium îl lua pe sus, ducându-l la moarte sigură. Nici nu vedea mulţimea înfuriată a călăilor săi. De-abia îşi dădu seama că era acum târât pe străzi, urmat fiind de o grămadă de oameni ce răcneau asur­zitor, treziţi acum din nepăsarea lor de mirosul atât de familiar al sângelui.

— Dincolo de poartă... aşa spune Legea!

273

Acolo e locul potrivit... sunt pietre din belşug!

Repede, să nu vină Nazarinenii şi să-l elibereze!

— Să arunce cu pietre mai întâi martorii, căci aşa spune Legea!

— Ai aruncat bine, Esek! Mai aruncă una... Ai aici una mai mare! Şi încă una, mai repede!

Celălalt martor însă cu faţa lividă ca a unui mort rupse cercul şi fugi către oraş strigând:

— Doamne! Doamne! îl omoară!

— Lăsaţi-l! Legea a fost împlinită. Mai repede, ca nu cumva să ne scape... Mulţimea e din ce în ce mai mare.

Ce zice?

Victima, pătată toată de sânge şi clătinându-se cu totul, se lăsase acum în genunchi.

— Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!

Şi iarăşi se năpustiră, împroşcându-l cu pietre, urlând cu toţii turbaţi. El se prăbuşi, dar vorbi din nou. Saul îl auzi, căci sta aproape, păzind hainele celor ce împlineau astfel Legea. Toţi îl auziră acum, căci strigă către ei cu voce tare, ca ucigaşii să-şi amintească şi după aceea, spre mângâierea sufletelor lor vinovate:

— Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!

Şi zicând aceasta, muri.

274

CAPITOLUL XXIX

DRAGOSTEA ce veghează

ANAT ÎNVÂRTEA FUIORUL, ADĂPOSTITĂ LA umbra răcoroasă din casă; pietrele din curtea lor mică de-abia fuseseră spălate, şi mirosul proaspăt de cură­ţenie se amesteca cu parfumul scurs din clopoţeii ca de zăpadă ai crinilor de lângă cisternă. Ghemuiţi la pi­cioarele ei, cei trei copilaşi cafenii o ascultau cântând. După o vreme, glasul ei şovăi puţin cânta Psalmul Dragostei atotveghetoare:

Domnul te va păzi pe tine.

Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta. Ziua soarele nu te va arde,

Nici luna noaptea.

Se opri. Ce era oare acest vuiet puternic şi posomo­rât? Păli niţel la faţă.

— Cântă! îi strigă pe un ton poruncitor băiatul, tră­gând-o de rochie. Cântă! strigă din nou, privind la ea cu ochii lui blânzi şi luminoşi.

275

Fetiţa însă se mulţumea să-i dea uşurel în picior Domnul te va păzi pe tine de tot răul.

Da, se auzea cu siguranţă un fel de vuiet... ce putea fi?

— Păzi-va sufletul tău. O, Doamne! Păzeşte-l! Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta, De acum şi până în veac.

Cântăreaţa sări strigând în picioare. Poarta de la stradă se izbise puternic. Un bărbat dădu buzna, cu răsuflarea întretăiată şi cu o căutătură sălbatică în ochi. Cu greu reuşi să-l recunoască în acesta pe Ben Obed.

— Doamne! îl omoară!

— Unde?

— în afara porţii Damascului... îl ucid cu pietre!

Pentru o clipă, Anat rămase ţintuită locului ca o frumoasă statuie neînsufleţită a deznădejdii, apoi în ochii săi se ivi un foc năprasnic.

— Spune şi celorlalţi! zise ea, şi ieşind pe poartă în grabă, porni în fugă spre Poarta Damascului.

Femeile rămaseră zgâindu-se după ea, mai mulţi bărbaţi întinseră mâna s-o ţină locului, dar ea nu-i băgă în seamă. Picioarele păreau să-i fie călăuzite de altcine­va, iar minutele ceasuri întregi. Poarta Damascului... o să ajungă vreodată acolo? în urechi îi tot răsuna stri­gătul cumplit al lui Ben Obed: „Doamne! îl omoară!"

Poarta... vedea, în sfârşit, poarta, era însă sufocată de oamenii ce se îngrămădeau să treacă pe acolo. Erau

276

oameni din câte văzu ea în treacăt cu haine lungi şi filacterii mari, oameni înaintea cărora portarii se plecau, fără să vrea, cu teamă. Bărbaţii aceştia se traseră într-o parte când o văzură pe ea cu faţa şi mai albă decât rochia ei... „O femeie smintită... un câine turbat!”

Izbuti, în cele din urmă, să-şi facă drum printre aceştia, şi ieşi în afara Porţii Damascului.

— Unde e? Da! Uite acolo e o grămadă de oameni! Acolo trebuie să fie! Pentru Dumnezeu, lăsaţi-mă să trec! Lăsaţi-mă!

Uitându-se prostiţi la ea, oamenii se traseră în părţi. Pe pământ zăcea, pe jumătate acoperit de mormanul de pietre, ceva... Se aruncă în genunchi, şi începu cu disperare să dea la o parte pietrele dure şi sparte cu de­getele ei delicate. Slobozi apoi un ţipăt lung, sfâşietor şi, cu mila lui Dumnezeu, îşi pierdu cunoştinţa.

— Fiica mea!

Nu se auzi niciun răspuns, deşi ochii ei negri erau larg deschişi. Maria şovăi pentru o clipă, buzele sale abătute se mişcară în ritm de rugăciune.

— Anat, copila mea, zise ea cu blândeţe. Nu vrei să-i mai vezi o dată faţa înainte de a-l lua de aici? Aş vrea, spre mângâierea sufletului tău, să vezi cum l-a pecetluit Dumnezeu în chip văzut cu dragostea Lui, căci e întipă­rită pe faţa sa pacea ce covârşeşte toată mintea.

Fata se ridică slăbită.

277

Du-mă la el, zise ea, întinzând mâna.

Şi Maria o conduse în odaia plină de pace în care îl depuseseră. Soarele de după-amiază răspândea raze lungi şi strălucitoare peste chipul ce se odihnea pe pernă, împodobit fiind de frumuseţea tinereţii şi atins de frumuseţea tinereţii şi a sfinţeniei, şi atins de frumuseţea şi mai sublimă a morţii.

Avea tot privirea de atunci când îl văzuse pe Iisus aşteptându-L cu braţele deschise, şi la faţă era ca un înger cufundat în somn.

Celor pe care îi iubeşte le dă să adoarma în pace, murmură Maria, care se afla lângă ea.

La aceste cuvinte, fata se întoarse către ea şi zăgazul lacrimilor ei se rupse cu totul. Plânseră amândouă, dar nu ca cei lipsiţi de nădejde.

Trecură mai multe ore pline de tristeţe, şi credin­cioşii îl duseră pe adormitul Ştefan la înmormântare, plângând amarnic deasupra trupului său. Iar săracii de care se îngrijea el în fiecare zi, şi toţi cei pe care el îi vindecase şi mângâiase, din oraş şi din împrejurimi, îl urmară către groapă. Străzile oraşului erau pline de vaiete şi mare bocet.

Cât despre cei ce făcuseră acest lucru stăteau acum ascunşi. Unii nu mai puteau de bucurie căci re­uşiseră să răpună unul din duşmani, alţii se simţeau ruşinaţi, iar alţii printre care se număra şi Saul din

278

Tars ascultau încă vaietele şi dădeau furioşi din pumni. „Acesta e doar începutul vaietelor pentru cei ce hulesc Legea." spuneau aceştia. „Mâine deja vor uita acest mort Împresuraţi fiind de mulţimea propriilor necazuri.”

în casa lui Ioan, întreaga familie ieşi în acea seară pe acoperiş după cum le era obiceiul şi vorbiră despre cel ce se dusese. Şi în timp ce îl jeleau, se şi bucurau, căci ştiau că dusese lupta cea bună, şi că în timp ce, pe pământ, aceşti nouri le atârnau din ce în ce mai greu şi ameninţător asupra capetelor, acest iubit al lor trecuse deja dincolo, la limanul cel vecinic.

Ioan îşi aminti cum Iisus le spusese în acea noap­te cuvintele: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus: Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.

Şi încă vorbind el, un alt om veni deodată în mij­locul lor, cu chipul înfiorător de palid şi cuprins de deznădejde, cu hainele zdrenţuite, cu chipul tot lovit şi însângerat. Şi cum priveau la el înfricoşaţi şi plini de uimire, acesta le vorbi. Glasul îi era slăbit şi răguşit, ca atunci când plângi timp de mai multe ore.

— Sunt pe moarte, le zise el, căci până să răsară mâine soarele eu îmi voi fi ispăşit pedeapsa. Dar până

279

atunci trebuie să vă mărturisesc ce-am făcut. Dacă după aceea veţi voi să mă ucideţi, mă voi bucura, câci voi fi cruţat astfel de osânda de a-mi lua singur viaţa cea nenorocită.

Ben Obed! strigă la el Anat, presimţind deodată ce voia să mărturisească.

da! Ben Obed! Apostatul... martorul fals... falsul prieten... ucigaşul.

Şi îndată, în mai multe propoziţii rapide şi incoe­rente, le turnă toată isprava sa, rolul pe care îl jucase el în lucrarea acelei zile. Când termină de vorbit, se lăsă cu totul tăcerea, şi nenorocitul se întoarse orbeşte să plece de acolo, dar Ioan îl apucă de braţ.

— Stai, îi spuse el, şi în vocea sa se simţi iubirea nesfârşită şi iertarea lui Iisus. Ai păcătuit, cu adevărat, în mod cumplit dar în cele din urmă el te-a iertat, cum a... făcut şi Hristos când S-a rugat pentru cei ce îl ucideau.

—Crezi oare că el nu te-ar îndemna să trăieşti... ca să continui lucrarea pe care a lăsat-o neterminată?

— Nu sunt vrednic, gemu Ben Obed.

— Care din noi e vrednic? spuse Petru. Iată, eu însumi m-am lepădat de Domnul cu blesteme, şi cu toate astea mi-a poruncit să am grijă de Biserică, spunându-mi: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu m-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te,

280

întăreşte pe fraţii tăi. Şi ştiu că acest cuvânt nu e doar pentru mine, ci e pentru toţi cei care au fost ispitiţi peste puterile lor.

Auzind asta, Ben Obed căzu în genunchi plângând, şi în noaptea aceea toţi se rugară dimpreună cu el pen­tru a se face bine şi a-i fi iertate păcatele. Şi când se ri­dică apoi în picioare, îi văzură toţi faţa plină de nădejde.

— Iată, strigă el, Domnul m-a iertat, căci mi-a fost luată povara de pe suflet. Trebuie însă să plec încotro mă va îndemna Duhul.

Şi întorcându-se către Anat, o întrebă cu vocea tremurândă:

— Poţi şi tu să mă ierţi?

Fata rămase tăcută, dar numai pentru o clipă. Se ridică de la locul ei şi întinse mâna către tânăr.

— Te iert, îi spuse ea încet, căci ştiu că şi el m-ar fi iertat pe mine.

Ben Obed îi sărută cu umilinţă mâna, şi plecă apoi de-acolo încotro îl călăuzi Duhul, şi de atunci niciunul din ei nu-l mai văzură cât timp trăiră. Dar după mai mulţi ani, Ioan auzi vorbindu-se de un om ce îl propovăduia pe Hristos printre robii din Alexandria, pătimind multe de dragul Lui, ca în cele din urmă să moară biciuit. Numele lui era Iddo Ben Obed, aşa i-a spus pelerinul care i-a istorisit povestea.

281

CAPITOLUL XXX

STICLUŢA DE CRISTAL

aNIMALELE AU DISPĂRUT ŞI CU ASTA AM terminat. Şi, drept să-ţi spun, nu-mi pasă!

— Cu puţini ani în urmă ai fi spus o cu totul altă poveste, şi cel ce vorbise începu a râde. Pfu! Ce frig îmi este, zise acesta mai departe, aplecându-se să mai stârnească focul. Mai bine plecăm înainte de apusul soarelui, căci nu mai avem ce pune pe foc.

Celălalt dădu nepăsător din umeri şi îşi răsfiră dege­tele slabe peste focul mocnit. După un timp, tovarăşul său vorbi din nou pe un ton potolit şi mai gânditor, ca pentru sine:

— Stăpânul meu va zice că unul care e mai sărac de­cât mine are nevoie de animale şi de aceea le-a luat. Dacă mi le-ar fi cerut, i le-aş fi dat de bunăvoie. Dar chiar şi aşa, pentru mine e destul să ştiu că a avut nevoie, e deja iertat.

Cu adevărat! spuse în batjocură celălalt. Şi fiind­că s-a scrîntit la cap, tot tribul e şi mai sărac pe zi ce

282

trece. Abu Ben Hesed e un prost! Eu, Ben Kish, spun asta! De ce moştenire vor mai avea parte fiii dacâ aşa ceva continuă?

scrînteală o numeşti tu? Ce zice atunci Ben Abu care va prelua conducerea după ce bătrânul se va alătura părinţilor săi?

n-am nicio treabă cu el, îi răspunse cu un aer posac Ben Kish. Cântă tot timpul aceeaşi melodie. „Fă asta că aşa a poruncit Nazarineanul! Nu fă cealaltă, căci Nazarineanul a spus că e ceva greşit.” Ce-mi pasă mie de Nazarineanul ăsta mort sau de spusele Sale? Şi apoi nu cred poveştile spuse despre El, după cum nici cei din Iudeea nu cred, în afară de săracii care ori­cum n-au nimic de pierdut. Suindu-mă la Ierusalim, l-am întrebat de aceste lucruri pe un mare rabin pe care l-am văzut în Templu. împlinisem făgăduinţele şi adusesem jertfa rânduită de Lege, şi am auzit deodată un om ce vorbea poporului despre noua credinţă a Nazarineanului. „O hulă”, o numea el, „şi un şiretlic al Satanei menit să-i înhaţe pe cei slabi de înger, şi mai presus de toate, o credinţă potrivnică Legii lui Moise. Şi a mai spus că toţi cei din Ierusalim, care pun în lucrare blestemăţiile astea, vor avea în scurt timp de suferit.

— A zis, într-adevăr, aşa ceva? exclamă celălalt băr bat, care se numea Simeon. Aşadar, venerabilul nostru

283

stăpân nu e atins doar de o slăbiciune a minţii, şi-a băgat acolo coada şi vrăjmaşul.

— Ascultă! zise Ben Kish, aplecându-se către tovarăşul său. Vreau să-ţi spun şi ce mi-a spus apoi doar mie, dar te juri că n-ai să spui nimănui altcuiva?

— Mă jur pe Templu! strigă iute Simeon.

Ben Kish se uită în spatele lui şi apoi de-o parte şi alta ca şi cum s-ar fi temut că ar fi putut sta cineva furişat în preajma lor. Pustia scânteietoare a deşertului se arăta a fi mare şi cu totul goală, întinzându-se până în depărtare sub lucirea pătrunzătoare a nenumăratelor stele; vântul de noapte, ce cutreiera de nebun prin bezna cea găunoasă, ţipa tare de tot de atâta singură­tate; cămilele ghemuite la pământ se uitau neclintit la focul slab şi-şi rumegau tainul, cuprinse de-o molatecă mulţumire.

— îmi pare că e cineva în apropiere... şi trage cu urechea, zise el, tremurând puţin şi aruncând din nou câteva găteje pe focul cel mocnit.

Celălalt bărbat râse, dar îl trecură şi pe el fiorii.

— Noaptea, în deşert, ai tot timpul acest simţământ. Cred că e din pricina stelelor, ce privesc în jos ca nişte ochi uriaşi din înaltul cerului, sau a vântului, care sună ca o femeie ce-şi boceşte mortul. Dar ce-ai să-mi spui?

— Ai jurat?

Am jurat... pe Templu, ce vrei mai mult de-atât

284

— I-am spus despre stăpânul nostru, spuse Ben Kish, despre cum venind el în Ierusalim, a primit toate spusele despre Nazarinean, şi cum de atunci ne propovăduieşte întruna despre acest Om, numindu-L Mesia, Cel Sfânt şi Drept, prorocit de proroci şi de Moise,

- „Vai”, a spus atunci rabinul, „a fost amăgit de şoptirile diavolului şi-i va duce pe calea greşită şi pe cei ce-i dau ascultare.”

— Pe mine nu m-a dus, i-am zis eu, căci eu nu pot crede într-un om care porunceşte ca atunci când duşmanul tău te loveşte peste obraz, să-i întorci de îndată şi celălalt obraz ca să te plesnească din nou; şi că dacă un hoţ îţi ia cămila, să-l laşi să-ţi ia şi calul e cu totul nedrept!

— „Nu e doar nedrept, e şi potrivnic Legii”, mi-a spus înţeleptul rabin. „Legea e ochi pentru ochi şi din­te pentru dinte, o lege bună şi înţeleaptă.”

— Cu toate astea, se cuvine ca noi să ne supunem conducătorului tribului, zise ascultătorul său, căci aşa spune Legea.

— Nu, prietene, strigă triumfător Ben Kish. Ascultă ce mi-a mai zis vorbindu-i şi eu la fel înţeleptului ra­bin, el mi-a răspuns astfel: „Necredinciosul şi hulitorul să fie alungat şi moştenirea sa să fie dată celor credincioşi căci aşa este scris în Lege. Deci, dacă printre voi sunt bărbaţi vrednici, răsculaţi-vă şi înlăturaţi-l pe acest om

285

care a vorbit astfel de hule, şi alungaţi-l ca moştenirea să fie a voastră. Şi, astfel, biruinţa Domnului împotriva prorocilor mincinoşi şi a lucrătorilor fărădelegii va fi vecinică.”

— Sfinte ierusalime! exclamă cu răsuflarea tăiată Simeon. Să-l dai jos pe Ben Hesed? Şi să-l alungi din mij­locul tribului său? Omul acela nu ştia de cine vorbeşte.

problema trebuie tratată cu discreţie când e vori—ba de aşa un om, recunoscu Ben Kish. Am vorbit deja de acest lucru cu tatăl soţiei mele. El e un om înţelept, după cum bine ştii, şi pe deasupra a rămas şi cu o mare amărăciune împotriva lui Ben Hesed de când i-a vorbit tare aspru din pricina celor două puşlamale din Egipt, pe care i-am găsit cu câţiva ani în urmă pe jumătate morţi. Omul era gata să creadă mai curând cuvântului unor străini decât cel al fiului surorii lui, care, pare-se, nu era drept. în plus, Pagiel n-a uitat de ceea ce-am vorbit cu el... şi nici nu va uita.

— Şi dacă Ben Hesed e alungat, cine ajunge stăpân? întrebă Simeon, mângâindu-şi cu un aer gânditor barba şi privind cu atenţie jarul.

Ben Kish se uită cu luare aminte la chipul celui din faţa lui şi păstră un moment tăcerea înainte să răspundă.

— Pagiel, cine altcineva? spuse el în cele din urma.

— Şi după el?

286

După el, soţul fiicei lui, de vreme ce ambii săi fii au murit.

Şi spunând asta, Ben Kish se îndreptă mândru de spate şi îl privi pe celălalt ca şi cum ar fi fost deja stăpân.

ah!

Ai ceva împotrivă? îl întrebă tăios fiul lui Kish pe acesta, punând aproape fără să vrea mâna pe cuţi­tul băgat în teacă. Sau poate preferi un stăpân care îşi cheamă înapoi duşmanii după ce l-au prădat, şi pentru alte asemenea motive, îi face un dar şi îi vorbeşte cu blândeţe, în loc să se revolte şi să-l ucidă pe acesta, după cum fac bărbaţii de când lumea? Şi aşa vor face şi de-acum încolo în ciuda aiurelilor rostite de cine ştie ce proroci. Dacă vrei, n-ai decât să mă trădezi. Du-te la Ben Hesed şi-i spune: „Fiul lui Kish ţi-a pus în inimă gând rău, aşa că trebuie să-l ucizi.” Crezi că m-ar ucide, smintitul de bătrân? Ptiu! că îl scuip în faţă!

Şi plecându-se în faţă, scuipă cu răutate în foc. Celălalt bărbat râse liniştit văzându-l căt e de mânios.

— Nu mă duc la Ben Hesed cu astfel de poveşti, îi zise el pe dată, doar m-am jurat, nu... şi încă pe Templu? Dar spune-mi, prietene, cum ai de gând să faci asta?

Ben Kish se uită la el cu neîncredere.

— Nu-ţi mai spun nimic, zise el îmbufnat. Dacă vrei să ţii partea ucenicului Nazarineanului, care a devenit prada tuturor vulturilor din pricina hulei sale pline de

287

nebunie, prea bine! Dar îţi spun că vor veni în vremuri tulburi. Ai să vezi!

N-am spus că aş crede în Nazarinean, îi zise tovarăşul. Legea veche e bună, cât despre Ben Hesed, eu... şi ajuns aici se opri din vorbit, îndreptându-şi privirea asupra unui cărbune aprins ce licărea cu încetineală în mijlocul focului, de la care părea să fi primit cine ştie ce lumină lăuntrică, întrucât începu din nou a vorbi cu vioiciune. Am şi eu o socoteală cu Ben Hesed, aşa că poţi vorbi deschis cu mine. Îţi făgăduiesc că te voi ajuta cu...

— Juri?

Pe sufletul tatălui meu, pe Dumnezeul Legămân­tului şi pe toate stelele cerului!

Bine atunci, căci mâine Ben Hesed va pleca în Ierusalim... nu contează de unde ştiu asta, ai să vezi că aşa e. Va porni la drum cu siguranţă însoţit de câţiva oameni aleşi de el, care de asemenea cred în Nazarinean; iar noi vom rămâne să avem grijă de toate... femei, co­pii, tineri, fete, corturi şi acareturi, de cirezi şi turme.

288

Bine, dar se va întoarce.

Nu se va mai întoarce, nici el şi nici cei ce merg cu el. Nimeni nu va şti ce s-a întâmplat cu el.

Şi cum vrei să faci asta?

Ben Kish privi iar jur împrejurul lui; stelele străluceau acum pe cer şi vântul însingurat îi şuiera puternic în ureche. Cu un muget mătura deşertul golaş, făcând nisipul să saltela trecerea veşmântului

— Sunt multe lucruri pe faţa Pământului, spuse el scurt, albindu-se puţin la faţă... de care n-ai auzit şi de care eu am auzit acum o lunâ de zile. Acesta e unul din ele... şi zicând asta, scoase din sân o sticluţă din cristal cu un lichid fără culoare. Nu trebuie decât să pun asta în apă, şopti el, plecându-se înainte şi punându-şi mâna pe pieptul însoţitorului său, şi cei ce vor bea din apă vor dormi... mult şi bine.

— Ce vrei să spui? exclamă celălalt, trăgându-se înapoi la adăpostul prietenos al întunericului.

— Cei ce vor bea, nu vor mai fi din nou treji nici pentru război, nici pentru pace; pustia îşi va face voia cu cei ce-au călcat în picioare Legea.

289

CAPITOLUL XXXI

UN FIR ROŞU

— LUCRURILE DE CARE VORBEŞTI SUNT toate bune, domnul meu, şi înţelepciunea cu care ne înfăţişezi prorociile scrise de mâna bărbaţilor sfinţi şi drepţi din Scriptură mă face să fiu încredinţat de ade­vărul lor, zise Pagiel şi se plecă înaintea lui Ben Hesed cu un aer solemn.

Ben Hesed lăsă deoparte papirusul de pe care citise, şi în ochi i se ivi un zâmbet deosebit de dulce.

— Inima mea tresaltă de bucurie, fiul surorii mele, spuse el cu blândeţe, văzând că ai crezut acestei minu­nate veşti. Vei avea parte numai de bine atât în această lume, cât şi în ceea ce va să vină, după cum şi preaslăvitul nostru Domn a spus, fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut. Să dea Dumnezeu ca toţi din casa noastră să afle lumina!

în gura a doi sau trei martori va sta tot cuvân tul, după cum este scris, stăpâne. Dacă unul din aceşti

290

oameni care L-au cunoscut pe Nazarinean încă din această viaţă ar veni aici, în deşert, şi ne-ar propovădui despre Cel Răstignit, n-ar mai rămâne printre noi niciunul care să nu creadă.

— M-am gândit la asta... de multe ori, spuse Ben Hesed, împreunându-şi sprâncenele, şi negreşit că aşa trebuie să fac, ca toţi cei ce vieţuiesc aici să audă vestea acestei mari bucurii. Ar putea astfel auzi cuvintele iubi­rii şi ale buneivoiri şi duşmanul meu, şi atunci ar domni pacea în toată pustia. Şi se va face asta pe pământ, dar şi în ceruri, nu va mai fi vărsare de sânge, vrajbă şi ură. Şi, cu adevărat, de ce nu s-ar întâmpla toate acestea? şi zicând asta, vorbitorul se lumină la faţă. E cel mai simplu... cel mai simplu lucru cu putinţă. Nu trebuie decât să ascultăm... să ascultăm întocmai de cuvântul Sfântului Iisus.

— Cel mai simplu... murmură Pagiel, dându-şi ochii peste cap cu făţărnicie. Fără îndoială că toate acestea se vor întâmpla, şi atunci leul şi mielul vor paşte dim­preună, după cum este scris.

— Asta voi face, strigă Ben Hesed, şi-am să mă por nesc chiar astăzi la drum. Vreunul dintre ei, de bună seamă, va putea veni cu noi, dacă nu dintre Apostoli, atunci tânărul Ştefan, care e foarte învăţat şi cu viaţă sfântă. Şi-am să-i iau cu mine şi pe cei doi egipteni care între timp vor fi sporit în credinţă. Ai să vezi

291

acum ai să-i iubeşti, Pagiel, căci în inima ta e iubirea lui Hristos. Şi iubirea e plinirea Legii.

sigur! strigă celălalt, cu o licărire de răutate în ochi, plinirea Legii! E foarte bine... şi foarte adevărat; Toţi trebuie să fim cu gândul la Lege!

de-acum nu trebuie să ne gândim decât la două legi, slavă Domnului! zise Ben Hesed. După cum a spus şi Cel Răstignit: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău Aceasta e marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii.

— Vrei să poruncesc să pregătească animalele casă porniţi la drum? sugeră Pagiel, privind nerăbdător la expresia abstractă a feţei lui Ben Hesed. Aşa o treabă nu suferă amânare.

— Ai dreptate. Pregăteşte-le cât mai repede; am să te iau şi pe tine cu mine, şi pe fiii mei, şi alţi zece bărbaţi iscusiţi în a mânui arcul, căci pe drum putem da şi de oameni răi.

Nu te împotrivi celui rău, cum a spus Nazarineanul, zise Pagiel cu pioşenie. N-ar fi însă mai bine, domnul meu, să mă laşi pe mine să am grijă de femei şi copii, de vreme ce îţi sunt rudă apropiată?

Ben Hesed privi aspru la expresia umilă a feţei lui Pagiel.

Te voi lăsa pe tine să ai grijă de tot, îi zise el, dar apoi, timp de o oră, se uită de mai multe ori gânditor la acesta.

292

Pagiel însă era bucuros că ochiul omului nu poate citi ce e în inima altuia. Râse în sinea lui în timp ce, cu ajutorul lui Ben Kish, pregăti animalele de povară şi proviziile, la gândul că venise şi ziua lui. Şi apoi râse de-a dreptul când Ben Hesed se porni la drum, luând cu el pe cei doi fii ai săi, dimpreună cu alţi zece bărbaţi iscusiţi în mânuirea arcului.

Soţia sa îl auzi cum râde în uşa cortului şi îl întrebă: — Ce-a adus mulţumire sufletului stăpânului meu? — Pentru fiecare om vine şi vremea să se bucure, îi răspunse el. Am avut inima mâhnită destul timp. Pregăteşte masa, căci în seara asta vom sărbători. Apoi întorcându-se către ginerele său, îl întrebă:

— Unde e Simeon?

— Du-te şi îl adu aici, îi porunci Pagiel.

Ben Kish începu a-l căuta, dar nu-l găsi nici cu tur­mele, nici în altă parte a taberei lor.

— Cred că e plecat să strângă lemne pentru foc, spuse el, sau poate s-a dus să vâneze vreo fiară sălbatică.

Simeon însă nu reveni acasă nici la apusul soarelui şi nici în timpul nopţii.

— Nădăjduiesc, spuse Ben Kish, că l-a omorât o fiară.

293

În ziua aceea, Ben Hesed şi cei doi fii ai săi, dimpreună cu ceilalţi zece bărbaţi, care erau arcaşi iscusiţi, se zoriră la drum şi nu se opriră deloc. „Ar fi trebuit să fac asta cu multe luni în urmă”, le spuse Ben Hesed, „Dar nu poţi face de unul singur aşa ceva.”

Seara îşi aşezară tabăra să se poată odihni şi îmbuca Ceva. În timp ce slujitorii strângeau lemne pentru foc, unul din ei văzu fugind spre ei un bărbat, şi-i spuselui Ben Hesed:

— Priviţi! Un bărbat vine fugind spre noi! Cum e posibil aşa ceva, de vreme ce am călătorit deja o zi în pustie?

Dar nu termină bine de vorbit, că alergătorul intră în tabără şi căzu cu capul la pământ dinaintea lui Ben Hesed.

E Simeon, zise Ben Hesed. Ridicaţi-l şi daţi-i apă, să poată vorbi, Poate că are veşti nu tocmai bune.

Îl ridicară de jos, dându-i apă, dar el nu voi să bea până nu văzu burduful din care îi dădeau apă, de-abia după acea sorbi puternic din el.

Ce înseamnă asta, îi zise Ben Hesed, te-a lovit damblaua sau ai cumva veşti rele?

Din păcate, veşti rele, domnul meu, zise Simeon, plecându-se înaintea stăpânului său.

Şi-i zise lui Ben Hesed tot ce-i spusese fiul lui Kish, şi că în noaptea aceea petrecută în pustie îi arătase

294

sticluţa din cristal. Burduful în care apa a fost ameste­cată cu licoarea e însemnat, zise el. M-am strecurat pe furiş în pustie de îndată ce-aţi plecat, ca să vă pot vorbi, dar pentru că aţi luat-o pe alt drum, de-abia acum am reuşit să vă ajung din urmă.

Şi apoi le arătă burduful cu apă legat la gât cu un fir roşu.

După ce Simeon îi spuse toate acestea, Ben Hesed se ridică în picioare şi se retrase singur în pustie timp de trei ore pentru a putea fi sfătuit în duh în această privin­ţă de Cel Atotputernic. Când se întoarse, îi chemă la sine pe patru din cei mai puternici oameni ai săi şi le zise:

— în noaptea asta e lună plină, aşa că vă întoarceţi cât mai degrabă în tabără! Şi când o să ajungeţi aco­lo, căutaţi-i pe Pagiel şi pe fiul lui Kish şi spuneţi-le: „Stăpânul a poruncit să vă înfăţişaţi amândoi înaintea lui ca să vorbească cu voi un lucru de mare însemnă­tate.” Altceva să nu le spuneţi dacă vor veni de bu­năvoie, prea bine; dacă nu, luaţi-i degrabă cu sila. Noi rămânem aici până vă întoarceţi.

în noaptea aceea, cei patru se zoriră şi, ajungând dimineaţa în faţa cortului lui Pagiel, strigară după el să iasă afară... căci acesta încă dormea după ce chefuise. După ceva timp, Pagiel ieşi afară şi ascultând ce aveau să-i spună aceştia, îşi plecă capul dinaintea trimişilor lui Ben Hesed, zicând:

295

— Să-l trezesc pe fiul meu, ca să ne putem supune poruncii stăpânului. Negreşit, vrea să ne spună mai multe despre cum să ne îngrijim de animale.

trezeşte-te! strigă el apoi la urechea lui Ben Kish. Trezeşte-te şi vezi ce zi groaznică ne aşteaptă, căci inima îmi spune că n-ar fi trebuit să ne încredem în Simeon. N-ar fi trebuit să-i spui.

tu mi-ai cerut să-i spun! strigă Ben Kish. Crezi oare că puteam face aşa ceva fără să ne sprijinim pe cineva? Dacă te temi de Ben Hesed, de ce nu te împo­triveşti să mergi? Spune-le oamenilor că ţi-e bolnavă nevasta şi că eu sunt plecat cu turmele. Şi când vor veni în căutarea mea, am să fug în cealaltă direcţie. ▼ ▼ ▼ ▼

Pagiel dădu din cap cu aer posomorât.

— Sfatul tău nu e bun, fiule de păstor. Nevastă-mea e deja la fântână, iar pe tine te vor găsi foarte repede.

Mai bine ar fi să mergem cu pace, căci dacă ne împo­trivim ne vor bănui de ce poate fi mai rău... Poate că, la urma urmelor, n-a aflat nimic; şi în cel mai rău caz, Ben Hesed e oricum un om milostiv.

Cei doi ieşiră, prin urmare, de bună voie, şi merseră cu trimişii lui Ben Hesed prin pustie timp de o zi.

Seara se înfăţişară dinaintea lui Ben Hesed. Acesta le vorbi îndată de sticluţa de cristal.

— Aşa aţi fi omorât mai mult de zece oameni din neamul vostru, le spuse el năprasnic, cu ochii în flăcări

296

Fără să spuneţi nimic şi fără pic de milă. Ce-aveţi de spus în apărarea voastră?

Pagiel se îngălbeni cu totul la faţă când auzi aceste cuvinte şi, dacă nu l-ar fi ţinut Ben Kish, ar fi căzut din picioare.

eşti nedrept, strigă cu îndrăzneală fiul de păs­tor. Nu vorbi de milă celor ce nu ţi-au greşit cu nimic. Vrăjmaş este cel ce ţi-a spus minciuni în ce ne priveşte. E a doua oară când te încrezi mai mult în cuvântul unui străin decât în cuvântul celui de-un neam cu tine! Eşti nedrept!

— Deci nu e adevărat? spuse Ben Hesed, îmblânzindu-şi vocea, deşi ochii încă îi ardeau de acea lumină înfricoşătoare.

— Nu e adevărat, strigă Ben Kish. Jur pe...

— Stai! zise sec Ben Hesed, şi apoi se întoarse că­tre Pagiel, e adevărată sau nu această poveste a apei otrăvite?

— E o minciună... o nebunie şi o hulă, strigă ho­tărât Pagiel, căpătând din nou culoare în obraji. Crezi că aş putea să ridic mâna împotriva celui de-un neam cu mine? Vrăjmaş e cel ce te-a amăgit în acest fel... Dumnezeu să-i răsplătească pe măsură!

—dumnezeu îi va răsplăti, spuse Ben Hesed solemn, şi îţi va răsplăti şi ţie. Ascultă acum ce să-ţi spun! Drumul până în tabără, pe care noi l-am

297

parcurge iute cu dromaderii într-o singură zi, voi îl puteţi parcurge pe jos, fără să vă obosiţi peste măsură în trei zile. Prin urmare, duceţi-vă înapoi cu pace, ia noi ne vom porni în călătoria noastră.

Pagiel se plecă dinaintea stăpânului său.

— Drept eşti! strigă la el.

în sufletul lui însă îi strigase lui Ben Hesed că e Un prost.

— Şi-ai să ne dai merinde ca să nu ne stingem pe drum? îl întrebă fiul lui Kish, privind bănuitor la faţa senină a stăpânului său.

— Sigur, îi răspunse Ben Hesed, atât hrană, cât şi apă. Şi ridicându-se, porunci slujitorilor să facă pentru cei doi provizii îndestulătoare pentru trei zile de mers şi să le pună acolo cel mai bun porumb, curmale şi brânzeturi din laptele de capră care îl aveau la ei. Porunci, de asemenea, să le pună şi un burduf cu apă.

Şi, astfel, în scurt timp porniră toţi la drum: Ben Hesed şi însoţitorii săi pe dromaderii cei iuţi îşi îndreptară faţa către Iudeea, iar Pagiel şi fiul lui Kish începură a merge încet în direcţia opusă, cărând în spate merin­dele cu care îi înzestrase Ben Hesed.

De îndată ce caravana se făcu nevăzută şi nu se mai auzi nimic, Pagiel îşi lăsă jos povara şi izbucni într-un râs puternic, şi apoi îl sărută pe Ben Kish pe ambii obraji.

298

cu adevărat, strigă el te-ai dovedit vrednic de a-mi fi fiu, căci astăzi m-ai salvat şi n-a mai trebuit să mărturisesc nebuneşte ticălosului ăstuia de bătrân to ce era în sufletul meu... cuvintele îmi erau deja pe buze Haha! Toată înţelepciunea lui Ben Hesed e o mare nebunie faţă de înţelepciunea fiului lui Kish! Dă-mi fiule Să beau, căci deja mi-e sete de cât am râs.

Ben Kish îşi lăsă de pe umăr burduful cu apă, dar privind cu luare aminte, ochii i se umplură de groază la gâtul burdufului era un fir roşu.

CAPITOLUL XXXII

BEN HESED ÎN IERUSALIM

ÎN a cincea zi A CĂLĂTORIEI SALE, BEN HESED ajunse în Ierusalim. îşi aşeză tabăra în afara oraşului spunând slujitorilor săi:

staţi aici până aduc eu jertfă la Templu; apoi o să-i caut pe cei cu care am de vorbit.

Plecă, aşadar, dimpreună cu cei doi fii ai săi în oraş, lăsându-şi oamenii în tabără. Se duse de îndată în Templu având ca grijă ca din mâna preotului să fie jertfit un miel pentru tot tribul său; lăsă, de aseme­nea, în vistierie şi destul de mulţi bani pentru slujbă, ca semn de mulţumire pentru că sfârşiseră cu bine călătoria.

Şi acum vom merge la casa Apostolului Ioan, le zise fiilor săi, cu faţa strălucind de pace.

Dar mergând pe stradă, toţi trei auziră deodată freamătul unei mulţimi mari de oameni adunaţi în faţa unei sinagogi. Văzură că şi înăuntru era o grămadă de

300

lume, uşile fiind larg deschise din pricina numărului mare de oameni.

Oprindu-se o clipă, Ben Hesed avu impresia ca aude lovituri puternice şi gemete dinăuntrul sinagogii. La auzul acestora, şi mulţimea de afară striga tare şi scrâşnea din dinţi.

— Aduceţi încoace hulitorii! strigă unul.

— Omorâţi-i cu pietre! răcni altul.

ce se întâmplă în sinagogă? îl întrebă Ben Hesed pe unul din cei aflaţi în apropierea lui.

Omul se uită în treacăt la cel ce-i pusese întrebarea.

— îi biciuiesc pe doi dintre nazarineni. N-are rost să încerci să intri, prietene, adăugă el. Ca să ai un loc bun de văzut, trebuie să vii din timp. Scoateţi hulitorii, să-i omorâm cu pietre! strigă el, punându-şi mâna la gură. Ha! O să-i scoată afară şi în sfârşit o să-i vedem şi noi!

Şi zicând asta, începu să-şi facă loc prin mulţime, spre treptele sinagogii.

— Ce e cu tulburarea asta? întrebă din nou Ben Hesed, dar de astă-dată puse întrebarea unui om re­spectabil îmbrăcat în straie de dulgher, care urmărea ce se întâmplă cu o expresie a feţei de nepătruns.

Acesta se întoarse când îi auzi vocea şi se uită cu un aer bănuitor la el.

când ai venit de nu ştii ce se întâmplă? zise el rece. Şi privind din nou la el cercetător, adăugă: Nu fac

301

decât să biciuiască nişte ucenici de-ai Nazarineanului. Aşa spune Legea.

— Legea! strigă Ben Hesed. Cine îndrăzneşte să numească aşa o astfel de blestemăţie? Faceţi loc, să văd ce se întâmplă aici!

Dulgherul Însă puse mâna pe braţul său.

— Taci, omule! îi şopti el. Dacă eşti, cu adevărat, prieten al nazarinenilor, stai potolit, căci altfel ai să ajungi şi tu acolo unde nu te mai poţi ajuta nici pe tine, nici pe cei ce cred.

Ultimele sale cuvinte fură înăbuşite de ţipetele sălbati­ce ale mulţimii ce saluta apariţia unui detaşament al poliţiei Templului, cu săbiile scoase. Aceştia înaintară repede pe treptele sinagogii, şi mulţimea îi lăsă să treacă; ieşiră apoi trăgând după ei doi bărbaţi care nu mai aveau nicio vlagă în ei. Hainele lor pătate de sânge şi chipul livid dezvăluiau tot ce pătimiseră. După ei, ieşi de-a valma şi obştea sinagogii, dând toţi din mâini şi strigând puternic.

— Catâri proşti, îl auzi Ben Hesed spunând pe unul din aceştia. Nu trebuie decât să mărturisească că Nazarineanul e blestemat, şi scapă toţi. Dacă n-o fac, n-au decât să moară!

— Unde îi duc? îl întrebă Ben Hesed pe dulgher, care stătea încă aproape de el.

— La închisoare, ca să-şi revină după biciuit, ca apoi să primească aceeaşi pedeapsă, dacă nu chiar şi

302

una mai cumplită... dacă nu se căiesc de hula lor ne­bună, îi răspunse bărbatul cu o voce aspră. Să ieşim, pentru Dumnezeu, din mijlocul acestei gloate, îi spuse apoi repede, căci altfel o să pună mâna şi pe noi.

Spre deosebire de acel loc, celălalt capăt al străzii era mult mai liber, aşa că se îndreptară repede într-acolo.

— Eşti străin în Ierusalim? îl întrebă dulgherul, ştergându-şi broboanele mari de sudoare de pe frunte. Şi ucenic al lui Iisus? Mă gândeam eu. Trebuie să ştii, cu adevărat, că cel mai bine ar fi să te întorci în ţinutul tău... şi asta cât mai repede; în Ierusalim nu e loc pen­tru cei ce cred. Eu însumi plec chiar astăzi dimpreună cu soţia şi micuţii mei. încă dis de dimineaţă, am văzut pe strada noastră iscoade trimise de Saul.

— Eşti căldicel, prietene, îi zise necruţător Ben Hesed.

— Da, ştiu ce-ai să spui. Am vorbit pe faţă de hula lor potrivit nebuniei lor pline de hulă, dar... şi spunând asta, începu a şopti şi a privi neliniştit în jurul său... m-a flancat de îndată unul din poliţia Templului. Am o familie de hrănit, aşa că trebuie să fiu cu băgare de seamă.

— Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate şi locuieş­te pământul, şi cu adevărat vei avea şi toate cele trebu­incioase traiului. Nu mai degrabă îţi păstrezi cumpătul decât să vorbeşti aşa, cu înşelăciune?

303

Bărbatul dădu din umeri.

N-am de gând să fiu biciuit sau omorât cu pietre pentru credinţă. Am văzut cum l-au omorât cu pietre pe Ştefan şi...

— Ce spui? strigă înspăimântat Ben Hesed.

— Cum, n-ai auzit că Ştefan a fost omorât cu pietre? Şi chiar de-a doua zi a început toată această prigoană. Saul din Tars şi cei din Sinedriu...

— Unde e Ioan? îl întrerupse Ben Hesed. Şi ceilalţi Apostoli... dar femeile?

— Unii din Apostoli sunt în închisoare, îi răspunse acesta, alţii se ascund. Mulţi din ucenici au fugit din oraş. Unii sunt în mormânt, şi acum doar ei mai sunt în siguranţă. Tremurând de frică, acesta se uită din nou pe furiş la el.

Cu adevărat, aceştia zidesc Sionul cu fărădelegi şi Ierusalimul cu strâmbătăţi! zise solemn Ben Hesed. De aceea, Sionul va fi arat cu plugul ca o ţarină şi ierusalimul va fi prefăcut într-un morman de ruine şi muntele Templului va ajunge o înălţime acoperită cu pădure!

Nu mai pot zăbovi, îi spuse plin de nerăbdare dulgherul. Dacă eşti un om chibzuit, pleacă din Ierusalim până la apusul soarelui. Eu, unul, aş vrea să nu fi auzit niciodată de Nazarinean. Rămâi cu bine!

Ben Hesed privi gânditor la cel ce se îndepărta.

304

Cum se vor sfârşi toate acestea, Doamne? murmură el. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi, iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi; toţi cei fără de lege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege.

— Vrei să ne întoarcem în tabără? îi spuse fiul mai mic. Nu cred că vom putea da de cei pe care ii căutăm, şi nici nu suntem destul de mulţi să-i putem ajuta pe cei strâmtoraţi.

Ochii lui Ben Hesed scânteiară.

— întoarce-te dacă vrei, fiule, şi ascunde-te sub fusta mamei tale; cât despre mine, Domnul m-a adus acum în Ierusalim, să-l pot nimici pe cel pierzător.

— Eu nu sunt laş, şi tu ştii asta prea bine, tată, îi răspunse mândru tânărul, dar te rog, nu uita că ne-am lăsat tribul fără conducător... căci, iată, Pagiel s-a do­vedit a fi un amăgitor. Dacă pierim acum toţi trei, ce se mai alege de soţiile, copiii şi turmele noastre? Ar veni, cu adevărat, vremuri cumplite... întoarce-te tu, tată, şi rămânem noi aici.

— N-ai grăit fără înţelepciune, fiule, recunoscu Ben Hesed. Trebuie, de fapt, să fim cu mare băgare de seamă la acest lucru, şi în cazul în care va fi curând vărsare de sânge, tu Ben Abu, să te întorci acasă cu doi dintre cei mai puternici bărbaţi. Cât despre mine, sunt deja bătrân, dacă sunt răpus, nici nu mai contează prea mult. Şi acum hai să mergem!

305

Plecară, aşadar, spre casa lui Ioan. Trecură prin pieţe unde erau grupuri de oameni ce vorbeau aprins despre toată vărsarea de sânge ce domnea peste Ierusalim, pe lângă sinagogi ticsite cu oameni, căci nazarinenii erau biciuiţi, în acelaşi timp, în mai multe locuri; iar apoi merseră pe alei întunecoase şi pe sub arcade umbroase, pe unde bărbaţi îmbrăcaţi în hainele străjii Templului stăteau la pândă să-i înhaţe pe cei nechibzuiţi, până când ajunseră pe strada ce o căutau. Era sufocată cu totul de oameni, peste tot însă era o tăcere ieşită din comun.

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Ben Hesed pe o femeie care ţinea un copil în braţe. Femeia se întoarse înspăimântată către el.

— Vai! strigă ea. N-au vrut să fugă când au fost sfătuiţi, spunând că Dumnezeu le va purta de gri­jă. Şi, iată, că le-a pătruns acum în casă însuşi Saul. Dumnezeu să-i ajute!

— Vorbeşti de casa lui Ioan? întrebă Ben Hesed.

— Da, da... O, Doamne, a pus mâna pe ei! zise fe­meia, începând apoi să ţipe înnebunită, în timp ce din mulţime se ridica un murmur puternic.

— Ruşine! Ruşine! strigară mai multe voci deodată Lăsaţi femeile în pace!

— Faceţi loc! Linişte! strigă o voce aspră. Faceţi loc cu săbiile!

306

Oamenii se împrăştiară cu iuţeală, mulţimea fiind formată mai mult din femei şi copii. Doi sau trei mai slabi de înger începură a ţipa la vederea armelor lucitoare.

înainte! le ordonă conducătorul, un bărbat mic şi oacheş, care cu chipul său mânios şi privirea în flăcări înspăimântă copiii, făcându-i să-şi ascundă feţele.

Deci acesta era groaznicul Saul din Tars. Ben Hesed se uită la el cu vădit dispreţ.

— Ucigaş laş ce eşti! bombăni el cu vocea joasă.

Prizonierii ieşiră, purtând lanţuri grele, şi trecură prin faţa lui. Erau trei femei, cu feţele înfăşurate în mantie, pe care totuşi le recunoscu: Maria, maica lui Iisus, Ana, soţia lui Caiafa şi Anat, fata egipteană. După ele venea un tânăr, de asemenea înlănţuit, a cărui faţă însângerată şi haine sfâşiate dădeau mărturie de faptul că făcuse totul pentru a-i apăra pe cei aflaţi în grija lui.

— Dacă am fi venit cu o oră mai devreme, le-am fi putut sta împotrivă, exclamă Ben Hesed, încleştân du-şi pumnii.

— Să mergem după ei, ca să vedem unde îi duc. Acum oricum nu mai are rost să încercăm să i scăpă

— Porniţi spre Templu! se auzi a doua poruncă. Ţineţi formaţia compactă şi mergeţi mai repede. Nu-ţi irosi acum lacrimile, femeie, vei avea nevoie de ele mai târziu.

307

— Câine necredincios ce eşti! rosti el printre dinţi, vine acuşi şi ceasul tău!

pe cine numeşti câine? strigă furios Ben Hesed şi ar fi terminat pe dată cu fariseul, dacă cei doi fii ai săi nu l-ar fi ţinut locului.

— Lasă, îi şopti fiul mai mic, că altfel n-o să-i mai putem scăpa.

Ben Hesed se trase înapoi, bombănind mânios.

— Am să-l ucid pentru acel cuvânt! zise el. Să mergem după ei!

însă acest lucru era, se pare, cu neputinţă, căci ajungând la Templu, prizonierii fură duşi prin Curtea Femeilor în sala mai mică de judecată, şi uşile se închi­seră în urma lor.

308

CAPITOLUL XXXIII Mila lui Israil

lumina ce pătrundea înăuntru prin unica fereastră din partea de sus a zidului masiv, dez­văluia o încăpere pătrată, cu duşumeaua şi tavanul din piatră. Nu avea decât o masă din stejar, în spatele căreia stătea, pe un scaun cu speteaza înaltă, un bătrân cu înfăţişarea aspră şi venerabilă. Acesta era încadrat de două căpetenii ale strajei Templului, care stăteau nemişcate ca nişte statui, înarmaţi cu toiege lungi cu vârful ascuţit. Anat fu prima dintre femei care intră în cameră şi văzu toate astea dintr-o singură privire sfioasă. Se trase înapoi când întâlni căutătura aspră a bărbatului de pe scaun, şi scoţând afară una din mâinile încătuşate atinse veşmântul Mariei, care era în spatele ei. Maica Domnului îi luă mâna micuţă şi tremurândă Şi i-o strânse cu hotărâre.

Saul înaintă spre masă şi puse pe ea un sul de per gament, şoptindu-i la ureche câteva cuvinte bătrânului

309

care se încruntă uşor şi începu să dea din cap trecându-şi încet privirea de la un prizonier la altul.

— Unde e Ioan?

Nu-i răspunse nimeni.

Nu puteţi vorbi? strigă el, lovind cu pumnul masa, sau deja vi s-au uscat în gură limbile spurcate?

dacă mă întrebi pe mine, îi spuse liniştit Seth, nu ştiu unde e Apostolul. A plecat dis de dimineaţă să facă o milostenie, lăsându-mi casa în grijă. Noi suntem cetăţeni ce ne supunem Legii şi locuim într-un oraş care respectă Legea, de ce suntem, aşadar, târâţi în lanţuri pe străzi?

Ai să auzi de ce în curând, îi răspunse Anna cu un aer fioros. Ai cercetat prizonierii? întrebă el, întorcându-se către Saul.

i-am cercetat înainte să-i arestez, după cum obişnuiesc s-o fac, îi răspunse Saul. Căci nu vreau să încalc Legea în această lucrare de curăţare a oraşului de hulitori. Toţi prizonierii sunt încăpăţânaţi şi tari în cerbice, nevoind să se lepede de păcate şi să-şi mărturisească nedreptăţile de aceea i-am şi adus dinaintea ta, să fie cercetaţi şi osândiţi.

— Date fiind acestea, Legea trebuie să îşi urmeze cursul şi cu aceştia, zise pe un ton aspru Anna. Maria din Nazaret, vino în faţă! la-ţi voalul de pe faţă!

Maica lui Iisus înaintă hotărâtă, oprindu-se în faţa mesei. Când îşi dădu jos voalul, frumosul ei chip, uşor palid, străluci ca şi luminat de o iradiere lăuntrică.

310

Anna o privi pentru o clipă, apoi îşi plecă privirea, începând să desfăşoare sulurile din faţa sa.

tu eşti mama bărbatului din Nazaret?

— Eu sunt.

Tu L-ai învăţat să creadă în lucruri necinstite şi pline de hulă de când era copil, nu? spuse Anna, privind încă în jos spre masă. De aceea a şi continuat apoi să Se amăgească pe Sine şi pe alţii când a crescut, pierind în cele din urmă pe lemnul cel blestemat. Oare nu te-a pedepsit Dumnezeu îndeajuns pentru păcatul tău neruşinat încât mai continui să pretinzi că fiul tău e Mesia al lui Israil?

— El este, cu adevărat, Mesia al lui Israil! spuse Maria, cu o lucire puternică în ochi. De aceea măreşte sufletul meu pe Domnul, că a căutat spre smerenia roabei Sale;

căci, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile! El este Mesia al lui Israil, dar şi mai mult de-atât, El este Domn al Păcii şi Mântuitor al lumii. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. Şi Dumnezeu L-a izbăvit pe Fiul Său cel Sfânt,

Iisus, de moarte şi de sub stăpânirea mormântului, punându-L să stea pururea de-a dreapta puterii.

— Fiică a lui Avraam, zise Anna, ridicându-şi mâna tremurândă, ai hulit. Ştii, aşadar, ce pedeapsă te aşteaptă.

311

tată, se auzi strigând o voce chinuită, nu-ţi fă şi păcatul acesta, ca să nu te bată în mânia Sa Dumnezeu şi să te facă scrum!

La auzul acestui glas, Anna se schimbă tot la faţă. Se ridică în picioare şi se uită lung pentru câteva clipe la silueta acoperită ce îngenunchease în faţa lui.

cine e cea care îmi vorbeşte? zise el cu vocea tremurândă.

— Sunt eu... propria ta fiică, Ana. Nu mă mai cu­noşti? Te implor, pentru Dumnezeu, să nu-ţi ridici mâna împotriva maicii lui Hristos.

— Nu te cunosc, femeie! Ridică-te şi treci la locul tău! Prin spusele gurii tale, eşti deja osândită!

— Nu-mi pasă de mine... moartea e binevenită. Ia însă aminte la tine, te rog fierbinte, înainte să-i faci vreun rău acestei sfinte femei!

Anna râse plin de dispreţ.

— Oare nu L-am răstignit pe dulgher? şi iată că sunt viu şi nevătămat. Sau poate mama dulgherului e şi mai preaslăvită? Nu! Va răspunde şi ea potrivit Legii, căci dreaptă este Legea!

Seth făcu un pas înainte şi-i spuse cu vocea gâtuită:

— Nu mai vorbi de Lege, tu care eşti un ucigaş! Iisus era fără de vină şi totuşi L-ai osândit la moarte. Nevinovate sunt şi aceste femei. Eliberează-le, iar cu mine fă după cum vei voi... căci nu e sluga mai mare decât stăpânul său.

312

Anna tremura de furie. încercă să vorbească, dar cuvintele i se stinseră pe buze.

Vezi acum cât de stricaţi şi dăunători pot fi aceşti răzvrătiţi, zise Saul. Mai mult de atât, acest om e străin. Mici nu mai are rost să vorbim cu ei. Israil e pururea milostiv şi drept, potrivit poruncilor lui Dumnezeu, de aceea porunceşte ca aceştia să fie biciuiţi în afara porţilor cetăţii în văzul tuturor, iar dacă şfichiuitul bi­ciului va reuşi să le bage minţile în cap, aducându-i la cunoştinţa adevărului, prea bine. Vor mărturisi atunci cu bucurie că Nazarineanul şi lucrările Lui sunt de la diavol. Se va face apoi o jertfă de sânge pentru ei, şi vor fi astfel toţi curăţaţi de fărădelegi. Dar dacă nu vor mărturisi, lasă-i atunci în păcatul lor, şi să moară de moartea rânduită prin Lege de Moise pentru astfel de hulitori.

— Dreptate şi milă sunt în cuvintele gurii tale, spu­se cu voce joasă Anna. întorcându-se apoi către prizo­nieri, spuse: Fiecare veţi primi, mâine la această oră, câte patruzeci de lovituri de bici fără una, potrivit cu mărimea fărădelegii voastre şi cu legea lui Moise, care a rânduit astfel pentru pacea lui Israil. După aceea... dacă nu veţi mărturisi... veţi muri de moartea cuvenită vouă.

milă... ai milă! strigă Ana, apucându-l de haine. Nu putem decât să credem în cele ce am văzut şi.

313

Dacă ţi S-ar fi arătat şi ţie Domnul, ai fi crezut fără îndoială!

Anna se trase înapoi cu silă.

— Ia-ţi mâna de pe mine, femeie, spuse el cu asprime. Te-a orbit Satana şi nu mai poţi vedea adevărul. Am să mă rog pentru tine ca până la sfârşit să scapi de amăgire. Luaţi-i de aici!

— Azvârle-i pe aceşti hulitori în închisoarea cea mai dinăuntru! porunci Saul jumătate de oră mai târ­ziu, şi nu uita că răspunzi de ei cu propria ta viaţă. Şi să nu vii la mine mâine plângându-te că a fost cine ştie ce arătare de înger sau de demon, căutând astfel săţi scapi pielea. Dacă mâine la ceasul al treilea aceştia lipsesc, tu însuţi vei pătimi de aceeaşi pedeapsă cu care au fost ei osândiţi. M-ai auzit!?

Căpetenia străjerilor ridică din umeri.

— Te-am auzit, stăpâne. La noapte am să inspec­tez temniţa lor din oră în oră. Dar te rog mai dă-mi ajutoare pentru pază, căci ţin tare mult la viaţa mea şi n-am uitat ce s-a întâmplat nu doar o dată când astfel de nazarineni au fost închişi; s-ar putea arăta şi El în persoană.

— Laşule! mârâi la el Saul. Omul a fost ras de pe faţa pământului, la fel cum se va întâmpla şi cu toţi cei ce cred în el. Dacă şi tu eşti unul dintre aceştia, se găseşte repede un loc şi pentru tine în temniţă.

-Nu, nu! strigă tremurând temnicerul. Nu cred... jur! Dar în ultima vreme au avut loc tot felul de lucruri stranii, şi apoi diavolul are puterea lui

Am să trimit o gardă, îi curmă deodată vorba Saul. Nu mai spune nimic, e destul să-ţi faci datoria şi îţi va fi bine.

314

Nu primi pe nimeni!

Căpetenia temnicerilor se plecă aproape până la pă­mânt dinaintea fariseului, căruia între timp i se dusese vestea în tot Ierusalimul, şi în a cărui prezenţă chiar şi oficialităţile de la Templu tremurau, de la cei mai înalţi până la cei mai de jos.

— N-am să primesc pe nimeni, spuse el, făcând încă o plecăciune în timp ce Saul ieşea pe poarta închisorii.

— închideţi poarta şi puneţi două druguri! strigă el nervos către străjeri. Şi fiţi cu mare băgare de seamă la vieţile voastre, dacă aceşti prizonieri scapă, şi eu trebuie să mor pentru asta, fiţi siguri că nici voi nu veţi scăpa! Bărbatului să-i prindeţi picioarele în butuci! adăugă el către temnicerul ce stătea la umărul lui, cât despre femei, ţintuite cu lanţul de duşumea! Vin eu acuşi să le dau de mâncare. Am zis mâncare? Nu! Lasă-le să postească! Daţi-le apă!

în închisoarea cea mai dinăuntru, unde bezna părea să fie mai adâncă, căci razele de lumină nu izbuteau să pătrundă prea mult printre gratiile de deasupra uşii, se

315

aflau cei patru osândiţi la moarte. Tânărul Seth fu prins puternic între butuci, iar cele trei femei ţintuit de duşumeaua din piatră cu un lanţ din verigi mari

crezi că El ne va elibera? spuse în şoaptă Anat ţinând strâns cu mâna veşmântul Mariei şi pecetluindu-l cu buzele.

Ne va slobozi, iubito, cum ştie El mai bine, îi răspunse Maria cu glas duios. De vom şi umbla în mij­locul morţii, sfârşitul ne va fi mai plin de slavă.

— Dar biciuirea... ruşinea... cum le vom putea îndu­ra? se tângui în chip jalnic Anat.

— Şi El a îndurat... dumnezeiesc fiind, spuse Maria cu vocea tremurândă, iar noi oare muritori fiind vom da înapoi? Nu te mai gândi decât că mâine ne vom ară­ta dinaintea Lui îmbrăcaţi în nemurire.

— Dar dacă vom cădea şi ne vom lepăda de El? zise cu glas stins Anat. Nu ştiu ce poate sufletul meu... dacă pot îndura până la sfârşit.

— El îţi va da har când vei fi la nevoie. Te-ai lepăda acum de El?

— Nu... oh, nu!

— Nu te vei lepăda de El nici mâine. Căci El dă pu­tere la vreme potrivită, şi ziua de mâine e în mâna Lui.

Ana, soţia lui Caiafa, stătea tăcută, cu capul plecat pe genunchi. Maria se gândi că poate adormise, şi nă­dăjdui în inima ei blândă că aşa şi este.

316

Din oră în oră, căpetenia strâjilor lumina închisoarea lor cu văpaia făcliei lui.

— Unde e acum Cel ce vă mântuieşte, strigă el batjocoritor. Şi le mai zise: Dacă vă cercetează îngerii în timpul strajei de noapte să strigaţi tare, căci m-am jurat pe viaţa mea că am să vă predau mâine trupurile spre judecată.

însă, fiind el nesimţitor, după cum suntem şi noi, cei mai mulţi dintre muritori, faţă de vedeniile şi sune­tele cereşti nu-şi dădu seama că tot locul era deja plin de mireasmă cerească şi de foşnetul aripilor îngerilor.

La miezul nopţii străjerii somnoroşi fură treziţi din moţăială de o bătaie puternică în poarta dinafară a temniţei.

— Deschide! se auzi strigând o voce. în numele Sinedriului, deschide cât mai degrabă!

Căpetenia temnicerilor privi afară şi văzând la lu­mina făcliei că cel ce bătea era Caleb, îi deschise cu grijă şi îi dădu drumul înăuntru.

— Am primit poruncă, spuse Caleb, să vorbesc între patru ochi cu una din femeile care sunt închise aici. Iată însemnul autorităţii cu care sunt învestit, şi spunând asta îi arătă temnicerului inelul cu pecetea lui Anna.

— Dar fariseul Saul... începu a zice străjerul.

Caleb dădu din mână cu nerăbdare.

317

Adu-mi degrabă aici femeia! zise el.

Sunt toate ţintuite cu lanţul de duşumea, mormăi temnicerul, şi n-am de gând sa scot afară pe niciunadin ele, chiar de-ar fi să vină poruncă de la însuşi Irod. Du-te tu înăuntru!

Caleb intră, aşadar, în închisoare, urmat fiind îndeaproape de temnicer.

— Care e femeia ce se numeşte Ana? zise el. Am un mesaj pentru ea.

Şi când acesta îi arătă care e fiica lui Anna, Caleb îi îndesă în mână o mică legătură.

Foloseşte ce e înăuntru să salvezi cinstea casei tale, îi şopti el. Anna însuşi s-a milostivit şi ţi-a trimis aceasta. Se întoarse apoi repede şi ieşi din încăpere.

Ana desfăşură legătura cu o firavă nădejde în suflet, dar scuturată de un fior se trase cu iuţeală înapoi la vederea lamei unui pumnal ce licărea în lumina ce se îndepărta.

318

capitolul XXXIV

LA ceasul al treilea

A doua zi SE ADUNASE MULŢIME MARE ÎN FAŢA temniţei în care erau închişi cei patru, care fuseseră osândiţi la biciuire în văzul tuturor şi apoi la moarte căci veştile rele circulă repede şi întotdeauna se găsesc o mulţime de oameni josnici ce văd în acest spectacol al agoniei omeneşti o mare sărbătoare.

Cu toate astea, erau şi alţii care priveau unul la altul cu feţele sumbre şi ochii deznădăjduiţi.

„Vremile de pe urmă bat la uşă”, murmurau aceştia, „vremea mâniei şi a urgiei. Căci oare nu va face Dumne­zeu dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? O, da! Zic vouă că va face dreptate în curând.” Dar soarele încă îşi revărsa peste tot strălucirea, împodobind cu luciul său auriu atât pereţii posomorâţi ai închisorii pătate de sânge, cât şi zulufii bălai ai celor ce sug. De dincolo de zidul azuriu al cerului liniştit nu răzbătea niciun zvon de cete nevăzute de uîngeri.

319

Tocmai la ceasul al treilea, se apropie de închisoare Saul însoţit de o strajă puternică. Era tras la faţă şi palid dar avea pe chip întipărită o hotărâre sălbatică care îi făcea pe oameni să se tragă înapoi cu un murmur slab

Căpetenia temnicerilor îl întâmpină cu mare bucurie.

— Prizonierii lăsaţi mie în grijă sunt cât se poate de bine, stăpâne, zise el, frecându-şi palmele. N-am avut vedenii, nici îngeri, cutremure, şi nici demoni.

Suntem...

— Adu-i încoace, îi spuse Saul, făcând spre el un gest autoritar şi aruncându-i o privire fioroasă, la a că­rei vedere slujbaşul se trase înapoi, cerându-şi iertare cu o altă plecăciune.

— Da, desigur. îi aduc pe dată, cinstite domn, de în­dată ce le scoatem lanţurile. Hei, tu, răcni el la unul din cerberi, du-te şi îi ia din închisoarea cea mai dinăuntru pe cei patru!

Cei osândiţi fură pe loc aduşi în curtea închisorii, dinaintea lui Saul. Pe feţele lor se citea liniştea şi chiar bucuria, ceea ce îl făcu pe fariseu să scrâşnească din dinţi.

— Vă daţi seama ce preţ aveţi de plătit pentru îndă­rătnicia voastră? zise el brusc.

— Ne dăm seama, îi răspunse Maria din Nazaret cu un glas hotărât, şi cele ce ne aşteaptă sunt nespus de

320

slăvite, căci la inima omului nu s-au suit, şi sunt mai presus de orice închipuire.

Aşa crezi? Zise la rândul său Saul. Poatectovarăşii tăi au mintea mai întreagă. Fiţi cu băgare de seamă la cele ce-am să vă spun! Adăugă el, întorcându-se către ceilalţi trei. Sinedriul e plin de milă şi părere de rău, şi chiar dacă îşi continuă fără şovăială lucrarea de cu răţire a Israelului de această monstruoasă şi hulitoare credinţă în nelegiuitul care a pierit, dăruieşte în acelaşi timp şi iertarea tuturor celor ce mărturisesc şi se căiesc de alunecările şi greşelile lor. Dacă acum, în cel de pe urmă ceas, veţi mărturisi că Nazarineanul n-a fost de­cât un amăgitor ce primea insuflare de la tatăl minciu­nii, că a murit pe bună dreptate de moarte blestemată, şi că mai mult de atât trupul i-a fost furat de ucenici din mormântul în care fusese îngropat pentru a întări blestemata sa învăţătură plină de hulă, dacă aşadar veţi mărturisi toate acestea, stă în puterea plină de milosti­vire a celor ce deţin puterea să vă elibereze curând fără a mai fi vătămaţi în vreun fel sau a mai suferi vreo altă pedeapsă. Aţi auzit ce-am spus. Vrei, aşadar, fecioară, să mărturiseşti, ca să rămâi astfel cu trupul nevătămat şi să ai parte de binecuvântarea Celui Atotputernic?

Pentru un moment se lăsă o tăcere deplină, iar apoi Anat îşi ridică ochii mari şi negri, privind la chipul fariseului.

321

Am auzit, doamne, propunerea voastră, şi răspunsul meu este acesta. Cred în Domnul Iisus Hristos, căci eu care am fost cândva oarbă acum văd; cred că a pătimit moarte pe cruce ca să poată astfel trage după El toţi oamenii şi să-i mântuiască din păcat, aşa cum şi Moise a ridicat în pustie şarpele ca israeliţii înfricoşaţi să priveas­că spre el şi să fie mântuiţi; cred că S-a ridicat din morţi a treia zi, fiind aşezat de-a pururi de-a dreapta Tatălui. Toate aceste lucruri le spun sus şi tare şi voi crede asta până în cel de pe urmă ceas al vieţii mele pământeşti.

— Eşti osândită! spuse Saul încet, dar faţa i se făcu şi mai albă decât faţa fetei.

— Tinere, spuse el, întorcându-se către Seth, vrei să mărturiseşti toate cele spuse mai înainte de mine ca să poţi trăi pentru tot restul vieţii tale liniştit?

— Nu mă pot lepăda de Cel în Care cred, nici măcar de dragul vieţii... chiar dacă e atât de dulce, zise cu un glas stins Seth, care toată noaptea fusese împresurat puternic de tot felul de năluciri.

— Eşti osândit! repetă Saul cu o voce seacă.

— Femeie, tu care din pricina originii tale nobile ar fi trebuit să rămâi una din mamele Israelului, vrei să te lepezi de aceste josnice fărădelegi în care rătăceşti de la o vreme? Dacă te vei lepăda vei afla iertare şi bună­voinţă din partea tatălui şi a soţului tău. Căci aşa mi s-a poruncit să-ţi spun.

322

Ana tremură, păstrând tăcerea.

Îţi recunoşti păcatul? Îi spuse Saul, şi ascultătorilor săi li se păru că în vocea sa aspră se insinuase o undă de rugăminte fierbinte.

Dumnezeul părinţilor mei! strigă soţia lui Caiafa privind la albastrul orbitor al cerului. Ajutaţi-mă să ştiu fără nicio îndoială care e Adevărul şi întăriţi-mă să-l pot mărturisi fără şovăială! Apoi întorcându-se către Saul, zise: Spune-le soţului şi tatălui meu că mai de dorit e să avem parte de iertarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu decât de iertarea şi bunăvoinţa oricăruia dintre muritori, oricât de mult l-am iubi pe acesta. Cred că Iisus din Nazaret e Mesia al lui Israil, şi dacă trebuie să mor pentru această credinţă, mor de bunăvoie!

Saul îşi plecă capul fără să mai spună nimic.

— împrejmuiţi-i! porunci apoi străjerul, care ur­mărise tăcut toată această scenă. Şi duceţi-i la locul osândei!

Abu Ben Hesed nu stătuse însă degeaba în toate ceasurile ce trecuseră de când îi văzuse pe prizonieri dispărând după uşile închise ale sălii de judecată, îi urmărise apoi la închisoare, şi de la un slujbaş al Templului care nu era tocmai nepăsător faţă de stră­lucirea galbenului pe care îl văzuse trecând printre degetele căpeteniei deşertului, reuşise să afle numărul

323

străjerilor închisorii, tăria zidurilor, obţinând chiar un plan general al închisorii.

— Cu adevărat, o închisoare sigură, spuse el iScoa dei sale, pe când îi dădea galbenul... acesta nedându-şi se pare, seama de ceea ce îi oferise la schimb.

— Sigură ca un mormânt, încuviinţă oficialul Tem­plului, ştergând pe ascuns moneda de un colţ al hainei

Odată ce un om a ajuns între aceste ziduri, nu mai poate fi văzut decât atunci când e scos afară.

Şi lăsându-şi privirea în jos, se uită la mâna lui Ben Hesed, căci i se părea că vede din nou o licărire aurie. Şi nu se înşelase...

— Eu am sosit de puţină vreme în Ierusalim, şi încă n-am văzut pedepsit niciun astfel de necredincios.

Care loc ar fi mai bun să văd şi eu suferind un hulitor?

— Am înţeles, deci o vedere cât mai bună. Eu am văzut mai mulţi din aceştia. Sunt tare îndărătnici! Dacă vrei să ai parte de un spectacol pe cinste, să vii mâine în afara porţii Damascului. Va fi tocmai în locul în care l-au omorât cu pietre pe păgânul acela vătămător, Ştefan.

— Bănuiesc că îl vor ucide cu pietre doar pe bărbat, nu? spuse Ben Hesed în treacăt, ca şi cum asta nu l-ar fi interesat cu adevărat.

îi vor biciui pe toţi patru... câte patruzeci de lovi­turi fără una, şi spunând asta bărbatul plesni din buze cu vădită nerăbdare. Eu însumi îl voi biciui pe unul din

324

ei, şi mă pricep la treaba asta mai bine decât oricine în tot Ierusalimul. Fac să ţâşnească sângele de fiecare dată, ai să vezi.

Şi zicând acestea, îi făcu din ochi lui Ben Hesed, zornăind cu grijă galbenii cu aerul omului care are conştiinţa împăcată faţă de sine şi de toată lumea. Ben Hesed reuşi cu greu să se abţină şi să nu-l apuce de gât pe nenorocit.

După biciuire, Sinedriul le va mai îngădui încă o dată să se lepede de credinţa lor cea rea, continuă oficialul, dar e de formă, căci toţi aceştia sunt la fel de tari în cerbice ca însuşi tatăl minciunii. Cu câteva pietre îi dai repede gata pe toţi. Aşa să piară toţi cei ce hulesc Legea!

— Voi fi şi eu acolo, îi spuse Ben Hesed. Ah, stai puţin, şi în caz că schimbă ora şi locul să-mi trimiţi cuvânt, şi am să-ţi răsplătesc încă pe atât cât deja ai în mână. Vreau neapărat să-i văd şi eu! îmi vei găsi tabăra în afara porţii Damascului.

— Am să-ţi trimit cuvânt, fiule al lui Avraam, ţi-o jur pe catapeteasma Templului. Pace ţie!

O oră mai târziu Ben Hesed ţinu consiliu de război în tabăra sa.

— Nu putem lua cu asalt Închisoarea, zise el, încruntându-şi sprâncenele stufoase. Căci ar chema

325

romanii din oraş, a căror garnizoană e la o azvârlitură de băţ faţă de zidul de dinafară al clădirii. Trebuie aşteptăm până îi vor scoate pe toţi mâine afară, şi să ne dea atunci Cel Atotputernic înţelepciunea şi puterea de care avem nevoie. Oh, şi ne-o va da! adăugă el, cu ochii în flăcări. Căci lui Dumnezeu îi este totdeauna bineplăcut ca puterea Lui să se vădească în cei puţini, aşa cum a făcut şi cu Ghedeon, care cu doar trei sute de bărbaţi a nimicit legiunile de madianiţi şi amaleciţi, care erau mulţi ca lăcustele.

Şi le spuse celor doisprezece bărbaţi care erau cu el în ce fel trebuiau să acţioneze a doua zi, şi toţi se cul­cară apoi şi dormiră. Ben Hesed însă nu dormi toată noaptea, rugându-se puternic la Dumnezeu să-i scape pe cei prigoniţi din mâna pierzătorului; şi se rugă, de asemenea, pentru cel ce pustia Biserica lui Dumnezeu, ca ochii lui să se deschidă şi să vadă. Când zorile veniră, se întinse şi el puţin, zicând: cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat. Domnul va izbăvi poporul smerit, El va face să cadă potrivnicii sub mine, căci Dumnezeul nostru este Dumnezeul marilor izbăviri.

Dis de dimineaţă, pe Poarta Damascului începu a curge şuvoi de oameni, care căutau să-şi ocupe de pe-acum loc să vadă totul cât mai bine. îşi aduseseră cu ei mâncare şi băutură ca să poată petrece cum se

326

cuvine. Privind la ei, Ben Hesed deveni din ce în ce mai mânios:

Iată Cum aceşti locuitori ai oraşului sfânt vin aici ca la o sărbătoare, cu râsete şi duh de voie bună. Au ajuns să fie ca locuitorii Sodomei şi ca cei ce locuiau pe pământ înainte de Potop, căci simt mare plăcere văzând vărsare de sânge şi silnicie. îi vedeţi azi cum beau şi se veselesc, dar vor veni zile când vor jeli şi vor plânge cu mare strigăt, iar lacrimile le vor fi pâine ziua şi noaptea.

Ceasul al treilea se apropia şi oamenii îşi întindeau de-acum gâtul spre poarta pe care trebuiau să iasă condamnaţii, şi pe măsură ce timpul trecea murmu­rau, fiind din ce în ce mai nerăbdători.

— Dacă deja au mărturisit, spuse o femeie, şi ne-am necăjit degeaba? Eu cred că au mărturisit.

— Aşa o fi, spuse un vecin de-al acesteia, dar dacă tot am venit, până la prânz n-am de gând să plec.

— Mă bucur acum, cu adevărat, adăugă ea dând din umeri că n-am intrat şi eu în ceata lor; era cât pe ce s-o fac când a venit Petru odată la noi, pe uliţă, pro­povăduind că Mesia se va întoarce foarte curând. Dacă e adevărat ce spun ei, că Nazarineanul trăieşte, cu de bună seamă nu s-ar întoarce aici în astfel de vremuri.

Trecură apoi la obişnuita bârfă între vecini despre soţi, despre mătăsurile comandate şi toate pregătirile

327

pentru praznicul ce se apropria în curând, oprindu-se însă deodată din vorbit ca să asculte mai bine cum murmurul de dincolo de poartă devenea din ce în ce mai puternic.

vin încoace! strigă toată mulţimea într-un glas

— Vin încoace! spuse Ben Hesed, apucând mai bine arcul puternic pe care se sprijinea. Mica lor ceată de patrusprezece oameni se instalase pe o ridicătură stâncoasă aşezată tocmai deasupra locului în care urma să aibă loc biciuirea, bine ferită de privirile celorlalţi printr-o desiş de tufe joase.

Procesiunea, condusă de o ceată puternică alcătui­tă din străji de la Templu, se ivi dinaintea lor la scurt timp. Prizonierii erau prinşi cu lanţuri grele, doi câte doi. După ei veneau mai mulţi membri ai Sinedriului. Femeile îşi făceau semn una alteia, arătând către fai­mosul Saul din Tars, aproape cu la fel de mult interes ca şi pentru prizonieri.

— Se spune, zise una din ele în şoaptă, că intră fără niciun fel de bună-cuviinţă în casele celor bănuiţi a fi nazarineni, târându-i apoi în închisoare şi osândindu-i fără nicio milă la moarte.

Aşa e, răspunse cea de lângă ea. Din întâmplare eram în casa Mariei când a venit el... căci, după cum ştii, era bună la suflet, oricare i-ar fi păcatele, şi întot­deauna gata să dea din cămara sa orice le-ar fi trebuit

328

celor lipsiţi şi, într-adevăr, se poate spune că îi miluia pe toţi în egală măsură.

— Şi cum ai scăpat de acolo?

N-am făcut decât să repet ce mi-a poruncit aces­ta, fără să adaug nimic altceva; eram însă cât pe ce să leşin. Nici nu mai ştiu cum am ajuns acasă, de atunci soţul mi-a interzis să mai vorbesc cu vreunul dintre ei... deşi Dumnezeu ştie că nu era nevoie de asta. Dar uite! Tocmai vor să-i lege de stâlpi să-i biciuiască.

Şi de îndată ce spuse asta, ţipă tare îngrozită, apu­când-o de braţ pe vecina ei. Ceva foarte iute lovise omul care tocmai voia să pună mâna pe Maria din Nazaret. Scoţând un urlet groaznic de durere, acesta sări prin aer, ca apoi să cadă mort la picioarele victimei sale.

înainte ca mulţimea speriată să aibă timp să-şi vină în fire, de pe stâncile aflate deasupra lor se lăsă în jos un iureş nimicitor, sălbatic, iute şi fără de milă. Stri­gătele sălbatice de luptă ale deşertului sunară în ure­chile vinovate ale oamenilor ca trâmbiţa cea de apoi, începură toţi a fugi cuprinşi de o groază nebună, împiedicându-se, căzând pe jos, cei puternici călcându-i în picioare pe cei slabi, iscând o mare neorânduială din mijlocul căreia se auzeau ţipete, blesteme şi rugăminţi fierbinţi ca Dumnezeu să-i cruţe.

Straja Templului, încurajată de vocea sonoră a lui Saul din Tars, avu la început o mică încercare de

329

rezistenţă, dar apoi făcură şi ei stânga împrejur şi fugiră cu toţii să scape cu viaţă.

Laşilor! strigă mânios Saul. Nu sunt decât o mână de oameni! Însă vocea i se înecă într-o rumoare generală. Luând o suliţă din mâna unui străjer care era pe cale să fugă, se avântă în mijlocul luptei, izbind în stânga şi în dreapta cu un fel de furie oarbă. Apoi ceva îl lovi din plin în frunte, şi dinaintea ochilor luci un fel de pală de foc; suliţa îi căzu din mâna fără de vlagă, şi el căzu... jos... jos de tot, în întuneric şi tăcere.

330

capitolul XXXV

pe drumul damascului

CE ZICI, VECINE, CREZI CĂ PUTEM DE-ACUM coborî? Eu, unul, am să îmi încerc norocul, dacă e cu adevărat vreo primejdie căci, drept să-ţi spun, sunt la fel de ţeapăn ca mortul acela.

în loc de răspuns, celălalt bărbat făcu spre el un semn de avertizare cu degetul, şi începu să urce şi mai sus pe crengile copacului în care se ascunseserâ cei doi specta­tori la scena tulburătoare care de-abia avusese loc.

— Stai puţin, şopti el, până mă încredinţez că au plecat toţi. Pe fulgerele lui Zeus! exclamă apoi el cu un râset puternic, pe când cobora înapoi la tovarăşul său. A fost un spectacol şi mai impresionant decât uciderea cu pietre pe care voiam să o vedem; n-aş fi vrut să pierd toate astea... o, nu! Nici pentru zece şekeli de argint!

— Au plecat? zise celălalt cu o voce plângăreaţă. îţi spun că am înţepenit de tot, nici nu-mi mai simt picioarele de cât de mult am stat nemişcat!

331

— Cine crezi că au fost salvatorii?

— Nu ştiu. Erau treisprezece, i-am numărat; mai mult ca sigur că toţi au crezut că erau cei doisprezece Apostoli conduşi chiar de Nazarinean.

Zicând asta, vorbitorul îşi dădu capul pe spate şi începu din nou să râdă.

— Nu! Erau patrusprezece, spuse celălalt, dând cu îndă­rătnicie din cap. I-am numărat şi eu, şi crede-mă, eu nu dau niciodată greş! După părerea mea, erau sălbatici din deşert, adăugă el cu un aer înţelept. Am văzut mulţi din aceştia când traversam Egiptul, căci am călătorit destul de mult la vremea mea. Apoi privi cu nelinişte în jurul lui. Nu e niciun mort în afară de cel de-acolo, şi acesta a fost lovit de la bun început. Am face bine să ne întoarcem cât mai degrabă în oraş; toată afacerea asta nu ne priveşte în niciun fel.

— Stai puţin, nu vezi trupul de la umbra tufişului? Pe toiagul lui Moise, cred că l-am văzut mişcându-se,

Hai să aruncăm o privire!

— îţi spun că ar fi fost mai bine să n-avem de-a face cu lucrurile astea, insistă iritat tovarăşul său. Şi mul­ţumesc lui Dumnezeu, până acum, n-am făcut altceva decât să privim. Eu n-am de gând să ating nici măcar cu un deget trupul acela, fie că e mort sau însufleţit. Hai! Eu, unul, mă duc în oraş!

Şi fără să mai aştepte vreo vorbă, începu a fugi spre poarta oraşului, fără să mai audă — se pare — strigătele

332

puternice pe care tovarăşul său le trimitea în urma sa, îndemnându-l să se oprească.

laşule! bombăni cel rămas, şi apoi se duse spre trupul ce zăcea cu faţa în jos, la umbra unui tufiş.

Ridicându-l cu faţa în sus tresări şi, dându-şi seama cine e omul acela fără cunoştinţă, se trase înapoi cu un strigăt de surpriză:

E Saul din Tars! în sfârşit, a fost şi lupul muşcat, dar cred că nu de moarte. Stropi apoi cu apă faţa ră­nitului, şi-i turnă cu forţa puţin vin printre dinţii în­cleştaţi. Nu-i decât o zgârietură, continuă el gânditor, examinând cu grijă trupul acestuia. Cred că nazarinenii mi-ar mulţumi dacă l-aş răpune acum în timp ce zace. E un om tare aspru. Dar pe mine asta nu mă sperie. Ha! Ia uite că deja îşi revine. Mai ia o sorbitură de vin, prietene! Ai suferit o lovitură puternică şi te-a cam zdruncinat, dar iute...

— Mi-au scăpat hulitorii? spuse Saul cu o voce sea­că, ridicându-se în şezut şi privind la el. Văzând apoi cele patru locuri goale în care urma să aibă loc biciui­rea, gemu din rărunchi.

— Fii recunoscător că ai scăpat cu o rană aşa de uşoară, zise omul ce-i stătea alături, cu plosca în mână. Mai ia o înghiţitură...

Taci, omule! îi spuse Saul cu sălbăticie, sărind în picioare. Ce pungaşi laşi! Să fugă de datoria lor

333

dinaintea câtorva ţărani... unde s-au dus aceştia? încotro au luat-o? Şi spunând asta, îşi aţinti ochii pfi.

Mi-ai poruncit să tac, fariseule, şi nu sunt tocmai omul căruia să-i mai poţi spune aşa ceva a doua oară. Rămâi cu bine! Şi însănătoşire grabnică!

Şi omul se întoarse, hotărât s-o ia din loc.

Stai, prietene. N-ar fi trebuit să-i vorbesc astfel celui care mi-a făcut aşa un bine, zise Saul. Aşadar,

iartă-mă; spune-mi însă te rog, tot ce ştii despre ce s-a întâmplat aici... dacă ai fost de faţă. Dumnezeu singur ştie că s-a întâmplat chiar când nu trebuia, încă un ceas şi cei patru s-ar fi întors toţi la turma lui Israil.

— Aşa crezi, fariseule? îi spuse celălalt pe un ton nepăsător. Eu, unul, cred altceva. încă un ceas şi am fi văzut acolo patru leşuri în loc de unul. S-a petrecut totul la ţanc pentru nazarineni.

— Cum te numeşti, omule?

— Numele meu, fariseule, e Festus; sunt din naştere roman liber, locuitor în cetatea asta, a Ierusalimului, de vreo douăzeci de ani, dar nu răspund niciunui om pen­tru credinţa sau practicile mele. Dacă mie îmi place să cred într-un Om răstignit în locul lui Zeus sau Iahve, tu nu mă poţi nici biciui şi nici omorî cu pietre pentru asta. Şi acum, prea binevoitorule rabbi, îngăduie-mi

334

-ţi dau sfatul de a te întoarce degrabă în Ierusalim şi pe viitor mai cumpăneşte-ţi zelul, ca nu cumva să ai parte de un sfârşit înainte de vreme

Şi cu acest mic sfat, primit de Saul într-o tăcere plină de dispreţ, bărbatul se îndepărtă, pornind spre Ierusalim.

Rămas de unul singur şi nedumerit, fariseul cerce­tă cu luare aminte toată zona, oprindu-se în cele din urmă să-i ia la întrebări pe câţiva ţărani care îşi lăsase­ră lucrul, plecând de pe ţarinele învecinate pentru a se aduna la locul dezastrului.

— Ai văzut încotro au fugit ticăloşii? întrebă pe unul dintre ei.

Acesta se uită la el prostit.

— Au luat-o pe drumul acela, zise el, arătând spre drumul cel mare.

— în care parte, spre miazănoapte sau miazăzi?

— S-au dus în partea aceea, stăpâne, spuse ţăranul, arătând către miazănoapte, care de fapt era direcţia opusă celeia în care plecaseră Ben Hesed şi însoţitorii săi.

— M-a întrebat încotro au fugit ticăloşii, zise băr­batul tovarăşilor săi, pe când stăteau cu toţii privind la Saul cum se îndepărta de dânşii.

toţi ticăloşii ce-au venit să vadă sfârşitul celor drepţi s-au dus încolo, de vreme ce se întorceau tot

335

în Ierusalim. cât despre nazarineni şi cei ce i-au mântuit pe ei azi, Dumnezeu să fie cu ei, chiar nu m-am uitat în ce parte au fugit. Dumnezeu să le facă calea cât mai netedă şi să-i pună la adăpost de mâna acestui fariseu ucigaş.

— Că bine ai spus! strigară cu voioşie ceilalţi, după care se duseră toţi liniştiţi la treaba lor.

între timp, Saul se zorea să ajungă cât mai repede în Ierusalim, cu mare mânie în suflet; zgâriat, ameţit şi umilit cum era, nu pierdu deloc timpul şi porni de înda­tă în căutarea lui Anna, pentru a-l putea pune la curent cu toate evenimentele potrivnice din acea dimineaţă.

— Am să-i urmăresc, zise el, până şi în cetăţile stră­ine. într-o oră, mă pornesc la drum!

Anna rămase gânditor.

— Şi spui, zise el, că au fugit spre miazănoapte. Nu de mult a ajuns la urechile mele că mulţi dintre blestemaţii ăştia de necredincioşi s-au refugiat în Damasc. Prin urmare, în oraş, stă acum în bună pace o ceată mare de asemenea oameni, lăţindu-se şi înflorind, cum face şi sămânţa otrăvitoare a răului oriunde prinde rădăcini. Cei ce au mijlocit astăzi, făcând ca sentinţa dreaptă a legii să nu fie împlinită, au reuşit fără îndoială acest lucru prin viclenia cuiva care a trădat cauza noastră şi, iată, acum au fugit în Damasc, crezând că vor fi feriţi acolo de urgia lui Israil.

336

— Cine e trădătorul?

Anna şovăi pentru o clipă.

În ziua de astăzi, poţi avea vrăjmaşi şi printre casnicii tăi, zise el pe jumătate şoptit. Caiafa s-a făcut nevăzut, nu ştiu unde s-a dus, dar mă tem... Mă tem.

— Damascul e acum sub stăpânirea emirului Petra, spuse Saul după o clipă de tăcere. Casa ta are legături de prietenie cu el. Dă-mi, aşadar, scrisori pentru a mă putea năpusti cu foc şi pară în tabăra vrăjmaşilor lui Dumnezeu. N-am să las niciunul din ei să-mi scape, zise el scrâşnind sălbatic din dinţi. Şi-am să-i aduc apoi în lanţuri la Ierusalim, să moară dinaintea zidurilor pe care le-au necinstit.

— Bine ai grăit şi cu mare înţelepciune, fiul meu. îţi pregătesc acum scrisorile, să poţi porni fără întârziere la drum. Cât despre problemele din acest oraş, nu vom precupeţi niciun efort pentru a sfârşi cu bine lucrarea bună pe care am început-o. Până acum, Dumnezeu ne-a ajutat din plin. Nu mai auzim acum de nicio adu­nare a hulitorilor în Pridvorul lui Solomon, de nicio propovăduire a vreunui închipuit Mesia în sinagogi, de nicio tămăduire în numele acelui blestemat, a cine ştie cărui josnic cerşetor, şi de nicio altă flecăreală despre Apostoli sau ucenici. în ultima vreme, oamenii au din nou mintea limpede, cum n-au mai avut-o de când trăia acel nelegiuit. Aşadar, să continuăm să sprijinim

337

cauza cea bună, fiul meu, şi vom avea parte de o slăvită biruinţă. Această ruşinoasă erezie, care e de-a dreptul o lepră spurcată pe curatul trup al Israelului, va fi cu totul înlăturată. Şi atunci, cu adevărat, vom putea din nou nădăjdui la venirea Celui Uns.

Ochii tânărului aruncară flăcări.

— Amin şi amin! strigă el. Şi să dea Domnul ca ziua aceea să vină cât mai degrabă!

Chipul său însă deveni mai întunecat şi ameninţă­tor ca niciodată, după ce o oră mai târziu isprăvise de cercetat temniţele în care gemeau mulţi dintre cei ce credeau.

— Nici biciul, nici ameninţările, ocările sau chinu­rile de orice fel nu reuşesc să-i mişte pe aceşti nazarineni, îi spuseră căpeteniile temniţelor, iar femeile sunt la fel de greu de înduplecat ca şi bărbaţii.

— Cu adevărat, sunt o lepră, bombăni ca pentru sine Saul, ce s-a strecurat pe nesimţite în însuşi sân­gele acestui popor, şi cât de greu e de curăţat lepra cea ucigătoare.

După numai o oră, urca deja în şa, dându-i puternic bice şi zorindu-se în drumul său către Damasc, căci nă­dăjduia să-i prindă cât de repede pe fugari. Alături de el călătorea o întreagă escortă bine înarmată, formată din bărbaţi mult încercaţi şi pricepuţi, cărora li se fă­găduise o plată îmbelşugată în caz că şi-ar fi îndeplinit

338

misiunea cu izbândă. Călătoria către Damasc era lun­gă, drumurile cu hopuri şi pe deasupra şi înfundate, aşa că înaintau cu mare greutate. Oricât de mult s-ar fi grăbit, Saul nu putea trage nădejde să ajungă în Damasc înainte de sfârşitul săptămânii. Cât despre cei ce scăpaseră din mâna lui, nu-şi putea da seama dacă mai sunt sau nu înaintea lui. De câteva ori, dregătorii locurilor prin care trecea îi spuseră de o ceată de călă­reţi dimpreună cu care călătoreau şi femei, dar când în cea de-a treia zi, ajunse într-adevăr din urmă un astfel de grup, se dovedi a fi doar o caravană de neguţători de vin, ce călătoreau cu soţiile şi copiii lor.

— Am să mă grăbesc oricum să ajung cât mai cu­rând în Damasc, hotărî el, căci chiar de nu voi pune de îndată mâna pe cei pe care îi caut, în oraş tot sunt şi alte oi pierdute ale casei lui Israil pe care trebuie să le aduc înapoi la turmă.

Se întâmplă însă ca în această călătorie Saul să afle, după atâtea luni de zile, timp îndestulător pentru a cugeta pe îndelete. Felul tăcut şi aerul său ameninţător îi făcu pe cei aflaţi sub ascultarea lui să nu-i vorbească trufaşului fariseu decât atunci când era neapărat nevoie, astfel că acesta rămânea ore întregi cu totul tăcut, în timp ce dobitocul său înainta cu greu pe drumul pietros.

Gândurile îi zburau destul de ciudat întruna de la scopul călătoriei sale; în mijlocul acestor pustietăţi

339

primăvăratice, cuvintele meşteşugite ale arhiereului Anna îşi pierdură treptat conturul în mintea sa. Ceva din apariţia florilor feciorelnice de la marginea înverzită a drumului, ce se plecau ieşindu-i sfioase în întâmpinare, îl duse cu gândul la Ştefan, necredinciosul răposat, iar el îl chinuia pe acesta amarnic. Putea revedea cu ochii minţii chipul acela de neuitat, când iradiind de flacăra însufleţită a tinereţii, după cum şi-l amintea din nenumăratele dispute înfierbântate pe marginea cuvintelor Legii şi a prorocilor; când rostind încruntat şi neînduplecat groaznica acuză care încă mai răsuna în urechile fariseului, voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe

care dintre proroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum! Îl revedea palid, împresurat de apropierea rece a morţii, dar strălucind în acelaşi timp de o tainică mărire, şi strigând sus şi tare, iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Şi apoi, din nou, în faţa Porţii Damascului, „adormind”, sub tainica atingere a Celui ce slobozeşte sufletele muritorilor.

În zadar căuta el să se scuture şi să scape de ve­deniile ce îl bântuiau, repetând cu hotărâre porunci, sfaturi şi pasaje lungi din Lege, urmând cu străşnicie

340

tot ceremonialul legat de curăţare de fiecare dată când ceata sa oprea pe lângă un pârâu. Totul era în zadar. Vocea aceea necruţătoare se făcea întruna auzită, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o! Şi toate acestea se amestecau cu tânguirile femeilor lipsite de pruncii lor, cu gemetele bărbaţilor viguroşi sub bătaia biciului, cu zdrăngănitul ameninţător al uşilor închisorii şi zăngănitul lanţurilor.

în cea de-a cincea noapte a călătoriei sale, chinurile ajunseră să fie de nesuferit, încât îşi părăsi cortul şi începu a cutreiera sub cerul liber.

„Dumnezeul meu!” gemu el din toţi rărunchii, „oare n-am păzit eu Legea Ta, şi n-am iubit toate rânduielile Tale? Şi cu toate astea, n-am deloc tihnă, zilele toate îmi sunt un chin, Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărăde­legea; şi iată că toate acestea le-am făcut ca numele Tău să se mărească între oameni, şi să nu mai fie în pământul nostru hulă şi amăgire.”

Şi se jură apoi să aducă Domnului jertfă bogată de oi grase şi boi. Dar vocea ce îl bântuia se făcu din nou auzită, adus-aţi voi Mie, casă a lui Israil, timp de pa­truzeci de ani, în pustie, junghieri şi jertfe? Dar, iată, eu vă voi strămuta dincolo de Babilon... pe toţi cei care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!

„Am păzit Legea! strigă el tare, şi toate dealurile din jur îi răspunseră cu un ecou sfâşietor, „Legea... Legea!

341

În mintea lui se îmbulziră acum chipurile celor patru scăpaţi de curând din mâna sa, şi pe dată îşi aminti privirea din ochii fetei pe când îi spunea: „cred că a pătimit moarte pe cruce ca să poată astfel trage după El toţi oamenii şi să-i mântuiască din păcat, aşa cum şi Moise a ridicat în pustie şarpele ca israeliţii înfricoşaţi să privească spre el şi să fie mântuiţi, şi cuvintele aces­tea se amestecară cu vocile solemne ce rosteau prorocia, El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin răni­le Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor.

— „Doamne, dacă cumva e adevărat”, murmură el, şi pentru o clipă blânda strălucire a acelei prezenţe pline de dragoste pururea veghetoare îi pătrunse sufletul, dar el îşi ridică cu îndărătnicie capul. „Nu pot să cred! strigă el. N-am să cred aşa ceva! Cum aş putea eu, fariseul fariseilor, să primesc un Mesia care a sfârşit de moarte blestemată? Cred că am înnebunit. N-am să cred... până nu văd şi eu cerurile deschizându-se.

Şi rostind aceste cuvinte, începu a râde, şi sunetul râsului său se răzleţi în noapte până când culmile

342

întunecate îl prinseră şi U azvârliră înapoi în ecouri batjocoritoare.

A doua zi dimineaţa trecură peste câmpiile Antilibanului, o mare pustie dogoritoare, care nu avea nici apă şi nici verdeaţă, şi oamenii şi dobitoacele începură a suferi de sete din pricina căldurii. Câţiva oameni îl rugară pe Saul să se mai oprească din mers.

— Lasă-ne să ne odihnim până trece zăpuşeala zilei, îi spuseră ei, şi după aceea ajungem repede în satul Kaukab, vom putea rămâne acolo peste noapte şi intra apoi în Damasc înainte să înceapă căldura puternică.

— Nu ne oprim deloc, le răspunse Saul, până nu ajungem în Damasc.

Şi în ochii lui se arătă ceva care nu îngăduia nicio împotrivire, aşa că se chinuiră în tăcere sub cerul do­goritor al Siriei. Ajunseră şi trecură de satul Kaukab, care se tâlcuieşte satul Stelei... şi acum dinaintea lor se arăta în toată splendoarea sa cetatea Damascului. Oraşul în care s-a sălăşluit Raiul lui Dumnezeu, căci aşa era numit dintotdeauna, era acoperit de grădini cu palmieri şi trandafiri, iar zidurile şi turnurile sale albe ca zăpada străluceau ca „un pumn de perle într-un pocal de smarald.” Un ţinut plin cu ape curgătoare, o cetate a fântânilor răcoritoare, aşezată ca un colţ de rai în mijlocul unui pământ sterp şi însetoşat.

343

Călătorii obosiţi peste măsură se opriră pentru o clipă să-şi poată bucura Privirile de frumuseţea acestei vederi, dar Saul, cu un gest poruncitor, îi îndemnă să meargă tot înainte.

N-am venit în Damasc ca cei ce călătoresc de plăcere, răcni el sălbatic, ci am venit după sângele celor ce-l mărturisesc pe blestematul de Iisus!

Dar de îndată ce rosti numele cel sfânt, o putere ne­văzută îl izbi la pământ şi o lumină mare, mai străluci­toare până şi decât lucirea aprigă a soarelui de amiază, se ivi lucind de jur împrejurul lui. în mijlocul acestei lumini înfricoşătoare zări conturul unui trup spre care nu putea privi decât cu groază; dinspre această siluetă se auzi o voce care rosti aceste cuvinte:

— Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?

înfricoşat până în străfundul sufletului său, omul avu şi el o întrebare:

— Cine eşti, Doamne?

Şi răspunsul fu limpede şi cu totul hotărâtor:

Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Greu îţi este ţie să izbeşti cu piciorul în ţepuşă.

Vigurosul bărbat tremură atunci, cu adevărat, şi răspunzând spuse din străfundul inimii sale:

— Doamne, ce voieşti să fac?

— Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.

344

Prezenţa aceea cu totul maiestuoasă dispăru apoi, iar acea lumină se stinse făcând loc luminii pământeşti de amiază. Cu toate astea, Saul încă zăcea cu faţa în praful drumului spre Damasc. Bărbaţii ce îl însoţeau rămăseseră fără glas, zgâindu-se toţi, albi la faţă, unul la celălalt. Văzuseră şi ei acea lumină orbitoare, au­ziseră sunetul ciudat şi înfricoşător al unei voci, dar ochii lor fuseseră ţinuţi să nu-L vadă pe Iisus învăluit în slavă.

Saul se ridică după puţin timp de la pământ. În urechi încă îi mai răsuna prima poruncă a Celui pe Care de-abia îl recunoscuse ca fiind Domnul său, şi anume, ridică-te şi intră în cetate! Dădu să deschidă ochii spre a da ascultare acestor cuvinte, dar nu văzu decât întuneric. Era orb.

Şi luându-l de mână, îl duseră în Damasc.

345

CAPITOLUL XXXVI

AMULETA

ÎN TABĂRA DIN DEŞERT ERA LUNĂ PLINĂ. Umbra palmierilor, care la adăpostul răcoros al di­mineţii se arătase plină de îndrăzneală, se tot trăsese înapoi dinaintea creşterii triumfătoare a soarelui, până când ajunse doar un biet morman în jurul trunchiului subţire al copacilor, care nu cutezau nici ei să murmure tinerilor lăstari de ceasurile în care înfocatul tiran se va pleca iar din înaltul cerului şi va veni din nou domnia umbrelor. Aerul sclipitor răsuna de glasul stăruitor al apei curgătoare, ce mărturisea neîncetat că pântecele ascuns al stâncii tăinuia izvoare bogate de apă răcori­toare, ferite astfel de însetoşata minge de foc din cer şi de nisipurile ce colcăiau întruna înfometate în jurul buzei de piatră a fântânii.

Cămilele pitulate la umbra cea firavă, cu ochii lor mari, pe jumătate închişi, şi pleoapele îngreuiate, au­zeau şi înţelegeau atât murmurul slab al palmierilor,

346

cât şi glasul apei; erau sătule şi de aceea stăteau liniştite. Dar dinăuntrul cortului din păr de capră, din apropiere, se auziră mai multe voci. „Oamenii ăştia." marai o cămilă bătrână, „scot tot timpul zgomote pe gură, de ce oare nu pot sta şi ei liniştiţi, să privească şi să asculte ca şi noi?”

Iată ce spuneau vocile:

— Dumnezeu e bun, soţule, şi cu toate astea sufle­tul meu cu greu poate cuprinde o astfel de bunătate care nu numai că m-a smuls pe mine din fălcile morţii, dar odată cu viaţa mi-a redat şi iubirea ta atât de pre­ţioasă. Spune-mi, cum se face că ai fost şi tu amestecat în salvarea noastră?

— Nu ţi-e cu totul necunoscut, iubito, că sufletul meu a fost multe luni de zile un iad înfricoşat, plin de mustrări de cuget. M-am făcut vinovat de vărsare de sânge şi ştiam că asupra capului meu stă sângele unui om nevinovat, şi mai mult de-atât, ştiam în străfundul sufletului meu că fărădelegea mea e şi mai grozavă de-atât... căci eu, chiar eu, am osândit la moarte bles­temată pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Da, credeam asta, dar vai mie, eram ca dracii care cred şi se înfioară, dar totuşi... tot draci rămân. Pe tine te-am gonit pentru că ai crezut şi tu negru la inimă şi nenorocit cum eram, te-am şi blestemat, şi atunci îngerul meu s-a dus de la mine, şi blestemul s-a întors împotriva mea.

347

N-am să-ţi spun... nu pot s-o fac... cum am încercat din răsputeri să sugrum această jale din ce în ce mai mare din sufletul meu, cum m-am aruncat, trup şi suflet, în prigoana ucigătoare a tuturor celor ce cred, având în tot acest timp nădejdea cea rea că focul te va abate de la calea cerească, aducându-te înapoi pe drumul cel întunecat pe care păşeam de unul singur. Am văzut moartea lui Ştefan şi m-am adâncit mai tare în mân­drie; m-am desfătat privind chinurile celor ce sufereau sub bătaia biciului, l-am întrecut şi pe Saul în lucrarea de denunţare a bărbaţilor şi femeilor a căror singură vină era aceea de a crede în Dumnezeu Care S-a arătat în trup. Iadul există, crede-mă, căci eu am fost acolo.

Şi, într-o zi, mi s-a spus că ai ajuns şi tu în închisoare, şi că a doua zi urma să fii biciuită... omorâtă cu pietre. Mi-a zis asta chiar Isachar, cu batjocoritoare compătimire. „Pentru mine, ea nu face”, i-am zis eu rece, „nici cât pietrele de sub picioarele mele.” Am minţit însă când i-am spus asta; în acea noapte, l-am rugat în genunchi pe Anna să se îndure de tine.

„Voi fi milostiv”, mi-a spus el. „Am să-i trimit într-o oră femeii un răvaş”, şi l-a chemat pe Caleb. Am vorbit şi eu cu acesta, i-am dat şi aur să-mi arate răvaşul, şi mi l-a arătat.

în noaptea aceea m-am dus în odaia mea cu hotă­rârea de a-mi lua viaţa înainte de-a mai vedea lumina

348

unei alte zile, dar de fiecare dată când duceam pum­nalul la piept, ceva părea să-mi ţină mâna. în cele din urmă, l-am zvârlit cât colo, şi lăsându-mă în genunchi, am strigat tare: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, pă­cătosul! Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Şi am repetat aceste cuvinte iară şi iară până când în sufletul meu s-a aşezat o pace mare. Dumnezeu era milostiv... ştiam acum, simţeam asta; şi în acel ceas mi-am mărturisit dinaintea Lui toată vina. „Am vărsat sângele Celui pe care L-ai trimis să mă mântuiască”, I-am strigat eu, „şi cu toate astea, s-a rugat în ultimele sale clipe de agonie, spunând Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.

M-am ridicat simţind că am fost iertat şi s-a făcut dimineaţă. „Mă voi duce”, mi-am zis, „acolo unde tre­buie ea să sufere, şi îmi voi mărturisi dinaintea tuturor vina şi credinţa mea, şi voi muri dimpreună cu ea.”

Dar când am ajuns acolo, în afara Porţii Damascului... foarte devreme, căci n-aveam răbdare să mai aştept... am dat de Ben Hesed, şi sufletu-mi fiind gata să dea pe dinafară, i-am spus tot. „Voi muri şi eu” i-am zis lui, „dimpreună cu ei!” „Nu”, a strigat el, „ci dimpotrivă vei trăi, să poţi acoperi toată răutatea trecutului cu aurul curat al dreptăţii!" Restul îl cunoşti şi tu, iubito...

Vocile se opriră apoi pentru un timp şi sunetul cur­gerii apei se ivi din nou să umple tăcerea.

349

în acea seară, când umbrele se arătară din nou tri­umfătoare şi vocea fântânii se pierdu, devenind un uşor murmur din pricina glasurilor din ce în ce mai insistente ale femeilor ce îşi umpleau cofele la marginea sa răcoroa­să, Ben Hesed se aşeză la vorbă cu cei pe care îi smulsese din gura morţii. Vorba lor era dulce şi mângâietoare, ca a oamenilor ce-au fost la un pas de râul morţii, dinspre a cărui albie călătorul poate auzi ecoul slab al cântărilor cereşti intonate de cei mântuiţi, de unde fiece adiere aduce cu sineşi mireasma copacului înflorit al vieţii.

— E bine că am fost aproape de moarte, spuse Maria din Nazaret, căci e de folos să atingi puternic acest hotar al vieţii. Pe cei care cred în Cel ce-a biruit moartea, nimic nu-i mai îngrozeşte, căci cel ce crede are viaţă vecinică.

Apoi, când ziua se contopi încet cu noaptea, îi povestiră lui Ben Hesed tot ce li s-a întâmplat de când a plecat el din Ierusalim; despre ultimele zile ale lui Ştefan, despre moartea şi îngroparea lui; despre acel neînduplecat vrăjmaş, Saul din Tars, cu ura sa neîmpă­cată faţă de credincioşi.

— Nu e chiar aşa, zise după un timp Anat, căci eu sunt încredinţată că el, cu adevărat, s-ar fi bucurat deam fi mărturisit ce ne poruncise el; în privirea sa nu era ură pe de-a întregul, poate că Dumnezeu îl călăuzeşte şi pe el să afle cumva pacea, prin purtarea Sa de grijă,

350

după cum l-a Călăuzit şi pe egipteanul Amu. Cu siguranţă, căile Domnului sunt nepătrunse

adevărat cuvânt ai grăit, zise gânditor Ben Hesed. Spune-mi însă de egipteanul acesta Amu.

Anat îi povesti, astfel, cum acesta îl salvase pe Ştefan de la moarte dându-şi viaţa, şi îi istorisi şi tot ce avuse­seră ei de pătimit din pricina lui.

— Aş fi vrut ca Dumnezeu să-i mai fi dat încă o suflare, zise oftând fata, să ne fi spus şi numele rudei mamei.

Ben Hesed se uită la profilul limpede al fetei în timp ce ea privea la lumina amurgului ce mai ardea încă ştearsă în zare, şi în piept i se trezi deodată o amintire vie din trecut.

— Şi ai vreun lucru care să fi fost al mamei tale, fata mea? zise el, şi în glasul său se simţi un fior ciudat.

— Când am plecat din Egipt, aveam brăţara din argint de la gleznă, zise încet Anat, fără să-şi întoarcă capul către el, şi de asemenea un şirag de bani, însă când am fost tămăduită de orbire, am adus jertfă din aceste fleacuri, dăruindu-le săracilor Domnului. Asta a fost tot ce le puteam eu dărui.

Rămase apoi, pentru un moment, tăcută.

— Din şirag n-am păstrat decât un ban, m-am gândit că ar fi frumos să mai am ceva din trecutul mamei mele. E un ban ciudat.

351

351

— Arată-mi-l, spuse Ben Hesed.

Fără niciun cuvânt, Anat îşi scoase de la gât lănţişo­rul fin din argint de care era prins lucrul ce o lega de Un trecut necunoscut.

Ben Hesed luă banul, şi degetele sale de oţel tremu­rară ca ale unei femei. în acea simplă amuletă se afla o mare putere, căci de îndată ce privi mai bine banul în lumina apusului de soare, nu mai văzu nimic altceva în faţa ochilor.

Deodată se făcu că era dimineaţă luminoasă şi soarele strălucea voios deasupra unei caravane de pe­regrini ce călătoreau prin deşertul din afara Egiptului. Era şi el de faţă, făcând negoţ cu aceştia. Le dădea cai şi brânzeturi din lapte de capră, primind în schimb pachete de pânzeturi şi felurite arme de război, după cum şi unelte din alamă bătută cu ciocanul şi vase din ceramică.

— Dă-mi şi calul, îi zise căpetenia neguţătorilor, arătând spre animalul călărit de Ben Hesed. îţi dau pe el o legătură de stofă stacojie şi una de pânză fină pentru femeile tale.

— Femeile din pustie nu poartă stofă stacojie şi nici pânză fină, îi răspunse el. Iar Dekar e prinţul hergheliei mele, n-am de gând să-l vând!

îţi dau pe el atunci aur... cincizeci de galbeni, insistă neguţătorul.

352

Dă-mi o sută şi animalul e al tău.

Aşa că neguţătorul îi dădu pe cal o sută de galbeni ceea ce era un preţ bun; plăti Însă fără ca măcar să murmure, căci ştia că îl poate vinde din nou pe un preţ şi mai bun regelui Egiptului.

Una din monedele acelea de aur era meşteşugită ciudat, şi Ben Hesed i-o dărui fetei lui, primul său co­pil, ca să şi-o atârne la şiragul ei de la gât. Fata era fru­moasă la vedere şi Ben Hesed era tare drăgăstos cu ea, căci simţea faţă de ea ceva aparte faţă de mândria ce-i umplea inima când se uita la feciorii săi. Numele fetei era Zarah, care înseamnă Zori de Zi, şi cu adevărat aşa era de frumoasă şi curată, ca primele raze de lumină ale noii zile, înainte de-a fi întinate de cei muritori.

Şi se întâmplă că ben Hesed văzu din nou aievea toate acestea, ţinând în mână minunata amuletă. Într-o bună zi, în tabăra lor sosi un străin, care călăto­rea singur. Era bolnav şi cu totul vlăguit de greutatea drumului ce-l făcuse, şi se rugă de Ben Hesed să-l primească — pentru o vreme — la el, în trib, să se poată întrema. Şi Ben Hesed îl primi din toată inima, aşa cum îi era obiceiul. Străinul zăbovi, prin urmare, mai multe zile, timp în care fu îngrijit şi de femei, căci era tânăr şi chipeş.

Când acesta se făcu bine, veni la Ben Hesed şi îi spuse: „Iată, am aflat bunătate din partea ta şi seva vieţii s-a înfiripat din nou în mine. Te rog însă acum s-o miluieşti iară pe sluga ta din toate cele ale tale, căci încă vreau să-ţi mai cer ceva.

353

Ben Hesed îi spuse: „Grăieşte, fiul meu, căci sunt deschis să împlinesc toate dorinţele celui ce-i oaspete cinstit al casei mele.” Atunci tânărul i se plecă, zicând: „De-am aflat har înaintea domnului meu, dă-mi-o de soaţă pe fiica ta, Zarah, căci o iubesc din toată inima!”

Ben Hesed îl privi stăruitor şi cu sinceritate pe tâ­năr, şi prinse drag de el.

— Povesteşte-mi, zise el, tot trecutul tău, căci mi-ai cerut ce am eu mai de preţ, fecioara ce se numeşte Zori de Zi. Vorbeşte liber, şi viu să fie sufletul meu, de-mi vei ascunde ceva din tot ce trebuie să ştiu, vei muri

Auzind acestea, tânărul gemu din rărunchi, însă îi spuse cum se certase cu fratele său pentru moştenire şi cum îl lovise de moarte... căci pe atunci credea că-l omorâse.

La auzul acestor vorbe, Ben Hesed se ridică în pi­cioare şi tună cu vocea sa rece şi hotărâtă:

Pleacă de aici şi să nu te mai văd niciodată! Cum credeai că o să-mi dau fata de soţie unui ucigaş? Pleacă până nu-mi vărs mânia asupra ta!

Acesta plecă din faţa lui fără să spună nimic, dar găsind-o pe Zarah la fântână, îi spuse tot ce se

354

întâmplase. Şi în noaptea aceea, când toţi dormeau, cei doi se sculară pe furiş. fugind din tabără, şi de atunci nimeni nu-i mai văzu vreodată.

Când Ben Hesed auzi că cei doi fugiseră, zise doar aceste cuvinte: „Fiica mea e moartă.” Şi de atunci nu mai îndrăzni nimeni să aducă vorba despre această chesti­une. El însă nu uitase, deşi trecuseră ani şi ani de zile. Şi ţinând acum în mână moneda aceea ciudat meşteşu­gită, fu încredinţat că era banul ce-l dăruise cu atât de mult timp în urmă fecioarei pe nume Zarah. Şi privind la chipul lui Anat, văzu că se iviseră din nou zorile.

îi chemă apoi pe cei doi fraţi la el, spunându-le toată istoria. Şi sfârşind povestea, zise:

— Amărăciunea mi s-a dus de mult din inimă, dar a rămas acolo, în suflet, o durere ce n-a putut fi tă­măduită de trecerea timpului. Dumnezeu m-a miluit de atâtea ori, în chip minunat, dar întoarcerea copiilor fetei mele în casa tatălui ei e cea mai mare minune.

Ei se plecară pe grumajii lui şi îl sărutară, şi toţi cei din tabără se veseliră, şi veselia aceasta ţinu mai multe zile.

După aceea, prin cuvântul vestitorilor trimişi de Ben Hesed în Ierusalim, aflară că marea prigoană luase sfârşit, căci murise Anna, şi toţi cei ai casei lui erau prea prinşi cu disputele pentru ţarinile şi casele sale ca să-şi mai bată capul cu credinţa fiecăruia.

355

Cât despre Saul din Tars, se auziră poveşti tare stra­nii despre el: unii spuneau că murise, alţii că orbise în timp ce alţii spuneau că fusese mustrat de Domnul într-o vedenie şi acum credea. Nu era însă multă lume să dea crezare celei din urmă poveşti.

— Hai să ne întoarcem în Ierusalim, le spuse Maria din Nazaret, căci aş vrea să ştiu dacă fiul meu, Ioan, e bine; şi apoi trebuie să am grijă şi de casă.

Aşadar, pentru un timp, se duseră în Ierusalim; merse acolo şi Ben Hesed, însoţit de nepoţii lui.

Ana şi soţul ei însă nu merseră cu ei tot drumul.

— Nu mai pot suferi Ierusalimul, le spuse Caiafa, şi II apoi ne-am primejdui astfel viaţa, căci sunt acolo rude de-ale noastre. Noi vom merge în Galileea, chiar aş vrea să văd toate locurile în care a vieţuit şi a învăţat Domnul, şi unde anume şi-a petrecut copilăria.

Prin urmare, cei doi se despărţiră de ceilalţi după ce trecură de pustie, şi plecară călătorind mai departe ca pelerini, şi rămaseră mai mult timp în locurile în care fusese Iisus în viaţa Sa pământească; şi petrecură, astfel, timp de mai mulţi ani, până când îmbătrâni Caiafa. Nu sunt vrednic, spunea el cu smerenie, să aştern în scris tot ce-a învăţat El şi ce-a pătimit, căci astea ar trebui să fie scrise de mâna celor care L-au iubit cât era în viaţă; pot însă culege poveştile ce istorisesc copilăria Lui fără de păcat.

356

Aşa se face că oriunde călătoreau, căuta să afle tot ce se putea despre copilul Iisus; şi, astfel, după un timp copiii ajunseseră să arate spre el, şoptind „Bătrânul ăsta e prorocul copilului Iisus.”

După mai mulţi ani, reuşi să alcătuiască o carte cu istorisiri, care fu intitulată Evanghelia Copilăriei. Lucrul la carte îi aduse mare încântare şi multă mân­gâiere, umplându-i ultimii ani ai vieţii.

„Dacă îmi pare rău de ceva”, spunea el adesea soţiei, „e că n-am pus început acestei lucrări cât încă mai tră­ia Maica Domnului, căci ea mi-ar fi putut spune dacă sunt adevărate toate cele înfăţişate în carte; aşa însă n-am să ştiu asta niciodată.”

„O să ştii după aceea, iubitule soţ”, îi spunea atunci Ana, cu ochii lucind de o lumină plină de înţelepciune şi duioşie. „Căci îngerii, negreşit, au privit înfioraţi, cu sfântă cinstire, la fiece clipă a vieţii Lui pământeşti. Fii, aşadar, încredinţat că e scrisă toată în ceruri.”

Urmează al treilea şi ultimul volum a trilogiei - „Pavel" în care veţi afla despre convertirea lui Saul din Tars care, din cel mai îndârjit fariseu Împotriva ucenicilor lui Hristos. ajunge a fi unul dintre cei mai mari purtători ai denumirii de creştin.

357

Cuprins

5 Prefaţă

8 Capitolul I Cântăreaţa oarbă

15 Capitolul II Din deşert sosesc veşti bune

23 Capitolul III La palatul arhiereului

30 Capitolul IV în locul lui Iuda

37 Capitolul V în Casa Regilor

45 Capitolul VI Domnul din Ţinutul de Miazăzi

53 Capitolul VII Fariseul din Tarsus

64 Capitolul VIII Un credincios al Nazarineanului

72 Capitolul IX Tabăra din pustie

81 Capitolul X Dromaderul alb

92 Capitolul XI La Poarta Frumoasă

101 Capitolul XII în sala Sinedriului

110 Capitolul XIII La picioarele Apostolilor

121 Capitolul XIV Un pahar cu apă rece

132 Capitolul XV în căutarea fugarilor

143 Capitolul XVI Un sul de pergament

153 Capitolul XVII în temniţă

162 Capitolul XVIII Ai Căruia suntem şi Căruia slujim

359

174 Capitolul XIX La umbra zidului

187 Capitolul XX în afara porţii de la Jaffa

201 Capitolul XXI Nicio pasăre nu cade

210 Capitolul XXII Spinoase sunt căile păcatului

219 Capitolul XXIII în Sinagoga nazarinenilor

226 Capitolul XXIV Avertismentul

237 Capitolul XXV Mânia Omului

248 Capitolul XXVI Până în zori de zi

256 Capitolul XXVII în valea morţii

267 Capitolul XXVIII Se ridică voalul

275 Capitolul XXIX Dragostea ce veghează

282 Capitolul XXX Sticluţa de cristal

290 Capitolul XXXI Un fir roşu

300 Capitolul XXXII Ben Hesed în Ierusalim

309 Capitolul XXXIII Mila lui Israil

319 Capitolul XXXIV La ceasul al treilea

331 Capitolul XXXV Pe Drumul Damascului

346 Capitolul XXXVI Amuleta

Viaţa lui Ştefan este o istorie plină de poveţe despre credinţă, nădejde şi dragoste, o Evanghelie vie pe care autoarea o înfăţişează astfel încât vă veţi simţi părtaşi la bucuriile şi suferinţele eroului.

Citind, veţi trăi alături de oamenii din vremea lui Hristos ce auziseră de El şi se porniră a-L căuta şi veţi desco­peri, ca şi Ştefan, că „Dumnezeu e Dragoste şi Dătător a toate. Toată dragostea de la Dumnezeu vine, şi, fără de aceasta, lumea ar cădea din locul său, din Rai, în întune­ricul cel din afara dragostei dacă poate fi, cu adevărat, vreun loc în care să nu răzbată lumina lui Dumnezeu."

Odată ce a aflat de Hristos, Ştefan a trăit întreaga dra­mă a răstignirii Fiului lui Dumnezeu, ca şi a celor mai apropiaţi ai săi şi asumându-şi propria cruce şi nedezlipindu-se de învăţătura cea nouă adusă lumii a ajuns să-şi dea propria viaţă pentru cel pe Care L-a iubit cel mai mult.

Scrisă simplu, pe înţelesul tuturor, această carte se adresează atât copiilor şi tinerilor, cât şi celor mari, fiindu-ne tuturor de mare ajutor în înţelegerea mai adâncă a Sfintei Evanghelii.

ISBN 978-606-8195-83-4

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu