carti crestine: OLGA GRECEANU JUTABEL BEN-EBER

OLGA GRECEANU

DEVA - 2012

OLGA GRECEANU

JUTABEL BEN-EBER din Capernaum

roman

Tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţitului GURIE Episcopul Devei şi Hunedoarei

DEVA, 2012

Ediţie îngrijită de prof. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici

Coperta 1 desen Olga Greceanu Coperta 4 ruinele Sinagogii din Capernaum

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GRECEANU, OLGA

Jutabel Ben-Eber din Capernaum Olga Greceanu deva:

Charisma, 2012

ISBN 978-973-88006-9-4

821.135.1-97

Cuvânt înainte

Olga Greceanu este un nume peste care nu se poate trece atunci când este judecată istoria picturii murale româneşti. Dar nu asupra virtuţilor picturii monumentale, a mozaicurilor, a tablourilor din expoziţii sau asupra Sfintelor Icoane din biserici, zugrăvite cu necontenită dragoste şi dăruire jertfelnică, se opresc gândurile noastre din rândurile de faţă. Ceea ce stă în faţa noastră acum, după aproape 20 de ani de la trecerea roabei lui Dumnezeu la odihna veşnică, este acea calitate a femeii creştine adevărate, iubitoare de Hristos şi trăitoare cu jertfelnicie a Legii Lui, legea nouă a iubirii pe care se străduieşte să o pătrundă cu toată fiinţa ei, să o înţeleagă cu mintea şi cu inima şi să-i facă şi pe alţii părtaşi la această bucurie a cunoaşterii.

Pentru a înţelege temeiurile naşterii, ţesătura şi scopul romanului istoric Jutabel Ben-Eber, alături de o altă mare lucrare, rămasă în manuscris, Dicţionarul Biblic Ortodox¹, reproducem motivaţia exprimată de autoare, Olga Greceanu, în Cuvântul înainte al Dicţionarului Biblic Ortodox, ms. în 8 volumaşe aflat la Biblioteca Sfântului Sinod (D. 80994975): „Această lucrare s-a născut ca o necesitate sufletească pentru mine, de îndată ce m-am înapoiat de la Ierusalim (anii 1932-1933). Acolo, în faţa atâtor ruine evocatoare, atât în Cetatea Sfântă, cât şi la Iordan, în

1 Apărut la Editura Institutului Biblic în anul 2011, cu titlul Mărturie în cuvânt şi chip vocabular al credinţei şi vieţii spirituale.

Samaria, apoi la Bethleem, Nazaret, Cana Galileii, Capernaum, Golgotha, Drumul Crucii... etc. mi-am dat seama de o puternică realitate istorică, până atunci purtată în inima mea ca o vagă povestire de altădată. Nu mi s-a spus niciodată că aceste locuri există aevea.“ Impresionată profund de prezenţa Mântuitorului, care este simţită nu numai în inima pelerinului credincios, ci şi în tot ce îl înconjoară, Olga Greceanu mărturiseşte: „Mi s-au deschis ochii, căci trăisem în cadrul evanghelic, locurile, drumurile, clima, culoarea locală, păsările, lumina orientală, lacul Galileea cu ţărmurile lui colorate, vegetaţia bogată, Muntele Tabor, Haltin... acestea toate se aşterneau între rândurile Evangheliilor. Din acel an, Biblia mi-a stat mereu deschisă pe masă. “

Cu adevărat, ochii artistei, învăţătura cărturarului adevărat, deschis spre ce este mai înalt în cunoaştere, dar mai ales sufletul creştinei, ce adăsta după Hristos, toate au reuşit să refacă atmosfera dramatică şi tulburătoare a Iudeii, cu marea cetate a Ierusalimului, a Galileei, cu cetatea Capernaumului, cu conflictele individuale şi colective, cu mizeria materială şi morală pe care o găsea Mântuitorul în vremea în care străbătea satele şi cetăţile, vestindu-le tuturor Noua Lege a credinţei şi a vieţii, în duh şi adevăr.

Jutabel Ben-Eber, personajul principal al cărţii, este părintele Adunării din Capernaum, cel ce supraveghează întreaga viaţă religioasă a cetăţii, dar şi a satelor din jurul Capernaumului. Parvenit şi corupt, Jutabel nu are alt scop decât menţinerea averii, făcută din spolierea nevinovaţilor, dar şi menţinerea ordinii bazate pe dispreţul şi ignorarea omului simplu, socotit inferior din naştere. De aceea tot ce ar fi putut strica această ordine, stabilită de el, dar acoperită dibaci de invocarea ştiinţei Talmudului sau a Torei, trebuia nimicit. Venirea lui Iisus din Nazaret, o cetate mică, lipsită de orice importanţă, aici şi acum, în Capernaum, vindecările miraculoase pe care le făcea, puhoiul de lume care nu

mai avea stare, căutându-L şi urmându-L pretutindeni, nu numai pentru tămăduire şi pâine, ci şi pentru cuvintele Lui cele cu multă putere, căci: „cuvintele pe care Eu vi le-am grăit, ele duh sunt şi viaţă sunt“ (Ioan 6, 63), toate acestea sunt atât de neobişnuite şi ameninţătoare, încât l-au umplut pe Jutabel de indignare şi de o cumplită ură. Ura şi dorinţa de a scăpa cât mai repede de Cel ce dorea „să schimbe legea“ fac din Jutabel Ben-Eber unealta discretă a acţiunii ce deschide drumul Crucii şi a răstignirii de pe Golgota. Acţiunea, personajele, atmosfera tensionată, descrierea obiceiurilor, portretele eroilor principali, costumele de epocă, toate sunt redate cu migala şi precizia restauratorului operei de artă. Pe lângă arta cuvântului, pictorul şi desenatorul iscusit va folosi, în redarea caracterelor personajelor sale, portretul şi schiţa, ilustraţii ce sporesc autenticitatea descrierilor. Despre acestea şi cele aflate în dicţionar, Olga Greceanu mărturiseşte: „Ilustraţiile au avut şi ele un punct de plecare, am luat în Palestina, acolo, pe loc, diferite însemnări topografice, neîntâlnite în manualele noastre de învăţătură religioasă. Cu timpul am mai adăugat hărţi, planuri şi apoi chiar desene pentru a înviora plinul paginilor şi a prezenta costumele din «Vechiul şi Noul Testament».“ Despre ilustraţiile din Dicţionarul Biblic Ortodox, autoarea adaugă: „N-am urmărit o iconografie şi nici stilul bizantin.“

Prin lectura cărţii Jutabel Ben-Eber, cititorul va înţelege mult mai uşor fundalul istoric, politic şi social care a făcut posibil deznodământul de pe Golgota, Crucea Mântuitorului, ca răscumpărare a noastră, prin sângele nevinovat al Fiului lui Dumnezeu, întrupat pentru această supremă jertfă.

Arhimandrit Sofian Boghiu,

Stareţ al Sf. M. Antim

(2000)

Motivaţia autoarei, cu privire la roman şi titlul iniţial, CRIMA LUI JUTABEL BEN-EBER, ales de ea:

„în anul 1875, a apărut în ţările creştine o publicaţie cu titlul Sentinţa de moarte a lui Iisus Hristos. La noi, afost publicată într-un mic volum aprobat de Sf Sinod. Publicaţia a apărut întâi în Monitorul faptelorpsihice, vechiul Monitor magnetic, care la rândul său o publica după un periodic german. După ziarul Strastburger Zeitung (Berlin), s-ar părea că în anul 1280 s-a găsit în oraşul Achilea, vechiul regat al Neapolului, un vas antic de marmură în care se găsea o placă de metal. Savantulprofesor Stribani a recunoscut în ea un Ex-voto; pe placă era gravată osânda de moarte a lui Iisus, în limba aramaică. Autenticitatea acestui monument epigrafic afost recunoscută mai târziu şi de o comisie arheologică franceză.

În zilele Patriarhului Ieremia, a fost adusă la Constantinopol la 9 aprilie 1580, apoi la 3 iunie 1595, sentinţa a fost scoasă din Arhiva Patriarhului Dionisie şi dată spre ştiinţă credincioşilor.

Printre iscăliturile celor ce au osândit la moarte pe Iisus Hristos e şi a lui Jutabel Ben-Eber astfel că personajul numit în această carte Jutabel Ben-Eber, nu este inventat. El personifică pe toţi fariseii conducători din vremea lui Iisus, atât ca mentalitate cât şi ca lăcomie, ură, orgoliu, invidie, perversitate,făţărnicie, însuşiri ce şi-au atins culmea în drama depe Golgotha. “

Scurt istoric privitor la viaţa şi activitatea pictoriţei Olga Greceanu

„Numai dânsa are astăzi suflul şi forţa, precum şi inteligenţa decorativă de a înfăţişa cu cuviinţă artisticăfigurile scumpe ale neamului. ”

(Petru Comarnescu, 1944)

O reprezentantă de seamă a picturii monumentale româneşti, Olga Greceanu este mai întâi o creştină care trăieşte Cuvântul lui Dumnezeu la cea mai înaltă cotă accesibilă creştinului obişnuit, aşa cum reiese din mărturisirea făcută de ea asupra înţelesului marii taine a Sfintei Liturghii: „Poate fiecare om se roagă zilnic la el acasă. Dar între rugăciunea de acasă şi rugăciunea de la biserică, adică între rugăciunea de acasă şi slujba de la biserică este o mare deosebire, pe care nici eu nu am învăţat-o de multă vreme. De când am învăţat-o însă, îmi pare rău de toate duminicile ce le-am lăsat să treacă fără să mă fi dus la biserică. Dacă aş avea o putere, aş întoarce toate duminicile înapoi... oare câţi

cunosc înţelesulformelor religioase? Câţi înţeleg, câţi ştiu înţelesul obiectelor de cult de care se servescpreoţii în biserici? Ani de zile am privit fără să înţeleg, e o greşeală. Să nu primeşti niciodată nimic în viaţă fără să înţelegi“². Acesta este sensul culturii şi de aceea acum, la începutul mileniului al III-lea, trebuie să ne oprim şi să ne adăpăm la izvoarele cele limpezi, unul dintre ele fiind şi opera aceleia care a semnat cu numele Olga Greceanu.

Pornind de la mărturisirea cu care începea autoarea cărţulia Să ne rugăm, apărută în colecţia Cartea creştină pentru popor, o lucrare prin care venea în ajutorul laicatului nefamiliarizat cu simbolica Sfintei Liturghii, cu marea şi înfricoşătoarea ei semnificaţie, realizăm coordonatele activităţii de zi cu zi, arta nefiind altceva decât expresia preaplinului dăruit de Dumnezeu ca răspuns la căutarea permanentă a celei ce dorea să ştie şi să-l slujească în duh şi adevăr.

înainte de a sublinia câteva dintre ideile „adevărului unic“ în ceea ce priveşte viaţa religioasă, adevăr dezvăluit omului prin harul Duhului Sfânt, prin trăirea în structura de adâncime a ortodoxiei româneşti, fapt oglindit în simbolica icoanelor şi a picturilor artistei, dar şi în eseurile şi notele ei de călătorie, înainte de a face cunoscute ideile ei despre tehnica picturii murale, dar şi cele despre specificul naţional al picturii româneşti, să stăruim asupra personalităţii creatoare, aşa cum s-a închegat ea de-a lungul unei vieţi cu o lungime de zile măsurată în 88 de ani.

S-a născut într-un loc minunat, Sf. Mănăstire Nămăeştimuscel, la 4 august 1890, ca fiică a Anei şi a lui Henric de Skrszewski (scris şi citit, Şeşewski), un nobil de origine poloneză. Între 1896 şi 1904 urmează cursul primar şi cele patru clase gimnaziale la Institutul Pompilian din Bucureşti, iar din 1904

2 Să ne rugăm, Craiova, 1943, reeditată în anul 2011 la editura Idaco, prin

strădania doamnei Iuliana Mateescu (n.r.).

până în 1908 este elevă la Institutul Şeşewski, un institut înfiinţat de mama viitoarei artiste. În 1905, face prima călătorie cu familia în nordul Germaniei, şi între 1909-1910 în Elveţia. între 1911-1914 se află la studii în Belgia, la Liège, unde urmează cursurile Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice, dar paralel cu acestea urmează şi cursurile Academiei de Arte Frumoase. După terminarea lor, în 1914, se căsătoreşte la Liège cu inginerul Nicolae Greceanu, aflat la studii în acelaşi oraş. Se întoarce în ţară şi împreună cu Cecilia Creţescu-Storck organizează la Ateneul Român o expoziţie a femeilor pictor. în timpul primului război mondial, în 1916, se refugiază la Iaşi, unde va fi prezentă cu prima expoziţie personală la Galeria de Artă din Str. Lăpuşneanu. în 1919 se întoarce la Bucureşti şi până în 1922 va face o serie de călătorii de documentare şi studiu în Italia, unde urmează cursurile Şcolii Superioare de Artă Bertolli din Florenţa, şi de aici în Franţa, apoi la Liège, unde continuă studiul în cadrul Academiei de Arte Frumoase, aprofundândîn mod special studiul picturii monumentale. Paralel, este interesată şi de contribuţia femeilor în acest domeniu şi va cerceta în acest sens arhivele din Ţările Nordice şi Statele Unite, spre a afla calitatea lucrărilor executate de colegele ei. De aceea, la întoarcerea în ţară, în 1923, participă la organizarea unei noi expoziţii a femeilor pictor. împreună cu Cecilia Creţescu storck şi Nina Arbore înfiinţează primul sindicat al celor ce slujesc artele frumoase din România. în 1924, împreună cu Nina Arbore, deschide o expoziţie la New York, făcând astfel cunoscute principiile artei picturale româneşti. în acelaşi an se prezintă şi la Bucureşti cu o expoziţie de desene la Salonul oficial de Pictură şi Sculptură ca şi la expoziţia Societăţii Tinerimea Artistică. în 1925, pleacă la Paris, adresa preferată fiind Biblioteca Naţională, marile muzee şi colecţii, dar mai ales biblioteca, pentru a se documenta asupra temei îndrăgite: contribuţia femeilor pictor la tezaurul

picturii universale. La întoarcere, publică studiul Specificul Naţional în artă³, apărut la Editura Cartea Românească, având drept prefaţă un îndemn al Regelui: „În toată dezvoltarea culturală a României, pe zi ce trece şi în orice timp, în care facem un pas înainte, în sufletele noastre, nu trebuie să uităm ceea ce a fost trecutul nostru, căci pentru întărirea culturală a ţării noastre, noi trebuie să dezgropăm temelii vechi şi pe aceste temelii, de altădată, să clădim construcţia cea mai frumoasă şi mai strălucitoare a culturii României de mâine.“ Acesta a fost moto-ul dintotdeauna al renaşterii culturii româneşti, de aceea l-am şi reprodus, fiind o parte componentă a gândirii şi activităţii artistei Olga Greceanu. în 1927, o găsim din nou la Paris, ca participantă la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură, iar în martie, anul următor, deschide în capitala Franţei o expoziţie personală la galeria „La pallete française“. Revenită în ţară, în 1929, participă la Bucureşti, cu lucrări de pictură, la trei saloane oficiale de artă şi publică lucrarea Bucureştii, cu planul general al Bucureştiului. Se întoarce la Paris în 1930, ca să studieze tehnica frescei la Institutul „Paul Baudouin“, tehnică aplicată în frescele pe care le va picta în sala mare a Sf. Sinod din incinta Mănăstirii Antim. în 1933, face o nouă călătorie de studii în Orient, Asia Mică, Grecia, Egipt şi în Ierusalim, călătorii în care nu are ochi numai pentru pictură şi monumente, ci şi pentru detaliul viu al vieţii umane, al florei şi al faunei, toate văzute ca elemente ale universului divin. Materialele adunate le va folosi pentru scrierea volumului Pe urma paşilor Tăi, lisase⁴, şi Crima lui Jutabel Ben-Eber, rămasă în manuscris. îndrăgostită şi preocupată de soarta Bucureştiului, publică în 1935 studiul Compoziţia murală,⁵ editat şi în versiune franceză, La composition murale, 1937, la Editura

3 Reeditată în anul 2010 la editura Idaco - (n.r.)

4 Reeditată în anul 2008 la editura Idaco - (n.r.)

5 Reeditată în anul 2010 la editura Idaco - (n.r.)

Leherte din Bruxelles, an în care la Bucureşti se publică lucrarea Cula de la Măldăreşti o construcţie de o mare importanţă istorică, în care autoarea a folosit toate izvoarele, coborând până la legendă. în 1938, călătoreşte în scop documentar în Italia şi Anglia, şi termină şi frescele de la Institutul de Arhitectură şi de la Primăria Banu Manta din Bucureşti. Amintim şi pictura murală Radu cel Frumos primind cheile oraşului Bucureşti, aflată în spaţiul rezervat salonului de onoare al gării Mogoşoaia. Pe plan editorial, este prezentă cu lucrarea Renaşterea picturii româneşti. Participă la expoziţia internaţională de la New-York, cu cele patru lucrări cu caracter istoric: Intrarea luiMihai Viteazul în Alba Iulia, şi cu portretele marilor principi români, luminaţi şi buni creştini, după modelul tradiţiei bizantine, Constantin Brâncoveanu, Matei Basarab şi Dimitrie Cantemir. Este invitată oficial la Casa Albă de doamna E. Roosevelt, ocazie cu care va stabili numeroase relaţii culturale, atât în Statele Unite cât şi în Canada. în anul 1940, publică romanul Vreau şi note de călătorie din Egipt, alături de cele din Ţara Sfântă, în cotidianul Universul, valorificate în lucrarea amintită, Pe urmapaşilor Tăi, Iisuse, o lucrare în care Iisus este prezent la fiecare pas, autoarea trăind cu mare emoţie fiecare întâlnire cu locul sfânt în care a fost şi este prezent Mântuitorul. Această prezenţă o învăluie şi emoţia transpare în vorbele pe care le înşiră asemenea mărgelelor, în paginile aşteptate cu înfrigurare de cititorii Universului. Aflată în Capela Sf. Mormânt, mărturiseşte: „îmi vin deodată pe buze cuvinte de închinăciune şi adorare. Aşa de limpede desluşesc cum vine Iisus spre mine, şi mă rog. Vreau să fac o rugăciune, aşa cum niciodată nu am putut, vreau să mă rog, să cer. Să cer? Nu pot să cer nimic... văd că nu pot... De ce? Dupăprimele cuvinte gândite, celorlalte nu le mai pot da oformă, nu le mai pot gândi. E vina mea. La Mormântul Domnului nimeni nu poate cere... aici, la Mormânt, nu trebuie să ceri, Iisus a murit pentru noi şi pentru mine. Şi eu

sunt una din vinovate, fiindcă pe El omenirea L-a condamnat şi eu fac parte din omenire. Noi, oamenii, L-am pus în mormânt şi de aceea nu pot face altceva decât să sărutpiatra şi să cer iertare. O iertarepe care o cer din tot sufletul meu, din toată inima mea, cu toată căldura şi curăţia sufletului meu “ (Universul, 16 decembrie, 1939). Astfel de mărturisiri sunt făcute şi în cadrul unor conferinţe cu temă religioasă pe care le ţinea chiar în biserică, de obicei după vecernie.

Menţionăm că Olga Greceanu a primit cea mai înaltă distincţie - „ Gram mata "şi „ Crucea patriarhală“, distincţii ce i-au conferit calitatea unică, acordată unei femei, aceea de a avea dreptul de a ţine cuvânt în Biserică.

În anul 1943,publică la Craiova un volum în limba franceză, Femmes peintres d’autrefois, lucrare căreia i-a dedicat mulţi ani de osteneală şi intense căutări în bibliotecile lumii, pentru documentare; după mărturisirea autoarei, cartea a însemnat peste 20 de ani de muncă de cercetare propriu-zisă. Cartea este scrisă cu mare artă şi sensibilitate şi are ca subiect comentarea lucrărilor reprezentative ale celor mai mari mânuitoare ale penelului, din antichitatea romană până în Evul Mediu.

La 4 aprilie 1944, atelierul din Str. Frumoasă, nr. 32 este bombardat, pierind o dată cu el numeroase lucrări cu care participase la expoziţiile anterioare. Publică articolul Le visage du Christ et les peintres de la Renaissance, în Memoriile Centrului de studii asupra Renaşterii şi lucrează intens la mozaicurile exterioare de la Biserica Mănăstirii Antim, cei patru mari Sfinţi, Nicolae, Alexie, Agata şi Antim, care prin sfinţenia şi ruga lor străjuiesc şi binecuvântează, din pridvor, intrarea în biserică a credincioşilor. Cine intră în Biserica Sfântul Elefterie din Bucureşti, este impresionat de două icoane pe sticlă, de dimensiune neobişnuită, zugrăvite în tonalităţi coloristice şi linii specifice artei bizantine autentice, una înfăţişându-l pe Sf.

Elefterie şi alta., Adormirea Maicii Domnului.

Nedespărţită de locul Rugului aprins, Sfânta Biserică Antim, unde lucrează neîncetat, începe pictura frescelor de la Mănăstirea Caşin, lucrând cujertfelnicie,până în 1961, când este greu încercată prin pierderea soţului, inginerul Nicolae Greceanu, căruia îi datora atât de mult în menţinerea echilibrului între artă şi viaţă, între înălţimea cerului şi noroiul pământului.

După cum se ştie, cele două teme majore ale artei Olgăi Greceanu au fost subiectele religioase şi istorice, una generând-o pe cealaltă, deoarece acesta a fost, de-a lungul istoriei, specificul nostru naţional. Pentru a înţelege spiritualitatea românească, o oglindă a acestui specific, trebuie să acceptăm şi să nu uităm că limba şi poporul român sunt rezultatul păstrării cu sfinţenie a tradiţiei istorice şi religioase. Ultima expoziţie a neobositei artiste este o Expoziţie retrospectivă (pictură şi grafică), la Sala Dalles în iulie 1974, la vârsta onorabilă de 84 de ani. Se stinge din viaţă, asemenea unei lumânări care a ars constant şi cu putere mare, la 17 noiembrie 1978, la vârsta de 88 de ani.

Am stăruit asupra vieţii şi activităţii pictoriţei creştine Olga Greceanu, deoarece perioada de după 1948, perioada neagră a ideologiei ateiste, a şters-o pe ea, pe pictorul Ioan Isac, şi multe alte valori ale culturii autentice româneşti din memoria culturală.

Cartea rămasă în manuscris, cu titlul Crima lui Jutabel Ben-Eber, numele personajului principal al dramei, o crimă urzită îndelung, cu răbdare şi cinism, până la punctul culminant, al cărui deznodământ are loc pe Golgotha, este rodul unei munci de ani şi ani de documentare în Ţara Sfântă. Autoarea face dovada cunoaşterii atmosferei tensionate, generate de interese meschine, precum şi cunoaşterea obiceiurilor şi a deprinderilor specifice fiecărei categorii sociale. Remarcăm şi o bună cunoaştere a ierarhiilor religioase, conform „învăţăturii“ cunoscute cu numele Talmud (Culegerea de tradiţii rabinice care interpretează Legea

lui Moise, partea I, Mischna, şi cea de a II-a, Gemara, adică interpretările sau comentariul), dar şi organizarea vieţii sociale, după regulile cuprinse în tradiţia orală. Contrastul, ca rezultat al inegalităţii din punct de vedere economic şi politic, adâncit prin subjugarea romană, depăşeşte acum sfera economicului şi a politicului, manifestându-se şi în viaţa lor spirituală, prin neîncrederea şi suspiciunea ce pătrundea în duhul oamenilor, în viaţa lor cotidiană, măcinată de sărăcie şi mizerie.

Pictoriţa Olga Greceanu, o excelentă reprezentantă a portretului literar dar şi a celui realizat grafic, ştie să redea cu o singură trăsătură a penelului o trăsătură de caracter, ceea ce face din ea o admirabilă mânuitoare a condeiului.

Cartea este inspirată de publicarea şi comentariul în presă a „Sentinţei de condamnare la moarte a lui Iisus din Nazaret“, de datele pe care le-a găsit în documente, precum şi în tradiţia populară, date privitoare la viaţa unuia dintre fariseii de frunte ai Sinagogii din Capernaum, mai-marele Sinagogii, Jutabel Ben-eber. Acesta este un parvenit mândru şi arogant, orgolios şi cinic, dominat de o ură, aparent inexplicabilă, împotriva Aceluia Care toate le vedea şi le ştia, Iisus Hristos, Nazarineanul. Ca şi Iuda din Iskariot, cu care colaborează, nu are decât un gând uciderea lui Iisus, spre a se şti eliberat de coşmar, spre a realiza acea linişte sau siguranţă pe care ţi-o dă absenţa puterii adevărului, contestat de tine.

Călăuzită de harul Duhului Sfânt şi prin puterea credinţei ei, autoarea reface tabloul încleştării forţelor, la nivelul eternului uman, al trăirii în literă şi nu în spirit, al neînţelegerii dumnezeiescului, coborât pe pământ şi întrupat în cel mai simplu şi smerit chip uman.

Aşa cum nu au putut înţelege atunci, văzându-L, din pricina inimii lor „învârtoşate“ sau de „piatră“, în greacă „sklerokardia“, aşa şi astăzi, cei mai mulţi neagă dumnezeirea lui Iisus, în cazul

în care acceptă existenţa Sa ca persoană istorică. în numele „argumentării ştiinţifice“ se etalează de fapt cea mai cumplită ignoranţă. Spiritualul nu poate fi cântărit şi analizat în memoria computerelor, el este dat spre vedere şi auzire celor ce au „ochi de văzut“ şi „urechi de auzit“. Aşa se explică mulţimea cărţilor apărute cu scopul de a sminti minţile şi sufletele creştinilor, cărţi traduse cu mult zel şi la noi: Arestarea, procesul şi moartea lui Iisus Hristos, autor: preşedintele Tribunalului Suprem al Israelului, Haim Cohn, apărută la Bucureşti în 1995, precum şi volumul The Jesús Conspiracy, semnat de Holger Kersten şi Elmar R. Gruber, tradus de Alexandra Petre cu titlul Iisus?.

Ceea ce trebuie reţinut acum, la începutul mileniului al treilea de creştinism, este graba de a inventaria şi reţine, sub pretextul ştiinţei, pseudoştiinţa şi „ştiinţa răului“, redată de tezaurul faustian, eliminând sau eludând lucrările care sunt scrise sub pecetea Luminii şi a harului Duhului Sfânt, în acelaşi timp în concordanţă cu tehnica „analizei ştiinţifice“, cerute de imperativul zilelor noastre ca dr. Raymond Moody, Jr. (La vie apreş la vie, Editions Jai lu, Paris, 1977, după Life after life, 1975).

Prin lectura cărţii Jutabel Ben-Eber din Capernaum, cititorul va putea înţelege complexitatea fenomenului, unic în istorie, până în zilele noastre, acela al coborârii firii dumnezeieşti în chip de „fiu al omului“, spre a-l îndumnezei, incapacitatea celui din urmă de a se ridica din materialitatea care i-a subjugat fiinţa. Ceea ce nu trebuie uitat este, în primul rând, adâncimea tainică a sufletului, ca unică şi adevărată împărăţie a lui Dumnezeu, cea care îl va recunoaşte fără „argumente ştiinţifice“.

Aurelia Bălan-Mihailovici

Capitolul 1

în Galileea, la Capernaum. Anul 4114, după măsurătoarea evreilor

Se întunecase demult. Orăşelul Capernaum era demult intrat în noapte. Fariseul⁶ Jutabel Ben-Eber, plictisit de singurătate şi de întuneric şi de strigătele lugubre ale păsărilor de noapte, se pregătea să se culce. Ce-ar mai fi aşteptat?

„Parcă a bătut în geam! Mi s-a părut oare!“ Ascultă. Glasuri, paşi, şoapte. întrebă:

— Care e?

— Noi, fariseii.

— Care voi?

— Noi, Callia, Ben-Setah, Iair,Manasse. Deschide grabnic, avem să-ţi spunem ceva!

6 Fariseu = persoană care făcea parte din gruparea sau secta iudaică angajată să vegheze la respectarea tradiţiei biblice, atenţi la practica religioasă şi mai ales interpreţi exacţi şi direcţi ai Legii, dar care se interesau mai mult de formele cultului „de literă“, mai puţin de spiritul ei, de duhul cuprins în ea.

— Staţi, staţi... o clipă, să pun ceva pe mine. Le deschise uşa.

— Ce e? Ce s-a întâmplat? Răspunseră toţi deodată:

— Nu te speria. Suntem numai grăbiţi. Iute, Jutabel, iute, îmbracă-te şi vino cu noi, îţi spunem pe drum ce s-a întâmplat, s-au răsculat zeloţii⁷ iarăşi. Eşti gata? Putem porni?

— Ei, ce e? Acum spuneţi-mi!

— Zeloţii! Ei sunt cauza! Patrioţii ăştia exageraţi, exaltaţi, iar s-au răsculat împotriva romanilor stăpânitori! Trebuie să-i domolim!...

— Iar?

— Când?

— Să se sfârşească odată!

Vorbise Callia, apoi adăugă şi Iair:

— Tu ştii să le vorbeşti, Jutabel, ai să-i răzbeşti, să mergem mai iute, să-i ajungem.

— Dar ce vor? Iar încep?

— Ce vor zeloţii acum, noaptea? oftă Iair.

— Nu vor să mai plătească birul de un siclu⁸ şi jumătate pe care-l cer romanii.

— Nu vor un siclu şi jumătate? De ce? Doar nu-i o sumă aşa de mare! E preţul pe care-l poate da oricine, oricât ar fi el de sărac.

— Ei nu vor. Li s-a urât cu atâtea dări. Nu vor pentru că această sumă, care se strânge, e pentru ridicarea unei statui a tiranului Tiberiu. Nu jumătatea de siclu îi supără, ci întrebuinţarea ce se face cu el. Mândria şi patriotismul lor se împotrivesc la o aşa înjosire. Au mărturisit că mai degrabă ar arunca acel siclu

7 Zelot = persoană care făcea parte din gruparea celor revoltaţi împotriva stăpânirii romane.

8 Siclu = cuvânt de origine ebraică, cu sensurile: 1. monedă; 2. măsură de greutate: 6-12 g.

într-o groapă şi l-ar împinge acolo în adânc cu tălpile lor goale, decât să se ridice statuia.

Noaptea era de trei ori mai neagră decât de obicei. Nu-ţi vedeai nici mâna dacă o întindeai. în sfârşit, ajunseră la Jod. Zeloţii erau probabil acolo, undeva în întuneric, dar Jutabel nu ghicea încă locul unde aşteptau ei. Când ochii se obişnuiră cu întunericul, Jutabel începu să deosebească o biată ceată de hăitaşi ce voiau să lupte cu pumnii şi ciomegele împotriva orânduirii oştirii romanilor.

Dar cum? Ei nu ştiau că romanii au înzecite efective, cu iscusiţi căpitani şi cu deplină rutină militară? A-i înfrunta ar fi însemnat moarte, nu eliberare.

Zeloţii nu scoteau nici o vorbă. Se uitau să vadă cine le vorbeşte, dar nu vedeau nimic. Era prea întuneric. Când şi ochii lor se mai obişnuiră să vadă ceva prin noapte, ura acelor ostaşi improvizaţi ce stăteau ca stanele de piatră, cu mâinile făcute pumn deasupra unor bâte noduroase, îi înfricoşă.

Jutabel ar fi vrut să le vorbească, dar iată că nu-i dădea nimic în gând. Ce să le spună? Zeloţii socoteau că romanii nu erau decât o bandă de prezicători, plini de cruzime şi de dispreţ faţă de evrei.

Ei îi spuseră lui Jutabel că ştiau ce-i aşteaptă, dar erau gata să primească orice pedepse, pentru că erau râvnitori şi patrioţi înfocaţi.

După o clipă de gândire, Jutabel făcu o mişcare. Se clătină puţin pe lungile-i picioare, niţel la dreapta, niţel la stânga şi, făcând un pas mai înainte, îşi întinse braţele în lături ca într-un spectacol în arenă, şi începu să le vorbească tăios.

Ce le spunea? Deocamdată îi lua în râs pentru „armele“ pe care le aveau în mână. Ce erau acele bâte faţă de săbiile şi lăncile romanilor? Ei nu ştiau că oastea dregătorului era îmbrăcată în zale? Voiau să moară? De ce? Cui i-ar fi folosit moartea lor?

Ce doreau? Erau ei de capul lor, ca singuri să-şi facă dreptate? Şi ce credeau ei, că-şi riscau numai pielea lor? Nu se gândeau la ce primejdii expun întreaga ţară? Ce voiau? Să curgă sânge iar, ca în vremea lui Simon? Să ridice steagul răzmeriţei? Vitejia e frumoasă când poate folosi, dar dacă e fără folos...

Zeloţii l-au ascultat în linişte. Apoi au răspuns deodată toţi că vor să moară pentru neamul evreiesc aşa cum au murit şi alţii pentru neamul lor.

— La asta nu m-am aşteptat, răspunse Jutabel. Ce trebuie să cred? Vreţi să încingeţi la luptă un popor asuprit?

— Da, asta chiar şi vrem.

— Eu nu-s trimis la voi cu o sarcină specială. Să nu credeţi aşa. Eu sunt evreu ca şi voi. Mă doare şi pe mine, aşa cum vă doare şi pe voi că nu suntem iar liberi.

— Că te doare, nu se vede, la fel te doare...?

— Ce ştii tu? Mă cunoşti? Poate că nu mă doare chiar la fel, căci am o judecată pe care voi n-o aveţi. Să fiu mai lămurit. Sărmanii de voi! Vreţi să fiţi eroi? Dar v-aţi gândit că lupta nu rămâne doar aici şi că odată cu moartea voastră Roma va porni război şi va nenoroci tot neamul evreiesc? Şi în loc să fim cum suntem azi...

— Cum suntem azi? Îţi place, frate? Ai vrea să fim mereu aşa? Jutabel nu răspunse. Spuse mai departe:

— în loc să fim cum suntem azi, doar nişte supuşi ai Romei, vom fi pe viaţă sclavii lor. Aţi uitat că facem parte din marele imperiu al Romei? Suntem la fel cu ţinuturile dimprejurul Romei şi insulele dimprejur, şi ca Iberia şi Gallia, Dacia, până la gurile Danubiului, ca litoralul african de la Coloana lui Hercule până la Marea Roşie! La fel cu noi e Siria şi Asia Mică, până la Armenia mare, la fel e Grecia cu toate insulele ei, şi Tracia şi Macedonia şi chiar şi litoralul adriatic. Romanii mai stăpânesc şi alte mici pământuri, aşa că lumea toată e azi a lor, cucerită de

ei! E sub stăpânirea lor! Tot pământul e al lor! Pretutindeni e o lume romană. Ei sunt peste tot. La asta trebuie să vă gândiţi. Tot pământul e roman. Vorbesc de ţările mai răsărite. Tălpile legionarilor romani bat tot pământul lumii. Şi voi veniţi să vă împotriviţi cu bâtele în mână? Contra cui? A romanilor? Voi vreţi să potoliţi o stăpânire ce n-are asemănare pe pământ de când e omul om? De frica voastră poate o să asculte şi o să se supună dregătorul? Credeţi că ţineţi dreptatea în mâna voastră? Dar nu vă vine a râde? Paiaţe nenorocite, vă faceţi chiar de râsul unui câine! Duceţi-vă la vatra voastră, duceţi-vă acasă, duceţi-vă în pace şi în cuminţenie şi să roşiţi de încercarea caraghioasă la care aţi pornit. Ce aţi crezut? Că soarta unei ţări puteţi voi s-o schimbaţi după dorinţa voastră? Nu vă temeţi când priviţi coiful unui roman şi nu vă înfioraţi? Ei sunt stăpâni pe tot pământul şi peste tot e pace şi numai aici, la noi, să fie împotrivire? De ce nu se revoltă grecii, mai numeroşi ca număr?

— Nu-s patrioţi ca noi.

— Aşa credeţi? Sunt patrioţi, dar au mai multă minte, îşi dau seama că n-ar schimba nimic. Şi atunci, de ce nu se revoltă asiaticii?

— Fiindcă sunt sălbatici, atacă în ascuns.

— Tocmai fiindcă sunt sălbatici, fiindcă sunt viteji şi posesori de arme, ar putea să îi înfrunte, dar e o cauză pentru care tac. Nu ştiu să lupte ca romanii, ştiu doar să se bată. Nu ştiu să lupte, voi ştiţi? Mă faceţi chiar să râd când vă privesc cum staţi cu bâta în mână şi cum sunteţi înveşmântaţi! De v-ar vedea acum dregătorul ar petrece bine pe seama voastră! Nimănui nu-i faceţi frică. Pe nimeni nu îngrijoraţi! Deci care-i puterea voastră?

— Dorinţa, strigă unul.

— Dorinţa? Şi pe ce v-aţi bizuit? Pe priceperea în luptă, pricepere ce n-o aveţi? Nu spun eu bine că sunteţi doar paiaţe pregătite de râsul ce-l stârniţi? Dar chiar aşa precum vă arătaţi,

mişcarea voastră nu poate fi fără urmări.

— Ce urmări?

— Tot ce se-ntâmplă aici, desigur, se află imediat la Roma şi Cezarul Tiberiu se-ncruntă mai repede decât gândiţi! Nu are nici o stavilă când vrea să pedepsească.

— Să ne pedepsească?

— Dar cum credeţi? Mai înainte de a veni cuvânt din Roma voi vă veţi lua plata.

— Ce plată? De la cine?

— Iscoade sunt destule să afle ce se petrece acum, aici, în noaptea asta şi să ducă ştirea dregătorului. Arhiereul nostru are poruncă să fie aspru cu iudeii, dar dulce cu romanii. Şi voi ce vreţi? Aşa e. E dreptul celui mai tare. Noi nu putem schimba nimic, doar să ne supunem. Aşa suntem blestemaţi. O să treacă cândva şi asta, dar până atunci...

— Până atunci?

— Până atunci guvernatorul are dreptul să vă deporteze. Zeloţii s-au înfuriat:

— Ce pedeapsă? De ce? Să ne deporteze pe noi?

— Pe voi, da. Dar ce credeţi? Nu exilul e pedeapsa?

— Ei bine, atunci, primim, răspunse un bătrân zelot, să ne exileze!

Şi ţipară toţi în cor:

— Să ne exileze! Să ne exileze!

— Să vă exileze? Aveţi voi minte? Vorbiţi în vânt! Ştiţi voi ce e exilul? Şi ştiţi unde o să vă exileze? Primiţi să mergeţi la africani, sau în pustiul de la Marea Roşie? Oriunde v-ar exila, tot în braţele romanilor v-aţi arunca. Acolo v-ar pune să munciţi tot pentru ei, pe lângă siclul ce l-aţi da aici, acolo o să lucraţi la romani ca nişte sclavi şi fără drept la plată. Vă convine? Primiţi? Aceasta nu ştiaţi? Nu? Tăceţi? Şi dacă acum nu află dregătorul fapta voastră, Marele Preot, Arhiereul nostru va afla, şi de acela

desigur nu scăpaţi! Mă puneţi şi pe mine în grea încurcătură, dar de asta, desigur, nu vă pasă, căci nu sunteţi aici ca să mă apăraţi pe mine. Dar nici eu nu am să pot să fac o taină din adunarea noastră de acum, aici, în noapte; să mint? Pe cine? Ce pot să-i spun? La drept, romanii cu stăpânirea lor nici nu ne supără prea mult. Ce au adus aici? Doar trupe auxiliare, trupe de formă, un fel de gardă a miliţiei. Grosul trupei e la Tiberiada, dar aceia nu se abat pe aici decât dacă-i silim.

Şi chiar la Ierusalim, întreaga garnizoană abia de este o cohortă. în vechea fortăreaţă irodiană ştiţi câţi sunt? Nu? Doar câţiva paznici, aşa că stăpânirea militară nu se prea simte. Spuneţi şi voi, aşa-i că nu se simte?

Ei răspunseră cu voce joasă.

— Pe faţă, nu...

— Pe faţă, nu? Dar altfel, cum? Nu puteţi spune că ne apasă greu. De ce să vă aprindeţi?

— Pentru că vor să luăm parte la slava lor.

— Slava lor! Voi n-o s-o stingeţi! Cu duhul suntem mai sus ca ei! Cu armata, ei sunt mai sus ca noi. Va trece şi gloria lor, fără să puneţi voi umărul, dar duhul ce-l avem cu noi, acela nu va trece. Vă spun ceva neadevărat? Ceva ce n-aţi ştiut? Sunt eu un israelit făţarnic? Aşa mă cunoaşteţi voi? Credeţi că vă rostesc cu vicleşug? Este frumoasă pornirea ce-aţi luat-o, vă face cinste, dar e zadarnică şi păgubitoare tot pentru voi. Pentru un siclu, un prăpăd? întoarceţi-vă acasă mai înainte de răsăritul soarelui, uitaţi, se vede deja o zare albă. Nu vă împotriviţi, ca să nu fiţi pe deasupra supuşi şi unei crunte sărăcii.

— Sărăcie? Pentru noi? De ce să sărăcim? Cine să ne sărăcească?

— Cine? Chiar preotul cel mare, arhiereul Hana.

— Marele preot?

— Da. El. După porunca dregătorului; ce-i porunceşte,

aceea va trebui să facă.

— Cu ce drept?

— Dreptul pe care i-l dă legea compensaţiei.

— Legea compensaţiei? îngânară deodată toţi zeloţii. Ce lege e asta? Nu ştim.

—Nu ştiţi? Aţi uitat? Sau poate n-aţi ştiut niciodată! Marele judecător vă judecă în caz de răzmeriţă împotriva romanilor. Numai el are dreptul să pedepsească supuşii, aşa cum crede, doar să salveze ţara; şi oricine ar face la fel. Va găsi însă o pedeapsă mai uşoară decât pedeapsa de a vă tăia capul, şi în loc de moarte, vă va lua averea, sau casa, sau pământul, sau banii strânşi prin muncă, o compensaţie. în loc de viaţă, averea, vitele, păşunile, izlazurile, livezile, oprindu-şi lui partea cuvenită, ce o va dărui vistieriei. E drept, nu? Dacă eu spun doar o vorbă arhiereului, acela de îndată îmi dă poruncă să vă ridic averea. Asta e legea compensaţiei. Acum, poate scăpaţi, căci nu ştim decât noi ce aţi voit, dar ca să ştiţi şi pentru mai târziu ce vă aşteaptă. Aşadar, plecaţi acasă, să nu ştie nimeni ce am vorbit aici, uitaţi de ura ce vă mocneşte în suflet. Nu câştigaţi nimic, dar pierdeţi tot. Luaţi seama, veţi fi sau exilaţi, sau sărăciţi, sau copiii voştri cerşetori pe drumuri, lipsiţi chiar de o pâine. Vă place? V-am spus tot ce puteam să spun, alegeţi, cu copiii voştri ce faceţi?

Răspunse un bătrân zelot:

— Noi n-am spus nimic de ocupaţia soldăţească, ne plângem doar de birurile nesfârşite. Ne-am săturat de fiscul imperial, că abia sfârşim cu unul, că altul ni se cere. E o ocară să le îndurăm noi luxul şi plata ostaşilor trimişi în lumea toată! Dar nu-i o bucurie a noastră! Şi cheltuiala cu miile de slujbaşi împărăteşti pe tot pământul? Nu se prea potriveşte cu iubirea naţională şi nici cu socoteala ce-şi face fiecare om. Mai e şi vama, de care tot romanii profită, şi taxa pentru tot ce cumperi şi tot ce vinzi! Nu mai putem răbda. Şi nu atât pentru bani, cât pentru

mândria noastră evreiască.

Un altul oftă:

— Un neam atât de vechi, poporul ales al lui Dumnezeu, aşa batjocorit! Să dau altuia plată că m-am născut?

— Nu mai suntem stăpâni nici pe pietrişul de sub tălpi, ne-am săturat!

— V-am spus că trebuie să îndurăm! Vă încântă gândul că veţi fi eroi? A trecut vremea eroilor, acum trebuie să tăcem. E timpul să fim şireţi şi să ne gândim cum să ne chibzuim la pace. Ce soartă le pregătiţi urmaşilor? V-aţi gândit? Sunteţi înflăcăraţi acum, dar nu uitaţi urmările!

Zicând acestea, Jutabel le întoarse spatele, arătând astfel că a terminat, că nu mai avea nimic de adăugat.

Zeloţii, înspăimântaţi, rămaseră pe loc. Nu mai sufla nimeni. Se întrebau uitându-se unul la altul: „Ce facem?“ Îi înspăimântase cu legea compensaţiei. De au ştiut cândva de ea, o uitaseră. Era în vigoare în vremea regelui Ahab şi a reginei Isabella. Vor iar s-o folosească? Atunci, averea e o fală pentru cel ce o are şi evreul nu-i cu adevărat nenorocit decât atunci când e sărac.

Se luminase bine. Pe cel ce le vorbise îl vedeau abia acum! înalt, frumos, chipeş, plăcută înfăţişare şi cât îi sta de bine cu ketonul⁹, sadinul¹⁰, agalomul¹¹.

Un om ca el nu putea să-i mintă. Un om ca el desigur ştie, nu poate spune un lucru ce nu e adevărat! Avea dreptate. Să le rămână copiii cerşetori? Aşa cum au rămas atuncea în Bytinia?

9 Keton, Cutonet = cămaşă albă de in, cu mâneci, croită dintr-o bucată, care ajungea până la glezne.

10 Sadin = obiect de îmbrăcăminte care se aplică peste cheton, având forma unui sac drept, strâmt, care trecea bine de genunchi.

11 Agalom = acoperământ pentru cap, de forma unui turban răsucit, purtat de farisei.

Chiar şi pâinea să le lipsească? Să fie împinşi într-o soartă mai rea?

Speriaţi, o porniră spre casă, cu capul plecat, negri la faţă, ruşinaţi, încovoiaţi de spate, ca nişte prizonieri.

Fariseii n-au mai scos nici un cuvânt. Chiar ei se uitau la Jutabel cu oarecare admiraţie, plăcere şi mulţumire.

Neplăceri cu zeloţii mai fuseseră multe, dar fariseii le domoliseră de fiecare dată, căci zeloţii, din fericire pentru evrei, nu-şi pierduseră niciodată independenţa politică. Familiile aristocratice şi sacerdotale, atât de înjosite în vremea lui Irod, se felicitau de o schimbare graţie căreia reobţinuseră vechea influenţă, putând chiar să ia parte la afacerile politice.

Şi Jutabel şi ceilalţi farisei erau somnoroşi, dar satisfăcuţi!

La răscruce de drum, se împrăştiară toţi. Dar parcă Ghibea ar fi vrut să-i spună ceva:

— Nu m-ar mira, îi spuse lui Jutabel, să te poftească arhiereul să-ţi mulţumească.

Jutabel Ben-Eber dădu din cap cu un fel de ironiedezamăgire, apoi zâmbi.

Atât, se despărţiră.

Începuse să se arate o zare albicioasă.

Acum să mai spunem ceva despre Jutabel Ben-Eber. Toţi ceilalţi farisei îl iubeau; nu numai că aveau multă încredere în el, dar se şi împăcau cu felul lui de a fi. Trăiau în prietenie, în înţelegere deplină, dar cu morgă şi cu dispreţ faţă de populaţia comună, pe care nu încercau să le ascundă. Se credeau „toţi“ superiori şi mai ales dispreţul se vedea pe faţa îngâmfatului Jutabel. Dar aşa era porunca, aşa era legea de la cei vechi, „să dispreţuieşti şi să

urăşti pe cel ce n-a învăţat Scriptura“. Şi într-adevăr îi ura pe cei neştiutori de lege; în aşa măsură, că de ar fi căzut în drum bolnavi, sau înjunghiaţi, bătuţi sau răniţi, orice fariseu ar fi trecut înainte, fără să se uite la cel „ce nu ştie Scriptura“. Pentru acest dispreţ erau chiar foarte mândri, socotind că astfel împlineau o lege scumpă lui Moise. Şi adevărat, o împlineau. Spunea clar Moise: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.“

Între ei, fariseii se înţelegeau bine, erau ca o comunitate frăţească, dar în cercul lor nu intra nimeni! Se putea?

Oraşul Capernaum îl cam plictisea pe Jutabel Ben-Eber. El ar fi dorit să locuiască în alt oraş, cum ar fi fost Tiberiada, oraşul clădit de împărat, sau al lui Juliu Saporis, dar misiunea lui şi a celorlalţi era mai mult la Sinabris, la Sinagogile din Corogain, Nazaret, Cana, Hatten, Magdala şi mai cu deosebire Capernaum. Aici nu prea putea să se pună atâta în valoare, cum ar fi meritat. Capul sus, bărbia încă mai sus, gâtul ridicat, trupul dat puţin pe spate, iar în mers, pocnea toiagul de caldarâm într-o cadenţă care ar fi vrut să spună:

„Trec eu, Jutabel Ben-Eber...“

Cine îl cunoştea de mic, ar fi putut să râdă de ifosele, de mândria şi aerul ce şi-l dădea! Dar cine îşi mai aducea aminte de fiul (să-i zicem micul golan) al pânzarului Eber?

Cine a putut l-a uitat repede.

O să ne mai aducem aminte de el, dar deocamdată mândrul, trufaşul, semeţul, îngâmfatul, orgoliosul şi arogantul Jutabel Ben-Eber, azi, e bine văzut de toţi cei şase mii de farisei din toată Palestina.

Aşa era Jutabel, fostul „golan“ din Mahalaua Viilor. Şi mai avea Jutabel ceva plăcut sieşi; ştia să-şi poarte haina de fariseu, cu mantie scurtă sau tunică, pe dedesubt ketonul, cămaşa cu mâneci, sadinul, pe cap agalomul, cu lungile şi elegantele văluri, şi mai

ales zanarul¹².

Ca să-l vadă trecând, copiii se urcau în pom!

Dar vă spuneam de Capernaum! Cu clădirile publice, cu sinagogile, cu postul vamal, cazărmile, şcoala, casele bogătaşilor, ale negustorilor mai răsăriţi, hanurile, casele de oaspeţi, căsuţele pescarilor şi corturile de pe ţărmul Ghenizaretului, forma un amestec gălăgios, născut de o populaţie cosmopolită ce anima societatea, dacă nu altfel, cel puţin cu amestecul de limbi latină, elenică, armeană şi aramaică, ce înviora şi comerţul şi viaţa. Cumpărau şi vindeau marfa tot felul de negustori, meşteşugari, lemnari, boiangii, împletitori de frânghii, pânzari, brutari, vânzători de scoici, de găteli, de mărgele, de stofe, de şaluri, oferite cumpărătorilor în toate limbile!

Şi toată această animaţie la care se asociau şi aşezările din jur, şi cătunele de pe malul Iordanului, dădea Capernaumului un chip de sărbătoare, dar fără să auzi vreun târg mai zgomotos, vreo ceartă cu vorbe mai aspre, vreo sfadă, vreo gâlceavă. Nu. Galileenii erau blânzi, binevoitori, glumeţi, dar poate cam greoi, înceţi în mişcări, lipsiţi de vioiciune, mai amărâţi, mai încercaţi în viaţă, mai strâmtoraţi, mai necăjiţi şi mai săraci! Asta se poate...

Dar Capernaumul e adevărat că nu se lăuda cu nici o falnică zidire, nu avea nici palate pe de-a-ntregul de sidef, nici stâlpi de lapislázuli¹³, nici turn de aur, nici case cu horbote¹⁴ de piatră, nici n-ar fi avut de ce să vină din Sabba vreo regină cetatea s-o admire; dar are cetatea Capernaum în schimb tot întinsul Mării Ghenizaret în stăpânire, păşuni verzi şi ape line, dealuri şi

12 Zanar = brâu sau cingătoare din aur, cu simbolica definire a legăturii dintre faţa ierarhică, slujitoare în sinagogă şi Dumnezeu.

13 Lapislázuli = Lapis Lazuli, mineral, rar cristalizat, de culoare albastră, care variază între alb de indigo şi alb-verzui. Este folosit în arta bijuteriilor şi ca piatră de ornament.

14 Horbotă = un termen mai vechi cu sensul de dantelă.

vii şi câmpuri de smarald, păduri de leandri, de smochini, lămâi şi portocali, izvoare calde şi stânci parcă vopsite în roşu, albastru şi chiar în violet, ce strâng la pieptul lor întregul lac Ghenizaret.

Şi pentru aceasta plăcea Capernaumul, pentru dealurile lui, pentru apele lui şi pentru pământul lui, deasupra căruia zburau dumbrăviori¹⁵ cu aripile vărgate, zburau şi porumbei şi pescăruşi cu pieptul lat, neşeri¹⁶ albi cu ciocul vânăt, ianşofi¹⁷ negri şi roşii, hasidii¹⁸ şi groşi prigori¹⁹.

Jutabel Ben-Eber era unul dintre fariseii grozavi din Galileea. E adevărat că avea şi multă ştiinţă şi o îndemânare deosebită în organizarea vieţii religioase, care a rămas intactă, cu toate obiceiurile străine introduse. Am văzut chiar cu ocazia zeloţilor că n-au avut dreptate să se supere, romanii îi lăsau în pace, fiindcă îi cam desconsiderau. Ce le păsa lor că evreii se închinau unui singur Dumnezeu? Păgânii de romani aveau zeii lor, nu le păsa de alte zeităţi! Nici un fel de restricţie nu s-a adus în exerciţiul cultului naţional, nici în privinţa adunării publicului în Sinagogă la rugăciune, nici pentru instrucţia religioasă.

Nici o măsură nu s-a luat, deci Jutabel n-a avut nici o greutate de a-şi duce rangul şi nu numai rangul, dar, în genere, în menţinerea credinţei, a instituţiilor, a practicilor religioase. Toate

15 Dumbrăvior = Dumbrăveancă. Pasăre migratoare, cu pene albastre-verzui (Coracias garrulus).

16 Neşer = nume de pasăre, specifică locului, neidentificat în dicţionarele de specialitate.

17 Ianşof = nume de pasăre, specifică locului, neidentificat în dicţionare.

18 Hasid = nume de pasăre, specifică locului, neidentificat în dicţionare.

19 Prigoare, pl. prigori = pasăre migratoare, viu colorată (roşu, galben, negru, albastru-verzui) care trăieşte pe malurile lutoase ale apelor (Merops apiaster)

erau de sute de ani fixate în elementele esenţiale şi caracteristice; îşi aveau şi dogma, şi credinţa, şi cărţile sacre, şi Sanctuarul, şi sacerdoţiul, şi cultul şi moraliştii.

Jutabel Ben-Eber era mult admirat, nu numai pentru talentul inspirat în tălmăcirea legilor şi a Profeţilor, dar şi pentru felul lui de a se prezenta în lume. Este adevărat că arăta bine, chipeş, înalt, elegant, dar îl împodobeau şi mantia, ketonul, sadinul şi încă cele două podoabe: agalomul cu vălurile bogate de-a lungul obrazului şi sadinul, acel brâu de aur care reprezenta legătura omului cu Dumnezeu! Se găteau şi Jutabel, şi toţi ceilalţi farisei, şi scribii, şi leviţii²⁰, şi cărturarii, şi învăţătorii, căci erau fiii lui Avraam!

Jutabel Ben-Eber părea un om fericit, în tot cazul, părea un om căruia toate îi reuşiseră în viaţă şi totuşi parcă avea ceva. Mă uitam cum mergea pe drum lângă Ben-Setah, Iair şi Manasse. Aceia erau înflăcăraţi, discutau, dar Jutabel umbla cu capul în jos, tăcea şi se gândea cine ştie unde! Aşa cum mergea acum, încet, parcă nu avea nici energie, nici mândrie, ci doar o grijă. Cineva îl strigă. Îl strigă de două, trei ori.

Atunci tresăriră toţi trei şi se întoarseră pe loc:

— Ce e? Cine strigă?

Era curierul de la Palatul Arhieresc din Ierusalim. El alerga spre farisei şi fariseii alergau spre el. Curierul avea de înmânat un document pentru preşedintele Sinagogii. Preşedintele de onoare era în mod oficial fariseul Callia, dar oricine îl putea înlocui.

Curioşi, fariseii, Iair, Manasse şi Ben-Setah, se aplecară să citească. Ce era?

— Nimic, răspunse Jutabel, o chemare de serviciu. Şi ceilalţi doi plecară înainte.

20 Levit = persoană al cărei nume este legat de Levi, unul dintre cei 12 fii ai lui Iacob, a cărui activitate este descrisă în cartea Levitic, a treia carte din Pentateuc. Leviţii slujeau la Templu, alături de preoţi, în săvârşirea serviciului divin.

— Ce e, Jutabel?

— Cred că am spus; o chemare de serviciu.

— Nu crezi că ar putea fi...

— Ce?

— Ştii, vechea chestie cu zeloţii.

— O! râse Jutabel. Acum? Acum, când s-a schimbat şi arhiereul Hana, şi arhiereul Phiabi, şi alţi cinci arhierei au domnit deodată, iar acum e Iosif? Mai poate unul din ei să ţină minte un lucru de nimic, şi încă petrecut aici, în depărtata Galilee? Ce, ne bagă pe noi în seamă?

Iair tăcu.

— Poate Ghibea, saducheul...

— După aproape cinci ani şi mai bine? Nu e nimeni din acea vreme.

— O fi cu vreo chestiune interioară a cetăţii; de dus, trebuie să mă duc. Ştiu că n-o să vrea Callia să meargă, şi după chemare, nu văd pe pergament însemnat nici omul, nici timpul! Am vreme să mă pregătesc. Dar cum de te-ai gândit la Ghibea? Nici nu ştiu dacă mai trăieşte!

Jutabel râse. Rareori râdea!

— Să mă cheme să-mi zică „îţi mulţumesc“.

După câteva zile, Jutabel era pe drum. Se gândea la femeia lui, blânda şi vrednica Raşela, fata maftirului²¹ din Seforis şi la copilaşul lor, Henadad, azi aproape de trei anişori. Ei, de n-ar fi sărăcia în care se zbătea! Mai bine să nu se mai gândească, nici

21 Maftir = 1. Efectuarea sacrificiului în ziua purificării; 2. Persoană care avea grijă să scoată din Teba, loc special de păstrare, sulurile de învăţătură, necesare cultului.

Jutabel, nici noi, precum nici Iosif-Caiafa, probabil, nu se mai gândea! Cinci şase ani... de tot râsul.

Străjerii erau la poartă. îl lăsară să intre. Intră, dar în grădina parcului nu văzu pe nimeni şi pe uşa mare nu îndrăznea să intre. Citi o indicaţie, „la stânga“.

Ocoli colţul, nici o mişcare, nici o formă de om, nici o umbră, nici un glas. întoarse capul; în sfârşit, văzu acolo o slugă ce aştepta, în haină verde, lungă. Jutabel înaintă, căci sluga îi făcuse semn să-l urmeze.

Intră în vestibul. Nu era ca la Jutabel acasă, să troznească toate scândurile una după alta; aici nu i se înfundă piciorul. Mai departe, pe marmură, se aluneca aşa cum ai aluneca pe apă. Zăvoarele se traseră. Sluga dispăru.

Caiafa, marele preot, stătea liniştit la o masă şi învârtea nişte hârtii.

Nu se auzea nici o suflare, nici a arhiereului, nici a lui Jutabel; care, între noi fie zis, dorea să plece, să fugă, să fugă. Jutabel stătea tot în picioare. Arhiereul nu făcu nici un gest de întâmpinare, să ridice măcar capul. Căuta nişte hârtii, le căuta în dreapta, le căuta în stânga, mai ridica una, mai ridica alta şi, în sfârşit, când a ridicat ochii, bucuros că a găsit ce căuta, Jutabel, acel bărbat chipeş, frumos, după care toate capetele se întorceau, a tresărit!

Mai bine rămânea cu capul aplecat spre masă. Hidoasă arătare! Un cap rotund ca o bilă, înşurubat de-a dreptul pe trunchi, căci gât n-avea. Obrazul? Vai, obrazul! Ochii trebuia să-i cauţi, căci de îndată nici nu-i vedeai, nu-i găseai, două tăieturi înguste sub nişte sprâncene prea stufoase. Culoarea ochilor?

Ceva spălăcit, mai aproape de albul ochilor. Faţa năduşită, dar nu întâmplător, aşa era întotdeauna, la bine sau la rău. Un nas turtit. O frunte mică se umplea de creţuri la orişice cuvânt. Pomeţii puternici, ieşiţi afară ca nişte agăţători rotunde, iar gura, când a lăsat să se vadă, să zâmbească, a descoperit un singur dinte ce se mai clătina în gingia roşie, iar alţi doi ceva mai bine înfipţi în gingia de jos. Atât îi mai rămăsese pentru muşcătură!

În faţa unui astfel de cap, Jutabel uitase şi de ce a venit. Chiar începuse să zâmbească.

— în fine, am găsit hârtia pe care o căutam! E o însemnare care te priveşte. Acum câtva timp ai avut o ciocnire cu zeloţii, dar stai jos, stai jos. Aşa e?

— Da, dar nu o ciocnire, o explicaţie, un sfat, o lămurire.

— Bine, să-i zicem sfat. Era de faţă şi saducheul²² Ghibea?

— Da, era.

— E un saducheu din cancelaria noastră care a urmărit şi ce spuneai tu, şi ce spuneau ei. Ai avut îndrăzneală, Jutabel, mare îndrăzneală.

Răsuflarea lui Jutabel se făcuse mai uşoară.

— Ştim că i-ai stâmpărat pentru o vreme. Zic doar „o vreme“, dar vremea, pentru ei, e uneori scurtă, altădată ceva mai lungă.

— Acum e linişte, Nazi²³.

— Nu te încrede, însă...

— Atunci?

— Atunci, ai de lucru. Cu zeloţii nu se termină niciodată! Noi ştim. Ştim de ce sunt ei în stare. Ai nevoie să fii lămurit!

22 Saducheu = persoană care făcea parte dintr-o grupare sau sectă iudaică, numită şi „şcoală filozofică“ şi care se deosebea de farisei prin aceea că nu credeau în destin, socotind omul liber în alegerea binelui şi a răului, numai după voinţa lui.

23 Nazi, scris NAŞI = termen denominativ sau apelativ pentru arhiereul preşedinte al Sanhedrinului; Naşi în ebr. înseamnă „prinţ“, „patriarh“.

Ei pregătesc o mare violenţă şi intoleranţă. Altfel nu te-aş fi chemat, dar am văzut în tine pe omul care-mi trebuie. Aceşti zeloţi sunt fanatici, mereu în aprinsă revoltă împotriva noastră, a aristocraţiei sacerdotale. Procuratorii romani din toată ţara sunt mereu pe picior de război cu ei. Vreau să spun că au o armată gata pentru luptă contra acestor opozanţi violenţi. Desigur, eu nu văd în ei decât nişte înfocaţi patrioţi, care nu vor să recunoască alt Domn şi Stăpân decât pe Dumnezeu.

— Ca şi noi.

— Da, aşa e, dar ei vor să-i ia ca exemplu pe Macabeii de altădată. Ca să-şi libereze pământul, au recurs la revoltă şi orice mijloc le părea legitim, orice cale le e potrivită şi victorioasă ca să se debaraseze de duşmani. Mă sperii.

Jutabel a dat din cap.

— Erai mic, probabil, în timpul recensământului lui Chirinus, când Iuda Galileeanul...

— Am auzit vorbindu-se.

— Când Iuda Galileeanul a predicat pretutindeni folosul unei revolte în Iudeea, crezând că această măsură e dreaptă, pentru că se atingea de drepturile lui Dumnezeu asupra poporului nostru şi era infamantă pentru naţiunea evreiască.

— Aşa e.

— Ţi s-a spus, desigur, mai târziu, că acel Iuda şi-a găsit moartea în luptă contra ostaşilor procuratorului Cofonius, dar agitaţia zeloţilor, nepăsători de moarte, a mers mai departe, hotărâţi să moară şi ei.

„Unde vrea să ajungă“? se întrebă în gând Jutabel.

— Uneori, lupta era mai înfundată, alteori mai violentă. Eu cred că zeloţii de azi vor merge pe acelaşi drum. încercări asupra lui Pilat au fost multe, dar nereuşite. Pentru noi, o nouă revoltă contra romanilor ar fi o totală distrugere sau încă o mai aspră apăsare.

Jutabeltăcea.

— Şi-atunci, urmă Caiafa, m-am gândit să am un sfătuitor energic lângă mine. Ameninţarea verbală mai rău îi obrăzniceşte pe zeloţi. Trebuie altceva, ceva care să-i sperie. Să le facem frică şi pentru mai târziu. Să se teamă şi să se potolească, să avem linişte, căci atunci şi romanii vor şti să se poarte. Nu crezi?

— Ai multă dreptate, Iosife, dar eu, eu, un biet fariseu, ce pot să fac?

Atinsese rana.

— Sanhedrinul²⁴, Senatul evreilor, care are fii membri şi care e Marea Casă a Judecăţii, crezi că nu poate lua o măsură eficace? Nu sunt eu şeful Sanhedrinului? Da, aşa e, dar e prea „oficial“, şi romanii ar afla şi tocmai asta nu vreau, nu trebuie. Să lucrăm în aşa fel ca să nu bănuiască romanii că există totuşi o opoziţie împotriva stăpânirii lor. Îţi cer deci o taină, pe care o ştim noi doi şi numai noi doi. Ştii că zeloţii nu sunt de capul lor, au şi ei un şef şi subşefi, şi oameni mai mărunţi care lucrează în taină. Sunt cei bogaţi care alimentează o trupă sau o organizaţie secretă. Se împart bani pentru susţinerea unui moral, care ne e nouă împotrivă, nouă, aristocraţiei sacerdotale şi stăpânirii romane, iar gloata face asta pentru bani.

După o tăcere grea şi prelungită, adăugă:

— Ca să izbutim însă, trebuie să lovim în căpetenia lor, sau în căpetenii, căci sunt mulţi care, cu bani, întreţin armatele zeloţilor. Mi-ai dat astfel şi mie o sugestie în acea noapte de pomină. Legea compensaţiilor ne va salva.

Jutabel se miră şi interveni:

— Legea compensaţiei de care le-am pomenit? Să aplicăm

24 Sanhedrin sau Marele Sinedrin = consiliu de judecată, alcătuit din şefi de familii, preoţi sau laici, ca parte componentă a aristocraţiei iudaice. în vremea Mântuitorului, Sinedriul era socotit ca cea mai înaltă curte de justiţie a naţiunii, deci cea mai puternică autoritate a ţării, alcătuită din arhierei, cărturari şi bătrâni.

ce a făcut regele Ahab şi regina Isabella? Lor le-am spus aşa, dar azi nu se mai aplică. Ce vor zice? Nu cred că se poate.

— Ba vor zice că se mai poate aplica şi chiar de îndată.

— Cum? întrebă Jutabel îngălbenind.

— îmi faci o listă cu numele tuturor zeloţilor bogaţi, deocamdată, din Galileea. Îi chem la judecată. Pun martori mincinoşi că i-ar fi văzut pe bogătaşi dând bani unui zelot. Aula se va speria, se va opune, va face gălăgie — cu drept sau fără drept — şi atunci, ca să scape de acuzaţia noastră, va primi „în compensaţie“, e vorba ta, să dea ceva din banii lui sau din averea lui, numai ca să scape. Atât ajunge, ca să fie acuzat că a fost văzut dând bani unui zelot. Ori îi potolim să nu mai comploteze, ori pierd ei averea, şi noi, spuse pe şoptite, ne îmbogăţim.

— Noi?

— Desigur.

— Cum? Ce fac eu? Ce iau de la ei?

— N-ai înţeles?

— Nu.

— Nu? Cu adevărat?

— Cu adevărat! N-am înţeles.

Şi capul lui Caiafa şi capul lui Jutabel fremătau în bucuria aceleiaşi idei. Nu ştiu ce s-a întâmplat, cum s-au înţeles, ce au crezut, dar deodată amândoi s-au făcut la faţă roşii ca nişte maci.

Nu ştiu ce a crezut unul şi ce a crezut celălalt, dar parcă amândoi s-au speriat, chiar s-au tulburat.

Caiafa spuse mai departe:

— înţelegi, Jutabel, toţi membrii grupului Judecăţii aparţin grupării saducheilor, al cărei preşedinte sunt eu. Toate afacerile civile, religioase şi criminale, procedura şi judecata trebuie să fie în conformitate perfectă cu Legea. Dar de asta să nu te îngrijeşti, nu-ţi face grijă.

Jutabel nu mai ascultă.

înţelesese cât trebuie; a înţeles ceva despre lege, ceva despre ei, despre saduchei, despre putere, de nişte evrei supuşi autorităţii, de un tribunal, de o organizaţie, de nişte comunităţi evreieşti, de altele poliţieneşti, de Sinagogă, de..., de..., de...

Dintr-odată, parcă nu-l mai văzu pe Caiafa. îl zări pierdut pe undeva, într-un spaţiu fumuriu al sălii, unde mai erau oameni mulţi, foarte mulţi, care îl ameninţau pe el, pe Jutabel. Dar de ce? Ce aveau cu el? Ce voiau? Ce să le răspundă? Da, o să le răspundă aşa:

„Da, am fost sărac, n-am avut nici casă, nici pat, nici acoperiş, şi-acum ce-mi cereţi? Vor zeloţii să moară? Să moară! De ce vă uitaţi la mine? De ce-mi trimiteţi mii de ochi? N-aveţi dreptul să-mi batjocoriţi moralitatea, demnitatea, talentul, mândria, religia strămoşească! Voi n-aţi umblat ca mine mai mult flămând decât sătul, mai mult gol decât îmbrăcat, mai mult desculţ decât încălţat, mai mult murdar decât spălat. Voi, fariseilor, voi, leviţilor, voi, învăţătorii Legii, voi, cărturarilor, de ce vă uitaţi de sus la mine? Dar să ştiţi că mie nu îmi e ruşine să zic: „Primesc, Nazi, da, primesc, primesc. Ce mai aşteptaţi? Răspunsul meu vi-l dau de îndată şi o să răsune glasul meu până în drumul mare şi o să vedeţi...“ Pe urmă, nu mai văzu nimic în spaţiu, nu mai ştiu. Simţi ceva în urechi, în cap, în ochi, simţi cum toţi acei judecători din spaţiu dispăruseră, se şterseseră, se stinseseră.

Jutabel deschise ochii mari, se uită în jurul lui, se uită în sus. Îl zări pe Caiafa cu sprâncenele ridicate, ochii deschişi, atât cât putea el să îi deschidă, şi auzi şi întrebarea lui:

— Primeşti, Jutabel?

— Primesc, Nazi.

Capitolul 2

Jutabel îşi clădeşte un palat. La naşterea fetiţei lui, Bilka, dă o petrecere. Aceasta se naşte oarbă

Zărindu-l Iair pe Jutabel în faţa casei lui, veni spre el: — Ei, ce-a fost, Jutabel?

— Unde?

— Cum unde? Nu ai fost la Ierusalim?

— Ei, da! N-a fost nimic, nici o vorbă de povestea cu zeloţii. Râse. Plecând pe drum mai departe, se întoarse spre fariseul Iair să adauge:

— Am fost pe urmă la Seforis, am avut nişte bani de ridicat pentru Raşela, de aceea am uitat, poate să izbutesc ceva cu casa. Iar Raşelei, care se juca cu Henadad în grădină, îi spuse cu aer îngrijorat:

— Să vedem dacă voi putea începe o clădire! Să asigurăm o casă cât de cât copilului.

Raşela, blânda, buna, copilăroasa Raşela, îi răspunse

zâmbind cu toată încrederea:

— Tu ai să poţi, Jutabel, o să reuşeşti, ştiu, tu ai să poţi!

Ştia nemernicul, ştia de când a pus piciorul în Ierusalim că toate se vor împlini. Ştia. De ce ştia? Pentru că îşi cunoştea orgoliul, dispreţul pentru alţii, pentru fariseii bogaţi şi inima de câine, lăcomia supremă pentru bani, bucuria de a-i înjosi cu ceea ce are pe cei ce nu posedă nimic, căci a zdrobi pe altul era cea mai otrăvită plăcere a lui.

Să mai spunem şi cum a lucrat, cum a început aducerea lemnului, a pietrelor, a marmurei, a stânjenilor şi cum începeau galileenii să se strângă, să se uite, să întrebe, să afle, să se minuneze.

Dar mai târziu?... Jutabel zâmbea ca de un joc miraculos. Casa în care încă dormea o putea dărâma, dar să se ştie că o alta se ridica în uliţa Porumbeilor şi că pe aceea nici suflatul necăjit al cerului nu ar putea-o dărâma! Acum, vântule, eşti violent şi zdrobitor şi poţi să mă ameninţi, dar mai târziu, chiar de vei veni cu nori şi ploaie, eu nu mă voi speria! Nici răpăitul ploii torenţiale pe care a-i aduce-o cu tine nu mi-ar mişca un fir de păr din cap. încet, dar, casa se clădea, întrecând toate colibele locuitorilor dimprejurul lui, toate casele celor mai mândri farisei!

„Casa“ avea să fie expresia unor serii de viclenii, de adevărate şi false pârâciuni, de trădări, de acuzări drepte şi mai puţin drepte, de mincinoase mărturisiri ce nu se mai opreau, căci instinctul rău ce mocnise întotdeauna în sufletul lui negru, adormit în timpul cât era la şcoala lui Bultan, s-a trezit la cea dintâi chemare a orgoliului şi a lăcomiei. Cu nepăsare, mai mult, cu bucurie, îşi freca palmele de mulţumire când mai putea să adauge încă un nume, pe lângă altele, pe blestemata lui listă. Da, fiecare listă

însemna bani, însemna taleri de argint. Era ca şi un om beat când îşi privea transporturile de piatră, stânjeni de lemne, de plăci, de marmură, lemnele de cedru, aduse din Liban, pe lângă baloturile cu ţesături, sticla colorată, adusă din Fenicia, dar şi grinzile, tăiate în şase muchii, de marmură colorată pentru scări şi pentru pilonii ce aveau să fie înfipţi la fiecare cap al scării.

Erau câte unii oameni care se mirau şi nu înţelegeau, mai ales cei ce ştiau că fariseul Jutabel nu avusese altă casă decât dărăpănătura pânzarului Eber din mahalaua Viilor. Nu făceau decât să se întrebe, să se mire; nu întrebau nici cu răutate şi nici cu bănuială. Li se răspundea: „E Părintele Adunării şi e drept să i se plătească osteneala.“

— Nu vezi? De când e el Părinte al Adunării, elenitii²⁵ stau liniştiţi la graniţă, nu mişcă nimeni. Arabii chiar s-au potolit şi de nicăieri nu ne vine vreo ameninţare. E drept să fie răsplătit de Arhierie.

Aşa se răspândise vorba, şi în loc să fie hulit, era lăudat. Tocmai când casa ajunsese a fi aproape gata, Raşela născu o fetiţă. Au numit-o Bilha, nume biblic de scumpă amintire.

Această naştere i-a dat lui Jutabel ideea ca după celebrarea naşterii fetiţei să facă o serbare pentru inaugurarea casei. Voia să audă laude, laude multe, şi s-a hotărât ca atunci când Bilha va împlini două sau trei luni, să poftească pe toţi boierii şi pe toţi fariseii ca să-i sărbătorească noua locuinţă; să fie atunci şi dans şi veselie, de care să se bucure şi micul Henadad.

Raşela, în casa asta spaţioasă şi împodobită, nu se simţea în firea ei. Aproape că o speriau toate câte le avea sub ochi, lucruri de preţ, venite din depărtatul Orient, obiecte de sidef, perdele ţesute cu fir de argint, marmură pe scări, covoare în puful

25 Elenit = probabil, o formă coruptă pentru a desemna autoritatea celor de cultură elenică; elenist.

cărora se îneca piciorul, mese şi scaune sculptate, lădiţe decorate cu majolică²⁶, cum numai la un împărat mai vezi, lănţişoare cu care se prindeau perdelele subţiri şi un şir de rodii dăltuite de-a lungul scării ce ducea la dormitorul copiilor, apoi talere, cristale, mătăsuri aruncate pe măsuţe, pe jeţuri, prinse de pereţi, şaluri orientale, atârnate cu şnururi de mătase, trecute prin verigi de aur, şi toate erau în armonie, căci tocmai acum toţi pomii erau în floare. Cerul parcă se învoise să primească măruntele bucheţele de flori ce stăteau în şir pe ramuri, înveselind şi aerul şi drumul şi buna dispoziţie a boierimii invitate.

Se pregătiseră cele mai alese băuturi şi numai băuturi de soi. Vânatul cerea băutură multă şi chiar de ar fi trebuit să aducă vinul din Himalaya, stropit cu zăpada munţilor, tot nu ar fi lipsit de aici în ziua inaugurării.

Să vadă aristocraţia galileeană ce darnic poate fi Jutabel, „Părintele Adunării“. Voise Jutabel să fie o petrecere şi o bucurie cum alta n-a mai fost aici, în Capernaum, şi nici în toată ţara lui Zabulon, nici poate în toată ţara Israelului. Să se vorbească în toată Galileea de averea lui „misterioasă“, nu-i pasă! Poate să se vorbească de luxul şi de risipa lui, nu-i pasă! Să se întrebe fiecare: „De unde?“, nu-i pasă. îşi pierduse cu desăvârşire capul. Ajunsese să creadă în propria lui minciună, că serviciile pe care le aducea ţării erau astfel plătite, şi chiar lăsa să se creadă că virtutea lui îi adusese atâta bogăţie.

În aşteptarea oaspeţilor, el se simţea în formă bună. Nervii erau încordaţi de mândrie. Prin trup, sângele zburda de la creier la inimă. I se părea că stăpâneşte viaţa, cu toate întâmplările ei, pe care el le dirija.

Jutabel, „Părintele Adunării“, îşi primea invitaţii ca un Zeu

26 Majolică = faianţă italiană, caracterizată prin smalţ metalic, foarte apreciată în prelucrarea unor obiecte.

fără păcat. Uitase că tot luxul era rodul unor lacrimi, al altor vieţi.

Raşela singură, în picioare lângă perdea, ofta. Dacă ai fi întrebat-o de ce suspină, nu ar fi putut să răspundă, dar noi ştim că bănuia ceva ce nu era prea onorabil. Dar poate o femeie evreică să împiedice pe un bărbat să facă după capul lui? Stătea prin colţuri, ca să nu provoace întrebările nimănui. Ce ar fi putut să răspundă? Ce ştia ea? Ştia că odată erau săraci şi acum..., mai mult nu ştia.

După ospăţul prea îmbelşugat, orchestra dădu tonul dansului, era miezul petrecerii, după mâncarea mult prea multă.

În sunetul chimvalelor²⁷ şi al flautului, începu acel dans în trei timpi, neoprindu-se decât arareori ca să se odihnească ori să bea ori să guste încă din fructele alese. Slavă Domnului, că toate erau din belşug. Jutabel se îngâmfa din ce în ce mai mult.

Zgomotul de voci, de râsete, de flaut, devenise asurzitor, iar dansul devenise o adevărată furtună de praf.

Cum să nu se mândrească Jutabel de triumful petrecerii din casa lui? Se îngâmfa doar ca un parvenit.

înconjurat de aburul fericirii, părea încă mai înalt decât era, mai spătos, aşa cum trebuia să fie un şef care-şi înveseleşte ucenicii. Dacă o umbră sau vreo amintire îl chinuia, pe loc o risipea privindu-şi invitaţii. Poate că şi băuse ceva prea mult, aşa cum evreii nu obişnuiesc. Sudoarea curgea pe feţele aprinse ale dansatorilor, în sală se făcea din ce în ce mai cald. Terasa, spre grădină, era larg deschisă, dar aerul nu se mişca. De râsul, glumele şi vorbele oaspeţilor nu se mai înţelegeau unul cu altul. Şi aşa era şi frumos, aşa era şi bine, să fie veselie, căci şi veselia e dată de Jahve!

27 Chimval (pl. chimvale) = instrument muzical foarte vechi, alcătuit din două talere de aramă, care se loveau unul de altul spre a marca ritmul.

Şi dansul evreiesc, un fel de turbilism²⁸ nebunesc, un fel de rotaţie zăpăcită, o mişcare giratorie demnă de o învârteală a satanei, apoi un alt joc infernal, timp de aproape un ceas, fără să-l fi putut opri, în care se prindeau de mâini, târându-se de-a lungul sălilor, al saloanelor, al scărilor, de la subsol până la pod, prin toată locuinţa opulentă. Toţi jucau, tineri, indivizi de toate vârstele, de toate grosimile, de toate înălţimile, şi consilieri, şi învăţăcei, şi magistraţi, şi judecători, şi şeful ordinii publice, şi şeful pazei şi toţi, împurpuraţi la faţă, cu ochii lucitori, vioi, ca nişte pietre preţioase, roşii ca focul, care scăpărau.

Cine a izbutit să oprească jocul nu se ştie.

Biata Raşela lângă tatăl ei, Samuel; stăteau înghesuiţi unul într-altul, cu Henadad vârât lângă poala mamei lui şi dorind să se sfârşească odată! Era o noapte închinată petrecerii sălbatice, când dansul în trei timpi desfăta până la uitare inimile invitaţilor.

Erau cu adevărat voioşi, membrii clasei boiereşti păreau să-şi fi regăsit tinereţea. Uniţi într-o suflare, păreau neobosiţi şi veselia lua proporţii neobişnuite.

Jutabel, în picioare, cu ochii plini de satisfacţie, ocrotea satanica săltare, înconjurat de fariseii Iair, Ebel, Ben-Setah, Sital, Callia, Manasse, Remon, Simeon, Mastema, Remat, Levi... Nu dansau, priveau. I-ar fi împiedicat sadinul strâmt şi respectul impus de ketonul violet. Se veseleau însă mâncând, privind, râzând, glumind, dar deodată, în mijlocul hohotelor de râs, se auzi un plâns, plânsul Bilhei, aşa, deodată, trezită din somn. Câţiva dintre invitaţi se repeziră la pătucul ei, să vadă ce se întâmplă, să-i mângâie obrazul grăsuţ şi colorat, precum şi cele două, trei fire de păr auriu ce i se zbuciumau pe creştet. Unii din invitaţi îi apucau cu iubire mânuţele făcute pumn la gură şi

28 Turbilism = cuvânt creat de autoare după turbion, din francezul turbillon,

„vârtej“.

admirând baldachinul albastru ce acoperea copila ca un cer. Cum însă Bilha plângea din ce în ce mai tare, vraciul, care avea pentru fetiţă o dragoste deosebită, s-a aplecat să o ridice din pătuc, s-o ia în braţe, s-o mângâie cum ştia el, lipindu-şi capul de obrăjorul pruncuţei, s-o liniştească. S-a apropiat şi băieţelul Henadad, frăţiorul, căci pentru el Bilha era şi cea mai scumpă jucărie. Nici un legănat, nici o mângâiere, nici o cântare nu o făceau să tacă. Şi tot privind-o, legănând-o, cercetând-o, desfăşând-o, pipăind-o, deodată vraciul s-a întunecat. Tresări speriat. Se ridică în picioare cu prunca în braţe. Iar se uită la chip, iar la picioare, apoi îi ridică pleoapa şi nu mai râse. încetă chiar să mai scoată o vorbă, şi atât de tare i se încruntase faţa şi se schimonosise, încât se învineţise. Nemaiputând să rabde în el descoperirea, răcni o dată, cu toată puterea: „Jutabel, vino!“

A fost un strigăt ca de ajutor, un răcnet, o jale, tânguire, toate la un loc. Dar nu venea nimeni. A strigat a doua oară înnebunit de groază:

— Jutabel, unde eşti? Vino! dar dansul în trei timpi desfăta inimile invitaţilor în noaptea închinată petrecerii sălbatice. Voioşi, se învârteau toţi mai-marii oraşului, uniţi într-o suflare. Jocul mare şi înfocat din saloane, cântecele, dansul, veselia, strigătele, toate înnăbuşeau strigarea lui. Mai târziu, din om în om, auzi şi Jutabel strigarea vraciului, dar nu se sperie. Tot surâzând şi fericit şi cu puţină băutură în trup, săltând uşor, cu cupa de aur în mână, se apropie de vraci şi de pătucul Bilhei.

întrebă râzând:

— Ce e, vraciule, ce s-a întâmplat?

Dar acum, în faţa tatălui, vraciul, speriat şi năduşit, nu mai avu glas să răspundă. încercă, înghiţi de două ori, dar vorbele nu ieşeau, iar gâtul îi era parcă ştrangulat. Ochii îi ţinea ţintă înspre copil, gura i se umpluse de o salivă amară.

Jutabel, plictisit că fusese întrerupt din veselia satanică,

întrebă grăbit şi ironic:

— Ce e, vraciule, de ce m-ai strigat? Fetiţa plânge? Las-o. Aşa e dacă nu poate vorbi.

—Jutabel, tu ştii că fiica ta e oarbă şi schiloadă? urlă vraciul înnăduşit şi tremurând.

Din gâturile invitaţilor nu ieşi decât un „O!“ prelung şi şoptit. Ce-a spus?

Jutabel auzise cuvintele sinistre, dar nu le înţelesese. Nici nu putea să le înţeleagă. Se uita la vraci râzând, crezând într-o minciună, apoi cumplit de grav bolborosi:

— Ce zici? Mai spune o dată. Dar tremurul din glas nu l-a putut ascunde. Clipi din ochi, se încruntă şi dădu semne că începe să priceapă. Zâmbetul dispăruse. Gura se adunase şi îşi duse mâna la frunte, părând că voia s-o limpezească, să alunge ceva ce se adunase acolo, ceva întunecos, înfiorător de dureros, ceva ce nu încăpea cu totul în gândul lui de „mare“ om. îşi trecu palma peste obraz şi-şi apăsă degetele pe tâmplele care zvâcneau a jale şi a oroare. Da, da, înţelesese, înţelesese, înţeleseseră toţi şi se dădeau în lături cu feţe îngrozite.

Jutabel mai nădăjduia ceva, că se va întâmpla o schimbare, că cineva avea să strige: „Nu e adevărat!“ Cine să strige? Nu intrau în mintea lui vorbele pe care le auzise. Cum să i se întâmple lui asta, lui Jutabel Ben-Eber? Şi ce o să zică lumea? Ceea ce se spune mereu, că Dumnezeu pedepseşte pe părinţi, că de fapt copilul plăteşte păcatele părinţilor? Se dau la iveală faptele lui, trecutul lui? Se prăbuşeşte toată trufia lui? Se prăbuşeşte tot orgoliul? Se întoarce iar de unde a plecat? Locul lui era acolo, în mahalaua Viilor, nu aici, în palat. Avea să afle şi poporul? Poporul pe care îl dispreţuia? Nu, nu se poate! Ei, bine, să şoptească, dar Bilha să deschidă ochii, să-l salveze pe tatăl ei, aude şoapte. Oarbă? Schiloadă? Cine? Fetiţa lui, a celui aşa de glorios sărbătorit azi? Feţişoara Raşelei? Bucuria lui Henadad? Dar e nedrept, e

nedrept! Cine îl pedepseşte atât de crud, Dumnezeu? Stătea cu gâtul întins spre leagănul copilei, să spună ea că nu e adevărat, că se va face bine, că tatăl nu e vinovat. Oaspeţii, prostiţi de ceea ce aflaseră, aşteptau. Ce? Poate că aşteptau să izbucnească durerea, s-o audă şi ei, să o audă răbufnind o dată cu mărturisirea. Fără un geamăt al lui, nu îndrăznea nimeni să se jelească şi să se bată în piept, nici să urle, nici să plângă cu hohote răsunătoare. Ochii toţi erau pe Jutabel, iată, buza de jos începuse să-i tremure ca unui bătrân, dar tot nu plângea. Îl împiedica tot decorul de fast şi lux, nu intrau unele în altele, se ciocneau, nu se mai potriveau; cumplită linişte, apoi exclamările:

— Ce? Ce-a spus?

Şi şoaptele între invitaţi se multiplicau:

— Bilha, sărmana copiliţă, e oarbă şi schiloadă. Aţi auzit?

— Nu, nu, răcneşte Jutabel. Nu, nu se poate!

Nădăjduia ca la strigătul lui vraciul să spună că s-a înşelat.

Ce gândea acum nu ştia nimeni. Se gândea, desigur, că-l pedepsise Dumnezeu. De aceea era atât de împietrit. E groaznic să-L ai pe Dumnezeu Judecător. Acum se trezise din spuza crimelor şi a hoţiilor nenumărate.

îi apărură ca-n vis listele lungi cu nume de zeloţi, cu averea lor, aici. Ştreanguri înşirate în văzduh, da, da, şi acum le plătea. Era pedeapsa lui Dumnezeu, dar nu voia să-l vadă nimeni plângând. Nu. Trebuie să te ţii încă drept, rece, ţeapăn, să dezminţi cu făptura ta toate gândurile musafirilor poftiţi la petrecere. Nu voia nici măcar să lăcrimeze. Dar îi ardea gâtul, plânsul voia să izbucnească şi nu-l mai putea ţine în el. Nu, să nu-l slobozească decât după plecarea oamenilor care îl priveau. E prea nenorocit. Să plece lumea care-l înconjura, să plece! Dar cine să le spună că Jutabel voia să plângă? Oaspeţii nu se mişcau, se uitau unul la altul şi dădeau din cap. O, de ce nu pleacă nimeni? Priveau la lucrurile, la mătăsurile întinse şi dădeau din cap. Şi ce voiau să

vadă? Priveau şi clătinau din cap. Tot ce nu pomeniseră pe când dansau, acum ştiau. Se uitau până şi la divanurile cu picioarele de malachită²⁹ şi dădeau din cap. Ce voiau? Să-l lase să răcnească ca un animal, atâta putea face. Să-şi verse focul cu strigăte, cu urlete, aşa cum nu era evreieşte, dar dacă aşa simţea acum... O gheară în pântece îi scormonea măruntaiele, dureros. Cupa îi scăpă din mâini, jos. Nici nu mai ştia că o are. Vinul curgea pe covor ca o dâră de sânge. Cu ochii pe obrazul fetiţei, îi cerea în gând iertare. Ii cerea însă iertare, îi făgăduia că o să se schimbe. Ce să se schimbe? Îi şoptea în gând: „Spune, Bilha, mica mea Bilha, spune că boala ta o să treacă, o să te faci iar sănătoasă, spune că s-a întâmplat aşa şi cu copiii altora, că tatăl tău nu e de vină, că e doar un spasm, o convulsie care ia aspectul ăsta, spune, hai. Nu pot, Bilhuţa mea, nu pot să te ştiu oarbă, nu pot să te ştiu schiloadă. Ai să te faci bine de îndată, sau mai târziu, cândva. Simţea cald, simţea frig, năduşea, tremura, nu ştia ce se întâmplă cu el, dar moartea îi părea a fi atât de plăcută. în fine, se trânti pe un scaun, îşi puse palmele peste faţă şi izbucni în plâns. Umerii încovoiaţi se scuturau sub veşmintele colorate.

Dar de ce mai sta lumea? Ce voiau să vadă, mulţi plecaseră, petrecerea se sfârşise. Dar mai erau alţii, adunaţi în spatele lui. Ce voiau să vadă? Să vadă cum plângea un tată? De ce nu pleacă, să-l lase singur să urle, să ţipe, să plângă, să strige? Nu pleca nimeni? Puternica lui răsuflare pe nimeni nu gonea? Voiau să vadă cum plânge un fariseu care a greşit? Nu, nu voia să plângă încă. Nimeni nu avea să audă nici măcar un hohot din gura lui! Voia să rămână tare în faţa judecăţii lui Dumnezeu, căci o judecată e de acum pornită.

în sfârşit, au plecat şi cei ce nu se îndurau. Acum e singur

29 Malachită = Malahit; o substanţă de culoare verde, cristalizată, folosită la fabricarea unor obiecte decorative.

cu durerea lui.

Poţi plânge Jutabel Ben-Eber! Nu te vede nimeni. Lămpile sunt stinse. Dar Raşela unde e? Ştie? O! Doamne, sărmane Jutabel, mândrule şi necinstitule Jutabel, om fără scrupule şi fără milă, ce-ţi plângi acum? Pedeapsa lui Dumnezeu, durerea, ruşinea. O cumplită groază ai simţit în tine la gândul că Raşela ştie. Unde e? Stă acolo, nemişcată, cu faţa vânătă, e înlemnită. Petrecerea acum s-a sfârşit, iar mama e împietrită.

Spre seară, Sea a intrat la Caiafa. Sea era fosta doică a Marelui Preot, azi o biată bătrână care mai trebăluia în casa stăpânului ei. Umbla la geam, îl deschidea, îl închidea, trăgea perdeaua, umbla pe la birou, în fine, se vedea că voia să-i spună lui Caiafa ceva, dar nu îndrăznea.

Observând că era neliniştită, Caiafa a întrebat-o:

— Tu vrei să-mi spui ceva, Sea?

— Da, stăpâne, dar numai ţie.

— Poţi vorbi. Tu ştii că nu ascund nimic.

O clipă, Sea s-a codit, dar numai o clipă. Apoi a spus:

— Voiam să te întreb, Stăpâne, tu ce zici de Ioan Botezătorul?

— De Ioan Botezătorul? Dar cine e?

— Nu ştii?

— Nu. Nu ştiu. Aştept să-mi spui tu. Care Botezător? Unde botează? Pe cine botează?

— Să fie adevărat, Stăpâne, nu ţi-a spus nimeni nimic?

— Nimic. Ce să-mi spună? Dacă ştii tu ceva, spune. E vreun preot? Trebuie să fie măcar preot dacă botează!

— Cum se poate să nu ştii tu, Stăpâne, că e un prooroc care

botează oamenii în pustiul Iordanului, dar care cere mai înainte oamenilor pocăinţă?

— Ei bine, nu, nu ştiu. Spune ce ai aflat tu. Dacă ai început, sfârşeşte, cui cere el pocăinţă?

— Se poate? Tu, un crai al preoţiei, un „Sahan Haccanim“, tu, tocmai tu să nu ştii că înspre Iordan trec caravane încărcate cu oameni ca să asculte un prooroc vorbind?

— Un prooroc, zici tu? Ştii tu ce e un prooroc? Trec caravane să-l asculte, ce poveşti îmi spui? Şi întorcându-se către cei doi vizitatori, întrebă:

— Ştiţi voi ceva despre caravanele în mişcare?

Jutabel, ca şi celălalt saducheu, răspunseră cu sinceritate:

— Nimic.

— Tu ştii, Sea, ce e un prooroc? De-ar fi un prooroc pe undeva, în Israel, am şti întâi noi. Aceia nu vin aşa, deodată, sunt vestiţi întâi de preoţii din Templu. De patru sute de ani, de la Proorocul Maleahi, nu s-a mai auzit glas de prooroc, şi-acum să fie unul la Iordan şi nimeni să nu afle? Ai dat crezare vreunui zvon, vreunei glume, vreunui aiurit, sau poate ai ajuns la mintea bătrâneţii şi înţelegi de-a-ndoaselea ce-ţi spune vreun zăpăcit de om?

Sea s-a încruntat şi întorcându-se spre Caiafa, i-a răspuns:

— De ce-mi vorbeşti aşa? Ştii bine că eu nu te înşel pe tine, şi chiar dac-aş mânca în casa ta cenuşă şi nu pâine, tot n-aş îndrăzni să fac o glumă şi să te păcălesc. Se poate? Este aşa precum am spus, mai jos de Tekoa, la Iordan, în plin pustiu, botează un prooroc.

— Şi tu de unde ştii?

— De la Ioan pescarul, fiul lui Zevedei din Bethsaida, acela care ne aduce peşte.

Acum, Caiafa se întoarse spre Jutabel:

— Auzi? E de la tine, din Galileea, din ţinutul tău; şi tu nu

ai aflat nimic?

— Ţi -am răspuns, Iosife, nu ştiu nimic. Un pescar din Bethsaida? De-ar fi fost ceva adevărat, cred că eu aş fi aflat întâi.

— Şi ce ţi-a spus acel pescar, Sea?

— Că pleacă o caravană în pustie ca să asculte un prooroc.

— O caravană, plecată din Galileea? se miră Jutabel. Şi eu să nu ştiu? O caravană cere o mişcare, sunt pregătiri cu multă vreme înainte, şi nimeni să nu-mi fi spus mie ceva? Doar din Galileea vin şi eu!

— Şi totuşi e aşa cum spun, se încăpăţână Sea. Pescarul nici n-a mai aşteptat ca să i se plătească peştele şi a fugit grăbit, să nu piardă caravana.

Caiafa se uită lung la Sea:

— Ce vorbă poate fi şi asta? Vreo scornitură; şi ce le spune acel Ioan Botezătorul?

Sea se cam sfia.

— Hai, spune, despre ce vorbeşte?

— N-am să îndrăznesc să-ţi spun, tot n-ai să crezi!

— Spune, hai, spune!

— El zice că va veni Messia.

întâi, parcă nici nu înţeleseseră. Tăcea Caiafa, tăcea Jutabel. Pe urmă, Caiafa şi-a deschis gura lui, cu cei trei dinţi, a dat capul pe spate şi a izbucnit în hohote de râs:

— Ei, asta-i bună, şi tu ai crezut?

Dar cine-i el să ştie? Pe Messia îl aşteptăm şi noi, dar când o să vină, şi dacă vine, asta e greu de ştiut.

— De aceea te-am întrebat, Stăpâne.

— I s-a arătat vreun semn? Avut-a vreo vedenie? A auzit vreun glas? De-ar fi fost aşa, era dator să vină la Templu şi să spună preoţilor, şi am fi judecat împreună dacă a fost glas din cer sau nu. Era dator să ne vestească pe noi. Cum, să ştie doar el şi să nu dea nici o socoteală? Să fie o taină doar pentru el? Şi cine-i el?

E cel puţin evreu? Cine sunt părinţii lui? Noi, căpeteniile, trebuia să ştim mai-nainte. Au mai fost şi alţii care au vestit pe Messia mai-naintea lui, şi nu s-a împlinit.

— Nu e totuna atuncea şi acum. El nu spune că Messia va veni „cândva“, peste ani şi ani, spune că va veni „acum“, că acum este vremea.

— Cum adică „acum“?

— Acum, adică azi sau mâine. Şi chiar îndeamnă lumea care vine să-L asculte acolo, în pustiu, să nu plece acasă, că s-ar putea să Se arate dintr-o clipă în alta.

Atunci Caiafa, Jutabel şi celălalt saducheu se înspăimântară. Păliseră uşor şi unul şi ceilalţi doi. Nu că ar fi crezut ce le spusese Sea, dar oricum, să auzi aşa vorbe, „azi sau mâine“, te cutremuri. Nu erau pregătiţi defel pentru aşa o veste. Se zăpăciseră, nici nu ştiau prea bine dacă să se bucure sau nu. Ar fi trebuit, desigur, să se bucure, căci venirea lui Messia cuprinde tot iudaismul, fiind baza credinţei evreieşti. Şi totuşi, nu ştiu cum, parcă nu le era la îndemână nici să creadă şi nici să dorească acel lucru.

— Fie şi cum spui tu, Sea, şi chiar aş dori să ai dreptate, căci e şi dorinţa noastră. Pentru asta chiar ne şi rugăm în rugăciunea „Schemone Esse“. Toate popoarele îşi au credinţa în trecut, numai noi, evreii, aşteptăm mântuirea în viitor, adică de acum înainte. Dar acum te linişteşte şi aşteaptă, căci acum deodată nu pot să-ţi răspund, o să mai vorbim şi mâine.

Sea a dat din cap şi a spus:

— îmi pare că nu prea vrei să crezi, dar fie şi aşa, să lăsăm pe mâine. Mai doreşti ceva, Stăpâne? E bine ce-am făcut? Uite laptele, l-am pus aici, să las obloanele închise? Să ai odihnă bună, Jahve să te păzească! Şi Sea a plecat cu un oftat.

După ce uşa se închise, toţi trei, speriaţi, se întrebară unul pe altul:

— Tu ce zici, dar tu?

— Eu, spuse arhiereul, vă spun adevărat, demult nu mă mai gândesc la Messia! Nu-L mai aştept, şi aşa, deodată, să cred ce-i dă pustnicului prin cap?

Caiafa era totuşi speriat. Cu obrazul lui ca o bilă, cu gura mare, cu urechile clăpăuge şi ochii mici, plutea, dus pe gânduri.

Jutabel, sincer, îşi spunea părerea:

— E adevărat că de mult n-am mai deschis Scriptura. Azi trebui s-o iau de la capăt, s-o cercetez cu de-amănuntul, să aflu de e vreo potriveală cu ce ne spune Sea. Eu nu cred ce spune acel Botezător, căci nu-i nici un semn. Cum de s-a răspândit cuvântul lui ca să vină lumea toată, cu caravane pline şi să-l asculte? Pentru venirea Messiei ar trebui să se cutremure pământul, sau cerul să se despice, să vină cor de îngeri, dar aşa, să aflăm de la Sea? Şi ea de la un pescar? Ei să fie crainicii sosirii lui Messia?

— Da, răspunse Caiafa, ar trebui să ia parte şi natura. Că aş fi fericit sau nefericit, nu ştiu, dar nu simt bucuria deplină pe care ar trebui s-o am.

— Şi oare preoţii Templului nu ştiu nimic, n-au nici un semn? Deodată, lui Jutabel îi trecu ceva prin gând:

— Dar dacă l-am chema pe Nicodim, sau pe Remat, sau pe Khoni? Ei cercetează de ani de zile, după spusele proorocilor, venirea lui Messia. Şi s-ar putea să ne spună ceva.

— Ideea ta nu e rea.

Şi îndată cei trei farisei au fost chemaţi.

— Khoni, îi spuse Caiafa, se pare că s-a arătat la Iordan un prooroc. Acela L-ar prevesti pe Messia. Tu ce zici? Ai cercetat Scriptura, ar fi acum timpul?

— După socotelile mele, Iosife, vremurile „nu sunt împlinite“. Scriptura spune că atunci cerul se va face sul, că pomii vor înflori a doua oară, că mielul şi lupul se vor culca pe acelaşi loc, că ciorchinul de strugure va fi aşa de mare, încât un bob abia va încăpea într-o barcă. Or, toate aceste vestiri nu s-au împlinit,

stau toate pe loc, sunt tot ca altădată.

— Aşa e, Khoni. Dar tu, Remat, care îl cercetezi pe Daniil, tu ce-ai găsit?

— Da, adevărat, pe Daniil îl cercetez, darnu aş vrea să fac vreo afirmaţie pe care încă n-am dovedit-o. Hristos, după părerea mea, ar fi să vină după şapte săptămâni de ani.

— Adică?

— Şapte ori şapte, patruzeci şi nouă, deci ar fi acum, dar nu îndrăznesc.

— Cum socoteşti?

— De la robie, dar nu pot fi sigur. Poate am greşit, nu ştiu dacă am socotit eu bine şi anii religioşi? Profetul poate a vrut să înţeleagă anii cei civili, aşa cum socoteau în Babilonia, sau poate anii calculaţi după soare.

Nu este un lucru prea uşor să faci o socoteală. Scriptura e o mare taină, chiar semnele de care aţi vorbit mai înainte nu trebuie luate aşa precum sunt scrise. Cerul care se face ca un sul, sau ca un sac, are o altă tâlcuire. Am spus că sunt vremurile împlinite, după anumite socoteli din Daniil, dar nu îndrăznesc să răspândesc o ştire atât de sfântă! E doar părerea mea, de aceea nu v-am spus nimic mai înainte. Şi ce am socotit, ţin încă în taină, dar fiindcă nu ne aude nimeni din cei străini şi suntem între noi, aici, şi nu ne judecă poporul, eu totuşi cred, şi chiar nădăjduiesc, că acum este timpul şi că acel Ioan Botezătorul ştie mai mult decât ştim noi. Are o cale legată mai de-a dreptul cu cerul, căci altfel n-ar vesti cu hotărârea cu care o face că va veni Hristos azi sau mâine. Eu sunt cu socoteala, el e cu Dumnezeu.

Au tăcut apoi, îngânduraţi.

— Dar tu, Nicodim?

Nicodim (pe numele lui evreiesc Buni), bătrân, cu faţa albă, cu barba lungă, cu ochii albaştri şi cu glasul potolit, începu:

— Iosife, da, am să-ţi spun şi eu ce cred, deşi prea luminat

nu sunt nici eu. Aş vrea să primesc o îndrumare în gândurile mele. Ce vreau să spun? Că pustnicul, dacă botează şi cere pocăinţă şi chiar şi o mărturisire mai înainte de botez, e lucru bun, aşa cum s-a mai spus aici. Aceasta ar trebui să-ţi placă, pentru că izbuteşte acolo unde e mai greu. Dar dacă Ioan Botezătorul vesteşte pe Messia atât de hotărât, atunci, adevărat, aşa precum ai spus, e datoria noastră să-L cercetăm mai de aproape, ca să ştim anume ce lucrare face, de la om sau de la Dumnezeu. Eu am o teamă, o teamă că ar fi o bucurie pentru noi ca să nu fim, cumva, orbi. Mă gândesc la ce a spus proorocul Maleahi, e scris doar în Scriptură, că în preajma zilei mari, înfricoşate, ne va trimite în duhul lui Ilie un mare prooroc. în mintea mea, nu destul de ascuţită, mă întreb, Nazi, dacă Ioan Botezătorul nu ar fi acel Ilie. Nu, Messia nu. Dar proorocul Ilie care ne va vesti pe Messia, asta e credinţa mea.

Caiafa, Jutabel şi celălalt saducheu au tăcut. Să fi revenit Ilie proorocul pe pământ?

Cel mai înfricoşat era Jutabel Ben-Eber.

Poveştile cu pocăinţă, cu păcate, cu pedeapsă, cu judecata cerului îl tulburau adânc.

Nici nepăsător nu putea rămâne, şi nici pe altul nu voia să întrebe, aşa că luând cu el pe Samuel, pe Roban, pe Simeon şi pe Gad, s-a luat după cuvântul Seei şi a pornit la drum, convins că la mijloc era vreo înşelăciune, ceea ce şi dorea. Nădăjduia că, aşa cum erau gătiţi în haine de argint, cu lente³⁰ aurii, cu cănăfiori³¹strălucitori, cu hef alb şi agalom, încinşi la mijloc cu un brâu de aur, îl vor intimida pe acel Ioan Botezătorul, de la care vor smulge taina cu venirea lui Hristos.

Când au ajuns la Tekoa şi l-au privit pe Ioan Botezătorul,

30 Lentă = panglică lată de mătase, purtată de regi şi demnitari la serbări sau ritualuri.

31 Canaf = ciucure; Cănăfior = (diminutiv) ciucuraş, ciucurel. Ornament făcut dintr-un mănunchi de fire, cu care se împodobea marginea veşmântului.

s-au ruşinat pe dată. Nici efod³² alb, nici haină largă, nici cănăfiori, nici lente aurii, nici agalom sucit, nimic din toate acestea, dar câtă măreţie! Cum poţi, cu pieptul gol şi ars de soare, cu o blană de cămilă încinsă peste mijloc, cum poţi fără keton fără talit³³, desculţ, cu barba încâlcită, să pari atât de mândru şi în privire atât de smerit?

Pustiul l-a născut. în chipul lui era ceva din piatra arsă, ceva din nisip, iar negrul din prăpastie părea că s-a adunat tot în ochii lui. Ce mândră înfăţişare!

Ce focuri scânteiază de cum priveşte omul, ce buze negre, ce umeri pârjoliţi! O, ce rău le pare că au venit, căci nu e locul lor aici. Ceva îi înspăimântă, le este frică de Ioan Botezătorul. Aici Ioan este stăpân. Oricine poate desluşi că-n braţele vânjoase strânge puternic întregul cer cu soare, lună, stele, cu îngeri şi cu Heruvimi. Chiar Iordanul îi pare supus lui, căci, venit cu grabă mare din coastele întinse ale Muntelui Hermon, Iordanul, de îndată, îşi încetineşte mersul ca să sărute cu buze reci de gheaţă talpa celui ce de o viaţă întreagă a împărţit cu el pustiul şi amarul, nisipul şi arşiţa şi pulberea din drum.

În jurul lui Ioan, dealuri pleşuve, şopârle îmblânzite, şerpi ce se prigoresc la soare, o pădurice de tamarişi³⁴ din care pustnicul culege pentru hrană o miere acră şi amară.

32 Efod = 1. veşmânt cu care se încingeau preoţii, acoperea doar partea corpului de la cingătoare în jos; 2. o piesă de veşmânt proprie numai arhiereului (Marelui Preot), purtată peste keton, confecţionată din stofa ţesută din fir de aur, lână, de culori diferite şi in. Era alcătuit din două bucăţi (spate şi faţă), prinse pe umeri cu o agrafă de aur, în care erau fixate pietre d onix; 3. obiect de cult, portabil, folosit de preoţi în consultarea voinţei lui Jahve. Efodul se prezintă ca un receptacol, de forme diferite, în care se păstrau sorţii sacri, răspunsurile oraculare, Urim şi Tumim, dispărute după moartea „primilor profeţi“. Refe ririle la aceste oracole încetează odată cu domnia lui Solomon.

33 Talit, scris şi Taleth = îmbrăcăminte specială, un fel de şal special, pentru rugăciune, cu care se acoperă capul şi ochii ca să nu fie tulburată atenţia.

34 Tamaris sauTamarix = arbust cu frunze mici şi flori roz, dispuse în formă de ciorchini, specific litoralului din sud (Tamariscus).

Şi acolo, mai departe, o buruiană înaltă, plecată înspre el, cu miez frumos ca floarea de cicoare, pare şi ea că ascultă cuvântul ce-l rosteşte Botezătorul. Şi acolo, înspre Miazăzi, începe o vale adâncă ce-nfundă lătratul de şacal.

Jutabel, cu alaiul lui, a venit să iscodească, dar nu are ce iscodi. Le apare drept în faţă un pustnic ca Ilie, îi seamănă în tot. Îi seamănă la ochi, la păr, la barba împărţită în buclişoare, iar ca îmbrăcăminte, o blană de cămilă ce-i înfăşoară trupul, şi e neîndurător în vorbă cu cel ce poartă o vină! La fel ca şi Ilie, ţine cuvântul lui, cu foc şi ameninţare, dar pe când Ilie a fost hrănit de un corb cu pâine şi cu carne, el, Ioan Botezătorul, nimic nu a primit nici de la corb, nici de la om. Că se arată atât de voinic, hrănit doar cu lăcuste şi cu miere acră, nu poate fi decât o taină de la Dumnezeu.

Rabinul Roban îi suflă lui Jutabel, încet:

— Ce zici, Jutabel, l-ai auzit cum a vorbit? Ce a spus el de pocăinţă, de mult am spus şi noi, dar vezi, el, când spune,pare că şi trăieşte tot cuvântul ce i-a ieşit din gură. Al nostru e din carte, al lui e de la el, din inima lui. Şi-apoi, priveşte cum întreaga lui făptură este o propovăduire. Vorbim şi noi de împărăţie, de adevăr şi de iubire, dar nu suntem pătrunşi ca el. Îţi bagă în cap că eşti un păcătos, îţi face frică. Uite, acum a tăcut şi se uită înspre noi. îmi pare mie sau este chiar adevărat că ochiul lui este fără de blândeţe?

Zicând acestea, Roban s-a ascuns de ochii aprinşi care îl priveau. Roban s-a împins în spatele lui Jutabel, mai înspre pădurice, mai înspre sălcii. Îi făcea semn şi lui Jutabel să vină într-acolo. Are să-i spună ceva.

— Hai, Jutabel, ce faci? Ce-ai hotărât? Noi nu suntem nici sfinţi, nici păcătoşi, nici pregătiţi să începem o viaţă ca de sfânt, mă înţelegi prea bine.

— Nu, îi răspunse Părintele Adunării, nu te înţeleg deloc.

Ce vrei să spui cu altă viaţă?

— Omul acesta botează şi cere mai înainte să ne mărturisim. Să mărturisim păcatele pe care le-am făcut.

Jutabel a tresărit:

— Ce-ţi dă prin gând? Să ne mărturisim noi? Noi, căpeteniile? Ce cinste ne-ar mai da mulţimea să ştie că avem noi păcate?

Şi adaugă repede:

— Chiar de-am avea un cât de mic păcat, el trebuie, şi chiar poporul să creadă, că nu avem nici unul, şi de altfel nici nu avem.

Nu mergem în toate sâmbetele la Sinagogă, nu ne dăm darea la Templu, nu ne spălăm pe mâini, cum datina ne-o cere? Nu ne închinăm, nu jertfim? Nu postim de două ori pe săptămână şi nu dăm zeciuiala aşa cum spune Moise? Nu păzim Sabatul? Ce vrei mai mult? Fără noi, unde ar fi credinţa? De ce să ne smerim mai mult decât se cade? Nu văd deloc nevoia. O să găsească poate că suntem prea trufaşi. Da, adevărat, suntem, cum să nu fim când avem învăţătura pe care o avem?

Roban i-a pus mâna pe umăr şi i-a şoptit:

— Eu vreau să plec de aici, mi-e teamă de acest om, ai auzit ce-a spus acum? Nu? Unde-ţi era gândul? Ioan s-a uitat spre noi şi a spus că ne cunoaşte şi fapta şi gândirea, aş vrea să plec, Jutabel, repede.

Plecarea era şi în gândul lui Jutabel, dar a răspuns că îi era totuna dacă pleca sau rămânea.

Auzind Simeon că Jutabel ar voi să plece, se supără şi îl întrebă:

— Ce ai spus, Jutabel? Să pleci? De aceea am venit, numai ca să ne uităm la Ioan Botezătorul, apoi să ne întoarcem? Şi lui Iosif, arhiereul, ce-i spunem? Atâta doar, că l-am văzut? Umblarăm aproape o zi şi-o noapte, în soare şi în praf, şi luăm

drumul înapoi? De aceea am fost trimişi, fără să-i punem măcar o întrebare? Ne facem de râs. V-am auzit vorbind de mărturisire. De ce? Noi avem ziua Ispăşirii, când facem pocăinţă, nu ajunge atât, sau noi punem lege peste lege? Să facem ca David, să ne luăm harfa şi să ne tânguim păcatul în auzul tuturor? Dacă am păcat, nu e nevoie să-l strig aici să afle tot poporul. Sunt de ajuns lacrimile pe care le vărs în taină. Sunt fariseu ca tine, Jutabel, avem alte însărcinări, nu acelea de a ne mărturisi. Doar n-am făcut atâta drum numai ca să-l privesc.

Ce avea să mai spună Jutabel? Era la mare strâmtoare. Nu voia nici să plece, nici să rămână.

— Aşa e, precum spune Simeon. Dar mai înainte de a-l întreba pe Ioan Botezătorul cine e, de unde vine, va trebui să ţii o cuvântare către mulţime, să nu părem doar nişte bieţi ascultători. Ar fi periculos să taci, suntem datori să fim cu îndrăzneală. Noi n-am venit la judecată, ci la o cercetare. Nu Ioan Botezătorul să ne întrebe pe noi de ce am venit sau ce-am făcut în viaţă, ci noi să-l întrebăm de unde vine, cine e şi de ce ia cuvântul aici, în pustie, fără să ştie cei mai mari de la Templu! Cum îndrăzneşte să-L vestească pe Messia, când nu e nici un semn? Şi noi, adevăratele căpetenii ale vieţii religioase, să nu aflăm nimic? Doar el ştie? Dacă a avut o veste din cer, să ne-o fi spus şi nouă, este dator s-o facă, chiar dacă ne nesocoteşte. Dacă avem păcat sau nu, nu-i treaba lui. Noi n-am venit la mărturisire, ci să ne facem datoria, să ne împlinim solia. De ce vă temeţi? Hai, Jutabel, fă-ţi datoria, luptă, răspunde, susţine faima ce-am moştenit-o de la înaintaşii noştri, să nu creadă aceştia care stau aici şi ascultă că s-a sfârşit cu noi şi locul ni l-a luat Ioan Botezătorul. Vorbeşte-i lui, ce are el de spus, să spună în faţa tuturor. Trezeşte-i pe aceşti încremeniţi, smulge-i de aici. Nu vezi, parcă au crescut din piatră, stau nemişcaţi. Vorbeşte-le, Jutabel, să ştie şi de noi, să ştie că tot mai suntem tari şi tot cuvântul nostru va trebui cinstit. Vorbeşte-le,

fii mare, fii fariseu temut. De-a fost cuvântul nostru prea moale pân-acum, arată-l azi, cu altă faţă, cu faţa lui de foc. Biruieşte, Jutabel, să nu pierdem. Vino mai aproape, vino în faţa lui, vino să te vadă.

Se apropiară şi Daniil şi Callia, zicând:

— Are dreptate Simeon, şi Ner, şi Ama, spune şi tu ceva. Să-i laşi întreaga glorie lui? Zdrobeşte-i cu ştiinţa ta, arată că n-a murit în noi cuvântul, nici Cartea Sfântă. Vorbeşte acum, să nu părem prea mici şi să ne batjocorească până la urmă atâţia gurăcască! Vorbeşte-le de sus, cu tărie, arată că nu vine acum Hristos şi poate izbutim să sfărâmăm zidirea prea semeaţă ce s-a înălţat aici.

— Te du spre el, Jutabel, fă să renască prin cuvântul tău gîndul nostru fariseic. Tu ai făgăduit pe drum că te vei război cu el.

— Da, aşa e, dar m-am răzgândit. Nu vreau să mă agăţ de vorba lui, nici să aduc dezamăgirea acestora de-aici. Ar fi mai rău. Noi suntem pentru împăcare, nu pentru răzvrătire. Pe Ioan Botezătorul să-l întărim. Mulţimea şi-a dat seama că stăm alături de ea. Atâta ajunge. Să nu stârnim gâlceavă, căci nu-i nici o nevoie, şi-apoi, mai e ceva, eu sunt făcut să-mi ţin cuvântul în Templu, nu în câmpii şi lunci. Aici, nu e de mine. Eu sunt prea sus şi ei prea mici. Nici nu se potriveşte cu atâţia gură-cască, ce nu ştiu nici să citească, să le dau eu o lecţie născută din Scriptură. Ce-ar înţelege ei? Un lucru mai de seamă e greu să le spun lor, căci nu sunt cărturari. Războiul nu-i de aur decât atunci când poţi lupta cu unul ca şi tine, să nu ştii mai dinainte de birui tu sau el. Să-mi prăpădesc eu ştiinţa pe văi şi pe câmpii? Priviţi şi voi, face? E vreunul cu care m-aş potrivi eu? Ei nu ştiu bine nici ce aşteaptă, nici ce vor, măcar că se botează şi se mărturisesc. De aceea mi-ar fi şi silă să mai deschid gura, dar încă să-i învăţ aşa cum cere Legea? Ce pot ei să înţeleagă? Ei nu-nţeleg o iotă, şi

eu să mă ostenesc ca să le fac podoabă? Suntem mult prea sus, prea mari, prea teologi ca să facem şcoală aici. Mândria mea mi-e scumpă şi ţin la ea, mă-mpac cu ea, mă împac cu gloria mea cum m-aş împăca cu un frate, şi lupt să nu mi-o schimb pe ceva mai mic. Dacă aş vorbi aici, m-aş crede prăvălit de sus şi până jos. Nu, credeţi-mă, aicea nu-i de mine, şi nu e nici de voi, lăsaţi-l să vorbească, lăsaţi-l să asculte, nu-i laudă pentru noi să fim aici. Aş fi chiar fără milă, ştiind cât sunt aceştia de simpli şi de mici, iar eu, care ştiu atâtea, să mă arăt puternic! N-aş vrea nici chiar Botezătorului să-i aduc vreo jignire, mai bine altceva. Ce aţi zice voi dacă luăm parte la acest botez, dar, bineînţeles, numai aşa, de formă, ca să zicem că totuşi am împlinit dorinţa lui, iar poporul va vedea că n-am venit cu gânduri de război. O stropire cu apă n-o să ne strice, mărturisiri însă nu facem, precum aţi spus şi voi, nu s-ar cădea.

Îi era frică de Ioan, de aceea a şi vorbit atât, să împace lucrurile. Au mers în grup spre Ioan şi cu glas care mai degrabă porunceşte decât cere îi spuseră:

— Am vrea şi noi, învăţătorule, să fim de tine botezaţi.

Ioan le-a înţeles şiretenia, şi-a adunat sprâncenele şi i-a întrebat tăios:

— Să vă botez? Atâta tot? Fără mărturisire?

— Desigur, fără.

Simţeau că se apropie furtuna. El repeta după Jutabel:

— Fără? Cine v-a spus că împlinind doar un botez de formă scăpaţi de răul ce vă aşteaptă? Pe cine vreţi să înşelaţi? Botezul meu nu e o glumă. Deşi e doar cu apă, aflaţi că după botezul meu vine Cel ce are lopata grea în mână şi El o să cureţe aria şi pleava o va arunca în foc.

Au înţeles că e vorba de Hristos. Deci va veni şi va fi necruţător. El va ţine lopata grea în mână. El o să cureţe aria şi pleava; adică pe cei răi, cei păcătoşi o să-i arunce în foc. Mai

era nevoie să spună mai mult? Hristos va veni şi-i va judeca pe oameni. Soarta ce-i aştepta era Iadul şi limbile de foc.

În spatele lui Jutabel, murmurară aleşii lui Caiafa, aleşi din casa mare a judecăţii — Igheal de-a dreptul s-a mâniat şi i-a cerut socoteală de vorbele rostite, arătând că nu puteau fi chiar aruncaţi în Iad, fiind fiii lui Avraam, şi ca fii ai lui Avraam le este făgăduit Raiul, nu Iadul! Când, voind Ioan Botezătorul să arate că prin purtările lor nu mai sunt fiii lui Avraam, că au pierdut această stare, Igheal, presimţind că mai vin şi alte mustrări, se grăbi să-i taie vorba:

— O, lasă asta! Mai bine spune cine eşti, ce drepturi ai, căci pentru a afla despre tine am fost trimişi aici. Cine eşti? Eşti tu poate Ilie? Te asemeni mult cu el la port şi la vorbă şi ştim că proorocul Maleahi îl vesteşte mai înainte de Messia pe Ilie.

— Nu, nu sunt Ilie.

— Eşti poate proorocul?

— Nu sunt nici proorocul.

— Atunci cine eşti? De ce nu spui adevărul?

Se apropie şi Gad. îl întrebă cu glasul pe jumătate:

— Eşti poate tu Hristosul?

— O! Nu, nu sunt Hristosul, eu sunt atât de mic şi atât de nevrednic, că nici de încălţămintea Lui n-aş îndrăzni să mă ating.

O! Atunci au respirat adânc cu toţii şi şi-au ţinut răsuflarea în timpul întrebărilor. Jutabel îşi umflă pieptul şi-şi ridică bărbia. Dacă nu e Ilie, nici proorocul, şi nici Hristos, nu mai vedea primejdia şi simţea că poate fi iar îndrăzneţ, de aceea se trezi zeflemisind:

— Dacă nu eşti tu Ilie, nici proorocul, nici Hristos, de ce botezi?

— Îţi răspund ca şi prima oară, eu nu botez decât cu apă, e doar un semn pentru cei ce s-au mărturisit şi care sunt curaţi şi pot primi botezul lui Hristos, şi când vor lua acel botez în duh,

vor fi şi înălţaţi, pentru a primi lucrarea Lui de mântuire. Dar cine e nemernic şi nu vrea pocăinţă şi vrea cu nepăsare doar un botez cu apă, acela până la urmă o să adune dintr-un botez de foc o mână de cenuşă.

— Şi ce zici tu? Vine Hristos?

— Da.

— Când?

— Poate şi acum, în timp ce vorbim.

Se speriară. Venise şi Callia, grăbit să intre şi el în vorbă:

— De unde ştii tu taina pe care nu o ştie altul? Cine eşti? Cei care ne-au trimis aici doresc să afle şi aceasta nu poate să te mire, ne spune, deci, ce ştii şi cine eşti. Arhiereul crede că tu mergi prea departe vestind un lucru care este atât de însemnat! Venirea lui Hristos e doar credinţa noastră, trebuie să aflăm dacă e nădejde adevărată sau numai o părere. Când nimeni în Cetate nici bănuială nu are despre timpul lui Messia, tu le spui tuturor că vine azi sau mâine, sau poate chiar acum? Cu cine ai stat de vorbă şi dacă tu ştii de la altul, acel altul cine-i? Vorbeşti cu însuşi Dumnezeu, ca şi un prooroc, şi nu le vorbeşti decât acelora care vin să te cunoască, aici, în pustie. De ce să nu vii în Cetate, să te audă întregul popor? Nu oricine poate lua calea Hebronului ca să ajungă la Iordan!

Ioan Botezătorul le-a răspuns că ei demult îl pomenesc, şi de aceea s-au mirat şi s-au grăbit toţi să întrebe deodată:

— Ce spui tu? Noi am vorbit de tine? Când? Cum să vorbim de unul pe care nu-l cunoaştem, căci acum te vedem prima oară. Ce-am fi putut vorbi de tine şi cu cine?

— Aţi vorbit de mine cu cei ce vă ascultau cuvântul în Templu şi în şcoli. Şi veţi vorbi şi mâine, şi-n zilele ce vin, pentru că atunci când II veţi vesti pe Messia, mai înainte mă veţi pomeni pe mine. Uitaţi-vă la Isaia, la Cap. 40, la Stihul al treilea, care glăsuieşte astfel: „Un glas strigat-a în pustie“.

Toţi, speriaţi, au întrebat:

— Eşti tu glasul?

— Da, eu sunt Glasul.

Roban, Callia, Hamuel, Ighel, poate la fel ruşinaţi ca Jutabel, se traseră mai spre tamarişi şi în umbra deasă a pădurii, în întuneric.

Simţea şi Jutabel nevoia să se ascundă, să stea pânla apus de soare, când noaptea de argint, noaptea palestiniană va coborî pe plaiurile uscate, lăsându-se ca o oftare lină. Cu milă îi va acoperi obrazul ruşinat de ocara pe care o primise.

— Totuşi, nu mă-ndur de viaţă, aşa cum ea se pregăteşte să vină înspre mine, cu ameninţări de judecată şi ocară, cu pumnii strânşi şi mâna ridicată, să mă lovească în plin, aşa chiar, eu vreau să o trăiesc. Mi-e scumpă viaţa şi nu pot să renunţ la ea. Acum, mi-e încă bine, mai pot răbda o vreme, şi-apoi voi încerca să lupt.

— Să mergem. Se lasă noaptea cu iuţeala unei ploi. E noapte rea, să poposim la hanul zis „Al celor cinci coline“, de unde se întinde câmpia Bethabarei, „Bicatul Hajarden“.

în zilele următoare, au sosit în pustia Iordanului un grup de învăţători însufleţiţi de învăţătura Scripturii, ca deîndată să-L recunoască pe Messia.

Era Ramat, fiul lui Ebal, Rabit, în ultimul an de şcoală, Ishamia Ben Nahor, Nefraim Nahum, şi era Allon, un viitor fariseu, de pe acum cu ifose şi cu dispreţ.

în aşteptarea lui Hristos,pe care pustnicul îl vestea cu atâta hotărâre, simţeau cum le creşte nerăbdarea şi încrucişau tot felul de întrebări: „Unde se vorbeşte întâia dată de Messia?“

în care profeţie s-a spus că va veni după şapte săptămâni

de ani, cu ce solie vine şi din care fiu al lui David? Pe ce coboară, şi de unde trebuie să vină? De unde?

înainte de a le răspunde Ioan Botezătorul, ceilalţi strigară deodată toţi:

— Din Iudeea! Nu face parte din tribul lui Iuda? Desigur, din Ierusalim, Sfânta Cetate, care alta poate să fie?

Ioan Botezătorul întoarse capul:

— Nu. Vine din ţara lui Zabulon şi Neftali.

— Cum? Din Galileea?

Heli şopteşte la urechea lui Allon:

— De unde are Botezătorul atâta ştiinţă, dacă stă-n pustie de când era copil, şi n-a văzut pe nimeni şi n-a vorbit cu nimeni? Cum poate să le ştie pe toate fără să răsfoiască o carte sau să desfacă un sul?

Vicleanul Remat ar fi vrut să-l prindă pe Botezătorul cu alte întrebări.

— Cum e înfăţişarea Lui? Mai înainte, răspunse Heli.

— Atâta ştiu şi eu, că n-are strălucire. O spune, personal, Isaia „că n-are frumuseţe“, ca un lăstar ieşit dintr-un pământ uscat, că n-are frumuseţe, că n-are strălucire, nimic ca să ne placă. Nu vă amintiţi? Aşa a scris Isaia.

— Cum să n-aibă strălucire, tocmai El, Messia? Dar nu se poate! se răsculară învăţăceii toţi.

Heli se apără:

— Doar nu spun de la mine, voi nu citiţi Scriptura? Nu scrie Isaia că n-are strălucire? El nu poate greşi.

— Nu se poate, strigă şi Allon, când sunt atâţia bărbaţi plăcuţi la înfăţişare, El, tocmai El, Messia, să n-aibă strălucire? Cum s-ar putea? Dimpotrivă, ar trebui să arate atât de strălucit, ca nici un cuvânt să nu fie în stare să-L zugrăvească şi nici să-L poţi privi în faţă. Chiar dacă scrie Isaia că n-are strălucire, eu nu voiesc să cred. Vreau ca soarele să strălucească. Eu...

Rabit îi tăie vorba:

— Te-nşeli, Allon, te-nşeli şi tu, şi toţi ceilalţi care aţi vrea să aibă frumuseţe. E aşa cum scrie Isaia, şi altfel nici nu poate fi. Nu numai că n-are strălucire, nu are nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El³⁵.

— Vedenia pe care a avut-o Isaia nu poate să-l fi înşelat, ne dă şi amănunte: „că a crescut ca o odraslă slabă“.

Betan, blând din firea lui, se întristă:

— îmi pare rău de ce ne spui, dar ai dreptate, aşa e scris, acum mi-aduc aminte bine, şi totuşi mă obişnuisem să mă gândesc la El cum mă gândeam la chipuri de arhangheli. Voiam pentru Hristos măcar un chip de înger!

Helat nu se mai împotrivi:

— La urma urmei, nu trebuie un chip frumos când vii ca împăratul lumii. N-ajunge măreţia? Şi prea bine nici nu puteam şti ce-a vrut profetul să-nţeleagă prin „strălucire“. Că n-are strălucire, poate vrea să înţeleagă că nu vine cu fast, cu orgoliu, cu alai, mai ştiu eu ce să zic? Sunt împăraţi smeriţi care nu iubesc pompa, poate aşa trebuie să înţelegem. Îi va lipsi o strălucire omenească, sau poate că e un cuvânt de taină, ceva ce n-are încă dezlegare. învăţătorul meu nu ne-a vorbit de chipul lui anume, dar eu vă-ntreb, n-ar fi firesc să cucerească inimi şi popoare chiar fără strălucită înfăţişare?

— Eu nu ştiu de va fi frumos ori nu, dar ştiu că vine campărat şi atâta îmi ajunge. Vine ca împăratul lumii, îmi place deci să mi-L înfăţişez cu sceptru-n mână, călare pe asin, coroana scânteind pe fruntea lui de rege, şi o hlamidă³⁶ largă, zburând în jurul lui.

— De cum s-ar arăta în zare, să-I strigăm: „Fii binecuvântat,

35 Isaia 53,2.

36 Hlamidă = haină sau mantie împărătească din blană, stofa albă sau roşie, prinsă pe umăr cu o broşă.

Tu, împăratul lumii“, să ne închinăm, să sărutăm pământul, şi haina Lui de buze s-o strivim şi-n ea să ne-ngropăm obrazul.

Visau atunci, cu ochii înspre răsărit, visau un cal de aur şiun călăreţ fugos, cu şea împărătească, cu scări săpate-n aur.

Hefraim nu s-a arătat prea lămurit. îl întrebă pe Botezătorul:

— Ne spune, tu, învăţătorule, tu trebuie să ştii cum e, tu, care dintr-o clipă în alta ni-L vei arăta, nu vrei mai dinainte să ne spui ceva despre El? Tu trebuie să ştii şi cum arată, spune... Este adevărat ce spune Isaia, că n-are strălucire?

— Eu nu-L cunosc, răspunse pustnicul, nu L-am văzut vreodată. Duhul din mine mă-ndeamnă să-L aştept, e grija cerului să mi-L arate. Eu, ca şi voi, aştept, dar aştept pe cel vestit de Isaia.

Hefraim stăruia:

— Adică strălucire fără frumuseţe?

Ioan, în picioare, privind înspre câmpii, răspunse:

— Eu cred că vă legaţi prea mult de litera Scripturii şi socotiţi cuvântul întocmai cum e scris.

— Se poate altfel? întrebară deodată şi Remat şi Zikkar.

— Căutaţi la miez, atunci veţi înţelege.

— La miez?

— Zi şi tu ceva, căci noi vrem din vreme să aflăm, şi când ar fi să vină, să-L recunoaştem deîndată.

— Când spune Isaia că n-are strălucire, nu vorbeşte numai de chipul Lui, dar...

Şi n-a spus mai departe, gândirea n-a sfârşit-o, ci în picioare, cu gâtu-ntins, privea cu ochii ţintă spre o mică cărăruie. Era schimbat la faţă. El, cel ars de soare, acum era luminat. El, cel cu ochiul negru, acum strălucea, privea cu toată fiinţa lui, privea foarte departe, privea un om ce se îndrepta spre ei, venea spre ei.

învăţăceii n-au băgat de seamă că ochii lui privesc în zare şi iar îl întrebară.

Cum însă acesta n-a răspuns, întoarseră capul şi-l priveau. Ioan stătea cu braţu-ntins şi arăta în zare un om, strigând emoţionat:

— Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce vine să ridice păcatul lumii.

De îndată s-au ridicat cu toţii din iarbă, de pe bancă, s-au îmbrâncit şi au alergat, iar s-au întors de unde au plecat, priveau aici, priveau acolo, dar nu vedeau nimic.

— Unde, învăţătorule? Unde?

De frică să nu treacă de ei, priveau în toate părţile, dar nu vedeau pe nimeni şi nici nu auzeau vreun ropot sau fanfare, aşa cum se aud când vine un împărat.

îndrăzniră să mai întrebe o dată:

— Unde? Ce vezi? Arată-ne şi nouă.

Şi braţul ars de soare stătea întins spre cărăruie, dar ei nu vedeau nimic. Priveau şi peste lanuri, priveau şi spre câmpii, dar nu se vedea nimic. La omul care venea spre ei nu se opreau. De luni de zile-n şir, atâţi se perindaseră, că dacă tot mai venea unul, pe nimeni nu-l mira. Un om, dar au mai venit şi alţii înaintea lui, şi-or să mai vină încă! Oameni, da, destui, dar unde-i împăratul? Nu-şi pierdeau vremea ca să privească un om ca toţi oamenii.

— Ce vezi, învăţătorule? Arată-ne şi nouă. Am înţeles noi bine, îl vezi tu pe Hristos? Noi nu vedem nimic, decât acolo, un om, un singur om, nu-i nimeni cu El, tu la ce te uiţi?

— La omul singur care vine.

— Cum? La acela?

Erau de-a dreptul uluiţi, nu era de crezut! Nu, nu se putea, cum, acela, acela să fie Messia? Cel care vine cu pasul măsurat şi singur, cu capul plecat spre umăr?

— Se poate? Noi aşteptăm un împărat, sau un om strălucitor, dar nu un om ca noi! O! Ce dezamăgire! Ar fi precum a spus şi Isaia, că n-are strălucire. Nu mai sufla unul; numai Ramat Ben

Izahar, aprins la faţă, agitat, nemulţumit, dezamăgit, mai întrebă:

— Nu pot să cred. Mai spune o dată, te rugăm, poate că nu te-am înţeles prea bine. Când ne arăţi, arată-ne precis.

Priviră înspre El.

— Acolo, şopteşte proorocul, e omul singur care vine şi merge uşor, fără oprire.

Trecu peste un podeţ de piatră, chipul se vedea acum mai desluşit, ba chiar se vedea bine. Era un nazarinean, precum îl arăta şi portul, cu părul despărţit în două şi lung până în umeri, cum se obişnuia în Nazaret. Ketonul nu era de lână, nici toga nu era vopsită, iar agalomul era turtit şi fără-nvârtitură, semn că omul era lipsit de rang şi nu era o căpetenie aici în Israel.

N-au mai întrebat nimic. Ce să-l mai întrebe? De ştie sau nu ştie, acelaşi lucru va răspunde, şi ei nu pot să creadă. Un nazarinean să fie El, Hristos? Un om atât de simplu şi de nimeni cunoscut? Şi chiar dacă ar crede că Acela e Hristos, cum vine El singur? Pe jos, fără alai, fără ostaşi? Un galileean; şi atunci cum rămâne cu profeţia? Nu este El un împărat? Proorocia în parte este împlinită; iată că este fără strălucire, dar restul? Erau atât de dezamăgiţi, chiar înşelaţi în aşteptarea lor, că nici n-au mai stat să-L vadă mai de aproape. Au plecat în jos, spre râpe, încruntaţi şi supăraţi. Pe cine? Pe Ioan Botezătorul, că nu le-a arătat pe un altul, sau pe prooroci, că n-au vestit un Arhanghel? Că era doar din Nazaret? Că n-a venit cu oaste? Supăraţi că Acel Hristos n-a fost la fel, la fel cu visele lor şi n-aveau să ceară socoteală? S-au grămădit în dosul unei sălcii să privească.

Câţiva au stat pe loc, nedumeriţi de arătare, cătând când înspre Ioan, când înspre Cel ce ar spune că El este Messia.

Hristos şi Ioan Botezătorul stăteau acum faţă-n faţă, unul cu ochii albaştri-viorii, celălalt cu ochii negri, unul cu părul blond, altul cu părul negru, în buclişoare. Şi amândoi păreau atât de luminaţi şi de nefiresc înălţaţi, că ai fi putut jura că de acum

erau cuprinşi în slava lor cerească.

Nazarineanul i-a spus ceva lui Ioan, dar nu s-a auzit până la sălcii. Ar fi spus oare: „Eu sunt Cel ce sunt“? Se poate să fi spus, căci de îndată Ioan s-a închinat cu faţa la pământ şi a stat aşa, în colb, un timp îndelungat. Şi în acelaşi timp o floare numită „hafeş“³⁷, pe jumătate-n iarbă, pe jumătate în apă, ce nuşi desface foaia decât în miez de noapte, de cum s-a apropiat Acel nazarinean, şi-a desfăcut petala albă, aşa cum sta înfiptă-n iarba verde, ca un surâs.

Atunci, pe aproape, s-a auzit şi-un fâlfâit de aripi. Pe când era Hristos în apă, Iordanul, care fugea de felul lui, s-a oprit deodată şi n-a mai vrut să curgă. A stat întins pe pietre şi nu s-a mai mişcat.

Ştia Iordanul că şi-a întâlnit Stăpânul, şi Ioan, intrând şi el în apă, cu podul palmei drepte I-a pus în creştet câteva picături de apă. Atunci, din cerul care s-a deschis un glas s-a auzit: „Acesta-I Fiul Meu iubit“...

Un porumbel cu aripile întinse stătu deasupra Nazarineanului, oprit în nemişcare. Nici plutind, nici dând din aripi, un porumbel nemişcat în mijlocul văzduhului. Nu putea fi un porumbel obişnuit. O pasăre se mişcă, pluteşte, zboară, dar nu e cu putinţă să rămână ca atârnată de cer cu un fir. Nici o altă zburătoare nu poate să rămână în văzduh fără să bată din aripi, era un semn vădit din cer.

Rabit înţelegând misterul, s-a azvârlit cu faţa la pământ, tulburat. Credea. Credea că Omul pe care Ioan II botează e Messia Cel aşteptat.

Dar Alios, cel cu privirea crudă, se înfurie. Faţa îi era tăiată de un zâmbet ca de ceară; dădu la o parte crengile sălciilor,

37 Hafeş = nume de floare, specific locului, care ar putea fi apropiat de floarea de nufăr.

să privească mai de aproape şi porumbelul atârnat ca de o aţă în văzduh, dar şi să-L vadă pe Acela despre Care se zicea că e Hristos. Voia să-I vadă bine faţa. Se apropie încet, încet cu gâtul scos printre crenguţele de sălcii, se uita lacom, ca să prindă tot. Adevărat că porumbelul, în felul lui de a pluti, fără să dea din aripi, îl cam tulburase. Apoi îşi puse ochii pe Om. Se uită lung, iscoditor, a închis puţin ochii să se gândească mai adânc, îi deschise uşor şi îi pironi pe chipul luminos.

Deodată tresări şi zise: „Dar parcă L-aş cunoaşte, eu L-am văzut cândva, dar unde? îmi amintesc de chipul luminos şi de ochii viorii, de faţa fără pată şi părul ca aluna coaptă, L-am mai văzut, e sigur. Îl cunosc, dar nu îmi amintesc nici când, nici unde, unde, Doamne, unde L-am văzut? O! Cum aş vrea ca să-mi aduc aminte unde L-am mai întâlnit. Cunosc acest obraz slab, îngust şi dreptele sprâncene, cunosc aceste braţe lungi, subţiri, şi nasul drept şi fruntea lată, albă, şi felul de a se ţine, care impune, căci este ca nimeni altul. Mustaţa şi barba par fire luminoase, ai zice că-i din aur, iar ochii, asemeni cerului la răsărit de soare, albastruvioriu. Trupul Lui subţire şi înalt, şi gâtul lung şi mâinile mai albe decât faţa, de unde le ştiu eu, de unde îl cunosc pe nazarinean? De unde? Un nazarinean? S-ar putea să-L fi văzut chiar în Cetatea Nazaret? Da, da, parcă Nazaretul îmi spune ceva.“

închise ochii, se apăsă pe frunte şi deodată tresări. „A! Da, mi-aduc aminte, nu e demult, dar totuşi sunt câţiva ani, ştiu, ştiu bine.

Nu cred că mă înşel. îl ştiu, da, îl ştiu. Ştiu şi cum îl cheamă, e Iisus din Nazaret, Fiul mariei. E Iisus, e dulgherul ce mi-a reparat odată un jug şi o roată. Chiar şi de casa Lui îmi amintesc, era pe Calea lui Tiberiu, în Nazaret, nu prea departe de singurul izvor de unde Maria tocmai atunci adusese apă. Da, da, Acesta este Iisus din Nazaret!“

Uşurat, bucuros, cu aer de cuceritor, dădu drumul crengilor

de sălcii, să se întoarcă degrabă la ceilalţi farisei ca să-şi arate cunoştinţele. C-un rânjet galben şi-o uitătură de luptător sălbatic îi strigă să vină după el, să vină mai spre vale, acolo, spre tufiş, ca să îi minuneze cu vestea pe care le-o va da.

Şoptea:

— Veniţi, veniţi aici, să vă spun ceva! Eu ştiu cine-I bărbatul pe care Ioan Botezătorul II prezintă ca Messia.

Se apropiară toţi, grămadă:

— Ce ştii? Spune repede.

— Vă dau taina pe faţă, ce credeţi voi? E din ţinutul lui Zabulon.

— Atâta am văzut şi noi, îi răspunse Eblon, căci are portul din Nazaret. Credeam că ştii mai mult.

Allon se aprinse la faţă:

— Fără îndoială că ştiu mai mult, deoarece şi numele şi meşteşugul îl cunosc.

— Spune, spune!

— Un biet teslar, îl cheamă Iisus şi este fiul lui Iosif, şi acela tot teslar, sărac!

Capitolul 3

Marea Galileei întâlnirea lui Simon cu Iisus. Pescuirea minunata

O zi înnăbuşitoare.

Cine putea ajunge spre ţărmul Mării Galileea, avea parte de puţină adiere.

Săracii, meşteşugarii erau la lucru, nu se puteau bucura nici măcar de o umbră, dar marii farisei şi tot grupul lor se îndreptau spre un loc anume, unde se întruneau de obicei; era un dâmb mai neted, unde şedeau ca într-o tribună.

Pescarii erau deja pe mare cu bărcile lor. Fariseii îi priveau, dar strângerea inimii lor nu era pentru acele bărci, ci pentru corăbiile romane, venite de pe malul Tiberiadei, purtând în vârf vulturul de aur, simbolul măreţiei lor!

Mirosul sărat al scoicilor le dădea impresia de puţină răcoare şi poate şi mirosul din tufele uscate îi înviora.

Nu era nimeni pe plajă, cumplita arşiţă îi alungase pe toţi. Numai acolo, departe, pescarul Simon din Bethsaida îşi spăla mrejele. Stătuse întreaga noapte la prins peşte, dar nu prinsese

nimic. Pe jumătate intrat în apă, era cam posac, ca omul care nu dormise şi căruia osteneala îi fusese degeaba. Deodată, dintr-o margine de coastă, se ivi un om înveşmântat în alb, un om simplu, care umbla încet şi puţin adus din Spate, cu capul aplecat. Fariseii, fără treabă, se uitau la el. Era singurul om de pe pustiul plajei. Nu-L cunoştea nimeni. Părea să meargă de-a dreptul înspre Simon, dar Simon nu-şi ridicase capul şi, aşa cum era aplecat spre mreajă, auzindu-se însă strigat, se grăbi să alerge spre străinul înveşmântat în alb şi să se arunce cu faţa la pământ.

Fariseii, din firea lor geloşi când era vorba să onorezi pe cineva mai mult decât pe ei, se ridicară în picioare. Ce era asta? Cui se închină Simon cu atâta plecăciune? Cine să fie străinul? Aşa o plecăciune nu e îngăduit s-o faci decât unui arhiereu sau unuia cu rang într-o dregătorie, dar aşa...

Se uitară toţi la Jutabel. Aşteptau să vadă ce spune el, convinşi că numai el singur putea să ia o hotărâre sau să exprime o părere. Un lucru de nimic, cum era această închinare a lui Simon, îi înspăimânta. în orice mişcare, în orice gest, ei vedeau un blestem pe care îl socoteau în gândul lor ca un groaznic rău din partea unui misterios vrăjitor. în special Jutabel Ben-Eber se zăpăcise în primul moment. Un sentiment de gelozie îi muşcase inima, dar, abţinându-se, îl întrebă pe fariseul Jabad:

— Ce să fie asta, Jabad? Cui I se închină Simon?

— Mă întreb şi eu cine poate fi?

— E un nazarinean, îi spuse Eliaşim.

— Asta văd şi eu, după portul Lui, dar cine îl cunoaşte? Tu ce zici, Manasse?

— Nu ştiu, nu L-am mai văzut pe aici. Se ridică şi Amaria din locul lui:

— Atâta pot să spun şi eu, că nu-i de aici şi nici nu L-am văzut vreodată; să-l întrebăm pe Iair, el, ca un fruntaş al Sinagogii, ar trebui să ştie, poate că L-a mai zărit cândva.

Iair, care stătea mai departe de Eliaşim, pe un dâmb alăturat, s-a uitat lung spre Acel străin şi şi-a amintit că odată, în drum spre mare, făcuseră câţiva paşi împreună, dar nu îşi amintea dacă vorbiseră ceva. Nu, nu-şi amintea. Poate că l-o fi întrebat de un drum, ceva, nu mai ştia. Nu-L cunoştea, poate ştie Simeon. Era meseria lui să iscodească pe fiecare în parte. Jutabel îl strigă pe Simeon:

— Simeon, vrei să ne spui cine e Acela în faţa căruia se pleacă Simon atât de adânc?

— Acela, înveşmântat în alb? Da, este Iisus din Nazaret.

— Iisus din Nazaret, Iisus din Nazaret, repetară toţi în cor.

— Şi cine e El? Al cui e?

— E fiul unuia Iosif, care a fost dulgher în Nazaret.

— Şi Iisus ce e, ce face?

— Cred că tot dulgher, la fel ca Iosif, mai mult nu ştiu.

— Atunci, dacă nu-i decât dulgher şi nu-i nici fariseu, nici preot, nici învăţat ca noi, de ce primeşte prosternare? De când e lumea lume, nici un pescar n-a fost vreodată învăţat ca să senchine cu fruntea în ţărână în faţa unuia ce nu-i decât teslar!

Manasse dădu nepăsător din umeri.

— Ştiu eu, i-o fi făcut vreun bine, şi s-a uitat în altă parte.

Da, era Iisus din Nazaret, un fiu de dulgher, un dulgher şi El, aşa cum spusese Allon, atunci când L-a văzut în pustia Iordanului. Dar Allon nu era printre fariseii din Galileea, ca să le dea o lămurire batjocoritoare.

Iisus i-a spus lui Simon, pe care avea să-l numească Petru: — Să mergem cu barca ta mai înspre mijlocul lacului, să

arunci mrejele acolo unde îţi voi arăta Eu.

— Ce spui Învăţătorule, să împing barca unde-mi arăţi? Dar este degeaba, tocmai aici am vegheat întreaga noapte până-n zori şi m-am întors fără folos, n-am prins nimic, dar la cuvântul Tău, eu le voi arunca din nou. Cunosc marea cum îmi cunosc şi palma, ştiu bine când vrea să-mi dea peşte şi când nu vrea, am 28 de ani de viaţă de pescar. Mă socotesc un rod al mării şi aş da crezare oricui mi-ar spune că m-am născut din spuma mării şi ea m-a azvârlit în luntre. Sunt dăruit mării cu tot ce am mai bun în mine, cu omul n-am răbdare aşa cum am cu ea. Ea mi-e stăpâna, îi sunt rob şi mă răsplăteşte cu tot ce-mi poate da, cu peşti, cu stropi de apă, cu luciul ei, c-un răsărit şi-un apus de soare, îmi dă belşug sau sărăcie. Când stau în luntre şi vâslesc, atunci trăiesc cu adevărat. O altă viaţă nu cunosc şi alta nici n-aş vrea. De-aş fi silit să plec, să-mi fac alt rost în viaţă, eu cred, şi chiar nădăjduiesc, că valurile ar veni să mă aducă înapoi. Uite, sunt gata, Învăţătorule, vrei să te sui în barca mea? Iisus i-a poruncit să oprească în locul unde vâslise toată noaptea, iar Simon spuse:

— Aici. Bine, le arunc, dar numai fiindcă îmi spui Tu, deşi ştiu că nu se poate să mai prind ceva.

Iisus tăcea... aşteptau.

După un timp, Simon a simţit ceva care trăgea mreaja în jos, sau parcă năvodul s-ar fi agăţat de stâncă, trăgând şi luntrea spre fundul mării. Trase puternic de năvod, dar nu-l putu urni, apoi tresări şi se uită la Iisus. De 28 de ani pescar, el ştia ce înseamnă acea zburdalnică mişcare. Acolo, înăuntrul mrejei, era o viaţă, ceva ce pare că zvâcneşte, o inimă ce bate sau poate mii de inimi ce una alteia îşi răspund. Ştia acum că sunt peşti. Cum au ajuns toţi peştii mării în mreaja lui, cine le-a dat poruncă să se adune aşa deodată, şi aproape fără nici o aşteptare, fără nici o osteneală, tocmai în locul în care s-a trudit noaptea care trecuse? S-ar fi putut zice că toţi peştii mării dăduseră buzna, ca vrăjiţi, în

mreaja lui. încercă s-o tragă, dar nici nu se urnea, părea înţepenită. Proptise un genunchi în lemnul lotcii, se dăduse înapoi pe spate, îşi umflase muşchii, trăsese puternic de năvod, dar ochiurile porneau să se destrame, gata să se rupă mreaja şi toată greutatea să cadă iar în mare. Nu mai putea lupta. Ceva mai departe, plutea şi lotca lui Ioan şi Iacob, alături de a lui Andrei. Strigă spre ajutor: „Te wa şezeb, te wa şezeb.“ înţelegând că Simon e în pericol, ei veniră în grabă. înmărmuriră văzând că mreaja este ca niciodată plină. Nu putea să prindă peşte acolo, asta o ştiau şi ei prea bine, nu putea. Atunci ce s-a întâmplat? Desigur, o minune, dar cine să fi făcut minunea, în afară de Acel Iisus, prezentat de Ioan Botezătorul ca Messia? Desigur, ei, oameni simpli, nu înţeleseseră ce poate fi Messia, ce putere are, de unde şi pentru ce venise între ei, dar că e un om deosebit, acest lucru l-au înţeles prea bine, şi dacă e un om deosebit, de ce n-ar face şi minuni? Judecau ca oamenii simpli, fără vreo învăţătură şi fără nici un fel de ştiinţă. Credeau într-o căpetenie ca într-un prooroc, dar nu credeau că poate să aibă în El puteri cereşti. Când mreaja fu scoasă şi pusă în luntre, Petru, buimăcit de întâmplare, se întoarse înspre Iisus şi îl privi cu ochii mari deschişi. Sta în picioare, cu degetele agăţate de năvod. Deci minunea era vie, sta întreagă acolo, în barca lui, o strivea, o călca, aluneca pe ea. Cine era acest Iisus? Ce înseamnă, ce poate fi Messia?

Ar fi vrut să înţeleagă ce se întâmplă, dar Iisus tăcea. Simon îşi zicea în sine că trebuie să fie mai mult decât om, mai mult decât un prooroc, mai mult decât un sfânt. Mai mult decât un împărat, mai mult decât David şi decât Ezechia, mai mult; cu cât şi cu ce mai mult, cum poate fi un om mai mult decât un alt om? Îl privea în faţă ca pe un om, nu era Arhanghel, ci om, un om împrejmuit de raze şi plin de strălucire, de aici gândul că era mai degrabă o Putere, o Putere ce zideşte la fel ca Dumnezeu! în loc de o simplă căpetenie, în loc de un învăţător, în loc de

Iisus din Nazaret, el vedea acum o Putere. S-a ostenit El însă ca puterea Lui, cerească, s-o pună în slujba unui biet pescar? Atâta bucurie nici nu putea să îndure. Nu pentru peştii prinşi, la ei nu se mai uita, dar se gândea la minune, la Cel ce sta în barca lui atât de aproape. Un Sfânt, şi el, Simon, un păcătos! Atunci i-a fost ruşine şi a simţit nevoia să-I spună cine e şi că nu merita să-L aibă pe Messia atât de aproape. Cuprins de spaimă, căci razele de aur le vedea cu adevărat în jurul capului blond, cuprins şi de o moliciune ce o simţea în piept, amestecată cu duioşie, iubire şi înflăcărare, îngenunche deodată, acolo, peste peştii ce se zbăteau în barcă şi strigă cu glasul tremurat, cu ochii plini de lacrimi:

— Du-te de la mine, Învăţătorule, căci sunt un păcătos!

Măreţia lui Iisus, pe care mai mult o simţea decât o înţelegea, nu putea să o măsoare decât strigându-şi nevrednicia lui: „eu sunt un păcătos“. El, cel dispreţuit de farisei, el, de care un fariseu nici haina nu şi-ar fi atins-o, el, om de rând, să stea în luntre atât de aproape de un Sfânt?

Iisus îi zise:

— Vino, Simone, şi te voi face pescar de oameni.

Pescar de oameni, nici asta nu înţelegea el, cum să pescuiască el oameni? De unde? Pentru ce? Şi ce să facă? Nu mai căuta să înţeleagă şi, punând mâna pe vâsle, merse spre ţărm. Era cu Iisus, mai mult nu-i trebuia şi nici nu voia. El, care credea cu puţin mai înainte că toată viaţa lui era apa mării şi luntrişoara lui, el, care strigase că altă viaţă nici n-ar fi vrut să cunoască, că era născut doar pentru apă, el urma acum un om, fără să ştie unde se ducea. Da, el lăsă lotca priponită pe ţărm şi plecă cu Iisus.

Pescarul Andrei, fratele lui Simon Petru şi Ioan şi Iacob, fiii lui Zevedeu, care veniseră cu luntrea lor să-i ajute, l-au aşteptat până la asfinţit, dar Simon nu s-a mai întors şi luntrea lui sta nemişcată.

A trecut o noapte, iar a doua zi, mai pe înserat, Andrei se

duse iar în larg şi-şi aruncă mreaja în mare. A scos doar câţiva peştişori, unii luceau ca o stea, alţii ca roua dimineţii, îi admira acum, fiindcă pentru hrană, peşti erau de ajuns pe mal. Andrei, ca orice pescar, avea în sânge pescuitul şi bucuria de a ţine în palmă măcar un singur peşte prins de el.

Se uită un timp la ei, apoi îi azvârli în mare, îndărăt. Nu-i trebuiau, voia numai să-i vadă.

Soarele apunea.

Departe, mai plutea încă lotca lui Ioan, iar cealaltă care venea în urmă era a fratelui său Iacob, căci ei erau întotdeauna cei din urmă. De undeva, din viile din deal, se-auzea un sunet jalnic de radajah³⁸ care îşi chema regina nopţii cu strune de argint. Ajunşi pe mal, aşteptau ca să răsară luna, dar ochii lor nu erau atât spre cer cât spre drumul pe care se dusese Simon, în urma lui Iisus.

Noaptea a acoperit totul. Nu se mai vedea luntre, nu se mai vedea deal, nici piscuri ascuţite şi nici vârfuri de copaci. O noapte brobodită în negru le-a adunat pe toate ca să le strângă la pieptul ei din care un glas se face auzit, chemând pe fiecare în parte, şi fiecare aude chemarea pentru el: „Tu, vino după Mine.“

Era chemarea pe care o aşteptau fără să ştie.

Şi într-acea chemare păşind uşor Stăpânul cu cei patru pescari, s-au afundat în negrul nopţii.

Deodată, vântul călător s-a aplecat ca să sărute veşmântul lui Iisus, suflând şi peste deal şi peste ţarini, de la Liban şi până la Marea Moartă, vestind că lumea e pe cale să fie izbăvită de tot

Radajah = pasăre de noapte, neidentificată în dicţionare.

păcatul ei, căci firea, mai înainte decât omul, L-a cunoscut pe Ziditor.

Era o zi de Sabat şi spre Sinagoga din Capernaum urcau toţi credincioşii evrei, farisei, rabini, învăţătorii Legii, cărturari, apoi poporul compus din oameni săraci, umili, supuşi, săraci cu duhul, negustori, muncitori, ţărani, boiangii.

Fariseii şi învăţătorii Legii se suiseră pe podium, în jeţurile lor, ceilalţi luaseră loc în bănci, căci era ora trei şi soarele mergea spre asfinţit; era vremea slujbei care începuse după rânduială.

întâi se recită Psalmul 145, pe urmă rugăciunea Schendoni Esse, apoi citirea unui stih din Scriptură. Maftirul a scos din „teba“, la întâmplare, un sul din Cartea Sfântă, care urma, după citire, să fie tălmăcit fie de unul dintre închinători, precum a înţeles, adică de unul din mulţime, fie de fariseul care era de rând la slujbă în ziua respectivă. Acum, fariseul Eliaşim luă sulul din mâna maftirului, îl deschise şi citi:

„Iată robul meu, pe Care-L sprijinesc,

Alesul meu în Care sufletu-Mi găseşte întreaga bucurie, în El îmi este duhul şi Lui Ii las întreaga judecată.

Ca să aşez dreptatea între oameni. “

Apoi, Eliaşim închise sulul, îl dădu iar maftirului să-l aşeze în dulăpiorul „teba“ şi, după cum era obiceiul, a întrebat, privind înspre ascultătorii din bănci:

— E unul dintre voi care ar vrea să tălmăcească?

Nu răspunse nimeni, stihul era greu, cum ar fi putut un tâmplar sau fierar să se pronunţe, un negustor sau un boiangiu să tălmăcească un stih atât de greu? Cine putea spune cine era robul lui Dumnezeu, cine era alesul care găsea în sufletul lui

Dumnezeu întreaga bucurie, cine era acela în care Jahve lăsa întreaga judecată?... Cine să aşeze dreptatea între oameni?...

Eliaşim îi privea pe toţi, aşteptând. Nu răspunse nimeni, nu se ridică nimeni.

Repetă a doua oară:

— Nu e nimeni care ar vrea să tălmăcească?

Tăcere. Nimeni, dar va întreba şi a treia oară, dacă nici a treia oară nu se va ridica nimeni, atunci el, fariseul Eliaşim, va trebui să tălmăcească stihul.

După o linişte prelungită, s-auzi un glas timid:

— Eu.

Eliaşim şi toţi fariseii se uitară spre acel ce zisese „Eu“.

Era Iisus din Nazaret. în Nazaret nu era nici o şcoală unde ar fi putut învăţa Scriptura şi tâlcuirea ei. Va putea Iisus? Eliaşim se îndoi şi nu răspunse. La urmă totuşi, întrebă, precum e legea.

— Câţi ani ai?

— Treizeci...

— Da, poţi vorbi!³⁹

îi dădu cuvântul, dar cu îndoială. Stihul era greu, era foarte greu şi acest om din Nazaret să vrea să-l tălmăcească?

Iisus ieşi din bancă şi porni înspre „bima“⁴⁰, fiind urmărit cu deosebire de fariseii ce nu-şi luau ochii de la El.

Iisus începu tâlcuirea, dar cu atâta ştiinţă, cu atâta îndrăzneală şi siguranţă, că s-ar fi putut crede că-Şi povesteşte chiar viaţa Lui. Vorbea ca Unul ce cunoştea deopotrivă şi cerul şi

39 Vârsta de 30 ani era foarte importantă la evrei. Mai înainte de vârsta de 30 de ani, nimeni nu putea să ia cuvântul în public. Aici e explicaţia faptului că Iisus nu s-a arătat în lume, nici cu vorbirea, nici cu minuni. E explicaţia vieţii Lui. Până la 12 ani, e vârsta copilăriei, pe care nu poţi conta, oricâte probe de luminare ar avea individul. După această vârstă, e epoca tinereţii, epocă înflăcărată, entuziastă, nestabilă, iar vârsta de 30 de ani e socotită ca vârsta conştientă.

40 Bima = un scaun mai înalt, făcut special pentru cei ce aveau cuvântul, spre a fi văzut de toţi; estradă folosită pentru citirea Legii în sinagogă şi pentru interpretare.

pământul. Vorbea de Jehova cu adorare şi iubire şi avea un chip atât de îngeresc, că părea ca şi un Arhanghel venit din cer, ca să aducă cuvântul dumnezeiesc. Avea şi ceva din profeţia lui Enoch, spunând întâi că Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu este Messia.

„Fiul lui Dumnezeu?“ Nimeni nu mai răsufla: cum, Messia va fi deodată şi om şi Dumnezeu?

Mişcare în banca fariseilor, un uşor freamăt trecu întru toţi oamenii din sală. Farisei sau oameni din popor, toţi ascultau, de pe podium sau din bănci, ca vrăjiţi. Nu auziseră decât câteva vorbe, dar glasul, privirea, vorbele pe care le rostise clar, de „om şi Dumnezeu“, au fost deajuns ca să-i încremenească. Şi nu ştiu cum vorbea Iisus, că trebuia crezut. Şi ce linişte se făcu în cuprinsul Sinagogii, căci vorbea ca unul Care, cu adevărat, coborâse din cer. Pe când vorbea I se lumina chipul, şi aşa cum sta, cu faţa palidă cuprinsă în cercul blond al părului, galben ca grâul care dă în copt, cu ochii Lui albaştri-viorii, mari şi luminoşi, te fascina, uitând că mai ai trup.

Dar ceea ce a dat fiori tuturor a fost anunţul că „Messia e deja în lume, coborât din cer“, că era chiar printre ei, că îl vedeau, că îl întâlneau pe drum, căci vremurile se împliniseră şi să nu se aştepte să vină ca împărat, aşa cum scrie în Scriptură, căci nu vine nici ca un sol ceresc, învăluit în raze, ci ca simplu om. Căci dacă ar fi venit în strălucirea dumnezeiască, învăluit în raze, oamenii s-ar fi temut şi ar fi fugit, în loc să se apropie, dar ca om, ca simplu om, ca unul din mulţime, oamenii vor cuteza să se apropie şi să-L cunoască şi să-I vorbească direct. „Îl veţi vedea şi voi“.

Fariseii se uitau unul la altul miraţi, voind parcă să-L întrerupă, căci nu înţelegeau cuvintele pe care le spunea. „Messia a venit“, „e printre voi“, „nu e împărat“, „un simplu om“...

Ascultau cu o atenţie temătoare, căci nu ştiau unde voia să ajungă acest Iisus cu toate câte le vestea, că „a venit ca un om, ca un om smerit, ca fiecare să se apropie, să-L cunoască, să-I

vorbească, căci îl vor deosebi uşor de toţi ceilalţi oameni, pentru că va avea puterea pe care nu o are nici un altul; va deschide ochii orbilor, va înzdrăveni pe cei schilozi, va porunci şchiopilor să umble, surzilor să audă, leproşilor să se cureţe, aşa cum spunea şi Isaia“.

Vorbea simplu şi curat, încât dădea impresia unei ştiinţe infuze, care se găseşte în adâncul sufletului, pură, degajată de materie, o ştiinţă dumnezeiască. Cunoscător al tuturor tainelor, îi îndemna pe oameni să descopere în ei bogăţia fiinţei create de Dumnezeu, forma adevărului, datoria vieţii şi a existenţei, ca într-o stare mereu perfecţionată, pe măsura pătrunderii mai în adânc în acest infinit, exprimat cu cuvântul, cu privirea şi cu glasul Lui dumnezeiesc, să-L descopere pe Dumnezeu — Tatăl, Cel Care L-a trimis.

Astfel, Iisus a început misiunea, faţă-n faţă cu sufletul evreiesc. Oamenii înţeleseseră perfect tot ce le spusese, dar îşi şopteau unii altora cu totul zguduiţi în firea lor de noutatea zdrobitoare:

— Ce-i asta, o învăţătură nouă, de unde o are El, cine e El să poată vorbi astfel?!

Deodată, în sală se auzi un răcnet, un urlet ca de fiară. Era al lui Jehotzedek, un îndrăcit furios, preabine cunoscut în Capernaum. Era în furia mare, de temut, căci sărise peste scaune, bănci, până în faţa lui Iisus, deoarece nu-l prindea şi nu încerca nimeni să-l oprească, căci, fiind Sabat, nimănui nu-i era permisă nici cea mai mică dintre mişcări. El, da, el putea să se mişte, căci nu ştia ce face, era îndrăcit. Era fără minte, întunecat la chip, cu suflul greu, cu ochii mari deschişi, roşii, înecaţi în sânge (ca-n vremea rătăcirii), el înainta înspre bima. Acolo, se opri şi se uită la Iisus cu fruntea încreţită, parcă ar fi vrut să-L recunoască, şi deodată urlă ca o fiară, şi plângând, tremurând, începu să strige nişte cuvinte fără nici un înţeles pentru ascultători:

— O! Iisus din Nazaret! Te cunosc pe Tine, căci îndată ce ai început cuvântul Tău, am tresărit, nu-i întâia oară că Te văd. Noi ne-am mai întâlnit o dată. Ştiu cine eşti, mă întreb dacă ai venit de-acum ca să ne pierzi, să ne chinuieşti înainte de vreme? Îţi voi spune unde ne-am întâlnit. Aşteaptă, căci m-am străduit de la început ca să-mi aduc aminte de unde Te cunosc eu; nu chipul Tău mi-era cunoscut, nu forma Ta de Om, ci fiinţa Ta, Duhul Care a ieşit din Tine, suflarea care m-a învăluit deîndată m-a prevenit de unde Te cunosc, unde m-am întâlnit cu Tine. Simţeam cum creşte-n mine amintirea din alte vremuri, care nu se numără cu anii. Când ai pomenit de Dumnezeu şi de împărăţia Lui, atunci am ştiut, m-am trezit.

O! Iisuse, acolo am fost şi eu odată, am fost cu Lucifer, am fost odată înger. De acolo, din cer, m-au izgonit mai-marii Tăi, arhanghelii... Te ştiu cine eşti, eşti Sfântul lui Dumnezeu, eşti Hristos!

Fariseii se sculaseră în picioare, dar, fără să ştie de ce, se uitau în dreapta, se uitau în stânga, nu ştiau ce vor. Erau agitaţi peste măsură şi spuneau câte o vorbă, ţipau şi ei, dar fără să îi asculte cineva. Acelaşi turnult era acum între oamenii din bănci, estompat doar atunci când Jehotzedek a început iar să vorbească:

— M-am răzvrătit şi-am fost de Tine aruncat în groaznicul adânc, m-am prăbuşit, şi de-atuncea rătăcesc şi din mânie, cu necaz şi ură intru în oameni, ca să-i batjocoresc, aşa cum fac şi acum cu Jehotzedek, pe care-l stăpânesc. Eu fac din el ce vreau, ce-mi place, nici nu-ţi vorbeşte el, ci eu, un înger prăbuşit, unul din oastea lui Lucifer! M-ai alungat din cer, dar n-am pierdut nici una dintre însuşirile primite şi înţelepciunea mea nu s-a întunecat, de aceea Te recunosc, deşi eşti om, căci tot ce e dumnezeiesc este în Tine! Cei ce Te ascultă, Iisuse, Te cred doar om, dar eu am fost în cer şi ştiu că Tu eşti Dumnezeu venit în chip de om. Vai nouă, îngeri căzuţi, „Abaddon omi!“ Eu voi

striga mereu că Tu eşti Dumnezeu, eşti Sfântul lui Dumnezeu, eşti Hristos!...

Atunci s-a făcut mai mare turnult. închinătorii se băteau în piept de spaimă, urlau la fel cu Jehotzedek şi îi cuprinsese spaima de cele auzite. Nu chiar că ar fi crezut tot ce spusese îndrăcitul, dar un mister se desprinsese din toate vorbele lui.

Li s-a părut o clipă că sunt la Judecata de apoi, cu bănci, scaune, mese împinse, răsturnate, peste care cădeau oamenii, se împiedicau, ţipau, se zbăteau fără vreo nevoie, încât nu-i de mirare că bietul Eliaşim, fruntaş al Sinagogii, îşi pierduse cumpătul şi, deşi era zi de Sabat, striga cu toată puterea ce mai era în el:

— Linişte! Cum îndrăzniţi s-aduceţi tulburare din cauza unui îndrăcit? Nu ştie ce vorbeşte! De ce v-aţi speriat aşa, nici o mişcare! E Sabat! E ziua Domnului. Ce strigă Jehotzedek e o batjocură a satanei. Acest Iisus din Nazaret nu poate fi Hristos,

ţineţi-vă firea.

— Eu ştiu, El e Hristos, El e Fiul lui Dumnezeu, El e Dumnezeu, eu sunt dintre oameni cel mai smintit. Pornesc prin văzduh şi gândesc la omul slab sufleteşte, ca asupra lui să mă azvârl cu satanica mea putere! L-am ales pe acest Jehotzedek ca în el să-mi întruchipez toate puterile răului, ca răzbunare împotriva lui Dumnezeu, să schimb omul din firea lui, să-l aduc în starea de sălbăticie care pe oameni îi îngrozeşte. Atunci am o mare bucurie, atunci salt în el de bucurie că am pus stăpânire pe viaţa şi pe sufletul din el. Sunt o putere adevărată, mereu prezentă în el; Tu însă mă vei înfrânge, pe mine şi pe toţi diavolii ce sunt în hora mea. Spune, ai venit ca să ne pierzi?

Deşi era Sabat, până la urmă slujitorii au trebuit să sară să-l domolească pe Jehotzedek, să-i potolească vorbele spumoase. Degeaba se războia siamaşul⁴¹ cu fiecare în parte, şi-i ruga să fie

Siamaş = slujbaş la sinagogă care se ocupa cu menţinerea ordinii.

liniştiţi, să se aşeze în bănci, să stea jos ca mai înainte. Nimeni nu-l mai asculta, fiecare fiind pătruns şi de ce a spus Iisus şi de ceea ce a spus Jehotzedek şi încercau să fugă, să se ascundă, dar nu se îndurau să plece. Atunci şi Jutabel Ben-Eber şi-a ieşit din fire şi, luând toate vorbele lui Jehotzedek drept vorbe de nebun, a bătut cu pumnul în masă şi a ţipat la paznici:

— Daţi-l afară dacă se mai zbate, legaţi-l!

La început, paznicii nu s-au mişcat, ce-ar fi zis Moise să vadă că în plină zi de Sabat un om e legat în Sinagogă?

Cum însă Jehotzedek intra în furie din ce în ce mai mare, au fost siliţi să se repeadă şi să-l lege. Acela însă se zbătea cu o putere ce numai de la diavol putea fi. Săriră şi alţii să le ajute paznicilor, dar fără de folos. Toţi îşi pierduseră capul şi încetaseră să mai încerce ceva. Îndrăcitul îi zgârâia, le sfâşia hainele.

Iisus a ridicat doar braţul şi-ncet, cu glas domol, privind spre îndrăcit, a zis:

— Istathatkh!⁴²

Fariseii, deja indispuşi şi contrariaţi de entuziasmul pe care-l stârnise cu cuvântarea Lui, se prefăceau că râd, comentând:

— Ce vorbă e asta: „Linişteşte-te!“?

Tot în picioare, stând acolo pe podium, Jutabel izbucni cu ironie:

— Ce vorbă e asta? Un îndrăcit să asculte de o poruncă dată de un alt om.

Acum se făcuse linişte. Fiecare încremenise pe locul pe care sta, chiar şi fariseii pe locul de pe podium. Ce îndrăzneală pe acest Iisus să se folosească doar de un cuvânt, când îndrăcitul nu se lăsase legat şi cum o să asculte de o vorbă zisă abia în şoaptă. Mă face să râd, e absurd.

Şi în timp ce fariseii râdeau şi îşi băteau joc, văzură că

Istathatkh! = Linişteşte-te!

Jehotzedek se liniştise cu adevărat, pe loc, nu mai striga, nu mai răcnea, nu mai gemea, ci tăcea, precum a fost porunca. Cum a ascultat îndrăcitul de porunca lui Iisus? Se uitau când la Jehotzedek, când la Iisus şi iar la Jehotzedek şi nu ştiau ce să mai creadă. Urmă încă o poruncă:

— Degrabă ieşi din acest om.

Iisus îl gonea pe diavol doar cu o poruncă, cu o poruncă, dar a cui? A lui Iisus din Nazaret; dar cine este El?

Să iasă diavolul dintr-un om pentru că aşa îi porunceşte un altul? Lucrul acesta numai Solomon îl făcuse cu multe rugăciuni, care nu se mai cunoşteau. Iisus însă a poruncit ca un stăpân şi îndrăcitul era acum jos, întins ca mort, şi chiar mulţi credeau că a murit. Nici nu se mişca, nici nu sufla.

Isbad, fariseul, s-a apropiat de Jutabel să-i spună: „a murit“. Jutabel triumfa în aşteptarea urmărilor. Dar iată, băiatul se trezi, deschise ochii, se ridică, se uită zăpăcit la toţi, parcă n-ar fi ştiut prea bine unde se află. Se uită la cei din jur, îşi duse mâna la frunte, apoi se cercetă pe el, se scutură de praf, îşi şterse fruntea de năduşeală, îşi netezi părul, îşi luă turbanul de pe jos, îşi potrivi haina şi dulama şi încet, domol, se îndreptă spre poartă.

Plecă. Nu îl opri nimeni. Acum toţi ochii se îndreptară spre Iisus. Cine e Iisus din Nazaret? De unde avea El putere? Evreii erau miraţi, mai mult îngroziţi, decât bucuroşi.

Fariseii nu ştiau ce să creadă, căci spaima le strângea inima ca într-un cleşte. Ce fusese asta? De unde puterea lui Iisus şi de unde liniştea îndrăcitului? Cu ce puteri îl domolise Iisus? Fariseii nu dăduseră nici o atenţie cuvintelor lui Jehotzedek, „a fost în cer, că poate a fost Arhanghel, că a cântat slavă lui Dumnezeu, că a fost izgonit şi că Iisus e Dumnezeu, e Hristos“? Toate astea erau, desigur, divagări ale unui rătăcit cu mintea. Şi totuşi, cum de s-a potolit îndrăcitul? A fost acolo vreo putere magică, a fost la mijloc vreo vrăjitorie?

Cum s-a sfârşit slujba nu se mai ştie, şi nici cine a făcut încheierea cu Halellesciabah⁴³. Se treziră toţi în uliţă, neîndrăznind să spună un cuvânt. Erau ca şi bolnavi de tot ce văzuseră.

De vorbit, n-a vorbit nimeni. Era Sabat. Dar era şi o mare nedumerire în capul lor. S-au îndreptat spre casă.

Câţiva evrei din capul uliţei, mai simpli, mai mărunţei, fără vreo învăţătură sau pricepere, crezuseră în vorbele îndrăcitului.

Oricât părea de ciudat, aceia credeau că Jehotzedek purtase în trupul lui un înger, un izgonit din cer. Credeau că a fost odată în cer şi că l-a văzut pe Dumnezeu! Au mai crezut şi altceva, dar nu îndrăzneau să spună. Nahman, Ruben şi Hilchia ţineau sfat mai departe, îmbujoraţi la faţă, luminaţi de o gândire nouă, dar, zărind grupul fariseilor ieşind pe poarta Sinagogii, duseră degetul la buze ca să tacă, aşa cum cerea Legea. După asfinţit, aveau să se adune iar, ca să vorbească.

Acum era Sabat.

La masă, seara, Jutabel Ben-Eber, Raşela şi Henadad mâncau tăcuţi. Pe masă, un taler cu o fiertură rece, o supă de linte, o turtă de smochine, lapte, pâine şi migdale.

Tăceau. Vorbirea e redusă la minimum în ziua de Sabat. Mai ales câtă vreme duceau lingura la gură, nimeni nu putea pune o întrebare, dar după ce va dispărea şi ultima migdală din blid, atunci vor putea vorbi, şi Henadad abia aştepta să-l întrebe pe tatăl său despre Iisus şi despre predica Lui.

Când masa s-a sfârşit, Henadad întrebă cu sfială şi

Halellesciabah = finalul slujbei din ziua Sabatului; de la Halel, în ebr. „laudă“.

nerăbdare:

— Tată, tu ce zici de Iisus din Nazaret?

— Ce zic eu de Iisus din Nazaret? Ce să zic, ce vrei să ştii tu despre învăţătura Lui? Aşa cum aţi auzit şi voi, a fost destul de îndrăzneţ în tălmăcire, dar nu sunt lucruri care se pot dovedi, simple halucinaţii. Cine poate crede ce a spus El, că Hristos e în lume? Asta a spus-o ca oamenii să se teamă, să fie mai credincioşi, dar a făcut rău că le-a spus că a şi venit, că e printre noi, că Dumnezeu e simplu la înfăţişare, că nu vine ca împărat, şi a spus de-a-ndoaselea tot ce aşteaptă evreul. E scris limpede în Scriptură că va veni ca împărat, şi de ce să zică altfel? Eu pe împărat îl aştept.

— Dar nu crezi, tată, că ar putea să fie Ilie Proorocul?

— Ilie, ce-ţi veni?

— S-a răspândit şi zvonul ăsta odată...

— Eu n-am auzit.

— Dar de puterea Lui ce zici, tată?

— A fost o simplă întâmplare, s-a potrivit să se vindece Jehotzedek tocmai atunci. Aşa a fost voia lui Dumnezeu. Iisus a poruncit vindecarea pentru că a presimţit-o după anumite semne şi a profitat, o simplă întâmplare. Iehova l-a vindecat, nu Iisus. Ştim cu toţii că îndrăciţii nu sunt în toată vremea îndrăciţi, mai au şi clipe de luciditate. Iisus a văzut că trece furia şi i-a dat porunca în aşa fel ca să se creadă că El l-a vindecat, dar nu te teme, îl vei vedea din nou aşa precum a fost. Pe mine altceva mă supără, că acel Iisus din Nazaret e călcător de lege.

— O! Tată! Un călcător de legeiisus. Cum? Ce-a făcut?

— N -ai fost în Sinagogă? De ce mă întrebi? Nu L-ai văzut? NuL -ai auzit şi cum a putut El în zi de Sabat să facă vindecarea?

— O! Tată, răspunse Henadad, tu vrei doar să ne necăjeşti, căci nu pot crede că acesta e gândul tău cel adevărat. Faţă de cuvântarea pe care a ţinut-o şi de vindecarea pe care a făcut-o,

cum poţi spune că e un călcător de lege? Mai ţii tu seama la un lucru atât de mic când a dat o poruncă pentru însănătoşirea unui om?

— O lege a lui Moise nu-i niciodată un lucru mic, şi apoi, de aceea sunt o căpetenie, ca să iau seama.

— Dar, tată, n-a fost nici o lucrare care să cadă sub osândă, doar un cuvânt a spus, doar unul singur, „linişteşte-te“, şi acest cuvânt, după câte ştiu, nu-i oprit în ziua de Sabat!

— Desigur, nu-i oprit, dar el a fost pricina păcatului ce a urmat. N-a spus decât cuvântul, n-a dat decât porunca, să iasă diavolul din om, dar acela a căzut jos, s-a zvârcolit, s-a scuturat, a fost deci o lucrare pe care a fost silit s-o facă după porunca lui Iisus.

Henadad se revoltă:

— Dar, tată, diavolul a făcut lucrarea de zvârcolire şi trântire, nu Iisus.

— Nu zici chiar tu, Henadad, că Iisus a fost Acela Care l-a gonit pe diavol? Chiar dacă n-a fost El, nu trebuia să dea poruncă în ziua de Sabat!

— Dacă este aşa cum spui tu, mai suferă să-ţi mai pun o întrebare. Cuvântul Lui n-a fost mai scurt şi mai domol decât porunca ta? Tu ai cerut să sară paznicii, să-l ţină, să-l lege, să-l târască pe Jehotzedek afară; şi aceasta nu era mai mare păcat, la care îi împingeai tu pe slujitorii tăi? Atunci şi altul ar putea zice de tine acelaşi lucru.

Jutabel s-a înroşit, căci Henadad judecase drept, şi a dat cu pumnu-n masă, mustrându-l:

— Cum îndrăzneşti să mă judeci pe mine? Tu mă înveţi pe mine unde începe şi unde se sfârşeşte Legea?

— Dar, tată, înţelege...

— Taci, e de ajuns cât ai vorbit, e Sabat, cinsteşte Legea cum o cinstesc şi eu!

Henadad lăsă capul în jos, Raşela tremura şi împinse talerul mai în adânc, pe luciul mesei, să nu-l răstoarne în poală.

Jutabel se sculă de la masă.

Henadad rămase încremenit; e cu putinţă atâta patimă pentru o pază a sâmbetei? De obicei, Jutabel mai trecea câte unele cu vederea, când nimeni nu-l vedea. Oare aceasta să fie pricina indignării, a iritării tuturor fariseilor? Puţin le-a păsat de vindecarea îndrăcitului, ei au ţinut seama doar că era sâmbătă. Curios! în ziua de sâmbătă nu puteai nici să-l mângâi pe un nenorocit care plângea, suferea şi se zbuciuma. Chiar păstrarea vieţii să fie o călcare a Legii? Şi după plecarea lui Jutabel, Henadad îi spuse mamei sale:

— Nu pot îngădui o astfel de judecată, mă doare inima că trebuie să gândesc altfel decât tatăl meu. Eu n-am ieşit niciodată din cuvântul lui, pot zice că a fost singurul om pe care l-am iubit din suflet.

— Henadad!

— Dar e clar, mamă, că Iisus e un prooroc, că azi e mai presus de oricare dintre noi, şi El să fie acuzat că se leapădă de sfinţenia tradiţională a acestor zile ale zilelor? Nu, eu nu pot să îngădui o aşa judecată, îmi pare din suflet rău, e întâia opoziţie cu tata, e prima mea răceală, dar e prea mult.

— Henadad, cum îndrăzneşti?

— îndrăznesc, pentru că e ceva ce-mi spune că am dreptate, nu mă înşel, e sigur că nu mă înşel. Greşeşte tata. Ce spune legiuitorul Moise? „Să nu lucrezi în ziua de Sabat, ci numai Domnului se cade să o închini.“ Atâta tot. Să nu lucrezi, şi-apoi mai este scris să lucrezi şase zile, dar a şaptea să fie Sabat, zi de odihnă, nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte, să nu facă nici o lucrare, nici de stăpân şi nici de slugă, nici de rob şi nici de dobitoc, odihnă pentru Sabat, zi sfântă, şi din ce-au făcut învăţătorii noştri, dintr-o Lege, fariseii au făcut 613, şi pe urmă

le-au redus la 39, după cum se spune în Talmud⁴⁴.

Oricât ar fi de stranii şi de nedrepte, chiar cele treizeci şi nouă de-ar fi să le socotim, Iisus nu a călcat nici una. Datinile noastre strămoşeşti spun că în ziua de Sabat să nu însămânţezi, să nu ari, să nu seceri, să nu legi snopi, să nu vânturi, să nu treieri, să nu alegi sămânţă, să nu macini, să nu cerni, să nu frămânţi şi să nu coci, să nu tunzi şi nici să sufli, să nu torci, să nu vopseşti, să nu ţeşi, să nu urzeşti, să nu legi două fire, să nu-mpleteşti, să nu despici o sfoară, să nu înnozi, să nu deznozi, să nu coşi două puncte, să nu rupi aţă, să nu vânezi un cerb, să nu-l omori, să nu jupoi o vită, să nu sărezi o carne, să nu tăbăceşti, să nu razi o piele, să nu tai carne în bucăţi, să nu scrii, să nu zideşti, să nu dărâmi, să nu faci foc şi nici să-l stingi acolo unde arde, să nu dai cu ciocanul şi nici să duci un lucru cât de mic de colo până colo. Aceste toate am învăţat să nu le facem în ziua de Sabat, dar nicăieri nu scrie că dacă poţi pe-un îndrăcit să-l vindeci doar cu un cuvânt, tu să-l respingi şi să-i spui să vină mâine! Care din toate cele 39 de porunci au fost călcate de Iisus? Care? El nu a spus mai mult decât o poruncă de izgonire, „linişte, ieşi“.

Nu omului i-a dat porunca, ci diavolului şi cu aceea să fi făcut păcat, să fie călcător de Lege? Tu ce zici, mamă, un om cu puteri dumnezeieşti să fie un păcătos? Prea aspră judecata, eu nu mă împac cu ea. Faţă de cine să fi păcătuit? Faţă de Dumnezeu, nicicum, o faptă bună, o milostenie o faci pe loc, n-aştepţi o zi anume. Faţă de oameni? în ei a semănat nădejdea, şi atunci, de ce să fie un călcător de Lege? Este păcat să vindeci un om, doar n-a făcut lucrarea unui vraci? Acesta nici n-a umblat, nici nu s-a aplecat, nici n-a legat vreo rană, nici n-a fiert ierburi, să pregătească o băutură, nimic din ce-ar fi fost oprit! Porunca tatii,

44 Talmud = în traducerea strictă a termenului, înseamnă studiu, cercetare; unii socotesc că este o abreviere a expresiei „talmud Tora“, studiul Legii, al Legământului lor cu Dumnezeu.

dacă ar fi fost împlinită de slujitori şi păzitori, aceea mai degrabă putea să fie socotită ca o abatere de la Lege. Când tata a strigat să fie „dat afară“, n-a poruncit de-a dreptul o lucrare şi de ce tatii să-i fie îngăduit şi lui Iisus, nu?

Raşela îl opri, apăsându-i braţul cu mâna:

— Nu-l judeca pe tatăl tău.

— Nu pot să spun că-l judec, dar vreau să înţeleg şi eu şi tu. Când nu e voie, în zi de Sabat, să duci un lucru de colo până colo, cum să târăşti un om care se zbătea, să-l arunci, căci astfel lupţi, munceşti, de ce să fie o nedreptate?

— Ţi-am spus, Henadad, nu judeca pe tatăl tău. Dar Henadad se încăpăţână şi continuă.

— La noapte, când Sabatul va lua sfârşit, eu mă voi duce să-i spun tatei toate câte le-ai auzit.

Raşela lăsă capul în jos, oftă.

Henadad a rămas nemişcat şi mult îngândurat.

Spre seară, când Sabatul trecuse, mulţimea forfotea pretutindeni. Grupuri, grupuri agitate vorbeau despre Iisus. Şi, cum era firesc, aceeaşi întrebare zbura de la unul şi de la altul.

— Să fie adevărat? Iisus nu părea că glumeşte! Ne-a spus cu multă gravitate că Messia e printre noi, să fie unul din preoţii Templului? Oare Iisus din Nazaret ştie cine e? Atunci de ce ar fi o taină, nu trebuie să aflăm? Şi Jehotzedek spusese: „Te ştiu cine eşti, eşti Sfântul lui Dumnezeu.“ Degeaba mă gândesc, degeaba socotesc ce să aflu, nu pot ghici nimic şi inima-mi bate, şi nu mai am stare.

Altul îi răspunse, cu aceeaşi dorinţă de a şti:

— La fel ca mine; mă bucur, dar mi-e şi frică. Dacă Iisus

aşa a vorbit în plină lume, El trebuie să ştie unde e Messia, şi când a venit, şi cum e. Erau de faţă farisei, bogătaşi, învăţători ai Legii, negustori, cărturari, nevoiaşi, muncitori. Căci nu mai era nimeni acasă. Toată lumea era în drum să afle"noutăţi. Cine mai putea să se culce? A venit chiar şi postăvarul Avram, şi Iosefat, făcătorul de luntri şi Nahman, împletitorul de funii, şi Ruben, dogarul, şi Hilachia, cusătorul de file, şi Tobai, vânzătorul de pâine, şi din gura tuturor ieşea un singur nume, Iisus! Capetele tuturor se întorceau când la dreapta, când la stânga, aşteptau, dar pe cine, pe Iisus sau pe Messia? Sau vreo ştire nouă?

Deodată, se auziră zgomote, o larmă de departe, apoi mai aproape, un alai şi torţe multe, ceva ce parcă joacă, ceva ce sare, acum se apropia. Era Zakkai!

— Cum, Zakkai, şchiopul Zakkai?

Era ceva ce se mişca, sălta, se îndoia, striga, alerga, arunca nişte beţe, s-azvârlea după ele, parcă le prindea şi iarăşi le azvârlea, le învârtea în aer, şi de fiecare dată urla, striga de bucurie.

— Vino, Hilachia, cu mine mai aproape, să vedem ce e, ce se întâmplă!

— E schilodul Zakkai, strigă nedumerit Avram, cum se poate s-alerge, să salte, când azi de dimineaţă, spre Sinagogă, abia putea să se târască în cârje? Acele beţe pe care le azvârle în sus să fie oare cele două cârje?

Cum toate se întâmplau chiar în Piaţa Porumbeilor, auzind gălăgia şi strigătele, Jutabel Ben-Eber ieşi pe terasă să vadă ce se întâmplă. Era urmat de Henadad, emoţionat.

Jutabel tresări, vorbind nedumerit:

— Schilodul Zakkai? Dar ce s-a întâmplat? Se poate? Aleargă, se tăvăleşte-n praf şi iar se ridică, e cu putinţă, Zakkai, azi de dimineaţă, spre Sinagogă, abia putea să se târască în cârjele lui pe care acum le azvârle-n sus! Du-te, Henadad, şi află ce s-a întâmplat.

Peste o clipă, Henadad se înapoie aprins la faţă, speriat şi-i strigă:

— L-a vindecat Iisus, tată.

— Zakkai, tămăduit de Iisus? Zakkai să fie zdravăn, vindecat de Iisus, Iisus din Nazaret? Cum? Să mergem, Henadad, să coborâm în drum, să întrebăm şi să aflăm ce este adevărat. Putem să coborâm, Sabatul a luat sfârşit.

îşi luă ketonul, sadinul, humbarul⁴⁵, îşi înfăşură capul în turban şi ieşi afară. Era Zakkai cu adevărat, cum să nu chiuie, cum să nu fie saltimbanc, el, care cu un ceas mai înainte era ca şi o cârpă întinsă pe două cârje?

Lumea îl înconjura, se-nghesuia să-l vadă, şi mai multe guri îl întrebară deodată:

— Dar cum a fost, Zakkai, ce s-a întâmplat?

Zakkai povestea că L-a văzut pe Iisus intrând la Petru în casă, ca s-o vindece pe soacra lui de frigurile cele rele. Când Sabatul era pe sfârşite, s-a târât cu cârjele la Petru şi l-a strigat, iar acesta a venit la poartă şi l-a întrebat: „Ce-ţi trebuie, Zakkai?“, iar eu i-am răspuns că ştiu că Iisus e acolo şi vreau să ştiu dacă puterea Lui e numai pentru îndrăciţi, căci eu nu sunt îndrăcit, sunt doar schilod, şi dacă n-ar putea să facă ceva şi pentru mine. Petru mi-a zis să aştept. îndată a ieşit Iisus în tindă, m-a văzut şi doar atât mi-a zis: „Zakkai, aruncă-ţi cârjele şi umblă!“ Eu le-am aruncat, şi acum vedeţi cum sunt şi nici măcar nu m-a atins!

Râdea, plângea, se zvârcolea în praf ca să vadă fiecare cât e de sănătos acum.

Se apropie de el un bătrân, unul care avea feciorul cu oase moi, şi îl întrebă:

— Şi unde e acum Iisus din Nazaret? Zakkai răspunse:

— Eu cred că e tot la Petru, nu L-am văzut trecând.

Humbar = un fel de veşmânt ce acoperea doar umerii.

Deodată, toată calea a fost golită ca un stol de rândunele alungate cu o piatră, toţi cei ce stăteau în drum ca să-l asculte pe Zakkai au fugit. Singur Zakkai rămase în drum s-azvârle în aer o cârje după alta şi să -şi umple sufletul de bucurie că nu-i mai trebuia nici una!

Toţi care aveau în casă vreun bolnav au alergat în fugă să-l ia, să-l ducă la Iisus, să-l vindece.

Henadad avea acelaşi gând. De ce n-ar încerca? Acel Iisus l-a vindecat pe Zakai de ologeală, cum n-ar vindeca-o şi pe Bilha cu puterea Lui?

S-a hotărât degrabă. Nu-i va spune nimic lui Jutabel, îi va face o bucurie mâine, când o va privi pe Bilha vindecată. Aşa, fără să fie pregătit, Bilha îi va sări în braţe.

Zis şi făcut. Era ora unu noaptea.

Lui Jutabel i se păruse sau era chiar adevărat că auzea un zgomot neobişnuit în casă? Parcă cineva bătea din palme. Auzi şi paşi pe scări, uşi care se deschid şi se închid, şi glasuri de femei. Cunoştea glasurile, al Raşelei şi al lui Myriam, roaba. E încă noapte, de ce vorbesc atât de tare, nu se tem că ar putea să o trezească pe Bilha? O fi cineva bolnav? Îi părea că se dădeau porunci şi că robii casei ascultau. Deschise puţin uşa să asculte şi o auzi pe Raşela poruncind unei roabe să deschidă o ladă, să scoată o cămăşuţă nouă, o tunică şi alte săndăluţe, să pregătească o targă şi-un aşternut. Ce se petrecea acolo, înăuntru, era curios. Jutabel se-mbrăcă degrabă şi alergă să vadă ce se-ntâmplă. Se-mpinse un scaun, o uşă iarăşi se trânti cu zgomot şi căzu capacul unei lăzi, iar pe deasupra lor se ridică glasul Bilhei:

— Şi o să mă fac sănătoasă? Şi am să văd şi să umblu? O, ce bucurie, degrabă, de grabă duceţi-mă la Iisus!

Atunci Jutabel a înţeles. Înflăcăratul Henadad voia să facă ce făceau acei milogi şi cerşetori, să o ducă pe Bilha la Iisus. Şi unde? Unde e Iisus? Unde a spus Zakkai?

Jutabel, roşu la faţă, aşa cum numai mânia ştia să-l coloreze, plin de nervi, porni spre odaia Bilhei şi deschise uşa cu putere, izbind-o de perete cu zgomot.

Raşela şi Henadad încremeniră.

— Ce faceţi voi aici, de ce-i atâta zgomot şi de ce e Bilha îmbrăcată acum, noaptea?

Raşela veni lângă el, supusă:

— O, Jutabel, voiam să-ţi facem şi ţie o bucurie. Te rugăm să ne laşi să încercăm, căci Acel Iisus din Nazaret are puteri mari de vindecare, aşa cum ai văzut şi ai aflat şi tu. L-a vindecat şi pe Zakkai de ologeala lui. Uită-te pe fereastră şi vezi-l cum aleargă.

— Şi vreţi s-o duceţi pe Bilha la Acel Iisus din Nazaret? Interveni şi se rugă şi fosta doică, Miriam:

— Are Iisus putere mare, stăpâne, lasă-ne să încercăm pentru Bilha.

— E un vindecător cu duh, adăugă şi Henadad. Jutabel porunci scurt:

— Dezbrăcaţi-o şi culcaţi-o în patul ei. De unde are Iisus putere? I-a vindecat pe Jehotzedek şi pe Zakkai, atât, vă ajunge. De unde ştiţi că mai are putere în El şi ce fel de putere, de la Dumnezeu ori de la diavol? De ce nu vă gândiţi?

— Jutabel, te rog, mai stărui Raşela, lasă-ne să plecăm, sunt toţi adunaţi acolo, la Petru, pescarul, nu-i prea departe, acolo este şi Iisus. De ce să fii tu împotrivă?

— Mă-ntrebi de ce să fiu împotrivă? Ai tu minte, eu sunt ca tine, sunt ca voi? L-a vindecat pe Zakkai, nu zic altfel, şi dacă se adună toţi la Petru, se poate, dar uşor mai uitaţi rangul. De ce-mi batjocoriţi fetiţa, de ce o umiliţi? De ce s-o aşezaţi pe targă în văzul tuturor, să stea alături de toţi ologii şi cerşetorii din Capernaum, de toţi buboşii şi zdrenţăroşii? Nu vă gândiţi la mine, la cinstea pe care o am? Viaţa mea e legată de bucurii, bogăţii, de experienţă, şi toată lumea materială nu poate să-mi

refuze nimic, dar nu simt nici o fericire şi nici o satisfacţie la gândul vostru şi inima-mi rămâne tot aşa de goală şi tot aşa de tristă la gândul că Bilha nu va fi vindecată, dar ce să fac? Cum pot să o aşez eu la un loc cu sărmanii mizerabili, cu cei goniţi de lege şi huliţi de noi, cu cei murdari, sleiţi, hidoşi, hăituiţi de noi şi arătaţi cu degetul, flămânzii cei acoperiţi doar cu un sac de pânză groasă, cerşetori, şi Bilha lângă ei? Alături de cerşetori, de blestemaţi pe viaţă, nenorociţi de vreo izbitură de picior al vreunui argat băut? Ce mocirlă! Şi fetiţa mea alături de aceştia toţi? Eu, o mare căpetenie, să fiu amestecat cu toţi aceştia?

Bilha plânse şi se rugă:

— O, tată, lasă-mă la Ii’sus, gândeşte-te că aş putea să vă văd şi să umblu, şi tu mă ţii în pat? De ce să fii împotrivă, când eu te rog atât? Fii bun cu mine, trebuie să merg.

Jutabel îşi trase scaunul aproape, lângă ea, spunându-i:

— Ascultă, Bilha, eu nu sunt un tată rău, ascultă-mă şi mă-nţelege. Eu sunt un fariseu fruntaş, ştii tu ce este un fariseu? Este un om cu mare cinste, care trebuie să se îngrijească de paza credinţei strămoşeşti. Nici o scădere nu-mi este îngăduită şi sunt silit să-mi duc rangul cu capul sus, să nu m-amestec în mocirlă, ca orice om de rând. Nu vă gândiţi şi voi la asta? Fata lui Jutabel Ben-Eber, a fruntaşului între fruntaşi, adusă în curtea unui pescar, alături de mărginaşi, de robi, de cerşetori şi de calici? Nu pot, o altă cale nu există. Targă lângă targă, s-aştepte Henadad în curte, el, care primeşte plecăciuni, să aştepte ca orişice om sărac să-i vină rândul la o tămăduire despre care, până la urmă, nici nu poţi şti dacă va fi? Să vii acasă tot cum ai fost şi eu să fiu batjocorit de ceilalţi farisei, ca unul care am crezut în vraja lui Iisus? Se poate?

Henadad, puţin cam ruşinat, îi răspunse:

— Nu m-am gândit la rang, ci doar la Bilha.

— Să nu fie altă cale pentru fetiţa unui fruntaş, să mă cobor ca să mă rog de-un oarecare om din Nazaret? Şi dacă,

totuşi, ducând-o la Iisus, nu ar putea s-o vindece, n-ar fi mai rău şi pentru ea şi pentru mine? Nu şi-ar râde Caiafa de felul în care conduc mulţimea? Şi dacă e un vrăjitor şi o vindecă pe Bilha, nu ar ajunge mai târziu ca Jehotzedek, o îndrăcită, în ghearele satanei? Să nu fie la urmă mai rău, ce ştiu eu ce o să fie mai târziu cu Zakkai, de unde are Iisus puterea? V-aţi întrebat vreodată? Vă grăbiţi ca şi cum n-aţi crescut în legi şi în învăţături. Au mai fost mai înainte şi alţii care şi-au dovedit puterea, doar pentru un timp. Să cădem în greşeala naivilor?

Bilha începu iar să plângă:

— Mai rău decât acum, şi oarbă şi schiloadă, cum poate să fie? Măcar câteva zile să umblu şi să văd cum arată tot ce e în jurul meu.

Jutabel începu să-şi piardă răbdarea:

— Ţi-am spus ce-ar fi mai rău.

— Nu vreau să mai fiu oarbă. Lasă-mă, tată, la Iisus. Dacă nu poate să-mi dea tămăduire, măcar să ştiu că a încercat, de ce Zakkai să alerge şi eu să stau în pat?

Raşela se rugă iar cu vocea sugrumată:

— Jutabel, fie-ţi milă!

Şi iar glăsciorul Bilhei, care-i intra în inimă ca fierul înroşit:

— Măcar puţin să văd, puţin de tot..., măcar să vă zăresc pe voi, sau să mişc un picior, să mă târăsc prin casă, dacă nu voi putea să umblu! Vai, cum nu-ţi este milă, când eu te rog atât de mult!

— Ascultă, Bilha, dacă-i adevărat că Iisus din Nazaret are putere în El, nu vindecă doar azi, mai vindecă şi mâine, şi-n toate zilele ce vor veni. Mă voi gândi la asta, dar trebuie să chibzuiesc o întâlnire, să nu mai ştie şi alţii. Sunt Jutabel Ben-Eber, nu sunt un fariseu oarecare. Sunt Părintele Adunării, dar sunt silit pe alţii să-i ascult, nu sunt de capul meu, am ordine severe. Dacă Henadad amestecă măreţia cu nimicnicia, va trebui să aleagă

între cruda lui nepăsare, care pe mine mă priveşte, şi vaietele tale. Eu, azi, sunt Părintele Adunării, conduc o ţară pe tărâmul religios şi toţi mă cred o forţă şi socotesc ştiinţa mea de-a dreptul o instituţie, de aici îmi vine averea cu care pot să vă îngrijesc pe toţi. Poziţia mea e mare şi mă opreşte să te trimit la un teslar. Să vină El la mine, nu să merg eu la El. Îl voi chema aici, voi trimite o slugă, cu o poruncă. Eu sunt aici cel mai mare, va trebui să mă asculte. Chiar mâine voi face lucrul pe care ţi-l făgăduiesc acum. O să-L aduc aici, altfel nu se poate. Hotărât, nu! Să stau cu El întâi de vorbă, să îl cunosc mai bine, să aflu dacă pot avea încredere în El, şi până atunci o să mai ştiu şi de la alţii dacă are cu adevărat puterea în El.

Henadad simţi o împunsătură în inimă şi-şi acoperi faţa cu palmele. îi era ruşine. Să trimită o „slugă cu o poruncă“? Cui, lui Iisus din Nazaret? Atunci, tatăl lui nici nu bănuieşte măcar cine este Iisus. Nu se teme de Cel ce dovedeşte că a venit din cer, Jehotzedek a avut dreptate. „Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu“, unul să-L creadă Sfântul lui Dumnezeu şi altul să vrea să-I poruncească să vină la el acasă, să-I „poruncească“ Lui ca unui rob.

Bilha se linişti şi ea puţin. O zi, doar o zi de aşteptat, o noapte şi o zi. îl întrebă sărăcuţa, încă sughiţând din plâns:

— Să mai aştept o zi?

Jutabel îi răspunse cu nesiguranţă:

— O zi, două, se va îngriji Jahve şi de tine. Raşela sta cu capul întors, să nu i se vadă faţa.

Ştia că vorbele pe care le spune acum Jutabel niciodată nu se vor împlini. îl cunoştea prea bine şi ştia cât era de gelos pe puterea lui Iisus şi mai ştia că nu voia să aibă de ce-i mulţumi. Plângea cu capul întors înspre perete, ştia că Jutabel n-o să-L cheme niciodată pe Iisus.

Henadad şopti, ca pentru el:

— Are dreptate tata, în felul lui de a judeca, dar...

— Şi ca să vezi că am dreptate, continuă Jutabel, ridicându-se să plece, du-te şi tu la Petru şi vezi ce se petrece acolo, vezi cu ochii tăi cum vindecă Acela, apoi putem să hotărâm.

O fărâmă de speranţă le intră din nou în suflet, iar Jutabel se întoarse înspre Raşela, adăugând:

— îmi dai de furcă cu slăbiciunea ta, şi eu iubesc copila, dar n-o batjocoresc, n-o scot în drum, ca s-o expun ca pe-o cerşetoare la bâlci, ca să vină toţi gură-cască şi s-o privească, pe ea, pe fiica fruntaşului Jutabel Ben-Eber. Am destui duşmani şi un om pe care nu-l cunoaşteţi decât de ieri dimineaţă v-a şi aprins sufletele. Nici nu ştiţi de unde vine, cine e, ce vrea, ce urmăreşte, şi un om oarecare, trăit în Nazaret, să mă atragă în laţul Lui cu propria mea copilă? Ai tu minte? Cine e Iisus din Nazaret? Un vindecător căzut din cer. Lăsaţi întâi să vindece şi pe alţii, nu numai pe Zakkai, şi atunci o să vorbim.

Ieşi afară trântind uşa cu putere, iar pe Bilha o dezbrăcară şi o puseră din nou în patul ei.

— Nu te întrista, Henadad, încercă fetiţa să-şi mângâie fratele, eu am să mă rog şi de acum înainte, şi dacă ştiu şi de altul că s-a vindecat, cu mai multă putere am să mă rog lui Dumnezeu. Acum, du-te la Petru şi vezi dacă e vreunul ca mine, şi dacă s-a vindecat, să-mi spui, ca să mă bucur şi eu.

întristat peste măsură, Henadad se duse la Petru. Ograda pescarului părea să fie un bâlci, plină de bolnavi şi de sănătoşi, curioşi să vadă ce se întâmplă; din orice colţ se ridica un vaiet, o cântare, o tânguire, un bocet, o chemare. Din când în când, la poartă, se milogea un altul să-l lase şi pe el să intre. Ceilalţi, deja

100

intraţi, ţipau cu disperare. Unde mergeţi, voi nu vedeţi că nu se poate? Aici e un olog culcat, mergeţi pe dincolo, prin spate, săriţi peste uluci. Dar aceia răspundeau: „Cum să sărim peste uluci, când nici picioarele nu le mişcăm?“ Erau om lângă om, adevărat, nu era locul Bilhei printre aceşti nenorociţi; când eşti o călăuză, nu faci ce face gloata, îi dădu dreptate, în gând, Henadad lui Jutabel. De câte ori se aducea o torţă se vedeau culcaţi pe jos doar şchiopi, orbi, ologi, buboşi.

Părea că toată ticăloşia pământului s-a adunat acolo, căci din frigurile stârnite de mlaştinile Capernaumului jumătate din oameni s-au nenorocit. Locul ce părea gol era ocupat cu tărgi, pături şi aşternuturi, cârje şi lanţuri, căci, nelegaţi, îndrăciţii ar fi fugit de mult. în fiare ţinuţi, şi abia puteau să-i ţină acei ce-i aduseseră; strigau, urlau ca nişte spurcăciuni. Nu, nu era de Bilha, căci ameninţau, scuipau şi se uitau după bâtă sau un pietroi ca să lovească pe oricine s-ar fi nimerit. Ceilalţi, care puteau să stea în picioare, dar erau loviţi de alte chinuri, se îmbrânceau, se certau, se ocărau, se ameninţau. Fiecare voia s-ajungă cel dintâi, iar ceilalţi să rămână în urmă. Cei mai voinici loveau în slăbănogi, bietul om, chinurile l-au făcut să-şi uite menirea şi nu slăvesc în el decât pe dobitoc. Unul ridicase bâta să lovească, pentru că un orb se rezemase de el fără să ştie, dar altul, mai firav, cu trupul plin de bube, îl apucă de braţ:

— Ce vrei să faci? l-a întrebat. Nu eşti lovit de aceeaşi soartă, aşa vrei tu să cumperi o milă pe care o cerşeşti? Nu suntem toţi la fel, aşteaptă liniştit, îţi vine şi ţie rândul. Nu numai ţie, la toţi ne vine rândul.

Erau acolo adunaţi şi cei loviţi pe viaţă de răul frigurilor de baltă, nişte bătrâni fără putere, ţărani cu coasta ruptă, copii împiedicaţi, ce nu puteau să umble şi nici să-şi ţină capul sus, alţii uscaţi sau cu piepturile supte, femei cu faţa muşcată de un rac, alţii cu pleoapele lipite în carne, gârboviţi, îndrăciţi sau cu

101

oase moi, şi câţi alţi nenorociţi fără nădejde de vindecare. Chiar atunci, Iisus s-a ivit în prag, cerească arătare! A venit înspre bolnavi, care nici nu mai suflau de teamă şi emoţie! Iisus doar atingea pe unul şi pe altul, şi aceia se simţeau vindecaţi, căci se sculau pe dată, umblau, vedeau, se aplecau, se ridicau şi scoteau răcnete de bucurie.

Petru, alături de Iisus, ţinea un felinar, era în picioare; când Iisus îşi îndrepta palmele luminoase spre unul sau spre altul, palmele păreau mici porumbiţe în zbor ce se aşezau aici pe o mână, acolo pe un cap, dincolo pe ochi, pe un picior, şi atât a fost de-ajuns, acea atingere cerească, ca toţi să fie vindecaţi. Şi bieţii oameni însănătoşiţi, nebuni de bucurie, îşi exprimau fericirea cu strigăte şi lacrimi. Putea să fie altfel, când un şchiop umblă, un orb vede. Henadad era nebun de fericire că şi Bilha îndată se va însănătoşi. Din pieptul tuturor ieşeau strigăte de fericire. Cum ar fi fost altfel, când se ridicau deodată vindecaţi cei loviţi pe viaţă de răul frigurilor de baltă, bătrâni cu picioarele ca nişte beţe, ţărani gârboviţi cu dureri în coaste, copii ce nu puteau să umble şi nici să-şi ţină capul sus, alţii înţepeniţi, surzi, muţi?

Henadad voia să plece, dar tocmai atunci o tânără femeie cu un pruncuşor în braţe veni înspre Iisus. Plângea, vorba îi stătu în gât, întinse tăcută pruncul înspre Iisus. Iisus o întrebă:

— Orb?...

De teamă că Iisus va spune: „Atunci, nu pot să fac nimic“, femeia nu răspunse, doar se uită mai departe la Iisus.

Iisus abia i-atinse pleoapa şi micuţul îşi deschise ochişorii. Henadad se gândi în clipa aceea la Bilha, aducându-şi aminte că Iisus le spusese în predica de la Sinagogă, cu o zi mai înainte, că „Messia e printre voi“; plângeau, îngenuncheau şi se îmbrăţişau unii pe alţii, într-un elan de nebună fericire se aruncau la pământ, atingeau poala hainei lui Iisus şi strigau mai mult decât spusese Iisus la Sinagogă: „Fiul lui David! Fiul lui David“.

102

Mulţimea îl recunoscuse şi era exaltată. „Hristos e între noi, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Fiul lui David.“

Strigătele nu voiau deloc să înceteze şi nici n-au încetat până târziu, Henadad alergă spre casă buimăcit de fericire, pentru că de data asta avea să deosebească adevărul de calomnie, căci dovada erau cei vindecaţi, dovada că Iisus e Messia, şi dovadă erau şi zdrenţele în care rănile erau înfăşurate, pernele, cârjele, plăpumile, tărgile lepădate de cei vindecaţi. înaintea lui, alergau îmbujoraţi la faţă cei ce cu puţin timp înainte stătuseră pe prispa casei lui Petru ca nişte copaci trăzniţi; acum copacii se sculaseră, se ridicaseră şi alergau spre cetate să râdă, să strige, să cânte, să-i scoale din somn pe cei adormiţi, să vină să-i vadă că sunt în putere şi cât pot fi de voioşi! Să nu mai doarmă unul, profeţia lui Maleahi se împlinise, Messia venise, era printre ei, era cu ei!

Fugeau şi ei, fugea şi Henadad, fugeau toţi spre mijlocul cetăţii, spre Piaţa Porumbeilor, ca să se deştepte cei ce dorm, să se cutremure casele şi drumurile, să strige stelele şi luna şi frunzele, şi toate zburătoarele, şi şelovimii⁴⁶ treziţi din somn să se întreacă în croncănit cu bufniţele şi cu hasidemii⁴⁷, căci s-a împlinit cuvântul proorocului Isaia: „Îl veţi cunoaşte după minunile ce le va face, orbii vor vedea, şchiopii vor umbla, muţii vor vorbi, surzii vor auzi, leproşii se vor curăţa“⁴⁸.

Dar în cetate casele toate erau în întuneric, la geam nici un opaiţ, dormeau toţi. Şi cei ce ar fi vrut să afle, şi cei ce aşteptau să se întoarcă vreunul din cei plecaţi au adormit în aşteptare şi neîncredere, în vis şi durere.

În ograda lui Petru acum s-a făcut linişte, nu era nici un om, iar pe jos doar cârje aruncate, beţe, cârpe, toiege, paturi, semnele vădite ale lepădării de durere şi ale nespusei fericiri.

46 Şelovim = o pasăre specifică zonei, neidentificată în dicţionare.

47 Hasidem = pasăre specifică locului, nedefinită în dicţionare.

48 Isaia 64,2,3.

103

Ce poate fi această taină...?

Dumnezeu din cer odihneşte în căsuţa lui Petru pescarul, şi doarme acum pe o laviţă şi o rogojină.

Binişor, Henadad se strecură în casă şi ar fi vrut să povestească tot ce s-a întâmplat în această noapte, dar n-avea cui. Spre dimineaţă, tulburat de cele văzute, se ridică din pat şi porni spre terasă, uşor, în vârful picioarelor, să nu trezească pe cineva, dar tatăl lui era deja acolo. Privea fără ţintă. O mare milă îl cuprinse pe Henadad, o milă pentru tot ce era neomenos în Jutabel, pentru firea lui voluntară şi sucită. Acum, desigur, se gândea că şi Bilha putea să fie vindecată.

S-a apropiat de el:

— Tată!

Acesta se întoarse şi parcă nu mai era „Părintele Adunării“, ci părea un tată nenorocit cu adevărat:

— O, Henadad, nu pot să cred, îi ştiu pe toţi aceştia cât erau de neputincioşi şi acum sunt toţi sănătoşi, toţi gârbovii, toţi schilozii, toţi orbii joacă acum sub geamurile mele, şi Bilha?

— Iisus i-a vindecat doar atingându-i. A văzut şi Iair, şi Ben-Setah, şi Manasse, cel înalt şi gras, Bemet şi Meşulau, erau toţi şi s-au înspăimântat.

— Şi ce-au zis?

— Nu ştiu, eram mai departe, dar cred că or să vină să-ţi povestească.

Timid, Henadad adăugă:

— Acum îmi pare rău că n-am dus-o şi pe Bilha.

— îmi pare rău şi mie, dacă aş fi ştiut.

— Uite acolo pe Isaac, fiul lui Sital, îl vezi, tată?

104

— Nu, unde e?

— în picioare.

— Isaac? Isaac, care până azi mergea doar târându-se cu genunchii deasupra unei perne? A fost la Petru?

— Da, sigur, Iisus l-a vindecat. I-a spus doar atât, „ridică-te“, şi pe loc a fost în picioare.

— îmi pare rău, îmi pare rău, acum că se luminează îi mai văd şi pe alţii, văd pe paraliticul Asaaf, şi pe copilul nenorocit Caleb, care vorbeşte, deşi ieri nu scotea decât geamăte de fiară.

— Îl vezi şi pe Hatava, tată?

— îl văd, da, şi pe el, îl văd şi pe Sadrah, toţi ebionii⁴⁹sunt în picioare, numai fata mea zace. Sital a avut mai multă îndrăzneală decât mine. De, el nu are rang ca mine, nu e amicul lui Caiafa, şi iată, şi fiul lui Sital, ce voinic e, parcă e altul! De când era mic se târa pe genunchi. O să-mi repar greşeala!

Henadad simţea cum îi sălta inima în piept de bucurie! A fost deajuns să-i vadă pe toţi bolnavii şi schilozii de altădată ca să se schimbe. Acum e omenos, înţelege, vede, ştie.

— Ce vrei să faci? întrebă Henadad. Cine să o ducă pe Bilha la Iisus?

— S-o ducă cineva pe Bilha la Iisus? N-am zis asta, o să-l trimit pe Ilie, copilul meu de casă, la Petru, să-i spună lui Iisus să vină până la mine.

— Tată!

— Ce?

— Să vină Iisus la tine?

Jutabel se uită peste umăr la Henadad:

— De ce nu? Am zis ceva rău, ceva ce nu se poate? A fost la pescarul Petru, de ce să nu vină şi la un fariseu, şi încă din cei

49 Ebion sau Ebionit = persoană care făcea parte dintr-o sectă numită iudeo-creştină, în formare, care vedea în Iisus un om simplu, fiul lui Iosif şi al mariei, pe care îl respectau pentru meritele Sale deosebite, dar erau fideli cultului mozaic.

105

mari, o căpetenie, un şef în Capernaum, ba chiar al întregului ţinut al Galileei?

Henadad încremenise şi se uită speriat la tatăl său; aşadar, Jutabel n-a înţeles nimic? N-a înţeles că Iisus e Messia? Că are puteri dumnezeieşti? Că lucrează ca Dumnezeu?

— Dar, tată, Iisus nu poate fi chemat. El a dovedit că nu e numai om, ca oricare galileean.

— Dar ce e?

— O, tată, după toate câte ţi-am povestit că a făcut, mai te îndoieşti că ar fi Fiul lui David? Reciteşte-l pe Isaia!

— Mă înveţi tu, învăţăcel, pe mine, n-ai obraz?

— Da, pentru că eu am văzut, de aceea, poate să mergem noi la Iisus şi să-L rugăm.

— Noi, adică şi eu?

— Da.

— Se poate, cum, eu, care sunt... dar de ce să-ţi mai vorbesc? Eşti şi tu zăpăcit de un vrăjitor.

— O, taci, te rog, taci, tată!

— Nu ştii ce a spus Simeon, se răsteşte cu furie Jutabel, a spus că e fiul unui dulgher din Nazaret, fără carte.

— Fără carte?

— Desigur, unde crezi că a învăţat?

— Nicăieri, ai dreptate, înseamnă că ştiinţa e în el.

— Ascultă, Henadad, de ajuns, nu primesc părerile tale, Iisus e un cetăţean galileean, deci, îmi este supus mie şi trebuie să facă şi să asculte, ca toţi ceilalţi galileeni. E El mai mare decât mine, nu se supune, ca orice cetăţean, legilor noastre? Are vreun rang, ca să-L pun deoparte de ceilalţi? Da, are puteri deosebite în a vindeca, atât, cu ce mă depăşeşte? Are vreo ierarhie la Templu, sau ştie mai multă carte scripturistică decât mine, unde a învăţat? Spune, unde?

— Dacă ai fi fost azi-noapte acolo...

106

— N-aveam nevoie, văd acum, şi am să mă port aşa ca să nu mă compromit, îmi ţin rangul şi am să fac aşa precum gândesc. îl voi trimite pe Ilie, e mai simplu şi mai cuviincios.

— Cuviincios? "

Henadad n-a mai zis nimic, dar pieptul lui, liniştit înainte, începu să se umfle, să se coboare, să se ridice, mai întâi încet, pe urmă cu un ritm precipitat şi apoi un oftat adânc l-a liniştit. Nu mai putea spune nimic, îşi oprea suflul, dar lacrimile băteau la uşa ochilor.

Jutabel îşi pregătea palmele să le bată ca să vină Ilie, dar cu palmele ridicate se opri ca să spună:

— De ce te sperii că îl trimit pe Ilie? Eu am răspunderea religioasă a poporului, sunt un şef oficial, reprezint o autoritate, e o situaţie stabilită prin lege, nu e o fantezie, iscălesc acte, dau socoteală prin documentele administrative şi de stat. Ce să vă mai spun, ce fac, trebuie să fie făcut conform legilor, regulilor şi tradiţiilor. Fiul meu, trebuie să fii ca şi mine, nu poţi hotărî o stare care ne-ar prăbuşi pe amândoi, şi toată casa. De aceea te previn, voi hotărî cum cred eu, cum e pe dreptate. Cum s-ar putea împăca situaţia mea oficială cu noua credinţă, care nu-i deocamdată decât o visare, o imaginaţie, o plăsmuire, o scornire, nu ştiu cum s-o numesc? Henadad, eu nu sunt nici zurliu, nici zăpăcit, dimpotrivă, liniştit, serios, gânditor, conştient.

Acestea fiind spuse, a bătut din palme, şi deîndată s-a arătat Ilie, sluga.

— Du-te, Ilie, la Petru, pescarul. Acolo vei găsi un om din Nazaret, pe care-L găzduieşte, şi...

Dar în aceeaşi clipă, a scârţâit portiţa din grădină şi, aplecându-se Henadad peste geam, să vadă cine e, îi spuse lui Jutabel:

— Sunt fariseii, tată.

— Fariseii, au fost şi ei aseară?

107

— Câţiva, da...

— Atunci lasă, Ilie, te chem eu mai târziu.

Intrau pe uşă Iair, fruntaşul, cel mai bun prieten al lui Jutabel, Eliaşim, marele învăţat, Manasse, Rimon, bătrânul Callia. Toţi aveau feţe nedormite şi chiar înfricoşate, vorbeau toţi deodată.

— Ai auzit, ştii, ce spui? Dacă ai fi fost acolo, de ce...

— Dar n-am ştiut, se apără Jutabel. Acum aud şi eu de la Henadad.

— Puteai să ştii, doar l-ai văzut pe Zakkai vindecat!

— L-am văzut şi pe Isaac, fiul lui Sital, şi pe orbul Asaf, şi, pe toţi...

— Ei, ce zici? Ce facem?

— Avem ceva de făcut? Dacă se poate. Eu nu văd, de aceea tocmai îl chemasem pe Ilie să-l aducă pe Iisus aici.

Toţi într-un glas:

— Să-L chemi la tine, pe Iisus? Aici? Ce idee!

— De ce nu? Dar voi văd că-mi spuneţi acelaşi lucru ca Henadad, că n-aş...

Manasse îi tăie vorba:

— Dar, Jutabel, acest Iisus a arătat darul pe care îl are, a arătat că e un om de excepţie, şi poporul a şi ghicit ceva, de-I strigă „Fiul lui David!“

— Gloata îl strigă „Fiul lui David!“ Atunci îl cred Messia, Hristos, n-am ştiut! Cum au îndrăznit? Nu ne întreabă mai înainte pe noi, ştiu ei cum e Messia? De unde vine? Ce însuşiri are? Ce misiuni are?

Vorbeşte şi Callia:

— Poporul e simplu, e prostuţ, a fost de ajuns să-l vindece pe îndrăcitul Jehotzedek şi, azi-noapte, pe oricine de orice boală ar fi avut, ca să gândească că e Hristos. Ce vrei, şi eu, aseară, priveam înmărmurit. Mi-am zis că face ceea ce n-ar face decât

108

unul Dumnezeu. Cum crezi tu că am putea de-acum înainte să ne purtăm cu Iisus ca şi cum ar fi un simplu cetăţean din Nazaret?

— De ajuns, într-adevăr, voi vorbiţi de Iisus din Nazaret cum aţi vorbi de un om căzut din cer.

— Aşa şi e, răspunse Eliaşim, trebuie să-L cunoaştem mai bine.

— Cum, „aşa şi e“? E „Fiul lui David“?

— Se vede, Jutabel, că nu ai fost aseară la Petru, ai fi fost mai îngrijorat şi ai fi vorbit altfel de cum vorbeşti acum; totul a fost fulgerător, atât vindecările, cât şi ovaţiile mulţimii. Nu ştiu cum a vindecat, că dintr-odată a izbucnit chemarea de „Fiu al lui David“. Ce putea să spună mulţimea mai mult decât a spus? Cum ar fi îndrăznit doar să-i strige o simplă mulţumire, când a fost o minune sau putere dumnezeiască? Nu, nu, nu puteam spune mai puţin nici noi, a fost ceva dumnezeiesc, ştiu, fie că ne place sau nu ne place. Cine ne mai băga în seamă, parcă nici nu ne vedeau pe noi, ne îmbrânceau, ne loveau, ne călcau pe picioare, ne dădeau cu mâna la o parte, ca să ajungă mai repede lângă Iisus! Era nădejdea lor, ultima lor nădejde că vor fi iar oameni curaţi şi vii. Era ceva dumnezeiesc să vezi cum orbul deschide ochii, cum schilodul se ridică, cum şchiopul umblă, cum mutul şi-a găsit graiul şi cum leprosul e iar alb ca ziua însorită. Sunt întâmplări care nu se pot uita şi separa de Dumnezeu. Nu-i de glumit. Jutabel, trebuie să stai de vorbă cu El, să ne spună de unde are puterea, mie îmi pare că e mai mult decât un prooroc.

— Că nu e „Fiul lui David“, asta o ştim cu toţii, vorbeşte Iair, cel mai pornit împotriva lui Iisus, cu firea lui posomorâtă, ostilă, neîncrezătoare. Dar ca s-o scoţi din cap oamenilor, o să fie foarte greu, au dovedit-o şi minunile care se fac şi toată atmosfera creată. E un lucru pe care-l întâlnim întâia oară, suntem şi noi destul de zguduiţi, ce să le spunem oamenilor? Ce se petrece, dacă am şti...!

109

Remat avu o idee:

— Să încercăm, poate, să le amintim că au mai fost şi în trecut astfel de vrăjitori.

— Chiar să le spunem, să folosim cuvântul „vrăjitor“? Vrăjitorul face semne, fierbe ierburi, aprinde cărbuni, se roagă satanei, or, Iisus doar mâna a atins-o de cel bolnav. Nu se poate, ne-ar râde lumea.

— Atunci, să spunem cuvântul „caldean“, din Caldeea, sună mai dulce şi are şi înţeles de cititor în stele sau de înţelept. Nu e nimic jignitor aici. Acei „înţelepţi“ din Caldeea explorează firea şi gândirea oamenilor, şi în dosul acelei fiinţe îşi întind misterioasa identitate necunoscută.

— Să aflăm măcar că nu e Messia, dar cum? încruntat, Iair interveni iar:

— Da, Jutabel, e ceva, altceva decât vrei tu să fie. Nu poate fi numai o influenţă când e vorba de zeci de oameni, unii cu sănătatea mai şubredă, alţii mai puternic loviţi. Ar fi trebuit, deci, influenţe speciale, de toate gradele, dar Iisus doar s-a uitat la ei şi-a fost deajuns să intre viaţa într-înşii! Nu a fost o vindecare, a fost ca o creaţie din nou, echilibrată, armonioasă.

— Ei, şi atunci, spuse Jutabel, cam îngălbenit la obraz, ce vreţi? Să mă închin Lui?

— Cine îţi cere asta, de ce te superi? Noi nu facem decât să încercăm o lămurire a lucrurilor, o explicaţie. Ne aflăm în faţa unui om care are orice putere. înţelegi tu, orice. Nu e o închipuire, uită-te şi acum pe geam, eu cred că puterea Lui e un pericol, căci aşa cum poate crea poate şi nimici.

— La asta mă şi gândeam, spuse Ben-Setah, că n-a făcut nici un rău, ci numai bine, e ca un geniu al binelui. Parcă ar fi Augurie.

— Poporul mă îngrijorează, spuse Jutabel. El nu are măsură, mă gândesc că ar putea porni o revoltă.

110

— O revoltă, pentru ce, ce să obţină?

— Spun şi eu aşa, pentru că nu ştiu ce să spun, ce pot să fac? Callia interveni şi el:

— Cum văd, nimic nu putem face, ar fi poate mai bine să te sfătuieşti, Jutabel cu Arhiereul Iosif.

— Cu Arhiereul? Ce-i pasă lui de religia noastră, el e saducheu, nu-l privesc decât grijile obşteşti şi şi-ar bate joc de noi; şi apoi, cum să îi spun că un orb vede, că un şchiop umblă; m-ar crede? Nu. M-ar lua drept un halucinat.

— Totuşi, trebuie să găseşti o ieşire.

— Ce ieşire? O să treacă! Acum sunt înflăcăraţi, dar ştii cum e omul. O să nceteze cu strigătele şi ovaţiile de victorie, aşa cum e când te întorci de la război. în ziua aceea, apoi, totul se uită.

Un fariseu, cu palmele la frunte şi alţii plecaţi oftau spunând:

— Totuşi, trebuie să luăm o hotărâre, să decidem ceva; noi suntem mulţi şi Iisus e numai unul.

Orice ar fi zis Jutabel, el se temea să nu fie luat drept un nesocotit, un uşuratic, fără o fire tare; şi mai ales mişcările lui sufleteşti, adică cele de evlavie, aveau de-a dreptul un caracter fioros de rabin habo tnic, de neînduplecat şi aspru anchetator, un fel de adept al poliţiei judiciare, de o mare cruzime, servind ca organ de oprimare în contra celor ce se împotriveau credinţei seculare şi Templulu i. Ceea ce îl transforma într-un om mărginit şi nedrept, orb şi pornit întotdeauna, nu din sentimente, ci din resentimente. Jutabel nu iubea „ceva“, cât „ura“ ceva, şi culmea urii lui nu o avea pentru cel ce iubeşte, ci pentru cel ce nu urăşte ceea ce urăşte el. Îl ura pe Iisus din Nazaret şi toţi trebuiau să-L urască pe Iisus. Rostea cu toată convingerea cuvintele de „impostor“, „înşelător“, „vândut diavolului“ şi un întreg arsenal de cuvinte ofensatoare, otrăvite, de vorbe „mari“ cu care încerca

111

să intimideze pe cei ce nu-L urau pe Iisus!

Deodată, tăcură şi ridicară capetele să asculte. Se apropiau paşi, paşi mulţi, ropot de paşi şi se auzea un strigăt, un turnult. Geamul era deschis, şi chiote, strigări de bucurie, de veselie, inundau odaia, o atmosferă care conţinea ceva ce până acum nu răsunase în Capernaum.

Ce strigau oare? Strigau ceva ce până acum era strecurat cuminte în paginile Scripturii: „Fiul lui David!“, „Fiul lui David! Messia!“ „Fiul lui David“. Tăcuţi, fariseii se uitară unul la altul, cam speriaţi, dar se uitară mai ales la Jutabel. Ben-Setah, mai îndrăzneţ, murmură:

— Auziţi?

Nu ştiu cine răspunse, aşa, ca să spună ceva:

— De auzit am auzit, nişte sălbatici, strigarea lor nu înseamnă nimic.

Paşii lor se opriră, dar strigătele continuará în exprimarea sufletelor fericite de lumina pe care o aveau în faţa ochilor.

Jutabel se răsti la toţi, extrem de tulburat:

— închideţi geamul!

Nimeni nu l-a închis, dimpotrivă, fariseii îmbujoraţi la faţă, furioşi ca şi şeful lor, Jutabel, nu mai scoaseră o vorbă şi ascultau zgomotul de afară, apropiindu-şi urechea de geam.

„Fiul lui David“, „Osana“, „Fiul lui David, împăratul nostru!“

Jutabel nu se mişcă. O paloare îi cuprinse chipul. Ceilalţi se împărţiră unii la geam, ascunşi după perdele, alţii cu capul între umeri şi ochii în pământ.

Ben-Setah murmură ca să spargă gheaţa:

— Aşa a fost şi aseară, la fel, ba unii strigau şi „Messia e printre noi“!

— O să le-o scoatem greu din cap, doar numai dacă n-ar mai face vreo minune, căci, de, minunea e totuşi un lucru

112

uimitor, fapt neobişnuit, care nu poate să nu producă în orice om o admiraţie, o supunere.

Ridicându-se să plece, lunganul Manasse mai trânti nişte vorbe:

— Dacă strigă aceia că Iisus e Fiul lui David, cum poţi să le închizi gura? Să meargă Iisus la Ierusalim, acolo nu va mai îndrăzni să facă pe Messia. Aici, e o lume cu mintea mai săracă, mai neştiutoare, aici, nu umblă teologi pe orişice potecă, dar acolo, în Cetatea Sfântă, unde slujesc douăzeci de mii de preoţi şi unde sanhedrinul îl poate judeca, şi Arhiereul, cu dreptul de pedeapsă, acolo, da, acolo să se ducă. La Templu, la Ierusalim, unde sunt 480 de Sinagogi, căci noi ce putere avem să-L potolim? Nici una.

Se întorc şi ceilalţi de la geam:

— Ei, ai auzit, da? Acum, ce zici, ce hotărăşti? Jutabel ridică capul cu mândrie, cu siguranţă:

— Nu hotărăsc nimic, Caiafa o să hotărască, dar mai întâi o să mă duc la Sital, să-l văd cu ochii mei pe Isaac vindecat. A tăcea faţă de Arhiereu ar însemna că ascundem o mişcare sau că nu ne facem datoria faţă de cetăţenii galileeni. Poate că-mi va da o idee. El trebuie să ştie ce se petrece aici, să nu afle de la alţii şi să nu creadă că punem ceva la cale.

— Tot ce vom face va fi degeaba. împotriva omului care a fost ca şi mort şi acum are viaţă în el nu poţi lupta. La ce ţine un om, dacă nu la viaţă? Şi dacă viaţa i-a fost dată de Iisus, prin puterea pe care o are, Iisus e Dumnezeul celui vindecat!

Atunci se arătă Ilie, care nu uitase porunca:

— Să mă duc acum, stăpâne?

— Să te duci? Unde să te duci?

— Aţi spus să merg la Petru, pescarul...

— A, ţi-am spus, da, dar nu mai e nevoie.

Se înţelege, acum nu se mai putea; mai înainte, putea să-l trimită la „vindecător“, dar acum, când alţii îl proclamă Fiul lui

113

David, nu se mai putea. Da, ştia prea bine că ar vindeca-o pe mica oarbă, dar în acest caz ar trebui să renunţe la rolul lui de cârmaci în Galileea şi asta, vezi, e greu, nu se poate. Pentru a doua oară pierdu prilejul de a o vindeca pe Bilha, dar fiinţa lui orgolioasă până la crimă nu-i îngăduia altfel, decât să zică „nu“. Dacă Iisus ar vindeca-o pe Bilha, Jutabel s-ar prăbuşi în hohotul mulţimii!

Capitolul 4

Minunile săvârşite de Iisus în curtea lui Simon-Petru

În oraşul Capernaum, micuţa Cetate, totul se aude, totul se ştie, totul se află într-o clipă. Cu atât mai mult vindecarea şi cuvântările lui Iisus, care au fost ca un trăsnet, ca un semn din cer, ca o vestire îngerească ce va răsturna lumea.

Nici nu s-a făcut bine ziuă, că lumea, grămadă, alerga pe drumuri şi-L căuta pe Iisus din Nazaret. Unde e, cine L-a văzut, unde a dormit? Poate a plecat. Îl căutau şi în pădure, şi în luncă şi la malul mării. Şi grupul de oameni se mărea cu fiecare clipă, crezând că Iisus e acolo, unde erau adunaţi câţiva oameni şi alergau de îndată ce se forma un grup mai mare.

Un bătrân şoptea pentru el, neauzit decât de Dumnezeu: „Îţi mulţumesc, Doamne Dumnezeule, că m-am născut ca om şi ca evreu şi nu ca barbar, sau ca animal fără minte, şi că am trăit în vremea când a venit Messia!“

Era încredinţat că Acela ce vorbise în Sinagogă în sâmbăta

115

aceea trebuia să fie Messia, după cuvântul rostit, după puterea ce o avea de a-l vindeca pe Jehotzedek, de care tot Capernaumul şi chiar întreaga Galilee se temea.

Umbla bătrânul, se oprea şi căuta cu ochii în toate părţile, măcar o dată să-L mai fi auzit, să-L mai fi văzut:

— Unde o fi?

Alerga la toate răscrucile să vadă de unde ar putea veni. Fără să-L mai vadă, parcă n-ar mai putea trăi; fără El, nici veselie n-ar mai putea avea. Îl căuta cu ochii pe Acel blond, adolescent, care le vorbea aşa de frumos, precum ar fi gândit şi ei. în gura Lui nu erau doar cuvinte răsunătoare ca o carte veche, de multe ori neînţeleasă, ci înţelegeai simplu tot ce spunea. Tot ce spunea era pe placul şi pe înţelesul poporului, mergea direct la suflet. Şi se gândea: „Spun oamenii că a fost azi-noapte la Petru, pescarul, şi că în ograda lui a vindecat peste douăzeci de ologi şi orbi şi chiar leproşi. Să fie aşa? Să fie adevărat? Parcă nu pot să cred. De unde puterea aceasta a Lui? De-ar fi aşa, atunci nu, nu pot să mă gândesc, sunt bătrân şi gândurile o iau aiurea, dar mă gândesc totuşi, de-ar fi aşa, atunci nu e numai un profet, ca Ieremia, ca Isaac, ca Ilie, ca Daniel, de-ar fi aşa, ar fi chiar Dumnezeu!“

Şi zâmbi bătrânul fericit, dădu din cap şi murmură: „Nu, nu, nu, am păcătuit că L-am asemuit pe Iisus lui Dumnezeu. Nu mi-era îngăduit. Greşit-am, mult am greşit! Eh, gânduri de bătrân, zic şi eu aşa, cum aş vrea, cum mi-ar plăcea, dacă s-ar putea.“

Capitolul 5

începutul neliniştilor lui Jutabel Ben-Eber, mai-marele Sinagogii din Capernaum

Emoţia care era în tot Capernaumul nu poate fi 1 descrisă. Mulţi n-au ştiut şi nu au fost în noaptea aceea la Petru, ca să vadă un fel de răsturnare a lumii. Orbii să vadă, şchiopii să umble, leproşii să se cureţe. Toate, într-o clipă, la porunca unei vorbe, fără să se ştie, cine şi cui porunceşte.

Dacă este aşa, Acel Iisus nu poate fi decât Messia! Se poate? Trăim noi acele vremuri proorocite de profeţi? Să vină Messia? Nu, nu, nu, e un eveniment care nu se poate explica şi chiar ne-a tulburat. O, de-am putea citi în Scriptură, dar cine să ne citească, unde să găsim o Scriptură? Dar de ce nu facem nimic, de ce stăm? Să ne îmbrăcăm repede, e aproape ziuă, să vedem şi să auzim cine mai e pe drum şi cine ne mai poate spune ceva.

— Repede, repede, să ieşim în drum, să aflăm. S-au dus spre han, acolo se strângea lumea de obicei.

117

Hanul era deja plin de oameni care vorbeau, povesteau, dar nimeni nu ştia ceva mai mult, mai clar decât ce văzuseră alţii în ajun.

Oamenii mai ieşeau afară din han, mai cercetau drumurile, în dreapta, în stânga, şi iar intrau, parcă aşteptau ceva.

Nu se vedea nimic, nici nu se auzea ceva deosebit.

— Să fi plecat Iisus din Capernaum?

— Unde?

— Şi unde sunt pescarii care erau cu El?

Dădeau toţi din umeri, unde au dispărut cu toţii?...

Se lumina spre ziuă, o fâşie slabă, argintie aprindea orizontul. Era încă frig, femeile se zgribuleau sub şalul ce le acoperea capul şi umerii. Erau vinete la faţă, dar de plecat nu plecau, aşteptau.

Acum, se adunase lume mai multă. în interiorul hanului nu mai încăpea nimeni. în curte, da, era o animaţie neobişnuită, în curte, ca şi în han. Oamenii, care nu se agitau niciodată, acum erau într-o continuă frământare. Nu stăteau locului nici o clipă. Nu puteau, capul lor se întorcea când la dreapta, când la stânga, să nu scape ceva. Se frământau, se zbăteau, se mai certau, se mai răzvrăteau, căci unii-i întrebau pe alţii, dar nimeni nu răspundea, speranţa şi neîncrederea se aflau faţă în faţă.

De departe, se vedeau nişte oameni cu haine lungi şi colorate venind în grup. înaintau. Trebuie să fie fariseii, nu se mişca nimeni, îi lăsară să se apropie. Printre cei mai grăbiţi părea a fi Jutabel; acum, încetinise pasul, îi era puţin ruşine că se grăbise şi că venise repede şi furios. Deodată, se opri. Voia să pară că trece doar drumul şi nu băgă de seamă că lumea stătea şi aştepta, aştepta cuvântul. Nimeni nu ştia că avea corpul ca şi rupt, capul greu, limba groasă, pieptul aprins, inima agitată, căci fierbeau în creierul lui toate faptele petrecute în ultima vreme. Căuta cauzele acestei excitabilităţi, de parcă nu le ştia. Se minţea

118

pe el însuşi, căci nu voia să ştie că acel modest om, din Nazaret, era chiar Messia.

Tocmai aici era şi fierberea lui, nu voia, dar nici nu putea scoate vreun cuvânt. Nu se spovedea nimănui, să nu ştie nimeni că nu voia, dar de ce, nu ştia. Ce nu-i plăcea, se putea împotrivi chiar dacă era Messia? Pentru ce? în timp ce îşi punea aceste întrebări, apropiindu-se, văzu lume multă la han şi ghici că ei, toţi, îl aşteptau pe Cel ce în ajun făcuse atâtea minuni şi îşi încetini paşii. Ce voiau aceşti oameni? Oare credeau şi ei toţi că „Acel“ om ar putea să fie Messia? Şi totuşi, care poate fi adevărul, ce spirit de ameţeală şi confuzie se abătuse asupra oraşului, or să ajungă toţi la nebunie! Atunci când Iisus a vorbit în Sinagogă erau liniştiţi şi dintr-odată i-a cuprins spaima, neliniştea, înfocarea; şi cu toate că erau acolo şi fariseii şi învăţătorii Legii şi cărturarii, şi leviţii, şi bătrânii, şi filosofii, pe toţi îi cuprinsese accesul de frică furioasă, de nelinişte. Dar ce a fost acolo nu prea e explicabil. Adică pentru scoaterea unui om din criza satanică? Se întâmpla... şi pentru atâta lucru toţi cei care au asistat au putut fi atât de emoţionaţi? Aşa o exagerare, o exaltare! Nu, era ceva mai mult, ce nu se putea explica; şi totuşi fariseii erau responsabili de gândurile supuşilor lor.

Erau cu Jutabel şi Iair, şi Callia, şi Ben-Setah, şi Gad, şi Remat, şi Manasse, şi Rimon, şi toţi spuseseră acelaşi lucru, că au un tremur în ei, de ieri, un tremur pe care nu-l puteau stăpâni!

Asta îl îngrijoră mai mult decât tremurul lui propriu, de care nu trebuia să ştie nimeni.

Dar pare că lumea se mai risipise şi-şi reluase calmul obişnuit, se risipise, se duseseră poate la muncă, doar toţi erau meşteşugari, grădinari, fierari, tâmplari. Nu aveau treabă, nu erau aşteptaţi? Ba da, plecau mulţi, dar păreau nemulţumiţi. Altădată, oamenii din Capernaum, când mergeau pe drum, în aer liber, prin piaţă, păreau întotdeauna liniştiţi, văzându-şi de treabă,

119

metodici, cercetând şi fenomenele naturii după vreme, şi ale societăţii. Se întorceau la casele lor şi se apucau imediat de lucru, fie cu braţele, fie cu capul, alţii nefăcând nimic, stăteau. Viaţa lor în casă, tata, mama, copiii, era liniştită, inertă, vegetativă, ca întotdeauna. Niciodată nu auzeai o ceartă, nici în casă, nici în târg. în Capernaum n-a fost niciodată vreo contrazicere, între bărbat şi femeie, nici o repezeală în bătăile inimii, nici o surescitare a nervilor.

Şi acum, un fenomen absolut inexplicabil; nu era vorba de vreo schimbare în casa oamenilor, în viaţa lor obişnuită, dar de aproape două zile, nu mai mult, ei se schimbaseră în alţi oameni. în viaţa lor comună, un individ îl provoca pe celălalt individ şi se auzea că de două zile era pretutindeni acelaşi lucru, la Sinagogă, la şcoală, la băi, în organizarea administrativă, la casa de sănătate, la securitatea publică, la gărzile Cetăţii, la paza podurilor, între negustori, între paznicii florilor, la şedinţa Consiliului, toţi care veneau dădeau semne de o surescitare stranie, care trecea apoi şi asupra oamenilor care veneau pentru treburile lor. Nu stăteau împreună nici un ceas şi începea cearta. Capetele se aprindeau şi atacurile personale îşi dădeau drumul. Fariseii observaseră că şi în timpul predicii, după masă, la Sinagogă, credincioşii nu erau deloc atenţi şi mereu întorceau capul spre uşă. Aşa ceva nu se mai întâmplase. Ce aşteptau? Tot pe acel Iisus? A venit o dată, a vorbit, i-a vindecat pe orbi, pe şchiopi, ologi şi s-a dus. Ce să mai caute aici, nu suntem noi, nu e de ajuns?

Şi totuşi, unul dintre ei, Manasse, observase că excitaţia, care lipsea în casele oamenilor, se năştea deodată, acum, în clădirile publice, şi se întreba cu oarecare grijă ce s-ar întâmpla dacă această exaltare violentă s-ar propaga şi în casele particulare? Ce s-ar întâmpla atunci, cum s-ar putea opri aceste furii sălbatice?

Şi iată că această teamă era îndreptăţită, căci Manasse, trecând pe lângă nişte oameni, îi auzi şoptind numele lui Iisus.

120

Deci, de El era vorba, pentru El era ceartă şi aşteptare neliniştită, la han, pe drum, în piaţă. Pentru El era adunată toată lumea. Lumea şi casa fiecăruia îl aştepta întruna, de două zile, şi nu era altă întrebare de la om la om decât: „unde poate fi Iisus“?

În zilele ce urmară, căutarea lui Iisus a molipsit toate străzile. în Capernaumul acelor zile toate legile naturii păreau răsturnate. Era doar o părere, pentru minţile locuitorilor, căci nu se schimbase nimic, doar caracterul, temperamentul şi ideile celor ce locuiau în Capernaum păreau altele. Totul li se părea schimbat, chiar şi animalele de care se serveau, câinii, pisicile, măgăruşii, caprele, toate păreau atinse de această fierbere a stăpânilor lor. Toate păreau schimbate: şi arbuştii, şi zarzavaturile, şi pomii din grădină, şi florile, şi iarba şi tufele. Un om îl încredinţa pe altul că aşa e, şi acela zicea „da“ pentru că aşa i se spusese, dar uitându-se bine, vedea că toate stăteau încă pe loc.

Într-o zi, se întâlniră dis-de-dimineaţă doi oameni, care în ajun chiar se certaseră. Cel dintâi se opri surâzând şi spuse celuilalt:

— Ai auzit?

— Ce?

—Jutabel Ben-Eber s-a dus la Sital, ştii, acela al cărui copil se târa pe genunchi şi a fost vindecat de Iisus, atunci, noaptea, la Petru în ogradă.

— Şi de Iisus ai aflat unde e?

— Nu, nu ştiu nimic, dar poate că mergea la Sital, bănuiesc că de asta s-a dus şi Jutabel cu Henadad la casa lui Sital.

— Şi... atunci?

— Eu zic să mergem şi noi.

— Putem?

— Văd că aleargă deja o mulţime de lume. Poate că e şi Iisus acolo.

— Hai!

121

— Hai!

Şi se duseră ca să-L zărească măcar puţin pe Iisus.

Se duseră, dar nu putură pătrunde; în casă lume, lume, lume, şi voiau să-L vadă şi pe Iisus, dar voiau să-l vadă şi pe Isaac. Îi ascultară pe oameni minunându-se, apoi, neputând să meargă mai în faţă, plecară. Ei nu ştiau de minciuna lui Jutabel, căci dear fi ştiut, i-ar fi scandalizat pe toţi locuitorii din Capernaum.

Ce-a fost în casa lui Sital aflăm din relatarea ce urmează.

Sital şi Jutabel erau prieteni de mici, când abia puteau şi unul şi altul să se ţină pe picioare. Trebuia acum, când Isaac era sănătos, să-şi arate bucuria. Din gelozie nu putea, poate se gândea la Bilha, dar totuşi, în sfârşit, o bucurie măcar în vorbe, nu în inimă, putea să arate, politeţea are şi ea obligaţiile ei.

Până să ajungă la fariseul Sital, întâlnise oameni care, fără să-l bage în seamă pe Jutabel, strigau cu venele de la gât umflate: „Fiul lui David!“, „Fiul lui David!“

Jutabel se făcea că nu aude, dar avea tot sângele în cap. Ce îndrăzneală, oamenii ăştia timizi, altădată ruşinaţi, sfioşi, să îndrăznească, văzându-l pe Jutabel trecând pe lângă ei, să strige „Fiul lui David“. Aveau dreptate locuitorii şi mai ales fariseii să spună că viaţa în Capernaum devenise grea şi se gândea cu furie: „Ce face Administraţia Cetăţii? — unde sunt paznicii ei, ce-i asta...?“

Trecea băţos cu capul sus şi cu privirea fioroasă, cu dinţii strânşi, cu fiere în gură şi cu gânduri negre. Se gândea de acum, fiind pe drum, să găsească o răutate cu care să-l lovească atât pe Sital, cât şi pe Isaac şi poate şi pe Henadad. Să-L defăimeze pe Iisus, atât voia, o defăimare care ar fi făcut mai mult zgomot decât Cel de acum, decît „Fiul lui David“.

îşi cam pierduse capul şi se îmbăta din răutatea lui ca altul cu otravă.

Intră în casa lui Sital şi se bucură când văzu atâta lume,

122

care putea să afle tot ce-ar avea el să spună!

L-a întâmpinat Sital, cu adevărat un om cu fericirea pe faţă, în ochi, pe buze, şi mai mult, cu focul adoraţiei în lumina ochilor, chiar şi în orişice mişcare pe care o făcea. Nebun de fericire, nebun!

Pentru un om de teapa lui Jutabel Ben-Eber, atât era de ajuns! Că Isaac se făcuse sănătos, nici nu mai voia să ştie, de boala lui voia să ştie, şi nu de vindecarea lui. Era vindecat sau nu, nu-l interesa.

Fericirea lui Sital îl ofensa pe Jutabel, căci bietul om repeta mereu:

— Ce spui, Jutabel, de vindecarea lui Isaac? Ce zici, cât sunt de fericit! Tocmai ce Jutabel nu voia să audă, căci nu suporta ca altul să fie fericit.

— Ai dreptate, măcar o vreme.

— Cum, o vreme?

— Tu crezi că vindecarea făcută de Iisus va ţine o viaţă?

— Să nu ţină o viaţă?

— Pot eu să ştiu? Cum? De unde? Nu te încălzi ca omul din mulţime, te rătăceşti? Sital, pentru vindecarea de acum, să nu credeţi că Iisus este Messia, sau a venit din cer. Nici eu nu spun că nu are puterea de la Dumnezeu, dar a avut-o şi proorocul Ilie. Nu e un lucru nou, şi încă a făcut minuni mai mari decât a făcut Iisus. Ilie a înviat un mort.

— Şi Iisus a îndreptat un schilod!

Jutabel făcea teorii, demonstra, privea totul cu indiferenţă, ca pe ceva ce s-a mai văzut, ca pe ceva obişnuit în Orient, unde sunt magi.

Sital începea să-şi piardă cumpătul, îl ghicise pe Jutabel în intenţiile pe care le avea, dar încă nu voia să izbucnească într-o ceartă, însă îi venea să-l dea pe Jutabel pe uşă afară!

Şi tot Jutabel continuă:

123

—Judecă şi tu, nu trebuie să-ţi pierzi capul când este vorba de credinţă. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat şi în vremea noastră un om ales, prin care să se săvârşească tămăduiri de care şi Isaac a avut parte.

Sital se apropie şi-i spuse din nou, ca şi când nu înţelesese:

— Ce zici de puterea lui Iisus? El vindecă în masă fără să-i atingă măcar pe cei suferinzi, e o minune fără margini, Jutabel, e ceva dumnezeiesc. Ştiam că ai să vii, îţi aşteptam chiar cuvântul, îmi eşti prieten prea vechi ca să nu te bucuri cum mă bucur şi eu. Tu ce crezi de aceste vindecări spectaculoase?

— Au mai făcut şi unii dintre profeţii noştri.

— O, nu aşa! Voiam să te aud pe tine ce zici, căci noi suntem mult prea mici ca să avem păreri. Dar tu, care cunoşti Scriptura, poţi face legătura între puterea Lui şi slovele din Cartea Sfântă şi tu nu vei greşi!

— Ce este cu Scriptura? Ce are a face vindecătorul Iisus şi cu Scriptura? Eu am venit să-l văd pe Isaac şi să mă bucur alături de tine.

— Să-l vezi pe Isaac? Desigur, ai să-l vezi, dar nu ştiu când îl mai prindem acasă. E cu Iisus, mereu cu El, şi e firesc ca oriunde merge Acela să fie şi Isaac.

— Mie nu-mi ajunge! Eu nu cred că Iisus este Messia şi a făcut minuni numai cu voia Lui!

încăpăţânarea lui Sital îl cam enervase pe fariseul Jutabel. Crezuse că ironia lui va fi mai bine primită, dar se făcuse o linişte cam acră, şi Sital se hotărâse să nu-i mai răspundă lui Jutabel.

Jutabel încercă să-l provoace iar:

— Şi tu crezi cu adevărat că e minune, asta?

— Dar altfel cum?

— Vreo întâmplare, aşa, un moment prielnic al naturii, coincidente.

— Este minune, Jutabel, minune, spune-i şi tu, Henadad...

124

Ce să-i mai fi spus Henadad, el era îndurerat de vorbele tatălui său.

— Eu una ştiu, spuse iar Sital, feciorul meu a fost slăbănog, cu şira spinării moale, se târa pe jos ca să umble şi cu un singur cuvânt al lui Iisus a fost pe loc înzdrăvenit, cu un cuvânt, nici nu l-a atins măcar!

Zâmbind cu superioritate, Jutabel îi vorbi întocmai ca un superior unui inferior:

— Eu am venit, Sital, cu fiul meu, ca să-l văd pe Isaac.

— Desigur, va veni, Jutabel, dar acum nu se desparte de Iisus, îl urmează pretutindeni. Nu e de mirare, îi e cu totul recunoscător, să zic „recunoscător“ e prea puţin, Isaac e un om nou, cu totul nou. Ca trup şi ca fire, ca suflet.

— Mi se pare mie sau chiar încerci un simţământ de exaltare? Nu exagera, Sital!

— Să exagerez? E cazul să exagerez?

— Da, nu fi copil!

— Eu, tată nenorocit de 19 ani, să exagerez, cu ce, în ce sunt copil? Nu e firesc să trec măsura bucurându-mă? Doar am trăit minunea, am văzut-o! Am fost lângă Isaac, am văzut, Jutabel, am văzut minunea cu ochii mei, pe Isaac l-am văzut deodată lângă mine drept, întreg, cam ameţit şi cu lacrimile în ochi. Dar iată-l şi pe Isaac, a venit.

Isaac intră pe uşă tocmai în clipa aceea. în entuziasmul lui, fericit ca nimeni altul, se repezi la Jutabel să-l îmbrăţişeze, dar Jutabel rămase stană de piatră. Nici nu se bucură, nici nu zâmbi măcar, ca şi cum în ajun l-ar fi văzut tot aşa.

Sital, în bunătatea lui, a zis ca pentru el:

— Sărmanul, se gândeşte la Bilha!

Jutabel era rece şi nepăsător ca un anchetator, sau ca un judecător ce-i pregătea lui Isaac o osândă. Dar Isaac, prea fericit, n-a băgat de seamă, căci era cu fericirea sănătăţii după el.

125

Se duse spre Henadad ca să-l îmbrăţişeze:

— Ce zici, Henadad? Eu, care mă târam cu amândoi genunchii pe o pernă, acum pot să umblu, să sar, să mă îndoi, să mă aplec, să mă ridic. Uitaţi-vă cât sunt de dezlegat, ca şi cum n-aş fi avut nimic.

Henadad strălucea de fericire, îl iubea pe acest fost invalid, îl iubea pe acest băiat atât de bun şi atât de nefericit odinioară.

Isaac îl întrebă pe Jutabel cu sfială:

— De ce n-o duceţi pe Bilha la Iisus? Jutabel nu răspunse imediat.

După un fals surâs de bucurie, de încântare că-l vede pe Isaac sănătos după atâta vreme de ticăloasă alcătuire de viaţă şi de moarte, Jutabel i-a cerut să-i arate piciorul, pulpa, coasta, nu pentru că era curios, ci să lovească mai bine. Acela, neştiutor de răutatea pe care o pregătea Jutabel, îşi descoperea o pulpă, apoi cealaltă, îl punea să-i pipăie carnea, lovea cu pumnul în picior, ca să arate cât este trupul de împietrit, apoi se lisă în genunchi, sări deodată în picioare, gata să facă orice mişcare, ca şi un saltimbanc. El nu ştia că întorcea un cuţit în inima lui Jutabel. Pe când făcea toate aceste sărituri şi învârteli, deodată îşi aduse aminte de Bilha şi se opri, se dădu deoparte, lângă Henadad, şi îi şopti:

— Mă vezi acum cum sunt, de ce n-o duceţi şi pe Bilha la Iisus? Te-am mai întrebat o dată?

Henadad voia tocmai să răspundă de ce n-a dus-o pe Bilha la Iisus, când vocea lui Jutabel îi tăie tot elanul:

— Ca să-ţi spun tot, Isaac, să ştii că am dus-o la Iisus.

— Şi? întrebară toţi cu bucuria în ochi.

— Şi, n-a putut să-i facă nimic, n-a reuşit, deşi a încercat în toate felurile, dar n-a putut.

— N-a putut? N-a reuşit? El, Iisus? N-a putut? E cu putinţă, exclamă tot norodul adunat acolo, cum, atunci seara la Petru, a vindecat orice boală, şi au fost mai mult de douăzeci de

126

inşi şi încă ce cazuri din cele mai grele. Atâţia orbi din naştere, schilozi... o, o, cum se poate?

Sărmanul Henadad îngheţase. Ştia preabine că nimeni n-o dusese pe Bilha la Iisus, avea chiar dovada că nu o adusese pe Bilha, îi avea încă ţipetele în urechi! Era o minciună, o minciună, o răutate pe care tatăl lui o spunea din necaz, din gelozie, o infamie!

— Am dus-o la Iisus, repetă Jutabel cu sânge rece, am dus-o mai în ascuns de lume, dar, cum v-am spus, n-a reuşit să o vindece.

Jutabel, zicând aceste vorbe de necrezut, nici n-a întors capul spre Henadad, pe care şi-l închipuia învineţit de groază, şi, uitându-se mai departe, îi spuse cu acelaşi calm lui Sital:

— Iată, amicul meu, ce aveam de spus şi de ce zic şi mă opun să-I ziceţi Lui „Messia“. O, de-ar fi fost Hristos! Dar puterea nu o are decât pentru un timp, nu pentru totdeauna, şi numai pentru unii oameni. Dacă ar avea-o pentru toţi oamenii, ar fi ceva. Voiam să tac, să nu te amărăsc, dar, în sfârşit, tot trebuia să afli.

Henadad se rezemase de un perete, să nu cadă, iar mulţimea era de-a dreptul împietrită, descurajată.

În încăpere nu se mai auzeau decât şoaptele lor, ale mulţimii, „n-a putut, n-a putut, n-a putut?“ Nu le venea să creadă, căci nimeni, în noaptea aceea, de la Petru, nu a plecat nevindecat; şi tocmai Bilha să fi rămas cum a fost? De la o zi la alta să-şi fi pierdut puterea? Au mai fost vindecaţi şi alţi schilozi, mai grav afectaţi decât Bilha, şi aceia acum aleargă, sar, se tăvălesc în drum de fericire.

De-ar fi numai o nevinovată minciună, se gândea Henadad, dar e o crimă, o crimă nu numai asupra lui Isaac, dar şi o crimă pentru nenorocitul tată, Sital, şi pentru mulţimea care a văzut, a crezut şi a nădăjduit.

127

Henadad ar fi vrut să strige mulţimii adunate că Jutabel, tatăl lui, i-a minţit, să nu creadă ce-a spus, nu o dusese pe Bilha la Iisus, nu era adevărat, îi minţea din orgoliu, să nu fie altul mai presus ca el, e un om fără nici o milă, nutreşte doar răutate, ca să se ridice el, ca şef al fariseilor. Vedeţi voi toţi, Isaac arată acum ca şi cea mai mare dovadă că Iisus este Messia, că altfel, el, schilodul de altădată, care nu se târa decât în genunchi, azi e mai zdravăn decât cei mai zdraveni dintre oameni. De unde ştie tatăl meu că nu e pentru totdeauna? Ce ştie el? Cui i s-a mai întâmplat un lucru ca acesta de acum? Vindecat şi apoi iar schilod? Pe cine a mai vindecat Iisus şi nu a fost de durată, să aducă Jutabel un argument! Minciună, răutate, blasfemie.

Pentru un moment, revolta îi alungase tristeţea lui Henadad, dar auzi din nou glasul tatălui său şi închise ochii:

— Tu nu ştii, Sital, că Legea noastră nu îngăduie să faci un joc din cele sfinte, nu poţi dintr-un teslar să-ţi făureşti tu un Hristos! Ţine-ţi firea, Sital, fii rezonabil!

Mulţimea dădea zor ca electrizată. „N-a putut, n-a putut...?“

— N-a putut, răspunse iar Jutabel, n-a fost în stare, mai rău, a îndurerat-o. Şi nu mă miră, căci Iisus nu e Dumnezeu, e doar un om şi pentru puterea unui om a făcut destul atunci, seara... la Petru, în ogradă!

Bietul Isaac, dezamăgit, întrebă cu sfială:

— Dar pe Bilha, când ai dus-o la Iisus, mai înainte de a ne aduna noi la Petru?

Jutabel, fiindu-i greu să răspundă, se făcu că nu aude.

În faţa lui Jutabel, care se codea să dea un răspuns, Henadad ar fi vrut să strige cum ar fi strigat unui duşman:

— Nu, nu, n-a dus-o, nu-l credeţi, minte! Dar n-a putut să scoată măcar o vorbă.

Vorbele lui Jutabel îi ajungeau acum la ureche ca trecute

128

printr-o sită, ca printr-un bubuit. Nici nu l-a mai auzit când a spus că dacă ar fi fost Iisus fiul lui David, nu aşa cum credeţi voi, că e Fiul lui Dumnezeu, dar numai fiul lui David, ar fi fost şi Bilha acum sănătoasă, dar aşa, vedeţi şi voi, Iisus nu are decât din când în când câte o putere, până o va pierde şi pe cea pe care o are acum.

Sital nu mai putea vorbi, era îngrozit.

De parcă n-ar fi fost de ajuns, Jutabel, împins de duhul răului, a mai adăugat o răutate:

— Să vă spun totul.

Henadad, dându-şi seama că nu putea să urmeze decât ceva mai înfiorător, strigă de acolo de unde era:

— Tată!

Jutabel nu-l luă în seamă şi vorbi mai departe, aşa cum gândise:

— Nu pot să spun că îmi pare prea rău, căci mai curând, ori mai târziu, Bilha ar fi fost iar ca înainte, de aceea, băgaţi de seamă că vindecarea făcută de Iisus nu e pentru totdeauna, îmi pare rău, Isaac, dar va fi nevoie să-ţi cruţi puterile, să te îngrijeşti din vreme, să nu te socoteşti chiar zdravăn între zdraveni, vindecarea pripită, chiar aşa cum vine, aşa şi pleacă. Atâta timp cât Iisus e printre noi, poţi spe ra, dar când se va duce în alte ţări, ce-ai să faci? Da, e un om excepţional, dar nu-i decât un om şi încă un înşelător, atât. Voi ce credeţi? Păzeşte-te, Isaac, cum ţi-am spus, cruţă-te, nu te crede vindecat pentru restul zilelor, nu.

Şi avu cruzimea chiar să râdă, văzând cum îi reuşise planul şi nimeni nu-i era împotrivă.

Henadad, de unde sta vârât, nu mai vedea pe nimeni, vedea doar culori, vedea doar albastru, verde, vânăt şi simţea o slăbiciune mult mai puternică decât atunci când e tăietura adâncă.

Jutabel nu tăcu, mai spuse încă:

— Dar e şi o altă cauză pentru care nu sunt chiar atât de

129

nenorocit, gândindu-mă la Bilha, căci după o vreme ar putea să i se întâmple ceva chiar mai rău.

Nimeni nu a îndrăznit a-l întreba ce voia să spună. El continua, brodând cu sadism:

— Ştiţi ce am vrut să spun, să nu ajungă ca Jehotzedek; spun asta pentru că atunci când vindeca, nu ştia de unde îi venea puterea, cred că înţelegeţi.

Sital era nenorocit, nu mai putea răspunde nimic. Ce-ar fi vrut acum ar mai fi fost doar să-l ia pe Isaac în braţe, aşa cum iei un copil, să-l mângâie, să-i şoptească că nu poate să fie adevărat, că Jutabel minte, că poate e gelos, dar tăcu să nu se facă scandal. Îi şoptea la ureche lui Isaac: „Nu crede, Isaac, nu crede, nu e adevărat, minte! Eşti sănătos pentru totdeauna, nemernicul de Jutabel a izbutit să-ţi pună o îndoială în suflet, în sufletul tău şi al oamenilor, fii liniştit, Iisus are putere, nu se joacă.“

Isaac, totuşi, împietrit şi îngrozit, se trase deodată la faţă, se îngălbeni, un tremur i se ivi pe buze, se uită cu spaimă la picioare, le pipăi încet şi, la gândul că iar se va târî pe o perniţă sub genunchi, se trânti în hohote de plâns pe divan.

Jutabel se grăbi să plece, îl strigă pe Henadad, care-l urmă, mai mult de ruşinea oamenilor, lăsând în urma lui o lume împietrită.

Mulţimea se retrase, murmurând împietrită: „n-a putut, n-a putut“.

După ce ieşi, Jutabel grăbi pasul, parcă s-ar fi temut să nu-l apuce „minciuna“ din urmă. îl cam supăra minciuna pe care o spusese, Henadad însă, ameţit şi înnebunit de durere, de dezamăgirea pe care o avusese, mergea după tată, pentru că era pe drum şi nu putea face altfel. A mers cât a mers, pe urmă încetini pasul, şi a mers fără să ştie ce face, dacă merge sau nu merge, nu ştia nici de unde îi vine durerea, nu ştia mai nimic, Sital, Isaac. A mai făcut câţiva paşi împiedicaţi, se clătină, se lovi

130

de un pom, căzu în drum şi se trezi acasă, în patul lui, plângând, căci îşi adusese aminte.

După trei zile, Raşela îi spuse lui Jutabel că Henadad e ceva mai bine. Atunci Jutabel se aplecă deasupra fiului iubit şi îi şopti:

— Eşti încă la începutul misiunii ce ţi s-a încredinţat, Henadad; mai târziu, ai să-mi dai dreptate, ai să înţelegi că tot ceea ce am făcut, am făcut pentru binele obştesc.

Henadad închise ochii, nu voia să-l vadă, nici să-i răspundă.

Când Henadad şi-a revenit din boală, cu tot ghemotocul de suferinţă ce i se adunase în piept, avu o criză puternică de plâns, lacrimile nu reuşeau să se reverse pe faţa lui crispată! Se scutura patul cu el, ruşinea şi decepţia se întreceau. Dezamăgirea lua locul dragostei şi al respectului faţă de cel pe care cu atâta adoraţie îl numea „tată“. Tatăl lui, un înşelător, un mincinos care a vrut să se bucure de răul pe care-l provoca în inima unui nenorocit, care se simţea într-o imensă mulţumire doar de o zi.

Izbucni din nou în plâns.

Raşela, speriată, intră pe uşă şi îl cuprinse în braţe, cum ai cuprinde un copil care a căzut pe pietre:

— O! Henadad, înţelege că tot ce-a făcut tata n-a fost din viclenie, şi mai puţin din răutate. A fost silit să facă aşa, precum a şi făcut, îl înţeleg. O, bietul om, n-a fost nici răutate, nici gelozie, nu, să nu crezi, gândeşte-te.

— E posibil ca tocmai el să mărturisească de faţă cu toată lumea că Iisus a încercat s-o vindece pe Bilha şi n-a putut, El, Iisus să nu fi putut! Şi Isaac să creadă asta? Isaac n-a înţeles că pentru mulţimea adunată acolo a trebuit să spună ce a spus! De

131

ce?

— O! Henadad, eşti tânăr şi nu cunoşti încă mijloacele şirete care-ţi ajută să ieşi dintr-o încurcătură.

— Ce încurcătură, ce era de ascuns?

— Era de ascuns o situaţie neplăcută, o situaţie de jenă, de tulburare. Îi pare şi lui rău că a trebuit să facă ceea ce a făcut, dar gândeşte-te, el e fariseu de frunte, Iisus abia de o zi şi o noapte şi-a arătat puterile pe care le are, nu era drept ca Jutabel să stingă focul care s-a aprins în ei, mărturisind el, o autoritate, că Iisus nu este Messia? E un lucru urât, ştiu, e chiar un păcat că nu s-a stăpânit de faţă cu bietul Isaac, dar e periculos să lase mulţimea să strige că Iisus e „Messia“ sau că e „Fiul lui David“. Lumea era prea entuziasmată, prea înflăcărată, şi dacă mâine se află că Iisus nu-i decât un aventurier, un om care întreprinde o acţiune îndrăzneaţă, care are vreo ştiinţă ascunsă, cum l-ar socoti lumea pe Jutabel? Ce ar zice Caiafa? S-ar face de râs, ar dovedi că nu e destoinic, nu e înzestrat pentru locul pe care-l ocupă, întreaga lui viaţă se prăbuşeşte. A făcut-o pentru locuitorii provinciei noastre, pentru cetăţenii care nu sunt prea învăţaţi, a făcut-o pentru mulţimea care nu ştie să judece, pentru grosul populaţiei, pentru ţărănime, înţelegi, Henadad?

— Poate că o să înţeleg, dar putea să-l ia pe Sital de-o parte, să-i şoptească ce avea de spus, dar ca să-L batjocorească pe Iisus, aşa, „n-a reuşit“! Aveam mânia în mână de mila lui Isaac şi eram gata să strig: „Nu, nu e adevărat, e o minciună, n-a dus-o pe Bilha la Iisus“, dar n-am putut, i-am fost complice la o minciună, la durerea lui Isaac.

— Nu crede, Henadad! Dumnezeu ştie! Nu osândi pe nimeni, sufletul omului e şi aşa destul de neînţeles! Şi lui Jutabel i-o fi destul de greu să recurgă la mijlocul la care a recurs, tocmai el să mintă, tocmai el să-nşele şi pe Sital şi pe Isaac, şi chiar mulţimea multă care era de faţă. Parcă şi eu roşesc acum, când

132

mă gândesc la sărmanul Jutabel, ce grea sarcină, nu ştia nici el cum ar putea face mai bine. Nu-l judeca, Henadad, şi eu roşesc acum, când mă gândesc şi la tine şi la el. Mi-e ruşine pentru el, dar îl înţeleg, n-a putut altfel. De trei zile, de când eşti bolnav, nici n-a coborât la masă, am fost numai eu singură, nici el, nici tu, singură. Doar robii care scoteau afară talerele neatinse, căci mi-era chiar ruşine să mănânc. Acum, e timpul să te linişteşti, Henadad! Şi acum, de ce plângi?

— Plâng, pentru că nu cred nimic din ce mi-ai spus.

— Henadad!

— Plângi la şapte ani, la zece ani, la cinsprezece ani, la douăzeci de ani, plângi când eşti bolnav, plângi când ajungi bătrân, plângi în toată vremea, plângi toată viaţa şi totuşi ne mai rămân lacrimi! Plâng pentru că nu mai cred în nimic, în nimic.

— Nici în Iisus?

— O! Lasă-L pe Iisus deoparte! Sărmanul Isaac. Isaac acum nu mai cerea un ajutor, cerea mai mult, ceva ce tata i-a refuzat; cerea o afirmare, o dovadă „că aşa e“, o încuviinţare, o părere scoasă din Scriptură, o consfinţire mai oficială, un act autentic pentru mângâierea lui, iar tata nu numai că nu a făcut-o, ci dimpotrivă, a negat tot ce putea să fie o mângâiere pentru Isaac.

— Henadad, ascultă-mă şi pe mine, am pus mâna pe fruntea ta, ai fierbinţeală, linişteşte-te!

— Da, am să mă liniştesc, am învăţat o vorbă grea, adevărată.

„Când ai să suferi mult, priveşte-ţi durerea drept în faţă, ea

singură te va mângâia şi te va învăţa ceva; încearcă să fii simplu, să devii folositor, să fii liber şi să aştepţi pentru a-L vedea pe Messia, iar alţii să-ţi fi dovedit că nu e El.“

Raşela se opri în uşă:

— De ce-mi spui asta?

— Aştept ca alţii să-mi dovedească că nu e El, Messia.

133

În dimineaţa aceea, Iisus a mers spre nordul Cetăţii, drum pe care nu-l lua niciodată. Ucenicii îl urmau, iar când a luat-o pe drumul Mieilor, ucenicii s-au uitat unul la altul miraţi, căci evreii nu luau niciodată drumul Mieilor, care ducea spre marginea Cetăţii, devenită cartierul păgânilor de romani. Să meargă Iisus la romani? într-adevăr, în faţa gangului chiar s-a oprit.

S-au oprit toţi, se descărcau mărfuri, dar munca grea o făceau evreii. Ei duceau greutăţile pe spinarea lor, unul abia intra, altul ieşea şi toţi aproape alergând să uşureze măgăruşii năduşiţi. La vamă, nu lucrau decât evreii deocheaţi de semenii lor, căci era un lucru prea ruşinos ca un evreu să ajungă la atâta umilinţă! Un evreu, un fiu al lui Abraham, un fiu al poporului lui Dumnezeu, să muncească la romanii care îi stăpânesc, care le poruncesc, care le comandă?

Evreii îi dispreţuiau, căci erau din cei huliţi de Hilel! Ei erau gunoiul pământului, ei erau „talpa ţării“, ei, „noroiul pământului“, cei cărora li se spunea „spurcaţi“! Spurcaţii nu găseau nicăieri de lucru, evreii nu-i primeau. Ei sunt acei goniţi de la porţile oamenilor fără să primească o coajă de pâine. Milă, nimeni nu avea milă de ei, mila e aici, când încarcă pe spinarea lor, şi aşa slăbită, o greutate mai mult decât puterea lor, şi apoi altă greutate, şi alta, şi iar alta şi romanii în pragul uşii, cu mâinile în şold, îi priveau, comandând.

Iisus se oprise aici, pe cealaltă parte a drumului, şi zărindu-l pe unul dintre vameşii mai mari, ce se numea Levi, strigă:

— Tu, vino după Mine.

Iisus îl cunoştea, nu îl cunoştea mai dinainte, nu ştiu, dar cuvintele de acum, „Tu vino după Mine“, arătau că în inima Domnului a fost mai demult mişcarea energică a sufletului care

134

i-a dat puternica voinţă pe care demult o păstra în inima Lui, altfel de ce ar fi luat, dinadins, drumul spre vamă?

Acest Levi, numit mai târziu Matei chiarde Iisus, era dintre mai-marii vameşilor, avea avere mare, un câştig nepermis din toate mărfurile ce soseau şi i-ar fi venit greu să lase dintr-odată traiul bun şi câştigul zilnic ca să meargă după Iisus.

Dar nu, a fost o singură chemare, „Tu vino după Mine“, şi Matei a lăsat totul şi a mers după ucenicii lui Iisus, în rândul lor, în urma lor, uitându-se înaintea lui ca spre un punct luminos, ca o condiţie de echilibru. Nici teamă, nici grijă, nici îndoieli. Ochii lui Matei sunt numai la Iisus, niciodată îndărăt, sunt larg deschişi, fixaţi asupra Lui. L-a urmat pe Iisus şi L-a admirat, a primit o mişcare a sufletului, o patimă a inimii care nu se poate exprima decât prin ochi.

Ce deosebire faţă de fariseii care nutresc o ură, o furie continuă. Ochii le ardeau şi sprâncenele se lăsau mai aproape de pleoape, ca un semn de ură eternă, li se putea ghici respiraţia oprită, toţi muşchii feţei le cutau faţa, iar glasul lor era răguşit de ură şi de furie discretă, de veşnică îngrijorare.

De ce? Ce aveau împotrivă? Ce nu le plăcea?

în aceeaşi seară, Matei îi oferi lui Iisus o masă de despărţire de ocupaţia lui, practicată atâţia ani, dar şi pentru despărţirea de foştii lui vameşi, amărâţi ca el, luptând cu viaţa ca şi el.

De cum intră Iisus în casa vameşului Matei, la uşă, afară, se şi înghesuiră fariseii ca să-l spioneze. N-au intrat, căci fariseilor şi tuturor iudeilor le era interzisă intrarea la un ospăţ al vameşilor, aceia erau socotiţi spurcaţi, şi o atingere doar de haina lor ar fi însemnat să se întoarcă acasă pentru o baie rituală.

Se înghesuiau doar în prag.

Privind înăuntru, Iisus stătea în capul mesei şi le vorbea. Utilizarea poruncilor, a codului de norme, pentru ca să poată desprinde o sinteză din doctrinele lui Iisus, prezenta o oarecare

135

dificultate, căci nicăieri nu se găsea un expozeu sistematic şi complet al învăţăturilor Lui, pentru că învăţătorul nu învăţa într-un fel didactic, după o carte anume, ca un dascăl pe şcolarii săi. El îşi exprima gândirea după împrejurări, profitând de ocaziile ce I se ofereau, ca să-i iniţieze progresiv pe auditorii Săi asupra marilor adevăruri, pe care voia să le descopere celor ce îl ascultau. Dădea sentinţe izolate sau potrivite cu o povestire din care să reiasă o lecţie, sau spunea parabole, mai mult sau mai puţin dezvoltate. Erau ca nişte discursuri mai bogate, dar al căror conţinut nu făcea un tot absolut omogen; unele cu un caracter mai general, altele cu un caracter mai special, unde Iisus iniţia sau încerca să-i ducă pe auditorii Săi mai în adânc, în misterul doctrinei Sale; sau avea discuţii cu un conţinut mult mai înalt cu doctorii evrei. Cu vameşii, cu ucenicii, discuta lucruri mai simple, mai elementare, pe care le adâncea. Fariseii însă nu voiau să-L înţeleagă.

Aici, la masă, de la început fariseii se arătau în opoziţie cu învăţătura lui Iisus. Voiau să-L compromită, nu reuşeau şi încercau să prezinte Vechiul Testament în totală contrazicere cu învăţăturile lui Iisus.

Dar Iisus explica blând că învăţăturile Lui le completează pe cele vechi, că El n-a venit ca un simplu profet, ci continuă mai departe tradiţia profeţilor şi a înţelepţilor din Israel. Le mărturisea apăsat că n-a venit să răstoarne legea lui Moise, ci dimpotrivă, s-o împlinească şi s-o ducă la perfecţiune. Nu pretindea să substituie iudaismului o religie pe de-a-ntregul nouă, dar, păstrând elementele esenţiale, să împlinească, pe de o parte, speranţele lui Israel, şi pe de altă parte, să degajeze credinţa evreiască din literalismul ei, la care se împotrivea.

Ceea ce dădea învăţăturilor lui Iisus puterea şi eficacitatea era însăşi Persoana Lui şi rolul pe care şi-L atribuia; şi vorbind astfel, ajunse din nou la împărăţia lui Dumnezeu, care i-a supărat

136

atât de mult pe farisei.

— Le vorbeşti iar de împărăţia lui Dumnezeu? strigară ei.

— Da, a răspuns Iisus, pentru că ea este prezentă în ceea ce vorbesc profeţii şi în toată ştiinţa iudaismului nostru.

— Noi aşteptăm împărăţia messianică, adică o eră nouă, când Dumnezeu o să ne gonească duşmanii printr-o supremaţie politică.

Iisus îi întrerupse.

— Vă înşelaţi, nu o să fie nici o supremaţie politică, nici religioasă. De ce nu vreţi să înţelegeţi, de ce vreţi să credeţi într-o catastrofă bruscă a sosirii împărăţiei lui Dumnezeu şi nu vreţi să credeţi în acelaşi timp şi într-o împărăţie pământească? De ce să credeţi în caracterul brusc şi catastrofic al acestei veniri?

— De ce ştii Tu altfel decât ştim noi?

— Eu nu neg speranţele voastre tradiţionale, ceea ce vă spun Eu, aceea e adevărat şi vă mai spun că împărăţia lui Dumnezeu e aproape, şi în curând vă voi spune că împărăţia lui Dumnezeu „a şi venit“.

Şi începu disputa adevărată, cu afirmaţii şi negaţii:

— Eu trebuie să îndrept speranţa voastră şi în primul rând să o eliberez de naţionalismul care o caracterizează. Scriptura nu vesteşte nicidecum restaurarea politică a poporului lui Israel.

— Cum poţi vorbi aşa?

— Vă spun, luaţi seama, să nu daţi pretext unei agitaţii împotriva autorităţii romane. Vă mai spun o dată, împărăţia lui Dumnezeu va fi deschisă tuturor popoarelor şi tuturor neamurilor şi nu vine decât de la Dumnezeu.

— Cum e posibil aceasta? Jahve nouă ne-a făgăduit-o, nouă, cel mai vechi popor, poporul lui Jahve. Noi am fost întâi chemaţi la Împărăţie.

— Dacă nu primiţi ceea ce vă spun eu, alţii vor veni să vă ia locul.

137

— Ce spui Tu nu putem primi. Şi începură să râdă, spunând: alţii să ne ia locul nostru, când nouă ne-a fost făgăduită?

— Eu vă spun adevărul, doresc să îndrept neamul evreiesc, grupând într-o sinteză nouă elementele acestei idei complexe şi punând accentul pe o latură interioară, mai evlavioasă, a domniei lui Dumnezeu. împărăţia pe care o aşteptaţi nu e altceva în afară de curăţie morală şi spirituală, comunicare interioară cu Dumnezeu, care se face în sufletul vostru. Are o anumită reînnoire a lucrurilor, care va începe prin judecata dumnezeiască.

începură să râdă şi mai tare.

Vameşii ascultau ca vrăjiţi. Le vorbea de căldura în rugăciune, de credinţă, de faptele cinstite, nebăgând în seamă întreruperile fariseilor şi zâmbetele lor. Unul chiar strigă de acolo din uşă:

— De ce le vorbeşti lor de Dumnezeu, ei or să facă tot ce ştiu, niciodată nu i-am văzut rugându-se la vreo răspântie, sau să aducă o jertfă, sau să se adune pentru o rugăciune, să-i auzim şi noi, şi tu le făgăduieşti împărăţia?

Iisus se încruntă şi le zise:

— Voi, fariseilor, tot ce rostiţi nu sunt decât vorbe ce ies din buze, la care inima nu ia parte, şi astfel credeţi că acele vorbe ajung pentru a mărturisi toată credinţa, dreptatea Şi pietatea voastră. Şi socotiţi cu adevărat că atât ar fi de ajuns, o dovadă pentru credinţa în Dumnezeu. Cam asta ar fi religia, socotiţi doar semnele văzute în locul credinţei nevăzute, şi astfel vă împliniţi toată datoria către Dumnezeu.

Un fariseu îl întrerupse:

— Şi nu e bine aşa, ce mai trebuie? Iisus zâmbi înţelegător:

— Ştiţi bine că nu e aşa, faceţi ca păgânii, mărginiţi credinţa la o îndeplinire de forme pentru cult şi credeţi că vă arătaţi credinţa nevăzută, lăuntrică, şi aşa vă îndreptaţi faţă de Dumnezeu. Că astfel vă dezlegaţi şi vă sloboziţi de o datorie

138

de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Dar greutatea ce vă apasă pentru păcatele săvârşite?

— Ce păcate?

— Nu aveţi? Şi cereţi şi vameşilor tot astfel de semne, pe dinafară, ca să vedeţi şi voi că îşi împlinesc toată pietatea?

— Ei nu aduc nici jertfe.

— Pe Moise voi nu l-aţi înţeles, el a stabilit clar cum trebuie să credeţi, cum să vă închinaţi şi cum să-L adoraţi pe Dumnezeu. Adam şi Eva şi-au arătat credinţa în Dumnezeu prin jertfele aduse şi aşa au făcut apoi şi patriarhii şi străbunii omenirii chiar înainte de Moise şi Noe, şi Avraam, Isaac, Iacov, şi alţii care ridicau altare, pentru a-şi arăta frica de Dumnezeu şi supunerea.

— Toate astea le ştim.

— Le ştiţi, dar nu ştiţi că şi idolatrii făceau la fel, marele legiuitor al poporului iudeu a dat norma de credinţă prin Decalog, căci jertfa simplă a dus la un formalism care se apropie prea mult de idolatrie. Aşa cum procedaţi voi, nu se dezvoltă şi nici nu se întreţine vreo pietate. Jertfele sunt departe de a nutri inimile credincioşilor şi de a-i apropia de spiritul legii; nu încălzesc nici inima, nici sufletul, nu-i inspiră iudeului nici un ideal, nici nu-l înalţă, nu-l îndreaptă, nu-l face conştient de faptele sale, nu-i dă nici încredere în sine. E doar o obligaţie formală, cu care credeţi că v-aţi achitat faţă de Dumnezeu.

— Noi aşa am socotit şi aşa o să socotim şi de acum înainte, căci Moise vorbea după cuvintele lui Dumnezeu.

Şi atunci Iisus spuse:

— Nu e nici o legătură între jertfă şi păcatele voastre? Eu milă vreau, nu jertfă. Ce-i aduceţi lui Dumnezeu, dacă jertfiţi un animal şi nu-i foloseşte aceluia, căci e departe de Dumnezeu? în neştiinţa lor, aceşti oameni care trăiesc dincolo de cercul lumii luptă orbeşte, mergând în propria lor umbră, slujindu-se de

139

micile lor adevăruri.

— Tu ne înveţi altceva decât ne-a învăţat Moise.

— Greşiţi, mergeţi şi învăţaţi Scriptura, citiţi-l pe Moise. Vorbiţi de el, dar faceţi totul împotriva lui.

Atunci fariseii se sfătuiră, în şoaptă, să găsească o soluţie pentru a-i interzice cuvântul. „Să mergem să-l pârâm că dă alte legi şi zăpăceşte poporul. Pe Moise nu l-a contrazis nimeni de mii de ani şi Iisus de doi ani, de când e în mijlocul nostru, dă legi contrar învăţăturii. El, un locuitor simplu din Nazaret! Dacă îl ascultăm pe acest Iisus, avem mai mare vină, şi n-am avea nici o vină dacă nu L-am asculta.“

Jutabel se amestecă în vorbă:

— Trebuie să-L defăimăm, să arătăm mulţimii că înşeală, că nu vine de la Dumnezeu, că lucrează cu Beelzebud, că de-ar fi de la Dumnezeu l-ar urma pe Moise, şi trebuie oprit când aduce învăţături care nu-s la fel cu ale lui Moise, căci ceea ce spune Iisus sunt raze ucigătoare.

Ce auzeau nu era deloc plăcut urechilor fariseilor şi, ca să pună capăt vorbirii lui Iisus, Manasse se apropie de Andrei, pescarul, şi îi şopti:

— Pentru ce mănâncă învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii şi v-a chemat la aşa o adunare, de ce vă umileşte?

Auzind acele vorbe, Iisus răspunse de îndată:

— Voi îi numiţi pe aceştia păcătoşi, le găsiţi vină că lucrează la romani? Ei nu ar fi păcătoşi dacă voi, fariseii, v-aţi fi îngrijit de ei, v-am mai spus-o, dar nu vă place să alegeţi adevărul, vă deranjează.

— Cum adică, să ne pierdem vremea cu oamenii de rând? De aceea am învăţat să tâlcuim Scriptura?

— Dar aţi uitat un lucru: s-o citiţi.

— Cine să-şi piardă vremea ca să-i îndrepte pe păcătoşi, să ne ţinem doar de ei; sunt ei oameni ca noi? E drept şi ce

140

spune Iisus, că ne umplem mâinile cu sânge, împlântăm cuţitul în grumazul unui taur şi credem că am sfârşit cu atâta, că ne-am făcut datoria. Nu scrie în Lege? Cu vite omorâte de rabinii noştri, nu le ştergem păcatul, căci în timpul în care se jertfeşte o vită, în timp ce se fac rugăciuni de ispăşire şi de iertare, ei se gândesc la ce e acasă, nu participă la iertarea ce le-o dăm. Nu merge aşa, nu e totul să spui cuiva „jertfeşte“, adu o vită, ci să-l înveţi să scape de răul ce-l zdrobeşte. Cum ar putea o biată vită să ia asupra ei păcatul unui om şi pe acela să-l dezvinovăţească? Iisus, aici, are dreptate. Aceasta e doar o formă, una e jertfa, alta e părerea de rău, dar de ce nu se sfătuieşte Iisus cu noi? De ce nu e cu noi, ci numai cu cei mici, cu oamenii de rând, cu păcătoşii, de ce?

— Iisus se depărtează de Moise, se împotriveşte legilor lui, spuse unul.

— Nicidecum, îi răspunse Iisus, Moise n-a lipsit de a învăţa poporul său să se închine şi să-L iubească pe Dumnezeu, i-a arătat poporului cum să-şi dovedească credinţa, ce fapte religioase să săvârşească, cum să-L mărească pe Dumnezeu, cum să se închine, dar nu l-aţi înţeles.

— Noi nu l-am înţeles, dar noi nu ieşim din ce ne-a poruncit.

— Nu l-aţi înţeles. El cunoştea slăbiciunea cultului vostru, de aceea tuturor sacrificiilor le-a dat o însemnătate şi un sens mai înalt, mai spiritual, ca să impună tuturor o raţiune morală, dar voi n-aţi luat seama şi le-aţi ţinut numai ca semne văzute, simple forme, care nu au nici o legătură cu starea morală şi sufletească a credinciosului.

— Tu spui asta?

— Citiţi-l pe Isaia, privind la modul cum noi, iudeii, ne împlinim astăzi numai de formă datoriile către Dumnezeu. El a zis în numele Domnului: „Poporul acesta numai cu buzele mă cinsteşte, inima lui e departe de Mine“, iar în alt loc, tot în

141

numele lui Dumnezeu şi cu aceeaşi autoritate, ne zice: „Ce-Mi este Mie de mulţimea jertfelor voastre, sătul sunt de arderile de tot ale credincioşilor şi de grăsimea mieilor şi de sângele juncilor, şi cine a cerut aceasta din mâinile voastre, de ce aduce Mie făină de grâu, tămâie în deşert, urâciune este Mie postul şi sărbătorile voastre, lunile cele noi ale voastre şi sâmbetele şi ziua cea mare nu le voi suferi. Toate le-aţi făcut Mie spre saţiu. Când veţi tinde mâinile voastre spre Mine, întoarce-voi ochii Mei de către voi şi rugăciunile voastre nu le voi asculta. Mâinile voastre sunt pline de sânge, spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din inimile voastre“⁵⁰.

Atunci Iair izbucni:

— Dar toate vorbele Tale noi le vom spune lui Iosif, arhiereul, de ce ne umileşti de faţă cu aceşti vameşi?

— Adevărul vi se pare umilinţă; părăsiţi răutăţile voastre, învăţaţi a face bine, aflaţi că Dumnezeu nu voieşte o astfel de pietate, ci cum a spus profetul Osea: „Milă vreau, nu jertfă.“ Nu aveţi milă de vameşi şi de păcătoşi, nici de cei săraci cu duhul, de care vă feriţi ca de nişte spurcăciuni, îi ocoliţi când îi vedeţi, vă daţi deoparte, vă strângeţi hainele în jurul trupului să nu vă spurcaţi şi voi. Şi mai spune Osea: „Să-L cunoaştem, să ne sârguim să cunoaştem cine este Domnul. Venirea Lui este sigură ca ivirea zorilor. Că El va veni la noi ca o ploaie timpurie şi ca o ploaie târzie care adapă pământul.“⁵¹

Fariseii răspunseră cu obrăznicie:

— Dar suntem noi, fariseii, care ne ţinem de cei cu obiceiuri rele, de o specie îndrăcită de vameşi şi de păcătoşi? Ne găsiţi o vină că nu ne-am îngrijit de ei? Să mergem pe la ei, să ne facem din mocirlă o sindrofie? Ne socotiţi vinovaţi de starea lor, în timp

50 Isaia 29,13-16.

51 Osea 6,3.

142

ce Tu îi numeşti „prietenii Mei“, şi ne spui că şi ei sunt oameni ca şi noi, au aceleaşi nevoi.

întorcându-se către vameşi, Iisus le răspunse cu blândeţe:

— Grija trebuie să fie pentru suflet şi trup.

— Aşa zici Tu, să fim şi doctori ai sufletului şi ai trupului?

— Ascultaţi cuvintele Mele şi împliniţi-le, aşa veţi dobândi împărăţia lui Dumnezeu.

Fariseii se înfuriară şi strigară toţi deodată:

— Ce le spui, ce nădejde le dai, să câştige împărăţia lui Dumnezeu, ei, vameşii?

— împărăţia lui Dumnezeu e pregătită pentru toţi oamenii, căci e comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia, cunoscându-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicii şi prin aceasta să se mântuiască.

— Cum să se mântuiască?

— Să se împărtăşească cât mai deplin de Puterea cea de Sus şi de Adevărul cel mântuitor.

— Ei, vameşii, să se împărtăşească de Puterea cea de Sus? Râdeau, nu înţelegeau nimic.

— Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toţi oamenii, pentru că toţi au nevoie de mântuire, dar nu toţi sunt vrednici de a primi descoperirea.

— Nici noi?

— Descoperirea dumnezeiască a fost încredinţată numai anumitor oameni aleşi.

— Şi acei aleşi sunt vameşii şi păcătoşii?... şi hohoteau de râs.

— E un lucru de neînţeles pentru cei ce au necurăţia sufletului şi a trupului lor.

Fariseii roşiră, dar îndrăzneala le dădu curaj să întrebe, mai mult în zeflemea:

143

— Şi cine să vestească descoperirea dumnezeiască?

— Oamenii aleşi de Dumnezeu, mai de mult au fost Patriarhii şi Proorocii, apoi Fiul lui Dumnezeu!

— Fiul lui Dumnezeu, cine e?

— N-aţi citit în Sf. Scriptură ce spun Proorocii? „Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Cel născut din femeie pentru desăvârşirea şi plinirea descoperirii.“ Păcatul e însă o rană ce trebuie să dispară, dacă voi v-aţi fi dat osteneala cu ei, să le arătaţi drumul drept, Eu, azi, nu eram aici.

A răspuns Rimon:

— Noi, fariseii, avem alte sarcini, nu aceea de a smulge păcatul dintr-un om, să şi-l smulgă ei, nu noi! Avem destule de făcut cu cei ce au credinţă, ca să ne mai pierdem vremea şi cu cei neştiutori de carte.

— Voi aruncaţi dispreţul asupra lor, în loc să le cereţi pocăinţă. Aţi ales calea cea mai uşoară, să-i dispreţuiţi şi să-i lăsaţi în voia lor, nu vă doare păcatul lor.

— Adevărat, nu ne doare. Aşa ne-a învăţat dascălul Hilel. Adevărat, nu ne pasă de rânjetul satanei şi nici de soarta lor, şi nu ne pasă nici de felul cum trăiesc ei şi cum îşi sfârşesc viaţa, aşa e.

Manasse şi Rimon se revoltară:

— Zici că are dreptate Iisus?

— Are, răspunse Gad, aici, are. O jertfă luată doar ca să omori un dobitoc. Noi ne agăţăm de forme, de ceea ce se vede, El însă cercetează ce e în adânc, de aceea îl iubeşte şi ascultă gloata.

— Dar, Ben-Setah, tu nu glumeşti? Tu, ca şi El, răstorni legea jertfei ce vine de la Moise? Noi asta am învăţat, să aducem jertfe pentru păcat, pentru greşeli, pentru fiecare iertare şi ispăşire, şi-acum nu mai ajunge ce ne-a învăţat Moise?

— Nici pe Moise prea bine parcă nu l-am înţeles. El ne-a cerut doar să vârâm cuţitul în animalul ce stăruie în noi, în bestia ce ne muşcă şi ne împinge la păcat. Pe acel rău din noi, pe acela

144

să-l înjunghiem, pe acela să-l jertfim, de acela să scăpăm, nu de un biet ţap pe care îl gonim să moară de foame în pustiu!... Jertfa e doar ca un semn, ca o formă de amintire că s-a împlinit o rugăciune de ispăşire! Noi însă ne-am agăţat doar de acest semn, numai semn, şi niciodată nu ne-am gândit să luăm un păcătos de mână să-l întrebăm ce-l doare!

Iair ascultase ce ziseseră unul şi altul, iar cerinţele lui Iisus părându-i prea greu de împlinit, spuse:

— Eu îl socotesc pe acest Iisus din Nazaret de-a dreptul un om periculos, căci îi atrage de partea Lui pe toţi cei mici, adică tot poporul. Noi ce suntem? Noi, cei mari, noi, fariseii, învăţătorii, preoţii, cărturarii? în toată Palestina abia suntem câteva mii, şi tocmai pe cei mulţi îi atrage Iisus ca pe o oaste ce trebuie pregătită. Pe noi nici nu ne bagă în seamă, poate că greşeala e a noastră, în loc să ne apropiem de El, să-I cerem socoteală de ceea ce vorbeşte, îl hulim.

— Dacă toţi oamenii de rând se duc la El, de partea cui va fi puterea, şi nu cumva se ridică gloata împotriva noastră? Gloata să conducă ţara, cu o nouă învăţătură religioasă? Sau poate vor să-L facă rege pe Iisus, asta-i, poate, împărăţia pe care o făgăduieşte.

— Nu ştiu de unde-I vine atâta dispreţ pentru noi, poate nu facem îndeajuns pentru credinţa strămoşească şi nu ne apropiem de cei nechemaţi. De aceea ar fi bine să isprăvim odată cu Iisus, ce ne stă în cale. Va trebui să fie înlăturat cu orice preţ. Este El Hristos, ca să ne temem? Nu. Atunci, ar trebui să afle şi Caiafa cu cine se adună, cum ne nesocoteşte, cum nu ţine seama de rangul nostru. Să arătăm cu cine ţine sfat, ce ucenici adună, căci şi căpetenia trebuie judecată tot după sluga ei. Să arătăm că zdrenţuieşte Legea, o întoarce cum voieşte, că o schimbă şi că îndrăzneşte să-Şi zică Fiul lui David. El nu vrea jertfă, dar vrea păcatul să ni-l smulgă din inimă. Cum cu vorba, din gură, e

145

uşor de spus. Să-L urmărim pe El şi să vedem ce cale va găsi să-l mântuie pe om şi cum o să scoată păcatul din fiecare om.

Luna lucea pe cer, aprinsă ca un foc.

Pe când Iair tocmai spunea: „Să vedem ce cale va găsi Iisus să scoată păcatul din fiecare om“, El Şi-a întins braţele să se ferească de uluci, şi atunci umbra Lui s-a întins pe cale în forma unei cruci.

Dar nimeni nu băgase de seamă ce formă lăsase umbra.

Jutabel vorbea tare în casă, călca apăsat, glumea cu secretarul lui, ca să le arate, lui Henadad şi Raşelei, că e la fel ca altădată, că nu regretă vorbele pe care le spusese în casa lui Sital, că e destul de calm ca să-şi aleagă vorbele, în fine, se prefăcea că are o mulţumire care nu putea fi încă mărturisită, şi se gândea cu privire la Henadad:

— Ei, o să-i treacă, prea e simţitor, mie nu-mi poate face nici o vătămare, îmi pare însă rău că l-am luat cu mine la Sital!

Simţea, totuşi, că nervii lui, din cauza bolii lui Henadad, erau departe de a se linişti.

Când Henadad se dădu jos din pat, pe scară, cam palid şi cam nesigur pe picioare, Jutabel nici nu se întoarse să vadă cine e. Se prefăcea că se uită la nişte hârtii şi că era cu gândul la ele.

Capitolul 6

Jutabel acuzat de Raşela, soţia lui

Mai târziu, Jutabel deschise vorba, ca şi când avea de completat un gând spus ceva mai înainte:

— Cât despre minunile pe care le face Iisus, nici măcar nu mai aduc vreo bucurie. Sunt basme, nici nu ştii dacă e adevărat ori nu. Până la urmă, e de-a dreptul o năpastă căzută pe capul meu, pe care nici nu pot să o explic.

Nu-i răspunse nimeni.

Dar nu putea renunţa şi începu din nou:

— Pentru mine, e o piază rea, îmi vine adesea să plec din Capernaum, să mă duc spre Cârmei, sau în Tiberiada, sau la Seforis, să-mi iau lumea în cap, mi s-a urât, ce viaţă!

Nici acum nu-i răspunse nimeni. După altă tăcere, reluă monologul:

— Şi azi, ce I-a mai venit lui Iisus al vostru, I-a năzărit să vorbească de iubirea aproapelui.

— A spus şi Moise la fel, îndrăzni Raşela să spună, roşindu-se.

— Moise! Moise e altceva, e cu totul altceva. Moise a spus

147

scurt: „Iubeşte pe aproapele tău!“ Atât, nu s-a întins să ne explice cum şi cât şi în ce fel să-l iubim, a spus scurt: „Iubeşte-l“, dar Iisus din asta a făcut o lungă pledoarie. A început să explice că „aproapele“ e orice om, orice semen, cel ce e în preajma ta, cel ce e vecinul tău, cel pe care-l vezi căzut în drum, cel care e bolnav, cel care trebuie ajutat, acela care e lipsit de orice bun, cel ce vrea un ajutor, şi-i îndemna pe oameni să le sară în ajutor, nu o dată, ci mereu, mereu.

— Aşa a zis şi Moise, şopti iar, timid, Raşela.

— Nu e adevărat! A făcut din iubirea aproapelui o poruncă, dar nu a stăruit! N-a obligat pe nimeni să-şi scoată haina de pe el, să o dea celui care n-are, sau să-şi ia bucăţica de la gură să o dea altuia, sau să-şi părăsească casa ca să-l îngrijească pe acela, dacă e bolnav, să-şi lase familia, să stea zi şi noapte în casa bolnavului.

— Ca pentru un frate, şopti iar Raşela. Tu n-ai face la fel, să ştii că aproapele tău se chinuieşte, n-ai alerga să vezi ce-l doare, ce-i trebuie?

— Ei, dar voi nu pricepeţi nimic, voi nu înţelegeţi că aceştia sunt oameni obişnuiţi cu sărăcia.

— Şi atunci, să-i lăsăm în mizerie?

— Şi cu cerşitul, cu foamea, cu boala, noi de ce le spunem „gunoiul pământului“, „oamenii de jos“, sau „talpa ţării“, sau „spurcaţi“? Marele nostru învăţător Hilel⁵², ştiţi bine că a fost unul din marii noştri învăţaţi, acum e bătrân, el spunea să ne ferim de aceşti oameni, că dacă numai ne atingem de haina lor, ne vine îndată pedeapsă de la Dumnezeu.

— Şi zici că acel Hilel era un mare învăţător, se poate ca porunca cea mai scumpă a lui Moise aşa să o asculte? Cine să-l audă pe cel nevoiaş, dacă chiar voi, fariseii, îl ascultaţi pe Hilel şi

52 Hilel, supranumit Hilel I, sau Hilel cel Bătrân (30 î.Hr.-10 d.Hr.), este socotit cel mai important învăţător al vremii, fondatorul şcolii rabinice în care sunt formulate cele şapte reguli de interpretare sistematică a Bibliei.

148

nu pe Moise, şi mai puţin încă, pe Dumnezeu?

— Raşela, tu nu ştii că nu ţi-e îngăduit să te opui când bărbatul hotărăşte ceva?

— Nu mă opun ţie, ci acelui bătrân, Hilel. Îl socotesc chiar un nelegiuit.

— Nu îndrăzni mai mult, ce ştii tu, acei persecutaţi sunt oameni blestemaţi, cum să-i iubim, nu m-aş apropia măcar de ei. Şi trebuie să ştii că tot acel învăţat, Hilel, ne mai spunea că putem să ucidem unul din aceşti săraci, chiar în Ziua Ispăşirii⁵³, că în faţa lui Dumnezeu nu-i nici un păcat. Acela ştia ce spune, şi Iisus cere oamenilor să-i iubească, să muncească pentru ei, să trăiască pentru ca să-i îngrijească. N-are fiecare casa lui, nevoile lui, obligaţiile lui? O dată pe an, le dăm toţi zeciuiala din averea noastră, le ajunge.

Atunci ridică şi Henadad capul, zâmbind:

— Da, le dăm, din izmă, mărar, cimbru.

Jutabel se uită speriat la el, roşi şi continuă fără să-i răspundă:

— Vina lor cea mare e că nu au învăţat la sediile Sinagogii legile lui Moise şi Profeţii, merită tot dispreţul nostru, dar nu iubire, nici ajutor, sunt aşa cum le spunea Hilel, „gunoiul pământului“. De aceea nu găsesc unde să muncească, toate uşile le sunt închise şi ei profită, ca să cerşească şi să trândăvească. Şi nu sunt chiar toţi săraci, sunt chiar şi mari bogătaşi, aici, în Capernaum, îi numim tot „gunoiul pământului“, cu ei nu trebuie să avem de a face.

Nici Raşela, nici Henadad nu mai spuseră nimic.

De afară se auziră deodată strigătele mulţimii: „Fiul lui David“, „Fiul lui David“.

53 Lom Kipur, „Ziua Ispăşirii“, zi sfântă în calendarul iudaic, celebrată prin

post din seara de 9, Tişri, a primei luni a anului evreiesc, zi în care orice muncă este interzisă, ca şi la Sabat, şi nesupunerea se pedepseşte cu excomunicarea.

149

Toţi trei tăcură, ridicând capul fără să se ridice. Jutabel, nervos, zise:

— Iar?

Strigătele s-au depărtat, dar Jutabel a continuat:

— Se vede că iar a ieşit Iisus în drum, îi place gloria, să se isprăvească odată!

Raşela se pregătea să întrebe:

— Ce, ce să se isprăvească? N-o să se isprăvească niciodată, dar nu spuse nimic. Strigătul „Fiul lui David“ avea puterea să răscolească inimile oamenilor; Jutabel se ridică şi se duse înspre terasă, rostind:

— Vreau să văd!

Atunci Raşela îi şopti lui Henadad:

— Nu sta aşa, Henadad, fii mai curajos, ce ai în inimă spune!

— Nu pot, simt prea puternic tot ce se petrece aici. Mă izbeşte ca un vânt puternic. Simt cum tot ce se spune e la adrdsa mea, mă face să roşesc, mă retrag din grupul camarazilor, plec, vin aici, unde cred că sunt apărat, dar nu e aşa, şi plâng. Sunt eu de vină? Şi simt că acelaşi lucru ar putea să fie şi în inima lui Iisus, şi-atunci cum să nu plâng? Iisus, Iisus, de Tine nu au loc. Ştie ce face şi ce are de făcut, nu spune nimănui, şi eu de ce sunt slab? De ce nu sunt ca aceia ce îl urmează? De ce n-am curaj să plec?

— Unde vrei să mergi, Henadad? Vezi viaţa mea, nu vrei să mă ajuţi, când Bilha doar de la noi aşteaptă un cuvânt, o nădejde!

Henadad se gândi mult, apoi oftând îi spuse:

— E singurul lucru care mă opreşte.

— Du-te, Henadad, du-te unde îţi spune inima, uite, Iisus a trecut spre vale, nu cred că pleacă prea departe. Hai, nu mai plânge, bucură-te, Iisus e cu noi, nu îţi ajunge? Urmează-I Lui, ascultă ce spune şi fii mulţumit când vii acasă. Fii fericit că îl poţi

150

asculta, Bilha nu poate nici atâta, ca să aibă această mângâiere... Nu fi nici tu aşa tăcut, Henadad, vorbeşte, spune ce ai pe suflet, ce vrei, văd că te temi, nu fi aşa fricos, lumea care te vede atât de timid ce poate să creadă?

— Nu m-aţi învăţat voi, după porunca lui Moise?

— Să asculţi părinţii, da, dar nu să opreşti orice cuvânt ce ţi-ar veni pe buze, nu da impresia că eşti chinuit.

— Mă ascund uneori ca să pot plânge, credeam că lacrimile ascund omul.

Henadad mărturisea că ar fi vrut şi el să fie altfel, un om ca toţi ceilalţi oameni. Să nu-i fie frică dacă îşi pierde libertatea, dar n-are nici o experienţă. Este ca un om întârziat, rămas în urmă, ca un copil mare de optsprezece ani. Era greşeala lui, poţi face răspunzător pe cineva de starea lui?

— Pe tata, el are destulă energie şi tărie pentru toţi, mama cu orbirea Bilhei, de unde să mai ia putere? Am fost născut să n-am nici o şiretenie în mine, să mă încred în toţi!

Apoi se sculă, îşi şterse lacrimile şi ieşi afară.

Când masa se sfârşi şi Jutabel se reîntoarse, Raşela, urmărindu-l cu ochii, îi spuse, după rugăciune:

— Nu pleca, Jutabel, avem ceva de vorbit. Jutabel zâmbi:

— Noi doi?

Raşela înţelese tonul batjocoritor, folosit cu scopul de a o face ridicolă. Cu o intenţie maliţioasă, repetă:

— Noi doi?

— Da, noi doi, nu ne trebuie nici un martor.

Jutabel, plictisit, mărinimos, însufleţit ca de o idee aleasă, se aşeză din nou:

— Fie, spune.

— Vreau să-ţi vorbesc.

— Da, mi-ai mai spus, vorbeşte.

— Da, ştiu, nu numai că nu e obiceiul ca femeia să vorbească

151

bărbatului, dar mai cu seamă să-i dea un sfat.

— Un sfat, tu, mie? A râs cu poftă.

— Da, eu nu vreau să-mi omori copilul, de aceea nu vreau, înţelegi, nu vreau să ştiu ce porunceşte Talmudul! O fi o carte religioasă pentru binele evreilor, o fi un cod de legi cu importanţă istorică, o fi plin de învăţături pentru noi, ne învaţă cum să trăim, să vorbim, să umblăm, dar nu se mai potriveşte pentru toţi. Eu, una, nu vreau să îmi omor copilul!

— Ce vorbe mari!

— Nu vreau să ştiu ce porunceşte Talmudul, eu sunt mama lui Henadad, eu ştiu ce-i trebuie, ce vrea, ce simte, ştiu ce-l doare. Am judecat ani de zile ce trebuie să fac. Dacă Dumnezeu vrea să mă pedepsească pentru cuvintele ce-mi ies acum din gură, ei bine, după Lege, să mă pedepsească. E vorba de feciorul meu şi de tine, şi nici armata de-ar trece nu poate să-mi pună palma peste gură, nu.

— Ce sunt aceste vorbe?

— Ai să afli, azi e ziua când eu, Raşela, fetiţa pe care ai luat-o maftirului din Seforis, fetiţa-copilă, ruşinoasă şi timidă, o să vorbească; în fine, a venit vremea.

— Tu?

— Da, eu, Raşela, eu, sfioasa, care abia mă strecuram prin uşi, când ne întâlneam, azi vreau să-ţi vorbesc, chiar dacă n-am dreptul, după Talmud, căci aţi avut grijă să consemnaţi între file ca femeia să nu vorbească în faţa bărbatului. Ei bine, eu, timida Raşela, copila de altădată, eu n-am să mai ascult de legile omeneşti, am să vorbesc.

Jutabel surâse, curios:

— Şi despre ce vrei să vorbeşti, căci, eu, vezi, nu te opresc, vorbeşte dar, mă faci să râd, mă faci din ce în ce mai curios.

— Nu pentru multă vreme, uite, azi e o zi cu totul deosebită de toate celelalte, ţi-a venit rândul, Jutabel, să fii judecat de soţia

152

ta şi de fiul tău.

— Mă faci să râd, chiar judecat?

— Nu pentru multă vreme, dar stai jos, Jutabel, am prea multe lucruri să-ţi spun şi trebuie să mă asculţi... Nu râde, nu e de râs. Dimpotrivă, e o ruşine ca o femeie să te judece.

— Să mă judece?

— Da, Jutabel, e un lucru care nu s-a mai întâmplat în Israel, şi tocmai pe tine, puternicul din Galileea. Tocmai pe tine, eu, o femeie care abia vorbea şi nu se arăta în faţa ta decât ascunsă între uşi, tocmai acea fiinţă ruşinoasă şi supusă să te judece pe tine.

— Mă faci curios, ai dreptate, trebuie să-mi iau un scaun, să stau jos, eh, despre ce e vorba?

— Te crezi, poate, fără prihană, dar întinde-ţi mâinile şi pune-le pe mobilele şi obiectele care te înconjoară şi crede-mă că ele te vor blestema.

— Ce-ţi veni, de ce să-mi întind mâna?

— Doar ca să te atingi de tot ce ai în casă, să ştii ale cui

sunt.

— Ce-ţi veni, vezi că acum mă supăr rău, ce vrei? Ce născoceşti?

— Vreau să te judec, ceea ce n-am făcut niciodată!

— Tu?

— Eu, abia acum mi-am luat inima în dinţi, şi dacă ar fi să-ţi spun tot, ar însemna să-ţi sfâşii haina şi s-o arunci în văzduh, aşa cum făceau şi bătrânii noştri când greşeau. Tu nu ştii şi nici n-ai ştiut vreodată că numai suspinele şi lacrimile îmi sunt hrana mea de fiecare zi, Jutabel! Ai crezut că nu ştiu nimic, că nu văd nimic, că nu bănuiesc nimic, deşi nu m-ai văzut tu râzând niciodată de când ne-am mutat aici, în palatul tău, de când ne-am părăsit căsuţa pe care o aveam de la tatăl tău, de la pânzarul Eber. Acea căsuţă în care s-au născut amândoi copiii tăi,

153

căsuţa pe care vântul o descoperea la fiecare furtună şi ne cădeau cărămizile una după alta, şi le propteam cum da Dumnezeu şi cu ce ne cădea în mână.

— Ei, şi ce voiai, să stau mereu în sărăcia aceea de casă?

— Poate că era mai bine Jutabel, sunt atâţia farisei în case modeste, şi au o droaie de copii, şi sunt fericiţi! Pe unul îl ştii şi tu, e Abner; pe femeia lui o întâlnesc mereu la Sinagogă; şi îmi place cum îi strălucesc ochii şi cât de mulţumită e faţa ei. Uită-te la mine, Jutabel, mai e un locşor pe faţa mea unde să se aşeze surâsul? Tu ai vrut altceva, ai vrut un palat, mai frumos, mai grandios decât al bogatului Simon, sau Haran, şi la fel, ba chiar mai arătos decât al lui Retef. Şi iată că ai reuşit, nu e aşa, Jutabel? N-am linişte, odihnă ori pace; căci nu ştiu de la cine ai strâns, câte văduve ai alungat din casele lor, câţi orfani ai despuiat şi i-ai trimis să-şi câştige pâinea în alte oraşe, în timp ce în casa ta se înghesuiau obiecte de mare preţ; ţi-a trebuit ţie tot ce-au avut acei copii? Unde sunt ei astăzi? M-aş duce, Jutabel, m-aş duce să-i caut, să-i chem aici, în casă, să-i hrănesc şi să le spun: „Uite, toate sunt ale voastre, luaţi-le“, şi nu o fac, sunt ca tine, acum, nu pot, e prea târziu, şi ce să le spun, că tu le-ai adus din casa lor din ordinul arhiereului Iosif? Pot eu să spun asta? Nu pot, Jutabel, şi iată-mă nemernică la fel ca tine, aş merita chiar şi alte insulte, ticăloasă, infamă, mârşavă, o netrebnică, căci trebuie să tac, să mă bucur în mijlocul averii furate de la alţii.

— Dă-ţi seama ce vorbeşti!

— Prea târziu,Jutabel, prea târziu! Gândeşte-te că Henadad avea atunci şase ani, sunt, deci, 12 ani de când le stăpânim averea orfanilor şi poate toate bucuriile. Apoi adăugă, plângând:

— Or fi având acum măcar o învelitoare s-o pună pe spinare? Aş vrea să-i ajut, dar e prea târziu, Jutabel, cu vremea o să facem într-un fel, să-i despăgubim pe cei mai greu loviţi! Dar nu despre avere vreau să-ţi vorbesc acum, şi despre despăgubirea

154

nenorociţilor, lipsiţi de învelitoare, de strictul necesar.

— Cine să le cumpere, şi de ce?

— Mai înainte de toţi, tu, şi să nu mai zici aurului: „Tu eşti nădejdea mea“, căci te-ai îngâmfat, Jutabel, te-ai mândrit cu mulţimea averilor tale şi ceea ce vreau să-ţi spun nu priveşte doar un trecut blestemat de care a aflat şi Henadad...

— Ştie? întrebă Jutabel speriat şi jenat.

— Ştie, şi în inima lui te osândeşte, dar s-a temut să-ţi arate gândul; acum lasă, căci nu vârsta aduce înţelepciunea, nici bătrâneţea, judecata. Să te gândeşti la ce faci acum.

— Acum? Ce fac?

— Oh! Acum e prea târziu ca eu să mă despart de toate, făcându-te pe tine de râs. Asta e grozăvia, Jutabel, asta e, că nu mai putem da nimic îndărăt! Toate sunt în casă, abia dacă pot să le privesc, şi totuşi nu le pot înapoia. Sunt pedepsită, Jutabel, la fel ca tine, că nu mai pot aduna orfanii ca să le dau ce-a fost al lor odată, şi uite unde am ajuns! Sunt femeia aceluia care i-a învăţat pe alţii cum trebuie să se poarte, pe alţii i-a întărit cu cuvinte de întărire, pe alţii ce se clătinau i-a ridicat, şi-acum cine poate să te întărească pe tine?

— Spune mai departe, lasă-mă pe mine în pace, eu nu mă tulbur.

— Nu te tulburi, te sprijini pe Dumnezeu? Dumnezeu nu e sprijinitorul tâlharilor, Dumnezeu e drept, nu-i sprijină şi nu-i iartă pe cei care sunt fără de lege, pe cei ce seamănă nelegiuirea şi roadele i le seceră, asta trebuie să o ştii.

— Vorbeşti tu despre mine?

— Numai de tine! M-a apucat groaza şi spaima gândindu-mă la toate faptele tale, dar care sunt neînsemnate faţă de cele pe care le faci acum. Aleargă la Dumnezeu, Jutabel, degrabă, aleargă la El! Nu, nu vrei, îl respingi pe Dumnezeu, ştiu, e a doua ta infamie.

155

— Eu, eu, şeful fariseilor, eu, Părintele Adunării? Ia seama cum şi ce vorbeşti! Nu-mi umplu ziua cu rugăciuni, lipsesc vreodată de la Sinagogă? Nu răsfoiesc mereu Biblia, cu ce să mă întăresc mai bine?...

— El face lucruri mari şi nepătrunse!...

— Ştie toată lumea, ce lecţii vrei să-mi dai tu, ce urmăreşti? Unde vrei s-ajungi? Ţi-ai pierdut şirul, ai luat-o altfel decât la început! Mă faci să râd, eşti confuză.

— Nu, n-am luat-o altfel, sunt pe acelaşi drum, ce-ai făcut, din păcate, nu se mai poate îndrepta, e prea târziu.

— Ei, şi atunci?

— Atunci a fost trecutul, să încercăm să ne mai gândim, dar acum e vorba de azi. Cazi în aceeaşi greşeală, dar ce spun eu, nu în aceeaşi, în alta mai înfiorătoare.

— Eu? Care greşeală?

— Tu, şi tragi răul asupra casei întregi! Uite, Henadad e ca şi gonit din casă, îşi caută mângâierea în afară de noi.

— în afară de casă, pentru că aleargă după acel Iisus; sunt eu de vină?

— Tu, fiindcă pe Iisus îl bârfeşti.

— Da, îl bârfesc ca să nu se ajungă prea departe cu adorarea Lui!

—Jutabel, caută să vă înţelegeţi, cedează şi tu, lasă-l şi pe el să vorbească, doar e fiul tău. Ai răbdare cu el, sfătuieşte-l şi lasă-l să-ţi răspundă, atunci ai să vezi că are şi el convingerile lui.

— Nu are voie să aibă alte convingeri decât am eu, şi eu le am de la mai-marii noştri, învăţătorii din Ierusalim.

— Da, Jutabel, dar vremea trece, vin oameni noi, cu alte învăţături, nu poţi rămâne numai la ce ai ştiut tu odată.

— Religia nu se schimbă, este tradiţie.

— Ştiu, dar înaintează ca să se împlinească vremurile. Şi profeţii au venit pe rând, o dată unul, pe urmă altul, până s-a

156

apropiat vremea pe care ne-au făgăduit-o ei.

— Să zicem, dar acum ce vrei, vrei probabil să mă faci să-L ador pe Iisus?

— Nu, nu e nevoie să-L adori, dacă inima nu-ţi spune nimic, dar nu osândi pe cei ce îi ascultă cuvântul, morala. El reprezintă curajul, puterea şi încrederea în viitor, lasă-ne să ne bucurăm, să credem.

— Vă las cât vreţi, ascultaţi-L cât vreţi, dar vă vestesc că vă pierdeţi vremea. Acel Iisus e un om oarecare, fără nici o personalitate, nu are măcar ceva propriu, cu totul deosebit.

— Poţi spune asta?

— Ce trăsături morale şi intelectuale îl disting? Ce spune mai mult decât spune Biblia, decât a spus Moise, decât au spus profeţii? Ce ştie El?

— Spune mai mult decât spune Scriptura, se identifică cu aspiraţiile celor care suferă şi făgăduieşte progresul societăţii şi al omenirii pe cale religioasă.

— Cum, de unde se poate şti?

— Ştii prea bine, L-ai ascultat de multe ori şi te-ai temut. Da, da, ăsta e adevărul; nu ţi-au convenit prevestirile Lui şi L-ai batjocorit, căci erai cuprins cu viaţa ta nelegiuită în morala Lui acuzatoare.

— Cine ţi-a băgat în cap aşa lucruri?

— Chiar şi câţiva farisei de-ai tăi.

— Cine?

— De ce vrei să ştii, sunt aceia care cred că e un trimis al lui Dumnezeu, îi simt.

— Aş fi crezut şi eu, dacă ar fi avut o personalitate, ar fi posedat şi „uniunea ipostatică“⁵⁴, dar ce ştii tu? N-ai destulă

54 Uniune ipostatică = Unul Dumnezeu, mărturisit sub numele lui Jahve, în gr. monotatos.

157

ştiinţă să deosebeşti esenţa de existenţă, şi nu cred că maftirul din Seforis şi-a dat osteneala să ţi-o explice. Aşa e?... Ţi-a vorbit de uniunea ipostatică?

— Pe cine batjocoreşti, pe tatăl meu, sau pe fetiţa neştiutoare pe care ai luat-o atunci de soţie? Atunci, la 13-14 ani, voiai să ştiu eu ce înseamnă o „uniune ipostatică“? O esenţă şi o existenţă, îţi baţi joc de mine şi de tata? Trebuia să ştiu mai mult decât ştiu azi? Spune mai simplu în Biblie, şi-mi ajunge.

— Dar ce vrei iar, să mă aduci la Acel Iisus, să-mi vorbeşti de El? Să-L aud cum se făleşte cu Fiul lui Dumnezeu?

— Da, aş vrea.

— Ce? Să-L recunosc pe Iisus? Eu? Cine îmi porunceşte să-L recunosc şi drept ce să-L recunosc? Pentru ce, eu ştiu că e un om, nu ştiu mai mult, sau mai bine zis recunosc că e un aventurier, căci umblă după acţiuni îndrăzneţe, fără să ţină seamă de riscuri!

— Jutabel, cum poţi vorbi aşa?

— Dar vino-ţi tu în fire, femeie! Trezeşte-te, tu, soţia unui fariseu ales, un conducător religios, tu, chiar tu, să alergi după un om din Nazaret, un om simplu? în Galileea sunt o mie de oameni ca el!

— Taci, Jutabel! Nu mai vorbi! Iisus nu e ca acei oameni de care pomeneşti tu. Cum poţi vorbi aşa, cum nu îţi dai seama, e o personalitate, se întemeiază pe realităţi, pe fapte, pe tot ce spune şi face.

Jutabel râse de argumentele Raşelei:

— Ştiu prea bine, am citit şi eu în Scriptură că Acela Care n-are frumuseţe şi nici strălucire, pe Care-l întâlnesc pe drum, aici, în Capernaum, şi în Bethsaida, cu haină ponosită, pe El să nu-L dispreţuiesc...

— Aşa e. Că de ar fi fost cu frumuseţe şi strălucire, s-ar fi zis că de aceea fugim după El! Ai citit ce-a spus Isaia, că este

158

dispreţuit de oameni, şi chiar părăsit, şi chiar astfel de scene văd în fiecare zi! Chiar pe chipul tău, tu îl dispreţuieşti adânc, îl dispreţuieşti, se vede din privirea ta, de cum te uiţi la El, de cum îi răspunzi, de cum te mândreşti, de cum îl umileşti în faţa mulţimii. El e batjocura ta, aici, în Capernaum, şi nu ştiu ce aştepţi. Un Messia în strălucire, iată că nu e aşa, e cum e Iisus zugrăvit în Scriptură, dar cum citeşti tu Scriptura? Dacă Iisus venea cu chip de împărat, strălucitor, ai fi zis: „Nu e Messia.“ Ce vrei, cum să fie, şi cât de frumos, strălucitor, viteaz, luptător, vrei să fie un Messia călăreţ cu spada în mână, să meargă la hotare, să lupte, să omoare, să cucerească ţări şi să vă împartă şi vouă prada? Vrei un Messia după comanda ta, după gustul şi interesul tău?

— Ajunge, cum îndrăzneşti, ce este asta?

— Să nu îndrăznesc? Nu mai îmi este frică! îmi faci silă, căci eşti rău şi batjocoritor. Eşti doar un om cu carte multă, dar cartea asta e înţeleasă după cum voieşti tu. Te-am crezut un om cu judecată, dar judecata ta ne-a înstrăinat pe toţi de tine. Zică Talmudul ce o zice, dar eu nu mă mai supun fanteziilor şi intereselor tale. Acum te cunosc, Jutabel, şi-i dau dreptate lui Henadad; tu îl urăşti pe Iisus pentru că e moral, şi blând, drept şi bun şi ţine cu poporul pe care tu îl dispreţuieşti atât de mult. Eşti plin de păcate, Jutabel, şi ai vrea poate să vezi zburând spre tine un serafim cu un cărbune aprins în mână, să-ţi atingă gura cu el şi să-ţi zică: „Nelegiuirea ta e îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit“? Dar aşa ceva să nu crezi, ţie nici un Serafim nu-ţi va spune: „nelegiuirea ta e îndepărtată“. Nu e îndepărtată, e tot timpul cu tine, lângă tine, nu te părăseşte.

— Ei, acum ai isprăvit? M-ai judecat precum ai vrut, pot să plec, mai ai ceva, spune?

— Mai am ceva ce-ţi poate arăta cât de josnic te socotesc, şi chiar în stare să faci o crimă!

— Eu, o crimă?

159

— Trecutul tău vorbeşte, lucrurile orfanilor şi prigoana văduvelor şi câte altele.

— Ei, isprăveşte odată!

— Da, deîndată, Jutabel; noi suntem cei de ieri şi nu ştim nimic, ne sprijinim într-o pânză de păianjen. Dar Dumnezeu nu leapădă pe cel neştiutor, socotesc că şi pe tine te socoteşte un neştiutor şi poţi să te mai bucuri de bunăvoinţa Lui. Acum, ia seama, ţi-am vorbit de Iisus, da, am avut curajul să-ţi spun în faţă.

— Stai, mai încet, ce vrei, să mă închin unui om din Nazaret, care e mai jos decât orice sărac din Capernaum?

Raşela se înfuriase:

— Cum îndrăzneşti, de ce-mi vorbeşti aşa? Vrei să-mi arăţi că nu preţuieşti chiar nimic? Că eşti frate cu şacalii? Simt cum scârba pe care o am pentru tine îmi înnegreşte pielea şi oasele mi le arde! Voiam să te cruţ în ceea ce mai aveam să-ţi spun, dar nu te cruţ! Ce-aveam să-ţi spun, cu vorbe ocolite, acum îţi spun de-a dreptul şi la asta am vrut să ajung, îţi jur însă că mi-e greu să-ţi spun, dar trebuie să mă asculţi.

— Hai, spune, şi bănuiesc că acum vei şi sfârşi, spune! înainte să înceapă, Raşela a oftat din tot pieptul ei:

— Jutabel, dacă vei face ce bănuiesc că ai de gând să faci, să ştii că intri în blestemul lui Dumnezeu pentru totdeauna şi nimeni, niciodată, nu te va mai putea scăpa de focul iadului.

— Dar ce vrei, ce bănuieşti, ce ţi-a venit?

— Aşa cum te ştiu acum, după tot trecutul tău şi ura pe care o ai pentru Iisus, jură-mi pe copiii tăi şi pe tine, jură-mi şi pe tot viitorul tău, de azi înainte, că n-ai să fii tu acela care să-I iei viaţa lui Iisus prin silnicie, jură-mi!

Jutabel era speriat. Nu ştia ce vrea Raşela, de ce îl învinovăţea, pentru prezent sau pentru trecut. Aflase, poate, că în soarta pe care şi-o alesese însuşirea de căpetenie era şiretenia? Existenţa

160

lor, a fariseilor, nu era altceva decât o bârfă permanentă?

Auzind-o pe Raşela cerându-i un astfel de jurământ, un val de sânge vâjâitor îi năvăli până în urechi şi iată-l pe el, pe Jutabel, liniştitul şi măsuratul de odinioară, sărind de pe scaun ca un nebun şi răcnind:

— Ce vrei să spui?

— E scris în Isaia că Iisus va fi străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre şi că pedeapsa care trebuie să cadă asupra noastră a luat-o asupra Lui şi că va fi chinuit şi asuprit, dar nu-Şi va deschide gura, deloc.

-Şi?

Raşela izbucni în plâns, dar nu tăcu, ci sfârşi ceea ce avea de spus:

—... Şi ca un miel pe care-l duci la tăiere se va lăsa înjunghiat!⁵⁵

Oh! Jură-mi, Jutabel, că n-ai să fii tu acela. Jură-mi pe copiii tăi, sau pe ce ai mai sfânt, că n-ai să-L duci tu la înjunghiere!

— Aşa mă cunoşti tu pe mine? Cum poţi de acum să mă învinovăţeşti de un lucru la care nici nu m-am gândit? Sunt eu un măcelar de temut?

— Nu ştiu, e scris în Isaia, dă şi amănunte, trebuie să se împlinească şi mi-e frică!

— Ce putem şti noi de cine vorbeşte Isaia, ce vedenii a avut, şi-apoi vorbeşte de Iisus sau de Messia!

— Nu pot să-ţi răspund, nu ştiu, o, dar e nedrept, se poate? în loc să fim noi pedepsiţi, să fie El? De ce, ce rău a făcut, cui i-a făcut rău? Ca pe un miel să-L ducă la înjunghiere. Nu cred, Jutabel, asta nu pot să cred, oricât am fi de răi, nu se poate. El a vindecat aproape toţi suferinzii din Capernaum şi din alte cetăţi, şi n-ar sări nimenea să-L apere? Eu nu pot citi acele rânduri, căci

Isaia 53, 7.

161

îndată îmi vin lacrimile în ochi. Cine să-L ducă la înjunghiere, şi mai scrie: „ca un miel“, deci se duce de bunăvoie, blând, şi nu deschide gura, nu se apără.

— Ce putem şti noi despre cine vorbeşte, de unde să ştiu ce vrea să spună, despre Hristos, despre Iisus sau despre vreun fărădelege?

Faţa Raşelei se umplu de lacrimi.

— De ce plângi?

— Mi-e teamă, Jutabel.

— Isaia nu spune cine. De ce să fiu eu?

— Jutabel, tu îl urăşti, să nu pui mâna să-I faci vreun rău, mi-e frică.

Şi plângând în hohote, Raşela adăugă:

— Jură-mi că n-ai să fii tu acela care ai să ceri, să duci Mielul la înjunghiere.

Jutabel se ridică în picioare, cam palid:

— Cum poţi să-mi spui asemenea lucruri, sunt euun criminal, sunt eu măcelar? Să-L omor eu pe acel Hristos sau pe acel Iisus?

— O, îţi mulţumesc, Jutabel, ştiu că îl urăşti pe Iisus şi mi-a venit aşa, un gând, m-am gândit ca nu cumva să ţi se propună o faptă ca asta, dar nu, tu n-ai s-o faci! Plâng, da, dar îmi face bine, lacrimile mă înghioltesc... dar mi-ai spus că n-ai să asculţi de nimeni, vezi, e lumea atât de rea, că eu mă tem, dar nu, mi-ai jurat, tu n-ai s-o faci!

— Pot să şi jur.

— Pe copiii tăi?

— Pe ei.

— îmi faci un mare bine, şi iartă-mă de toate câte ţi-am spus, nu te mai gândi, ce vrei? Sunt o femeie proastă, o femeie mâhnită, crede-mă şi tu.

Dar Jutabel nici n-o mai asculta pe Raşela, ci se gândea

162

numai la ce proorocise Isaia! Îi jurase Raşelei, dar el nu prea dă prea mare însemnătate jurământului⁵⁶, căci erau doar vorbe, vorbe rostite, jurase chiar pe copiii lui, dar nu credea. Şi, la urma urmei, Bilha e o oarbă, de ce-ar mai trăi, rămâne Henadad, care deocamdată merge după Iisus, dar când nu o să mai fie Iisus, o să vină iar acasă şi până atunci se stinge şi jurământul.

Dar chiar uciderea aceea de care pomeneşte Isaia, oare pe cine priveşte, şi de ce, şi când? Poate azi, poate mai sunt împotriva lui Iisus, dar Isaia, proorocul, nu s-a ostenit să pomenească pe un om oarecare...

Nu ar fi putut nimeni să spună că Jutabel dormise în noaptea trecută. Judecata Raşelei îl răsturnase, deşi n-o arătase. Câtă prudenţă şi cât meşteşug îi trebuia acum pentru a împăca unele idei care se băteau cap în cap.

Raşela pricepuse prea bine că misiunea lui Jutabel este ca în timpurile acestea tulburi să echilibreze o balanţă a justiţiei, adică ideile unora cu ideile celorlalţi. Altfel, atârna prea greu de partea celor care credeau în minunea „Celui trimis de Dumnezeu“. Era vorba, după mintea lui Jutabel, de o tactică întortocheată, prin care să se pună la adăpost de vrăjmăşia duşmanilor de azi.

Multă vreme, inima lui de om fals şi necinstit, în fond, suferise de pervertirea sufletească în care intrase, favorizată de conjunctură.

Până acum se bucurase din plin de măgulirea pe care i-o oferea puterea, dar într-o clipă a fost doborâtă de judecata

56 Jurământul se făcea prin semnul ducerii mâinii la frunte, fără cuvinte şi putea fi revocat de capul familiei.

163

Raşelei, femeia supusă, cuminte, răbdătoare şi plină de tact, care a păstrat în adâncul inimii ei răbdarea vieţii de odinioară, când era în casa maftirului din Seforis.

Acum, văzuse limpede cine e Jutabel Ben-Eber, şeful fariseilor, îi văzuse şi îi judecase toată asprimea, cruzimea, lăcomia, egoismul şi tot felul lui de a fi, de a răspunde, de a cerceta, şi mai ales orgoliul nemăsurat.

Reuşise să-şi scoată din minte hotărârea de a se întoarce la tatăl ei, căci acest lucru nu-l face o femeie evreică.

Jutabel, de altfel, nu era antipatic, nici la fizic, nici la maniere, dar Raşela ghicea ziua rea după tăcerea şi nemişcarea lui, ca acum.

Acum, îl preocupa altceva: cum şi la cine să se ducă, aici, la bătrânul Callia, pe care îl înlocuia în şefie, sau mai degrabă la Caiafa, să-l vestească şi pe el de ceea ce se întâmpla aici, în Capernaum, cu un oarecare Iisus din Nazaret?

Adevărat, Callia îmbătrânise, dar tot mai era un om bun de sfat şi nu trebuia ocolit. Şi el era unul care îl aştepta pe Messia, aşa cum îl aşteptau toţi fariseii, dar glasul îi cam slăbise. Spinarea i se cam aplecase, dar avea încă un lucru bun, pe care ceilalţi farisei demult nu îl mai aveau. Callia nu se temea să-i ocrotească pe săraci, să-i ajute în ciuda oricărei interdicţii venite din partea celorlalţi farisei. Dările la Templu şi către Imperiu nu le amâna şi nu le discuta niciodată, aşa că atât Jutabel, cât şi Raşela primeau foloase din mişcările lui, din vorbele lui, din modul lui de a fi şi a încuraja. Ultimii zece ani din viaţa lui de fariseu alungaseră din mintea lui hotărârea de a se retrage, o idee care îl stăpânise multă vreme.

Jutabel se duse la Callia. Bătu cu ciocanul în uşă, fereastra era deschisă şi numai puţin dacă întindea mâna spre cercevea, putea culege roşcovele din frunzătură.

Nu ştim cum îi spuse şi ce îi spuse, ce putere de convingere

164

a avut, că bietul Callia, bătrân şi cu groază de drumul lung şi neprietenos prin Samaria, primi să plece. Poate că a adăugat şi un oftat din inima care nu se prea învoia să plece.

Şi totuşi plecă.

Drumul i-a fost presărat numai de gânduri urâte, de întrebări ca: „porneşti fără rost“, „te iei de răutăţile născocite de farisei“. Fariseu era şi el, dar nu născocea nimic, îl asculta pe acel Iisus, oricine ar fi fost El, pentru că povestirile Lui aveau tâlc adânc, fiind poveşti vii, care se întâmplau în fiecare zi, şi apoi, parabolele erau deosebite, cu miez, ca împărăţia lui Dumnezeu şi condiţiile ce trebuie să le îndeplineşti ca să ajungi la împărăţie.

Şi se gândea Callia ce frumos le spunea Iisus, cu câtă căldură trecea de la forma prezentă, ştiută, la fond, dar ceilalţi farisei nu înţelegeau sau se făceau că nu înţeleg şi batjocoreau învăţăturile. Se gândea acum, bătrânul Callia, că plecarea lui din grupul fariseilor i-ar fi de un mare folos. Iată, acum merge la Caiafa, da, ca să-şi împlinească misiunea, dar la întoarcere, inima lui de om corect şi cinstit, doar rătăcit între farisei, va înceta să mai sufere din pricina pervertirii sufleteşti pe care i-o cerea noua situaţie, căci cu inima era la Iisus. Încet, încet, ajutat de măgulirea pe care i-o procura consideraţia aparentă a lumii şi conştiinţa cu care era învestit, ar fi putut să se adapteze la nişte condiţii de libertate.

Callia avea o datorie, dar care este aceasta? Să spună arhiereului Iosif părerea lui Jutabel despre Iisus, că Iisus e un înşelător, sau s-o spună pe a lui şi astfel să trădeze misiunea pe care a primit-o, s-o spună pe a oamenilor din Capernaum, unii că e Messia, alţii că nu e, mai ales din pricina simplităţii Lui?

Fie cum o fi, îşi va face datoria, adică îşi va împlini misiunea; cum? Dumnezeu ştie.

Capitolul 7

Vizita bătrânului şi înţeleptului Callia la Ierusalim

Sosit la Ierusalim, luă drumul palatului arhieresc. Aprozii aşteptau la uşă. Callia intră.

Caiafa nu ridică privirea, era la masa lui de lucru şi umbla, căutând ceva între hârtii. Când eşti prost primit, n-ai nici o plăcere să vorbeşti, şi Callia l-a judecat îndată că era un om antipatic, scurt, destul de mic, chiar aşa cum sta pe scaun, gras, nepăsător, lat în ceafă şi în fălci, cu nişte ochi pierduţi în grăsime, o frunte îngustă sub un păr des şi roşcat, având o atitudine protectoare şi suficientă, căpătată, desigur, în anii mulţi petrecuţi cu oameni inferiori lui. Ghiceai că intriga fusese multă vreme zilnica şi singura lui hrană intelectuală.

Nu căuta nici o hârtie, se prefăcea doar că are treabă, aşa era protocolul, dar după cum o să vedem, era şi şiret. Lumea din Ierusalim vorbea că îşi împăca toate simpatiile politice cu dorinţa de a nu nemulţumi pe nimeni. Precis nu era nimic, pentru că nu se ştia nimic. Ştia în mod pieziş şi ascuns să ocolească orice

166

răspuns, dorind mai întâi să aibă părerea Marelui Preot Hana, socrul lui, de care se temea. Cu această supunere îşi căpăta o indulgenţă faţă de greşelile pe care le făcea.

În sfârşit, îşi ridică ochii şi-l privi pe Callia, îl întrebă cu autoritate:

— Ce e? Ce s-a întâmplat?

A fost de ajuns această simplă întrebare şi tonul ei, ca să-l indispună pe bătrânul Callia. Fusese ca o pâclă apăsătoare, înecăcioasă, ca în preajma unei vijelii, şi grozav ar fi vrut Callia să-i răspundă cu acel „nimic“, dar prezenţa lui în faţa Caiafei i-ar fi dezminţit afirmaţia de „nimic“, ceva era, căci de aceea a şi venit. E adevărat că bătrânul Callia s-a făcut roşu-vânăt la faţă şi grozav ar fi vrut să-şi strângă hârtiile şi să plece, dar avea o datorie şi s-a stăpânit ca să nu nemulţumească pe nimeni, trebuia să se stăpânească.

Caiafa se uită la el, mirat de tăcerea pe care o păstra, şi repetă a doua oară:

— Ce e?

Callia îi mai aruncă o privire care putea să spună multe. S-a uitat şi l-a uluit cum stătea, s-a proptit, obraznic, la masa lui de lucru, cu coatele pe masă şi mâinile făcute pumn la gură, ca o lighioană.

— Nazi, eu am venit în chestiunea cu Iisus din Nazaret.

— Am auzit, am auzit, ei, mai face minuni?

— Da, Iosife, are puteri mari, simţim aceasta.

— Aşa vedeţi voi, mi se povestesc şi mie multe din minunile Lui, dar noi râdem, ne mai înveselesc şi pe noi acele minuni pe care voi le luaţi atât de în serios.

— Nouă nu ni se povestesc, noi le vedem şi le trăim cu intensitate.

— Aşa credeţi, nu cumva vi se pare?

— Suntem noi copii de sclavi ca să credem în ce nu e de

167

crezut?

— Eu ştiu chiar mai mult, ştiu că, forţat de împrejurări, s-a întors din Egipt la Nazaret, şi că acolo, în Egipt, a învăţat tainele magiei! Nu ştii cum? Eu ştiu, şi-ţi spun. Lua dintr-un săculeţ câteva seminţe de cânepă, le amesteca cu alte ierburi, şi cine le mânca avea viziuni, adică vedea ce nu era. Dacă un om n-are un picior, cu acele seminţe înghiţite vedea deodată două picioare. Şi beţia asta durând 2-3 zile, Iisus avea timpul să plece în altă cetate, şi tot aşa. Asta nu ştiai?

— Nu, Nazi, la noi nu se petrec astfel de scamatorii, căci pe cine a vindecat e şi azi vindecat, şi umblă în toată cetatea, şi-l întâlnim pe drum, şi vedem noi, cei ce nu am mâncat seminţe. La fel orbii, la fel muţii, la fel leproşii.

— I-ai văzut tu?

— Sigur, şi nu numai eu, toţi îi vedem, zilnic. Ce ţi s-a spus a fost o glumă, o minciună gogonată. Noi suntem din Galileea, dar până azi, n-am auzit pe nimeni să ne batjocorească chiar aşa.

— Ei, şi altceva? Voi ce credeţi despre acel Iisus?

— De aceea am venit la tine, Iosife, căci minunile pe care le face ne înspăimântă.

— Prin urmare nu-şi mistifică compatrioţii, nu-i zăpăceşte?

— O, lasă copilăria asta, nu e demnă de Iisus, este mult prea gravă şi tulburătoare atmosfera.

— Dar cum vindecă, care este metoda?

— Spune bolnavului, chiar fără măcar să-l atingă: „iertate îţi sunt păcatele“.

— Iertate? Iartă El şi păcatul unui om? Cum se poate?

— Da, Iosife, altora nu le spune nici măcar atât, îi vindecă doar atingându-i sau cu un mic semn de binecuvântare.

— Atunci de ce vă plângeţi, ce vreţi mai mult de la El? Lăsaţi-L să vindece, şi profeţii vindecau uneori, acestea sunt daruri de la Dumnezeu.

168

— Da, un profet, doi, au vindecat pe unul, pe altul, dar

Iisus îi vindecă pe toţi.

Părându-i-se lui Iosif-Caiafa că nu e prea sever în ceea ce priveşte condamnarea lui Iisus, luă alt ton:

— Eu nu văd în ce greşeşte, vă plângeţi de un om care face numai bine, nu vă înţeleg deloc.

Şi era chiar adevărat, Callia avea aerul că îl lăuda pe Iisus, pentru că îi învăţa frumos pe oameni, îi vindeca pe cei bolnavi, le da învăţături folositoare şi le explica, în sfârşit, ce înseamnă împărăţia lui Dumnezeu, şi oamenii trebuiau să fie mulţumiţi,

fericiţi.

Aducându-şi aminte de sfaturile lui Jutabel, Callia adăugă cu o jumătate de gură:

— Noi, Nazi, suntem cam speriaţi, ce să spunem oamenilor, cum vindecă, ce putere are şi dacă e puterea de la Dumnezeu, nu ştim... Eu nu pot să spun, nu ştiu cu ce putere, dar Scriptura noastră vorbeşte în multe locuri de vindecări miraculoase, şi-apoi să ne gândim la profeţii noştri importanţi.

— De ce vă plângeţi, vă pare rău că vindecă nişte nenorociţi, şi mai ales vă plângeţi de un om care face numai bine. Vă spun cu adevărat că nu vă înţeleg, chiar nu înţeleg!

— Eu te întreb din nou, cu ce putere face minunile, Iosife?

— Dacă e de la Dumnezeu, de ce vă plângeţi, ce vreţi, vreţi ceva mai mult?

— De unde să ştim dacă sunt făcute cu voia lui Dumnezeu?

— Nici eu nu pot să vă spun asta, cum, ce, de unde. Astea le puteţi afla după cum vă dă învăţăturile, dacă se depărtează de Scriptură sau nu.

— Nu se depărtează, are o măsură, este ca şi Moise. El nu se împotriveşte lui Moise, dar vezi, aşa cum le spune El, îi irită pe fariseii noştri, ei tot găsesc că tot ce spune Acesta spune altfel decât ştiam noi, şi iese gâlceavă.

169

— Şi altceva, ce mai aveţi să vă plângeţi?

Callia se gândi mult, în ceea ce îl privea n-ar avea nimic rău de spus, dar în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi farisei, are de spus multe, că ei nu sunt de acord:

— în tot Capernaumul nu sunt doi oameni să vorbească împreună, să fie de aceeaşi părere! Se ceartă de cum pomeneşte unul numele de Iisus, fie în bine, fie în rău. E ceea ce m-a făcut să vin, aici, nu mai e linişte, nici la Capernaum, nici chiar în Nazaret, în Bethsaida, este ceartă peste tot. Rezerva şi abţinerea noastră de la discuţii, fie de dispreţ, fie de compătimire, nu ne mai reuşeşte. Unii se mai încumetă să vorbească despre lucruri pe care nu le ştiu, şi aceştia mai rău aprind focul. Cum bine ştii, noi, fariseii, avem şapte grupări, şi fiecare grupare are un şef. Ei bine, nu-ţi pot spune ce gâlceavă e între aceşti şapte conducători din pricina lui Iisus. Devin, deodată, pe negândite şi nepregătite, adversari înverşunaţi, deşi, în realitate, sunt cei mai buni prieteni. De fiecare dată îşi împrumută o personalitate care nu li se potriveşte, încep cu glume, apoi cu ironii, apoi cu batjocură şi tot ce e mai rău, aşa încât eu chiar aş avea intenţia să mă retrag.

— Cum? Dar nu se poate, eşti fariseu, fariseu rămâi, ai îmbătrânit în această condiţie.

— Desigur, dar uită-te la mine şi vezi cum am ajuns, sunt prea slăbit şi nu mai pot lupta, iar certurile din adunările noastre mă obosesc prea mult. Şi-apoi, îţi spun eu tot adevărul, ce să caut într-o adunare de oameni învăţaţi, în care însuşirea de căpetenie e şiretenia?

— Pe cine acuzi?

— Pe cei ce se ceartă, amărăciunea mea sufletească şi dezgustul de care mă simt înecat mă fac să mă retrag bucuros.

— Să nu crezi că o să fii mai liniştit, vei avea mai departe frământări sufleteşti, care or să te silească la schimbări, chiar cu propria ta conştiinţă. Eu îţi dau un sfat, poate nu e bun, dar

170

totuşi ţi-l dau, adaptează-te la mediu, căci permanenţa sufletului omenesc e condiţia existenţei noastre, omul transformă mediul cu răbdare şi speranţe.

— Da, şi cu toate astea, e o deosebire, mai întâi, durerea are rostul ei, slujeşte la ceva în lume dar la ce poate sluji ticăloşia, răutatea, invidia, toate care rod şi distrug lumea asta?

— Voi sunteţi chemaţi să alinaţi durerea, şi, cum e mai rău, o întindeţi?

— De-ar fi vorba numai de o discuţie, de o părere, ar fi bine. Dar când e vorba de Iisus, ne aprindem şi vorbim fără să ştim ce spunem, e greu.

o — Şi, în definitiv, tu ce vrei, de ce ai venit la mine? Vă e frică? Până acum, nu mi-ai spus decât lucruri bune de acel Iisus, că nu răstoarnă poruncile lui Moise, că-i vindecă pe oameni de orice boală, că e blând, milos, drept şi bun. Atunci, de ce-ai venit, ce vrei? Ce pot eu să-ţi fac?

— Voi toate le vedeţi cum nu ar trebui. Faceţi la fel cu Judecata de Apoi, şi nu credeţi în îngeri, în diavoli, în nemurirea sufletului, în pedeapsa lui Dumnezeu, ba chiar în gluma cu ţapul ispăşitor, care e înjunghiat pentru că un om a păcătuit. Iisus, însă, n-a spus aşa, El a spus că vrea milă, nu jertfă.

— Milă pentru cine, pentru cel care a păcătuit sau pentru ţap? Acestea toate sunt basme, noi, saducheii, nu credem în ele. Dacă am murit, am murit. După ce vezi un mort ţapăn, cine să mai creadă în veşnicie, spune-mi tu? Când culegi doar oase albe dintr-un mort, cine să-l mai trezească, cine să-l mai învie, să-l mai întrebe de păcatele pe care le are? Când ai fost dat viermilor ospăţ, când şi cum să mai vorbeşti, unde îi sunt păcatele, de unde să le adun? Cum să le ţină minte? Toate sunt praf, mai mult decât praf, au dispărut, nu mai e nimic. Unde e omul, dacă nu mai sunt decât viermii, viermii care l-au mâncat pe om, gata? Atunci să povestească viermii care l-au mâncat pe om şi au mâncat o dată

171

cu omul şi păcatele lui.

Râdea cu poftă:

— N-am dreptate, nu l-au mâncat viermii pe om? Să spună ei ce s-a ales din hrana ce au mâncat-o! Unde mai sunt păcatele, unde e omul, unde sunt chiar viermii? Ciugulit de tot ce a fost creier, inimă, ficat, măruntaie, ce mai rămâne din omul mort ca să mărturisească? Doar poate ca altul să-l pârască, eu văd bine de ce sunteţi speriaţi de acel Iisus din Nazaret, dar fiţi pe pace, vă sperie cu Judecata de Apoi ca să păziţi poruncile lui Moise. V-a vorbit şi de împărăţia lui Dumnezeu? Până să ajungeţi la ea, mai e vreme, mai aveţi de trăit. Lăsaţi împărăţia în pace. Şi zicând acestea, se îndesă mai tare în jeţ şi îşi întinse braţele pe masă şi, aşa cum sta acum, îndesat, îl fixa pe Callia şi surâdea uşor.

Callia era un fariseu cuminte şi se gândi la el: „Ce să-i mai spună unui astfel de om, şi cum să-i spună ce vrea?“

— Dar pe noi cum ne ajuţi? se auzi din nou Callia.

— Pe voi, de ce, cu ce şi împotriva cui? Iisus e liniştit; de ce vă trebuie ajutor împotriva lui Iisus? Până acum nu mi-ai spus nimic rău de El, am înţeles eu greşit, L-ai vorbit de bine şi aşa îl vorbesc poate şi ceilalţi farisei?

Callia roşi, abia atunci îşi dădu seama că, în adevăr, numai laude îi ieşiseră din gură, pentru că aşa era şi credinţa lui. Callia era un fariseu cinstit, ar fi vrut să facă după dorinţa celorlalţi farisei, dar singur s-a prins în gândurile lui curate, şi acum, cum să o mai întoarcă?

Se înroşi, înnăduşi, în fine, se încurcase singur, ce putea să mai facă? Şiretul de Caiafa îl prinsese ca într-o capcană.

Spuse timid:

— Fariseii m-au trimis la tine să ne dai un ajutor.

Caiafa îşi înfipse mai bine coatele pe masă, îşi aplecă pieptul mai spre Callia, şi-l întrebă nervos:

— Ce ajutor, Callia, de ce, ce vrei? învăţăturile care spui că

172

sunt bune şi le respectă pe cele ale lui Moise vin cumva împotriva minunilor pe care le face şi de care profită cei bolnavi?

— Aşa e, Iosife, dar, totuşi, nu e precum spune Moise! E o mică deosebire, Moise ne învaţă ca atunci când un om ne face rău, noi să ne răzbunăm. „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.“

— Şi Iisus?

— Iisus spune altfel, „să nu vă răzbunaţi, să nu întoarceţi rău pentru rău“, şi atunci, cum? Să lăsăm omul să ne batjocorească, să ne lăsăm pălmuiţi, să ne bată tot el, duşmanul, şi noi să nu mişcăm, ba ne spune că ar trebui chiar şi pe duşman să îl iubim, şi când ne loveşte să stăm cu mâinile în sân.

— Şi eu ce să fac? apoi Caiafa râse.

—Tu, ca şef al credinţei noastre, să nu-L laşi să ne schimbe ceva, iată că ne trebuie cineva cu autoritate.

— Te cam încurci, Callia, mi L-ai vorbit până acum numai de bine, fără să-ţi dai seama, şi acum vrei să mă amestec eu acolo unde El îi învaţă bine pe oameni şi îi vindecă? Tu ţii cu Iisus sau eşti împotriva Lui? îmi pare că nici tu nu ştii.

Callia se încurcă şi mai rău în faţa acestui om şiret, a greşit, şi acum cum să revină, ce să spună?

— Procuratorul Pilat nu poate să ne ajute?

— Cum, ce-ai spus, Procuratorul Pilat? E poate ideea lui Jutabel, ce amestec vrei să aibă Procuratorul Pilat în chestiunea noastră religioasă? El e cu zeii lui, nu cu Dumnezeu, puţin îi pasă dacă cineva îşi zice că e „Fiul lui Dumnezeu“, sau „Fiul lui David“, sau „Fiul Domnului“, sau mai ştiu eu cum, poate chiar şi fiul lui Avraam! Ce-i pasă lui Pilat al cui fiu e Iisus? El e roman din alte meleaguri; sfărâmaţi statuia unui zeu, şi atunci o să vedeţi cum o să scoată o armată. Dar altfel, ce-i pasă de Moise sau de Iisus? Pilat vrea linişte, şi apoi, autoritatea lui Pilat nu are oprire. E nelimitată în materie judiciară, poate să meargă chiar

Jutabel Ben-Eber din capernaum

173

până la moarte, dar nu pentru certuri religioase. încă o dată îţi spun. Ce vrei să-i pese lui Pilat, el vrea linişte, oricum vrea linişte şi mă tem că tocmai liniştea nu o are.

— Aşa e, Iosife, liniştea nu i-o putem asigura şi de aceea, te rog, dă-mi un sfat, ajută-ne!

— Ce ajutor vrei?

— Eu văd, Nazi, că nu ne înţelegem, eşti prea nepăsător cu tot ceea ce se petrece în Capernaum! Eu îţi vorbesc de un foc care se întinde şi tu nici nu vrei să ne dai un ajutor.

— Ce ajutor? Vrei să scot armata să bage pumnalul în fiecare om, în fiecare neputincios care a fost salvat de Iisus? Ce vrei să fac eu? Este treaba voastră, a fariseilor, voi aveţi conducerea religioasă, ce ajutor să vă dau eu? Ai venit la mine, adevărat, chemat de mine, dar văd că ai alte gânduri!

— N-am nici un gând ascuns, îţi spun, dar se petrece ceva neaşteptat.

— Eu nu fac poliţie, nu sunt soldat de pază, păziţi-vă singuri, este singura voastră treabă!

— Atunci ascultă, nici eu nu pot să mă întorc la Capernaum fără vreo vorbă de la tine! Acel Iisus se foloseşte de serviciul religios de Sâmbătă şi-i învaţă pe oameni în Sinagogă, aşa a făcut în Capernaum, în Nazaret şi în alte oraşe din Galileea, apoi se duce cu credincioşii Săi în spaţii întinse, la marginea lacului, sau pe vreo înălţime, sau pe vreun câmp, şi acolo îşi multiplică discursurile, şi mai ales le vorbeşte despre o împărăţie care va veni, dar care nu e aşa cum noi o aşteptăm, pământească, ci una spirituală.

— Cum spirituală, adică a cui?

— O împărăţie a lui Dumnezeu, ca o ordine nouă a lucrurilor, deasupra lumii reale, şi care trebuie să înlocuiască ordinea lucrurilor actuale.

— Nu înţeleg, să ştii că nu înţeleg, cum?

174

— Aşa spune, că o să fie o revoluţie a lumii, şi după o judecată generală a tuturor oamenilor...

Caiafa tresări.

— Judecată, ce judecată, pentru cine judecată?

— O judecată a Cerului, e împărăţia de la sfârşitul vremurilor, când toţi vor fi judecaţi.

— Şi noi o să fim în viaţă ca să ne judece?

— Sufletele noastre, da, ele vor fi judecate, nu carnea care ne-a învelit, ci duhul nostru!

Caiafa nu mai spuse nici un cuvânt, doar se uita uluit la Callia, lung şi răvăşit. Voia să-l mai întrebe ceva, dar se răzgândi, continuând să facă doar o precizare:

— împărăţia pe care noi o aşteptăm, împărăţia lui David, să nu mai vină niciodată, oare?

— Aşa am înţeles, Iosife, că a fost numai o comparaţie, ca să înţelegem noi împărăţia viitoare a lui Dumnezeu.

— Atunci, împărăţia lui David nu are nimic politic, nimic pământesc, nu are un tron, nu are un rege cu coroană, nici ostaşi?

— Nimic, va fi doar o împărăţie cu o altă ordine morală, o împărăţie a Cerului, a îngerilor.

— Ce -mi spui tu despre o aşa împărăţie, astea sunt basme; o împărăţie în aer, fără rege, şi supuşii cine vor fi?

— Noi.

— Care noi?

— Sufletele noastre.

— Şi pentru această împărăţie ai venit tu la mine, ai făcut atâta drum? Şi chiar dacă câştigăm şi o a treia împărăţie, pe urmă ce va fi?

— Nu mă lua în batjocură, Iosife, totul se bazează pe mila aproapelui, adică purtarea faţă de ei ne asigură pacea în cer. După doctrina lui Iisus, cultul divinităţii, cel mai ridicat şi cel mai imaculat, neprihănit, moral, se împlineşte în urma serviciului pe

175

care îl facem umanităţii.

— Şi cel care vă învaţă toate astea e acel om, Iisus?

— Da, El.

— Şi împotriva Lui îmi ceri tu un sfat, un ajutor? Callia tăcu.

Caiafa reveni.

— Şi, mai e ceva, mai ai de spus?

— Nu, nu mai e nimic, atât, asta a fost tot, dacă nu ne dai nici un sfat.

— Ce vrei, se petrece ceva neaşteptat, cu totul neaşteptat şi eu nu sunt pregătit pentru aşa vremuri noi şi cu totul excepţionale, o împărăţie în cer, în cer?

— Dacă nu vrei, totuşi ce pot să spun eu fariseilor, care m-au trimis? Cum să luptăm împotriva lui Iisus, nu a Lui, ci a învăţăturii?

— Ce rău vă face?

— Ţi-am spus, îndepărtează oamenii de la noi, nici la Sinagogă nu-i mai prindem, ne dispreţuiesc atunci când încercăm vreo învăţătură veche, conformă cu tradiţia.

— Cum vrei, Callia, să te ajut, cum, spune şi ceva despre cum ai înţelege tu să te ajut. Să-L chem aici pe Iisus şi să-I interzic să vindece bolnavii sau să-I interzic Cuvântul? La noi e liber fiecare atâta timp cât nu se atinge de împăratul Tiberiu. Să-L învinovăţesc că lucrează cu diavolul, se poate? Să-L dau în judecată? Pentru ce? Suntem noi aici în ţară pentru chestiunile noastre obşteşti, dar nu pot s-o iau razna. Pentru unul ca Iisus să-mi risc Arhieria, spune şi tu? Dacă vrei să te duc acum la Arhiereul Hana, te duc îndată, vrei să-i vorbeşti?

— O, nu, nu e nevoie!

— Atunci, ce?

— Aş fi vrut din partea ta, ca şef al Sinedrinului, să spui doar atât, că nimănui nu-i e permis să înveţe altfel, altceva decât

176

ceea ce e scris în Cartea Sfântă.

— Dar asta o ştiţi de mult, păziţi-vă voi supuşii voştri. Nu-i treaba noastră să facem poliţie la voi.

— Atunci, o să ajungem ca în vremea lui Moise, să organizăm o putere care să urmărească pe fiecare om, ce zice, ce face, ce discută.

— Chiar aşa, eu sunt aici cu alte treburi, le ştii şi tu. Şi apoi, acel aventurier venit de nu ştiu unde ca să vă încânte, să facă minuni, nu intră în preocupările mele.

Ce să mai spună Callia?

Plecă. Pe drum însă, gândindu-se la tot ceea ce a vorbit despre învăţăturile şi despre minunile lui Iisus, şi-a dat seama că misiunea lui n-a fost deloc împlinită. Până la urmă, n-a spus decât ceea ce gândea demult; pe Iisus L-a vorbit mai mult de bine, cum nu i-ar fi plăcut lui Jutabel. Putea să spună altceva, să-L vorbească de rău, cu duşmănie? Nu, nu se putea. Dar nici să-L vorbească numai de bine, fie cu minunile, fie cu învăţăturile. A spus tot ce a gândit. Nu trebuia, a fost o greşeală, nu şi-a împlinit misiunea.

Trei zile cât străbătu Samaria se gândi numai la ce i-a spus Caiafa, şi acum, să-l mintă pe Jutabel? Să-i spună că L-a vorbit de rău pe Iisus, când, fără să vrea, L-a vorbit numai de bine? Ce o să spună? O să spună că totuşi l-a înştiinţat pe Caiafa că Iisus îi învaţă diferit pe oameni. Nu mai ştia, nici măcar nu mai putea gândi. Îi fură gândurile sărăcia cumplită din Samaria, stânci, grote, şanţuri, pământ crăpat, trunchiuri de pomi uscate, şi din când în când un copilaş c-un fluier de os şi o mieluşa care se lupta să scoată un smoc de ierburi dintre pietre.

La Ierusalim, în urma plecării lui Callia, Caiafa se plimba cu braţele încrucişate şi gândea. Cu Callia a luat-o în glumă, o luase uşor, tot ce îi spusese despre Iisus i s-a părut un basm, dar dacă era aşa, dacă era adevărat că Iisus vindeca cu o putere din El,

177

dacă învăţa porunci şi versete care de mult trebuiau îndreptate atunci, atunci... şi-şi acoperi faţa cu mâinile lui grase.

— Nu, nu, nu se poate!

Aşa strigă, ca pentru el, dar îl cuprinse o frică întocmai ca atunci când o fantomă te cuprinde în braţe, o fantomă, o nălucă, o vedenie. O, nu, nu ar vrea să-l cerceteze chiar de pe acum. Nu, oricum va fi Acel Iisus Care spune că a venit din cer, nu, nu, nu se poate, le spune el, Caiafa, că interesele ce-l privesc pe el nu sunt bine judecate, îşi amintea, apoi, tot ce i-a mai spus lui Callia. Precauţiile cerute de el nu-L acuză pe Iisus. Chiar dacă aş fi sigur, prin dovezi formale, chiar dacă ne-am găsi în faţa unei uriaşe antreprize de escrocherie, tot nu pot depune nici o plângere, cui, către cine? Trebuie să le poruncesc, lui Callia şi lui Jutabel, să-L urmărească de aproape, oricare ar fi consecinţele. Aşa mi-aş satisface şi curiozitatea şi mânia personală contra Aceluia Care nu ne dă nici o atenţie, parcă n-am avea o capitală în ţara asta, şi care nu ascultă de nimeni, nici chiar de furiile fariseilor, şi care mai vrea să răstoarne nişte oameni ce conduc viaţa religioasă acolo, în Galileea. Supuşi de ani întregi unei discipline istovitoare, ei vor să scape, se înţelege, şi aceasta se resimte în starea mentală a fariseilor, acum. Numai să nu afle Hana; îmi place şi mie să mă joc cu „greutatea“, dar acum nu pot fi decât agresiv şi îndrăzneţ.

Mare, gros, viguros, te-ai mira să găseşti în el atâta frică şi slăbiciune la întrebarea ce vrea Jutabel, ce vrea Callia. Ei îi vor pe cei ce sunt vinovaţi, şi eu nu sunt în stare să dirijez o opinie.

Atunci tocmai intră fariseul Gamaliil cu cei doi secretari, care aveau, pare-se, alte probleme. Mai bine, cu mult mai bine... Caiafa, de felul lui cam uşuratic, nici nu se mai gândi la ceea ce fusese. Deodată făcu altă faţă zâmbitoare.

178

Callia nu plecase „mulţumit“, căci nu obţinuse nici un rezultat, dar nici nemulţumit, fiindcă nu-şi dorise nimic, ca şi inimile lor, nu căpătase nimic. Bătrânul Callia de el însuşi nu era mulţumit, căci pe Jutabel nu l-a servit, pe Caiafa nu l-a atras, pe Iisus nu L-a arătat în perfecţiunea în care trebuia să-L arate! Fusese, aşadar, un drum degeaba la Ierusalim, dar s-a ales cu ceva, cu ideea de a se retrage. Era singura mulţumire cu care se mângâia.

Apusul soarelui aprinsese, timid, vârful muntelui Moab. Era încă lumină, dovadă că în jurul obrazului lui Callia bâzâiau ţânţarii şi o sumedenie de insecte şi furnici zburătoare. Chiar şi peste pietrele netede ale drumului şi deasupra muşchiului verde, şi peste coaja pomilor, pretutindeni, treceau caravane de gângănii spre necunoscut, ca şi inimile lor, ale multora. Samaria era pustie, nici un nor pe cer, nici o adiere în aer, iar soarele, puternic, vărsa cu neînduplecare raze aprinse de foc. De jur împrejur, câmpiile Samariei se întindeau până departe spre orizont, mai netede decât palma omului, nici un fir de iarbă, nici o floare nu respira pe acest trist pământ. Totul e ofilit, ars, pârjolit; pământul crăpat de uscăciune, ajuns de culoarea pietrei, ardea şi el însuşi, ca un foc. Părea ca o repetare a durerilor trecute, nimic nu creştea, nici o viaţă, nimic. Nu era măcar un pom mai veştejit la umbra căruia să poţi zări o floricică; unde te uitai, pământul despicat, numai şanţuri de uscăciune. Chiar cerul luase culoare de plumb şi razele de soare nu păreau nici ele mai luminoase. Ah, cum ar dori o ploaie torenţială, o ploaie în ropote, să-l răcorească şi să-l spele de noaptea ce o purta în inimă. Oriunde se uita, dădea de tufe uscate, moarte, fără speranţa unei reîmprospătări posibile.

Odată, era aici un lac, trecuse de el, nici o urmă nu mai

179

rămăsese, a secat şi el, lăsând pe pământ schelete albe de peşti morţi, care zăceau sub lumina orbitoare. Sărmane resturi de creaturi, vieţuitoare ale veacurilor trecute, niciodată nu va mai fi aici vreo pulsaţie de viaţă, şi iată, în dreapta lui, în stânga lui, în spate şi în faţă, numai pomi uscaţi şi plini de un praf aşa de gros, că se scutura deasupra lui ca o ploaie când un şelovim îl atingea în zbor cu aripa lui roşcată.

Trunchiurile copacului uscat erau atât de răsucite, noduroase, încovoiate de furtună, încât păreau lighioane uriaşe, rămase aici din paginile unui basm cu o lume fantastică.

Pe deasupra, gemeau păsările negre şi cu strigătele lor pângăreau chiar şi culoarea cerului. Totul părea mai negru şi mai ameninţător decât era, fiindcă venea mai în faţă culoarea sufletului prin care se vedeau toate.

A poposit o noapte acolo, pe o pătură întinsă peste spărturile pământului.

A doua zi, a ajuns la Sichem. Ca orişice evreu, s-a descălţat şi a înaintat cu picioarele goale până la fântâna lui Iacob, unde a făcut o rugăciune, a băut apă sfântă şi s-a întors la măgăruşul lui, mergând cu spatele, semn de respect pentru Iacob, bătrânul patriarh.

Spre seară, era aproape de Capernaum şi nu s-a dus la Jutabel să-i povestească nepăsarea pe care a suferit-o din partea lui Caiafa, ci s-a dus de-a dreptul la casa lui.

Era deja întuneric, aşa că luă drumul spre casă. Peste cărările înguste ce şerpuiau spre casă cădea lumina albastră a lunii, stelele se întreceau în sclipirile lor.

Cum şi-ar fi putut petrece Callia noaptea? Prost, desigur, fără somn.

Toate gândurile lui, şi spuse, şi nespuse, i se băteau acum în creier. Se gândea tot timpul. „Cum a fost“, de ce aşa. Cum de i-a trădat pe fariseii din Galileea în primul rând, aceia s-au bazat pe

180

seriozitatea lui. în al doilea rând, a fost o trădare faţă de el însuşi, căci aproape mărturisise că e de partea lui Iisus, şi-apoi, cerând ajutor lui Caiafa împotriva lui Iisus, pe cine trădase? Cui minţise, lui Iisus, lui Caiafa, nici el nu ştia. De fapt, nu ştia nicicum ce voia, să fie ascultat Iisus şi admirat sau Jutabel să fie îndreptăţit să-şi ţină şefia mai departe? Şi atunci poporul la cine să meargă, pe cine să creadă, de cine să asculte?

Fie ce o fi, va vedea mâine, poate somnul îi va mai limpezi cugetul.

întâlnirea cu Jutabel Ben-Eber de a doua zi a fost un schimb obişnuit de cuvinte. Nu se aştepta nici Jutabel la un rezultat bun. Callia se arătase, aşa cum de fapt chiar era, nemulţumit. Jutabel credea doar că Iosif, cu nepăsarea lui, a fost cauza pentru care nu a luat nici o hotărâre. Callia întrebă:

— Şi aici?

— La fel ca şi înainte, minuni şi strigăte pe toate drumurile.

Atât.

Dar minţea, căci n-a vrut să-i spună de minunea pe care o făcuse pe mare Iisus, potolind furtuna. I-o spusese Manasse, a doua zi. Dar, se întreba Callia, ce e cu Jutabel? Proastă dispoziţie, o presimţire, s-a mai întâmplat ceva în lipsa lui? Totuşi, îi va spune lui Jutabel chiar azi, că el, Callia, se retrage, fiindcă e prea bătrân.

Capitolul 8

Iisus în ajutorul pescarilor. Potolirea furtunii pe mare

Într-un colţ, fariseii, în grup, se sfătuiau. Dar ce sfat, tot de Iisus vorbeau. Nu mai aveau nici un alt subiect în afară de Iisus, unii ca să-L laude, alţii ca să-L vorbească de rău, alţii ca să-L identifice cu vreun profet, iar alţii cu un magician.

Porni să bată vântul, nu cine ştie ce, ci un vântuleţ de la miazăzi. Toţi fariseii avură aceeaşi mişcare, îşi duseră mâinile la creştetul agalomului, care se cam mişca pe cap. Mai mult nu luară seama, şi totuşi după o vreme pulpanele anteriului începură să se zbată şi încă puţin şi fariseii strânseră pleoapele, căci le intrase praf şi nisip în ochi.

— Ce e asta?

— O mică furtună, aşa e vara, o să treacă!

Şi se uitară spre mare. Acolo deosebiră barca cu ucenicii lui Iisus şi o urmăriră cu curiozitate, se cam clătina. Dar nu, era mai rău, valurile mării intrau în barcă.

182

— Uite, spuse unul din farisei, suflă vântul cel rău, vântul de la miazăzi, şi aruncă apa în barcă.

— O răstoarnă, spune altul.

— Pe jumătate e deja vârâtă în apă, iar noi nu putem sta în drum, să fugim, vântul ne trânteşte.

— Să intrăm în hanul lui Ohil, e pericol să stăm în drum, vântul ne trânteşte.

Şi fugiră toţi, cum putură, la hanul lui Ohil, care era deja plin de lume. Terasa de lemn a hanului se scutura din toate părţile şi oamenii cădeau trântiţi unul peste altul, ba se şi loveau, se răneau, se zgârâiau.

— Uite, spuse un om, până acum bătu vântul de la miazăzi, acum se-ndreaptă spre miazănoapte, sare dintr-o parte în alta. O, cu ce putere, uitaţi-vă la barca ucenicilor, piere în apă, se îneacă, ei se luptă acolo cu găleţile, dar degeaba, valurile mari cât o casă o răstoarnă.

Dar când vântul începu să spintece aerul cu ţipătul lui lugubru, fariseii se ridicară în picioare, gata să plece spre casă, dar pulpanele hainei luate de vânt îi luase cu trup cu tot, azvârlind pe unul în genunchi, pe altul pe spate, altul se lipi de zid, dar degeaba, n-aveau cum să se ferească. Atacul vântului era înfricoşător şi atunci se uitară iar spre barca lui Iisus. Nici nu începuse bine bătălia furtunii, că barca fusese luată în dinţii puternici ai vântului ca o cârpă, captivă a vântului care nu era şăgalnic şi zglobiu, ci era rău, violent, furios, vai şi amar de cei aflaţi în barcă!

Iat-o plină de apă, ucenicii înspăimântaţi cărau apa cu găleţile, dar ce va fi de acum, când vântul îşi va umfla pieptul să sufle cum ştia el? Apele clocotesc. Ucenicii golesc albie după albie, barca stă să se răstoarne. Apă de jos, apă de sus, zvârlită de aripile vântului. Deodată, marea se înălţă, acoperi barca, ucenicii fură trântiţi pe brânci, rămânând neputincioşi, ce să facă? Marea era ca şi scoasă din minţi, înnebunită de plăcerea de a face rău

183

şi tocmai când furtuna zgâlţâia mai puternic barca, o trânti, o prăbuşi, o ridică cu botul în sus, şi iar o scufundă. Fariseii auzeau cum ucenicii strigau după ajutor, chemându-L pe Iisus: „Doamne, nu ţi-e milă că pierim?“

Dar ce putea să facă Iisus? Vântul doar nu era om să se impresioneze de o poruncă a lui Iisus. S-au strâns laolaltă să asiste la prăbuşirea ucenicilor şi a lui Iisus! Barca se zvârcolea pe valuri ca un vierme!

Apăru Iisus în cămaşa Lui albă, ridică braţul spre văzduh şi porunci:

— Taci!

Pe loc, vântul a tăcut, s-a potolit.

Apoi Iisus a lăsat mâna spre mare şi a spus:

— Linişte!

Ce-a fost asta? Totul tăcu şi deodată s-a făcut linişte. Unde e şuierul de vânt, unde e zvârcolirea mării, nu, aceasta n-a fost o părere, fariseii au încă hainele stropite de batjocura valurilor.

Ben-Setah, cu faţa înviorată de bucurie, se întoarse către fariseii înmărmuriţi şi le spuse:

— Cred că s-a împlinit profeţia lui David.

— Ce profeţie?

— Nu spunea în Psalmul 65 despre puterea Domnului? „El potoleşte urletul mărilor, urletul valurilor lor“, şi încă în Psalmul 89: „Tu îmblânzeşti mândria mării, când se ridică valurile ei, Tu le potoleşti.“

Jutabel răspunse cu răceală:

— O întâmplare, nu vi se pare?

Ben-Setah dădu din cap surâzând şi gândi: „Nici acum nu vrea să creadă. Bine le-a zis Iisus: «O, oameni îndărătnici şi încăpăţânaţi!»“

Se duseră fariseii cum putură, mai trântiţi de un pom, mai căzând în genunchi, căci dacă marea şi vântul se potoliseră,

184

firea lor încă nu. Porunca n-a dat-o Iisus decât pentru valuri şi pentru vântul de deasupra Ghenezaretului, dar vântul urla pe acoperişuri, şuiera pe la geamuri, dobora şi rupea crucile cu frunze cu tot, ridica nisipurile de pe drum, zburau vălurile agalomului şi pulpanele ketonului, iar ei nu mai izbuteau să le strângă în jurul trupului şi abia puteau să înainteze, iar din când în când se opreau. închideau ochii în faţa primejdiei, în faţa vârtejului, da, îi puteau închide. Jutabel înaintă, vântul era cumplit! El, cel puţin, sufla acum, dar mâine se va potoli, pe când furtuna din sufletul lui, niciodată, auziţi: „niciodată“, nu va înceta să bată. Pătrundea ca un vâjâit ce părea că strigă „Iisus este Messia, Iisus este Messia!“

Da, ştia foarte bine că aşa şi era şi-i trecu un fior prin inimă, dar în definitiv Iisus era „om“, om ca el, ca Jutabel, şi doi oameni pot lupta unul contra celuilalt, dar cu marea cum era, când se ridicau valurile ei? O, Tu le potoleai, spune?

Atunci, Jutabel a tresărit cu adevărat! Cine a poruncit vreodată mării sau vântului să tacă? Care om, care? Oare era cu putinţă? Despre cine vorbea oare Psalmistul, era o glorificare a puterii?

Jutabel stătu locului, nu mai putea merge, trebuia să pătrundă acei trei psalmi. Se putea să poruncească valurilor ca să se potolească, să liniştească urletul vântului, de unde să aibă Iisus puterea, era de la Dumnezeu sau de la diavol? Deosebirea între Iisus şi oameni era atât de mare, încât nici nu se putea spune prin cuvinte!

Şi el, totuşi, îl batjocorea pe unde putea şi de câte ori putea, de faţă fiind adesea chiar El, auzind din gura lui acele cuvinte spurcate, „şi totuşi n-a trimis nimic ca să mă lovească. Ce aştepta, de unde era răbdarea Lui, era Iisus mărinimos sau aştepta o pedeapsă pe măsura păcatului meu care va creşte?“

Jutabel îşi muşcă uşor buzele, înfricoşat şi tremurând, dar

185

în clipa următoare parcă s-a deşteptat dintr-un vis. Se scutură şi-şi îndreptă spatele, zicând: „Iisus era un om, nu putea fi Fiul lui Dumnezeu, nu se putea, era un om sărac din Nazaret. Un om pe care-L întâlnesc mereu pe drum, cu pescari şi vameşi care nu ştiu nici măcar să vorbească. Ce puteau înţelege aceia din cele ce le spunea Iisus? Care om ce şi-a închinat o viaţă întreagă lui Dumnezeu-Atotputernicul ar putea să vină să-mi spună mie, om cu învăţătură: «îl vezi pe Acela, e Fiul lui Dumnezeu!»“

Îl apucă un hohot de râs şi-şi grăbi paşii spre casă.

Acasă, i-a găsit pe cei veniţi înaintea lui, pe Ben-Setah şi pe Gad, care îl aşteptau cu o ştire neobişnuită. întâi voiau să ştie ce a reuşit Callia la Caiafa, şi-au aflat că fariseul Callia nu şi-a împlinit misiunea, aşa, fără nici o energie, slab, şi le-a adus mai multă pagubă.

Mai mult n-a spus despre Callia, n-a spus nici că-l bătea gândul să fi trecut în tabăra duşmană. Deocamdată, ştirea o ţinu Jutabel doar pentru el, dar văzând că nici Ben-Setah nu se revolta, nu se agita, şi nici Gad, rămase surprins şi se întrebă dacă sunt şi ei părtaşi la nelegiuire, de ce tăceau, ce voiau? De ce nu erau revoltaţi la cele spuse despre Callia sau despre nepăsarea lui Caiafa?

Aceştia tăceau şi lăsau cuvintele lui să treacă pe lângă ei. în sfârşit, Ben-Setah prinse curaj şi vorbi:

— Avem ceva să-ţi spunem, Jutabel!

— Ştiu, ştiu, chestia cu minunea lui Iisus asupra valurilor şi asupra vântului şi puterea cuprinsă în Psalmi. Ştiu.

— Nu, răspunse Ben-Setah, de asta vom vorbi mai târziu, altceva.

— Ce?

— Ceva ce te priveşte mai de aproape, e vorba de Henadad.

— Iar Henadad, ce-a mai făcut, căci eu îl văd liniştit de la o vreme, gânditor, nu prea vorbăreţ, chiar tăcut, dar ce pot

186

face, e prea simţitor, pune toate la inimă, şi suferinţa Bilhei, şi împotrivirea noastră, a fariseilor, faţă de Iisus. E cu sufletul încă fraged, dar ce voiaţi să-mi spuneţi?

— Ne miră rezerva şi seriozitatea lui, la vârsta lui, şi vădit intenţionata lui abţinere de la discuţiile celor înflăcăraţi şi uneori licărirea de dispreţ compătimitor ce-i întunecă privirea, când alţii se încumetă să vorbească despre lucruri pe care nici nu le ştiu!

— O să-i treacă şi aprinderea asta!

— Ştii că, de la o vreme, Henadad îl urmăreşte pe Iisus oriunde merge, se ţine după ucenici, să nu piardă un cuvânt, şi dacă îl vedem noi, fariseii, nu-i pasă, nici nu se uită la noi!

— Da, e încăpăţânat, o să-i treacă.

— Acum câteva zile era ca de obicei în grupul celor simpli, stătea mai la urmă, şi-L asculta pe Iisus. La un moment dat Iisus spuse: „Cine voieşte să vină după Mine“; a fost o mişcare printre cei ce ascultau, aşa că unii s-au sculat de pe iarbă şi i-au vorbit, şi deodată l-am auzit pe Henadad, care, apropiindu-se grăbit de Iisus, I-a zis: „Eu vreau să Te urmez, Învăţătorule, dar lasă-mă mai întâi să îngrop pe tatăl meu.“

Jutabel a sărit în sus, ţipând:

— Aşa a zis Henadad, feciorul meu, a zis: „Să îngrop pe tatăl meu?“ îmi doreşte moartea, să mă îngroape pe mine?

— O, nu, Jutabel, ai înţeles greşit, nu vrea moartea ta, dar spunea numai când „vei muri“, numai atunci o să te părăsească, să meargă după Iisus. El i-a cerut lui Iisus o amânare pentru mai târziu, înţelegi tu, a avut un gând de iubire pentru tine, nu vrea să te părăsească, vrea cu tine să rămână, atâta vreme cât vei trăi, pe urmă, când va fi liber, îl va urma, înţelegi?

— Da, da, şi totuşi moartea mea va fi o zi de bucurie pentru el, se va gândi că în sfârşit e liber.

— Nu, Jutabel, e febra generală a tineretului, acum e cu tine, şi când va fi singur, în jalea şi durerea lui, ce-i va mai

187

rămâne, atunci va împrumuta o nouă personalitate, personalitatea ucenicului care n-are cu nimic să-ţi aducă o jignire. E o nouă fază a vieţii!

— Aşa spuneţi voi, eu spun altfel, că azi îmi arată o faţă supusă de nevoie, iar când voi fi în mormânt îmi va arăta minciuna în care a trăit ca adversar înverşunat, vrea un dublu câştig, nu pot să cred, chiar a zis: „lasă-mă mai întâi să îngrop pe tatăl meu“, aşa a zis?

— Aşa, dar asta nu e nici o supărare, ce a vrut să spună era că se declara un credincios ucenic, care îl urmează, îl ascultă, dar care are şi alte obligaţii, un tată, o mamă, o soră oarbă, şi nu poate acum. Voia să arate greutăţile care îl opreau acum, ce-ţi pare ţie de neînţeles?

Jutabel îngălbenise, înţelesese că Henadad vrea ca el, tatăl, să moară, de aceea întoarse răspunsul în toate felurile, şi-şi dădu seama de grozăvia lucrului. I se păru că spusele lui Bensetah erau scrise cu litere de foc şi de câteva ori gândi la Vorba fariseului, că poate nu era adevărată. Dar, nu, era clar, nu mai încăpea nici o îndoială, totdeauna a avut el credinţa că Henadad îi era opus, ostil. Se gândi că între frământările chinuitoare prin care trecuse în zilele din urmă l-a uşurat doar ideea îmbătătoare de a avea un fiu. Şi acum, această veste de despărţire, în starea de nelinişte şi contrazicere în care se găsea de mai bine de un an, îl lăsa ca trăznit.

Amândoi fariseii strigară deodată:

— Tu nu ai înţeles, Jutabel. E o angajare a lui pentru zilele bătrâneţii, când nici eu, nici Gad, nici tu, poate nici Iisus nu o să mai fim. De ce te-ai speriat, e un angajament aproape fără termen, a vrut doar să ştie Iisus că încă de acum îi este devotat. Un lucru fără însemnătate, puteam nici să nu-ţi spunem, o înflăcărare trecătoare.

— Toţi părinţii îşi iubesc copiii, dar puţini aşa ca mine.

188

Numele lui Henadad, pe care eu îl pronunţ cu evlavie, e pentru mine toată fericirea, toată mângâierea, toată nădejdea pentru bătrâneţile mele.

— Ai să fii tot cu el, până ce ajungi la cele mai adânci bătrâneţi, el nu te părăseşte, îţi repet încă o dată vorbele lui: „Lasă-mă să îngrop mai întâi pe tatăl meu.“

Îl avea parcă pe Henadad în faţă, un tânăr cu iuţeală în mişcări, cu figura frumoasă, bună, simpatică, cu bărbia ascuţită, cu buze subţiri, cu ochii mari, cu o rotire pe care o avea în ochi, în vorbă şi în înfăţişare, curat la suflet, muncitor, adânc cunoscător al Scripturii, îndrăgostit de religie. Dacă ar fi putut bănui amărăciunea sufletească şi dezgustul de care se simţea înecat la fiecare împotrivire a fariseilor, ar fi luat seama la vorbirea lor în casă. însuşirile lui sufleteşti nu mai sunt, acum, de nici un folos, ce păcat!

— O, Jutabel, nu te îngrijora, nu e nici o schimbare între Moise şi Iisus care să producă atâtea indignări şi, după cum ştim, omul transformă ceea ce trebuie transformat.

— Crede-mă, Ben-Setah, şi tu, Gad, că mi-e scumpă pierderea liniştii şi a seninătăţii de odinioară, aşa cum era, poate prea severă, dar exista. Acum o pierd, o pierd odată cu Henadad.

Atunci, înduioşat, vorbi şi Gad:

— Dar nu pierzi nici liniştea, nici seninătatea de odinioară, te simţi nervos, supărat, şi ce e mai dureros şi mai dezgustător e că îţi simţi inima năpădită de ură şi invidie pentru Iisus! Pentru El, Care nu poate cunoaşte ce sunt aceste înjositoare patimi! Henadad n-a vrut decât pentru credinţă, pentru credinţa lui de acum, să arate că nimic nu o să se schimbe, chiar dacă Iisus nu-l va vedea printre ucenici.

— Şi unde pleacă Henadad? Nici el nu ştia, aşa, cu Iisus, înainte, unde-o fi, unde-o nimeri. O, de mi-ar pieri din minte gândurile chinuitoare ce-mi sfredelesc mie creierul; e cu

189

neputinţă!

— Dar nu înţelegi că nu pleacă acum?

— Şi el se leapădă de haina lui de fariseu. Bine. Plecaţi cu toţii, dacă asta este voia voastră, lăsaţi-mă singur! Luaţi-l şi pe Rama, că îmi pare că şi el se clatină între Moise şi Iisus, duceţi-vă! Mă simt destul de tare să lupt şi singur, mergeţi cu Iisus, eu rămân cu Moise şi învăţăturile lui.

Şi-şi puse palmele peste obraji şi strigă jelindu-se:

— De necrezut, de necrezut! Henadad, unicul meu fecior, copilul meu iubit, are dorinţa ca eu să mor mai repede, să meargă după Iisus. Eu, trăind, îl împiedic să-şi facă rostul lui în lume, un rost ce înseamnă lipsă şi sărăcie, sărăcie cumplită, în locul bogăţiei pe care o găseşte acasă. O, ce grozăvie! Nu mai sunt nimic pentru nimeni, Henadad vrea moartea mea!

— Jutabel, nu-l judeca după părerea ta, el n-a cerut decât păsuire, el n-a vrut să te părăsească, asta n-ar fi făcut-o decât târziu, când tu..., a cerut doar o păsuire!

Acum, stând în jeţul lui, se uita ca un sărit din minţi când la Ben-Setah, când la Gad. I se părea, în zăpăceala lui, că ei l-au îndemnat pe Henadad să-L urmeze pe Iisus. în enervarea lui, i se vedeau venele gâtului cum zvâcneau.

— Fii liniştit, Jutabel, îi spuse din nou Ben-Setah. Nu poţi opri un curent de opinii, zilnic, alţii se duc după El, alţi oameni. Mulţimea e cu El, e o mişcare populară, nu poţi opri pe nimeni. Şi-ţi mai spun ceva, mă vezi cât sunt de liniştit şi, totuşi, cei doi copii ai mei, tineri farisei, Boghi şi Abigail, au plecat cu Iisus în Tyr şi Sidon, ca să-I asculte învăţăturile. Au fost tot timpul cu El, cu Iisus, şi la Gherghesse, ştiam demult, dar vezi, nu s-a schimbat nimic, ei sunt cu Iisus, eu rămân tot fariseu, şi mi se pare că şi Menusalem. Atunci izbucni din nou Jutabel:

— Da, da, când am să fiu mort, o păsuire pe care o urmăreşte cu ochi lacomi, să fie cât mai scurtă. O, Henadad, iubitul meu

190

copil, mândria mea, să fie ziua morţii mele o bucurie pentru tine, să o doreşti, să o aştepţi? Va fi ziua pe care o vei oferi lui Iisus, împreună cu viaţa ta. Ziua în care ai să amesteci câteva lacrimi cu bucuria de a merge, liber, după Iisus, ofranda pe care o vei face lui Iisus va fi moartea mea, ziua morţii mele, ea te va elibera.

Tocmai atunci intră Henadad pe uşă şi, văzându-l pe tatăl lui atât de palid, veni spre el:

— Ce-ai, tată, ţi-e rău?

Jutabel îl privi fără indulgenţă şi-i spuse direct:

— Aşadar, te vei bucura când voi muri?

— Cine ţi-a spus asta, ce vorbă nouă şi ce legătură are cu viaţa ta?

— Cum te-ai schimbat! Mânia îmi clocoteşte în sânge, şi ce-i Henadad. Alergi după fum, sau poate îţi zâmbeşte împărăţia Cerului pe care o împarte între vameşi şi păcătoşi. Eşti încă un copil, du-te la Iisus, du-te, ce mai aştepţi? Curând, voi râde de jalea ta, dar hai, nu pierde timpul, du-te. Doresc să ştiu că ai plecat, timpul e de preţ, hai, du-te! Am credinţa că am aflat destul! Să-ţi scoţi din capul tău fără minte că răzvrătirea învinge al tău părinte, îmi eşti un fecior trist şi vei fi un ucenic mai trist al lui Iisus!

— Dar ce legătură faci, ce vrei să înţeleg din cele spuse, cu ce te-am supărat?

— Dar n-ai spus tu Acelui Iisus că vrei, mai înainte de a-L urma pe El, să mă îngropi pe mine? Deci, iată ce aştepţi, moartea mea.

— O, tată, deşi ne desparte o lume de gânduri în legătură cu Iisus, nu m-am gândit niciodată, nu numai ca eu să te părăsesc, dar Dumnezeu să mă păzească să nu cunosc acea groaznică zi de despărţire, aşa că nu ştiu cum te-ai gândit.

— Dar n-ai zis tu: „lasă-mă mai întâi să îngrop pe tatăl meu“, prin urmare asta e ziua pe care o aştepţi.

191

— O aştept eu? Ai înţeles foarte greşit, n-am vrut să spun decât atât, că atunci voi fi liber, când nu voi mai fi legat de alte obligaţii de familie, atunci aş putea să şi plec cu Iisus, oriunde mi-ar cere. Voi fi mereu acolo unde sunt şi ucenicii Lui.

— Eu una ştiu, şi aceasta n-am să o pot uita: că aştepţi moartea mea, moartea părintelui tău, de la care ai tot ce ai. Du-I lui Iisus din Nazaret dragostea pe care n-ai putut cu mine s-o împarţi, pleacă, nu mai am fecior de care să fiu mândru. Dar să ştii că atunci când voi lovi în căpetenie, o să ieşiţi din întuneric şi-o să-mi plătiţi aceste lacrimi cu altele, cu mult mai grele!

— De ce-L urăşti, tată? Ce vină îi găseşti, doar bine a făcut?

— Eu L-am chemat să-mi vindece pe Bilha?

— Dar te-ar fi făcut fericit cu vindecarea ei.

— Lasă asta, ştiu eu ce urmăreşti, dar am să scap eu ţara de hidra ce pare că o striveşte!

— O, tată, cum poţi să spui asta?

— Am să salvez poporul aşa precum îmi dă în gând, ce vrea, ce urmăreşte? Pe Moise voieşte să-l răstoarne? Evreul ţine la ce-au ţinut strămoşii lui. De mii de ani trăiesc după legile lui Moise şi vine un dulgher din Nazaret şi caută să le răstoarne. Eu vreau să-mi ţin rangul, de vrea acel Iisus război cu mine, îi fac război. Vă ameţeşte pe toţi cu purtarea Lui de Sfânt, te agăţi de umbre, rămâi, du-te degrabă, pleacă. în aşteptarea împărăţiei, du-te să te culci în iarbă, să mănânci cu degetele nespălate, du-te lângă vameşi, păcătoşi, meşteşugari, boiangii şi pescari. Plimbă-ţi agalomul printre bonetele murdare ale pescarilor. Să-ţi scoţi din capul fără de minte că răzvrătirea învinge al tău părinte! Ei bine, ce mai aştepţi, ieşi în calea Lui, vâră-te în rând cu toţi golanii, cu toţi hoţii, cu toţi desculţii şi urlă alăturea de ei când treci pe la vreo răscruce: „Fiul lui David“ sau chiar „Fiul lui Dumnezeu“. Nu, de ce nu? Du-te! De tine nu-mi mai pasă, îmi pasă numai

192

de zbuciumul din sufletul meu şi de credinţa sau de necredinţa oamenilor din Capernaum! Ştii, Henadad, eu ştiu prea bine că mai de mult s-a făcut această spărtură între noi. Mai mult decât o răceală, ştiu, de când am fost împreună în casa lui Sital şi am spus, atunci, că Iisus a văzut-o pe Bilha şi n-a putut să-i facă nimic pentru vindecare! N-a fost o viclenie sau o răutate din partea mea, dar a trebuit s-o spun, ca să stăpânesc mulţimea până mă voi convinge ce poate acel Iisus. Eram în dreptul meu, nu trebuia să stăpânesc gloata? De atunci, tu te-ai schimbat, ţi-o pot spune, aşa cum e adevărat că nu mai sunt nimic pentru tine. Tu însă m-ai dezgustat cu viaţa ta de aventură pe care vrei s-o duci.

— Eu? viaţă de aventură?

— Da, o acţiune dubioasă, necinstită, o faptă încercată pentru atingerea unui scop. Şi care îţi este scopul, ce vrei de la Iisus?

— Nu-I cer nimic, tată, ştii bine, nici tu nu poţi fi împotriva îndrumărilor pe care ni le dă!

— Aşa crezi tu, mă faci să râd, numai dacă mă gândesc că ai să fii alături de pescari şi boiangii...

— De ce nu?

— Uite, simt un tremur în mine pe care nu-l pot domoli, pleacă, Henadad, pleacă, pleacă mai curând, ce mai aştepţi, ieşi în calea Lui. Când eu, tatăl tău, sunt păzitorul iudaismului, când stau în locul meu de frunte anume ca să feresc poporul, să nu fie înşelat, tocmai tu, Henadad, tocmai tu îmi dai o dezminţire în slujba mea. Tocmai tu intri în rândul celor care mă duşmănesc! Nu-ţi spun asta ca să te înduplec să stai cu mine, nu, dar ca să-ţi arăt că n-ai măcar o judecată care te-ar aduce pe pământ. Eşti în nori, de altfel, te-am observat de mic, eşti total aerian.

— De mic, înainte de a se arăta Iisus?

— Da, de mic, un copil cu capul în nori, un visător. Un copil ale cărui idei dădeau mereu pe de lături. Dacă te-ai fi născut

193

cu un caracter adevărat, ai fi avut perseverenţă, voinţă fermă, dar te schimbi după vreme. Nu o să treacă multă vreme şi te vei întoarce, dar nu cred să mai găseşti un servitor să-ţi deschidă uşa. De aceea îţi spun cu toată asprimea: pleacă! Şi apoi, ce vrea acel Iisus? Să te schimbi, să duci o altă viaţă? Sau eu să mă schimb, acum, să mă fac smerit şi cerşetor? Ce viaţă pot să duc? Eu ştiu care-i remuşcarea, dar ştiu ce e duşmanul şi că trebuie să mă apăr. Asta e slujba mea de acum înainte. în suflet îmi urzisem o încredere deplină, o pierd din cauza ta, nu sunt făcut s-ador ce este sfânt şi blând, sunt făcut să mă închin cu desfătare la cele pământeşti, aşa am fost de mic. Am vrut să fiu bogat cu orice preţ şi cale! Am vrut să am motive de mândrie. Iisus vrea sărăcie şi smerenie, eu nu vreau să fiu smerit, nu mi-ar sta bine. Aşa cum sunt înalt, vânjos, puternic... ce-aş face cu smerenia, nu se potriveşte. Nu pot să ofer eu o astfel de jertfă. Ceea ce îmi spui tu sunt uscăciuni în viaţa unui om.

— N-ai înţeles destul de bine ce e smerenia pe care o cere Iisus.

— Nici nu vreau să înţeleg, la ce mi-ar folosi? Dar ce te mai rog eu este să-ţi scoţi turbanul de învăţăcel, căci nu se potriveşte nici haina, nici turbanul să-l plimbi printre bonete de pescari, şi nici pe noi să ne faci de râsul lumii, purtându-l după Iisus din Nazaret. Să fii văzut de aproape şi nu din depărtare! Fă-te vrednic de învăţătorul tău Care a şi spus că acela ce iubeşte mai mult pe tatăl său nu e vrednic de El! Arată-te cât eşti tu de vrednic, e chiar şi timpul, ce frumoasă învăţătură! Desparte pe fecior de tată, cine te-a crescut, El? Ei bine, ce stai? Fii bărbat! Arată că eşti hotărât, că ştii ce vrei! Nu aştepta să te gonesc!

— Să mă goneşti?

— Dar ce-ai vrea? Să stai aici, să stai şi acolo? Cum, crezi că cu un oftat şi lacrimi poţi să-mi îndupleci inima? E vorba aici de credinţa unui neam, nu de viaţa ta particulară care nu

194

interesează pe nimeni. Mie inima nu poţi să mi-o sfarmi, iar pentru a-mi zdrobi voinţa sunt slabe aceste arme, sfinţenia, smerenia şi sărăcia. Cât despre tine, probabil c-atâta stăruinţă va merita o răsplată şi-mi vine chiar să râd. Răsplata de la Iisus... El n-are, pentru El, o lescaie şi ce să vă-mpartă vouă? Rămâne doar împărăţia, nu-I poţi cere socoteală! Când vei muri, cui să-i reproşezi că n-ai căpătat împărăţie, ce vei face când nu vei găsi o împărăţie în cer, şi dacă El e mort înaintea ta, cu atât mai mult, nu poţi nimic să-I reproşezi.

Vezi în Iisus pe binefăcătorul tău? Te-ai scârbit atât de tare de belşug? Chemi cu dorire şi ardoare pustnicia? Nu mă opun, nu ca să-ţi fac un bine, ci ca să ştiu, de acum, că am putut fi răzbunat! Vrei să fii învăţătorul înfrânării, te ajut ca să ajungi acolo unde doreşti; avuţia mi-o socoteşti deşertăciune? Ei bine, mi-o lasă mie, am s-o îngrijesc eu. Te rătăceşti cu mintea, eşti un exaltat, un înflăcărat peste măsură, un rătăcit. Te proslăveşti tu singur, crezând că eşti slăvit de alţii; leapădă veşmintele bogate, lasă şi palatul meu măreţ şi ia, în schimb, o binecuvântare de la învăţătorul tău. Atâta văd că ţi-ajunge, mulţumeşte-te cu o cerească binecuvântare pe lângă foamea, oboseala şi însetarea pe care le vei primi.

— Nimic nu mă înfioară, căci din cuvintele lui Iisus îmi fac hrana zilnică.

— Dacă aşa te îndeamnă iubirea pentru El, eu nu te ţin. Eu am altă misiune pe pământ, trebuie să stăvilesc pornirea dezmăţată a gloatei, chiar dacă fiul meu, un tânăr învăţăcel, s-a alipit în gloata aceea. Vrea să te facă prozelit la o religie nouă, căreia îi spuneţi voi iubire? Nu te mai osteni să-mi explici, doar n-am crescut lângă uluci, cu ochii doar la lună, să cred că un teslar din Nazaret e Fiul lui Dumnezeu, Fiul lui David. Ceea ce ne-a învăţat şcoala din Sinagogă a fost, desigur, o învăţătură superficială, care îl dă de gol acum, şi tu vrei să fii ucenicul lui

195

Iisus. Du-te, îi vei mai înălţa prestigiul, căci nu e lucru puţin să se numere, ca ucenic, un fost fariseu, şi încă fiul căpeteniei fariseilor din Galileea, fiul Părintelui Adunării din Capernaum! Mă faci să râd, să te duci să-I faci un dar atât de preţios cum este persoana ta, cu care are de câştigat ceva şi soborul lui Iisus!

Jutabel vorbea liniştit, dar tremura ca varga, sângele parcă nici nu mai curgea prin venele adunate şi era atât de galben la faţă, că nici nu mai puteai să-l priveşti.

Henadad se uită în ochii tatălui, năuc:

— Dacă aşa e judecata ta despre Iisus şi despre mine, cu adevărat nu am decât un singur drum, acela al depărtării. Mă duc, tată, nu iau nimic, nu-mi trebuie nimic, rămâi cu bine şi de Bilha o să am eu grijă!

Jutabel ţipă după el:

— De Bilha, ce e cu Bilha, ce vrei cu ea? Las-o în grija mea. Dar Henadad nu mai auzi ultimele cuvinte.

Cei trei farisei stătură o vreme fără să vorbească, total muţi, apoi începu Ben-Setah:

— N-ai făcut bine, Jutabel, am vrut, venind la tine, să-ţi deschid ochii asupra unei stări ce nu putea dura, dar văd că ai stârnit o despărţire pe care n-ai s-o poţi îndura. Are dreptate Henadad, ai dreptate şi tu, dar vezi, refuzând să crezi că Iisus este Hristos, crezi că îl desmoşteneşti tu pe Iisus de virtuţile pe care le are? Crezi că respingându-L, încetează de a mai fi Hristos? Dacă e Hristos, rămâne Hristos, cu toată împotrivirea voastră. Şi, la drept vorbind, a dat destule dovezi şi semne că ar fi Messia, pe cine altul mai aşteptăm? Ce-am mai vrea de la un alt Hristos? Poate doar să se sfătuiască cu noi, căci ce avem în contra lui Iisus

196

din Nazaret, dacă nu faptul că nu ne-a luat pe noi în seamă? Dar, spune şi tu, pe noi să ne cerceteze, pe noi, cei imorali, desfrânaţi, lacomi şi neiertători. Lasă-ţi orgoliul, Jutabel, caută o înţelegere cu Iisus, atunci te vei împăca şi cu Henadad, şi cu mulţimea ce merge după El. Oricât ai fi de păcătos, Iisus are puterea să-ţi ierte păcatele, dar să fii sincer şi să te laşi de ele. A spus-o singur, când l-a iertat pe slăbănogul de Hamon. Putea Iisus să ne cheme alăturea de El, să lucrăm cu El, să ne legăm în iubire pentru cei mici? Nici măcar n-am încercat să ne apropiem, ba chiar ne-a fost silă să ne gândim că am putea iubi pe unul dintre aceşti nenorociţi. Uite, lui Iisus nu îi este silă, dimpotrivă, are o bogată milă, duioşie şi chiar iubire pentru ei, asta mă ruşinează, nu crezi că am putea stinge focul ce s-a aprins şi Henadad să vină îndărăt?

— Eu ştiu un lucru, Ben-Setah. Messia trebuie să vină ca împărat, înţelegi tu? Vine ca împărat! Nu-i scornitură de la mine, e din Scriptură. Profeţii aşa L-au anunţat. Ori aşa vine împăratul, fără hlamidă şi fără arc, unde e calul gătit ca şi un zmeu, unde-s ostaşii cu coifuri lucitoare, unde e alaiul?

— Asta înţelegi tu prin „împărat“?

— Mai e şi alt înţeles?

— împărat nu înseamnă întotdeauna un om cu o coroană pe cap şi îmbrăcat cu o togă de aur. împărat mai înseamnă şi omul care se face ascultat, care dă sfaturi în interesul celor mulţi şi care are o morală a lui, eliminând suferinţele. în felul acesta, Iisus e împărat, Hristos e un împărat al împăraţilor, fiindcă împărăţia Lui nu cuprinde o ţară, ci lumea întreagă, toţi îl vor recunoaşte. Crede-mă, m-am gândit mult la ceea ce ţi-am spus acum, aşa simt, şi ştii pe cine văd împărat al împăraţilor, pe Iisus din Nazaret. El o să domine prin putere şi îi va uni pe toţi, popoare şi împăraţi, şi toţi îi vor asculta învăţăturile.

Jutabel Ben-Eber întoarse capul, de mult nu mai asculta, era cuprins de gândurile lui. „Mi-ai luat feciorul, Iisuse, mi l-ai

197

luat pe Henadad să creadă în învăţătura Ta, să faci din el un om al Tău, l-ai despărţit de mine. Am să te despart şi eu de viaţă, nu crezi? Ascultă, eu nu sunt singur, am fariseii şi saducheii, toţi sunt cu mine, dar tu nu ai pe nimeni, doar vindecaţii, şi lupta îmi va fi cu atât mai uşoară. Tu n-ai decât opinca, eu îi am pe Hana şi pe Caiafa şi pe Ponţiu Pilat! Tu n-ai decât sobor de vameşi şi de păcătoşi, dar eu îi am pe Sinedrişti, pe toţi. Noi doi, Iisuse, noi doi! Dacă plebea te-ascultă acum pe Tine, am eu mijloace să îi fac să te urască mâine.

Ştiu prea bine să mânuiesc o sabie şi-apoi s-o trec şi-n mâna altora. Azi te slăvesc tămăduiţii toţi, dar mâine, mâine e ziua pe care o aştept, nu pot, Iisuse, altfel, nu pot. Nu vreau să intru în umbră, nu vreau să-mi pierd averea şi rangul, căci ştiu că ai duh de cunoştinţă şi ştii de unde-mi vin, nu vreau să-ţi las poporul spre judecată. Mai sunt destui ca mine care-ţi poartă ură, dacă eşti profet cu adevărat, ar trebui să ghiceşti asta!“

Şi iată cum Jutabel Ben-Eber, nevrând să ştie nicide Scriptură, nici de profeţi, nici de minunile lui Iisus, nici de pornirea înflăcărată a lui Henadad, nevrând să ştie decât de el, ca de un şef al fariseilor, putu, gonindu-l pe Henadad, să mai zâmbească şi să se gândească:

„Fost-am oare fericit vreodată, va rămâne oare numele meu în amintirea generaţiilor?... Poate de-acum înainte, cu fapta la care m-am decis, Iisus din Nazaret să piară! Asta e dorinţa mea şi a altora.“

Şi din nou întrebarea stăruitoare: „Am ştiut ce-i fericirea, fost-am eu vreodată cu adevărat fericit? Acea stare de mulţumire intensă şi deplină, în urma satisfacerii unei năzuinţi, ceva bun, ceva deosebit. Am fost eu fericit pentru că mi-am ridicat un palat, că am avut o soţie blândă şi vrednică, da, dar aceste două realizări au pierit o dată cu copiii mei, Bilha, oarbă, şi Henadad, care m-a părăsit. Dacă putere înseamnă fericire, chiar cu iubirea

198

schimbătoare a poporului, atunci, da, am fost fericit, dacă fericirea mai înseamnă să şezi alături de marele Preot şi să-l sfătuieşti, să-i dirijezi acţiunile în favoarea mea şi a lui, da, atunci am fost fericit. Dacă aceea ce stăpâneşti înseamnă fericire, atunci, da, am fost fericit. Dacă m-am bucurat de succes, funcţie înaltă, privindu-i de sus pe cei ce au rămas în urmă, atunci, da, din mândrie, am fost fericit. Dacă fericire înseamnă să fii de toţi invidiat, sau dacă fericire înseamnă să treci pe lângă bolnavi şi nevoiaşi, tu având şi sănătate şi belşug, atunci, desigur am fost fericit. Dacă fericire mai înseamnă şi să fii un om care nu se dispreţuieşte pentru nimic, atunci, desigur că am fost fericit, şi voi fi fericit în rolul teribil al fariseului celui mare, acela care are puterea în mâini ca să-l umilească pe cel mic!“

Unii dintre fariseii mai înţelepţi şi mai înclinaţi spre dreptate, care credeau în Dumnezeu, stăteau de vorbă pe şoptite. Erau dintre aceia care-L admirau pe Iisus pentru doctrina şi vindecările Lui, dar nu erau dumiriţi... cine e Iisus! E profet, e un clarvăzător, ar fi prea puţin pentru puterea pe care o are. Dar cine este, de unde vine? Aceasta este chestiunea cea mai gravă, cea mai neînţeleasă, întrebarea frecventă şi decisivă a lor, persoana lui Iisus. Iisus nu era decât un om, un om ca şi ei, de aceea nu ştiau ce să creadă. Se punea mereu întrebarea: care e mediul în care a trăit Iisus, în care a lucrat, a stat, a predat învăţăturile într-o măsură oarecare, originale prin ideile sale asupra obiceiurilor şi aspiraţiilor oamenilor? Este ţara evreiască, deci El se adresează evreilor, pe ei îi învaţă, şi ucenicii Lui sunt evrei, şi tocmai în gândirea lor sunt suspectate punctele Lui de vedere, specifice iudaismului palestinian, şi mai ales toate gesturile lui Iisus, deşi

199

acestea se înscriu în fondul evreiesc specific.

Mediul istoric, politic, intelectual, social, naţional, religios este acela al evreilor din Palestina. Din punct de vedere al zonei geografice, ea cuprinde trei districte, Iudeea, Samaria şi Galileea. Politic, corespunde regimului tetrarhilor irodieni, iar religios, se află sub influenţa fariseilor! Prin urmare, dacă ceva nu e potrivit în concepţia lui Iisus, de vină nu poate fi decât gruparea fariseilor, doar noi, fariseii, îl contrazicem mereu, ne opunem la tot ce spune, adesea din comoditate. Ce vină are Iisus că s-a născut aici, pe pământul nostru, aici, în apropierea Ierusalimului, adevăratul centru al vieţii evreieşti, aici a trăit, aici a fost în centrul vieţii religioase, specific evreieşti! Aici a fost şi este vatra spirituală a rasei israelite. Credinţa din vechime şi-a păstrat toată puterea, toată puritatea, iar limba pe care o vorbeşte este „aramaica“. Cât despre ebraica clasică sau veche, El o ştie, deşi se crede că n-a învăţat-o la nici o şcoală în care s-a predat ca o limbă de studiu! Din ţara noastră nu a plecat niciodată nicăieri, noi ştim asta; a stat tot timpul la Nazaret, nu s-a dus nicăieri, aşa cum îl acuză duşmanii Lui, că S-ar fi dus în Egipt şi a rămas acolo multă vreme pentru studiu. Fuga în Egipt a durat puţin, în anii primei copilării. Pe mama Lui o ştim, o mare evlavioasă, care împreună cu Iosif, cel care s-a îngrijit şi de atelierul de tâmplărie, au vegheat la creşterea copilului ei.

Iudeea noastră a fost întotdeauna centrul vieţii evreieşti, în care credinţa ancestrală şi-a păstrat şi ea toată forţa, toată puritatea, cu toate că în practicile ei au fost, adeseori, jenante unele semne de interpretare literală de care s-au făcut vinovaţi mai ales formaliştii. Atunci, ce au cu Iisus, ce nu le place, cu ce îi supără? De ce sar întotdeauna să-I răstoarne aproape toate învăţăturile? Vor alte învăţături? Ale lui Moise nu mai sunt bune? Ba da. Fariseii care ne conduc sunt cu adevărat o grupare religioasă şi păzesc în felul lor sfinţenia pe care o cere Dumnezeu! Dar nu vor

200

ca şi alţii să ştie ce ştiu ei. Le pare rău că un altul a luat asupra lui ceea ce trebuia să fie partea fariseilor, şi contribuţia lor. Cum să înveţe poporul, ce să le spună, aşa cum le spune Iisus, atât de simplu: „Iubiţi-vă, iubiţi pe aproapele vostru“, deci să întoarcă cele spuse de Moise: „Urâţi pe vrăjmaşii voştri.“

Aici nu mai înţelegeau care din ei vor să se schimbe ceva din poruncile lui Moise şi care nu.

Şi tot gândindu-se şi cercetându-le pe toate, au aflat ceva ce nu se potrivea cu Moise, dar se potrivea cu Iisus, aflară mila şi iubirea, „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dar şi pe vrăjmaşul tău.“

Locul misionarismului lui Iisus, în cel dintâi an, era în mod obişnuit provincia septentrională a Palestinei, adică Galileea.

Era în acea epocă o regiune fertilă, cu aspecte variate, locuită de o populaţie prosperă şi independentă.

Reşedinţa favorită a învăţătorului era pe malul de apus al lacului, la Capernaum, în drumul mare ce leagă Egiptul de Damasc, prin Ierusalim şi aproape de Fenicia.

Capernaumul era un centru comercial important, chiar şi în zile de sărbătoare, nu numai în cele obişnuite ale târgului. E adevărat că oamenii aceia înveseleau oraşul, de n-ar fi decât felul lor de a se deosebi cu îmbrăcămintea, căci purtau o bandă albă ce le tivea tunica cenuşie, şi veneau de dincolo de Iordan; iar cei cu haina scurtă şi cu scufiţa neagră, pe care o purtau mai jos de frunte, erau doar nişte păstori din Decapoles, aceştia, îmbrăcaţi sau nu, îşi strigau marfa pe care o duceau în saci purtaţi pe spate, dar negustorii aveau altele, ca podoabele de găteală, pe care le purtau pe o tăbliţă atârnată de gât cu o curea.

201

Erau curioşi şi se cam înghesuiau să asculte ce povesteau unul şi altul. Unul povestea lucruri văzute de el, şi în special minuni, vindecări ale lui Iisus, iar acesta se jura că toate sunt adevărate! Se jura ducând mâna la frunte, spunând că au văzut cum într-o seară, aici, chiar aici, I s-a adus lui Iisus un mare număr de bolnavi. Aici ţinea predica şi-i vindeca şi pe cei îndrăciţi, lăsând în urmă pacea.

în cursul predicării, a vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, trecând prin sate, satele galileene, ţinea predica şi-i vindeca pe cei bolnavi şi de boala urii.

Minunile lui Iisus le povesteau cu toate amănuntele şi iară se jurau că trei au fost aici la Capernaum, vindecarea unui olog şi a unui paralitic, precum şi a unui îndrăcit.

Această putere miraculoasă a lui Iisus dădea un plus de autoritate cuvântului Lui. Atât cuvântul cât şi miracolele arătau că avea o putere dumnezeiască, că era un trimis al cerului.

Nu trebuiau să treacă nici câteva ceasuri ca să se afle în întreaga Galilee de minunile lui Iisus şi de predicile Lui.

Alături de această mişcare atât de populară, de atentă şi entuziastă, făcută cu inimă bună şi căldură, s-au văzut imediat apărând şi simptomele unei opoziţii, la început mai şoptită, mai pe ascuns, curând devenită violentă şi aspră, din partea scribilor şi a fariseilor, care nu puteau înţelege ca Iisus să-i întreacă pe ei ca putere, bunătate, ştiinţă; şi mai ales miracolele Lui le tulburau sufletele şi minţile.

Fariseii vedeau însă că din zi în zi îşi pierdeau autoritatea şi în Sinagogă, şi în localuri private, şi de aceea, oriunde vedeau că trei oameni şoptesc cu mâinile la gură, interveneau. Astfel s-a născut „fariseismul“, caracterizat ca o reacţiune exagerată împotriva acelora care calcă Sabatul, sau se adună în grup pe străzi, sau nu-şi fac rugăciunile, aşa ca să poată fi văzuţi de toţi, şi mai ales împotriva acelora care s-au „spurcat“ prin atingere de

202

cei săraci, prăpădiţi şi ignoraţi. Aceştia erau trimişi deîndată să-şi facă băile rituale.

Toate deveniseră forme, numai forme, încătuşaţi de „formalism“, un formalism orgolios, departe, foarte departe de adevăratul sentiment religios pe care l-a avut Moise şi pe care l-a adus Iisus. De aceea fariseii şi-au dat seama că, în Iisus, aveau în faţa lor un adevărat duşman, care le pretindea să observe Legea mai de-aproape şi s-o analizeze mai ales în felul în care o respectă. La acuzaţiile lor, Iisus le răspunse că ei, fariseii, se uită la literă, şi nu se uită la spiritul cuvintelor, şi că formalismul orgolios e prea departe de adevăratul sentiment religios. Iată cum aveau în El un duşman, mai ales că Iisus nici nu căuta prietenia lor, şi nici părerea lor, iar atitudinea Lui de iubire faţă de pescarii simpli şi faţă de vameşii păcătoşi, ca şi călcarea cu intenţie a Sabaturilor contraziceau principiile lor, şi aceste abateri atât de îndrăzneţe nu puteau fi tolerate de fariseii şi scribii ipocriţi.

Dar iată că oamenii se adunară din nou în ograda lui Petru... Nădăjduiau, poate, să mai vadă o minune? Orice minune însă era un act de acuzare împotriva lui Iisus.

Deci, se vor duce să vadă, să-L judece şi să-I condamne fapta, de aceea fariseii stăteau în grup voios lângă poartă, priveau şi se bucurau de cum se vor desfăşura, şi cum vor răspunde ei, dacă cumva Iisus va îndrăzni să vindece vreun bolnav. Şi era mulţime multă adunată, atât de multă şi atât de deasă, că la un moment dat a trebuit să se facă apel la o mână de ostaşi civili pentru ca ordinea publică să fie restabilită.

În ograda lui Petru nu mai e un locşor de unde să asculţi învăţăturile lui Iisus. Jutabel Ben-Eber era demult venit şi îl aştepta şi pe fruntaşul Iair, care întârzia. în sfârşit, se zări, îşi făcu loc să treacă, era cam palid, ajunse în dreptul lui Jutabel şi-i şopti: — îmi pare rău, Jutabel, nu pot să stau. Fetiţa mea, Dahila, e bolnavă. Nu cred că e ceva serios, dar tu mă ştii pe mine, sunt

203

fricos. E singurul meu copil şi nu pot să rabd s-o văd suferind.

— Dar ce are?

— Friguri. Mă ştii pe mine cum îmi pierd capul când Dahila e bolnavă. Acum, nu sunt încă speriat de friguri, dar eu numai la rău mă gândesc, mă tem să nu fi luat acele friguri rele ce ne lovesc, din când în când, din bălţile stătute ale Capernaumului. Nu zic, şi chiar nădăjduiesc să nu fie periculos, dar frica e în mine, singurul copil!

— O, Iair, nu te gândi la rău, şi ce vrei să faci?

— Să mă duc la Heser, să-l chem degrabă, poate că are vreo buruiană, să-i treacă fierbinţeala.

— Bine, mult nu stăm aici. Să prindem ceva din învăţăturile lui Iisus, ca să-L cunoaştem mai bine, şi pe urmă vin şi eu cu tine la Heser.

— Bine, răspunse Iair, să stăm.

Iisus vorbi despre toate învăţăturile lui Moise, le lua pe rând, le explica pentru înţelegerea şi perfecţionarea lor. Totuşi, Iair nu avu stare să rămână, nici nu înţelegea ce spunea Iisus; se sucea, se întorcea, voia să plece, încerca să-şi facă loc prin mulţime. Jutabel îl luă de braţ:

— Acum, stai!

Tocmai atunci, patru purtători aduceau pe o targă un slăbănog, pe Hanon, prea cunoscut de toţi. Dar nu puteau să răzbată până la Iisus, cerşeau un loc să treacă, oamenii însă, nepăsători de cel culcat pe targă, strigau cu îndrăzneală: „Nu puteţi trece, căutaţi-vă alt loc.“ Purtătorii au mai rămas o clipă, dar văzând că nu era cu putinţă să mai meargă înainte, au plecat. Ca să plece însă, li s-a făcut loc.

Desimea era ca şi un zid. Cel ce zăcea întins pe targă era acoperit cu o ţoală până la bărbie, doar ochii, singuri, îi mişca. Acolo se refugiase tot ce mai era viaţă în el, trupul demult îi murise, la fel şi graiul. Ce nechibzuiţi erau acei purtători să creadă

204

că aducându-l la Iisus l-ar vindeca! Fariseii zâmbeau cu răutate. Iisus avea, desigur, puteri de a scăpa pe un om de o boală, puteri suprafireşti, dar nu şi pentru Hanon. Hanon era ca şi un mort, şi încă de multă vreme. Nimic nu mai trăia în el.

În acest timp, Iisus îşi spuse cuvântul, dar fariseilor li se păru că spune o învăţătură nouă, dar era o zicătoare adâncă: „Vezi paiul din ochiul altuia şi nu vezi bârna din ochiul tău?“

Pe când vorbele lui Iisus îi urmăreau, acolo sus, pe acoperiş, se întâmpla ceva neobişnuit. Un om umbla pe acoperişul casei lui Petru, se apleca, căuta parcă ceva, atingea o scândură, pe urmă alta, se codea, se socotea, iar se apleca, a ridicat o scândură, apoi o altă grindă, dezvelind un colţ din acoperiş. Privea prin spărtură şi socotea dacă deschizătura era destul de mare, chibzuia, şi mai scoase un rând de scânduri, apoi s-a îndreptat spre marginea ce dă în drum, s-a aplecat, a îngenuncheat, a întins braţul şi atunci se ivi şi al doilea purtător din cei patru, apoi al treilea, al patrulea şi toţi împreună trăgeau de nişte sfori o greutate. Era salteaua cu slăbănogul Hanon. Prin spărtura făcută, l-au lăsat jos, chiar în tinda casei, la picioarele lui Iisus.

Iisus se uită lung la Hanon, îi cercetă şi trupul şi duhul, în starea lui decăzută de ologit din răul ce i-a venit din suflet, căci era vădit că viaţa de păcat a lui Hanon îi nenorocise trupul. Păcatul, nu boala l-a istovit.

Hanon, cu spaimă, se uită în ochii lui Iisus. Ce vor fi spus ochii lui cu acea jalnică căutătură, nu-i greu de ghicit. Întreaga lui dorinţă era în privirea adunată, îi cerea milă doar privindu-l, căci n-avea altă viaţă, decât viaţa din ochi. Şi cu această viaţă puţină cerea o alta să câştige, mulţimea aştepta, căci ceva desigur se va întâmpla.

Lângă Jutabel, un boiangiu şoptea:

— Oare şi pentru Hanon să fie posibilă o vindecare? A fost doar ani de-a rândul la scăldătoarea Amachus şi la Amata şi nu

205

i-a folosit, va mai putea Iisus să facă ceva pentru el?

Iisus ridică mâna şi se făcu o linişte ce nu poţi s-o găseşti decât în cimitir. Nici o inimă nu mai bătea, toţi priveau şi îşi ţineau suflarea.

— Credinţa ta te-a mântuit, iertate îţi sunt păcatele.

Atunci, din liniştea ce părea de cremene, izbucni o gălăgie că nu se mai înţelegea om cu om, vociferări, insulte, râsete, cum? O, aceasta e prea mult. Să-l vindece de slăbănogelile lui se poate, la urma urmei, dar chiar să-i ierte păcatele? Fariseii tresăriră ca la un trăsnet, prea mare îndrăzneală, prea mare. Aceasta nu se putea, nu putea nimeni să ierte păcatele, decât singur Dumnezeu. Este Iisus Dumnezeu? Păcatele lui Hanon iertate, aşa a spus Iisus? Şi cine l-a iertat, nu cumva El, Iisus? El, un om din Nazaret să ierte păcatele unui păcătos, e Dumnezeu? De ce zăpăceşte lumea? Hanon a venit să-i fie vindecat trupul, de ce să-i spună vorbe ce nu au nici o legătură? Păcatele, dacă sunt iertate, e altă socoteală, dar vrea să se mai bucure de viaţă, să-i fie trupul înzdrăvenit. Păcatele, dacă erau iertate, nu se vedea pe dinafară. Oricine poate spune altuia: „Ţi-am iertat păcatele.“ De ce n-ar spune, şi ce a făcut cu asta? Au ieşit din el păcatele, s-a schimbat viaţa lui dezordonată? Nimic, cum îndrăznea acest Iisus, de faţă cu întreg poporul, să spună un lucru ce nu se putea dovedi? Cum cutează să-Şi însuşească puteri pe care nu le avea şi nu le poate avea un om şi nici nu le-a putut avea vreodată? îşi ia asupra Lui iertarea de păcate, cu ce drept, se pune în rând cu Dumnezeu?

Aceleaşi vorbe repetate mereu, mereu, fariseii la fel cu gloata, şi cine se supără mai tare şi se indignă mai mult fu Iair. El gândi că Iisus huleşte şi, spre mirarea lui, Iisus se întoarse spre el, îl privi şi-i spuse:

— De ce ai astfel de gânduri în inima ta?

Atunci, Iair tresări, se ruşină şi se miră cum Iisus i-a citit gândul. Nici nu ştiu ce să-i răspundă. Dar când îi zise lui Hanon

206

a doua oară: „Iertate îţi sunt păcatele“, atunci Iair păşi în mijlocul mulţimii, întinse braţul cu mâneca şi strigă cu putere, arătând spre Iisus:

— Popor al lui Israel, priviţi-L pe Acesta ce-Şi zice că-i venit din cer, priviţi-L pe Iisus din Nazaret, aţi auzit ce-a spus? A spus că i-a iertat păcatele lui Hanon? Huleşte, huleşte, şi voi nici nu mişcaţi, nu spuneţi nimic. Voi nu cunoaşteţi învăţătura credinţei pe care o păstraţi? Ce spune Moise, nu spune că nimeni nu poate să ierte păcatul, decât doar unul singur Dumnezeu? Este acesta Dumnezeu? Ce spuneţi voi? Nu-i un om ca orişicare altul? Nu-i un om ca şi voi? Cum dar să îndrăznească să strige că a iertat păcatele lui Hanon? Cum le-a iertat, să ne arate! Cu ce putere, de unde ştim, cine să-L creadă, cu ce ne dovedeşte? Acestea-s vorbe ce prea uşor se pot grăi când nu e nici un mijloc spre a le dovedi, păcatele, ştiţi bine că nu se iartă decât în ziua pe care o cunoaşteţi, la sărbătoarea Kipur, când voi aduceţi jertfe, atunci vă iartă Dumnezeu, dar nimeni nu vă poate ierta mai înainte.

Câţiva dintre ascultători, mişcaţi şi încredinţaţi de un cuvânt atât de tare şi de convingător, strigară şi ei:

— Aşa e, aşa e.

Manasse şi Callia se alăturară lui Iair, strigau şi ei:

— Are dreptate Iair, are dreptate fruntaşul. Aceasta o ştim cu toţii, că nimeni afară de Dumnezeu nu poate să ierte păcatul unui om. Gândiţi-vă şi voi, şi cu ce a spus Iisus, acum se arată că nu e decât un hulitor. Vă înşeală făcându-vă să credeţi că-i vreo putere în El, dar suntem noi aici, învăţătorii şi păzitorii Legii, noi, fariseii, care nu dăm voie să fiţi voi înşelaţi! Noi suntem îndrumătorii voştri, noi suntem cunoscătorii Legii, noi suntem cei care veghem să nu vă rătăcească nimeni! Sărman popor evreu, voi, care sunteţi gata să vă zvârliţi în rătăcire pentru că nu ştiţi să deosebiţi ce-i bun de ce-i rău şi pe cel drept de un înşelător.

207

Acesta huleşte! L-aţi auzit şi voi spunând că poate să ierte păcatele? Şi cum să le ierte? Dar cine-i El, să nu îl credeţi, că se face asemenea lui Dumnezeu.

Spuneau mereu acelaşi lucru şi obrajii le erau la fel de aprinşi ca şi ai lui Iair, păreau nişte fiare înfometate, îi apucase spaima.

— Dacă Iisus va dovedi că are putere să ierte chiar păcatele, atunci atât de pătimaş va fi, că vom pierde totul.

— Aşa e, aşa e.

Iair din nou se înfierbântă, din nou ieşise în faţă cu braţul, arătând spre Iisus:

— Să spună El, să spună acest om că iartă păcatele, cu ce ne dovedeşte că slăbănogul Hanon este iertat de tot păcatul lui? Să arate, aşa veţi fi şi voi pe de-a-ntregul lămuriţi, noi vrem pe loc s-o facă, aici, sub ochii tuturor, căci de l-ar fi iertat pe Hanon, ar merge acesta drept, s-ar ridica, ar fi în picioare, dar vedeţi bine că încă stă înţepenit în aşternutul lui.

Se aud din nou glasuri în rândul fariseilor:

— Dovada, dovada, vrem dovada, şi-n tot văzduhul alerga acest cuvânt precum aleargă un uliu fugărit.

— Dovada, dovada!

Iisus le făcu semn să tacă, s-au liniştit deodată şi acum aşteptau emoţionaţi să vadă ce se întâmplă. Nici o inimă nu mai bătea de emoţie şi aşteptare. Se pregăteau pentru slavă sau pentru hulă?

Iisus se uită spre mulţime:

— Vreţi dovada, vreţi?

Şi iarăşi ca un pocnet ieşi un glas din pieptul lor înfierbântat:

— Da, vrem dovada.

— Şi care să vă fie dovada, ce semne să vă dau în afară, desigur, de semnul ce e firesc să fie? Dacă-i iertat, atunci şi trupul lui învie, căci păcatele i-au dat slăbănogeala, aşa-i?

208

— Aşa-i, răspunseră ei toţi deodată, dacă va fi iertat, atunci se va putea şi scula.

— Şi voi ce credeţi, ce-mi este mai uşor a zice: „Iertate îţi sunt păcatele!“ sau „Scoală-te şi umblă!“? Cum vreţi să zic? „Ma, hu denemor limerasseld, sebukim hack khobakh!“ sau „O! enemor khum sabarsak weteiyel“⁵⁷?

Atunci tăcură înspăimântaţi, aveau ca şi un vârtej în cap, cum oare, chiar s-ar putea bolnavul să se ridice de jos? Să-şi azvârle ţoala de pe el, să stea-n picioare, dovadă vie că era iertat?

Unii râseră, alţii au dat din umeri. Dar fariseii cu învăţătorii Legii nu, cărturarii nu, căci era ceva în liniştea lui Iisus, ceva prevestitor, o izbândă, şi sub tălpi simţeau prăpastia.

Iisus se-ntoarse spre bolnav şi-i spuse liniştit:

— Ridică-te, Hanon, ia-ţi patul tău şi umblă!

Unul nu mai suflă, nici dintr-o parte, nici din cealaltă, toţi ochii erau spre Hanon. Aşteptau minunea, şi-atunci, din ţoală până spre gât parcă, se mişcă ceva, încă puţin şi o mână aproape uscată iese la iveală, dă ţoala la o parte, şi Hanon, înţepenitul, Hanon cel cu trupul vânăt şi pielea rece, Hanon pedepsitul pentru multele-i păcate, se ridică într-un cot, speriat el însuşi că făcu o mişcare; îndoi un genunchi, apoi pe celălalt, şi iată-l în picioare, drept afară din targă. Se apleca, oprindu-se o clipă doar să-I spună lui Iisus cu ochii lăcrimaţi: „Mulţumesc!“

Atunci şi mulţimea uită ce strigase mai înainte şi acum, nebună de entuziasm, de încântare şi de nădejde, izbucni în osanale ce păreau a fi răcnete: „Fiul lui David, lăudat să fie Domnul, Fiul lui David“!

Iisus dovedi acum că a vindecat şi sufletul şi trupul, şi-n timpul acelei izbucniri, în timpul acelor laude şi binecuvântări,

57 Texte în limba aramaicâ — „Ma, hu denemor limerasseld, sebukim hack

khobach!“: „Iertate îţi sunt păcatele!“; „O! enemor khum sabarsak weteiyel!“: „Scoală-te şi umblă!“.

209

Hanon, cu patu-n spate, trecu prin mijlocul mulţimii întocmai ca un rege. Acum, da, acum i se făcea loc să treacă, cu paşi mari, cu lacrimile pe obraz, încă zăpăcit, dar cu zâmbetul pe buze. Femeile, mai sperioase, se dădeau în lături. Ţineau palmele la gură, ca să nu strice tăcerea ce se aşternu.

Fariseii întoarseră capul şi se retraseră tiptil sub umbra unui sicomor, căci acolo erau mai apăraţi de ochii gloatei, unul se ruşina de celălalt, nici ochii nu-i ridicau, li se părea că încă stă-n văzduh braţul lui Iair, ameninţând. Ce-ar trebui să facă acum? Nimic altceva decât să iasă unul din rândul lor, să întindă iar un braţ înspre Iisus strigând şi recunoscând: „De data asta ne-am înşelat, acesta este Hristos, Fiul lui David, veniţi să ne închinăm împăratului nostru Hristos.“

Dar n-aveau fariseii atâta curaj în ei, nu întinseră braţul şi nici nu au strigat. Fiecare din ei îşi trase ceva mai mult peste faţă vălul turbanului. în jurul lor, stăteau capete plecate şi buzele erau mute.

Apoi o şoaptă: „Să mergem, Jutabel“; vorbise Ben-Setah.

Şi fariseii porniră, au ieşit pe poartă afară, cu capul în jos şi foarte ruşinaţi, căci toate privirile îi urmăreau.

— De ce mergi aşa încet, nu vrei să ne mai ducem la Heser, împreună?

— Să mergem, Iair, să mergem!

Pe drum n-au vorbit nimic nici de Iisus, nici de Hanon.

Ce linişte, dar şi ce ruşine pe farisei, căci nu se puteau opri ca să se uite după Hanon, îl urmăreau cum umbla, cum ţinea patul în spinare, nu se clătina, nu se poticnea, nu se oprea, nu vedea pe nimeni, se uita înainte şi lacrimile îi curgeau pe obraz.

210

Deşi încremeniţi, fariseii nu voiau să pară emoţionaţi. Unul din ei tuşi şi spuse cu nepăsare:

— Sunt unele exaltări impuse privitorilor, cu puterea pe care o are Iisus de a produce iluzii, manifestări confuze ale unor minţi bolnave, ce poţi spune? Şi neştiinţa lui l-a făcut să dea din umeri cu nepăsare.

Pe măsură ce se apropiau de casa lui Heser, toate acele întâmplări petrecute cu puţin înainte intrau în umbră, căci pe Iair îl învăluia durerea lui de tată, grija, groaza. Şi şopti, destul de încet:

— Mi-e frică, mă gândesc doar la rău, e singurul meu copil, şi e presimţirea mea de tată. Fetiţa mea, Dahila mea, numai pe ea o am şi n-are decât 12 ani, nici n-a trăit...

Nu era prea departe Heser, sta lângă vamă, deci aveau de mers pe uliţa Porumbeilor, pe calea largă, pe uliţa Palmierilor, încă un mic drum bolovănit şi întortocheat şi erau acasă. De-a lungul uliţelor, de o parte şi de alta, vârâţi înspre uluci, erau doar cerşetori cu scafa-n mână, rămaşi slăbănogi din frigurile rele. Aceleaşi friguri o scutură acum şi pe Dahila; cu coada ochiului, Jutabel se uită la Iair. Sărmanul, îngrozit, întoarse capul ca să nu-l vadă, căci dacă de moarte ar scăpa Dahila, nu scăpa de ologeală. Iair grăbea pasul, Jutabel abia de se mai ţinea după el.

Vindecătorul, Heser, tocmai pleca la altul. O, altul, acest altul poate să mai aştepte, el, Iair, mai marele Sinagogii, el, fruntaş în Capernaum, fariseu temut, el trebuia să treacă mai înaintea tuturor, chiar în cazul bolii. întâi să vină la Dahila, acum, numaidecât. Să ia degrabă fiertura lui de buruiană şi să vină, să n-o mai doară capul, să nu mai geamă, să nu-i mai ardă fruntea copiliţei.

Ei se întorceau toţi pe drum, mulţimea alerga spre mare. Unde se ducea, dacă nu s-asculte pe Iisus? Vraciul se uită la Jutabel, apoi îndrăzni:

211

— învăţătorule, cine să fie acest Iisus, căci are mare putere? Să fie cu adevărat Fiul lui David, aşa cum crede tot poporul? Merg toţi să-I asculte cuvântul.

Jutabel tocmai schiţa un râs batjocoritor, dar Iair i-o luă înainte şi-i răspunse:

— Merg toţi ca s-audă cuvântul lui Iisus? Să meargă, ce ne pasă nouă? Ce-mi pasă, la urma urmei, dacă poporul crede sau nu că e Fiul lui David? Să-i înveţe pe oameni cum vrea, şi ce vrea, ce-mi pasă mie acum că oamenii pe care îi păstoresc or să asculte mai mult de Iisus decât de Moise? Să asculte fiecare de cine vrea. Când Dahila-i bolnavă, eu nu mai păstoresc decât durerea mea.

Aşa vorbea un fariseu copleşit de grija casei lui.

Heser nu mai întrebă nimic, măcar că voia s-audă altceva. Au ajuns. Când Heser s-a apropiat şi a privit-o pe Dahila mai de-aproape, tresări. Cunoştea semnele, desigur, nu-s frigurile obişnuite, ci frigurile negre, care mănâncă sângele şi slăbeşte inima.

— Ce zici? întrebă Iair nerăbdător.

— E boală grea, nu te speria, dar s-a adâncit în sânge. Neîndoios, voi face tot ce ştiu, dar ce ştiu eu? Atât cât ştie orice bătrân din locurile noastre, iar leacul pe care l-am adus cu mine nu-i foloseşte prea mult. Trebuie altceva, să fierb frunze de cedru, să iasă o băutură amară şi să arunc în ea şapte frunze de finici şi şapte cuie scoase din şapte poduri vechi⁵⁸. Din zeama aceea verde şi amară voi da fetiţei să bea de două ori pe zi câte-un pahar întreg. O să se liniştească, nădăjduiesc.

Jutabel a stat la Iair până s-a întors vraciul cu băutura ce-o pregătise. Fetiţa, preţ de un ceas, s-a liniştit cu adevărat. A închis ochii şi nici n-a mai gemut.

Iair aştepta şi el să vadă dacă se mai pierde din căldura

Poduri vechi = text de vindecare extras din Talmud, Viaţa fizică, Sabat, 67 a.

212

arzătoare şi dacă Dahila va cere să bea apă. Ar fi semn bun, dar apă n-a cerut, şi fiind ceva mai liniştită, Iair plecă spre mare.

Dar nici n-au ajuns bine, când un slujitor dig casa lui Iair i-a ajuns din urmă, alergând şi gâfâind. Era tare speriat, curgea o năduşeală groasă pe obrazul lui încins precum coaja unei rodii:

— Stăpâne, vino, vino, Dahila e mai rău! şi plângea sărmana slugă.

Iair s-a uitat la Jutabel, căci era nădejdea lui acest omjutabel, spătos şi orgolios. „Vino, te rog, vino cu mine“. Era a treia oară că îl voia cu el.

Iată-i din nou spre casa lui Iair. în adevăr, Dahila era rău şi Iair, bătrân, fără ani, sta aplecat peste aşternutul ei strigând-o, ca să ştie că n-a murit şi poate să mai deschidă ochii. Dar Dahila nu deschise ochii şi nici nu ştiu că cineva o striga. În lumea în care părea că intrase nici nu auzea, nici nu vedea şi nici nu ştia că tatăl ei este aproape. Simţirile ei erau moarte, gemea.

Tamara se tânguia cu groaza unei mame:

— O, Iair, spune şi tu ce-am mai putea face, ce încă n-am făcut, spune?

El tăcea şi nu ştia dacă a înţeles vreo vorbă din câte a spus Tamara. S-a îndreptat spre Jutabel:

— Spune atunci tu, Jutabel, ce-am mai putea face? M-am gândit la vrăjitoarea Tuh ce stă-n bordeiul alăturat de casa lui Rahum, dar ce va zice lumea când tocmai Iair, care acum un an a poruncit ca Tuh să fie bătută cu nuiele, ca să se lase de îndrăcita meserie, pe care Moise şi proorocii o ţin drept o blestemăţie, ar porunci acum să fie adusă în casa lui? Ce-ar zice lumea acum, ca tocmai el s-o cheme? Desigur, nu mă mai pot gândi la Tuh, dar mă gândesc la Zerah, e altceva Zerah. Ea are leac de friguri, tu ce zici, Jutabel?

— Eu zic ca tine, Zerah se pricepe în felul ei, ştie ce are de făcut!

213

Le-a zis cu jumătate de gură, căci pentru Dahila nu mai era scăpare, vorbea ca să vorbească.

Iair s-a mai luminat puţin, că totuşi mai era ceva de încercat. A bătut din palme şi prin colţul ridicat al perdelei se arătă o mică roabă.

— Te du degrabă...

Mai mult nu mai putu spune, şi Tamara, mai tare, căci ea îşi ţinea firea, dădu mai departe porunca:

— Te du degrabă şi cheamă pe Zerah aici.

Bătrâna Zerah se uită la bolnavă, îi luă mânuţa-n palmă, încercă încheietura, ridică pleoapa dreaptă, apoi pe cea stângă, se uită în albul ochilor, apoi luă deget după deget, le-ndoi, le suci, îi suflă peste obraz, şi apoi, lăsând braţul uscat pe cearceaful neted, oftă din adânc şi zise:

— Nu pot să fac nimic.

Jutabel tresări, tresări şi Tamara, căci soarta vorbise, nu Zerah. Tamara se uită-n ochii ei:

— Hai, spune, cât îmi ceri? Tocmeala e a ta, apucă-te de lucru şi nu mai întârzia, fă repede ce-ţi trece prin gând să faci.

Dar Zerah se sfii:

— Eu n-aş face tocmeală, stăpână, căci nu ştiu dacă până la urmă e chip s-ajungem la tocmeală. Eu iau bani pentru viaţă, dar nu ca s-o îngrop.

Tamara nu-i luă vorba în seamă şi nici n-a înţeles-o, căci altfel ar fi răcnit de groază. La fel şi Iair. N-au înţeles bolboroseala ei, credeau c-aşa e Zerah, de felul ei, prea prăpăstioasă. La fel îi minte pe toţi ca să-şi mărească faima. Aşa credea şi Tamara, aşa voia să creadă, dar Zerah, vai, spunea doar adevărul. Bătrâna se temea să-şi ia o sarcină, căci vedea bine că boala nu-i spre vindecare, şi apoi avea dreptate Zerah. Iair nu era un om de rând, el era o căpetenie, şi de s-ar întâmpla să moară fetiţa lui, nu i-ar găsi ei vina că este vrăjitoare şi n-ar muri ea strivită între pietre?

214

La ce i-ar folosi atunci tot aurul pe care l-ar primi?

Zerah la boală şi la moarte se pricepea. Ce nu văd alţii, ea ghiceşte. Şopti acum, cu ochii la copilă:

— Nu pot, stăpână, nu pot, sunt friguri negre, eu nu am leac pentru ele, mi-e frică.

— Hai, spune.

— Nu pot.

— Îţi poruncesc... Zerah ridică ochii:

— Eu ce-aş putea, stăpână, nu-i este de folos.

Dar orice spunea Zerah, oricât s-ar apăra, până la urmă trebui să facă aşa cum a voit Tamara.

Jutabel îi făcu semn ca să primească, să nu îi ia nădejdea mamei.

— Bine, mâine în zori de zi voi lua un cuţit de fier şi voi alege un trandafir sălbatic, care să n-aibă nici crenguţe uscate, nici frunze. într-o tulpiniţă legată c-un fir alb, voi face o crestătură şi voi zice: „îngerul celui veşnic în flacără s-a arătat.“ A doua zi, o altă crestătură: zicând cum zise Moise: „Mă voi întoarce să văd ce este acel rug aprins.“ A treia zi, la altă tulpiniţă, o altă crestătură: „Jahve pe Moise l-a văzut când s-a întors.“ Apoi, tăind măceşul, culcându-l la pământ, voi striga: „O, tufiş, aşa cum altădată ai stat de faţă la focul lui Anania, Misail şi Azarie, mergi şi acum şi fii de faţă la boala Dahilei, fiica lui Iair şi a Tamarei, şi împrăştie boala ei de friguri, să nu mai fie!“.

Apoi, Zerah continuă:

— Voi scoate firul alb încolăcit de pe tulpiniţă şi-l voi aduce Dahilei, să-i fie prins de cămăşuţă. Atâta am eu de făcut, dar e nevoie de trei zile, mai spuse ea, făcând semn că nu crede că Dahila va mai trăi trei zile de astăzi înainte. Pentru osteneală, ea a cerut ce vrea Tamara să îi dea, aşa, ca să zică că a cerut ceva, şi a plecat, ca mâine în zori de zi să fie lângă tufiş, cu şiretul alb de trei ori împletit şi răsucit.

215

Plecând pe scară, Zerah se-ntoarse înspre Jutabel Ben-Eber, ca să-i şoptească:

— îmi trebuie trei zile, stăpâne, ca să crestez un trandafir, şi nu ştiu nici dacă va trăi măcar o zi, ca să pot începe.

S-a mai uitat o dată la Dahila, a dat din cap şi a părăsit odaia. Dahila sta cu ochii închişi, cu mare fierbinţeală, nici pic de năduşeală pe pielea ei, ce sta lipită pe oase ca jarca⁵⁹ unei fiare.

Moartea era lângă Dahila, încă puţin şi o va strânge în braţe. Tamara era năucă, nu putea nici să plângă, şi spuse într-o doară:

— S-aducem preoţii să-ncerce, sunt rugăciuni anume pentru friguri, poate c-ar folosi.

Jutabel se uită la Iair, el dădu din umeri. El, fruntaş, el, paznicul credinţei, el, şeful Sinagogii, să dea din umeri când i se spune ca să-ncerce cu rugăciuni? Nu credea în puterea rugăciunii, nu credea în Jahve, ajutorul? Iair era prea zdrobit ca să mai creadă în ceva, el credea în ce vedea şi vedea că i s-a topit fetiţa şi nu-i nici o scăpare, credea în durerea lui, iară durerea lui era nemărginită.

A ieşit afară să plângă în voia lui; Tamara mai mult se stăpâni, chiar de spun evreii că o femeie n-are suflet, căci lui Adam, nu Evei, i-a dat Jahve din duhul Lui o licărire de credinţă, care era mai degrabă în Tamara, decât în Iair. El ştia doar să plângă, ea ştia şi să se roage.

Deodată, Tamara se ridică, îşi puse vălul peste cap, deşi era miezul zilei; Sinagoga e casa de rugăciune, se va duce, căci nicicând o inimă de mamă n-a fost batjocorită de Jahve!

Ieşi pe uşă afară, ca o mamă, s-a agăţat de mila lui Jahve. Jutabel plecă şi el la mare, să-i întâlnească pe Simion şi pe Manasse, dar nu mai era nimeni. Se uită împrejur. Un om ce-şi ducea oaia înspre deal îl întreabă ca despre ceva firesc:

Jarcă = piele de oaie în stare proastă.

216

— Pe Iisus îl cauţi?

Ca să-i răspundă ceva, zise „da“.

— A trecut cu ucenicii spre celălalt ţărm.

Capitolul 9

Învierea fetiţei lui Iair

Trecu o noapte.

Jutabel, de cum se sculă, se duse din nou la Iair. Deafară, o auzea pe Dahila cum gemea şi cum ţipa, se zvârcolea în ghearele morţii. A suit treptele în grabă; ieri, Dahila era fără mişcare, dar azi nu stătea deloc culcată, se arunca jos din pat, se smulgea din braţele Tamarei, s-azvârlea iar în aşternut, se zbuciuma ca-ntr-un război. Iair, la fel cu ea. El răgea, urla, striga, îşi bătea pieptu-n pumni, era gata veşmântul să şi-l rupă, dar îl opri Jutabel, să nu grăbească ceasul când chiar va trebui s-o facă, aşa cum cerea Legea, atunci când moartea era în casă.

Tamara îşi strângea copiliţa-n braţe şi-l certa pe Iair:

— Fii tare, Iair, şi fie-ţi milă şi de mine, nu pot lupta cu amândoi. Dacă Jahve vrea să ne ia fetiţa, doar n-ai să te răzbuni, şi nici să-i ceri vreo socoteală. Mă vezi că sunt în pragul deznădejdii, dar trebuie să lupt pân la sfârşit, oricât de mari primejdii ar fi. Ajută-mă să ţin fetiţa să nu se zbată, sau mai degrabă du-te, aleargă iar la vindecător, sau chiar şi la vrăjitoare, la oricine ţi-ar da prin minte, măcar un ceas să mai trăiască, un ceas să mai

218

îmi strâng copila-n braţe. Degrabă, adu-i de la vreun priceput în boală o băutură s-o liniştească; şi-atât e bine, dacă nu e chip s-o tămăduiască.

Iair iar se duse, ştia prea bine că Dahila a şi intrat în moarte, dar plecă, să nu apuce întâiul horcăit.

Nu, era prea mult pentru un tată.

Jutabel Ben-Eber se gândi că şi de-ar sta mai mult în casa lui Iair, la nimic n-ar folosi, căci Dahila se zbătea acum din ce în ce mai epuizată.

Jutabel plecă.

Ştiau cu toţii că Dahila va fi moartă mai înainte de a apune soarele.

Iair fugi de acasă, a fugit să nu fie lângă ea când va închide ochii. A fugit fără să ştie încotro s-apuce, la cine să se ducă. Heser s-a arătat neputincios, la fel bătrâna Zerah, la fel şi ruga Tamarei. Iair alergă pe drum fără un ţel, la cine? Fugea de moarte, fugea de durere, precum ar fugi o fiară ce-şi poartă în trup săgeata otrăvită. Deodată se opri, ce i-a spus Tamara? Uitase ce i-a spus.

Parcă îşi aducea aminte că îi ceruse s-aducă un vindecător. Iară pe Heser? Să nu mai fie nimeni altul? Ce poate să-i mai facă Heser? Să mai caute vreo vrăjitoare? N-ar fi prea târziu? La cine să se ducă, la cine? Unde? Unde să găsească omul ce-ar putea din boala rea pe Dahila s-o scoată? Unde, în tot Capernaumul, ar putea găsi un om care să aibă deodată şi milă şi putere! S-a oprit. Un Om a zis? A tresărit şi a stat locului. Pământul se învârti cu el, l-a prins o ameţeală, a închis ochii... Un Om? Un Om a zis? Un om ce-ar avea putere să-i vindece fetiţa. „O! Dar ce nebun am fost, nebun şi orb, Dahila moare în braţele Tamarei, când Iisus ar putea s-o vindece doar c-un cuvânt!“ De toţi îşi aducea aminte acum, de Jehotzedek, de Asaf, de Zakkai, de Hanon, de fiul lui Baruh, de Isaac, de atâţia paralitici şi orbi. Şi-a luat obrazu-n palme şi sufletul îl chinuia. O! Ce ruşine, el îşi omora fetiţa, el,

219

tatăl, el a fost atunci acel nemernic care L-a batjocorit pe Iisus, chiar ieri de dimineaţă, de faţă cu mulţimea, în ograda lui Petru şi în casa vameşului Matei. Şi când l-a vindecat pe Hanon, cum dar ar mai îndrăzni să-L roage pe Iisus să vină în casa lui? Mai mult decât oricare altul, el a ţipat că Iisus e un înşelător, că îşi râde de pescari, că huleşte! Cu braţul lui întins L-a arătat pe Iisus ca pe un făcător de rele. O, ce ruşine, ce ruşine, acum ar fi vrut din nou să întindă braţul şi să o arate pe Dahila bolnavă. Iisus S-a îndurat de toţi ologii, de toţi orbii şi n-o să vrea să se îndure de o biată copiliţă? De vină e el, Iair, şi numai el. în casa lui Matei vameşul cu ură L-a defăimat, şi-acum singura lui nădejde s-a dus. Cum ar mai îndrăzni să îl mai roage ceva pe Iisus, cum? De trei zile, de când e Dahila bolnavă, cum de nu s-a gândit la Iisus? Acum plătea pe limba lui, plătea insultele pe care I Le-a adus.

Şi-acum i-ar trebui Iisus, îl vrea pe Iisus, are nevoie de El. El îşi omora copila, nu boala, nu exista boală pentru Iisus! Nici una. El, Iair, o băga pe Dahila în mormânt, el, tatăl, cu necredinţa lui, cu bârfa lui. Ce-ar mai putea face încât copila lor să trăiască? Cum ar putea îndrăzni să-L aducă pe Iisus în casa lui? Pe cine să roage să vorbească cu Iisus, să-L înduplece? A fost vreun nenorocit care să fi venit la El să fie tămăduit şi n-a putut, sau nu a vrut? A spus cuiva vreodată: „nu pot Eu, nu am putere?“ Doar oricine vede că e puterea-n El. „Ce să fac, să stau în drum, în timp ce Dahila trage să moară? Să merg la Petru să-L caut pe Iisus? Să îndrăznesc, şi uitându-mă în ochii Lui, ce i-aş spune? Cum aş putea începe eu, cel care L-am arătat cu degetul spre defăimare, acum să-L rog să îmi facă un bine? Va vrea oare Iisus să mă ierte? Cum să mai pot îndrăzni? Poate mă va mustra de faţă cu poporul. Dar, la urma urmei, şi dacă m-ar mustra, eu tot trebuie să încerc. Iisus era acum singura nădejde, şi de mă va ruşina, şi de mă va alunga, eu tot voi încerca să-L aduc la Dahila.“

Şi se ruga: „Doamne, apleacă-te şi spre durerea mea!

220

Priveşte-l doar pe tată, nu şi greşeala lui!“

La casa mică a lui Petru, portiţa era deschisă. Se uită în ogradă, acolo era barca, şi pe barca aceea răsturnată a stat Iisus, când Iair I-a spus vorbe de ocară. întreaga lui ticăloşie îi sărea acum în ochi. A rămas împietrit, căci azi nu mai semăna cu ieri, şi un pas nu mai era în stare să facă. Dar Dahila era pe moarte! Trebuia să lase sfiala la o parte, să plângă, să cadă în faţa lui Iisus, să-L roage, să-ncerce să-I spună orice i-ar da în gând, numai să vină lângă Dahila. Dacă Iisus era Fiul lui Dumnezeu, va fi şi milostiv, se va îndura de el.

A intrat în curte.

O femeie întindea o frânghie, ţinută de un copil la celălalt capăt. A întrebat-o de Petru. I-a răspuns că nu era acolo şi nici chiar în Cetate. De cu noapte, plecase cu învăţătorul şi câţiva ucenici spre celălalt mal al mării. N-a ştiut să spună când se întorc; drept răspuns, Iair s-a întunecat la faţă. O deznădejde s-a aşternut în sufletul lui, ce nu mai cunoştea margini. Să nu fie aici? Nici o clipă nu s-a gândit la asta. Tocmai acum, în clipa când Dahila murea, El să fie dus din Cetate? Aşa a vrut oare Dumnezeu? Simţea că înnebuneşte, îi ardea fruntea, inima îi bătea. Nu s-a aşteptat la asta, şi-acum ce să facă? S-aştepte iar o zi întreagă, poate două, şi în timpul ăsta ce făcea Dahila, ce făcea Tamara? Şi el, Iair, unde să se ducă? Nu mai voia pe nimeni să aducă, numai pe Iisus. Să-l cheme pe Heser iar, să se ducă la vrăjitoare, după ce a nădăjduit în Iisus? Nu, nu se mai poate, şi cum să se întoarcă acasă singur, fără nimeni? Ce să facă să nu o vadă pe Dahila cum se pierdea?

A stat locului şi a plâns, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Dar cum femeia şi copilul erau cu ochii aţintiţi asupra lui, s-a ruşinat şi degrabă a ieşit pe poartă afară. Simţea o greutate în picioare, nisipul mării îi părea pietriş, s-a dus din nou pe ţărm. Stătea prostit pe mal, cu ochii înspre zare. Unde să mai meargă, să

221

rămână pe loc, s-aştepte? Cât s-aştepte? O zi, două, până când? Se hotărî să se întoarcă acasă, dar capul îl întorcea mereu spre mare, nădăjduind să vadă barca lui Petru cu pânza ei verzuie, cum nu-i a nimănui. Deodată, a tresărit, se ivise de departe o barcă, dar pânza era albă, nu era a lui Petru.

Se duse acasă, unde o găsi pe Dahila în umbra morţii, din fiertura de buruieni făcută ca să doarmă nici o nevoie nu mai avea acum. Dahila îşi dormea adânca agonie, iar Iair era îngrozit. A întors capul, ca să nu vadă cât putea să-i fie de uscată pielea şi carnea de topită pe oase şi strângerea de buze pe care o vezi la orice mort. A plecat din nou la mare, zăduful n-avea nume, ardea. Pământul pe care alerga ardea, ardea şi nisipul mării, dar mai ales ardea inima în el.

Ajuns din nou la mare, era singur. Doar el, şi nimeni altul: vedea doar apă, nisip şi cer. Nici un om, nici o barcă, pustiu. Aştepta înfrigurat să se ivească acolo, departe, pe linia orizontului, un punct vopsit ce ar putea să fie o barcă cu pânză verzuie. Nimic, marea era tăcută şi închisă ca un obraz ce n-ar voi să vorbească. Mai liniştită decât o apă într-un pahar şi atât de nepăsătoare de zbuciumul din inima lui Iair, încât îi părea duşmană. Mâhnindu-se că nu mai era nici o nădejde, că vremea trecea, şi o dată cu ea biata Dahila, şi durerea lui..., dar ce vedea? Vedea în zare un cârd de luntre şi de bărci cu pânzele desfăşurate, ce păreau micuţe ca nişte fluturi albi, roşii, albaştri. El însă căuta una mai verzuie. Se apropiau în grup, de unde răsăriseră deodată atâtea pânze albe, galbene, albastre, care străluceau în soare? în spate se vedea alta, ceva mai argintie, şi lângă ea, o pânză ce bătea spre galben, iar spre dreapta ei, plutea o alta ca-n vis. Culoarea pânzei n-o putea vedea, dar îi părea albastră. Nu, nu era albastră, o! Doamne, acum, că a ieşit din rândul celorlalte, se vedea bine că pânza ei era verzuie. „O! Jahve, ce milă ai de mine, da, e barca lui Petru.“ Nici n-a băgat de seamă ce lume multă se adunase între

222

timp în jurul lui. Se credea singur, şi acum era tot târgul, căci dacă striga cineva „e barca lui Petru“ era ca şi cum ar fi zis „vine Iisus“ şi dădeau năvală toţi. Şi toată acea grămadă de oameni şi femei, copii se-nghesuia chiar unde bătea apa, la margine de tot, acolo, lângă Iair. Copiii au şi intrat în lac, măcar să se atingă c-un vârf de deget de lotca unde era Iisus, căci barca se apropia. Un corăbier s-a suit să coboare pânza de-o prăjină, acum începeau şi chipurile să se deosebească. Iisus era-n picioare, înveşmântat în alb. Atunci, pe Iair îl găsi un tremur la gândul că va îndrăzni să-L strige şi să-I vorbească. Năduşise, dar un vântuleţ milos i-a alunecat pe faţă, şi când Iisus s-a apropiat, din piepturile toate a ieşit un strigăt:

„Fiul lui David, Fiul lui David“. Şi a urmat înghesuiala, îngenuncherile, mâinile ridicate spre Iisus, semne de iubire, de recunoştinţă, de adorare. Erau toţi aceia care au fost vindecaţi de El mai înainte. Iisus nu mai putea să facă un pas, nu putea coborî din barcă. Oamenii doreau măcar să se atingă de poala hainei Lui, dar ce-i păsa lui Iair, trebuia s-ajungă în faţa lui Iisus. Se înghesuia, în rând cu gloata, era acum un om ca oricare altul, un om sărman, nu mai era fariseul fruntaş al Sinagogii, care cu o zi mai înainte se arătase cu braţul întins, dar ce să mai spună. Era acum un om gârbovit, sfios, tremurând şi care înainta spre barcă laolaltă cu ceilalţi. Voia s-ajungă mai aproape de Iisus. El, semeţul, el, fariseul, el, fruntaşul ce ţinea capul tare sus de prea multă mândrie, era acum doar un biet om ce-avea nevoie de Cel pe care L-a arătat ca pe un înşelător. Nu mai îndrăznea, ca altădată, să-i dea la o parte, strigând:

„Faceţi loc“! Aceia toţi, în faţa lui Iisus, aveau mai multe drepturi decât el, fariseul, să-L strige şi să-L cheme din depărtarea unde se afla, ar vrea, dar n-avea putere. Şi-a făcut totuşi loc, dacă nu cumva norodul, de la sine, s-a dat la o parte, recunoscându-l. Când a ajuns, în fine, în faţa lui Iisus, s-a aruncat cu genunchii

223

în nisip, cu braţele i-a cuprins picioarele şi le-a sărutat cu-nfierbântare, şi-a izbucnit, în fine, printre lacrimi şi sughiţuri să strige cu glas de osândit: „O, Fiul lui David, ai milă! Fetiţa mea trage să moară, te rog, Învăţătorule, vino şi-ţi aşează mâinile pe trupşorul ei ca să trăiască iar.“ Atât ar ajunge, a făcut mărturisire în public, spre mirarea tuturor, ar mai fi vrut să se acuze, să-şi ceară iertare, să se învinovăţească, dar i s-a pus un nod în gât. Ar fi vrut ca glasul lui să ajungă până la Iisus şi să-I spună: „Da, Doamne, eu sunt Iair, eu sunt acela ce Ţi-am vorbit urât de fiecare dată, eu sunt cel fără de ruşine, ce Te-am arătat ca pe-un înşelător, eu sunt mişelul cel împins ca şi de-o vrajă, din care îmi făceam o glorie, în a Te coborî pe Tine. Ce am făcut atunci seara, în casa vameşului Matei, mă roade şi m-apasă. A fost o crudă şi neiertată urgisire, vreau să primesc pedeapsa, Iisuse, după nevrednicia mea. Din mâna Ta e drept să primesc şi lanţuri cât de grele, să stau întemniţat, să nu mai ştiu ce-i viaţa decât după zăbrele, să primesc de bunăvoie orice îmi hărăzeşti, nimic nu mă înfioară, şi dincolo de omul ce s-a purtat cu Tine întocmai ca o fiară, Tu să priveşti doar pe un tată înnebunit de groază, căci unica sa copilă se zbate-n gheara morţii. Pe tată cruţă-l, Doamne, iar pe fariseu să-l pedepseşti aşa precum voieşti!“ Şi a izbucnit în plâns.

Iisus i-a zis blând:

— Să mergem, Iair, să mergem să o vindec..., şi-au pornit la drum. Iair era ceva mai înviorat şi de-ar fi fost doar numai ei doi, degrabă ar fi ajuns acasă, dar lumea asta toată adunată era o piedică în mersul lor. Se străduiau, ei, ucenicii, să-i înlăture pe cei ce prea se îmbulzeau, dar cei goniţi se întorceau pe altă parte şi nu puteau scăpa de ei. Unii ţineau calea-n faţă, alţii pe la spate, se furişau măcar puţin să îl atingă sau să-L zărească sau graiul să-L audă, atâta le-ar ajunge. Nu îi cereau minuni, dar voiau să-L vadă, să-L asculte. Lui Iair îi părea că stau în loc şi numai Dumnezeu ştie cât ar fi dorit s-alerge, să ajungă la vreme.

224

Şi-abia erau pe calea largă.

În timp ce el se tulbura de-atâta încetineală, vedea cu spaimă venind spre el trei bărbaţi ce îi erau atât de cunoscuţi. Erau trei din robii lui, prea bine cunoscuţi. A început să tremure. Ce căutau acum pe drum, cine i-a dezlegat de grija pe care o aveau în casă, când Dabila trăgea să moară, de ce au părăsit-o? De ce sunt ei pe drum, acum? O, Doamne, a înţeles prea bine Iair de ce, dar nu voia să creadă! Nu voia să creadă! Nu cumva, ştia, da, da, veneau spre el, ca să îl cheme, să-i spună că totul s-a sfârşit cu Dahila. Iair nu se mai îndoi o clipă că aceşti trei oameni veneau să-i spună: „Dahila a murit“. Aceasta-i ştirea pe care o aduceau, da, da, o alta nu putea să fie, îi privea cu groază. Nu încăpea nici o îndoială, pe el îl căutau cu chipuri atât de mohorâte, şi când au venit îndeajuns de-aproape, aceştia i-au şoptit:

— Stăpâna noastră ne-a trimis să-ţi zicem că fiica ta e moartă. Să nu mai superi pe învăţător, căci s-a sfârşit.

A ascultat cu ochii închişi, înmărmurise, era năuc, Dahila a murit! A murit! Era vreun om în preajma lui ca să cuprindă şi să înţeleagă aceste trei cuvinte: „Dahila a murit“? El, unul, nu le înţelegea, sau dacă le-a înţeles, nu încăpeau în el, nu încăpeau în inima lui. Nici un geamăt, nici un cuvânt, nici strigăt, nici lacrimă, şi totuşi era încă viu, nu prea ştia prin ce întâmplare. Ar fi vrut durerea lui nici să mai crească şi nici să se micşoreze. Să rămână aşa cum o simţea acum, şi el se întrebă: „Aşa-i oare durerea pentru toţi, când e nemărginită vine în suflet ca un cumplit îngheţ?“

învăţătorul s-a uitat la el şi-i spuse liniştit:

— Nu te teme, Iair, crede numai.

Voia să îi răspundă că oamenii aceştia sunt slugile din casa lui şi c-au venit anume să-l vestească că i-a murit fetiţa. Şi atunci, ce să mai creadă, în ce şi în cine? De ce? Fetiţa a murit acum, e vorba de lacrimi, şi lacrimile nu vor să curgă. Nu-i vorba de

225

credinţă, dar din gâtlejul lui uscat nu mai ieşea nici un sunet.

A doua oară îi spuse învăţătorul:

— Crede!

Da, să creadă, dar nu înţelegea. Oare tot pe loc stăteau, nu, căci s-a trezit că mergeau cu toată gloata după ei. Şi încotro era împins, spre casa lui, de ce? Dahila era moartă, de ce mai vine învăţătorul?

Şi cum să-i spună că nu mai era nevoie, că nu mai trebuia să vină, şi lumea asta toată, de ce se ţinea după ei? Unde se duceau cu paşii târşiţi ca după un rege? De ce nu pleacă nimeni? De ce nu e lăsat în pace? Dac-ar fi plecat aceia toţi, simţea că ar fi putut să plângă. Ar fi voit poate să nu vadă cum plânge un fariseu când era un tată nenorocit.

Au ajuns şi acasă. Iair tremura ca varga. Moartea sta în faţă, cine se mai îndoia dacă sărmana lui copilă era sau nu în viaţă? Ce zarvă-n jurul porţii, ce tânguieli, ce bocete, amestecate cu sunete de flaut!

Iisus le-a poruncit la toţi să tacă, să tacă flautul, să tacă bocitoarele şi să plece toţi.

— De ce atâta zarvă, daţi-vă la o parte, de ce vă tânguiţi? Lăsaţi-ne să trecem.

Ei s-au luat după Iisus, ca să intre în casă o dată cu cei trei ucenici, Petru, Ioan şi Iacob. Bocitoarele au încetat jelirea, dar flautiştii şi toţi ceilalţi, care nădăjduiau un câştig din îngropare, au început să bârfească şi strigau în urma lui Iisus:

— Copila este moartă, cum să nu fie zarvă? Iisus le-a zis:

— Copila n-a murit, ci doarme.

— Doarme, cum? Noi nu ştim ce e somn şi ce e moarte? Şi au început să râdă.

Iisus se apropie de patul copiliţei, îi luă mâna ei rece în mâna Lui şi îi şopti uşor:

226

— Talita, cumi!⁶⁰

Deodată, sângele a năvălit în obraji, au fost de-ajuns două mici cuvinte şoptite la urechea ei şi de îndată Dahila clipit din ochi, a răsuflat adânc, a deschis ochii, a mişcat buzele şi inima a început să-i bată cu toată tinereţea ei. S-a ridicat, s-a frecat la ochi, s-a uitat mirată în jurul ei şi deodată au strigat şi părinţii, şi robii, şi ucenicii:

— Trăieşte!

Iair a răcnit, o dată cu Tamara:

— Trăieşte!

Şi Dahila, dând plapuma la o parte, se azvârli la pieptul lui Iair, strigând:

— O, tată!

Când i s-a povestit lui Jutabel că Iisus a înviat-o pe Dahila, din gura lui nu a ieşit decât un singur şi acelaşi cuvânt: „Nu se poate, nu se poate, nu se poate!“

Nu se gândi că pentru Iisus era un lucru cu neputinţă, ci „cu neputinţă“ era faptul ca Iair să-L fi chemat pe Iisus ca să-i vindece fetiţa!

De aceea se plimba prin odaie şi nu răspundea fariseilor care-i aduseseră vestea decât prin cuvintele: „Nu se poate, nu se poate!“

Totuşi, cei ce-i stăteau în faţă acum erau bărbaţi serioşi, ei ştiau ce spun, ba chiar îi răspundeau lui Jutabel „că au văzut-o în poarta casei pe fată, povestind şi altora, cum a fost!“

Când Jutabel a ajuns la casa lui Iair, Dahila era într-adevăr în grădina casei lor şi povestea cu nevinovăţie cum i-a zburat sufletul spre cer, cum a simţit deodată că e trasă în jos şi apoi cum sufletul i-a intrat din nou în trup!

Jutabel a întrebat-o:

60 Talita, cumi! = text în aramaică: „Fetiţo, scoală-te!“

227

— Dar tu ai fost cu adevărat moartă? Nu cumva ai fost numai adormită, sau în vreun vis?

— O, nu, intrasem chiar într-o horă cu îngerii albi.

Jutabel s-a urcat sus, la Iair. Acela i-a sărit de gât atât de fericit, că nici n-a luat seama la buzele vinete şi la faţa schimonosită a lui Jutabel!

— Te gândeşti, Jutabel, că mi-am văzut fetiţa moartă, moartă, dar ce-ai? De ce nu te bucuri alături de mine?

— Dacă Iisus a vindecat-o sau nu pe fetiţă, nu ştiu, la urma urmei sunt şi morţi înşelătoare, morţi aparente, leşinuri subite, nu de asta am venit, e altceva ce îmi ocupă mintea acum, şi iată, ţi-o spun de îndată.

— Ce?

— Tu L-ai chemat pe Iisus?

— Da, eu, desigur.

— Tu te-ai rugat de El să vină?

— M-am rugat, Jutabel, era singurul om care putea să-mi salveze fetiţa, singurul, nimeni pe lume nu putea s-o facă!

— Dar Iair, eşti fariseu, uiţi asta?

— O, fariseu, da, sunt, dar sunt şi tată, şi-apoi, mi-a dovedit pe loc că are putere, şi dacă are putere, înseamnă că I-a dat-o Dumnezeu, mai înseamnă că Iisus e Omul lui Dumnezeu, e trimisul lui Dumnezeu. N-a sculat-o din morţi, a înviat-o, Jutabel, a în-vi-a-t-o!

— Aşa crezi tu, dar Iisus a spus că numai o scoală din somn.

— Da, ca să arate ce uşor e pentru El să învieze pe cel ce a murit, o simplă trezire din somn prin: „Scoală-te!“ Bine, şi tu ce vrei?

— Să spui la toată lumea ce-a spus Iisus: „N-a murit, ci doarme!“

— Am auzit eu bine, îmi ceri cu adevărat să-mi bat joc

228

de Iisus, şi de durerea mea, şi de minunea ce-a făcut-o? Sunt eu un om de rând şi fără judecată ca să-mi spuneţi voi: „aşa să faci“, şi eu să vă ascult, sunt eu batjocura cetăţii şi nu ştiu ce e somn şi ce e moarte? După ce mi-a înviat fetiţa, eu să ies în târg şi să strig că n-a înviat-o, ci doar a trezit-o din somn? îţi dai tu seama ce îmi ceri, Iisus, pe care-L cred că e Messia, să fie astfel de mine nesocotit şi bârfit? Să ies în faţa mulţimii adunate la poarta mea şi să strig că am fost înşelat? Dar ce-aţi crezut despre mine? Că sunt o secătură? O lepădătură, că n-am nici suflet, nici iubire şi nici nu ştiu să deosebesc ce-i viaţa şi ce-i moartea? Am fost ca tine odată, mă îndoiam de puterea lui Iisus, aşa era învoiala noastră, ne temeam să nu ne înşelăm şi strângeam ochii să nu vedem. Fără moartea copilei mele aş fi şi astăzi un păcătos. Acuma însă ştiu, Iisus e existenţa mea, lumina mea, Dumnezeul meu..., de ce râzi, Jutabel? Dacă ar vindeca-o pe Bilha, ce-ai zice? Minciunile pe care le-ai spus la Sital, în casă, să le spun şi eu, n-a fost de ajuns tot răul şi toată necuviinţa noastră de până acum? L-am spionat, L-am iscodit, L-am bârfit, L-am ocărât cum am putut mai bine, şi azi roşesc de vorbele pe care I le-am spus. Am fost de fiecare dată acolo unde ştiam că se opreşte, anume, ca să-L micşorez şi voiam să mă arăt om mare şi puternic şi vrednic fariseu! Voiam cu orice preţ să fiu un stâlp aici, în Capernaum, alături de tine. Am fost trufaş şi mi-e ruşine, un nemernic. Vedeam cu ochii mei minunea şi îndrăzneam să strig că nu e adevărat, de ce n-am vrut să văd? De ce am întors ochii, de ce n-am strigat slavă, în loc să strig mereu „minciună“, de ce, de păcătos ce-am fost! Am fost o călăuză oarbă pentru popor, cu inima împietrită şi cu o simţire de călău, îmi e ruşine de mine, de cel care am fost până ieri!

— îmi pare rău de tine, Iair, spuse Jutabel.

— Nu, să nu-ţi pară, curând vei face şi tu ceea ce fac eu acum, uite, îmi lepăd haina mea de fariseu, aici e ketonul şi

229

agalomul, uite, ia-le, gata, am isprăvit! N-aş putea să duc o viaţă dublă, să stau cu voi, să aud insultele voastre, şi pe de altă parte să mă închin Lui, să roşesc că mă socotesc încă fariseu, ar fi prea mult lucru.

— Fariseul din mine s-a trezit! Destul, Iair, destul! Te blestem să fii printre bogaţii ce o să sărăcească şi să flămânzească! Să nu ai parte nici de un mic bordei, aici, în Capernaum! Să înduri o sărăcie mai aspră decât a lui Iov, să dormi pe paie şi robii să te stăpânească; în loc să-ţi care sluga apă, tu să cari apă pentru ea, să nu ai parte de nici o slujbă şi să nu înghiţi cât e ziua de lungă decât cât poţi s-aduni de jos; să-ţi fie casa ultima locuinţă a dragonilor; steaua să-ţi fie stinsă în lumea norilor, să laşi în urma ta un petec gol şi pustiit, cadavrul tău să fie aruncat la şerpi şi argintul să ţi-l pierzi. Mormântul tău să nu-ţi fie decât un cuib cu mătrăgună şi zârnăl⁶¹. Să fii blestemat de Gabrid, de Serafim, de Rafael şi de Macharetiel! Mort să îţi iei zborul cu aripi negre de liliac, să cazi în focul viu al gheenei în care de pe acum te oglindeşti. în mormintele din Israel să nu mai găseşti loc!

Strigând acestea, Jutabel Ben-Eber se învineţise la faţă şi, ieşind pe uşă afară, şi-a scuturat bine papucii.

61 Zârnă = plantă erbacee veninoasă, cu frunze dinţate, cu flori albe, cu fructe înformă de bobiţe negre (Solanum nigrum).

Capitolul 10

Ura lui jutabel creşte. Adunarea fariseilor în casa lui pentru acţiune

La Jutabel acasă, are loc sfătuirea cea mare.

Aceia au venit toţi. Jutabel îi alesese mai ales pe cei pe care îi ştia împotriva lui Iisus. Se gândea că va recolta impresii noi şi sincere, care îl vor ajuta.

Iată ce spuse Isachim:

— Eu mă gândesc, Jutabel, că pentru noi, evreii care îl aşteptăm pe Messia glorios şi învingător, Iisus e mai degrabă un fenomen de scandal! Cum am putea noi să-L recunoaştem pe Messia în acest Iisus, un om sărac, batjocorit de unii şi cunoscut de noi ca fiul mariei şi al lui Iosif şi să credem că El a venit din cer? Despre El s-au scris atâtea profeţii, la fel zic şi grecii de-aici, din Galileea, căci au o credinţă oarbă în filosofii lor. Tot una e un Socrate şi un Iisus? Da, e adevărat, Iisus e un model de puritate, dar pentru noi, ca şi pentru ei, nu e mai mult decât un om. Un om obişnuit, care spune parabole frumoase, cu unele învăţături din care poţi trage învăţăminte morale. Dar cine îl ascultă? Şi de

231

legi, şi de morală, şi de poveţe, suntem sătui.

— Pentru mine, care îl aştept cu foc pe Messia, acesta nu e mai mult decât un om oarecare, un om simplu. Nu pot nici să-L vorbesc de rău, de ce aş face-o? Dar dacă îl întâlnesc pe drum, nici nu mă uit la El, trec înainte. Tu ce zici, Isachim?

— Şi eu m-am gândit, şi la ce părere am ajuns? Am judecat că înlocuieşte Legea noastră cu o credinţă nouă, aşa cred eu.

A intervenit Naum:

— Eu cred că de multe ori face un mare abuz dacă pretinde că e Messia! Dar nu e Messia, nu e. Nu poate fi, că n-ar fi schimbat Legea, ca să ne silească să adorăm pe altcineva. Ori, El, Iisus, Se puse pe Sine înainte şi ne ceru iubirea absolută. Chiar la ultima Lui cuvântare, dacă vă aduceţi aminte, spunea: „Cine iubeşte pe tatăl lui mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de Mine“. Spuneţi şi voi, poţi să ceri unui om să iubească pe un străin mai mult decât pe tatăl lui?

— Aşa e, ai şi tu dreptate, dar vreau să spun şi eu ceva, zise Ser. Eu vreau să spun că religia pe care o recomandă Iisus e o religie de trăire în credinţă; pe când fariseismul nostru e o religie adevărată, prin care se împlineşte voinţa lui Dumnezeu. Religia inventată de Iisus este numai cultul unei singure persoane, pe când fariseismul e „cultul unei idei“. Aceste religii amândouă au dreptul să trăiască, dar nici una din ele nu poate să pretindă că e o religie absolută. Poate că o religie absolută e un lucru imposibil. în orice caz, pretenţia unei religii existente că ar fi o religie absolută nu se poate susţine mai ales de către acela care spune că ea există. Poate conflictul între două tipuri de religie, care nu se vor împăca niciodată, aşa mi se pare, şi aş mai adăuga că în Sinagogă există o influenţă spirituală de la care nimeni nu se poate abate; această influenţă este Tora! Este modul de exprimare a ideilor religioase şi morale din Testament sau Lege. în această lume a ideilor a trăit şi a respirat Iisus, la fel ca rabinii din toate generaţiile. Dar

232

Iisus este o excepţie, şi acest lucru îl spun şi eu. Parabola o spune numai în câteva cuvinte, şi cu ce putere de expresie, şi cu ce scurtime şi claritate!

Atunci interveni şi Rehob, omul cu privirea cruntă şi sprâncenele adunate, şi strigă plin de indignare:

— Nimic din originala Lui viaţă, din caracterul şi vorbele Sale, ca şi lumea care-L înconjoară pe Iisus, toate nu au pecetea divinităţii. Să nu fim ridicoli cu coborârea lui Dumnezeu pe pământ, ştiu prea bine cine este Iisus, şi cum s-a născut, căci eu nu eram prea departe de Nazaret când a fost copil, a mers în Egipt şi a muncit ca lucrător.

— Aici te opresc, Rei, eu am cercetat şi ştiu prea bine că n-a fost niciodată în Egipt, decât ca prunc mic, când Irod a avut nebunia să-i omoare pe toţi noii născuţi. Altceva dacă ştii, dar nu asta.

— Bine, dacă nu vreţi să credeţi, să vă spun mai departe.

— Spune.

— La întoarcerea în ţara Sa, desigur că prin jocurile magice pe care le-a învăţat a încercat să-şi exercite puterea asupra semenilor. Miracolele Lui sunt ca şi acelea pe care le execută şi magicienii ambulanţi, iar profeţiile Lui sunt aceleaşi, scoase din Profeţi şi răstălmăcite de El. Aceleaşi care au infestat Fenicia, Palestina şi Egiptul. Se proclamă Fiu al lui Dumnezeu şi-i ameninţă pe toţi care nu vor să creadă în El!

Controversele au mai ţinut multă vreme pe acelaşi ton. Rehob mai adăugă, din ce ştia, părea furios, şi mai spuse:

— Nu e numai această idee a întrupării care îmi repugnă, dar toate ideile esenţiale ale lui Iisus!

Jutabel s-a temut să vorbească. I-a lăsat pe ceilalţi, dar ar fi vrut altceva. Ar fi vrut să se revolte toţi pentru învăţăturile lui Iisus, dar n-a fost chip. Singurul lucru mai bun a fost acela pe care l-a spus Manasse, şi anume că iudaismul satisface toate cerinţele

233

omului, că nu îi dă numai o formaţie morală şi religioasă, ci şi o formaţie socială, economică, politică, toate concepţiile din lume, şi-apoi Manasse a mai adăugat că idolul lor nu o să fie niciodată Iisus, ci bătrânul învăţător Hilel.

Hilel, despre care vorbea Manasse, este acum un om ce nu se amesteca în această nouă credinţă. întâi pentru că era bătrân, dar la Sanhedrin tot mai mergea. Ne întrebăm însă cum, de ce n-a avut curiozitatea să-L cunoască pe Iisus? Ce ştim, ştim că nu s-au întâlnit niciodată şi n-au vorbit. Dar cred că fiind un om sever, cum chiar o va dovedi la judecată, în Sinedrin, se prea poate ca Iisus, cunoscându-l, să nu fi căutat nici o ocazie ca să-i vorbească. Hilel era un om fără milă, aproape crud, şi poate şi neinteresat de Iisus, şi s-a retras din noua mişcare. Ne miră însă că Hilel rămăsese idealul lui Manasse, un evreu inteligent şi cu bună judecată.

Îl găsea tot atât de moralist ca şi pe Iisus, şi în plus, umil, pacific, bun şi blând cu oamenii.

Dar se ştie că Hilel nu propovăduia ideea de a fi bun şi milos cu oamenii de rând, nici cu cei fără învăţătură, da, chiar îi ura pe oamenii simpli. Şi îi ura atât de adânc, încât el, Hilel, care trecea drept bun, drept milos etc., le spunea ucenicilor să-i „urască pe oamenii de jos“ şi chiar să îi nimicească în ziua iertării, ziua Lom Kipur, pentru că omorârea lor, în orice împrejurare, nu era nici un păcat.

Aşa vorbea Hilel, pe care Manasse îl prefera lui Iisus, aşa era bătrânul învăţător care aplica rău porunca marelui Moise: „iubeşte pe aproapele tău“, fără să fi făcut dovada acestei iubiri. Iisus n-a pomenit niciodată de Hilel, dar dispreţul lui Hilel pentru lumea obişnuită, comună era revoltător⁶². A spus ce a

62 Zârnă = plantă erbacee veninoasă, cu frunze dinţate, cu flori albe, cu fructe în formă de bobiţe negre (Solanum nigrum).

234

crezut că trebuie, după propria lui interpretare.

În dimineaţa zilei a patra a săptămânii, pe drumul Palmierilor, se plimbau împreună Ben-Setah, Gad şi Manasse. Nu le trebui privitorilor multă vreme ca să-i privească şi să le citească nemulţumirea care-i frământa. Nu părea o supărare personală a unuia dintre ei, ci mai degrabă manifestau, parcă, un dezgust de viaţă, o deprimare desprinsă din viaţa searbădă pe care o duceau aici, în Capernaum. Fiecare dintre ei îşi dorea o schimbare, dar nu în dregătoriile pe care le aveau, ci în atmosfera generală a Galileei. Fiecare dintre ei se plângea că vremurile prea s-au schimbat, că Legea nu mai era respectată, că tineretul nu mai călca în Sinagogă, că nu-şi respecta familia, că umbla fără nici o cuviinţă, că râdeau când erau în faţa Sinagogii, că nu-şi mai făceau tainicele rugăciuni, nu mai păzeau zilele de post, râdeau de sfaturile tatălui lor, nu ascultau, se împotriveau mamei şi fratelui mai mare.

Cât despre Scriptură, cine o mai răsfoia acum şi cine mai credea în ceea ce au vestit odată proorocii? Ce s-a împlinit din toate cele aşteptate? Mereu aşteptau ziua cea mare, cât să se înşele singuri? Şi ce fac acum cu cele zece porunci? Pe care o mai împlineau? Pe nici una, ce a zis odată bătrânul Moise, a fost pentru atunci, a proorocit, a dat legile, a hotărât sub pedeapsă de moarte să se respecte Sâmbăta, dar azi nu se mai potrivea!

— Da, spunea şi Ben-Setah, sunt cruzi, voluntari, independenţi, nici Tora n-o mai iau în seamă. Poate că sunt deziluzionaţi, dezamăgiţi, pentru că nimic nu se împlineşte, şi asta este cât se poate de adevărat, dar putem schimba ceva?

Manasse, înclinat spre filosofie, răspunse:

235

— Ţi-aduci aminte de acel indian care ne-a vizitat cu ani în urmă şi ne-a găsit plini de veselie, destrăbălaţi în gesturi, fără nici o reţinere vorbind tare pe străzile Ierusalimului? Viaţa sfântă care ne caracteriza altădată el n-a mai găsit-o şi a fost dezamăgit. Mai mult, treceau prin faţa Templului şi nu se sfiau să râdă sau să treacă mai departe, nepăsători.

— Dar mă întreb, spuse altul, păzitorii Templului ce făceau, nu erau acolo, ca să-i îndrume cu grijă şi chiar cu autoritate pe cei ce trec prin faţa Templului?

— Ei sunt la fel cu paza şi cu trecătorii, nu iau seama! De vrea unul să râdă, să râdă, dacă vrea să cânte, să cânte, ei păzesc zidurile, şi nu oamenii.

— Ei, şi ce facem?

— Noi, nimic, nu ni s-a dat nimic în pază. Dacă părinţii nu-şi supraveghează copiii, noi ce să facem?

— Aşa că indianul avea dreptate, că nimic nu este atât de trist ca Ierusalimul de azi. Poate că exagera, şi chiar cred că exagera, dar totuşi, după ce-am fost şi eu trimis în diferite oraşe din India, am avut acolo impresia unei absolute singurătăţi, chiar de dezolare, de tristeţe, de tăcere! Este altceva decât este Ierusalimul nostru acolo, fiecare se fereşte să facă vreun gest ce nu este de cuviinţă, potrivit locului. Şi n-ar fi nici atât de absurd, nici atât de fals a susţine că la prima impresie această viaţă, care se arată în faţa ochilor noştri veselă, este totuşi sub un anume aspect mai profundă decât putem arăta noi sau decât a văzut indianul, fiindcă este în mişcarea de care nu putem vorbi noi.

— Dar ce să facem, Gad, cum putem schimba noi ceva?

— Nimic, căci nimic nu se apropie atât de mult ca extremele şi deci e natural ca maxima agitaţie la care am ajuns astăzi să aibă o aparentă veselie, dar numai aparentă, căci ceva se schimbă şi noi nu ştim.

— Şi ce mă sfătuieşti să fac, ce pot face? Vom recurge la

236

vorba Caiafei, să punem pază de poteraşi.

— O să cercetăm împreună, dacă e nevoie, să vedem mai întâi dacă în adevăr nu sunt decât aparenţe de neorânduială sau numai excese de veselie în viaţa pe care o ducem şi în inimile şi spiritul nostru. Trebuie să cercetăm.

— Mă îngroziţi!

— E adevărul.

— Şi ce părere aveţi, ce putem face?

— E vorba să cerem noilor generaţii o purtare mai aproape de felul cum ştiau să se prezinte şi să trăiască profeţii de altădată.

— Să le impunem noi lor atitudinea profeţilor, astăzi, când îşi bat joc, zicând că fiecare anunţă altceva, şi nimic nu s-a împlinit?

— Cam aşa! La prima vedere, când nu citeşti Scriptura.

— Da, e vorba să-i stăpânim, asta o spune şi Ben-Setah. Nu e vorba nicidecum să vadă răul. Nu sunt nici eu din aceia care spun că nici un adevăr nu e bun şi că nu trebuie arătat răul. Cred că lucrul dintâi e să-i cercetăm din punct de vedere moral, să le ştim sufletul, aşa cum fac doctorii. Numai aşa vom reuşi. în această examinare pe care pot s-o facă moraliştii şi filosofii, asupra moravurilor de azi, dacă vrem să fim sinceri, primul lucru e să ne dăm seama dacă e şi de unde pleacă răul. Nu e vorba să ne întristăm constatând ce e rău în răul lor, căci destrăbălarea nu începe să vadă răul decât atunci când e deja prea târziu. Nu se mai vede pentru că există, este dezvoltat şi în afara lui, este simţit exterior, noi am dori să vedem ce este înăuntru. Îl purtăm cu noi, şi tinereţea îl duce mai departe cu ea într-un exces de veselie. Şi să credeţi că nu e o dispoziţie a spiritului, ci, mai rău, este o dispoziţie a trupului, veselia excesivă ascunde poate o boală. Ea e în fiinţa noastră, este mai ales o chestiune de educaţie, este în corpul nostru, dar este şi în spiritul nostru. Şi de ce „în spiritul nostru“? Pentru că am fost înşelaţi. Ne-am potrivit simţămintele

237

după învăţăturile profeţilor şi acestea nu s-au mai împlinit, am schimbat tristeţea în libertate, apoi în veselie, în nepăsare. Nu ne mai temeam de nimic, de Dumnezeu poate, dar Dumnezeu e departe şi demult nu ne-a mai vorbit, nici prin prooroci, chiar de 400 de ani. Proorocii ne-au transmis gândurile lor mai mult prin simboluri pe care nu le dezlegăm şi de aceea, până azi, nimic nu s-a împlinit, şi-atunci, ce cerem, ce aşteptăm? în aşteptarea împlinirii să fie oare atâta deprimare, să aibă o atâta neîncredere faţă de viaţă, faţă de oameni şi faţă de credinţă, de religie? Să vadă că năzuinţele spre bine sunt mereu amânate?

— Şi atunci, ce putem face?

— Să căutăm o soluţie, o îndreptare.

— Ce îndreptare, ce putem să facem acum?

Tăcură. De departe, l-au zărit şi pe Jutabel care venea spre ei. Cei trei i-au povestit amărăciunea ce le încerca sufletele lor, dar Jutabel parcă nu se prea sinchisea. Ce-i păsa lui de ceea ce li se întâmpla altora? Ben-Setah a pomenit de Iisus. Jutabel a stat locului şi l-a privit drept în ochi:

— Să le vorbeşti de Iisus? De ce? Ce amestec are? Ce caută numele lui Iisus alături de dezordinea moravurilor lor?

Ben-Setah spuse cu curaj:

— Ar fi tocmai timpul, momentul, să îi îndreptăm şi să folosim învăţăturile lui Iisus. Numai aşa s-ar trezi tinerii de azi şi ar căuta înţelegerea profeţilor.

— Cum, răcni deodată Jutabel Ben-Eber, ce-ai spus?

— Aşa este, Jutabel, îmi pare rău, dar Iisus coboară din ramura lui David. E fiul lui David.

— Glumeşti?

— Nu, să le spunem că Scriptura n-a minţit, că tot ce este scris se împlineşte sau e pe cale să se împlinească.

— De unde scoţi gândurile astea, ce socoteală îţi faci?

— Vremurile de azi sunt vremurile lui Iisus. El e eliberatorul

238

a toţi şi a toate. El e trimisul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

— Adică, zâmbi Jutabel crispat, tu ce vrei, să îndemni tineretul să-L asculte pe Iisus? Să-i trimiteţi pe iarbă, să stea la un loc cu pescarii şi meşteşugarii şi s-asculte poveşti fantastice, pe care Iisus le numeşte parabole?

— Eşti rău, Jutabel, şi cugeţi cu ură. De ce? Nu e în interesul credinţei noastre să-i lămurim pe fiii lui Israel?

— Cum ţi-a venit gândul ăsta aşa, deodată? Să-i trimiţi pe tinerii noştri la Iisus, eşti tu în toată firea, Ben-Setah?

— Am răbdat destul până azi, ne-ai interzis chiar numele Lui să-L pomenim. Am stat la pândă şi am gândit şi m-am înfiorat de câte au descoperit ucenicii Lui. Ei ştiu azi mai mult decât am ştiut noi, dintotdeauna.

— Eu tot cred că glumeşti.

— Nu glumeşte, răspunseră deodată Gad şi Manasse. E multişor de când ne sfătuim noi, aproape două luni de când ni s-au deschis ochii. E limpede că Iisus e trimis de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

— Şi ce aţi hotărât, să-L primim pe Iisus în mijlocul nostru şi să-L poftim să ne înveţe ce ştie El de la Dumnezeu? Să ne arate misiunea pe care o are? Să ne facă părtaşi pe noi? Şi eu, eu ce să-i spun Caiafei? Că nu mai sunt fariseu, că nu vreau să mai ascult de Moise, că acopăr o religie cu alta?

— Da, Jutabel, L-am judecat demult, cu toată puterea noastră. Are tot ce poate aduce un Messia: inteligenţă, sfinţenie, puritate, căldură, iubire nesfârşită, viaţă simplă şi curată şi o putere de a face ceea ce ar face şi Dumnezeu! Ce-i lipseşte, luxul şi averea, voia bună şi spre cine să le îndrepte? Cine îl înconjură cu iubire, cine îl ascultă cu admiraţie, cine îl crede din tot sufletul că e Fiul lui Dumnezeu? Cine ştie că a venit din împărăţia Cerurilor? Cine îi vindecă şi îi îndreaptă pe bolnavi

239

ca un Creator? Ţi-aduci aminte ce este scris în Scriptură? „Când a pus marginile zărilor, Eu eram lângă El, când a oprit marea să se reverse, Eu eram lângă El.“ Arată clar că era Dumnezeu cu El, nu e o vorbă în aer. Voiam de mult să vorbesc cu tine, dar mereu am fost întrerupţi de alte întâmplări şi am socotit că nu ştiam îndeajuns. Aşa am aşteptat şi mărturisesc că, acum, numai speranţa mesianică ne-ar îndrepta pe noi şi tot poporul.

— Şi eu, spuse Jutabel, eu să-i trimit la Iisus? Să trec la altă minciună, să le spun de un Messia care trebuie să vină de sute de ani şi încă n-a venit şi nici nu o să vină?

— De ce vorbeşti aşa, suntem între noi, nu ne aude nimeni. Putem vorbi lămurit, ştiu toţi că Messia e printre noi. Am ştiut-o, dar n-am crezut, acum credem, am văzut bine şi am chibzuit.

Jutabel a înmărmurit:

— Se poate, credeţi de la o zi la alta?

— Credem mai demult, Jutabel, dar ne-am ferit de tine, acum însă chiar voiam să-ţi spunem că ne-am încredinţat că Iisus din Nazaret e cu adevărat Messia!

— Vorbeşti cu toată mintea ta, eşti în toate minţile?

— Da, Jutabel, vorbesc şi pentru mine şi pentru tineretul de azi. Ei au cercetat Cărţile Sfinte şi Testamentul sau Legea, unde sunt arătate o dată cu Istoria şi vechile tradiţii ale rasei noastre şi făgăduinţele făcute de Dumnezeu strămoşilor lor şi oracolele inspirate de Profeţi. Astfel că examenul profeţiilor mesianice se impune oricum celui care doreşte să cerceteze mai de aproape persoana şi lucrările Mântuitorului, căci Acesta este Messia.

— Mântuitorul, şi cine e?

— Nu râde, Jutabel, nu râde. Ştii că profeţii îl vestesc ca pe Fiul lui David, şi că El va îndeplini profeţiile, El e Mântuitorul, poartă unul dintre cele mai frumoase nume ale limbii noastre

240

religioase⁶³. La origine, în evreieşte, numele de Mântuitor ar însemna „lanţurile robiei care cad de la mâinile şi picioarele robului“, aşa vom fi şi noi liberi.

— Liberi, acum nu suntem?

— Cum socoteşti că suntem? Jutabel zâmbi cu ironie:

— N-am lanţuri nici la mâini, nici la picioare, au cei fără de lege.

Jutabel nu se înfurie, cum era obiceiul lui, asculta liniştit, dar a cerut celor trei farisei să-i cheme şi pe ceilalţi farisei şi să se întrunească într-o zi, să cerceteze Scriptura împreună, cu atenţie. Şi el, Jutabel, era doritor să-şi mai amintească, să revadă proorocirile:

— Hotărâţi o zi, suntem toţi aici, în Cetate, putem să ne întrunim şi mâine.

Apoi le-a zis:

— Dar spuneţi-mi, cum v-aţi schimbat aşa, ce s-a întâmplat? E mai mult de un an de când îl urmărim pe Iisus, şi L-aţi luat cu toţii de la început în batjocură, şi ca om, şi ca port şi ca fel de a fi, şi de a se purta, şi acum, deodată, v-aţi schimbat părerile. Nu zic nimic. Se poate întâmpla, aşa ca Henadad, dar vreau să ştiu precis, pe voi ce anume v-a schimbat? Ieri L-aţi urât şi azi îl divinizaţi. Îmi vine să şi râd! Ce dovadă de neseriozitate, cine să mai aibă încredere în noi de acum înainte? Dar, în fine, asta nu mă mai interesează.

— Ştii ce ne-a făcut să credem în El?

— Ce?

— Minunile şi puterea de a face binele.

— Minunile lui Iisus, se poate spune mult şi despre minuni, dacă ascultăm ce ne spun străinii.

— Şi anume?

Talmud, Pirqueboth, 11,51: „Hilel“.

241

— Le ştiţi şi voi prea bine.

— Să revenim iar la „cânepa indiană“?

— Nu ştii ce spun oamenii inculţi? Că mesopotamienii umblă în tot Răsăritul cu ierburi de vânzare, despre care ei zic că sunt aducătoare de sănătate.

-Şi?

— A fost la fel şi cu acel Apolon din Tiana. Şi acela a făcut fapte mai presus de cele omeneşti şi s-a numit pe el că e „prieten al zeilor“. Azi, îl mai pomeneşte cineva? El săvârşeşte minunile şi prin cunoaşterea unei ştiinţe şi arte secrete pe care le-a cunoscut şi s-a instruit în sanctuarele Egiptului şi le-a apropiat prin geniul şi capacitatea sa. Astfel, dacă a fost vreodată un ciung vindecat de Iisus, acei care au mâncat sămânţă de cânepă au văzut mâna întreagă.

Jutabel singur a râs, ceilalţi, nu. Gad s-a adresat din nou lui Jutabel:

— Dacă vrei să ştii tot, atunci la clevetirile altora mai adaugă una, căci se zice că Iisus, neputând lua din Egipt o carte cu El, ca să nu fie prins, Şi-a făcut o tăietură în corp şi Şi-a vârât-o în acea rană, „cartea de minuni“!

Jutabel simţi batjocura celorlalţi şi tăcu, era o invenţie prea grosolană, mai ales pentru un fariseu!

— Atunci, rămâne să ne întrunim mâine?

Fariseii au dat din cap că aşa va fi şi s-au retras.

Şi acel „mâine“ a sosit.

Jutabel se frământă toată noaptea, neştiind ce atitudine să ia. Să se arate revoltat, indignat, dispreţuitor, indiferent, mâniat, scandalizat, ofensat, supărat? Lui Jutabel personal îi convenea

242

orice atitudine. După nevoie o va adopta, aşa că va vedea cum va decurge întrunirea şi va vorbi la urmă. La urma urmelor, se gândi la minunile lui Iisus şi se întrebă cum izbuteşte, totuşi, căci un lucru este sigur, pe ori unde trece Iisus şi se ştie dinainte că va trece, I se aduc şi I se aşază în drum tot felul de bolnavi, pe care Iisus, numai ridicând mâna, sau atingându-i, îi vindeca pe toţi. Mulţi nu ajung să se apropie de Iisus de prea multă îmbulzeală, uneori numai dacă se atingeau de poala hainei lui Iisus se şi vindecau.

Se spune în popor că ieşea din El o putere, virtute cu care vindeca.

Deci are această putere în El. Este mai mult decât o calitate, este o putere de la Dumnezeu. Aşa i-a vindecat pe îndrăciţi, pe robul centurionului, pe orbi şi pe încă mulţi alţii, minuni cu totul ieşite din comun, ca învierea fiicei lui Iair sau a fiului văduvei din Nain. El stăpânea natura, de aici potolirea furtunii pe mare, umblarea pe mare, înmulţirea pâinilor etc. Dar până acum Iisus a tăcut şi n-a spus niciodată lămurit că e Messia. Să fie oare Messia? Ştia bine că evreii îl aşteptau pe Messia ca om politic şi războinic, a Cărui misiune era de a inaugura Împărăţia lui Dumnezeu. Dar după cum a vorbit Iisus, Jutabel a înţeles că altele erau gândurile lui Messia. Misiunea de care are El cunoştinţă e pur religioasă. Avea grijă ca să nu compromită succesul operei Sale, surescitând inutil ambiţiile naţionale ale evreilor. Ceea ce s-a întâmplat după înmulţirea pâinilor a arătat la ce excese ar fi putut duce prejudecăţile populare. Impresionată de minunea cu pâinea împărţită la peste cinci mii de oameni, mulţimea şi-a zis că Acela ce a făcut minunea aceasta nu poate fi decât Messia şi a vrut să-L ridice cu forţa şi să-L facă rege. Chiar ucenicii erau dispuşi pentru o astfel de manifestare messianică. Dar şi-au dat seama că o astfel de manifestare imediată ar fi fost imprudentă şi că Messia nu venise să fie rege, ci să realizeze o transformare

243

în inima şi mintea celor care îl urmează; să-i convingă pe ucenici de ceea ce este mai degrabă prin lucrările Sale şi prin declaraţii sugestive, decât printr-o proclamaţie deschisă şi decisă. Aceste declaraţii sugestive să insinueze încetul cu încetul ceea ce operele, acţiunile Lui, demonstrau.

Pe Jutabel îl trecură frigurile când se gândi că începe cel de-al doilea an de misiune, şi câţi ani încă o să-i mai chinuiască Iisus cu împărăţia lui Dumnezeu!

Oftă... Simţea că Fiul lui Dumnezeu era duşmanul lui, al lui Jutabel Ben-Eber!

Acasă la el, Jutabel aştepta sosirea fariseilor. în aşteptare, socotea ce ar putea spune, ce ar putea afla, cum şi cu ce să-i combată sau cum să îi convingă că Iisus e un răsturnător de credinţă. Să le vorbească de Tora, să le spună că găsesc în ea înţelepciunea divină. Legea venind din cer, nu poate fi decât perfectă şi nimeni nu-i poate discuta autoritatea. E adevărat că în jurul Torei sunt înmulţite legendele, dar aşa cum e, e obiectul unui veritabil cult, obiectul unei veneraţii împinse până la superstiţie. Tora lui Moise e legea lui Dumnezeu, e copia exactă a unui original cules: „Acela care spune că Moise a scris numai o linie după propria lui inspiraţie, acela e un mincinos şi arată că dispreţuieşte cuvântul lui Dumnezeu.“⁶⁴

Lumea a fost creată din cauza Torei, spunea cu trei secole mai înainte Simon cel Drept. Ei i se datorează stabilitatea neclintită, ca însuşi Dumnezeu, deci Tora va trăi mai departe

64 Mesia = Unsul lui Iehova, Eliberatorul. „Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel Uns, Cel Vestit sunt şapte săptămâni...“ (Daniel 9,25).

244

fără nici o alteraţie!

Şi apoi, chiar Iisus în învăţăturile Sale spune acelaşi lucru. „Până va trece cerul şi pământul, nici o iotă, nici o trăsătură din Lege nu se va şterge!“ Şi totuşi, de tradiţia Torei se temeau. „De ea nu te poţi atinge, nu e de discutat, nici de interpretat ce e scris.“ Jutabel, de teamă să nu găsească în filele ei ceva ce el, Jutabel, nu mai ştia, ce uitase, căci în Tora cuvântul lui Dumnezeu e izvorul nesecat de bucurie religioasă, e tezaurul infinit de învăţături divine, e lumina şi întărirea celui drept, se strădui să-şi amintească.

Adevăratul israelit iubeşte Tora şi i se pare că jugul ei e uşor, chiar cu cele 613 precepte. E ceasul cel mai prielnic pentru luminare; acum, trebuia bine cântărită toată învăţătura. Sufletul evreiesc este cu atât mai sensibil, cu cât n-au nevoie să înţeleagă această bucurie din paginile ei, ea este deasupra înţelegerii, căci e îmbrăcată într-un mister mult mai mare, care se simte şi dintr-o rugăciune frumoasă pe care fariseii şi toţi evreii o spun dimineaţa: „Tatăl nostru, fie-Ţi milă de noi! Dă inimii noastre bucuria de a înţelege, de a prinde, de a asculta, de a învăţa, de a păstra, de a împlini şi de a face cu dragoste tot ce ne învaţă Tora, luminează ochii noştri cu Tora şi leagă inima noastră de poruncile Tale.“

Ei bine, a sosit ceasul ca fiecare să se lumineze cu Tora, e timpul. Ce va face?

Trebuia să ia lucrurile în serios. Dar Jutabel se temea de fapte, el nu dorea să afle adevărul. Se temea ca nu cumva Iisus din Nazaret să fie Messia şi dacă e Messia, ce va face? Nici un om din Galileea nu poate fi mai chinuit în sufletul lui decât este el, Jutabel Ben-Eber, în clipa de faţă. Ce va face, ce va spune?

Se întâlniră toţi acasă la Jutabel. Talerele cu ierburi

245

mirositoare şi fum învăluitor erau în ritualul lor obişnuit.

— Să o luăm de la început, zise Jutabel.

— Adică?

— De când Patriarhul Iacob, pe patul de moarte, a spus fiecărui fecior de-al lui ce soartă vor avea urmaşii.

— Atunci, de la Iacob.

— Da, de la Iacob, Patriarhul. Să spunem că de la început evreii aşteaptă pe Messia. Acum sunt mai agitaţi decât oricând. Au o grijă crescândă, s-au înşelat uneori, dar asta nu desminţea că aşteptarea Messiei îi stăpânea. Epoca messianică, în sensul ei general, e aşteptarea împărăţiei lui Dumnezeu. Aici ne încurcăm noi: va veni întâi împărăţia lui Dumnezeu şi pe urmă Messia? Sau Messia va veni o dată cu împărăţia? Atunci, înseamnă că aşteptăm un împărat.

Ben-Setah se întrerupse din răsfoit, iar unul dintre farisei a stăruit cu recomandarea:

— Citeşte clar şi bine cuvântul lui Iacob: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele. Acela îşi va lega de viţă asinul Său, de coardă mânzul asinei Sale. Spăla-va în vin haina Sa şi în sânge de strugure veşmântul Său. “

Au tăcut cu toţii. Era limpede, va veni „Acela“. Da, am citit, e limpede, e ultima comunicare pe care Iacob, sub forma de ultimă cunoaştere, o face copiilor lui. Vor şti deci că lista conducătorilor din Iuda se va opri odată, cândva.

Va veni altcineva? Când?

După care rege?

Nu spune nici o vorbă mai mult, va veni „Acela“.

Oare cine este Acela, cum să-L recunoaştem, va veni de unde? Se va sfârşi cu conducerea celor născuţi din Iuda, fiul patriarhului Iacob, pe urmă „va veni Acela“; dacă am şti cel puţin când va veni, cam în ce timp. Să-l amintim şi pe Isaia: „Căci Prunc

246

S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire epe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al Păcii, Părinte al veacului ce Va să fie.

Fariseii se uitară unii la alţii şi spuseră:

— E clar, Acela a venit. N-are nici o legătură cu foştii regi, nu e coborâtor din Iuda, e un străin, e un idumean, din Idumeea, la sud de Iudeea. Şi Irod cel Mare, venit din Idumeea, purta titlul de „rege al iudeilor“, începător de dinastie, dar nu mai avea nici o legătură cu regii ieşiţi din Iuda al patriarhului Iacob.

— Adevărat, Irod cel Mare, care a murit acum 30 de ani, era idumean, un prieten al Cezarilor, care n-avea nici un pic de sânge evreiesc în vene. Cu adevărat sceptrul s-a depărtat de Iuda, nimeni din urmaşii lui adevăraţi nu va moşteni tronul, ci „Acela“ (aşa cum îl numeşte Iacob, patriarhul). Acela căruia îi va aparţine conducerea şi ascultarea poporului va veni de la David.

Linişte.

Acum toţi ochii privesc spre Scriptură.

— E Irod, nu mai încape îndoială, Irod cel Mare, el ne-a clădit Templul.

— Care nici acum nu-i gata, spuse unul dintre ei.

— El a zidit fortăreaţa, temple pentru zeii grecilor, a făcut zidurile Ierusalimului, a clădit turnuri, a făcut la malul lacului Ghenizaret un nou oraş, dându-i numele Tiberiada, după numele regelui Irod, zis Irod cel Mare, mai ales pentru opera sa politică. A fost numit Irod, regele Iudeei de către senatul roman.

Şi acum să revenim la problema noastră.

Îl avem pe Irod cel Mare, un străin, dar unde e „Acela“ ce se va naşte în timpul lui Irod? Înseamnă că are loc în acelaşi timp. Îl vedem pe Irod şi pe urmaşii lui, dar nu-L vedem „pe Acela“ care va avea conducerea şi ascultarea popoarelor!

— Am găsit, scrie clar că sceptrul a fost în mâna regilor

247

israeliţi. Şi toţi confirmară deodată:

— Până când?

— Până când va veni unul ce nu va fi din sângele lui Iuda, un străin. Un coborâtor din Avraam şi roaba Sarei, egipteanca, Agar. Fiul lor se va numi Ismael, adică suferinţă, pentru că Dumnezeu a ascultat suferinţa ei. Deci, din Ismael se trage, de mii de ani, regele Irod cel Mare, în timpul căruia se va naşte „Acela“.

Între Avraam şi Irod, idumeanul, nu e nici o legătură. Poporul da, e născut din Avraam, şi se vor numi „fiii lui Avraam“, dar Irod e un străin idumean.

Ben-Setah ridică încet capul, se uită pe rând la ceilalţi, aceştia tăceau, deşi cunoşteau prea bine profeţia lui Iacob patriarhul şi a lui Isaia, potriveala de acum nu le convenea.

Manasse tăie tăcerea:

— Nu-l putem socoti pe Irod cel Mare un străin, căci cine a adoptat religia noastră, acela a devenit evreu, eu aşa gândesc.

Jutabel murmură:

— Aşa cred. Să mergem mai departe, să nu ne mai oprim aici. Lumânarea aprinsă scânteia în ochii tuturor. Toţi păreau nişte profeţi cu bărbile lor lungi, dar împietrirea inimii şi zâmbetul perfid de pe buze pe mulţi îi arăta nu ca profeţi ai Ierusalimului.

Răsfoiră cartea, treceau peste scrierile proorocilor, treceau peste părţile clare din Isaia şi peste Ieremia şi se opreau la unele alegorii pe care nici nu le înţelegeau şi se bucurau că nu erau de înţeles, căci era scris un lucru greu de acceptat, „când va veni Messia, cerul se va face ca un sul, pomii vor înflori a doua oară în acelaşi anotimp şi izvoare calde vor ţâşni de sub pământ, bobul de strugure va fi atât de mare că abia va încăpea într-o barcă şi mielul şi pardosul⁶⁵ vor paşte împreună pe acelaşi loc.“⁶⁶

65 Pardos = panteră.

66 Extrapolare a versetului 25, cap. 65, din Isaia: „Lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul şi şarpele cu ţărână se va hrăni...“

248

Râseră ca nişte copii care nu mai pot gusta poveştile. Deodată, toţi au respirat uşuraţi. Din fericire, nu putea fi vorba nici de izvoare calde, nici de bob de strugure ce n-ar intra într-o barcă, aşa că s-au liniştit repede.

Jutabel devenise roşu la faţă ca o torţă.

Prin întuneric, se aduseră noi sfeşnice aprinse. Numai sub genele închise a doi sau trei farisei pândea jarul tuturor privirilor.

Reveniră la profeţi, ce spuneau ei? Ben-Setah şi Manasse propuseră să cerceteze mai în urmă la Deuteronom, căci acolo este scris ceva ce le-ar fi de folos, un pasaj în care se arată ce se va întâmpla după ce vor înceta să domnească regii din Iuda.

Se lăsă liniştea şi toţi aşteptau.

Au găsit şi fila, o pagină în care vorbeşte Dumnezeu cu mai mare claritate pentru ei.

— Ascultaţi aici: „Jahve, Dumnezeul tău, va aduce din mijlocul neamului tău, dintre fraţii tăi, un profet ca tine, pe Acela să-L ascultaţi.⁶⁷

— Un profet?

Toată adunarea se înspăimântă. Se uitau fariseii unul la altul, şi Ben-Setah spuse:

— Un legiuitor, un profet ca Moise?

Toţi murmurară: „Legiuitor, adică ne va da legi noi?“ Şi începură a se întreba unul pe altul cu nedumerire şi oarecare spaimă:

— Legiuitor?

— Adică, cum?

— Unul care face legi, legi noi, unul ce nu hotărăşte decât prin lege. Dacă sunt mai multe legi, atunci e o legislaţie, adică sfaturi în conformitate cu o Lege, aşa înţeleg eu.

— Aşa e, adică sfaturi sau porunci bazate numai pe nişte

67 Compară Wagensiel: „Tela ígnea satanae“, tom II.

249

legi, pe o autoritate, pe o normă, pe o regulă, sau în loc de Lege, nişte poveţe ce-ar ţine loc de Lege.

Abigail, fariseul, completă cu neîncredere:

— Adică un fel de porunci?

— Ba, chiar porunci, răspunse Haşum.

Jutabel s-a făcut şi mai roşu la faţă, cerând cu insistenţă:

— Să trecem mai departe. Haşum se supără:

— Mai departe, de ce? N-am lămurit încă ce scrie în Scriptură, „un legiuitor ca tine“, deci unul ca Moise. Moise a dat legi, cine a mai dat legi?

Tăceau toţi.

— Nu ştiţi? Cine este cel care a mai dat o mulţime de legi, ceva ce are putere de Lege, ceva ce porunceşte fără drept de a schimba, aşa cum este mozaismul, ceva asemănător?

Jutabel se enervă, nu mai putea tolera:

— Ce vrei să spui, Ben-Setah?

— Ce vreau să spun ştii bine, ceva ce e asemănător cu ceea ce face Iisus acum.

Afară de doi sau trei farisei, ceilalţi se ridicară în picioare:

— Ce-ai zis, Iisus legiuitor?

— Da, legiuitor ca Moise, îmi pare că se aseamănă unul cu altul, porunci a dat unul, porunci dă şi celălalt, doar ştiţi bine.

Haşum e de-a dreptul speriat:

— Cum poţi să-i asemui, ce porunci a dat şi ce se potriveşte?

— Cum nu, răspunse Haşum.

— Cred că e vorba de Iisus, nu e numai profetul prin excelenţă sau numai mediatorul autorizat, între Dumnezeu şi oameni, dar e singurul care, prin superioritatea învăţăturilor Sale, arată că are misiunea să stabilească în locul Vechii Alianţe, în care Moise a fost mediator, o alianţă nouă, desăvârşită şi definitivă. Cine poate spune altfel? Nimeni. Nimeni nu mi se împotriveşte? Ce înseamnă oare celelalte numiri pe care le are Iisus din Nazaret,

250

„Fiul lui David, Legiuitor ca Moise, îngerul Domnului, Sfântul lui Dumnezeu, Hristos sau Messia“?

Întâi se făcu tăcere, o tăcere de moarte, apoi începură şoaptele şi întrebările. Se întrebau mai degrabă cei timizi.

— Eu ştiu altceva, spuse Jutabel, eu nu ştiu că i se zice „Fiul lui Dumnezeu sau Fiul lui David“, sau înger, sau mai ştiu eu cum. Eu ştiu că i se spune altfel: „Iisus din Nazaret sau Fiul mariei“, sau „dulgherul din Nazaret“.

Râsete, multe.

Dar când sala izbucni în râs, Jutabel, brusc, îşi aminti că, vorbind odată Iisus zisese de mai multe ori: „Eu“ (acel „EU“ caracteristic divinităţii), şi această amintire l-a făcut să tacă. Dar era prea târziu, el tăcu, dar sala, nu.

Unii mai neîncrezători murmurau:

— Pe Iisus, pe „El“ L-am aşteptat, El să mântuiască poporul evreiesc, El să facă din ţărişoara noastră o împărăţie? Vedeţi, asta n-aţi mai spus-o, că „vine ca împărat“.

Alte hohote de râs iscate din neştiinţă.

La fel ca profeţii, unii spun într-un fel, alţii în alt fel. De împărat încă nici n-aţi citit!

Se sculă iar Jutabel:

— Destul, aţi râs, am vorbit, aţi bârfit, acum să fim serioşi, căci suntem în faţa Scripturii, să nu mai râdem, acum să lucrăm, mai zise Jutabel. Am auzit destul.

— De altfel, de mult L-am bănuit eu, spuse Leban, fariseul. Să citim Legea şi Proorocii; să începem cu Proorocii, să lăsăm Legea pentru mai târziu. Aş vrea întâi să ne lămurim dacă Messia e undeva arătat precis, şi unde, şi când, în ce timp e aşteptat? Să începem cu Patriarhii sau mai bine cu Proorocii, sunt destui, şi să hotărâm odată pentru totdeauna ce trebuie să credem, mă uit la toţi, sunteţi toţi fruntaşi ai Sinagogii: Bensetah, Manasse, Rabit, Gad, Isai, Leban, Huşim, Silem, Abihu,

251

Hori şi ceilalţi mai tineri dintre farisei, şi putem să deschidem iar sulurile, să vedem.

— Stai, strigă deodată Huşim, stai, am şi găsit! Nu mai avem nevoie de ceea ce spun Proorocii, uite aici, staţi jos şi ascultaţi!

— Iată, am găsit, am găsit. Scrie în Sfânta Carte a Deuteronomului, la capitolul 13,1-5: „De se va ridica în mijlocul vostru Prooroc sau văzător de visuri şi va face înaintea ta semne şi minuni şi se va împlini semnul şi minunea aceea de care ţi-a vorbit El, şi-ţi va zice atunci, să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i cunoşti şi să slujim acelora, să n-ascultaţi cuvintele acelui prooroc sau ale acelui văzător de visuri, că prin acesta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. Voi să mergeţi după Domnul Dumnezeul vostru şi numai de El să vă temeţi, să păziţi poruncile Lui şi de glasul Lui să ascultaţi, Lui să-I slujiţi şi de El să vă lipiţi!“.

— Şi auziţi acum mai departe: „Iar pe proorocul acela sau văzătorul acela de vise să fie — aici, Huşim îşi ridică glasul, şi a citit mai rar — săfie dat morţii, pentru că v-a sfătuit să vă abateţi de la Domnul Dumnezeul vostru“.⁶⁸

— Ei, ce ziceţi? strigă el, închizând sulul.

Nu isprăvi bine de spus acele vorbe, că toţi ascultătorii au ridicat mâinile în sus, au strigat, au râs, s-au îmbrăţişat, au îndreptat ochii spre cer ca şi cum ar fi aflat de la altul că au ieşit învingători.

Năduşeala curgea pe toate feţele. Multe palme apăsau inima ca să-i impună tăcere. Câte unul râdea şi ironiza: „Iisus, văzător de vise“, Iisus, care va face semne şi minuni, Iisus care spunea sau lăsa să se înţeleagă că e Fiul lui Dumnezeu! Deci, iată

Deuteronom 18,15-18

252

alt Dumnezeu, al doilea Dumnezeu pentru El; ei, acum avem ce să-i răspundem, căci, iată adevărul, „văzător de vise“. Să mergem şi să-i strigăm în faţă ce scrie Moise, să nu uităm, deci.

Erau înflăcăraţi şi fericiţi, bucuroşi că de acum înainte vor răspunde lui Iisus cu deplină justificare şi se va îndepărta orice primejdie care ar putea veni de la adepţii lui Iisus sau chiar şi de la El.

În toată casa se auzeau strigăte ca de izbândă: „nu este Iisus, Messia nu e El, nu e El!“

Secretarul consiliului, încă tânăr, cu barbă neagră, mică, membru al acestui consiliu, fără să-i fie îngăduit să vorbească sau să-şi spună părerea, punea sulurile la locul lor. Le strângea, le vâra în tubul de mătase, le aşeza la loc, apoi se închina şi închidea cutia din care au fost scoase.

Dar nimeni n-ar fi putut spune de ce avea lacrimi în ochi.

Au plecat cu toţii vorbind toţi deodată, acum veseli, şi parcă uşuraţi de o mare greutate; acum se simţeau iar liberi.

Ben-Setah şi Manasse şi chiar şi Gad au rămas în casă. Parcă nu voiau încă să plece. Parcă se invitau unul pe altul să înceapă vorba. Manasse a avut curajul:

— Ascultă, Jutabel, noi trei, pe care ne vezi aici, am vrea să-ţi spunem ceva. E datoria noastră, o datorie şi faţă de tine, şi faţă de mulţime şi chiar faţă de întreaga noastră clasă, a fariseilor.

— Da, vă ascult, staţi jos şi spuneţi.

— încep de-a dreptul, îi spuse Manasse, fără ocol. Messia a venit! E printre noi, e aici în Capernaum, e Iisus din Nazaret, îl ştim cu toţii. Te-am bănuit de mult că îl observi şi că ştii bine cine e Messia şi că ar fi printre noi. Şi care e. Îl ştii prea bine, nu

253

poate fi altul decât Iisus, lasă ironia.

— Iisus din Nazaret?

— Nu râde, dacă nu crezi în El, crede cel puţin în lucrările pe care le face asupra oamenilor, şi asupra firii, sunt minuni cereşti, doar le-ai văzut şi tu, ai fost de faţă la toate, nu sunt minuni ce nasc doar o simplă mirare. Cercetează-ţi inima şi judecata, să nu greşeşti, Jutabel!

Jutabel, liniştit, răspunse:

— Pe mine nu mă sperie minunile pe care Le-a făcut. Sunt toate ca acelea învăţate de la magicienii ambulanţi, iar profeţiile Lui, le-a citit în Sfânta Scriptură, şi cele mai multe dintre ele sunt la fel cu cele ale impostorilor sau ale văzătorilor în stele, cu care s-au îmbibat Fenicia şi Palestina noastră, şi bineînţeles Egiptul. Se plimbă din oraş în oraş şi anunţă prăpădul pentru Ierusalim şi pentru toată ţara şi pedepse după moarte. Oamenii de jos îl ascultă şi se ţin după El fiindcă le este frică. Dacă vrea să cred că e Fiul lui Dumnezeu, să facă un semn în cer, să văd şi eu, fiindcă tot ce spune, spune ca să-şi ascundă naşterea obscură. Dacă e Fiul lui Dumnezeu, de ce se ascunde să dovedească, şi de ce nu e împărat, după cum spune Scriptura?

Ben-Setah oftă:

— Mai vrei încă dovezi, n-ai avut destule? Atunci noi plecăm.

— Stai, am şi eu să-ţi spun ceva, şi te rog răspunde-mi la ceea ce te-am întrebat, e împărat sau nu? Aşa e în Scriptură, vine ca împărat al împăraţilor. Eu pe acest împărat îl aştept, căci literele din Scriptură sunt sfinte.

— Da. E împărat.

— Şi unde îi e tronul, şi unde îi este coroana?

— Are şi una şi alta, ascultă! Gândeşte-te bine ce este acela un împărat, dacă vrei un împărat cu coroană şi hlamidă, cu sceptru în mâini şi cu avânt de cuceritor, acela, desigur, nu e Iisus!

254

Dar Moise spune: „Va veni un legiuitor ca mine“; înţelegi că orice împărat e un legiuitor care dă legi după nevoile poporului. Messia însă va fi un împărat, legiuitor ca Moise, adică un împărat fără o ţară anume, fără un popor anume, dar împărat cu domnie peste multe ţări şi cu supuşi câte stele sunt pe cer. Aşa că e Iisus, El dă legi noi, e un legiuitor şi se adresează nu numai israeliţilor, iar legile Lui vor fi valabile pentru toate popoarele lumii! E împăratul fără o ţară anume, dar cu supuşi mulţi, şi să ştii că lui Hristos I se mai spune „împăratul împăraţilor“, pentru că legile pe care le dă sunt virtuţile care trebuie urmate, o integritate morală pentru toată lumea, iar împăraţii tuturor popoarelor vor asculta de poruncile lui Messia, şi atunci Hristos va deveni cu adevărat împărat al împăraţilor, indiferent de ţara şi de localitatea în care S-a născut şi a trăit. Va fi „împăratul împăraţilor“ pentru că va domni peste toate popoarele, chiar peste acele popoare care au un împărat sau rege în capul ţării!

— Bine, aşa ziceţi voi, dar ştiţi ce spun cărturarii?

— Ce?

— Că Messia trebuie să se nască în anul 3671 de la zidirea lumii, că mama Sa, Maria, L-ar fi încredinţat pentru învăţătură lui Eleoman, şi că mergând de tânăr la Ierusalim a intrat în Templul nostru sfânt, unde, străbătând Sfânta Sfintelor, a învăţat să pronunţe numele lui „Iehova“, şi de atunci se dă drept Fiul lui Dumnezeu şi face minuni!

— Şi tu ce crezi, după ce ai văzut, după ce I-ai ascultat învăţăturile şi după ce ai văzut viaţa pe care o duce?

— Eu, ce să cred? Nu pot, nu pot.

— Atunci, Dumnezeu cu tine!

Jutabel se opri din mers cu dinţii strânşi, întâi palid, pe urmă roşu, cu tot sângele venit în obraz. Deschise gura, vru să vorbească, dar nu putu, se uită speriat la Ben-Setah, parcă ar fi vrut ca tot el să mai spună ceva, să se limpezească lucrurile.

255

Ben-Setah, speriat de acea năvală de sânge în obraz, l-a luat de braţ şi l-a îndemnat, îngrijorat:

— Hai, Jutabel, hai în casă, doar câţiva paşi, nu suntem departe...

Au plecat toţi trei, Ben-Setah, Gad, Manasse. Jutabel se uită lung după ei, apoi la poarta care s-a închis. Multă vreme nu s-a mişcat din acel prag, în care timp l-au năpădit gânduri diferite, dintre care cel mai prezent era „împăratul împăraţilor“!

Jutabel continua să-şi pună întrebări, dar în dispoziţie cu ce gânduri îl chinuiau, căci raţiunea singură nu ar putea rezolva misterul şi neavând o idee despre natura omenească, despre personalitatea proprie, nu putea decide singur dacă cele două lucruri se pot despărţi, substanţa în sine de actul de existenţă. Desigur, substanţa se adaugă naturii lui Iisus, şi-I dă superioritatea, dar substanţa se confundă cu subiectul, deci Messia este o fiinţă cu totul superioară; numai curiozitatea teologică poate scruta pe cât de adânc poate fi misterul lui Iisus, şi era greu de înţeles unora ca ei.

Şi iată-i din nou în faţa unei realităţi inexplicabile.

Aici, era o targă în care zăcea un om, având genunchii întorşi înspre spate, dincolo, altul cu braţele ca nişte beţe, bune de aruncat. Pretutindeni oase ieşite din umeri, cărnuri sparte, iar Ben-Setah îi suflă lui Jutabel, în şoaptă:

— Aici nu mai e vorba de o vindecare, ci de o creaţie, doar Dumnezeu din cer să ia din nou pământ în mână şi să facă aşa cum l-a făcut pe Adam.

Fariseii cei cu inima de piatră ai Sinedrinului au găsit în ei destulă cruzime ca să poată batjocori atâta suferinţă.

256

Din partea opusă, veneau şi ceilalţi, toţi în ceartă, o ceartă începută mai înainte, tot despre Iisus. Printre trunchiurile palmierilor, plutea parcă, sus, cămaşa albă a lui Iisus, în mijlocul acelor vrăjmaşi înveninaţi.

Când Iisus a venit lângă tărgi şi le-a privit, Jutabel, temându-se de o nouă vindecare a vreunui schilodit şi presimţind că alaiul, jalnic, va striga: „Ai milă, Doamne!“, a strigat el, cu toată puterea lui:

— Voi, purtători de tărgi, daţi-vă la o parte, fugiţi degrabă, căci acest Iisus Care se apropie de voi lucrează cu Satana! Să nu vă atingeţi nici de poalele hainei lui Iisus, depărtaţi-vă!

Unii dintre purtătorii de tărgi răspunseră râzând:

— De ce nu fugiţi voi, nouă nu ne e frică, dar dacă vouă vă e frică, lăsaţi-ne pe noi în pace, fugiţi voi, noi rămânem, voi nu vă îndrăciţi, căci vă credeţi păziţi de Dumnezeu!

Un altul, care nu era din Capernaum, mai bătrân, a strigat:

— Dă-te tu, căpetenia fariseilor, dă-te la o parte, văd că ţi-e frică, şi dacă ţi-e frică, de ce stai atât de aproape de tărgi?

Atunci, Jutabel se înălţă pe vârful picioarelor, să fie bine văzut de toţi, şi şi-a repetat strigătele:

— Nu auziţi, fugiţi! Iisus este vândut Satanei, cu puterea diavolului vindecă, vă veţi îndrăci şi voi, şi mai târziu veţi fi ca şi cei de azi, chiar dacă acum la unii le face bine.

— Ce ne spui nouă, dă-te tu la o parte şi fugi să nu te îndrăceşti, te temi pentru noi? Nu ne duce grija, plecaţi, lăsaţi-ne în pace!

Oamenii cu tărgi erau încurajaţi de râsul mulţimii, care nu-i suferea pe farisei.

Râsul lor se amesteca cu vaietele celor care sufereau, de pe

tărgi.

Iisus a ajuns lângă acei schilozi care doar cu ochii se rugau de El.

257

Jutabel, văzând cum Iisus îi cercetează şi încurajat de zâmbetul unora, mai strigă o dată:

— Auziţi, plecaţi, acesta vă vindecă cu puterea lui Belzebut. Dar pe acest fariseu nesocotit, nedemn, ridicol, ca şi un comediant de stradă, Iisus l-a auzit. El, Care nu se mânia niciodată şi nici nu răspundea la injuriile care I se aduceau, deodată a ridicat capul şi, privind pe rând la farisei, strigă:

—Neam îndrăcit şi plin de venin, voiţi să loviţi în Mine din ură, voi singuri v-aţi osândit, orice aţi face, iertare nu mai dobândiţi! în clipa în care vă vorbesc, osânda voastră este scrisă. Milioane de îngeri şi de Arhangheli s-au cutremurat de ce-au auzit acum. Ei au cules hula voastră şi o ţin în faţa lui Dumnezeu şi plâng cu capul întors. Stau în faţa Tatălui ceresc cu frică şi cu spaimă şi se cutremură de îndrăzneala unui om, de îndrăzneala ta, Jutabel.

Lumea înfricoşată începu să tremure. Era cald, foarte cald, dar la toţi le era frig şi se zgribuleau sub haină.

Iisus a mai adăugat:

— Vorbiţi fără judecată. Eu, când tămăduiesc, fac bine. Face Satana vreun bine cuiva? Pui de năpârcă! Viclenilor! Voi ştiţi prea bine că minţiţi! Cum judecaţi? Mă învoiesc Eu cu Satana ca să-l gonesc pe el din adăpostul ce şi l-a ales? Doar e bucuria lui să-l chinuiască pe om: şi Eu să mă învoiesc cu el, cu Satana, ca să-i dobor puterea? Dacă îl dobor, dacă-l alung, dacă-l opresc din lucrul lui, nu înseamnă că îi sunt duşman? N-aţi izbutit ca să-mi găsiţi păcate, nimeni nu a putut vedea că am păcat. Neizbutind cu multele iscoade ca să mă huliţi în faţa oamenilor, aţi născocit o altă viclenie, că sunt cu diavolul tovarăş şi că întreaga mea putere o am de la el. Despre Mine ca om orice puteţi spune, dar dacă îndrăzniţi să vă atingeţi de Duhul cel Sfânt Care este în Mine, adică dacă vă atingeţi de puterea lui Dumnezeu, nu pe Mine mă batjocoriţi, ci pe însuşi Dumnezeu.

258

Bârfitori de cele Sfinte, grăitori de rău, pârâtori, iscoditori, nu ca să salvaţi neamul vă războiţi cu Mine, ci vreţi ca pe Mine să Mă dispreţuiţi, să Mă prindeţi în capcană. În tot timpul căutat să Mă jigniţi, de aceea în veci de veci nu veţi găsi iertare, nici în veacul de acum şi nici în veacul viitor! Priviţi-o drept cea mai grea şi mai cutremurătoare idee dintre cele ce se găsesc în Scriptură! Voi nu ştiţi că Dumnezeu întinde domnia Sa asupra tuturor fiinţelor create, fie ele însufleţite sau neînsufleţite, cu sau fără raţiune? Dar puterea Mea nu se întinde decât asupra făpturilor dotate cu raţiune, iar aceea a Sfântului Duh este dăruită numai acelora la care Dumnezeu S-a comunicat prin lucrarea lui Ioan Botezătorul! Deci păgânii cad în păcat, şi prin acest păcat Mă pot atinge şi pe Mine, Fiul lui Dumnezeu, dar am putere să le obţin iertarea. Dar când cade în păcate un om socotit azi credincios sau care a primit botezul lui Ioan, acesta nu mai merită iertare. Voi, fariseii, care n-aţi primit botezul, desigur, nu puteţi să-Mi înţelegeţi cuvintele. Voi, fariseii, şi semenii voştri aţi fost instruiţi în cele ale Legii şi nu vă puteţi îndoi că Eu lucrez printr-un spirit bun, dar aveţi răutatea de a-Mi atribui Mie lucrările diavolului.

— Şi nu-i aşa? Ce alta poate fi? spuse Jutabel.

— Atunci voi printr-o înfricoşată impietate substituiţi operele lui Dumnezeu operelor diavolului...

— Atunci cui să le atribuim? Nu e nici o putere mai mare decât a diavolilor!

— Mi-e milă de orbirea voastră, dar cât timp nu atacaţi decât fiinţa Mea ca om, pot să vă suport cu răbdarea Mea şi să am milă de orbirea voastră. Dar când văd că atribuiţi demonului nişte fapte care nu pot fi atribuite decât lui Dumnezeu sau Sfântului Duh, vă declar vinovaţi şi demni de muncile veşnice.

— Cine spune?

Iisus nu răspunse şi spuse mai departe:

— Să ştiţi, deşi e prea târziu să mai schimbaţi ceva, că tot

259

păcatul comis împotriva Mea, a Fiului Omului, se va ierta, dar cel împotriva Sfântului Duh, nu. Eu nu declar prin aceasta că Sfântul Duh ar fi mai mare decât Fiul, dar vreau să ştiţi că blasfemia împotriva Duhului Sfânt este mai mare decât cea împotriva Mea. Pe Mine nu mă ofensaţi decât în umanitatea Mea, dar ceea ce spuneţi împotriva Duhului Sfânt e o injurie contra lui Dumnezeu-Tatăl. Sunteţi mai vinovaţi decât magii lui Faraon, mai vinovaţi decât păgânii şi vrăjitorii. Ce vedeţi la Mine, mai ales vindecările pe care le fac, le atribuiţi magiei şi demonului, deci nu puteţi aştepta iertare pentru blasfemia voastră, nici în această lume, nici în cea viitoare. Cui vreţi voi să cereţi iertare, dacă negaţi divinitatea Fiului? Cine să vă ierte? Sub denumirea de Sfântul Duh se înţelege dumnezeirea. Omorâţi-mă pe Mine, Eu vă voi ierta, dar păcatul, blasfemia şi batjocura împotriva Sfântului Duh niciodată, auziţi bine, niciodată nu vă va fi iertat! Sunteţi pierduţi pe veci!

Atunci potrivnicului, lui Jutabel Ben-Eber, i-a dat prin gând:

„Dacă nu voi fi iertat niciodată, atunci voi fi liber să-L ucid pe Iisus, care-mi stă în cale!“

Şi, lucru nemaiauzit, s-a bucurat de hotărârea pe care a luat-o, căci astfel îşi bătea joc de tot şi nu-i mai păsa nici de Iisus, şi nici de Dumnezeu Care nu iartă, şi nici de Duhul Sfânt. Era cu desăvârşire liber în viaţa pe care o ducea!

Dacă Jutabel Ben-Eber L-a dispreţuit pe Dumnezeu, pe Ziditorul lumii, atunci va putea să ignore bunătatea Lui, milostivirea Lui, mai ales când va refuza să se pocăiască!

Şi Iisus adăugă, cu toată bunătatea:

— Nimănui nu-i este permis să judece nepocăinţa vreunui om viu, deoarece comorile milostivirii lui Dumnezeu sunt infinite, şi acela care astăzi e în împietrire şi nepocăinţă, mâine poate să se întoarcă la Dumnezeu. Voi negaţi dumnezeirea Sfântului Duh,

260

negaţi minunile Mele sau le atribuiţi magiei, dar nici unul dintre aceste păcate nu este de neiertat prin natura lui, numai necăinţa merită acest nume. Voi M-aţi încărcat de batjocură, M-aţi numit înşelător, duşman al lui Dumnezeu, şi spuneţi că lucrările Mele sunt operele diavolului, nu ale Sfântului Duh. Cum credeţi că veţi obţine iertarea?

— Noi altfel ştim, răspunse cu obrăznicie Jutabel. Conform prejudecăţilor noastre, păcatele ni se iartă în această viaţă, fie prin pocăinţă, fie prin părere de rău, fie prin chinurile din viaţă, prin post şi umilire în ziua curăţirii solemne sau prin moartea trupului, de unde vine şi rugăciunea noastră din ora morţii: „Moartea mea să nu fie sufletească ci trupească, spre iertarea păcatelor mele“.

— Aşa credeţi voi, ştiu. Şi mai credeţi că aceia căzuţi în greşeli mari vor fi pedepsiţi pentru ele în viaţa de dincolo, într-un fel de infern, după care veţi fi liberaţi după un an de chinuri. Să nu credeţi aşa! Păcatul împotriva Sfântului Duh nu se iartă nici prin jertfă, nici prin pocăinţă şi nici în viaţa de dincolo, prin chinurile provizorii. V-am spus că e un păcat mare, care nu se iartă niciodată! Nu vă prefaceţi, voi ştiţi prea bine că Sfântul Duh vorbea prin gura profeţilor şi îi inspira. Ştiţi prea bine ce înseamnă a ultragia Duhul harului. Voi, fariseii, voi, făţarnicilor, atribuiţi spiritului celui rău ceea ce Eu fac prin harul Sfântului Duh. în aceasta stă blasfemia voastră. V-aş ierta greşelile pe care le comiteţi împotriva Mea, puteţi să nu Mă cunoaşteţi, să nu ştiţi cine sunt Eu, dar încă o dată vă spun că blestemul contra Sfântului Duh, Care face minuni prin Mine, după cum raţional nu vă puteţi îndoi, această crimă nu se iartă niciodată, nici acum, nici în viaţa viitoare. Voi, fariseii, vedeţi în Mine toate caracterele Sfântului Duh şi totuşi rămâneţi împietriţi, şi aceasta o ştiaţi, nu vă învăţ nimic nou, aţi fi putut fi iertaţi de orice alt păcat, dar păcatul împotriva Sfântului Duh, Care e înţelepciunea lui Dumnezeu, în vecii vecilor nu se iartă. Şi cu acest cuget cu

261

adevărat diavolesc aţi mai mărit păcatul şi pentru viaţa de aici, şi pentru viaţa viitoare!

Sunteţi pilda pierzării, cu sfatul şi îndemnul vostru îi duceţi la osândă pe cei neştiutori, iar păcatul pe care l-aţi făcut acum împotriva Duhului Sfânt aflaţi că nu se iartă. Face Satana vreun bine unui om, ştiţi voi pe vreun îndrăcit care să se poarte ca un om zdravăn? Satana îl îndrăceşte, îl chinuieşte, îşi bate joc de om, îl îmbolnăveşte, nu-l tămăduieşte. Are puteri, dar nu pentru bine, ci pentru rău. Am făcut Eu aşa ceva? Cum credeţi voi că Satana vrea să se gonească pe sine însuşi dintr-o casă în care a intrat? Dacă Eu poruncesc Satanei să iasă dintr-un om, nu înseamnă că Eu sunt cel mai tare, mai tare decât el, şi că îi iau puterea, deci sunt împotriva lui? Şi, în afară de aceasta, viclenilor, preoţii voştri cum îi gonesc pe diavoli, tot cu puterea Satanei? Satana împotriva Satanei, nu prin rugăciuni şi cu puterea lui Dumnezeu? Nesocotiţi mai sunteţi! încă o dată vă spun că singuri v-aţi osândit şi nu veţi găsi iertare, nici aici şi nici după moarte, şi nici nu veţi putea spune că n-aţi ştiut cine sunt, căci am venit cu semnul puterii Mele să vindec pe cei ce cred în Mine. De aceea dau orbilor vedere şi viaţă nouă oricărui îndrăcit, iar voi spuneţi că tot ceea ce fac Eu fac cu puterea diavolului, nu cu Duhul Sfânt. Aceasta e ca o acuzare în faţa lui Dumnezeu, şi urgia ce v-aşteaptă e o urgie cum n-a mai fost pe lume. Atunci, veţi cere ca munţii să cadă peste voi, să vă ascundă, să nu vedeţi biciul de foc ce vi se pregăteşte, dar nu va fi scăpare, urgia ce vă aşteaptă e o urgie cum n-a mai fost pe lume. Urgia lui Dumnezeu va fi mai groaznică decât iadul, căci dreptatea n-are milă. Din clipa în care aţi insultat Duhul Sfânt, puterea Lui, nu mai e scăpare, nici mijlocire, nici fapte bune, nici cerere de iertare, nici lacrimi, nici rugăciuni. Cerul nu-l mai puteţi îmblânzi şi nici pocăinţă nu mai poate fi! De-acum pentru voi nu mai e Dumnezeul milei, ci Dumnezeul care plăteşte fiecăruia după faptele sale şi vorbele

262

sale. încercând să arătaţi că Eu lucrez cu Belzebut, aceasta nu o spuneţi din neştiinţă, ci din răutate şi aţi insultat Duhul lui Dumnezeu Care e în Mine!

Tăcu, apoi ridică mâna, o întinse asupra nenorociţilor de pe tărgi, suflând peste acel convoi de frânturi omeneşti, care deîndată s-au ridicat sănătoşi ca nişte noi făpturi. Viaţa izbucnind din nou în ei, strigară cu lacrimile în ochi: „Fii binecuvântat, Dumnezeul nostru, Fiul lui Dumnezeu. În timp ce chiuiau de fericire, bolnavii care cu puţin mai înainte erau ca morţi cu viaţa în ei, fariseii se retrăgeau înspre pădure, urmăriţi de un blestem. „Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt niciodată nu va fi iertată. “

Plecaseră, dar parcă le erau înţepenite picioarele, se ţineau de pomi la fiecare pas, iar vocea le era din ce în ce mai slabă, şi singur Ben-Setah s-a trezit plângând.

Capitolul 11

Vindecarea Bilhei, fetiţa lui jutabel, de către Iisus

Jutabel Ben-Eber se trudea cu socotelile. Ce să facă? Să meargă din nou la Caiafa, să facă împăcare şi să-i spună că data trecută n-a înţeles prea bine ce cerea? Să rămână aici, la Capernaum, şi să-L urmărească pe Iisus în învăţăturile pe care le propovăduia? Duşmanii II provocau, El însă nu răspundea. Ce să spună, să înceapă iar vreo ceartă? Mai bine nu se duce. Nu plecă din casă, se uită pe geam şi-şi făcu socoteala cum ar putea să se împace mai degrabă cu Caiafa.

Pe drum, se îmbulzeau bătrâni cu bărbi arhaice, treceau şi oameni mai tineri, treceau şi copii, care demult şi-au făcut rugăciunea şi şi-au spălat mâinile, aşa cum cere Tora⁶⁹, şi-acum, grăbiţi, o luau spre Sinagogă. Paşii lor se auzeau din ce în ce mai slab. Mergeau să se roage în fiecare zi, aşa cum s-au rugat şi moşii şi strămoşii lor. „Trimite-ne nouă pe Messia!“ Era rugăciunea

Tora = în ebr. cu sensul de „instruire“, „călăuzire“.

264

zilnică a regelui Solomon încă de pe vremea când el domnea pe colinele Sionului.

I-a văzut când intrau în Sinagogă, dar când striga în cor: „Trimite-ne nouă pe Messia“, atunci, desigur, nici un glas nu s-a auzit mai puternic decât al lor.

Nici nu mai era de ştiut ceva, căci tocmai atunci trecea pe drum, la doi paşi de Sinagogă, Iisus, adică Messia, pe care îl invocau. Îl urmau pescari, vameşi, meşteşugari, boiangii, iar cei din Sinagogă nu-L ştiau.

Jutabel zâmbea, gândind cu nelipsita lui superioritate, zicându-şi: „Ce naivi! în acest om simplu pescarii II văd pe Dumnezeu. Dar de ce Iisus nu spune adevărul: «Sunt Fiul lui Dumnezeu Cel din veci»? Nici măcar n-a spus limpede că e Messia Cel aşteptat, că e «Unsul» lui Dumnezeu.“ Ştia prea bine că evreii aşteaptă un Messia politic şi războinic, a Cărui misiune este să inaugureze domnia lui Dumnezeu sub forma unei domnii restaurate a împăratului David, o împărăţie mărită şi prosperă, dar Iisus are o altă conştiinţă, o altă perspectivă a Lui, o misiune cu totul spirituală, o împărăţie pe care să o întemeieze ca pe un nou ordin pur religios. Aceasta fariseii nu puteau să înţeleagă, prea se obişnuiseră să creadă într-o împărăţie pământească. Nici Iisus nu voia să compromită prin succesele miracolelor Sale, susţinerea unor ambiţii naţionale. în dispoziţia de credinţă în care se aflau evreii, trebuia ca manifestarea messianică, religioasă să nu apară brusc. Iisus voia să aducă o schimbare în ideile lor pământeşti, să-şi convingă întâi ucenicii de faptul că El e Iisus prin lucrările pe care le făcea şi prin învăţături, decât să fi trecut la o mărturisire directă, deschisă şi hotărâtă. Prin parabole şi prin exemple, insinuând încetul cu încetul ce înseamnă lucrările şi minunile Lui, gândindu-se ca mai târziu să-Şi descopere fiinţa dumnezeiască.

Lucruri pe care Jutabel nu le putea şti, dar deocamdată

265

era o mare învălmăşeală în capul lui şi în întreaga lui fiinţă, care până acum gândise altfel. Era neliniştit, se clătina cu tot „eul“ lui, a lui Jutabel, între tot ce a crezut până acum, între tot ce a citit în Scriptură şi tot ce până acum nu aflase. Un vânt puternic dacă ar fi şuierat în capul lui, nu i-ar fi răscolit mai adânc simţirea.

Plictisit, amărât, se îndreptă din nou spre geam. Era cea mai mare distracţie a lui. Să vadă cum trec oamenii în sus sau în jos sau cum se adună, mai ales în timp ce îl aşteptau pe Iisus!

A dat perdeaua la o parte, şi acum o ţinea în mână. Se mira că era atâta lume adunată şi îşi zicea: „Iar Iisus? Tot Iisus? Lumea noastră galileeană nu-şi mai vede de altă treabă. Mereu îl ascultă pe Iisus. Nu se satură nici de învăţăturile, nici de parabolele Lui?“

Deodată se încruntă, căci îl văzuse pe Henadad şi se gândi:

„Deci, Henadad cu adevărat îl urmează pe Iisus? E acolo, cu toţi ucenicii Lui? Nu mă înşel oare? Se poate să se arate chiar în faţa casei mele? Dar ce văd, femeia care e acolo, printre toţi oamenii de rând, alături de ucenicii lui Iisus, e cumva Raşela? O?! Nu, nu poate fi Raşela!... Ba da, ea e, a plecat din casă? Poate ca să se întâlnească cu Henadad? Să-l vadă, să-i vorbească. A lăsat-o singură pe Bilha? Ei, da, aşa este, Raşela e acolo, o văd bine, îi recunosc barişul⁷⁰ galben şi rochia, în dungi. Ce caută ea acolo? Cu cine vorbeşte? Văd şi doi dintre ucenicii lui Iisus, cu care vorbeşte, cu Filip şi cu Petru. Dar de unde şi de când îi cunoştea? De când? S-o strig?... M-ar auzi întreaga lume, văd o mişcare înspre sud, acum îl văd şi pe Henadad, o susţine pe Raşela, o îndeamnă parcă, mergeau puţin mai înainte, ce făceau? O, acum îl văd şi pe Iisus, mulţimea îl opreşte, nu poate înainta. E şi Sital acolo, şi Isaac, iar Raşela mai face câţiva paşi şi este aproape de Iisus. Dar ce vrea, unde se înghesuie printre oameni? Cum? Văd eu bine? îngenunche în faţa lui Iisus, cum este posibil? O, asta

Bariş = 1. broboadă de lână foarte subţire; 2. stofă de lână, subţire şi fină.

266

nu pot să îndur.“

Se smulse de la geam, se îmbrăcă repede, dar deodată se opri.

„Să mă vâr acolo cu mulţimea, s-o ridic pe Raşela de la pământ? Să mă fac de râsul lumii, căci iată, şi ea face ce a făcut Iair, îngenunchează în faţa lui Iisus, ea, nevastă de fariseu. Blânda Raşela, care nu făcea nici o mişcare fără să mă întrebe mai întâi pe mine, blânda şi tăcuta Raşela, nu se mai teme de mine, nu se ruşinează nici de oameni. Ea, nevastă de fariseu. Nu e de mirare? O învaţă Henadad tot ce eu i-am interzis, dar eu nu am altă cale, decât să cer mila lui Iisus?“ Amândoi voiau vindecarea pentru Bilha. îl vedea bine pe Henadad, îi vedea sadinul albastru cu dungi albe, dar nu mai avea agalomul şi sta cu capul plecat în faţa lui Iisus, smerit ca unul din popor, nu ca fiul unui fariseu. „Îngenuncheară acolo, amândoi, în colbul drumului, ca nişte milogi. Ce ruşine! La mine, la cine sunt eu, nu se gândeşte nici unul, nici celălalt, Henadad îşi ţine supărarea.

Spre fereastra mea nici o privire, aşadar, fiul meu este azi un simplu închinător în faţa unui teslar din Nazaret. Ce mă va aştepta mâine? Să fiu eu batjocorit de farisei, eu, mai marele Sinagogii!“

Jutabel vedea cu spaimă că Iisus se uita spre casa lor; s-ar ascunde după perdea, dar ar fi fost văzut când perdeaua s-ar fi mişcat. Ce să facă? Ar coborî afară, nu cumva vor s-o scoată afară pe Bilha în mijlocul mulţimii? Asta le-a mai interzis-o odată, atunci ce? El nu voia nici ca Iisus să intre în casa lui, căci voia să-şi ţină rangul, hotărârea şi principiile fariseice. „Ce vor? Cine porunceşte acum în casa mea, Raşela sau Henadad, care nu mai are aici, în casă, nici un drept?“ Dar i se păru sau chiar aşa era? Da, Iisus pleacă. „Nu avu milă de Raşela, iar Raşela ce face, ce s-a hotărât? Văd că aleargă înspre casă, vine aici, îi este desigur, ruşine de ce-a făcut, după capul ei. De ce nu m-a întrebat mai

267

înainte? Dacă este adevărat că Iisus a respins cererea Raşelei, mă bucur şi pentru ea, şi pentru Henadad, şi pentru toţi aceia care se înghesuiau să-i vadă noile minuni! Pentru Bilha însă îmi pare rău, dar prea se făcuse în casa mea un cuib de înflăcărare pentru Iisus! Eu eram privit ca un duşman, ca duşmanul fetiţei mele. Cuvântul meu nici nu mai era luat în seamă, Iisus era totul, până şi Bilhei îi băgaseră în cap lucruri de necrezut, şi ea credea. Credea în dorinţa de a se vedea odată vindecată, de parcă ar fi fost lucru uşor. Bilha, aşa cum e, aşa o să şi moară, eu ce pot face? Aşa a fost destinul ei şi nu pot face nimic. Şi nici Iisus! Iată-i acum pe toţi ruşinaţi, asta o să spun la toată lumea, şi mai ales lui Sital. Să vedem, mâine, ce o să zică poporul? De ce n-a vindecat-o? Or să ajungă la vorba mea, n-a putut! Desigur, mă doare că Iisus n-a putut face nimic pentru Bilha, dar durerea mea de tată e pe deplin acoperită de refuzul pe care Raşela l-a primit de la Iisus. Văd că, de ruşine, Henadad aleargă înspre casă. Spre casă? Aici, la mine? Cum îndrăzneşte, şi la fel şi Raşela, vrea să se împace?Sau nu cumva vrea s-o îmbrace pe Bilha, cu toată împotrivirea mea? Dar iată că Iisus pleacă cu ucenicii Lui, nu vrea să vină, foarte bine! Raşela nu are decât ce-a meritat, refuzul lui Iisus, şi foarte bine a judecat! Eu să-L insult şi El să-mi vindece fetiţa? Raşela şi Henadad nu au decât ceea ce merită amândoi. Să vadă toată lumea că Iisus nu e chiar aşa de bun precum I-a mers vestea şi poate nici aşa de puternic! Nici măcar n-a vrut să încerce, ei bine, sunt mulţumit!“

Şi îşi frecă mâinile, măcar că Bilha rămânea oarbă şi schiloadă. Vorbea ca un duşman, nu ca un tată!

— Să mă duc să văd!

Dar în spatele lui Jutabel se deschise o uşă şi mai înainte de a se putea întoarce să vadă cine intră şi cu cine să râdă de Raşela şi Henadad, auzi scumpa strigare:

— Tată!

268

Se întoarse. O, ceruri, era Bilha! Bilha, în picioare. Bilha vindecată. Bilha râdea, Bilha umbla, renăscută! Ea, cea oarbă din naştere, şi iată nu mai era schiloadă, umbla! Se azvârl voioasă în braţele lui Jutabel, braţe larg deschise! Nici n-avu vreme o vorbă să îi spună, era prea mult, era prea fericit! Se strângeau amândoi în braţe cu nesaţ. Raşela se oprise în pragul uşii, privea şi râdea totodată, el era galben precum ceara, nu putea vorbi şi sângele parcă era mai viu şi ar fi vrut să izbucnească dincolo de trup, un cald şi un rece îl trecură în acelaşi timp, nici nu putea vorbi, iar despre Raşela nu mai ştia, tot ce gândise mai înainte se năruia acum.

Nu-şi mai amintea, ştia doar că o strânge pe Bilha în braţe. Atât. Era un tată fericit că s-au stins toate gemetele şi plânsul şi oftaturile din casă. Uită tot ce gândise mai înainte, nu-şi aminti, o strângea pe Bilha în braţe, parcă numai din clipa asta era tată. Din când în când o striga. Era uluit, se uită apoi la ea, cum se uita ea de jur împrejur, cum se ţinea pe picioare şi întindea mâna spre a atinge obiectele pe care le cunoştea doar din pipăit şi întreba ce e una, ce e alta, era în tot şi în toate o încântare ce tuturor le părea doar vis.

În sfârşit, Jutabel îşi regăsi glasul:

— Ce ochi albaştri ai, şi cât sunt de frumoşi, ca dealurile în depărtări.

— O, mai spune, tată, câte o vorbă, să ştiu că tu eşti tatăl meu, căci până ieri nu te recunoşteam decât după glas.

Apoi stătu locului şi deschise ochii mari, căscă puţin gura speriată şi şopti cu frică:

— Dar de acum eu o să văd mereu, picioarele or să-mi rămână mereu aşa, nu o să păţesc şi eu ca Isaac, aşa cum spuneai tu?

Zicând aceasta, degrabă ochii i s-au umplut de lacrimi şi Jutabel se grăbi să strige:

269

— Nu, nu, atunci m-am înşelat!

Odaia s-a umplut de robi şi roabe care priveau, plângând, cum Bilha punea piciorul jos şi cum ridica talpa care fusese moartă, cum un genunchi se îndoia, la fel şi celălalt, cum putea chiar s-alerge, cum singură s-aşeza jos, ca iar să se ridice.

Raşela, fericită, povestea înfierbântată şi aproape fără şir cum s-a rugat de Iisus să-i vindece copila şi cum a vindecat-o numai cu voinţa Lui. Ea reda cu toată emoţia şi căldura tot ce i-a spus Iisus ei: „Mergi în pace, fetiţa ta e sănătoasă. “

Figura lui Jutabel se schimbă, îl năvăliră o armată de gânduri. Cine e Iisus, că doar se gândea şi totul se împlinea, cu adevărat e Dumnezeu? Avea puteri dumnezeieşti, voinţa Lui, în clipa în care vindeca pe cineva, se îndrepta la Dumnezeu şi chema, şi cerea, şi invoca puterea lui Dumnezeu? Atunci...

În câteva clipe, Jutabel îmbătrâni; el se gândea: „Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să cobor scara, să alerg la Iisus, să mă plec în faţa Lui ca-n faţa lui Dumnezeu, n-am nevoie de nici un cuvânt, El ştie şi ce e în inima mea şi ce cred, şi ce am crezut altădată!“

Nu, nu, nu se putea, nu voia să creadă că Iisus e Fiul lui Dumnezeu, nici că a venit trimis de Dumnezeu, nici că are puteri dumnezeieşti.

Şi tot gunoiul din firea lui a răbufnit iar la suprafaţă şi, înecat de toate răutăţile, de toate putreziciunile, începu să râdă. Să-I mulţumească lui Iisus, el, Jutabel? Să-I mulţumească, pentru ce? Ei, da, a vindecat-o pe Bilha, de ce n-ar fi făcut-o, avea putere, de unde, nu voia să ştie, dar ştia că are, şi atunci? Şi-a dat vreo osteneală? Nu, a dat o poruncă şi-a plecat. I-a fost uşor. Dacă un alt om ar fi avut puterile pe care El le avea, ar fi făcut vindecări în tot ceasul. De ce nu? „Să-I mulţumesc, de ce? Pentru un cuvânt pe care l-a spus? Ce obligaţie am, nici n-a fost cu consimţământul meu! El a vrut, Raşela a vrut, Henadad a vrut,

270

să-I spună ei «mulţumesc», nu eu, care nici nu m-am amestecat, nici n-am ştiut ce vorbesc ei acolo. Sunt scutit de orişice obligaţie, de altfel, nici n-ar fi posibil. Acum două zile, L-am acuzat că huleşte, şi azi să-I mulţumesc că mi-a făcut un bine? A, nu, la fel ca Iair? Ba chiar am să ies să mă plimb în mijlocul cetăţii, să mă arăt nepăsător, de altfel cum şi sunt!“

Şi porni ca un om fără simţire, cu paşii apăsaţi, spre mijlocul Cetăţii!

Da, a pornit spre mijlocul Cetăţii.

Nu voia să arate nimănui că ar avea pe suflet nici bucurie, nici tristeţe, ci nepăsare. Se uita lumea spre el, căci zvonul a fost iute ca un zbor de pasăre, de aceea chiar bărbaţii şi femeile care auziseră când Iisus a zis: „Du-te, fetiţa ta e sănătoasă!“ stăteau în poarta casei lor, urmărindu-l.

Se întrebau dacă ştia, sau poate nici n-a fost acasă şi nu ştia că Iisus i-a dat vedere Bilhei. „Să-i spunem noi, să meargă acasă“ şopteau toţi.

Un om îşi ţinea de mână femeia:

— Femeie, tu cauţi ceartă? Vrei poate..., nu ştia cum s-o oprească.

Jutabel însă numai la minunea lui Iisus se gândea, cum Bilha, care fusese slăbănoagă, punea acum piciorul jos, la cum ridica talpa, care a fost ca moartă, cum îndoia genunchii, cum putea să alerge, cum se aşeza, şi cum se ridica fără efort.

Dar, după câteva zile, a plecat la Ierusalim. Nu mai putea sta în Capernaum. Prea multe întrebări, prea mulţi ochi îl urmăreau, nu, nu putea să îndure, se jena, îi era ruşine, i-a întors răul cu bine!

271

După vreo săptămână, Jutabel îndrăzni să pornească spre Ierusalim, gândind că el n-are nici o vină dacă Bilha vedea; şi gândea în toate chipurile cum să-i spună, cum să-i vorbească Caiafei, ce să spună întâi şi ce să lase la urmă, cum să înceapă, cum să-l facă să înţeleagă toate despre Iisus.

Iosif l-a primit cu o politeţe uscată, respingătoare, chiar cu multă nepăsare. Era sătul de tot şi de toate, mereu aceleaşi minuni, ba încă şi altele, şi nimeni nu spunea ceva ce ar putea fi altfel, căci Iosif voia să ştie cauza, iar cauza, adică puterea lui Iisus, nu i-o desluşea nimeni.

— Bagă de seamă, Jutabel, încearcă să afli şi să dezlegi tu, nu hotărî după ceea ce îţi spune altul.

— Aşa şi fac, Iosife, dar ca să-L cercetez nu pot.

— Nu văd deloc; despre orice lucru poţi să-mi spui că poate e aşa sau poate e altfel, dar despre ce se petrece acolo, la voi, nu, şi asta e prea de tot. La început, minunile pe care mi le povesteai mă umpleau de fericire, dar m-am luat după voi şi L-am crezut pe acel Iisus un om sub puterea diavolului. Acum mi-e frică, Jutabel, nu ştiu ce să cred. Nu ştiu, poate că minunile Lui sunt cu adevărat dumnezeieşti. I-am vorbit şi lui Hanna, dar el nu crede decât în înşelăciune. Doar Iisus nu e Dumnezeu să facă dintr-o jumătate de om un om întreg, şi atunci crede că e un înşelător.

— Cum să înşele, eram acolo! Caiafa răspunse leneş:

— Tot ce se poate...

— Dar nu, Iosife, tocmai, aş vrea să-ţi spun mai multe lucruri.

— Mai multe, în ce privinţă?

— Uite, acel Iisus, cu gândurile Lui cuminţi şi morala Lui înaltă, l-a cam cucerit pe Henadad.

— Cum, adică, cucerit?

— Henadad asculta de Iisus, şi pentru că eu nu eram de

272

părerea lui Iisus, ne contraziceam. El era un băiat aşa curat, cuminte, înţelegător, dar dintr-o dată s-a schimbat.

— Trebuie să fi fost o cauză.

— Da, o cauză a fost. Văd că susţine o doctrină care nouă ne e străină. O reduce la principiile fine ale unui sistem, cu nişte învăţături fundamentale pentru religia noastră, un fel de sistem religios. Noi socotim că îl înlocuieşte pe Moise. Nu erau mai simple poruncile lui Moise, ca să ştie omul ce trebuie şi ce nu trebuie să facă? Dacă vrea Moise să îndrepte ceva, să ne spună şi o să îndreptăm şi noi! De ce să treacă Henadad de la ce a învăţat până acum la alte învăţături mai noi, nu înţeleg, şi să vezi cum gândeşte el la tot ce spune Iisus, la fiecare cuvânt al Lui.

— Dacă e numai asta, o să-i treacă, şi altceva ce mai e?

— Altceva e şi mai greu de spus, că nici n-ai să mă crezi.

— Spune.

— Vreau să-ţi jur, cu amândouă mâinile pe piept, că eu îţi spun că nu am nici o vină, nici un amestec.

— Vină? Pentru ce să ai vină? Ce ai făcut?

— Chiar nimic, Iosife.

— Atunci, spune. Ai greşit cu ceva? Ai răsturnat vreo învăţătură?

— O, asta ar fi prea uşor.

— Atunci?

— Mă gândeam, Iosife, să nu-mi găseşti vreo vină, să nu crezi cumva că eu L-am chemat pe Iisus, aşa, ca Iair.

— Unde să-L chemi?

— La mine, acasă.

— La tine? Ai chemat pe Iisus la tine? De ce? Ce voiai?

— N-am vrut nimic, Iosife, Raşela şi Henadad, ei amândoi au uneltit ceva în ascuns, eu n-am aflat decât la urmă, crede-mă.

— Ei, ce a fost?

Jutabel oftă, nu prea îi era la îndemână.

273

— Cea fost, Iosife, nu trebuia să fie, nici nu mai am curajul să mă întorc în Capernaum.

— Şi, acum spune, ai dat vreun duşman de pământ? L-ai doborât? L-ai omorât? L-ai acuzat de laşitate, de necinste, de făţărnicie religioasă, de josnicie, lipsă de scrupule, i-ai spus cuvinte grosolane? I-ai azvârlit cuiva vreo suliţă înmuiată în venin, sau cu vârf roşu, încins? Te-am uşurat destul cu atâtea întrebări, spune!

— N-ai să ştii niciodată.

— Da ce este aşa de grozav, că-ţi trebuie atâtea ocoluri?

— Da, mi-e greu, crede-mă, vreau să mă înţelegi, doar ştii bine că am luptat împotriva lui Iisus!

— Da, desigur, ştiu, dar ce s-a întâmplat?

— Dacă acum L-am mâniat pe Dumnezeu, după ce am suferit atât de multe ocări, ce să fac? Nu am cugetat curat, ce au făcut alţii am făcut şi eu, dar nu chiar eu, ci Raşela şi Henadad. Eu n-am ştiut nimic. M-am trezit, acum câteva zile, că Bilha se uita în ochii mei, nu mai era oarbă.

— Cum aşa?

— Nu am tratat-o cu nimic, n-am chemat nici un vraci şi, dintr-o dată, am văzut că se deschide uşa odăii mele şi Bilha îmi sare în braţe.

— Glumeşti?

— Nu glumesc, Iosife, Henadad ne-a întrecut pe toţi cu zelul şi căldura lui şi s-a rugat de Iisus s-o vindece pe Bilha. Iisus doar a ridicat ochii să vadă casa, a făcut la fel cum a făcut cu robul centurionului, a vrut numai, şi prin voinţa Lui a vindecat-o.

Caiafa a rămas pe gânduri. Ce putea să-i răspundă lui Jutabel că a făcut Henadad? E rău sau bine ceea ce a făcut şi cu ce să se aleagă de pe urma acestei încercări, ce să creadă?

Îi spuse lui Jutabel:

— Te plângi că Dumnezeu ţi-a făcut un bine?

— Dacă aş fi om de treabă, ar fi bine.

274

— Şi ce a urmat?

— Nimic, acum ştie toată lumea că Bilha vede şi umblă. Cum să mai lupt? E greu, şi nu poţi nici să te fereşti, este deosebit de dificil.

— Şi tu cum I-ai mulţumit acelui Iisus? Cred că tu ai clocotit de entuziasm.

— O, Iosife, cum îţi închipui că I-am mulţumit? Puteam să-I mulţumesc, poate că şi din cauza asta somnul mi-a pierit! Să-I mulţumesc, în definitiv, ce mi-a făcut, doar nu Şi-a dat nici o osteneală! Vindecările le face atât de uşor, nici nu s-a uitat la Bilha, nici n-a văzut-o la faţă, de acolo, de unde era, din drum, a privit doar spre geam şi i-a zis Raşelei: „Du-te, fiica ta e sănătoasă!“ De-ar fi fost doctor, I-aş fi mulţumit, căci şi-ar fi dat osteneala, dar n-a spus decât o vorbă, nu l-a costat nimic. Pentru o vorbă să-I mulţumesc? De atunci, îl ocolesc, mă cam feresc să-L întâlnesc. El are viaţa Lui, eu o am pe a mea. De aceea am şi venit acum, să-ţi povestesc în ce încurcătură am intrat. Să ştii şi tu că fariseii mă cam ocolesc, nu ştiu ce îşi închipuie. Cred, poate, că eu L-am chemat, şi aşa, din această cauză am venit acum.

— Când s-a întâmplat minunea?

— Acum vreo cinci zile, şi trebuie să mai adaug că ultima oară când am fost la tine m-ai dat afară, Iosife, ţi-aduci aminte? M-ai dat afară pentru că nu-mi era la îndemână să fac ce-mi porunceai.

— Nu-mi aduc aminte, ce-a fost?

— Luaseşi o hotărâre, Iosife, să-L suprimăm pe Iisus.

— Să-L suprimăm?

— Da, Iosife, te temeai de prea multele Lui minuni. -Şi?

— De doctrina nouă pe care o aduce.

— Şi?

— Şi voiai să fiu alături de tine, dar atunci n-am îndrăznit,

275

din cauza lui Henadad, mă temeam de el, acum, dacă el a trecut cu alţii, tot fii de farisei, în tabăra lui Iisus, nimic nu mă mai opreşte. Ce n-am putut atunci...

— Acum poţi? Adică vrei să spui că ai să împlineşti acum ceea ce n-ai putut atunci?

— Desigur, Iosife, acum nu mă mai ţine nimic, sunt la porunca ta!

— Ia stai, Jutabel, nu ştiu dacă te înţeleg bine, vrei să împlineşti acum ce n-ai putut atunci?

— Da, Iosife, e chiar şi timpul. De un an ne chinuie acest Iisus cu sfaturile şi observaţiile Lui. Rămâne aşa cum te-ai gândit atunci, te pot ajuta, ce n-am putut atunci...

— Acum poţi?

Râse Jutabel şi răspunse:

— Cum n-aş putea, nu s-a schimbat nimic.

— Deci, eşti alături de mine?

— Desigur, Iosife, să nu te îndoieşti de mine.

Atunci Caiafa, el, făcătorul, nemernicul, Caiafa, el, crudul, tâlharul, mişelul arhiereu s-a sculat din locul lui, s-a apropiat cu paşi mari de Jutabel şi, privindu-l drept în ochi, i-a strigat:

— Jutabel!

Acela nu s-a mişcat, nici n-a înţeles de ce Caiafa îl privea cu ochii atât de deschişi, şi pentru a doua oară îi strigă Caiafa: Jutabel, vrei să spui că în tine nu s-a schimbat nimic?

Acela dădu din cap cu mândrie, ba chiar zâmbind, şi răspunse puţin lăsat pe spate:

— O, nimic, Iosife, nimic, dar ce credeai?

— Cum, şi de acum înainte vei face tot ce îţi voi porunci, rămâi tu la cheremul meu, şi când voi zice: „acum este timpul“, tu vei fi cu totul pregătit ca să loveşti în El? în Iisus?

— Desigur, Iosife, ţi-am spus să nu te îndoieşti de mine! Atunci Caiafa, el, asasin în sânge, izbucni:

276

— Mişelule, blestematule, tâlharule, fiară, pe Binefăcătorul tău te gândeşti să-L dai morţii, mişeleşte, prin trădare? Eşti tare, Jutabel, să ştii că-mi placi, de tine nu mi-e teamă, numai din ăştia fără inimă în piept, numai din ăştia trebuie să găsesc. De tine nu mi-e teamă că ai să mă trădezi, hai, scoală-te! Pleacă! Du-te! Multă vreme să nu te mai văd! Du-te! Iisus, Care mi-e duşman, ţi-a făcut un bine, a deschis ochii fetiţei tale şi tu îl trimiţi la moarte? Tu îl osândeşti? Aşa îi mulţumeşti?

— Dar am crezut...

— Ai crezut, nu-ţi era îngăduit nimic să crezi, hai, du-te! Du-ţi mai departe mârşava ta simţire şi să ştii că de-acum înainte eşti dator să-mi slujeşti!

— Dar poate m-ai înţeles greşit, Iosife, eu voiam să-ţi aduc o veste bună, o rază de încântare, de ce îţi arăţi colţii? O, mă iartă ştiu, sunt semne de bărbăţie, dar în viaţă ai mereu datoria să lupţi pentru ceva, aşa, ca mine! ţi-am explicat totul în cuvinte cam usturătoare, dar nu grosolane, pentru simţirea mea. Sunt un om abătut, din care a pierit orice umbră de mulţumire, totul îmi e potrivnic, în ciuda râvnitului titlu de „Părinte al Adunării“ pe care mi l-ai dăruit. Bucuria din sufletul meu s-a topit, ce-mi mai rămâne, să deschid uşa cu repeziciune, să ies şi s-o trântesc în urma mea...

Caiafa îi răspunse rece:

— Aşa chiar trebuia să şi faci!

Capitolul 12

Cearta luijutabel cu Caiafa şi urmările ei

Jutabel, ofensat şi jignit, ieşi ca şi când ar fi fost gonit. Era a doua oară, în decurs de un an, când pleca fără răspuns, fără să ştie ceva.

Întors, Jutabel strângea din fălci şi din buze şi tot chibzuia ce să facă mai întâi în această zi ce n-o mai putea petrece în Capernaum. Orice avea să se întâmple, nu-l mai interesa, avea prea mult de îndurat, căci cei mai valoroşi dintre farisei îl părăseau. O parte dintre farisei îl bârfeau, alţii nu se osteneau să-l înţeleagă şi, mai presus de toate, nu îi ieşea din gând: „Iisus“. Mereu aceleaşi gânduri, neîntrerupte. Cine e Iisus, de unde ştiinţa Lui, de unde puterea Lui miraculoasă de a vindeca, şi mai ales îl supăra atitudinea pe care chiar el, Jutabel, a luat-o de capul lui, din sufletul lui sterp, de a se arăta duşmanul lui Iisus. De ce a făcut asta, de ce nu I-a vorbit după ce a predicat în Sinagogă, de ce a tăcut, doar nu le-a făcut nici un rău, nici nu S-a arătat împotriva lor, a fariseilor? De ce L-a duşmănit de la început? Ce

278

nu i-a plăcut?

Iisus se întorsese la pescarii Lui şi chiar în acea noapte vindecă iar pe orice om de toate neputinţele de caresuferea. A doua zi i-a adunat şi le-a vorbit. S-a arătat simplu, fără ifose, fără pretenţii, blând şi bun cu oricine Ii punea o întrebare, iar el, Jutabel, din capul locului, ostentativ, I s-a arătat duşman. De ce? Fiindcă nu l-a luat în seamă, şi acum s-a înfuriat aşa de rău, că s-a jurat să nu mai dea nici unui fariseu vreun sfat, fie bun, fie rău. Acestea erau doar gândurile unui om sucit. Adevărul era altul, invidia de a fi descoperit pe altul mai sus decât el, mai învăţat, mai cunoscător în cele cereşti şi pământeşti, toate îl făceau să clocotească de mânie, mai ales că nu izbutise săşi impună convingerile. Dar cum şi celorlalţi farisei trebuia să le împărtăşească intenţia actuală de a se ţine pe o poziţie rece, intransigentă, cugetă că i-ar fi fost peste putinţă să nu încerce să se apere cum se va pricepe mai bine. Dar deocamdată trebuia să plece din nou la Ierusalim, să cunoască şi părerea lui Caiafa şi să-l ajute.

Simţea însă o repulsie amestecată cu supărarea ce-i venea din propriul fel de a se fi purtat, aici şi acolo. Nu concepea, deocamdată, să mai dea ochii cu Iisus, deşi ştia prea bine că vinovatul nu era decât el.

Un val de sânge vâjâitor i se adunase spre urechi.

Spre seară, mai pe răcoare, după apusul soarelui, înainte de a trece stolul de lăstuni spre cuiburi, Jutabel, luminat de lumina lunii ce se ridica deasupra câmpului cu anemone, călare pe măgăruşul lui, porni din nou spre Ierusalim, străbătând în lung Samaria.

Lumina liniştită, mirosul îmbătător al florilor, freamătul de frunze, suspinele greierilor îl făceau pe Jutabel să-şi treacă mâna peste frunte din când în când, mişcarea lui obişnuită când voia să alunge un gând. Aşa îşi înlătura durerea.

279

Apoi, intra pe pământul Samariei, pământ uscat, crăpat, atât de nenorocit, că-ţi venea să plângi şi să-ţi doreşti singur rău!

Spre dimineaţă, întâlni nişte negustoraşi care se tocmeau să cumpere pe nimic pământ de la ţăranii samarineni. Purtau nişte haine lungi, încheiate cu îngrijire, cu tot zăduful ce era, iar pe cap şi peste faţă aveau acele lungi voaluri albe, aşa cum odată şi proorocul Ilie purta. Samarinenii, de ani şi ani de zile, duc aceeaşi viaţă chinuită, cu aceleaşi îndeletniciri şi aceeaşi ură, poate mai crescândă pe zi ce trece, împotriva evreilor.

Jutabel întoarse capul.

Peste trei zile ajungea la Ierusalim năduşit, încălzit, acoperit de praf din cap până-n picioare. Arăta ca o fantomă. S-a dus la han, şi-a schimbat hainele, şi, spălat şi răcorit, s-a îndreptat spre Palatul Arhieresc fără să ştie ce o să spună sau cum o să spună, ce are de povestit Caiafei.

Gândurile negre îl părăsiseră, încă de dimineaţă, ca printr-un farmec. Chiar pe faţa lui negricioasă apăruse un zâmbet nepăsător şi senin ca veşnicia.

Caiafa l-a primit bine:

— Ce e, Jutabel, ai iar necazuri?

— Necazuri, da, şi mă uitam că a ajuns şi aici.

— Aici, unde?

— Nu ştiai? Este afară, în drum, discută cu iudeii şi cu scribii.

— Despre ce?

— Nu ştiu, nu m-am oprit să ascult, dar nu credeam că Iisus este aici, în Ierusalim. Îl lăsasem în Capernaum.

— Iisus aici, ce vrea?

— Nu vrea nimic, Iosife, discută; şi ca totdeauna, sunt certuri şi contraziceri de tot soiul.

— S-au liniştit acum?

— Bănuiesc că da, căci Iisus a coborât spre aleea Măslinilor.

280

— Singur?

— Erau câţiva ucenici cu El. Mă tem mereu de Acest om.

— De ce, nu poate nimic să-ţi facă.

— Doar dacă va vrea, să ne judece de faţă cu mulţimea.

— Să ne judece? Poate pe tine, Jutabel, pe mine, nu.

— De ce?

— Pentru că nici un judecător nu judecă şi nu cercetează un arhiereu.

— Dar pe mine poate să mă judece?

— Bănuiesc, nu ştiu.

— Atunci de ce scrie în Scriptură că Messia va lovi în preot?

— Messia, da, dar unde e Messia? Cine e Messia? Acela să vie întâi, să-L văd şi eu, în carne şi oase.

— Nu râde, Iosife, este unul care zice că e Messia şi poate face lucruri mari.

Caiafa râse din nou:

— Tot Acela de Care mi-ai vorbit şi Care este aici, sau a apărut altul? Aş vrea să-L văd şi eu.

— Mă vezi amărât, Iosife, nu râde. Eu mă tem.

— Tu te temi? Eu, nu. Şi în legătură cu ce ai spus, să nu uiţi că eu nu sunt preot, sunt şeful preoţilor, sunt mai-marele preoţilor.

— Dar eu bănuiesc că ceea ce scrie în Scriptură, că Messia va lovi în „preotul cel mare“, este vorba, desigur, de arhiereul în slujbă.

— Nu înţeleg.

— Pentru că nu vrei să crezi că Messia ar putea să fie chiar sub forma, trupul şi spiritul lui Iisus din Nazaret.

— Adică cum, îl iei pe unul drept celălalt? Ştii că ar trebui să lămurim odată înţelesul acestor două nume. Tu ce vrei, de ce îmi aminteşti de unul şi de altul, doar nu vine Hristosul de

281

veacuri aşteptat anume ca să lovească în mine sau în altul. Şi tu, de cine vorbeşti, de Messia Care va veni peste câteva mii de ani, dacă va veni vreodată, sau îmi vorbeşti de ţăranul din Nazaret? Ştiam de cel ce-şi zice că e Messia şi nu e decât Iisus din Nazaret şi ştiam că Iisus din Nazaret răspândeşte un asemenea zvon.

— Aşa e, dar multe din întâmplări acum se potrivesc cu ce este scris în Scriptură despre Messia, şi eu cred că Iisus din Nazaret le împlineşte.

— Ei, vezi, am dreptate, eşti pe cale să crezi că acest Iisus din Nazaret e Messia! Tot ce este scris în Scriptură, calităţi şi împrejurări, le atribui şi lui Iisus din Nazaret, le amesteci.

Jutabel încetă să-i mai răspundă, stătea cu capul plecat, ochii nu-i mai ridica, ca să nu vadă dispreţul şi ironia de pe faţa lui Caiafa.

— Să ştii, Jutabel, că Messia sau Iisus din Nazaret e totuna pentru mine. Un Messia nu cred că o să mai vină, gândeşte-te şi tu, sunt patru sute de ani de când Maleahi proorocul L-a vestit şi, după cum ştii, n-a venit. Iar Iisus e un om ca noi. Ce zice şi ce face nu intră în gândurile mele, şi de-ar fi vreun prooroc, nu mă tem. Nu sunt eu vrednic de locul pe care îl ocup? De ce ar vrea să dea în mine, nu înţeleg? N-ar avea nici o putere, orice om mieste mie inferior, căci eu sunt deasupra tuturor; şi de ce ar vrea să schimbe Scriptura şi să dea în „preotul cel mare“? Ce i-am făcut eu, nici nu-L cunosc, nici măcar nu L-am zărit vreodată, n-avem nici o legătură. Dacă Iisus din Nazaret ar fi Messia, acesta ar şti şi ar ţine socoteala de toată osteneala mea, în mine n-ar putea lovi.

— De care osteneală îmi vorbeşti?

— Cum ce osteneală, tocmai tu mă întrebi? Virtutea mea e cunoscută de toţi. M-am îndepărtat eu oare de slujba în care am fost sfinţit, n-am dus eu bine până acum treburile obşteşti? Nu s-a păstrat sub mine iudaismul aşa ca şi în trecut? Nu i-am păstrat întocmai şi dogma, şi credinţa, şi sacerdoţiul, am schimbat

282

eu ceva din Cartea Sfântă? Templul, preoţia, au suferit ceva, vreo scădere? Nu e la fel ca altădată? Acestea toate nu sunt însuşiri de care să se ţină seama? Sunt poate un idolatru, am ridicat vreun templu în cinstea unui Zeu? N-am fost un arhiereu cu grijă de credinţa strămoşească? Ai ceva de zis? Ai alte gânduri? Spune.

— în rodul tău eu nu mă amestec, ce-ai făcut şi ce nu. Eu mă gândesc doar la ceea ce ţi-am spus mai înainte, că Iisus are duh de cunoştinţă şi spune fiecăruia păcatul pe care îl are, deşi îl vede atunci întâia oară. Mi-e frică, Iosife, căci noi avem păcate mari, pe care le-am crezut ascunse.

— Ei, şi nu mai sunt ascunse?

— Pentru Iisus, nu. Ne va judeca pentru faptele pe care le-am făcut, şi ne va judeca aşa cum are obiceiul, de faţă cu toată lumea, şi asta este scrisă în Scriptură.

— Pentru Iisus din Nazaret este scris?

— Nu, se încurcă Jutabel, pentru Messia.

— Şi unde e Messia?

— E... pare să fie pe aproape.

— Unde? L-ai văzut?

— Ţi-am spus că face mari minuni şi lumea îl crede chiar Fiul lui David.

— Şi ce vrei, să cred şi eu ca ei?

— Dar nu înţelegi ce vreau să-ţi spun. Nu cred că Iisus ar fi Messia, dar are multe daruri pe care poporul le confundă. Ţi-am spus că mă tem fiindcă a aflat de bogăţia noastră, dar nu spun că ar fi aflat de la cineva, El ştie prin duhul Lui de cunoştinţă. Iată de ce nu mai pot eu să mă bucur în viaţa mea şi de aceea te-am rugat să ne ajuţi şi să îi declari că nu-i decât un om, că nu-i Messia, şi atunci tot ce va spune, chiar şi despre câştigurile noastre, păcatele noastre nu le va crede nimeni. Măcar atât.

— Da, şi cui să-i spun?

— Să trimiţi oameni de-ai tăi, oameni de-ai arhieriei, şi

283

atunci când ar vorbi Iisus, să se împotrivească şi să amintească de porunca Templului. îmi pare rău că nu îţi sunt pe plac toate câte ţi le spun, dar nu mai dorm nici noaptea, nici ziua şi simt că mă doboară o boală. Aşa crezi tu, că îl poţi ademeni pe Hristos?

— Hristos?

— Vreau să spun „Messia“, Iisus din Nazaret. Îl poţi ademeni prin faptul că ţi-ai făcut slujba de arhiereu fără să te abaţi de la credinţa strămoşească? Puteai să faci altfel decât să păstrezi credinţa. Şi la urma urmei, nu ai fost singur, ai avut pe Hanna lângă tine.

Caiafa se încruntă.

Jutabel continuă cu nepăsarea-i caracteristică:

— Cine s-ar fi împotrivit, ar fi avut de luptat cu cineva? Îţi lua cineva credinţa sau ai fost măcar o zi în situaţia fraţilor Macabei?Te-ai jertfit tu pentru a duce mai departe ce-ai moştenit de la înaintaşii tăi?

Creţurile de pe fruntea Caiafei s-au adâncit mai mult, gândindu-se doar: „Cum îndrăzneşte“?

Jutabel vorbi mai departe, zăpăcit de propriile lui gânduri, ce năvăleau dezordonate:

— Nici grecii, nici romanii din vremea ta nu te-au pus la vreo încercare, aşa că de la sine s-au păstrat, după cum spui şi tu, şi Legea, şi credinţa veche. Ce-ai făcut tu nu era o virtute, ci abia împlineai o datorie.

Arhiereul, înspăimântat de atâta îndrăzneală, strigă:

— Jutabel?

— Şi ţi-aş mai spune ceva, Iosife, deşi sunt aspru, dar Hanna, socrul tău, unde era, nu el te împingea din spate? Ai luat vreodată o hotărâre fără ca Hanna, din umbră, să te împingă şi să-ţi poruncească ce să faci şi ce să nu faci? Pe Hanna l-ai ascultat în viaţă, nu Legea!

Caiafa înmărmuri. Atâta îndrăzneală, oare acesta care îi

284

vorbea să fie chiar Jutabel Ben-Eber pe care l-a îmbogăţit? Aşa de îndrăzneţ, obraznic, neruşinat! Şi se făcea din ce în ce mai palid, iar Jutabel mergea înainte cu naivitate:

— Din tot neamul evreiesc, numai noi doi nu ne-am putea înveseli dacă ar veni Hristos.

— Iar Hristos?

— Vreau să spun că dacă acel Iisus din Nazaret ar fi chiar Hristos, nu ne putem înveseli, căci sunt doisprezece ani de când ducem viaţa pe care o ducem.

— Adică de când lucrezi cu mine, ce vrei să spui? Eu te-am împins înspre prăpastie, ai lucrat pe seama ta, eu nu pot să te ajut, ce vrei?

— Nu poţi, mă laşi aşa, în disperare.

— Ce pot să-ţi fac? Ce-am putut face pentru tine am făcut. Te-am îmbogăţit. Era un lucru greu, totuşi l-am făcut. Mai mult, ce să fac? Cum să-L dau deoparte pe Iisus? Avem aici, în lume, fiecare partea noastră.

— Dar nu se poate, fă ceva, născoceşte ceva, scapă-mă, căci nu sunt liniştit. El ştie tot ce face omul sau a făcut vreodată şi ştie şi de unde îmi vine averea, ţi-am spus că are duh de cunoştinţă, nu-mi pasă dacă e sau nu Hristos, îmi pasă că ştie tot şi oricând mă poate da de gol. Trebuie să mă ajuţi.

— Trebuie, de ce?

— Pentru tine nu e pericol, eşti arhiereu, nu-ţi face nimeni judecată, eşti liber să pedepseşti un cetăţean cum crezi şi Legea e cu tine. Dar mai am ceva de spus. Chiar dacă Iisus din Nazaret nu e Hristos, noi tot pierduţi suntem.

— De ce?

— Pentru că are duh de cunoştinţă, aşa precum ar avea Messia. Mie îmi este totuna dacă mă judecă Messia sau dacă mă judecă Iisus din Nazaret. Poporul, prin unul sau prin altul, tot va afla cum mi-am clădit bogăţia. Are destul duh în El ca să ne facă

285

judecată, ca să afle şi Henadad, şi poporul. Ceea ce aş fi vrut cu stăruinţă este să nu afle ceva Henadad.

Atunci Caiafa se sculă furios:

— Mă judeci tu pe mine? îmi pare cu adevărat că îmi faci o judecată din viaţa pe care am dus-o şi chiar şi pe a ta mi-o pui în cârcă mie? Dacă eşti tâlcuitor, precum te ştiu, lămureşte-mă ce vrea să spună în Scriptură că „preotul“ va fi strivit de talpa unui om sărac. Tâlcuieşte, eşti doar un fariseu cu faimă în a găsi răspunsurile.

— Nu ştiu cine-i săracul care te va lovi, dacă n-ar putea fi chiar Iisus, căci El este sărac şi ar putea să te strivească, nu vei fi judecat, ci doar pârât de faţă cu poporul, şi odată date pe faţă toate faptele din trecut, nu mai poţi rămâne arhiereu.

— Dar cum vorbeşti, Jutabel? Eşti tu în toată firea? Ce duh te stăpâneşte acum, spune! Pe mine să mă defaime un om, să fie Acela chiar Hristos, dar ţi-am spus că pentru mine acel Iisus nu e decât un simplu om şi nu voi îngădui nimănui să-mi ceară socoteală de faptele mele trecute. Atâta timp cât eu sunt Arhiereu nimeni nu poate să mă arate cu degetul.

— Doar dregătorul.

— Ei bine, vom vedea dacă este aşa, voi socoti şi eu cum e mai bine, tot ce am făcut rău, să zicem păcatele care sunt în mine, crimele pe care le-am poruncit eu erau demult un obicei al nostru. Nu e păcatul meu, de ce să plătesc doar eu, când rânduri, rânduri de regi şi împăraţi s-au folosit de ele? Ei au făcut la fel, nu am fost cel dintâi! Nu eu am scornit sistemul, ţi-aduci aminte de Ahab şi Izabella şi cum au luat via lui Nabot? La fel am făcut şi eu, da, mărturisesc, eu am făcut la fel, cu ajutorul tău.

— Cum, cu ajutorul meu? — M-am sfătuit cu tine şi-am împărţit averea rămasă de la osândiţi, dar am făcut şi un bine, căci aceia pe care îi osândeam la moarte erau zeloţii, în luptă cu romanii. Tiberiu m-ar fi ucis pe mine, ori unul, ori altul, eu

286

trebuie să mă apăr, şi mă voi apăra aşa cum ştiu eu.

S-a ridicat din jeţ, dar nu mai înainte de a fi trântit cu pumnul în masă, de parcă ar fi dorit să o sfarme:

— Să zicem că e aşa cum spui tu, Jutabel, îmi place că nu te dai în lături de la răul ce te aşteaptă, eu însă vreau să-mi fie bine, aşa, ca până acum. Mai înainte de venirea lui Iisus, sau după, eu trebuie să rămân acelaşi, cred că mă înţelegi! Dacă nu pot să-L ung pe Messia în Templu, dacă nu pot să-I rânduiesc alaiul în fruntea căruia doar eu să fiu, şi dacă în loc de Hristos avem pe acest Iisus Care îşi zice Fiul lui David, atunci mă voi îngriji ca să-mi fie şi de acum înainte tot cum mi-a fost. La asta trebuie să chibzuiesc din vreme şi atâta tot. Tu mă vei urma în tot ceea ce-ţi poruncesc.

Jutabel ridică capul şi şopti:

— Şi anume ce-mi porunceşti? Bagă de seamă!

— Să bag de seamă, mă ameninţi tu pe mine? Dacă nu poate Messia, sau cel ce face ca Messia să fie lăudat doar de glasuri cuvioase, n-o să audă nici glasul meu şi nici al tău. Ceam de gând să fac nu ştiu încă, dar mintea n-o să-mi doarmă, tu mă cunoşti. Eu nu credeam că va veni o vreme când să fiu privit ca o fiinţă decăzută, şi chiar atât de decăzută, ca să nu pot să-L întâmpin pe Messia. De este aşa, mai bine moartea, dar bineînţeles nu pentru mine, dar dacă este scris acolo în Isaia, eu ce scăpare am?

Jutabel răspunse cu răutate:

— Nici una.

Fusese rău fără trebuinţă. Apoi, şi-a dat seama. Ce i-a venit să fie atât de rău, ce-ar fi vrut Caiafa de la el? O vorbă mai bună poate, de ce a fost Jutabel rău şi fără judecată? Acuma e năduşit, e prea târziu, o năduşeală rece l-a cuprins, iar vârful degetelor erau de gheaţă, nici nu le mai simţea.

Ce nebun a fost să se azvârle în răutate faţă de acest Caiafa

287

pe care l-a slujit atâţia ani în bucurie, fără vreo cârtire. A greşit, desigur, şi acum ce-ar mai vrea de la el Caiafa?

Arhiereul venea spre el cu paşi mari, foarte încet:

— S-ar zice, Jutabel, că eşti un dascăl ce-ţi cerţi învăţăcelul pentru purtarea lui. S-ar zice că eşti străin de răul ce mă doare şi s-ar mai zice că te speli pe mâini de tot trecutul nostru, care rămâne o povară doar pentru spinarea mea. Ai tu minte să îmi vorbeşti astfel, aşa ca şi cum aş fi vinovat? Ce-ţi este ţie, nu cumva eu te-am împins cu sila să fii alături de mine?

— Cu sila nu, Iosife, totuşi, tu m-ai chemat pe mine şi te jucai cu Legea, ca să scoţi din ea un câştig. Că mi-ai făcut şi mie parte, e drept, recunosc, ai fost darnic şi poate se şi cădea.

— Se cădea? Te-ai îmbogăţit de când îmi slujeşti mie şi ce bine mi-ai făcut? Spune, nu vrei? Nu-ţi este la îndemână? Atunci, lasă-mă să-ţi vorbesc. Care-i păcatul meu, care e vina mea, ca să nu pot să mă apropii de Hristos şi să-L slujesc? Ceea ce am făcut a fost în văzul tuturor. Eram în dreptul meu să sting ardoarea din zeloţii care omorau pe aceia care îi linguşeau pe legionarii Romei. Aveau dreptate aceia, când pământul nostru tot suferea de stăpânirea păgânilor romani şi zeloţii se năpusteau asupra acelor trădători. Dar ce puteam să fac, s-ajungă la urechile romanilor că uliţele noastre se umpleau zilnic de tmpurile moarte ale soldaţilor romani? Să ne dăm ura pe faţă şi să vină legionarii Romei cu luptă asupra noastră? Să piară neamul? Nu trebuia să-i pedepsesc cu moartea, ca să ştie şi Tiberiu că-n ţară este pace? Legea cerea să fie pedepsiţi cu moartea, aşa cum am făcut-o. Unde-i greşeala mea? Unde-i păcatul meu? Am osândit zeloţii, da, i-am osândit pentru tulburarea pe care o aduceau, a fost o crimă? Se cădea. De ce sunt un mare preot şi totodată mare judecător? De-am judecat pe vreunul, de l-am osândit, şi averea lui mi-am însuşit-o, eram în dreptul meu s-o fac. Şi-atunci de ce ţi-am făcut şi ţie parte? Nu cumva această parte avea s-acopere

288

ceva ce nu mai era? Răspunde. Ce vină îmi mai aduci?

— Doar una, Iosife, aceeaşi vină de care ţi-am mai pomenit. Cum de se întâmpla să fie osândiţi, din zecil acelea de zeloţi, doar zeloţii cei mai bogaţi? Legea permitea să-ţi însuşeşti averea acelui osândit, dar, stranie întâmplare, cei săraci nu erau supăraţi de nimeni. Ei nu îndurau pedeapsă, cu toate că strigătele de răzvrătire ieşeau din gura lor, ei strigau pe uliţe, acuzând că ascultarea de romani înseamnă călcarea legii evreieşti, dar la ei nu te uitai, nu îi băgai în seamă. De ce să-i fi osândit, ce câştigai, ce ai fi luat de la nişte desculţi? Nu meritau să fie spânzuraţi dacă nu puteau să dea nimic.

— E vina mea? E doar păcatul meu? Cine îmi făcea lista?

— După porunca ta, Nazi, mi-ai cerut-o.

— Tâlharule, vrei să dai toată vina pe mine? Dar tu, unde erai, de ce ai consimţit? Ţi-au lucit ochii la însărcinarea pe care ţi-am dat-o!

Jutabel îşi cam pierduse firea, nu mai ştia nici ce, nici cui îi vorbeşte. Nu era încă prea bine dumirit cine era Iisus şi cu sufletul încărcat de tot ce descoperise cu câteva zile mai înainte, nu mai ştia ce spune! Enervarea îl făcu să nici nu-şi dea bine seama în faţa cui vorbea. întreaga lui fire era stăpânită de Iisus, de Acel Iisus în Care recunoştea pe Fiul lui Dumnezeu. în acel Iisus Care în învăţăturile pe care le dădea spunea mereu: „Dar Eu vă zic, vi s-a spus în vechime, dar Eu vă zic.“

Astfel, tulburarea era în el încă mare când Caiafa i-a spus:

— Tâlharule, vrei toată vina s-o dai pe mine? Jutabel răspunse:

— Puteam să fac altfel, când tu mi-ai poruncit?

— Porunca ne-a legat, deci acum eşti pe viaţă înlănţuit de mine. Şi acum ascultă. Doi arhierei pe acelaşi loc nu pot să stea. Nici doi regi nu pot fi deodată în Israelul de azi. Eu nu voi lăsa pe nimeni, oricine ar fi acela, să-l înlocuiască pe arhiereul care stă

289

astăzi în jeţ! Eu nu sunt scos din colb, sunt pus în post de însuşi Moise. Ceea ce el a hotărât s-a împlinit cu mine, vreau să rămân ce sunt. Am fost doar uns cu untdelemn sfinţit, aşa, ca Aaron, întâiul nostru mare preot, şi am drepturi câştigate, eu nu-mi plec capul. De ce te uiţi aşa la mine? Nu sunt un rătăcit, dar vreau să mă răzbun, să scap de-o soartă ticăloasă pe care nu mai pot s-o îndur.

— N-am fost întotdeauna alături de tine? Când m-ai chemat să-ţi fiu sfetnic, aveai deja un trecut bogat. O traistă îndesată cu fapte care se ascund.

— Dar când mi-ai fost sfetnic?

— N-am mers pe calea ta, pe ceea ce mi-ai spus să fac?

— Şi crezi că astfel îţi e mai mic păcatul şi eşti scutit de judecată? Îţi e mai mică vina şi poţi cu capul sus să-L întâmpini pe Hristos? Tu da, eu nu? Cine-a trimis pe Hor la ştreang, dar pe Iorai? Eu nu i-am cunoscut pe aceia, aceasta o ştii prea bine. Şi ca să te învăţ minte, şi ca să te satur de gustul de a-mi face mie judecată, ascultă fără să cârteşti. Tu înţelegi că aşa cum sunt, în toată puterea mea, nici tânăr, nici bătrân, nu mi-e deloc la îndemână să fiu precum tu gândeşti, batjocorit şi judecat, şi de avere despoiat, ca s-o înapoiez orfanilor de care ai pomenit. Tu ştii că eu nu merg pe două căi. Calea ştiu să mi-o aleg, fiindcă ştiu ce vreau. De aceea chiar mă mir de îndrăzneala ta. Mă mir că pari aşa străin de zbuciumul ce-l port şi te dai deoparte. Ai vrut să mă-nspăimânţi numai pe mine, te alături de Acela Care a venit să ne zdrobească? Hristos are nevoie de mărturia ta, ei, bine, află că nu-s înspăimântat, mai mult, o cale largă îmi este deschisă. Nu vreau să fiu pârât mulţimii, nu vreau să fiu batjocorit, nici osândit, nici scoborât din rangul meu de arhiereu. Eu sunt un semizeu în Israel, o căpetenie de drept în Sinedrin. Judecătorul dintâi al Statului evreiesc, preşedinte în Sfatul cel mare, scoborâtor din Aaron, cu viţă veche, de 3000 de ani în şir. Rămân ce sunt, chiar

290

dacă e Hristos în lume, să vină deci, eu nu mă clintesc. La luptă Messia şi cu mine sau, dacă îţi place mai mult, Iisus şi cu mine.

Jutabel simţea cum se îngălbenea şi începea să se trezească din ameţeala lui:

— Dar unde vrei s-ajungi, ce sunt aceste vorbe?

— Nu bănuieşti, nu vreau să fiu de râsul lumii şi pe deasupra sărăcit! Eu nu dau îndărăt nimic din ceea ce am adunat. Nu mieşti întâiul sfetnic, n-ar trebui deci să ştii ce vreau şi ce gândesc? Îţi poruncesc nu numai să mă asculţi, dar chiar să faci precum grăiesc eu. întocmai ai să faci, din mâini nu poţi să-mi scapi. Eşti poate prea sleit, ce lucru bun să judeci? Să mori întocmai ca un leu bătrân, că nu ai pradă? în jalea ta temută un os nu mai încape?

Jutabel, înspăimântat, strigă şi el acum:

— Iosife, lasă-mă să plec, nu pot să mai ascult. Nu eşti tu mare preot, n-ai fost ales de Dumnezeu? N-ai avut de toate în viaţă, de ce să te răzbuni, ce-ţi trece iar prin cap?

— Eu n-aş fi azi un ucigaş dacă nu aş fi făcut din lut ce poţi alege din noroi? Din naştere, eu sunt vrăjmaş la tot ce este drept, un prieten al deşertăciunii, defăimător de Dumnezeu, ziditor înspre păcat. Ce altceva decât un ticălos, şi la acest noroi ce sunt, vine Hristos să-mi ceară socoteală? Mie, cea mai proastă zidire a lumii. Stelele le-a făcut din foc, păsările din puritatea aerului, peştii din apă şi pe mine, om, doar din pământ. La fel cu orice dobitoc. Ce aşteptaţi de la o josnică zidire? Cine a trimis pe Hor la ştreang? Spune, cine? De omoruri îmi vorbeai, de cei care ucid şi jură strâmb şi fac nelegiuiri, şi acestea toate mi le aruncai în faţă ca pe o haină pe care numai eu o port?

— O! Iosife, te rog, taci! Cum bine ştii, eu sunt fariseu, cred în Messia, vestit de prooroci, cred în rai, în suflet şi în viaţa de după moarte, cred în plată şi răsplată, mi-e frică, taci, te rog. Când ai să fii mai liniştit, vom sta altfel de vorbă, acum nu se

291

poate, mă lasă, deci, nu pot acum să-ţi dau un sfat.

— Nici nu ţi l-am cerut, acum nu mai vreau un sfat, acum Îţi poruncesc.

— Să-mi porunceşti? Ce? Ce vrei de la mine, mă îngrozeşti! De ce te uiţi aşa, ai vrea să mă sileşti să te ajut? La ce? Uite, n-am vrut să-ţi spun, dar e bine să ştii că la vorba ta, Iosife, am şi simţit un duh cum a trecut pe lângă mine, şi uite părul mi s-a zbârlit de frică. Lasă-te de la gândul pe care l-ai avut, e un gând de la Satana!

Caiafa râse:

— Satana, satana, crezi şi în el? Un hohot de râs i-a scuturat carnea de pe obraz.

—Tu, arhiereu, cum poţi pe Hristos, nădejdea iudaismului, Hristos, credinţa noastră din strămoşi, să vrei să-L ucizi şi împotriva neamului să te ridici? împotriva Mântuitorului lumii, vino-ţi în fire, Iosife, nu băga groaza în mine, nu pot să te ascult, nu pot, nu pot, aşa crede lumea, că Iisus din Nazaret e Messia!

Lui Jutabel îi venea să strige. „Bagă de seamă, pe Bilha mi-a vindecat-o fără să intre în casă, şi ce-ar urma dacă L-ai omorî?“

— Ai să asculţi porunca pe care ţi-o dau! Vei face precum voiesc, vei fi alăturea de mine, am hotărât!

— Ai hotărât? Se pare că tu firea ţi-ai pierdut-o, cum poţi vorbi astfel? Te-mpinge cineva din umbră să fii nesocotit? Nu cred că ai gândit bine ce-ai spus, vrei numai să mă sperii! M-ai îngrozit şi oasele îmi tremură cumplit. Mânia ta e fără rânduială, gândeşte-te, Iosife, că tu te temi pentru un trecut pătat, şi-n loc să-ndrepţi trecutul, o altă crimă mai adaugi? în loc de pocăinţă să punem răzbunare şi pentru o sminteală nesocotită să-ţi blestemi acum sufletul..., şi după moarte, să nu mai fie nimic?

Arhiereul rânji şi îl măsură cu dispreţ:

— Ei da, ţi-e frică, ţi-e frică, fiindcă eşti fariseu şi ai credinţă

292

de copil. Crezi în îngeri şi într-o viaţă după moarte. Să crezi în suflet, ce vorbă goală! Să crezi în iad şi în pedepse, ca orice om de rând, nu te credeam în stare. Dacă ai crezut cu adevărat în toate aceste născociri, de ce-ai pus umărul s-omori? Ce joc îţi faci cu mine? Sau poate ai crezut în sărbătoarea lom Kipur, când eu, ca mare preot, sucesc cuţitul într-o vită ca să moară ea în locul unui păcătos? Să ispăşească ea ceea ce omul a greşit, ce naivitate în credinţa noastră. Credeai, Jutabel, cu adevărat c-atunci când moare ţapul de mine înjunghiat tu te puteai spăla de rele şi te găseai nevinovat? Mă faci să râd şi dacă crezi aşa, cu atât mai mult să nu te temi. Omori pe cel ce-ţi stă în cale şi apoi în Ziua Ispăşirii mă rog eu pentru tine şi te spăl de păcat.

Râdea, râdea mereu, cu poftă:

— Oricâte rele ai tu în tine, eu tot numai un ţap jupoi. O crimă sau mai multe, dacă crezi în jertfe şi ispăşire, atunci poţi să fii liniştit, puterea de iertare în mine o găseşti. Nu sunt degeaba un arhiereu sfinţit!

Râdea într-una, se plimba prin odaie, şi iar râdea, nu se putea opri. Se zăpăcise, râdea de Jutabel, râdea de slujba lui de arhiereu, râdea de puterea pe care o avea din sfinţire, râdea de credinţă, râdea de Ziua Ispăşirii. Măsura şi-o pierduse. Degeaba încerca Jutabel să-l domolească:

— Iosife, nu mai lua nimic în râs şi caută să te linişteşti. Eu nu am bănuit că-ţi merge nebunia atât de departe, ca tu, un vierme pe pământ, să vrei să răpui pe Messia. Nu e Messia, sigur, nu, dar oamenii aşa îl cred şi ai să intri în luptă cu poporul!

— Eu ştiu prea bine că nu este Hristos, de aceea chiar aş vrea să scap de El. E mult mai periculos aşa, când face pe Messia! Căci în ochii mei are o vină mare, aşa precum ai spus, are un duh de cunoştinţă la fel de periculos, chiar dacă este sau nu Hristos! Şi apoi, n-am spus că o voi face chiar mâine, dar de îndată ce voi simţi că vrea să-mi facă judecată. Mă pregătesc mai înainte, căci

293

curajul nu-mi lipseşte, nici arma, şi la nevoie nici chiar martorii mincinoşi. O ştii şi tu prea bine, nu-mi lipseşte decât omul care să fie alături de mine. Eu sunt din cârdăşia tigrului şi a hienei, a leului şi a şacalului. Mai e nevoie să-ţi spun? Mă bucur când am o pradă. De nu-s decât din lut făcut, aşa cum spune Moise, vreau să-mi croiesc eu viaţa, să n-aştept ca altul să-mi netezească drumul. Nu eşti şi tu evreu ca mine? Tu nu-mi cunoşti tăria, nu bănuieşti de ce sunt eu în stare? Aşa va fi precum vreau eu. Şi chiar dacă acest Iisus ar fi Hristos şi ar aduce o solie pentru poporul evreiesc, chiar dacă-i sfetnicul cel mare, chiar dacă-i solul lui Jahve, îngerul, sfântul lui Dumnezeu, Mântuitorul, împăratul împăraţilor, tot trebuie să moară!

Dădu cu pumnul în masă şi atunci Jutabel tresări din nou. Un tremur îi lovea genunchii unul de celălalt. O fi el nemernic, ticălos, tâlhar, nelegiuit, şi ucigaş, dar crima asta, de acum, n-o poate înghiţi. I-a spus lui Iosif răspicat că de acum se desparte de el, da, da, se desparte.

— Să te desparţi? Să pleci? A, nu, să stai, ascultă-mă până la sfârşit.

Lui Jutabel Ben-Eber îi vâjâia capul, nici nu-şi mai dădea seama unde se găsea. Nu mai putea nici să gândească, nu mai putea nici să răspundă arhiereului. O năduşeală îi curgea pe tot spatele în broboane mari, şi nu numai pe spate, dar şi pe frunte, pe piept, pe picioare, pe mâini, pe obraz, era tot o apă.

Caiafa rânjea, îl simţea şi-i zise, apucându-l:

— Aşa că mi te supui mie! Acela dacă vine sau dacă a venit, te mântuie după credinţa ta, dar eu te sărăcesc după puterea mea.

I-a dat, în fine, drumul şi se opri din zgâlţâială. Îl îndesase în zid. îşi cam pierduse mintea, dar şi Jutabel pe-a lui. Om mic, nelegiuit, fricos, arhiereul îşi destrămase orgoliul, căzând mai jos decât i-ar fi îngăduit înaltul rang pe care îl avea. Dădea pe faţă tot ce simţea ca şi un om de rând. Jutabel ridică bărbia, voia

294

ca Iosif să simtă dispreţul pe care i-l arunca în faţă. Domol, prefăcându-se nepăsător de vorbele ce îi curgeau spumoase, găsi destulă stăpânire de sine ca să-i dea un sfat, ca unui copil:

— Acum, lasă, Iosife, linişteşte-te, o să vorbim şi mâine, nu lua hotărâri pripite. Cu mine fă ce vrei şi cum crezi, ţi-am spus tot cugetul meu; nu-mi pasă! Eu de Iisus din Nazaret nu mă ating, căci eşti robul unei patimi şi te legi de născociri ce nu fac cinste veşmântului de arhiereu.

Jutabel credea că l-a jignit, dar el, cu mâinile la spate, venea rânjind spre Jutabel, strigându-i:

— Ce -ai zis Jutabel, ce vorbă nouă din partea ta? Tu n-ai să mă urmezi, mai spune o dată, nu vei asculta de mine? De când te slobozeşti de-un lanţ ce are lacăt? Doar n-am fost singur atunci când i-am gâtuit pe alţii! Mi-ai fost alături, Jutabel, mai e nevoie să-ţi amintesc ce m-ai sfătuit când îţi păream şovăitor, aşa cum a fost cu Meremot, Zelotul? M-ai întărit în hotărâri şi n-o făceai dintr-un simţ de dreptate sau din vreo datorie, ci doar pentr-un câştig bun de bani. Acum vrei să uiţi şi să pari că nu ai nici o pată, nici o vină? Vrei să te arăţi viteaz şi să le laşi pe toate în seama mea? Eu vreau ca tot ce am acum să stăpânesc şi pe mai departe. Nu înţelegi? Aşteaptă. Cât trăiesc să-mi fie bine, doar ştii că-s saducheu şi nu pot crede în viaţa de apoi. Eu nu duc o luptă pentru cer, ci doar una pentru pământ. Şi dacă se găseşte un om să-mi strige fapta în obraz, chiar de-ar fi venit din cer, chiar de-ar fi Fiul lui David şi de ar fi Hristos, eu nu îl voi cruţa.

Jutabel răcni:

— Iosife!

— Aşa, acum te lasă îndrăzneala, te temi de ce voi spune? Nu-mi mai vorbeşti de sus? Nu-mi mai măsori păcatul? Să se ştie că nu e nebunie, e numai răzbunare dacă-L ucid pe El.

— Pe El?

— Da, pe El, pe Iehova eu mă răzbun!

295

— Iosife, taci!

— De ce să tac? Nu suntem decât noi doi şi vreau să te lămuresc. De ce să tac? De ce, de ce, acum văd că mă pricepi prea bine, chiar prea bine mă înţelegi! Ai vrut din gura mea să auzi osânda pe care I-o voi da?

— Osânda? Osânda lui Hristos?

— Iar Hristos? Aşadar, tu crezi că Iisus este Hristos? Râse...

— Osânda, da; nu lui Hristos, ci lui Iisus din Nazaret. Noi, evreii, avem o zicală veche: „Un şarpe când se arată în drum de îndată poţi să-l striveşti!“

Jutabel, peste măsură de agitat, alerga de la un geam la altul şi încerca uşile, să vadă dacă n-a stat cineva s-asculte.

Se ruga de Caiafa ca de-un stăpân atotputernic:

— Iosife, taci, te rog, taci! Nu lua în seamă ce ţi-am spus, sunt bolnav, nu ştiu nici eu ce este.

— Nu mă ruga nimic, dacă este adevărat că El, venind, ar vrea să mă gonească din scaunul meu de arhiereu, ba încă să mă judece de faţă cu poporul, să ştii, Jutabel, că proorocul Isaia n-a ştiut că eu o să mă nasc. Îi potrivesc eu profeţia pe placul meu. Nu El pe mine să mă doboare, ci eu pe El!

Jutabel ţinea palmele peste urechi, ca să nu mai audă îngrozitoarele cuvinte şi se ruga:

— Nu, nu, te rog, Iosife, nu mai spune o vorbă, uită ce ai auzit, am fost şi eu înnebunit de groază. Nu pot să mai ascult, lasă-mă să plec, te rog. Vreau să plec...

Caiafa şi-a holbat ochii cu atâta ură, că Jutabel a priceput că e pierdut. Ştia că Iosif nu glumeşte cu o viaţă de om, şi cu toată spaima, Jutabel nu s-a oprit. Parcă şi mintea îi era rătăcită, totul părea ca şi o ceaţă, şi trecutul, şi ziua de azi, şi vorbele Caiafei şi Iisus, tot. E sătul de slujba pe care i-o face lui Caiafa de atâţia ani. Sătul, da, sătul şi vrea să afle arhiereul că de acum nu-i mai

296

pasă. E înstărit, are avere destulă, şi pentru azi şi pentru mâine, şi nu crede că ar putea Caiafa s-o ceară înapoi! Chiar dacă şi-ar lăsa slujba, are cu ce trăi. Era sătul, prea sătul, îi plăcea să-i strige adevărul în faţă! De la o vreme, nici nu mai ştia dacă era bine sau dacă era rău ceea ce făcea. Le încurca pe toate, nu mai desluşea nimic, nimic. Îl avea pe Caiafa în faţă, simţea că îl urăşte şi cu ură îl şi privea. I-a înşirat Caiafei tot ce-i trecea prin gând, de-a valma, cu obrăznicie, cu ură, cu nesaţ... Ochii lui Caiafa se desfăceau mai mari şi tot mai mari. Dacă ar vrea Caiafa să-l ucidă acum, mai bine ar face-o. Nici nu mai vrea ca să trăiască aşa, mereu ameninţat. Da, să-l ucidă, să se sfârşească odată tremurul din el. Dacă este vorba să fie judecat de faţă cu mulţimea, n-ar fi mai bine să fie deja mort? Îi e totuna de-l judecă Iisus sau Caiafa. Vrea să moară, să-l agaţe arhiereul de ştreang, să-l calce în picioare, să facă ce îi dă prin gând, dar el nu va mai face ceea ce voia Arhiereul să facă. Mai bine moartea! Despre ceea ce-a spus cu privire la Iisus, el nu va fi alături. Unele lucruri le-a gândit, altele le-a spus cu glas tare. Nu mai ştia ce făcea, era ameţit.

Auzind din gura lui toate acestea, Caiafa, cu paşi înceţi de tigru, s-a îndreptat spre Jutabel şi atacă. Acesta n-a făcut nici o mişcare, deşi era tot cuprins de frică. A stat pe loc, hotărât să-l lovească de-ar ridica mâna asupra lui. Şi când a fost foarte aproape, s-a dat puţin mai înapoi. Caiafa, după Jutabel, apoi l-a apucat de piept şi-a început puternic să-l scuture de haină, aşa cum scuturi un pom când vrei să-i cadă fructul:

— E timpul să afli c-aşa aprins, cum sunt eu, nu m-am săturat de carnea ta. Alege, dacă vrei ca „Acel“ Hristos să ne zdrobească cu puterea pe care o are, mai înainte de a vorbi El, eu te voi zdrobi pe tine. Tu ştii că nu glumesc şi-mi place răzbunarea. Dacă vrei să fii alături de mine, bine, dacă nu, te sărăcesc. Eu am să fiu Hristosul tău, eu o să te judec, eu o să-ţi cer socoteală. Eu te-am îmbogăţit, şi averea pe care ai strâns-o de atâţia ani îmi

297

aparţine mie. Ştii cum se poate lua înapoi avutul, pe calea foarte obişnuită azi. Ştii sau nu ştii calea? Cred că m-ai înţeles destul de bine. Doi martori mincinoşi şi ştreangul te aşteaptă.

Jutabel ridică capul, voia să spună Caiafei că nu-i pasă de ameninţarea lui şi încercă să-i ascundă simţirea, ce crud îl copleşea. Cu răceală, îi răspunse stăpânindu-se:

— Nu mă mai înspăimânţi!

— Atunci, află că nu numai pe tine te voi vârî în judecată, ci şi pe Henadad, feciorul tău! Nu-i cu putinţă ca fiul să nu ştie ce face tatăl, îl iau ca martor. De unde ai averea? Să spună el ce a fost Eber. N-a fost pânzar? Pânzar sărac din mahalaua Viilor? Tu n-aveai dreptul să te atingi de nici o drahmă din tot ce ţi-am dat atunci. Să spună Henadad de unde aveţi averea. Şi dacă nu ştie de unde aţi adunat tot ce aveţi în casă, atunci să afle de la mine, acum. De altfel, era şi timpul.

Jutabel închise ochii, mişelul, tâlharul, ştia cum să lovească. Îl pune să aleagă; ori moartea lui Iisus din Nazaret, ori ruşinea de a-l pârî lui Henadad şi apoi sărăcia, crunta sărăcie.

— Nu crezi că pot găsi pe altul în locul tău? Iisus îndepărtat din viaţa mea şi tu din nou sărac, iar eu tot arhiereu rămân, şi tot în haină de arhiereu ţi-arunc acum blestemul meu.

Jutabel nu mai auzi blestemul, nu ştia ce şi dacă i l-a spus. A părăsit vijelios şi apăsat încăperea. Ochii îi scăpărau de ură.

A coborât în repezeală o treaptă după alta, nu cumva să-i dea în gând Caiafei să trimeată vreo slugă ca să-l dea afară mai curând.

Afară, în aerul curat al dimineţii, mai rău i se încurcau gândurile. Nu ştia la care să se oprească. Şi cu bătăile de inimă

298

pe care le avea, se temea să nu cadă cumva în drum. După câţiva paşi, îşi puse întrebarea firească: „Ce voi face de-acum înainte?“ Să plec, ce vor gândi cei din cetatea Capernaum? Ce vor zice fariseii? Ce or să creadă? Şi dacă vor întreba pe unii şi pe alţii, ei vor afla tot adevărul. Nici aşa nu merge. Dacă o să se ţină Caiafa de vorbă, voi fi din nou sărac! Ca să trăiască de acum înainte în sărăcie, acum, când Bilha e sănătoasă, ar fi să ia viaţa de la început, în sărăcie... în ţara în care a fost atât de bogat, să fie iar sărac, n-ar mai putea. Mai bine să-şi ia lumea în cap, să fugă, să i se piardă urma undeva între străini, acolo ar mai putea să ia în braţe sărăcia, dar nu aici, în Israel. Din nou pe braţe cu o aspră sărăcie, şi să las tot în urma mea, şi casa din Ierusalim şi casa din Capernaum? începu să se înduioşeze de ce lux avea în casă, ce marmură, ce cristale, ce sticlă feniciană! Ce sfeşnice masive de argint, şi apoi păşunile ce-au fost odată ale unui spânzurat din câmpia Cârmei, şi livezile zelotului Rimon? Plăcile de sidef şi perdelele împletite în aur şi argint! Da, e bună bogăţia, chiar aşa adunată cum a adunat-o el, te mângâie şi în durere îţi este amică credincioasă, te ia în braţe, te strânge, te cuprinde şi te sileşte în orice împrejurare să zâmbeşti, să priveşti altfel lucrurile. Dar unde-i zâmbetul în clipa de acum, căci îl strângea bogăţia-n braţe doar ca să-l batjocorească, să-l umilească.

„Să pierd tot“, morţii se răzbună. E ceasul lor, de-acolo de sus, din cer, ei arată cu degetul că şi-au pierdut şi viaţa şi averea. De acum, Jutabel se poate aştepta la un destin hain şi ruşinos. E timpul să plătească tot luxul cu care se fălea de doisprezece ani. Nu l-a plătit îndeajuns cu Bilha oarbă? Acum, tocmai când Bilha era sănătoasă, îi era ruşine de Henadad, feciorul lui iubit. Cum o să îndure adevărul, îl are pe el mereu în faţa ochilor, înalt, voinic, cu părul blond, cu faţa negricioasă, cu ochii verzi, cu gâtul lung, cu fruntea lată, cu dinţi albi ca de zăpadă, pe care numai la cel tânăr îi mai vezi!

299

Şi mâini albe, degete lungi, mândru şi încrezător în viaţă, cum o să îndure să afle că tatăl său a fost un ucigaş? Unicul lui fecior atât de blând, de vrednic, de cinstit, atât de departe ca să poată crede c-ar fi vreo pată în viaţa lui de tată. Cum i-ar roşi obrazul să ştie cine-i Jutabel Ben-Eber, cum ar îngălbeni să ştie de unde-i vine averea. Henadad, care înălţa capul şi zicea cu atâta mândrie: „Sunt fiul lui Jutabel Ben-Eber.“ Era atât de mândru de numele lui. Ce va face când o şoaptă îi va ajunge şi îi va intra în ureche şi-i va spune: „Eşti fiul unui ucigaş“! Nu, am fost lovit destul, să ies din viaţă huiduit? Nu va fi gură să nu scuipe în urma mea, nu va fi om să nu îmi strige în faţă „ucigaşule“! Este mai mult decât poate răbda un om, chiar un om ca mine. Un asasin, da, sunt nemernic, sunt păcătos, de Dumnezeu nu m-am temut, de oameni încă mai puţin. Ce să fac, să plec în altă ţară? îmi iau puţinul care-mi trebuie, să mă duc, unde? Undeva unde să încep o muncă precum aceea pe care a avut-o tatăl meu, pânzar, şi să ţes? Raşela e voinică încă, ne poate ajuta şi Henadad şi Bilha şi ne vom duce la un ţesător ce-ar avea nevoie de ajutoare. Ştia Jutabel bine că nu va face nimic din toate câte îi treceau prin cap acum, dar îi făcea bine să-şi închipuie o nouă viaţă, dacă pe asta o va pierde.

Şi din nou, ce voi face? Nu am pe nimeni cu care să mă sfătuiesc, cine m-ar asculta? Mândru, rece, orgolios şi înfumurat de situaţia mea strălucită, m-am purtat dispreţuitor cu toţi. Cât sufăr din cauza acestui Iisus şi nici măcar nu am vorbit cu El o dată. Cu fiecare pas pe care îl fac mă-ntreb dacă este adevărat ce mi s-a întâmplat. Nu pot să cred. îmi vâjâie urechile de tot ce-am auzit, de tot ce am gândit, mai mult chiar decât spaima venirii lui Hristos, îmi stăruie în suflet groaza că nu mă mai primeşte Caiafa. Aceasta înseamnă cel mai mult în viaţa mea, m-a dat afară. îl cunosc prea bine ca să ştiu că totul nu se va opri aici. Este sfârşitul meu de om, sfârşitul meu de om cu vază, sfârşitul

300

meu de om bogat, de soţ şi sfârşitul meu de tată. Nu pot găsi nici o mână ce mi s-ar putea întinde. Nimeni nu poate să mă ajute, să mă scoată de unde am căzut. E ceasul în care trebuie să plătesc tot trecutul meu. Dorul, râvna, setea pentru faimă şi bogăţie unde m-au adus! Era şi timpul ca orice faptă să treacă pe cântar. Arcul meu puternic s-a sfărâmat din voia lui Caiafa, pe Dumnezeu de mult îl uitasem. Uitasem că El omoară şi El învie, m-am încrezut în mine, doar în mine, ce pot să mai aştept? Nici Dumnezeu nu poate avea milă de mine; sub paşii mei, chiar El îmi îngustează drumul. Cuvinte pentru a-L slăvi nu mai găsesc pe limba mea. Sunt de acum un spin căzut, nimeni nu se va apleca să mă ridice din pulberea în care zac, nici chiar Henadad. Mai ales el. Ce viaţă i-am croit? Acum, văd şi cred şi eu că nici unul din grelele-mi păcate n-au fost spălate de sângele atâtor ţapi jertfiţi. Desigur, spălate ar fi fost de nu m-aş mai fi întors la ele. Dar m-am întors la ce-a fost rău, am luat-o de la capăt, încredinţat de o altă zi a ispăşirii, mai dinainte bucurându-mă de un alt ţap care ar mai ispăşi o dată pentru mine. Nu pot să îndur nici gândul că voi rătăci în altă ţară, fără cinste, rugând pe unul, pe altul să mă primească ca să lucrez alături de el! Nu, nu, asta nu, sărac, flămând, soios, cerşind de lucru sau poate chiar cerşind o pâine, eu, Jutabel Ben-Eber? Eu, temut de şapte sute de farisei în Galileea? Eu, să plâng acum pe drum ca şi un om de rând, gonit din ţara lui, fără alt rost în lume? Neluat în seamă şi îmbrâncit pe cale de orice trecător? Eu, care mă răsfăţam în slugi şi în porunci, acolo la mine, în Capernaum? Dar cine mă sileşte să fiu sărac, gonit, nenorocit? Cine? Caiafa? Nu el, ci gândurile spurcate care mi-au venit. Sunt nebun să mă arunc singur în prăpastie? Am eu minte, ca singur să mă osândesc? Nu, nu, niciodată nu-mi voi bate joc de mine, eu am o femeie şi copii.

Nu, nu, hotărât, nu sunt făcut să mă întorc în sărăcie, să pierd livada de smochini, să dorm pe jos în altă ţară, când grinzile

301

din casa mea sunt tăiate în şase muchii! Marmură în vine, stâlp de aramă la fiecare cap al scării, împletituri de lănţişoare, rodii de aur în şiruri lungi pe boltă, apoi vii, islazuri, pe toate să le las? Nu, sunt evreu şi niciodată nu voi spune că bogăţia e o deşertăciune. Solomon şi-a zidit case, vii, grădini, livezi, şi-a croit iazuri, şi-a cumpărat robi şi roabe, şi-a adunat aur şi argint, a îmbătrânit în lux şi în plăceri, cum a putut striga că toate sunt deşertăciuni? Cirezile de oi şi tauri sunt goana după avut.

Nu. Nu-i bucurie mai strălucită în viaţa unui om decât să stăpânească averi, căci ce scrisese Solomon: „Havel, havalim hacol havel“⁷¹, să rămână în Scriptură, dar nu în viaţa pe care o trăim.

De dragul unei furii a lui Caiafa, sau a unui Iisus din Nazaret, ce-Şi zice lui Messia, eu să mă nenorocesc? Va trebui să caut o îndreptare, dar ce îndreptare? Ce spune Moise? Ce spune în Cartea Numerilor. Că atunci când cineva păcătuieşte împotriva aproapelui, făcând o călcare de Lege, să dea înapoi în întregime preţul lucrului câştigat sau furat sau obţinut prin mijloace necinstite, adăugând a cincea parte, aşa spune Moise. Şi atunci, cum ar rămâne? Să dau înapoi orfanilor zeloţilor lucrurile de care mă fălesc? Jeţurile de santal, potirele cu picioare de mărgean, perdelele de fir, vizonul şi porfira, pânzele străvezii ca raza unei stele, vasele de alabastru cu nard curat în ele, canafurile şi talerele de aur, cutiile cu capacele de ametist şi hrisolit⁷², mânerele de agate, mărgelele de jaspie⁷³, covoarele aduse din Bukara şi Smirna, dinTebis (Thebes) şi Valet (Valette)? Şi toate, toate celelalte strânse din fructul necinstei mele să le dau înapoi?

71 Havel, Havalim Hacol Havel = o idee care separă nota ideală de viaţa reală.

72 Hrisolit, scris şi crisolit = o piatră semipreţioasă folosită ca ornament al obiectelor scumpe.

73 Jaspie = piatră semipreţioasă, colorată în galben, roşu, maron şi chiar negru, folosită la bijuterii.

302

Da, aşa îmi porunceşte Moise, mărturisirea de faţă cu mulţimea şi datul înapoi. Aşa va trebui să fac.

Să iau tot avutul meu, în întregime, preţul sau chiar lucrul pe care mi l-am însuşit şi să-l înapoiez. Aşa să fac, măcar pe Moise să-l ascult. De-a cincea parte nu mai vorbesc, aceea barem să mi-o păstrez, dar înapoind, nu mă voi trăda? Lumea nu va afla ce fac şi de ce fac, şi cui dau şi de ce dau acelora şi nu altora? Şi chiar Henadad dacă mă va întreba de ce fac toate acestea, eu ce să îi răspund? Că fac voia lui Iisus, împart averea la săraci? Nu va descoperi tot adevărul? Nu va intra la bănuială? Oricum aş face, tot rău este pentru mine. Tot rău, nu, nu, nu pot să mă despart de toate în văzul tuturor. Nu pot, nu vreau şi dacă pe alţii i-am ucis, măcar să nu pierd şi folosul! Nu vreau, acum ar fi şi prea târziu să chem orfanii care abia îşi mai aduc aminte de tatăl lor şi să le împart podoabe! Ei ce ar zice? Ce mi-a venit? Nu voi stârni o bănuială?

Nu, nu, nu dau nimănui nimic, nimic. Păstrez tot ce am, vreau să fiu un om bogat şi să-mi păstrez cinstirea în care Henadad mă ştie şi ţine la ea. Vreau să port capul sus până la sfârşitul vieţii mele. în sfârşit, vreau ce vrea Caiafa, măcar că sufletul se înspăimântă la gândul că Iisus din Nazaret ar putea fi Hristos, dar mai bine să nu mă mai gândesc.

Nici nu e timp de socoteli, nu pot să mai aştept, am întârziat destul pe drum. Să iau drumul înapoi şi degrabă să fiu la Caiafa, îndărăt, îndată! îmi saltă inima de bucurie, îndărăt, la arhiereu, alerg, mi-e teamă să nu fie prea târziu. Aş alerga mai iute dacă n-aş avea haina atât de lungă şi toiagul.

Nu-mi şade bine când alerg, dar ce pot face? Sunt voios deocamdată, că nu e nimeni pe cale să mă păzească, să-ntoarcă capul după mine, sau cineva ca să mă întrebe şi căruia nici n-aş putea să-i răspund. Unde mă duc în fugă, spre cine alerg? în sfârşit, de l-aş vedea odată pe Caiafa, dar şi el, ce bucurie o să

303

aibă! S-a învăţat cu mine, o să se bucure şi o să mă ia în braţe. Cu altul cum s-ar putea descurca? Şi, mă rog, ce am să-i spun? Cum să încep? De-a dreptul îi voi striga că n-am înţeles prea bine ce a vrut, că m-am gândit însă pe drum la toată convorbirea noastră şi am găsit că are dreptate! O să-l văd, desigur, din nou zâmbind. Mă va certa puţin, dar în sfârşit vom fi iar cum am fost. Uf, ce uşurare; nu era de ajuns că m-am certat cu Iair? De-aş ajunge odată şi pentru bucuria mea şi pentru bucuria lui. Fug, parcă m-ar goni o ploaie. Vreau degrabă să simt mâna scurtă cu degetele groase a lui Caiafa într-a mea. Am trecut de şcoala lui Buttan, am trecut şi de ruinele Sinagogii, mai am puţin şiajung la aleea de lămâi, din capătul grădinii arhiereşti. în sfârşit, iată-mă şi pe alee, să-mi încetinesc pasul, îmi bate inima. Am alergat prea tare şi roşu cum sunt nu-mi stă bine, şi iată, se arată scara din grădină. Paznicul se plimbă în faţa porţii. în fine, ajung. De-acum, mă vedeau deja străjerii şi alergau să dea canaturile în lături. îmi făceau intrarea ca unui rege. Sui scările încet, aşa cum le-aş sui la mine acasă, sigur şi domol. Mă plimb iar în iatacul în care, cu puţin mai înainte, am tremurat de groază şi am năduşit. Dar îmi pare că aştept cam mult. Obosit, Caiafa să se fi culcat de acum? Sau numai mi se pare mie că multă vreme a trecut de când aprodul s-a dus să îl vestească? Sunt sigur că eu sunt, acum, nerăbdător. Da, da, sigur aşa e. N-aud nici un zgomot, nu se deschide nici o uşă, îmi bate inima cam tare, nu prea îmi place. De îndată însă mă liniştesc, căci aud paşi. Am un gust curios în gură, un gust amar, ceva apare, în sfârşit, şi îmi pregătesc surâsul, deşi trăsesem o mare spaimă. Se apropie cineva şi în pragul uşii se arătă doar aprodul care îmi spuse scurt că Arhiereul Iosif nu poate să mă primească şi, fără altă vorbă, îmi deschise uşa ca să ies.

Atât? Atunci nu-i altă cale.

în prima clipă stam locului, puţin ameţit, nu puteam să

304

cred. Socoteam altfel, acum vedeam negru în faţa ochilor. Să plec ca un gonit, eu, Jutabel Ben-Eber, întâiul sfetnic al arhiereului, Părintele Adunării, eu, care eram aici ca şi în casa mea? Stam locului, prostit, la toate m-am gândit pe drum, dar nu şi la ce mi s-a putut întâmpla acum, nu, la asta nu. Caiafa să nu mai vrea să vorbească cu mine? Să mă dea afară? Sunt mai nenorocit acum decât eram mai înainte, când socoteam să fug în altă ţară. Aprodul tuşi, să fie oare pentru mine semnul că-i timpul împlinit să plec? Obrajii îmi erau de foc, las capul în jos şi ies pe poartă afară.

Ce zi e azi? Am s-o ţin minte! E a 17-a zi din luna lui Adar⁷⁴, din anul 781 de la zidirea Romei... Acum abia îmi simt cu adevărat prăpastia sub picioare! Trebuie să fac ceva. Să-l găsesc pe Iuda din Iskariot şi să-l iscodesc, spre a şti mai bine ce gândesc ucenicii despre Iisus şi puterea Lui.

Adar = a şasea lună a calendarului ebraic; februarie-martie.

Capitolul 13

Întâlnire a lui Jutabel cu Iuda din Iskariot. Punerea la cale a unui plan

Se lăsă geana amurgului şi Jutabel Ben-Eber era nerăbdător să-l întâlnească pe Iuda din Iskariot. Îi cam ştie metehnele, nerăbdarea, mândria, căutarea cu ochii a tot ce-ţi încântă privirea, lucrurile frumoase şi de preţ, mâncărurile alese. Îi plăcea să cheltuiască banii, să cântărească valoarea obiectelor, să facă tot soiul de socoteli, ca banul să sporească în pungă. Îl zări lângă masa unui cămătar care tocmai se pregătea să facă bilanţul agoniselii zilei ce s-a încheiat. Iuda îl întreabă dacă a fost o zi bună cu câştig, iar cămătarul îi răspunse printr-un gest de mulţumire. în acest timp, Jutabel Ben-Eber aşteptă să fie remarcat, apoi i se adresă direct lui Iuda:

— Ce mai face învăţătorul vostru? Cum vă mai împăcaţi cu El? în afară de noua învăţătură, primiţi şi voi ceva special, un dar din multele lui daruri? Ce crezi tu despre însuşirile Lui cu totul neobişnuite?

Iuda, cu un zâmbet nedefinit, îl cântări din ochi pe Jutabel,

306

apoi îi răspunse:

— Este adevărat că în preajma Lui simţi ceva straniu, căci are nişte însuşiri care depăşesc orice om, parcă este mai puternic decât toţi proorocii, simţim acest lucru şi ne simţim mici şi neputincioşi. Cu aceste însuşiri, la urma urmei, te înveţi şi crezi că este o fiinţă neobişnuită printre noi, un ales al lui Dumnezeu, mai ştiu eu ce să spun? Dar ce ne sperie este faptul că poate să treacă darul Lui şi altuia, ca pe o pâine sau ca pe o haină pe care o întinzi altuia, de aceea credem că este cu adevărat Hristos. Şi mai ales pentru faptul acesta, că mi-a trecut mie sau altuia puterea, dar n-a pierdut-o El, ba chiar o poate înmulţi. Vezi, Nazi, din cauza asta nu plec de lângă El.

Ce altă dovadă aş mai putea să-ţi dau ca să crezi că El este Messia? Oricare alta ar fi neconvingătoare faţă de ceea ce ţi-am spus acum.

— Şi zici că e la fel cu toţi ceilalţi?

— La fel. Iată pescarul Petru, care îţi vindea peşte la poarta casei tale pentru o jumătate de dinar, a sculat dintr-o boală grea, paralizie, o fetiţă neputincioasă şi uscată care zăcea de aproape zece ani. O ologiseră frigurile negre. Iar Toma a dat grai unui mut, ce să mai spun de Levi, ce pare să cadă de propria-i slăbiciune, el singur l-a descătuşat pe-un îndrăcit. Când mi-am dat seama de puterea pe care o am şi o port în mine eu însumi, m-am speriat, am amuţit şi m-au cuprins năduşelile. Nu puteam crede şi nu înţelegeam ce se petrece cu mine. Mă pipăiam ca să mă încredinţez că sunt eu, şi nu altul, mă uitam la cei pe care îi ajutasem, pe care chiar îi vindecasem. îmi spuneam mereu, eu am făcut asta? Eu? Aceştia, de mulţumire, se prosternau spre tălpile mele ca să le îmbrăţişeze..., ce plecăciuni şi binecuvântări... iar eu, rabbi, pătruns fiind de tăria pe care o port în mine, mă simţeam aproape ca un zeu şi chiar că nu m-aş mira dacă cei însănătoşiţi de mine mi-ar propune să-mi ridice un templu.

307

— Dar ceilalţi, care sunt simţămintele lor?

— Şi ei sunt tulburaţi şi, lucru curios, la început, când Iisus singur făcea minuni, îl judecam ca pe un trimis din cer, ştiam că în această calitate este singur, dar când am descoperit că eu, eu, Iuda, fiul lui Simeon din Iskariot, pot tămădui un om de orice boală ar avea, chiar să întorc de la moarte, abia atunci am fost în stare să înţeleg obârşia acestor însuşiri. Dar ce crezi, aici este ceva ce nu înţeleg. în loc să mă bucur de calitatea asta, de faptul că pot să le fiu de folos, că pot să-i ajut pe cei nenorociţi, pe mine mă cuprindea un soi de gelozie că pot şi ceilalţi tot ce pot face eu. Aş vrea să fiu singurul dăruit, doar eu din toată adunarea. De aceea când mi-a spus Matei că a dat auzul unui bătrân, iar pe un paralitic l-a făcut să meargă, eu am fost gata să-i strig în faţă că minte. Nu pot suporta ca şi altul să facă ce fac eu, vreau să excelez în toate. Desigur că atunci când ne-am întâlnit cu Iisus, ca să-I povestim vredniciile noastre, ne-am dat seama că ele nu sunt vredniciile noastre, ci ale Lui. De fapt, atunci când ne lăudam noi, pe El îl slăveam, căci puterea Lui este aceea care se scurge în noi. Aici este ceva ce eu nu pot înţelege, cum ne-a dat această putere dumnezeiască, căci ea nu este din sângele şi trupul nostru. Trupul meu este doar gazda care administrează puterea pe care am primit-o, chiar dacă în faptele mele mă voi dovedi şi ticălos, aşa cum mă simt adesea şi mă dispreţuiesc. Pe oameni nu-i pot înşela. El a avut veşminte din belşug, dar toate le-a împărţit la nevoiaşi, El nepăstrând decât una, cu un sentiment de bucurie nespusă. Eu nu pot fi ca El, nu pot să nu-mi schimb cămaşa cu o alta mai bună şi mai curată, mai fină şi mai arătoasă. Şi mai e ceva, când trebuie să părăsim Capernaumul, să mergem în alte părţi, în oraşe şi sate, cum să ne arătăm într-o singură zdreanţă? Se ştie că atunci când eşti înfăşurat în cârpe, nimeni nu te cinsteşte, şi atunci cum să biruieşti? Ba mai mult, nici strictul necesar nu ne este îngăduit să-l avem în traistă, sandale sau alte

308

bunuri, chiar dacă ne-ar sângera picioarele în cele vechi şi ne-am răni tălpile de pietre. Este foarte aspru şi nu îngăduie nici măcar o traistă sau două haine, nici sandale de schimb, ca să mrâvnim la altceva mai bun şi să nu ne fie gândul împrăştiat la aceste trebuinţe, ci doar la cuvântul pe care îl avem de spus. Îţi spun eu că este greu de îndeplinit aşa ceva, chiar foarte greu. Dacă ar fi doar pentru un timp limitat, timpul restrâns de ucenicie, ar mai merge, dar chiar toată viaţa? Ce viaţă de cerşetor chinuit este aceasta, chiar să îmbătrânesc propovăduind ceva ce nu înţeleg şi nu pot respecta? Sărac, smerit, mereu în zdrenţe, să îndur arşiţa şi frigul, ploaia şi vântul? Atunci de ce să mai trăiesc, ce este viaţa pentru mine, fără bucurii şi plăceri? Cui poate să-i folosească smerenia mea, iată, eu sunt tânăr, de ce m-aş chinui? Sărmana mea viaţă, să ştiu de pe acum că n-am nimic de aşteptat în afara unui ştreang, poate o sabie care să-mi reteze gâtul, un rug aprins care o să-mi pârjolească trupul ca o torţă, sau poate o cruce de care să fiu spânzurat? Ah, nu, nu, chiar nu e de mine.

Jutabel, încântat, spuse:

— Dacă este aşa..., iar te întreb, de ce nu pleci? De ce nu te întorci la casa ta din Iskariot?

— Este adevărat, nu sunt de nimeni reţinut cu sila, nici oprit, dar cum ţi-am spus şi repet, „trebuie să rămân“.

— Cum trebuie?

— Trebuie, eu ştiu, El este Hristos, Messia, El are o mare misiune... Din nefericire, soarta mea e scrisă undeva... unde, nu ştiu. Dar ceea ce ştiu, din toată fiinţa mea, mai ales prin firea mea, este că mie îmi este scris că mă voi pierde... nu voi fi mântuit.

— Cum poţi şti dinainte ce se va întâmpla cu tine? Dacă vrei tu, te vei mântui, căci omul este stăpân pe faptele sale, şi dacă vrea să se mântuiască, se mântuieşte.

— Nu, Jutabel, din veci e rânduit de Dumnezeu ca eu să merg la pierzare, fiindcă sunt un om slab.

309

— Dumnezeu să vrea să te piardă?

— Nu fiindcă aşa Ii place lui Dumnezeu, ci pentru că a văzut dintotdeauna că eu, Iuda, nu voi primi harul. Desigur, repet, din vina mea eu nu sunt rânduit spre mântuire... înţelegi? Nu pot.

— înţeleg ce-mi spui, dar Dumnezeu nu poate face nimic pentru tine?

— Dumnezeu vede dintru început cum vor lucra oamenii fără să-i mai silească să lucreze într-un fel sau altul, tot aşa cum vede medicul cum va evolua o boală, vede dacă este spre vindecare şi viaţă, sau dacă este spre moarte.

— Dar eşti lângă Iisus, El nu poate face nimic pentru tine?

— Ţi-am spus că sunt zile când îmi dau seama cât îl urăsc! Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi de aceea El ştie care este hotărârea liberă a oamenilor, de El nu poţi ascunde nimic. Nimeni pe lume nu ştie groaznicul meu destin, în faţa căruia stau liniştit ca şi când ar fi al altcuiva. Nu ştiu cum îmi voi sfârşi viaţa, dar ceea ce va fi, a fost scris dinainte. îmi este groază, groază de mine, înţelegi tu? Groază!

După un lung şi profund oftat, Iuda a adăugat:

Cea dintâi datorie a omului şi cea mai mare grijă în viaţă este mântuirea sufletului său, dar pentru mine această grijă nu poate exista, poate că nu mi-e dat s-o am.

— Te mai întreb, zise Jutabel, Iisus, Care-l poate crea din nou pe om, chiar nu te poate ajuta?

— Ţi-am spus, Jutabel, e acelaşi lucru cu medicul care cunoaşte boala şi ştie cu precizie sfârşitul. De ce ar mai interveni?

Jutabel, din ce în ce mai interesat, îi spuse ca într-o doară:

— Şi ce crezi că am putea face ca să ne eliberăm de acest simţământ, deloc comod pentru noi?

Fără să stea prea mult pe gânduri, Iuda din Iskariot îi răspunse:

310

— Să colaborăm şi să facem ceea ce avem de făcut fiecare.

Pe jumătate eliberaţi de greaua apăsare, prin perspectiva ce-i unea acum în acţiune, cei doi s-au despărţit cu sentimentul că ziua mult aşteptată a regăsirii datului lor, aşa cum e, este foarte aproape.

Capitolul 14

Alungarea negustorilor din Curtea de rugăciune a Templului

Peste puţină vreme, era sărbătoare a evreilor. Templul era acum luminat cu miile de lumânări şi credincioşi veniţi de pretutindeni. Unul n-avea loc de altul, se înghesuiau, se certau, se împingeau, fiecare voia să ajungă mai aproape de curtea israeliţilor.

Tocmai atunci a intrat şi Iisus în Templu. Dar după câţiva paşi, s-a oprit locului. Ce e asta, ce se aude? Se opri şi ascultă, apoi se ridică din partea Templului num ită „Curtea de rugăciuni“ un behăit de oi, muget de tauri, de boi, zbieret de viţei, tropot de copite, lanţuri ce se leagă şi se dezleagă, zăngănit de argint, strigăt de tocmeală, voci ridicate, chemări pe nume, îndemn de cumpărare, ţipete şi râsete, că preţul e prea mare, ceartă, insulte, urmate de râsete şi glume, tarabă ca la bâlci. Bătaie după câştig, negustori nepăsători de rugăciuni, stând cu picioarele încrucişate alături de mărfurile aduse pentru Praznic şi muşteriii ce se tocmeau. Nu mai lipseau decât îmblânzitorii de şerpi, ca să fie

312

bâlci adevărat. E Templu sau e iarmaroc? E piaţă sau altar? Găleţi cu apă în Templu ca să se adape o turmă însetată la fel ca într-o ogradă.

Frapat de cele ce vedea, Iisus atunci a strigat:

— Nu faceţi din casa Tatălui Meu o peşteră de tâlhari!

Aceasta se întâmpla în momentul când Caiafa tocmai s-a gătit din nou şi aştepta soborul preoţesc să vină la Templu să îl aducă. în loc de acel sobor, cine-i acela care se grăbeşte cu paşi mari înspre palat, când nici n-ar fi voie s-alerge în ziua de Sabat? Caiafa se aplecă puţin peste balcon şi şi-ar zice că-i Ben-Buta, căci numai el e atât de înalt, de blond la chip şi de uscat.

Intrând, gâfâia atât de puternic, că nu putea să povestească, gâfâia fără încetare, cu mâna apăsându-şi pieptul. A izbutit să spună doar atâta:

— Nazi, un necunoscut galileean goneşte cu biciul pe toţi vânzătorii din Templu. E zarvă mare, sunt scaune răsturnate, mesele zarafilor aruncate afară, boi şi tauri cu biciul alungaţi pe scări în jos, găleţi cu apă vărsate pe jos.

Caiafa nici n-ascultă, ştia cine e acel galileean şi l-a cuprins o mare spaimă. De-acum îndrăzneşte? Deodată, îşi aduse aminte că are cine să-l păzească:

— Ce fac ostaşii, cum îşi fac datoria?

— Nu mişcă unul, asta e şi mirarea mea.

— Nu mişcă paza, cum ţin ei liniştea în Templu? De ce primesc simbrie?

Se înflăcără în mustrări, pe urmă tăcu, şi apoi ţipă după obiceiul lui:

— Cum? În casa în care eu sunt cel mai mare, galileeanul lucrează ca un stăpân? Eu ştiu cine e Acela, prea bine ştiu. Săşi facă El de cap în Galileea, da, acolo, în Capernaum, unde sunt oameni uşor de mânuit, dar chiar aici, în cetate, în Templu? De unde ia puterea? De unde îndrăzneala? Ştia El dinainte că

313

n-o să mişte nici un soldat? Cine îl ocroteşte? De ce nu s-au mişcat aceia, au stat şi au privit? Nici rugătorii n-au clintit, nici negustorii? Ei de ce nu s-au apărat? De ce nu s-au opus? Toţi sunt sub vraja Lui? Întoarce-te din nou la Templu, du-te şi vezi ce fac, apoi vino şi spune-mi de-i linişte şi dacă acel galileean mai e în Templu.

Când Ben-Buta se înapoie, a dat alte amănunte despre galileeanul care oprea pe orice om ca să poarte un vas în Templu şi că Acesta a strigat: „Nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negoţ. Templul e casă de rugăciuni şi voi faceţi din ea o peşteră de tâlhari. “

— A spus aşa, peşteră de tâlhari, şi-a spus casa Tatălui Meu? E poate Dumnezeu doar pentru El un tată? Atunci, huleşte.

— Da, a spus.

— Şi oamenii ce-au zis?

— Nimic. Unii fug înspăimântaţi, alţii I se închină ca unui împărat, nu ştiu ce să mai spun şi ce să fac.

Caiafa se gândi că nu-i poate veni în ajutor în nici un fel. Nu-i dă nimic prin gând. Desigur, Acela e Iisus din Nazaret, numai El putea vorbi de Dumnezeu ca de Tatăl Lui ceresc. Caiafa era laş şi slab în înţelepciune. El ştia să ţipe, să se înfoaie, să dea cu pumnu-n masă, dar nu ştia să îndrepte un lucru sau să aleagă o cale care ar fi mai potrivită lui şi poporului.

— Şi vânzătorii ce-au făcut, ce au zis?

— Au răspuns că n-au făcut nimic din ce n-ar fi poruncă. E dreptul câştigat prin voia celor mari, şi nimeni până acum n-a îndrăznit cuvântul nostru să-l calce şi să arate că e cel mai isteţ. El cine este de-l calcă? El nici măcar nu e iudeu, ci doar galileean, de unde îşi ia voia?

Dar Acela, întorcându-se spre negustori, îi privea, în timp ce Ben-Buta le dădea poruncă scurtă, cu pieptul scos afară şi cu bărbia ridicată, strigând:

314

— Să nu vă mişcaţi unul, aci să staţi pe loc, aşa cum sunteţi, dacă sunt eu mai mare peste voi, sunt în numele lui Hana.

Dar tocmai când Ben-Buta le spunea că e cel mai mare peste ei, Iisus luă în mână o funie împletită, cu care gonea ca şi cu un bici pe scări în jos şi oile, şi boii şi taurii şi mieii şi în urma cărora se azvârleau toţi negustorii.

Iisus s-a întors apoi înspre zarafii care schimbau moneda târgului cu a Templului, pentru câştigul lor „korban“⁷⁵, şi vărsându-le măsuţele, le-a risipit toţi banii, căci n-au voit de bună voie să-şi strângă marfa şi arginţii.

Şi Iisus striga:

— La poartă să staţi, dar nu aici!

Apoi, către vânzătorii de porumbei, mai cu blândeţe:

— Luaţi coliviile de aici şi plecaţi cu ele.

Aceia însă nu s-au mişcat, căci Heleat, stăpânul porumbeilor, le făcea discret semn să stea liniştiţi.

Unii au apucat să bolborosească spre a se dezvinovăţi:

— Porumbeii sunt ai lui Hana, toţi porumbeii sunt ai lui.

Iisus îi scoase afară şi pe ei, iar în urma lor, le-a răsturnat mesele şi scaunele, ca să nu se mai întoarcă.

Ben-Buta s-a întors iar la Templu, ca să vadă ce s-a mai întâmplat şi să facă rânduială. Cum să nu facă rânduială, el, favoritul lui Irod şi al lui Hana? Fiindcă era favoritul lor, a fost încuviinţat să intre în Curtea de rugăciuni cu turma lui întreagă, de peste 3000 de oi. Şi cum să se găsească cineva ca să-i gonească turma şi mai ales cine, un galileean străin de Templu?

De aceea, fără nici o ezitare, se răsti la Iisus:

— Ce vrei Tu? Ce vrei de la aceştia? Cui ceri Tu socoteală şi cu ce drept? Eşti mai mare decât mai-marii noştri preoţi? Eu

75 Korban, scris şi Kolban = ofrandă, jertfa. în text, suma care era acordată Templului pentru câştigul obţinut acolo.

315

am zapis la mână, aşa precum şi Helcat are pentru porumbeii lui.

Iisus nici nu-l mai ascultă. Îi goni pe toţi vânzătorii, cei cu boi, cu viţei, pe cei cu coliviile în şir, pe zarafi, pe toţi cumpărătorii şi vânzătorii.

Şi încă le-a mai strigat o dată:

— Afară cu turma, afară, acolo, în curtea de la ziduri, la poarta de intrare, acolo, unde-i îngăduit să staţi, dar nu aici. în loc s-auzi cântare, auzi behăit de oi, cine îndrăzneşte?

Şi Iisus se apropie de un negustor:

— Cu ce drept aţi intrat aici?

Acela se uită lung, „cu ce drept“? Ce vrea acest străin? E Templul Lui, ce vrea galileeanul? E El stăpân în Templu? Acela ar vrea să-L depărteze cu o vorbă de gâlceavă, dar privindu-L drept în ochi, domol, se cam temu şi îngână doar:

— E un drept al nostru, ni s-a dat de Ben-Buta, cel care zideşte Templul acolo unde e dărâmat. El ne-a adus aici din curtea de afară ca să fie târgul mai uşor şi pentru noi şi pentru muşterii. Dar fiind prea mulţi, nu am mai avut loc şi am venit mai înăuntru, aici, spre Curtea de rugăciuni, unde, vezi bine, ne-am aşezat cu tot ce e al nostru, cu buţile de vin, de sare, cu vasele de untdelemn, să ne fie toate la îndemână. Noi n-avem nici o vină, întreabă-l pe acela.

Un alt neguţător adăugă:

— Ne vine învoiala de la Ben-Buta şi el o are de la preotul cel mare, de la Hana. De vrei, poţi să-l întrebi, căci uite, Ben-buta vine înspre noi.

Venea într-adevăr Ben-Buta spre Iisus, venea grăbit, dar n-a mai zis nimic. A ştiut, dar nu avea nici un drept, a trecut şi a tăcut.

Ben-Buta se întoarse iar la Arhiereu, dar pe drum şi-a dat seama că e ceva în neregulă cu favoarea pe care a dat-o Hana acelor negustori. Ben-Buta se miră însă, care e acela care face pe

316

stăpânul şi cu ce drept? Şi de unde are acea autoritate? Vorbea ca un stăpân.

A venit Ben-Buta din nou la Iosif, arhiereul, să vadă ce se întâmplă şi să pună stavilă acelui om pe care el, Ben-Buta, nu-L cunoştea şi nici nu L-a văzut vreodată în Ierusalim.

Când a ajuns la palat, s-a uitat în ochii lui Caiafa.

— Ei, ce mai e acolo?

Povestind Ben-Buta, pe dată şi-a zis arhiereul că plecarea lui la Templu nu mai are rost şi mai ales intrarea lui acum în Templu, şi şi-a rememorat tot ceremonialul plecării de aici. Leviţii trebuie să-l ia de subsuori, mai cu deosebire atunci când va trebui să ridice piciorul, să-l încalece peste frânghii, lanţuri, găleţi, paie... Acestea toate sunt încă acolo şi Caiafa se gândea la ce va fi în acest moment în Templu. Ştia prea bine cine era Galileeanul, şi tocmai pentru că ştia îl cuprinsese frica. Era prea laş să ia o hotărâre, de aceea se gândi mult şi apoi zise:

— Eu nu voi merge astăzi la Templu.

— Cum, să lipsească arhiereul cu binecuvântarea lui în ziua întâi de Paşti? întrebă Ben-Buta.

— De ce sunteţi miraţi? Oricui îi este îngăduit să aibă o slăbiciune, acum o am eu! Starea în care mă aflu mă îndeamnă să nu fac nici un pas mai mult. Plecaţi şi fără mine, eu rămân.

Bolnav? Nu prea arăta, era aprins la faţă, după ce fusese mai întâi galben ca ceara, da, dar nu se clătina şi nici nu-l prinsese moliciunea.

— Mergeţi la Hana, le spuse Iosif, el trebuia mai de mult să fie în Templu. Spuneţi-i că sunt bolnav.

îşi chemă apoi leviţii, pe rând:

— Pelatia, Buni, Haşum, Maluc, veniţi de-mi scoateţi mantia şi efodul.

A socotit el bine să nu meargă acum în Templu. Dacă ar merge acum, în acest ceas, la Templu, primejdia era mare, căci

317

erau trei care puteau să-i ceară socoteală, poporul, cumpărătorii şi vânzătorii, toţi care aveau o patalama la mână şi nu le folosea. Caiafa nu voia să-i vadă acum. Mai târziu, da, acum, nu, nu putea face o greşeală.

Caiafa îşi simţea inima în tâmple şi în gât. Ar fi vrut să-i spună lui Ben-Buta ca să plece acum, dar nu putea vorbi. Tremura aşa încât un dinte de altul se lovea. El, îmbrăcat, gătit frumos, cu funde şi cu lănţişoare, cu mantie şi cu clopoţei, în loc să intre în Templu în sunete de goarne, trebuia să stea acasă, ghemuit în jeţul său, de frica unui galileean? Cu fruntea încreţită şi pumnii strânşi, se gândea că Acel Iisus Care îl numea pe Dumnezeu „Tatăl Său“ va trebui, ei da, va trebui să fie răpus.

E bine că Jutabel nu a plecat, căci puterea lui Iisus sentindea prea mult şi pretutindeni, şi, lucru straniu, se temeau de El chiar şi ostaşii!

Jutabel tocmai apăru şi ar fi vrut să-i spună: „Fă ceva, dă un ordin, dacă tu crezi că n-ai vreo vină în târgul care se face în Templu.“ Dar Caiafa, împopoţonat, gătit, nu făcea nici o mişcare. Când tocmai trebuia să spună ceva, să dea măcar o poruncă, iată soborul intră pe uşă cu sfiiciune şi multe plecăciuni. Se temeau, căci au întârziat prea mult şi slujba a început de mult.

Caiafa se ridică şi se îndreptă ca un om bolnav, cu paşi înceţi, înspre ieşire. Preoţii îl apucară pe scundul şi rotundul arhiereu de subsuoară, iar unul dintre leviţi îi ţinu mantia-n spate ca să n-o târşească de pământ, un altul duse pe o pernă roşie „mahalul“, pe care doar în Templu şi-l putea agăţa de gât.

Şi-au pornit cu toţii.

Păcat că e aşa de scurt şi gros Caiafa, şi nu pare măreţ şi impunător în hainele de sărbătoare. Cum i-ar sta altuia împodobit cu efodul strălucitor, cu tunica albastră, lucrată la gherghef, cu mantia înflorată, cu mitra de aur, pieptarul la fel, cu efodul lucrat cu fir albastru, purpuriu şi cărămiziu, pe lângă un fir de în subţire,

318

răsucit! La toate încheieturile avea ferecături şi lănţişoare, verigi şi împletituri de aur şi, printre ele, strălucind în mii de ape şi de focuri, topazuri şi smaralde, rubine şi safire, opal şi diamante, agate şi ametiste. Păcat că era aşa cum îl ştim şi strica poezia şi măreţia veşmântului, ieşit chiar din gândul lui Jahve.

De cum se mişca, foşnea mantia de mătase şi sunau clopoţeii cusuţi pe tivitură şi, ca să-i audă clincănind, se plimba mai mult decât îi era obiceiul de la un zid la altul. Aşa e scris în Cartea Sfântă: „Când preotul cel mare se va îmbrăca cu mantia şi va intra în lăcaşul sfânt, să se audă clopoţeii!“

Se apropie un levit să-i pună şi ultima găteală, un şireţel albastru pe partea de dinainte a mitrei, de care atârna o tăbliţă de aur cu două vorbe adânc săpate: „Sfinţenia Domnului“.

Au pornit, ba nu, Caiafa se opri chiar de la al doilea pas. Când să pornească cu al treilea pas, ridicându-l, a rămas cu el în aer şi s-au oprit toţi. S-au oprit leviţii şi sunetul clopoţeilor şi deschiderea uşilor. Să calce acum pe balegă şi paie în Templu, în casa Domnului? în timp ce preotul aduce jertfa şi se roagă, aici se făcea târg, la un loc cu toţi închinătorii, vitele şi boii.

Toate acelea, toate mizeriile zilei de târg trebuiau să fie încă acolo, neridicate: găleţile, frânghiile, oare ce va face el? Să pară a fi nebăgător de seamă? Nu era cu putinţă. Să se oprească şi să întrebe de unde venea acea apă şi ce era cu găleţile şi să audă toată povestea încă o dată? Atunci, pe loc, ar fi trebuit să facă o judecată, şi dacă era Iisus de faţă, cum s-ar mai putea descurca? Nu, n-ar fi înţelept să se arate acum mulţimii, mai erau şi ucenicii Aceluia, poate şi ei aveau un cuvânt de spus. Nu, hotărât, nu, nu putea merge azi, nu se putea arăta în Templu. Să calce pe gunoi în văzul tuturor? Efodul trebuia să-l ferească de lucrurile aruncate şi spurcate, ba s-ar putea să fi rămas trântite şi mesele şi scaunele, dacă era aşa precum a povestit Ben-Buta, ştiind că nimeni nu făcea vreo mişcare. De-acum era posibil să se fi iscat certuri de

319

la o tabără la alta. Unii vor ţine cu Iisus şi doar câţiva cu el. Dacă ar fi fost a doua poartă, prin care să pătrundă în curtea lui Israel direct la jeţul lui de arhiereu, ar fi mers Caiafa, căci acolo stăteau de pază şapte străjeri şi nu risca nimic. Ajuns îndată înăuntru nu i-ar mai fi fost frică, nici o primejdie. în acel colţ, aproape de altarul tămâierii (zidit anume pentru arhierei) de pază erau cei şapte străjeri, acolo n-ar putea ajunge Galileeanul Iisus şi nici vreun ucenic de-al Lui! Dar cum să treacă nevăzut prin poarta lui Israel? Nu, nu, asta nu se putea, şi aşa nu s-a mai dus la Templu, cu toate că ştia că afară aşteptau copiii, să admire alaiul şi găteala ultraelegantă şi prea somptuoasă a arhiereului. N-a apucat Caiafa să coboare decât o treaptă şi s-a oprit, spunându-le tuturor scurt că nu se va duce la Templu.

A plecat soborul, au plecat leviţii şi Ben-Buta, fără să înţeleagă ce se întâmplă.

Caiafa se îndreptă repede înspre geam, unde cinci porumbei stăteau voioşi pe streaşina din faţă şi gângureau, privind înspre Caiafa, triumfători, căci erau din cei scăpaţi din colivii!

Un om ca el, atât de mândru, ca marele preot Iosif-Caiafa nu putea păstra pentru el întâmplarea de la Templu. Se vor fi găsit destui ca să-i spună lui Hana şi de Iosif-arhiereul, şi de Iisus din Galileea.

Dar Hana n-a luat lucrul aşa uşor, căci de mult ştia de tulburările din Galileea, de mult i-a judecat şi pe Iisus şi pe Jutabel şi pe inutilul Iosif şi aştepta desfăşurarea evenimentelor.

Nu se gândea decât la Iisus, căci el, Hana, era la fel de corupt şi intolerant ca toţi cei din clasa şi rangul lui. Era Iisus Fiul lui Dumnezeu? Poate, şi chiar dacă ar fi, el nu credea şi nu ştia, poate că şi era, dar asta nu-l împiedica pe el, scoborâtor şi el din Aaron, să aibă şi credinţă şi morală şi caracter, acea calitate fundamentală care cere unitate şi consecvenţă în idei şi în acţiuni. Era o însuşire morală care lui îi lipsea. Şi atunci, nu ţinea seama

320

de ce vrea altul, căci îşi spunea mereu: „Vreau să-mi fie mie bine, şi dacă mie îmi este bine îi va fi şi neamului întreg. Iar Tu ai fi vrut să fii, Iisuse, mai sus decât toţi arhiereii, ei lasă! Am ales şi pentru Tine şi pentru mine ceva, ca să ne fie bine la amândoi! O să-i împăcăm pe toţi.“ Aşa gândea un şef al arhiereilor, nu numai un sfetnic al Caiafei. De aceea vru să fie o pedeapsă mai dură decât a fost vreodată, o crimă perfectă. „Tu crezi acum că mulţimea va merge după Tine, o, Iisuse, nu cunoşti inima mulţimii, şi crede-mă că dacă îi voi număra sunt mai mulţi cei ce Te urăsc. în veacurile ce se vor rostogoli în timp vor fi destui din neamul meu, şi poate şi dintr-al Tău, să-mi mulţumească că te-am azvârlit în groapă mai înainte de a fi prea târziu. Acesta Ţi-a fost unicul ţel şi eu Ţi-l voi împlini, poate chiar mâine, căci Tu ai vrut să-Ţi dau tot, să nu-mi păstrez nimic, să rămân aici gol, dar să am în schimb împărăţia lui Dumnezeu. Crede-mă, Iisuse, că nici nu-mi trebuie împărăţia Ta. Mi-e foarte bine şi aici... Şi încă mai vrei să culc un cerşetor în patul meu de aur, să-i dau să mănânce, să-l şi îmbrac, să-l învăţ şi Scriptura, e greu, cum aşa, deodată, într-un an, doi, să le dai pe toate deoparte ca să iubeşti pe altul cum te iubeşti pe tine! Auzi, să am doar două haine, şi una să o dau, cum asta, când eu am zeci de haine, şi totuşi nu mă-ndur să dau vreuna dintre ele! Pescarului pe care l-ai ales să îi dai cheile împărăţiei nu-i pasă dacă îşi dă o cămaşă ruptă, pe lângă altă haină, la fel de ruptă, dar mie îmi pasă, şi deci nu vreau.

Gândeşte-te bine, dacă vei izbuti să faci o lume nouă, în care cei de sus să fie toţi vameşii şi păcătoşii şi toţi pescarii Galileei, împreună cu muncitorii, ce s-ar alege de noi toţi, care suntem căpetenii? Să fiu eu cel din urmă, sau poate chiar să nu fiu deloc în împărăţia pe care Tu o vesteşti? O, eu n-aş putea de bunăvoie să mă prăbuşesc în mijlocul mulţimii,Tu eşti doar Unul singur, iar noi suntem mulţi şi suntem toţi împotriva Ta.

Da, e adevărat că ai câştigat pe unii farisei mai mari, poate şi

321

pe Menahem, toţi aceştia sunt gata să fie fericiţi după închipuirea Ta şi sunt gata să renunţe la tot, poate chiar şi la viaţă. Dacă este vorba de viaţă, de renunţare la viaţa de pe pământ, să ştii că nu renunţă nimeni pentru o închipuire a Ta! Le este tuturor bine aici, iar Ţie o să-Ţi fie mai bine când eu mă voi îngriji de Tine şi Îţi voi înlesni plecarea în împărăţia lui Dumnezeu pe care ne-o propovăduieşti de peste trei ani. Şi acum, altceva, ce nu poate fi tolerat, fapta Ta, prea îndrăzneaţă făcută în Templu, ca şi un stăpân, faptă pe care eu nu Ţi-o pot ierta, căci îmi arată de câte mai eşti în stare să faci împotriva noastră în zilele ce vin. îmi dai o lecţie mie, Marelui Preot, despre ce se cade şi nu se cade ca să fie în Templu, şi acum roşesc la gândul că Tu, un simplu nazarinean, Care nici măcar n-ai o slujbă în Templu, ai îndrăznit să dai altă poruncă peste porunca mea şi a trebuit să tac, ca să nu fie gâlceavă mare, dar sunt liniştit. O să ne mai întâlnim, Iisuse, şi am să-ţi plătesc în cuie şi piroane toată jignirea pe care am primit-o. Ce era să le răspund acelor negustori, şi chiar acum, ce o să le spun? M-ai pus într-o mare încurcătură şi ei nu vor şti, de astăzi înainte, de cine să asculte, de Tine sau de mine? Eu ştiu, de altfel, că ai avut dreptate, că nu e pentru vite Curtea de rugăciuni, dar nu mi-e la îndemână să Îţi recunosc dreptatea. Tot târgul va vorbi de noi şi trebuie să Te răstorn, să-Ţi găsesc o vină din care n-ai să poţi să scapi, trebuie, căci eu nu pot zice ca şi mulţimea, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, sau împăratul sau Fiul lui David, sau Messia. Tu, Messia, nu pot crede, nu mi-e la îndemână, aşa că m-am hotărât să acţionez. Eu nu mai ştiu dacă şi ce au spus despre Tine proorocii, şi nici nu vreau să ştiu. Spun eu ceva ce ştiu, şi nu este scris nicăieri, sau mi se pare că era ceva despre asta în cartea lui Isaia. Să fie, deci, aşa cum a scris el.“ Râse cu satisfacţia triumfului şi îl chemă pe ginerele lui, pe Caiafa, şi pe cei cinci fii ai lui, căci poate nu se ştia că şi ei sunt arhierei ca şi Iosif, cu drepturi şi cu leafa. „Cât despre administraţia romană,

322

eu o influenţez şi o conduc, şi am mai multă putere şi influenţă decât oricare altul, căci eu fac tot ce vreau. Eu sunt mântuitorul, de Tine ascultă doar câţiva neînsemnaţi, de mine, toţi! Dacă din iubire sau din frică, nu ştiu şi nu-mi pasă, oricum ar fi, îmi e de ajuns „unul“, îl ştii, nu? Am şi vorbit cu el. Isaia vorbeşte despre ce o să fie, dar Tu ai şi spus ucenicilor de trei zile că este aşa, Tu ai spus ucenicilor Tăi, nu? Mi se pare că i-ai şi înştiinţat pe ucenicii Tăi că se apropie sfârşitul, aşa spun cărturarii şi fariseii şi bătrânii poporului. Ai presimţiri sigure, să ştii că eşti un bun profet!“

A râs atât cât a putut, spre a-şi întări prestigiul şi siguranţa pe care i-o dădea hotărârea luată.

Hana şi-a mărturisit planul său lui Caiafa, iar acesta gândea la rândul lui: „Nu acum, nu se poate. Să aşteptăm sărbătorile Paştelui, atunci când Ierusalimul va fi înnăbuşit de lume, şi ce se va face atunci să fie cu răsunet mare. Dar până atunci, nici o vorbă“, numai că va avea nevoie de canalia de Jutabel Ben-Eber. Jutabel i-a şoptit odată că are un aliat, pe unul ce face parte chiar din rândul celor doisprezece apostoli, „să-l linguşească, dar, pe Jutabel. O fi supărat de la ultima noastră întrevedere, dar o să-l împac.“

Aproape că nu mai avu răbdare şi i se păru că va aştepta ani, nu doar câteva săptămâni, căci evenimentele se precipitau şi se gândi cu plăcere la ce au hotărât ca să nu le mai stea Iisus în cale, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, care nu este nici al lui David, nici al lui Dumnezeu. în curând, nu va fi decât Fiul mariei din Nazaret şi Fiul lui Iosif, dulgherul.

Şi acest păzitor al iudaismului, acest urmaş al marelui preot, Aaron, acest reprezentant al unei grupări de acţiune realistă, acest nesocotit care ar fi trebuit să fie un şef spiritual, un om ambiţios, oportunist şi fără credinţă, ieşit dintr-o familie sacerdotală, aspru, crud, arogant, de nimeni iubit şi urât de toţi, se bucura acum de o ucidere bine organizată cum s-ar fi bucurat

323

dacă ar fi câştigat o coroană de împărat peste toate ţările lumii.

Era succesul forţelor întunericului.

Câteva sute de leghe mai departe, Iisus le spunea ucenicilor Săi, frângând o pâine, la ultima lor cină:

„Acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi. Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea... “

Den hie gufi Den hie admi.

Capitolul 15

Adunarea Sinedrinului. Judecarea lui Iisus din Nazaret

Şi iată că ziua mult aşteptată de Caiafa şi de Hana a sosit.

La palatul arhieresc se petrecea ceva, uşile se închideau şi se deschideau, un om intra, altul ieşea, se şoptea, se surâdea, dar pe scaunul arhieresc nu sta nimeni. Cel care ar fi trebuit să stea pe jeţul lucrat din oase de elefant, acela era mereu în picioare, nu avea deloc stare. Cine a deschis uşa, se pare că nimeni n-a văzut, dar Caiafa a dat din cap cu mulţumire şi şi-a frecat mâinile una de alta, după obiceiul lui, atunci când lucrurile îi mergeau strună, şi toate se adunau şi se închegau după unica sa dorinţă.

Vineri, 14 Nisan⁷⁶

Era ora patru dimineaţa, dar abia se puteau vedea umbrele

76 Nisan = prima lună a primăverii, cea în care se sărbătoreşte Pesah, „trecerea“,

„Paştile“ sau Ieşirea din Egipt.

325

oamenilor care se desprindeau din întunericul dens.

Ierusalimul dormea încă, parcă sub o apăsare.

Saducheii, fariseii, cărturarii, preoţii alergau la Sinedrin, unde, în sfârşit, duşmanul lor, Iisus din Nazaret, va fi judecat, va fi pedepsit. Această bucurie a lucrului împlinit le grăbea paşii. Se temeau să nu apuce să se lumineze orizontul şi se grăbeau să ajungă la Sinedrin înainte de ora legală, pentru începerea unei judecăţi care se făcea acum în ascuns, cu uşile închise, pe tăcute.

Iisus era deja adus în Sinedrin, legat de mâini, legat de picioare. Pe figura Lui părea că era încă tipărită ultima rugăciune: „Tată, dacă este cu putinţă, fă să treacă paharul acesta de la Mine!“ El L-a ascultat pe Dumnezeu întotdeauna, acum însă nu mai putea, avea sufletul cuprins „de moarte“ şi ce ar fi putut să facă, gândindu-se la ceea ce îl aştepta, decât să se roage cum s-a rugat întotdeauna? L-a cuprins spaima:

„Tată, fă să treacă acest pahar de la Mine“ şi se rugau odată cu El, foarte înspăimântaţi, ucenicii:

„Nu va putea îndura. Tu eşti Tatăl Ceresc, El e Fiul Tău, nu-L pedepsi, precum este scris⁷⁷, pedepseşte-ne pe noi, căci noi am păcătuit. Noi să pătimim, noi să plătim cu tot ce Te-am supărat. Dar vai, Dumnezeu a judecat şi niciodată nu o să putem să ne plătim păcatele, niciodată!“

Iisus le-a luat asupra Lui, poate că a şi zis: „Lasă-Mă pe Mine să plătesc pentru ei, lumea nu va putea niciodată să pună preţul! Îl pun Eu. Ştiu ce fac, ştiu ce şi cât voi suferi, totuşi Eu voi plăti!“

Şi Iisus, Care zisese: „Tată, plătesc Eu pentru ei“, aştepta Sinedrinul să se adune şi se gândea că nici o judecată nu era valabilă înainte de ora şapte dimineaţa, după prima jertfa adusă

77 „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre... El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră.“ (Isaia 53,4-5)

326

în Templu, şi ei ce făceau? Totul va fi abuziv şi ilegal. Şi unde era avocatul lui Iisus, trebuia să fie acolo, la dreapta Lui. Probabil nu I s-a permis să aibă un apărător. Acolo, la o masă, erau doi grefieri, ei însemnau depoziţiile care se făceau. Iisus întoarse uşor capul şi văzu mulţi servitori, toţi aduşi pentru pază.

Iată-l şi pe Caiafa, a intrat. Era Arhiereu şi era preşedinte de drept. Se grăbi să deschidă sentinţa, anunţă pe cine acuza, pe Iisus din Nazaret. Pentru ce? Pentru că a spus că e Fiul lui Dumnezeu.

Voci, murmure, puţină revoltă, în bănci rumoare: „Fiul lui Dumnezeu“?

Blasfemie, blasfemie.

Numai că astfel de crime nu trebuiau judecate nici în zi de sărbătoare şi nici chiar în ajun de sărbătoare, cum se întâmpla acum, când peste o zi erau Paştele şi sărbătoarea începea chiar în această seară.

Se şoptea cu îngrijorare şi teamă: „Nu e ilegal, se pot judeca astfel de crime acum, aici, în ajunul marii sărbători?“

Îi răspunse altul revoltat:

— Sigur că nu se poate, sentinţa trebuia să se dea mâine, după judecată, ori mâine e sărbătoare, şi sentinţa nu se poate amâna.

— De ce?

— Aşa e scris în Tora.

Ar mai fi vrut cineva să spună că judecata poate fi amânată după sărbători, dar înţelesese că preşedintele era foarte grăbit şi n-a mai zis nimic despre asta.

Membrii Sinedrinului erau adunaţi într-o sală specială, foarte aproape de zidul Templului, şi erau adunaţi acolo vreo 25 de membri. Deci erau de ajuns, nici pentru hotărâre nu era nevoie de atâţi. Ilegalitatea nu era în numărul membrilor, ilegalitatea era în faptul că se derula noaptea, şi acest lucru era interzis şi de

327

legea evreiască, şi de cea romană.

Şi ce voiau toţi aceştia?

Voiau ca Messia pe care îl aşteptau să fie un al doilea Solomon, care să înfiinţeze o Academie savantă la care să ia parte toţi regii pământului, să se instruiască, şi nu acest dulgher care nici n-a trecut prin şcolile lor şi care umbla, vorbea şi-i învăţa numai pe oamenii simpli, pe săraci, pe neştiutori, pe cei care nu ştiau nici să scrie, nici să citească.

În alte bănci erau aşezaţi şi şopteau bătrânii poporului, adică mai-marii evrei, magistratura poporului evreiesc, cea care dorea un Messia politic sau un rege, ca să-i aleagă pe ei sfetnici, dar nu acest om sărac şi simplu, care nu ar fi putut împlini niciodată visul lor, deci trebuia să moară!

Dar mai trebuia ceva, mai trebuia o mărturie împotriva lui Iisus, căci fără declaraţia martorilor nici nu puteau să obţină condamnarea la moarte a lui Iisus!

în sfârşit, procesul avea să înceapă, şi au venit şi martorii, aşa numiţii martori de meserie, prea cunoscuţi tuturor, Anania şi Acharias.

Ei trebuiau să spună ce ştiau sau ce li s-a spus, dar iată că se întâmpla ceva, martorii se contraziceau.

Gamaliel zâmbea, nu ştia prea bine ce să spună, i-au luat prea în grabă. în fine, unul dintre martori izbuti să spună că: „Acest Iisus a zis că dacă strică Templul lui Dumnezeu, El îl va reface cum a fost în trei zile...“

Dar aceşti doi martori se contraziceau în tot ce spuneau. Se trecu însă mai departe, şi Caiafa se ridică în picioare în mijlocul adunării şi-I zise lui Iisus:

— Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? Iisus nu răspunse; ce rost avea?

Doar ştia bine că osândirea la moarte făcea parte din sfârşitul misiunii Lui. Să facă o apologie despre lucrarea Lui şi a

328

lui Dumnezeu? Inutil, iar tactica aleasă de Iisus, adică păstrarea tăcerii, nu convenea Sinedrinului, căci pe acest teren al tăcerii viclenia calomniatorilor nu o puteau dezvolta.

Caiafa, evident enervat, căci timpul trecea, strigă cu importanţă:

— Te juri pe Dumnezeul Cel viu să ne spui de unde vii şi de unde ai puterea pe care o ai, în toate câte le faci?

Dar pe Caiafa, cu meschinăriile lui, nu-l prea interesa, şi vederea clară a naturii dumnezeieşti îl supăra, căci Iisus avea incontestabil privilegii supraomeneşti şi puteri mari, cu care participa la puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, de aceea îl ura atât de mult. Întrebă:

— Ce vi se pare, căci nimic nu răspunde?

Apoi îi întrebă pe sinedrişti cu bucurie ce putea să facă, ce merita inculpatul.

Bineînţeles, totul era dinainte convenit şi toţi au strigat în cor:

„Să fie pedepsit cu moartea.“ N-au răspuns însă şi au lăsat capetele în jos Gamaliel, Nicodim şi Iosif din Arimateea. în afară de cei trei, toţi strigau „Să fie pedepsit cu moartea.“ Toţi, fără nici o milă, strigau acelaşi lucru. Chiar şi preoţii jertfitori, care fixau cu ochii semnul afirmativ al Marelui Preot. Aşa au aprobat toţi în cor moartea unui om, ei, cei ce stăteau răsturnaţi pe jeţurile lor înalte, îmbrăcaţi în tunici roşii, galbene şi violete, cei care habar n-aveau ce fac, deşi ei reprezentau conştiinţa tuturor. Unii au aprobat cu ştiinţa primită de la mai marii lor, alţii fără ştiinţă. Nu erau aceiaşi oameni care de trei ori pe zi făceau rugăciunea Schemone Esse, strigând tare la al 15-lea verset: „Trimite-ne nouă pe Messia!“? Azi, Messia era în faţa lor, dar puţini îl cunoscură. Ar fi venit poate spre ei, dar avea picioarele şi mâinile legate, nu mai putea face un pas, ca să-i scoale de pe jeţurile lor înalte, redându-le viaţa adevărată. Nepăsători, au strigat: „La

329

moarte!“ Nici procedura nu era corectă, căci urmarea anchetei făcute azi trebuia dată abia a doua zi. Azi, Vineri, se făceau abia cercetările, instrucţia, şi se luau mărturiile. Mâine, da, mâine se putea da sentinţa, dar a doua zi urma sărbătoarea cea mare a Paştelui, care avea să dureze opt zile; şi în timpul praznicului celui mare nu s-a pomenit vreodată să fie o judecată, încă şi mai puţin o osândire la moarte!

Şopteau între ei, cei cu tunicile roşii, galbene şi violete, neliniştea incertitudinii creştea:

— Ce o să facem, să mai aşteptăm opt zile?

— Prea mult! Norodul ar putea prinde de ştire şi ar putea să vină asupra noastră. Sau noi toţi putem fi acuzaţi de ilegalitate, şi apoi nu se ştia, unii dintre membri puteau să se răzgândească. Dar partea cea grea nu era condamnarea lui Iisus la moarte de către cei din Sinedrin, ci să obţină această ratificare de la Tribunalul Roman.

Aşadar, cuiul mare, greu de bătut, era să-l câştige pe Pilat din Pont de partea lor, şi încă de îndată, grabnic, azi, acum, dimineaţa, căci mâine, fiind Paştele, era mult prea târziu.

— Numai să nu fie prea târziu şi să vrea Pilat, deoarece chiar Pilat ar putea obiecta că fiind în ajunul sărbătorii, n-aveau voie să ţină judecată şi să condamne aspru, mai ales cu sentinţă de moarte.

Şi în timp ce membrii Sinedrinului se sfătuiau, ei priveau în linişte în colţul nord-vestic al incintei, priveau spre victimă, îl urmăreau pe Iisus, păzit de păzitori. Ce făceau aceştia, îl păzeau? Da de unde, aceştia îl batjocoreau împreună cu alţi câţiva oameni care-L şi băteau, îl pălmuiau, îl scuipau, îi dădeau pumni peste faţă, în cap, în piept, unde nimereau. Marele preot

330

Caiafa, de pe tronul lui măreţ, îmbrăcat în meii⁷⁸, purtând pe cap mighar-ul⁷⁹, prezida aceste batjocuri fără să intervină. Dar trebuia să impulsioneze reacţiile, ca totul să se precipite spre acuzaţia finală. De aceea, în confuzia ce creştea, se presupunea că inima lui se umplea de suferinţă şi hainele îl strângeau; şi era gata să se înnăbuşe şi deci trebuia să le rupă, ca să respire liber şi inima să bată normal. Numai că aceea ce putea face orice alt om nu putea face Caiafa.

El n-avea dreptul să-şi rupă veşmântul, şi ceea ce a urmat a fost o copilărie, o comedie. Din partea unui preşedinte de Tribunal, într-o circumstanţă atât de gravă, era cu totul deplasat acest gest de indignare, căci însemna că decidea mai înainte că declaraţia acuzatului o să fie „bine venită“ şi le folosea lor, grăbind sentinţa.

Rupându-şi astfel hainele, Caiafa, fără să ştie, se dezbrăca de haina sacerdotală, uitând chiar de o poruncă care trebuia respectată:

„Marele Preot nu-şi va scoate mitra de pe capul lui şi nuşi va rupe haina.“ Nu le era lor, arhiereilor, îngăduit să se atingă de haina preoţească, iar cât priveşte afirmaţia lui Iisus, trebuia constatată, şi nu privită ca o crimă. Caiafa şi-a rupt haina ca să facă atmosferă şi să influenţeze membrii Sinedrinului. Era un gest devenit semnal general al aprobării şi al consimţământului tuturor că Iisus a hulit.

Ce mai urmă? Se trecu la vot şi se ceru pedeapsa cu moartea pentru cei ce hulesc. Şi Iisus a hulit dacă El a zis că e Fiul lui

78 Meii = un veşmânt specific arhiereului, îmbrăcat peste cămaşa de in (keton) şi care nu avea nici o cusătură, ci o singură deschizătură în partea de sus; fără mâneci, cu o lungime până la genunchi. La poale era tivit cu şnur de care erau prinşi clopoţei de aur şi mere făcute din fire răsucite de in şi mătase. Culoarea medului era albastrul cerului, semn al împărăţiei cerurilor al cărui slujitor era arhiereul.

79 Mighar, corect Mibhar = un fel de tiară sau mitră strălucitoare. Mighar înseamnă, „strălucitor“, „ales“, două calităţi pe care trebuie să le aibă Marele Arhiereu.

331

Dumnezeu.

Din punct de vedere iudaic, a zice: „Sunt Messia“, adică Hristos, nu însemna a huli, nici a zice: „Sunt Fiul lui Dumnezeu“ nu era hulă, iar membrii Sinedrinului au înţeles perfect că aici nu era o figură metaforică, o metaforă, ci un fapt real, o stare de egalitate cu Dumnezeu.

Acum, Iisus era sfărâmat, schingiuit, batjocorit, nimicit, dar nu de oameni, ci loviturile pe care le primea acum erau de la Dumnezeu. Nu oamenii aceştia loveau, ci Dumnezeu, Dumnezeu îl lovea, pentru că Iisus era în locul nostru, al oamenilor. Luase păcatele lumii asupra Lui. Noi trebuia să fim cei scuipaţi, pălmuiţi, bătuţi, insultaţi, schingiuiţi, noi, oamenii, dar Iisus a cerut să le primească El în locul nostru, al oamenilor.

O, Iisuse, pământul nu Te primea, nu Te cunoştea, iar cerul Te respingea, cerând jertfa.

Afară se lumina. Era trecut de straja a patra a nopţii, cam între 5 şi 6 dimineaţa.

Acum, da, era vremea să pornească spre Pilat, şi de va fi nevoie, chiar să-l trezească din somn. Porniră toţi spre Fortăreaţa Antonia, unde se afla şi sala de judecată, şi locuinţa dregătorului. Totuşi, era prea devreme, Pilat nu se scula înainte de ora 9. Ei ce să facă, dacă ar fi mai aşteptat, ar fi fost prea târziu, iar acum era prea devreme. Sinedriştii aveau de făcut 1300 de paşi de la Tribunalul Sinedrinului până la Fortăreaţa Antonia. Aceia se făceau deîndată, se făceau uşor, căci nu era decât un singur zid, care unea amândouă clădirile.

Au făcut încet, încet, 1000 de paşi, mai aveau cam 300 de paşi, dar se opriră şi se sfătuiră mai înainte de a-l trezi pe Pilat, ca să ştie clar ce vină să-I aducă lui Iisus.

— Ce vină să-I fi adus?

Să-i fi spus lui Pilat că Iisus îşi zicea „Fiul lui Dumnezeu“, era doar o chestiune religioasă, care pe Pilat nu-l interesa, căci el

332

era păgân şi nu credea decât în zei!

— Atunci, ce să-i fi spus?

— Trebuia găsit un motiv politic, poate că aşa îl trăgeau, de la început, şi pe el. Şi să mai spună şi că a tulburat ordinea publică. Dar o să întrebe când şi de ce n-a fost înştiinţat.

— Nu, altceva, să-L fi denunţat ca agitator politic împotriva romanilor.

Era greu, căci se ştia că în vorbirea lui Iisus nu s-a găsit niciodată o vorbă, un sentiment de revoltă contra romanilor. Nu spusese Iisus: „Daţi Cezarului ce e al Cezarului“? Şi nici n-a făcut vreo aluzie la război de cucerire, la vreo supremaţie. Iată că erau aproape de locuinţa lui Pilat şi încă nu ştiau ce vină să-I găsească lui Iisus, nu ştiau de ce să-L acuze.

Mai aveau doar 30 de paşi, şi ce puteau spune? Caiafa avu o idee pe care o şi lansă:

— Să spunem că încearcă să ia locul în conducerea spirituală a poporului, că se dă drept „Fiul lui Dumnezeu“.

Dar toate astea nu-l interesau pe Pilat! Ce puteau face? Acum era ora 6, era aproape ziuă, dar tribunalul roman nu-şi deschisese porţile şi nici nu le va deschide înainte de ora 9. Ce era de făcut? Întârziau cu judecata.

— Să trimitem străjerul, să-i spună că suntem în faţa porţii şi că avem să-i comunicăm ceva, spuse o voce.

— Totuşi, e ora 6, şi el înainte de ora 9 nu se va scula, răspunse alta.

Cineva explică:

— Dar poate o să înţeleagă că dacă am venit aici e un lucru important. Să facă şi el o excepţie pentru ziua de azi şi să vină să judece înainte de a se face ziuă, înainte de a se trezi oamenii din Ierusalim.

Pilat, ca procurator, avea puteri mari, de care cam abuza.

Sinedriştii se temeau de el şi mai ales acum, venind cu

333

o cauză incorectă, frica i-a cuprins pe toţi evreii, căci au fost schimbaţi patru procuratori în timp de zece ani. A fost mai întâi Capomius şi Marcus, apoi Ambivius, Annius Rupea, Valerius Gratus şi acum Pilat! Nici cu Pilat nu era vreo pricopseală, căci era lacom de bani, întinzându-se la luxul extrem, îngâmfat că era roman, apucător, violent, impulsiv, laş, nedrept, fără caracter, orgolios, crud şi-i ura de moarte pe evrei. Evreii ştiau această particularitate a lui Pilat şi mai ales ştiau că erau urâţi de el; şi dacă veneau acum cu o chestiune ce nu prea sta în picioare, puteau să piardă. Desigur, nu era omul cu calităţi potrivite de a fi procurator, dar uneori ceda din frică şi slăbiciune morală. Pe această stare, de ambiguitate şi nesiguranţă, se bazau ei acum. Depindea în ce toane îl găseau, iar demersurile nedrepte pe care aveau să le facă acum îi umpleau de nelinişte.

După o aşteptare în răcoarea dimineţii, Pilat, somnoros încă, se uită la Iisus şi se răsti:

— Ce pâră aduceţi omului acestuia? Evreii se supărară şi răspunseră:

— Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-ar fi judecat azi-noapte şi nu L-ar fi adus aici, la tine!

Ei sperau ca Pilat să iscălească hotărârea Sinedrinului fără altă discuţie, sperau într-o simplă formalitate, dar Pilat îi întrebă din nou.

— Ce vină îi găsiţi?

Şi acum, ce puteau să spună cu adevărat, ce vină? Nu puteau să L învinuiască de problema lor religioasă, căci problema religioasă nu-l interesa pe el, păgânul! Voia alt motiv, sigur, un motiv politic care să-i privească pe romani.

334

Evreii s-au răstit cu siguranţa caracteristică în asemenea împrejurare:

— Ştim noi ce facem, degeaba nu L-am adus aici.

Pilat aruncă o privire asupra grupului, văzu că erau şi marii preoţi şi învăţătorii Legii şi cărturarii şi toţi fariseii şi înţelese că la mijloc era un lucru necurat. Auzind că era vorba de o chestiune religioasă, spuse îmbufnat:

— Luaţi-L voi şi judecaţi-L după Legea voastră.

— Nouă nu ne este îngăduit după Lege să omorâm pe nimeni până nu se adevereşte vina cea mare.

Aşadar, ei nu voiau numai o judecată, ci voiau moartea acestui Om. Adevărat, evreii nu aveau dreptul decât de a da sentinţa, să poruncească o exilare, o alungare din Sinagogă, o întemniţare, o biciuire sau o demitere din funcţiune. Dar iată că evreii cereau acum o osândire la moarte. Fiind ceva mai complicat, era silit să-i asculte. Acuzatorii s-au sfătuit în şoaptă să introducă şi insinuări politice, care puteau să-l supere pe Pilat, căci era în Palestina tocmai ca să apere interesele Cezarului. Dar Iisus niciodată nu s-a răsculat împotriva puterilor politice. Dacă ar fi fost un răzvrătit, Pilat demult ar fi aflat şi n-ar fi aşteptat ca să-L judece evreii. Şi pe urmă, Pilat ştia că evreii nu s-ar fi revoltat dacă cineva vorbea de rău imperiul şi pe romani. Asta era o ipocrizie născocită de ei, o făţărnicie de-a iudeilor, ca să-l silească pe Pilat să vadă o crimă politică acolo unde nu era. Nădăjduiau ca de teama Cezarului să-l câştige pe Pilat de partea lor, dar iată că n-a fost după gândul lor. Pilat le-a înţeles repede viclenia. A înţeles că era o ură personală, că era un vicleşug la mijloc, bine ticluit.

Fariseii au început să mintă, să inventeze, să născocească şi dacă cineva ar fi putut citi în acel moment în inima lui Iisus, ar fi găsit acea dorinţă clar exprimată faţă de Iuda Iskarioteanul: „ce ai de făcut, fă repede...“. De ce întârziau? Nu era scris? Era

335

tot ce-Şi dorea Iisus în acea clipă, ştia ce îl aştepta, ştia sfârşitul, groaznicul Său sfârşit, pe care l-au proorocit şi profeţii, de aceea nu avea decât un gând: „Ce aveţi de făcut, faceţi repede“; şi cu acest gând la care Iisus se oprise şi pentru care S-a rugat Tatălui Ceresc, „Fă să treacă de la Mine paharul amar al suferinţei“, îi urmărea şi îi lăsa să spună tot ce voiau ei, dar să se sfârşească, căci îşi cunoştea chinurile ce îl aşteptau.

Pilat se uită la Iisus şi-şi spuse: „De ce nu Se apără, e tânăr, aşa uşor renunţă la viaţă? De ce tace?“

Pilat avea intuiţia clară că Iisus era complet nevinovat şi de aceea încercă, sub toate formele, să-L scape. Ar fi putut, desigur, să-L scape, dar Providenţa l-a ales pe el în locul ce-l ocupa, pentru ca firea lui slabă, fricoasă, laşă, să-i fie ajutor, pentru ca misiunea de mântuire, încredinţată acum lui Iisus, Messia sau Hristos să se împlinească.

Toate căpeteniile, interesate să scape repede, erau pornite asupra lui Iisus, de care voiau cu orice chip să se elibereze şi s-au consultat în grabă ce să-i zică şi unul dintre ei a ţipat:

— Dacă dai drumul Omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul, căci oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.

Dacă Pilat a avut un moment de ezitare, tot elanul său de a-L scăpa pe Iisus îi era oprit acum de această chestiune pur politică. Au lăsat ipocriţii chestiunea religioasă, pentru a ataca chestiunea politică, aceea care li se părea infinit mai convingătoare, de aceea s-au grăbit să adauge ţipând, ca să fie auziţi:

— Noi nu avem alt împărat decât pe Cezarul!

Pilat, văzând că nu ajungea la nici un rezultat, spuse că el îşi spală mâinile de această treabă şi că nu era vinovat de sângele Acestui neprihănit şi că, deşi avea puterea cuvântului, deşi îl găsea pe Iisus nevinovat, totuşi îl osândi.

îl osândea pentru că aşa îl silea Sinedrinul, îl osândea

336

la moarte, şi la ce moarte, la cea mai înfiorătoare moarte, la răstignire. Pe cine, pe un Om nevinovat, Care n-avea nici o vină şi îl răstigneau pentru tot binele făcut şi pentru liniştea lor.

Urzeala întunericului, duşmanul lui Dumnezeu, izbuti, căci L-a dat pe Iisus în mâna laşului Pilat!

Şi tot norodul, neştiutor, a răspuns:

— Sângele lui Iisus să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri.

Iisus deci primi sentinţa de a fi pedepsit, răstignit, împreună cu răufăcătorii, cu tâlharii.

Poporul bătea din palme, urlete într-o parte, ţipete în altă parte, nu ştia nimeni prea bine ce se întâmpla. Cei ce aşteptau să se deschidă poarta ca să intre în cetate auzeau strigăte. Era sărbătoare, era încăierare, ce era nimeni nu ştia.

Aceasta se întâmpla în cetatea vestită a Ierusalimului, se întâmpla ceva...dar ce anume se întâmpla nimeni nu ştia, pentru că în acea zi era ajun de sărbătoare şi au venit la Ierusalim cu vitele lor pentru jertfe sute de mii de evrei, care aşteptau la Poarta Mea⁸⁰, una din intrările în cetate. De ce nu se deschidea? Niciodată Poarta Mea n-a stat închisă atunci când credincioşii veneau să aducă jertfa. Mâine este sărbătoarea Pesah⁸¹, şi nici dacă ar fi fost război n-ar fi fost atât de multă lume adunată. Se puneau întrebările, dar nimeni nu ştia să răspundă. Printre cei din mulţime se afla şi Henadad. Şi iar se întreba, fiecare în sinea lui:

80 Poarta Mea = poarta în care se afla turnul celor 100, numit Mea, „o sută“.

81 Pesah = sărbătoare de primăvară care începe la 15 Nisan, sărbătoare de comemorare a Ieşirii din Egipt, a eliberării din robia egipteană. Pesah = trecere.

337

— Poarta, închisă azi, în al şaselea ceas al zilei? Nu era voie să intre nimeni în Cetate, ce hotărâre era asta? Cine a dat-o? Să aştepte atâta lume cu tauri şi viţei dincolo de Poartă?

Henadad îşi făcea loc să ajungă cât mai aproape de poartă. Se înălţă puţin pe vârful picioarelor şi strigă la un străjer care se pregătea să urce în turn:

— De ce nu daţi drumul oamenilor care au venit cu turme?

Acel străjer şi-a văzut de drum şi n-a răspuns, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea. Poate chiar nici n-a auzit întrebarea, căci era larmă multă, mii de oameni, forfotă, îngrijorare, strigăte de mirare.

Un om răspunse pentru el:

— E poarta închisă.

— Asta văd şi eu, că poarta este închisă, dar mă întreb de ce să fie astăzi închisă? De ce nu se deschide? De ce se întârzie atât, tocmai azi, de ce? Nu-i după Lege ce faceţi...

Şi au început şi oamenii din spate să se agite şi să strige:

— Sunt alte ordine noi pentru Paşte? De ce? în cinstea cui? De ce nu am fost înştiinţaţi?

De departe s-a auzit un ţipăt. Vreun copil strivit, apoi un ţipăt mai prelung, o încăierare? Nu e de mirare în atâta înghesuială!

Să fie o răzmeriţă ce trebuia potolită?

Henadad se înălţă pe vârful picioarelor şi se uită printre golurile zidurilor. Zărea acolo, mai departe, pe tot cuprinsul lăuntric al Cetăţii, vârfuri de lănci, coifuri romane ce străluceau în soare ca pentru o mare sărbătoare.

— De ce este asta? întrebă el cu mirare.

Sărbătoare azi, în ajun de Paşte, azi, a şasea zi din săptămână, când evreul se pregăteşte să aducă jertfe? întrebă iar pe străjer:

— Dar ce se întâmplă? Ce fac ostaşii?

Acela răspunse cu nepăsare că răstignesc pe cineva.

338

— Răstignesc? Acum, în ajun de Paşte?

Dar Legea interzicea asta. Ce-i cu abaterea asta, pe cine răstigneau? Nu puteau să mai aştepte?

— O fi vreun răufăcător periculos sau poate doar vreun răzvrătit, este unul din Galileea.

— Din Galileea? Atunci de ce îl răstigneau aici? De ce nu în Cezareea, unde este rege Irod Antipa?

Nu ştia nici cine era şi nici vina răstignirii, într-o zi ca aceasta.

— Şi cum îl cheamă, ştii?

Străjerul a dat din umeri, dar un altul, de sus, din turn, îi strigă cât putu de tare:

— Pe unul Iisus...

Lui Henadad i s-au înmuiat picioarele, nu se putea, nu!

— Iisus, de unde?

— Din Nazaret.

Henadad repetă ce auzise, dar nu ştia nici el dacă a auzit ce trebuia, nu, nu se putea.

— Iisus din Nazaret, din Nazaret?

Parcă înţelegea şi nu înţelegea. Străjerul se aplecă peste balconul turnului şi strigă încă o dată, lămurit:

— Pe Iisus din Nazaret.

O, da, acum a auzit bine! Bătăile inimii lui parcă s-au oprit, închise ochii. Tot corpul i se făcu moale şi nici nu-l mai putea ţine drept, a căzut jos. Ce era cu el? Era încă viu? Era mort? Toată cetatea, cu zidurile ei, se învârtea în jurul lui, nu, nu se putea! Ar mai fi vrut să întrebe o dată: „Pe cine?“ Dar îi era frică, n-a reuşit să scoată decât un geamăt lung de fiară: „Nu, nu se poate!“ A auzit el bine? Da, a auzit. A spus destul de clar străjerul: „Pe Iisus din Nazaret“, şi nu sunt doi. E unul singur, nu, nu se putea! Nu mai putea gândi, nu putea înţelege, era galben ca o ceară, şi mâinile îi erau de gheaţă. Doar fruntea

339

ardea ca de foc, avea o stare pe care nici n-o înţelegea bine. Era zăpăcit sau poate altceva? Se răstigneau oamenii acum, în ajun de Paşte? Şi cine era acel Iisus din Nazaret? Mai era încă un Iisus în Nazaret? Sau nu cumva pe Dumnezeiescul Iisus al lor, pe învăţătorul lor? O, ce nebunie, cum a putut să creadă aşa ceva! Pe Binefăcătorul nenorociţilor, Lumina şi Sfătuitorul lor? Nu, asta nu se putea! S-a speriat îngrozitor, s-a speriat degeaba! Nu, nu se putea şi nu înţelegea el bine. Ce glumă era asta, niciodată nu s-a vorbit de aşa ceva! De ce acum, pentru ce? Ar fi aflat pe drum de la alţii! Nu, n-a înţeles, dar tremura şi era ameţit, îl durea cumplit în tălpi şi-n piept. în piept, mai ales acolo era un ghemotoc care nu voia să se înmoaie şi îl apăsa, şi îl durea şi nu putea să răsufle, era speriat! Să fie adevărat? Pe Iisus din Nazaret? Poate că străjerul era beat, ca întotdeauna în zi de sărbătoare, şi a început să glumească cum că-L răstignesc pe unul cu numele de Iisus. Zâmbi, o, cum a putut crede aşa ceva, ce nebunie! îi vâjâiau urechile de căldură, desigur, numai de căldură, altfel de ce, pentru cine, doar nu putea fi adevărat!?

Capitolul 16

Henadad află despre sentinţa de moarte prin crucificare a Bunului şi Blândului său învăţător

Pe urmă nu mai ştiu nimic, căzu jos, lângă poartă. Poarta tocmai s-a deschis, acum, la ceasul al cincilea, dar Henadad nu mai ştia, nu voia să creadă, şi nici nu era cu putinţă, cine? Poate dregătorul. Doar Pilat din Pont, dacă ar fi greşit cu ceva faţă de romani. Nu, nu, dar îl răstigneau pe Iisus din Nazaret, pe Iisus, nume sfânt, nu putea fi adevărat! Orice ar fi spus străjerul înţepat, nu era posibil, nu se putea! Mai erau şi alţi evrei cu numele de Iisus. Un alt Iisus putea fi osândit la moartea groaznică a răstignirii, dar nu Iisus din Nazaret. Să mai fi întrebat o dată? Dar nu mai avea putere în glasul lui uscat, nu putea nici să strige, iar zgomotul din jurul lui s-a înteţit, nimeni nu-l mai auzea pe celălalt, chiar dacă îl striga.

Henadad vru să mai întoarcă capul, vru să vadă, să se încredinţeze, dar nu putu. închise ochii, era năuc. I s-a făcut un

341

gol în cap, trăia un vis de groază, un vis... ce putea fi altceva? Nu putea fi adevărat, chiar dacă i se şoptea acum! Se rezemă de zid, ar fi vrut să-şi facă loc, să se apropie de poartă, dar nici nu încercă, nu se putea. Ar fi fost de ajuns ca unul dintre oameni doar cu cotul să-l atingă şi pe loc s-ar fi prăbuşit acolo, lângă zid. Iisus din Nazaret? Adevărat? Să fie răstignit? Îi părea totul neverosimil. Nu, nu era adevărat! Să fie răstignit? Iisus? Dar ce-a făcut? Ar fi vrut să se ridice, dar trupul i se aplecă într-o parte, căzu iar, nu mai ştiu! Ştia doar, ca un ultim gând, că ar fi vrut să moară acolo, atunci, pe loc. Dar moartea se ferea să-i facă atâta bine, îl lăsa aşa, durerea nemărginită să şi-o trăiască, îl lăsa lângă zid cu ochii închişi şi gura desfăcută, să creadă orişicine că era prea băut! Nu l-a băgat nimeni în seamă. Aşa era atunci, când toţi erau grăbiţi! Un om care se odihnea rezemat de un zid, cu ochii închişi ca un mort.

în jurul lui, al bietului om trântit jos de durere, se înghesuiau încă alţi oameni, dădeau năvală ca să intre cu vitele lor. Aşa goniţi, cum erau, şi împinşi doar, şi opriţi să ajungă până la Templu, strigau cu ură şi indignare: „Iisus a fost ne-vi-no-vat“!

Henadad a încercat din nou să se ridice, dar era plin de apă şi oţet, şi cu toate astea nu putea nici să se ridice, nici să stea în picioare. Se lovea de oameni, de zid, de poartă, de pietre. Clipind din ochii înlăcrimaţi, privea în jurul lui, năuc.

Nu-şi dădea seama unde se găsea, şi lumea îl îmbrâncea, nici nu întorceau capul, nici nu se uitau la el. Totuşi, văzându-l cum se clătina, un bătrân l-a luat de subsuoară şi l-a ridicat. Henadad voia să-i mulţumească, dar nu putea vorbi. Stătea cu acelaşi nod în gât, dar şi-a întors faţa spre bătrân. Bătrânul a dat din cap cu scârbă, Henadad n-a înţeles mişcarea capului decât atunci când a început să vorbească, îndemnându-l:

— Sprijină-te de mine, tinere, nu-ţi fie frică, sunt încă în putere, ai văzut mişeii? Ai văzut ce-au făcut? L-au spânzurat pe

342

lemn pe Iisus, dar nu cu sfori, ci cu piroane! Pe cine, pe Iisus din Nazaret, pe Blândul, Bunul nostru Iisus. Dacă a fost vreo judecată, noi nici nu ştim, s-a făcut totul în taină, şi repede, pesemne azi-noapte, când noi dormeam, căci pe Iisus noi L-am mai zărit aseară, era cu apostolii Lui.

Henadad se tânguia nenorocit, ascultându-l pe bătrân:

— Dar ce-a putut să facă să fie osândit, El, ocrotitorul sărăcimii, şi cu ce-a putut greşi, când era atât de Sfânt? Cui i-a greşit? Cu ce? Cui? Romanilor? De ce a fost răstignit, şi din porunca cui? Cine să-L fi duşmănit de moarte? O! Cine? Cine să fi îndrăznit să-I găsească o vină? Regele Irod Antipa, sau poate chiar Pilat din Pont? Cine putea să-I găsească o vină? Cine, Doamne, cine?

Bătrânul s-a oprit:

— Te văd că eşti galileean, te vezi şi după vorbă, ar trebui să ştii. Tu mai întrebi cine? Cine are putere să spânzure, să înece, să taie capul chiar şi copilului nevinovat? Parcă nu se ştie? Arhiereii noştri şi sfătuitorul lor, Jutabel Ben-Eber!

Şi a scuipat cu scârbă în ţărână.

— Nu, nu se poate, nu te desprinde, tinere, de braţul meu, nu ai putere să umbli singur, lasă-mă să te duc acasă, nu, nu, nu-mi este greu. Unde stai? Cine eşti? Te duc până la poartă. Nu te smuci, spune-mi unde stai şi cine eşti. Stai mai liniştit, aşa, reazămă-te de umărul meu, spune-mi numai ce drum să iau. Încotro? Nu poţi? încearcă, eşti galben tot. O, sărmanul de tine, eşti gata să te prăbuşeşti iar!

Bătrânul, nemaiputând să-l ducă singur, s-a oprit, l-a lăsat jos şi a bătut cu o piatră în poarta unei case dintr-o stradă care mai târziu se va numi Bab-Kan-el-Zid, aproape de Poarta Gajarola, o altă intrare în cetate.

L-a dat în grija unei femei, spunându-i c-o să revină să-l ia, când va putea să-i arate unde stă. Henadad a încercat de câteva

343

ori să se ridice, dar cum ridica capul, cădea din nou pe spate. Într-un târziu, şi-a revenit şi a putut vorbi. Atunci şi-a adus aminte de spusele bătrânului:

— O, blestemat bătrân, evreu viclean, anume mi-ai dat braţul, fiindcă ai ştiut că sunt feciorul lui Jutabel Ben-Eber. Ai vrut să te răzbuni de vreo nemulţumire, eu nu te cred. De ce să-l urăşti, tata nu este un ucigaş. O, unde te-aş mai putea întâlni, ca să te înhaţ de gât, ce spui tu de tata, el să-L fi osândit pe Iisus? Nu, nu, nu. Eu îl cunosc prea bine, nu se poate ca tata să-L fi osândit. Pe tata?... O, cum aş vrea ca mai înainte de a te umple de sânge să te scutur puţin pentru tot ce ţi-a ieşit din gură, bătrân spurcat, ticălos! Da, vreau să te zgâlţâi, să-ţi răsucesc gâtul şi apoi să te lovesc cu pumnul pe gura ta spurcată. Dar ce a făcut bătrânul? A fugit, pesemne. Aici cine m-a adus, nu tot el? A ştiut până la urmă că sunt fiul lui Jutabel Ben-Eber? Mă ruşinez că m-am purtat cu atâta slăbiciune şi mi-am pierdut eu cumpătul, în loc să-l fi lovit. Să ameţesc, să-mi reazăm capul pe umărul lui, în loc să-i fi sărit de gât şi să-i cer socoteală! Să-l fi lovit în ţeastă cu pumnalul, să-l văd acolo mort, ca pe-un mişel ce este! Şi eu m-am rezemat de el, o, ticălosul! De cine să fi fost plătit ca să-l scoată pe tata vinovat? în slujba cui se află nemernicul? Pe Jutabel, pe care întregul Israel îl cinsteşte ca pe un mare dregător, să-l batjocorească o lepădătură, să fie bârfit de un ticălos. Cine-i râvnea locul, de voia să-l ponegrească cu orice preţ? A minţit ghebosul, nu ştia ce vorbea, Jutabel nu-i judecător. Nu osândeşte el, de ce să-l scoată vinovat pe el de o osândă care a fost dată de altul? Cine-l pândea din umbră ca să-l doboare pe Jutabel? Dar va afla! Şi cruntă fi-va răzbunarea, atât pentru acel viclean, cât şi pentru stăpânul lui. Îl ţinea bine minte cum arăta, cu tot răul ce l-a simţit în trup. îl avea înaintea ochilor, cu gura lui sucită de învinuirea ce i-a ieşit din fălci. Cu câtă scârbă a strigat: „Cine altul decât Jutabel Ben-Eber, care ştie să osândească şi un

344

copil nevinovat!“ Dar a zis cu adevărat Jutabel Ben-Eber? Nu a greşit cumva? N-a vrut să spună de altul şi undeva s-a încurcat? Vreun nume poate asemănător, poate Israel, Peniel, Jenuel? Dar nici unul dintre aceştia nu era judecător. Poate o glumă? O glumă? Nu prea era ceas de glumă, cu toţi aceşti străjeri de pază şi cu mulţimea înfierbântată. O scornitură de chefliu! La drept vorbind, bătrânul nu prea părea chefliu. O, şarpe ce ţi-ai dat drumul la colţii tăi otrăvitori! Degrabă voi povesti asta tatălui meu, să te învăţ eu minte, să nu-l învinovăţeşti pe tata de-un zvon ce-ar putea să crească. Să-l stăvilesc mai-nainte de a se lăţi în toată ţara! Să trimită crainici în toate unghiurile ţării şi să dea poruncă să se prindă toţi cocoşaţii din Cetate, să mi-i aducă aici. Din mii şi mii, pe acela îl voi arăta. Ce ceasuri blestemate pentru mine! Când inima îmi ardea că pe Iisus din Nazaret L-au răstignit, tatăl meu, un ucigaş! O să-mi plătească ghebosul acest ceas de straşnică durere! Nu ştiu care durere o întrece pe cealaltă! C-a fost Iisus pe cruce răstignit, sau că tu ai fost acela, tu, tată, care L-ai răstignit? O, Doamne, pe cine să plâng? Pe răstignit sau pe ucigaş?

în jurul lui Henadad, lumea şoptea, dar el nu înţelegea decât pe jumătate ce se şoptea. îşi dădea seama că nu era limpede la minte, se simţea rău şi nu ştia bine unde se afla. Ba îşi dădea seama, ba nu mai ştia, totul se desfăşura într-o lume a umbrelor, a tăgadelor, a absurdului.

După un timp, Henadad şi-a dat seama că s-a întâmplat ceva cu el. Nu-şi mai aducea aminte cine l-a adus aici şi de ce. După un efort al memoriei, şi-a amintit că nu altul decât cocoşatul l-a rezemat aici, de această poartă. Dar unde e cocoşatul, unde a plecat, iar el de ce continua să rămână înţepenit într-un loc? Rezemându-se de poartă, încercă să se ridice, dar nu putea, se clătina, era perfect conştient de asta. Era gata să cadă iar... îşi trecu mâna peste frunte, peste obraz, încercând să-şi amintească

345

unde şi cum a căzut, dar mai ales cuvintele spuse de acel cocoşat: „Jutabel un ucigaş“, apoi ceva despre o răstignire... „Cine a fost răstignit?“ S-a prăbuşit iar. Cineva din apropiere, un străin, i-a şoptit:

— Stai liniştit, tinere, stai liniştit. Iată, bea apă, uite, o femeie ţi-a adus un pahar cu apă, în care a turnat o picătură de oţet, asta îţi va face bine, îţi vei reveni.

După câteva clipe s-a dezmeticit şi a şoptit, văitându-se: „O! Capul meu!... E fierbinte, clocoteşte şi nu pot să mă ridic... Trebuie să mă sprijin de ceva... O, Iisuse, mă rog Ţie, Bunule învăţător, de frica vrăjmaşului scoate şi sufletul meu din trupul ce sufletul mi-l poartă! Vreau să mă apropii de Tine, să mă ridic de aici..., să plec, dar nu pot. E mult prea multă lume şi toţi mă privesc cu milă, căci nu mai am putere, ajută-mă! Iată că în cuvinte sunt blânzi şi binevoitori, dar în inima lor mă blesteamă... oare ce le-am făcut eu? Ce vor de la mine?“ Henadad vorbea în neştire, revoltat. A ridicat capul şi a văzut că lumea cea multă şi mânioasă era adunată la Poarta Zezarohe, unde cineva citea ceva. A reuşit să se ridice şi el din locul în care zăcuse, mai mult s-a târât, tremurându-i picioarele. Voia să audă despre ce era vorba. într-adevăr, citeau cu voce tare o sentinţă, lipită acolo pe poartă, era pentru Iisus. Henadad a început din nou să plângă, nu se putea stăpâni. Se gândi o clipă că acest comunicat trebuia să poarte o semnătură a autorităţilor... trebuia să apară semnătura celui care L-a osândit. A făcut un pas mai aproape, ţinându-se de pereţi, încet, încet, s-a apropiat de poartă, s-a sprijinit de ea ca să desluşească toate cuvintele. A încercat să vadă şi să citească chiar el, dar literele îi jucau în faţa ochilor.

Un tânăr s-a apropiat de el şi l-a întrebat:

— Vrei să-ţi citesc sentinţa?

— Da, vreau, şi te-aş ruga să mă ajuţi ca să ajung lângă tine, să înţeleg ceea ce citeşti, căci eu nu pot să mă deplasez, sunt

346

prea slăbit şi nu mă ţin încă bine pe picioare, şi nici nu văd prea bine.

Tânărul îl cercetă pe Henadad, apoi a început săcitească: „Sentinţa de moarte a lui Iisus din Nazaret“:

„În anul al şaptelea al stăpânirii nebiruitului împărat al romanilor, Tiberiu Cezar, al olimpiadei 201, al Iliadei a opta de la zidirea Romei, după numărul nostru, iar după al evreilor de la 4174 ani, iar de la începutul împărăţiei romanilor 73 de ani, iar de la slobozirea Babilonului 580 de ani, iar de la căderea Sfintei împărăţii, ani 97, pe vremea dregătorilor romani, Lucian, Sizonie, Marcu Pafzanie, a îndeplinătorului de dregător iliricesc, Valeriu Palitera, al obştescului cârmuitor al oraşului iudeilor, Quiriliu Flavie, pe vremea oblăduirii oraşului Ierusalim de prea puternicul domn, stăpânitor, Pilat din Pont, al îngrijitorului Galileei de Jos, Irod al II-lea Antipater, a arhiereilor celor mari, Hanna şi Caiafa ai Alimatului Macii, căpetenii ale Sinagogii, Raban, Amambel, Gioctino, a sutaşilor, dregători romani, şi dregători ai oraşului Ierusalim, Cornelius Sublimus, Cestus Pompilius Rufus, în luna martie, în 23 de zile.

Eu, Pilat din Pont, Domn Stăpânitor prin Împărăţia Romanilor, în Divanul cel mare al domniei, judec, hotărăsc şi osândesc la moartea pe cruce pe Iisus, ce se cheamă de norod Hristos Nazarineanul, de patrie din Galileea, om răzvrătitor împotriva lui Moise şi a marelui încuviinţat împărat al romanilor, Tiberiu Cezar. Prin aceasta hotărăsc şi poruncesc ca să fie moartea Lui pe cruce, însă cu piroane, după obiceiul osândiţilor, fiindcă S-a adunat El cu o mulţime de oameni bogaţi şi săraci şi n-a încetat a face tulburare în toată Iudeea, numindu-Se pe Sine Fiu al lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel, amintind stricarea Ierusalimului şi a Sfântului Templu, nevrând să ştie de frica Cezarului, având însă îndrăzneala de a intra cu mulţime de norod în cetatea Ierusalimului şi în Sfântul Templu, ca un

347

împărat biruitor, cu ramuri de finici.

De aceea, orânduim pe întâiul sutaş, Quintus Cornelius, să-L treacă pe El, în public, prin cetatea Ierusalimului, legat, biciuit şi îmbrăcat în porfiră, încununat cu cunună de spini, singur ducându-Şi crucea Sa pe umeri, ca să fie pildă tuturor făcătorilor de rele.“ Sentinţa a fost semnată pentru dregătorii şi judecătorii evreilor de Raban, Maritani, Bencasoli; pentru farisei, de: Barban, Simeon, Bonal; pentru împărăţia şi domnia romanilor, de: Lucius Sextilius Maximilius, pentru judecătorii seminţiei lui Israel: Ratam, Daniil, Babiniel, Juoami, Binicam, Jutabel Ben-Eber, Periculam; pentru arhierei: Rabam, Juda, Bencasoli.

Legiuitorul la această adunare obştească, Betam, legiuitor în Ierusalim, 23 martie, anul 4174 de la Creaţie.

Într-adevăr, Sentinţa răstignirii a fost citită cu glas tare în faţa Porţii Judiciare, care despărţea oraşul de Golgota, iar după lectură, a fost lipită pe zidul Porţii. Fiind un act oficial, sentinţa a rămas în Arhivele Tribunalului Roman, distrus în anii 70, odată cu asediul Ierusalimului. Ceea ce s-a păstrat este rezumatul în limba latină:

„Iesuum Nazarenum subversorem gentis, contemptorem Caesaris et falsum Messiam ut majorum suae gentis testimonis probatum est, ducite ad comunis suplicii locum, et eum ludibriis regiae majestatis in medio duorum latronum cruci affligite: I, lictor, expedi cruces“.

Pentru o clipă, Henadad rămase fără glas, fără mişcare, împietrit, încercă să bolborosească ceva, dar nu putu. Mii de întrebări îi trecură prin minte ca nişte fulgere ce-i brăzdau creierul neputincios. într-un târziu, rosti cu greutate: „Cum a fost posibil ca într-un timp atât de scurt, pe tăcute şi în ascuns, să se întâmple toate astea? Nimeni nu a intervenit cu raţiunea bunului simţ şi a adevărului, cunoscut de mulţi dintre noi? Nici noi, nici eu, fiul lui Jutabel, nu am ştiut urzeala şi nu am făcut

348

nimic ca s-o opresc. Da, nici eu, fiul ucigaşului... O! Ce ruşine! Am fost părtaş şi L-am răstignit pe Acela Care Şi-a încredinţat toată viaţa, toată tinereţea Dumnezeului adevărat, prin Care a dorit să scoată lumea din întuneric şi suferinţă, ajutându-i pe cei mai nefericiţi dintre noi. Şi ca răsplată pentru acest lucru, neobişnuit la oamenii noştri, să-L ucidă, cum şi cine? Tatăl meu, Jutabel Ben-Eber. De ce? Nici nu ştiu cine este mai vinovat, cel ce a răstignit sau cel ce a poruncit răstignirea?“

Aceste ultime cuvinte le rostise tare şi răspicat. în secunda următoare, auzi un glas:

— Linişteşte-te, Henadad, nu tatăl tău a poruncit.

— Ba el, da..., el, doar e scris, da, e scris acolo, pe sentinţă...sunt toţi acolo.

— Ştiu, dar a fost silit să semneze, Henadad, silit de toţi ceilalţi. Henadad continuă cu fervoare:

— Nu, nu este adevărat, cine să te oblige ca să fii părtaş la o crimă?

În mintea lui nu mai putea să intre altă judecată, suferinţa lui era aşa de mare, că vorbea neîncetat, acuzându-l pe tatăl său, pe acela pe care îl venerase şi în care a avut cea mai mare încredere. Istovit, stătu o clipă fără să scoată un cuvânt, apoi încercă să se încredinţeze că este adevărat, căută printre rânduri numele tatălui său. Văzându-l, revolta lui creştea în el şi mai tare şi, lucrul cel mai grav, era judecata lui fără cruţare, adresată tuturor oamenilor din ţara lui Israel pe care îi socotea lipsiţi de căldură şi clemenţă, răi şi fără inimă, începând cu saducheii şi fariseii care le-au întunecat minţile tuturor soldaţilor, ofiţerilor, preoţilor, cărturarilor şi chiar minţile şi sufletele celor salvaţi de El, blândul Iisus.

Ce ceas de adâncă necugetare i-a fost dat să trăiască. Amărăciunea era atât de mare, că din nou un nod în gât îl sugrumă, îşi pierdu echilibrul, gata să se prăvălească. Livid la

349

faţă, gata să se prăbuşească din nou, fu suţinut imediat de braţe binevoitoare, care l-au prins de ambele laturi, dreaptă şi stângă, obligându-l să facă nişte paşi. Mergea cu greutate, mai mult târâş, oprindu-se ca să-şi tragă sufletul. Apoi, cu un efort deosebit, le ceru însoţitorilor săi să-l conducă acum până la Golgota.

Porniră încet, dar pieptul în care adunase toată revolta împotriva acestei nedreptăţi îl apăsa cumplit. Căută să se liniştească şi făcu toate eforturile să se elibereze de această rană cumplită, până ce va ajunge sus, la picioarele Celui pe Care îl iubea atât de mult, răstignit acum pe Golgota ca răufăcător. Dar năvala acestei dureri ce venea ca un torent nu putea fi stăvilită, ea se năpustea asupra lui şi dintr-o parte şi din alta, ca un şuvoi alimentat de două izvoare. Se gândi acasă şi începu să-şi scrie pe răbojul amintirilor toate faptele, nu erau prea multe care să-l mulţumească şi de aceea se scârbi de moarte.

Când a ajuns pe Golgota, era o mulţime de oameni, o mare imensă aflată în mişcare şi risipită pe o suprafaţă întinsă, imposibil să fie cuprinsă cu ochii. Privirea lui Henadad căuta cu febrilitate crucea, dar nu putea să vadă nimic desluşit, totul se mişca de parcă s-ar fi aflat într-un car de război ce aleargă după inamic. Deodată, zări ca prin ceaţă trei stâlpi care se părea că formează un zid foarte ciudat. S-a oprit şi abia a şoptit:

— Îţi mulţumesc... îţi mulţumesc...

Şi încercând să se depărteze de cei care l-au ajutat, îşi trase sufletul spre a lua tot aerul necesar urcuşului propriu-zis spre cruce, murmurând neîncetat: „Îţi mulţumesc..., îţi mulţumesc... Îţi...“ şi buzele lui luau fără să-l asculte firul gândurilor lui încâlcite, aşa încât deodată un val de ruşine, de umilinţă a izbucnit ca o flacără vie din toată fiinţa lui.

Voia să aibă puterea să şteargă de pe acea sentinţă numele lui Jutabel... Scrâşnea din dinţi, gata să se înece, apoi respira adânc, mai făcea un pas, iar se oprea, ca şi când n-ar fi vrut să se

350

sfârşească drumul..., dar a ajuns şi s-a oprit.

S-a amestecat, înghesuindu-se prin mulţime; şi în mijlocul ei, de departe, a îndrăznit să-şi ridice ochii spre cruce, apoi spre Blândul şi Sfântul lui învăţător, dar sta cu ei închişi, fiindu-i teamă să-i deschidă. Printre ploapele lăsate a întrezărit forma unui om, a unui corp tânăr, prins de două scânduri groase, de lungime inegală, încrucişate una peste alta, pe care erau întinse braţele, iar capul se înclinase uşor spre umărul drept. Pe când încerca să înţeleagă ceva din ceea ce vedea, ca răspuns la nedumerirea lui, tocmai s-a cutremurat pământul, iar cerul s-a întunecat şi s-a făcut noapte... Pe cruce, sus, Iisus nu se mai vedea, iar toţi în noaptea adâncă ce-i cuprinsese păreau nişte fantome, nişte năluci cuprinse de frică.

Henadad a închis ochii din nou, era mult mai bine aşa, ar fi dorit mai mult să nu vadă, căci tristeţii sfâşietoare i-a luat locul indignarea fără margini. Deci vinovatul era tatăl lui!... El, membrul Tribunalului Suprem, el a judecat, el a influenţat, el a susţinut răstignirea, el a dorit-o şi iată că el a impus-o... O! Tata!... Ceea ce văd în faţa ochilor, această moarte înfiorătoare, prin răstignire, Jutabel a poruncit-o sau numai a sugerat-o? Oricum, el este ucigaşul, căci el a furnizat detaliile în ceea ce priveşte creşterea pericolului de a fi anulată Legea lui Moise prin Legea cea nouă.

Aşa a fost întotdeauna, de la începutul lumii. Cu ochii în lacrimi şi deznădăjduit, Henadad îl zări pe Ben-Setah, o mângâiere, de aceea se şi grăbi să-i spună ceva:

— Oricum, nu ştiu dacă văd bine, Ben-Setah! Pe crucea lui Iisus s-a întâlnit cea mai cumplită săvârşire a păcatului omenesc cu cea mai nobilă săvârşire a iubirii lui Dumnezeu!...

— Aşa e, Henadad, pe crucea Lui s-a ars păcatul nostru. Numai iubirea dumnezeiască, nemărginită şi de neînţeles pentru noi, a ars păcatul tuturor.

351

Henadad plângea; în sfârşit, copilul nevinovat putea să plângă, încercă să înţeleagă şi şopti: „A trebuit...“,„a fost scris...“, „şi El S-a jertfit.... A ştiut, şi totuşi a primit această moarte umilitoare şi cutremurătoare! Pentru noi, pentru toţi oamenii... ca să fim iertaţi... Dumnezeu, Care ne-a creat, putea cu o singură suflare să ne dea morţii, să ne distrugă, să ne nimicească, dar nu să sufere Blândul şi Bunul Iisus pentru mârşăviile noastre!“

— E hotărâre dumnezeiască, Henadad!... Nu judeca!

— Da, tu ai dreptate... dar durerea e prea mare pentru mine, un biet om care încearcă să pună alături atâtea lucruri. De acum înainte nu voi mai putea privi niciodată o cruce, nimic ce poate fi asemenea cu ea. Nici două beţişoare să nu văd..., nici măcar crenguţele din pom care se încrucişează şi fac o cruce, nu... Unealta asta de tortură, ruşinoasă şi atât de dureroasă, să piară din ochii mei! Şi a început din nou să plângă...

— Nu, Henadad..., dimpotrivă, să o cinstim cât mai mult, ca pe un simbol care să ne amintească această jertfă a Lui. Iisus a ştiut că va muri pe acest lemn destinat tâlharilor şi a primit să o îmbrăţişeze cu iubire, pentru că era porunca Tatălui Lui, şi, aşa cum spunea Isaia, El este singurul trimis; ca prin această moarte să ne ridice pe noi la Dumnezeul adevărat, prin această ardere pe ea a păcatelor noastre. Să-I mulţumim, purtând-o ca pe un dar scump. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului! Din partea Domnului, doar iubirea şi îmbrăţişarea neputinţelor noastre!

— O! Doamne! Da, ai dreptate, este rugăciunea unui Dumnezeu. Din mâinile şi picioarele Lui curge sânge şi El iartă... Şi mulţi par să înţeleagă ca şi tine această minune pe care o trăim. Ce linişte! Nimeni nu mai îndrăzneşte să şoptească ceva..., o, ba da, iată cum de acolo, din dreapta, cineva vorbeşte, e vesel, şi se pare că se aud chiar râsete. Trebuie să fie vreun nebun care râde pentru că nu poate înţelege ce s-a petrecut aici...!

Capitolul 17

Hana şi Caiafa mulţumiţi de rezultat Moartea luijutabel Ben-Eber

Henadad întoarse capul curios şi privi în direcţia din care veneau vorbele şi râsul. Desluşi fără greutate un grup în care se vedeau bine Caiafa şi Hanna, înconjuraţi de mai mulţi farisei, îl zări chiar pe tatăl său, Jutabel Ben-Eber... vorbeau, râdeau şi întorceau capul cu mulţumire, în dreapta şi în stânga, ca şi când ar fi vrut să primească mulţumirile credincioşilor pentru reuşita acţiunii lor. Henadad a simţit cum un pumnal i-a sfredelit inima adânc şi cum fierul rece, prin durere, s-a risipit în tot trupul, ca o săgeată otrăvită.

Fără control, cu o forţă uriaşă, a putut să strige cât l-a ţinut gura... „Tatăăă!... Tatăăă!...“ Apoi a încercat să spună, aşa cum ştia el, ce se întâmpla acum pe Golgota, cine e Iisus şi de ce a murit aşa de umil, iertându-i pe toţi.

În prima clipă, când a auzit glasul şi cuvintele lui Henadad, Jutabel a privit crucea cu ochii holbaţi de spaimă şi s-a făcut livid. Din privirea lui nu puteai şti dacă a privit crucea sau l-a privit pe

353

feciorul lui. Dacă înţelegea că acela care vorbea era feciorul lui sau un preot care va sluji în noua credinţă. Totul se învârtea cu el, paloarea creştea, dorea să spună ceva, dar gura nu-l asculta. Trecură câteva clipe de tăcere de moarte, apoi se făcu roşu, un roşu aprins, aprins şi, într-o clipire de ochi, toate trăsăturile s-au adâncit peste oasele feţei, încât ochii, nasul şi gura formau o singură linie, linia care marchează spectrul morţii. În timp ce Henadad vorbea, mâinile lui Jutabel, întinse spre cruce sau spre fiu, au început să-i tremure şi de câteva ori a încercat, cu greutate, să le ducă spre inimă spre a o potoli, în timp ce o sudoare abundentă, ba caldă, ba rece, se aduna pe frunte, în broboane grele, care alunecau încet spre bărbie. în faţa ochilor, se adunaseră nori mari ce se întunecau din ce în ce mai tare, făcând să dispară atât crucea, cât şi chipul lui Henadad... A rămas înlemnit, fără să se mai mişte şi şi-a ridicat ochii spre cer. Lui Henadad, văzându-l, i s-a făcut milă şi a alergat spre nenorocitul său tată. Jutabel, cu un oftat ieşit din adâncurile inimii, până acum zăvorâtă, a încercat să deschidă gura, dar buzele nu se mişcau... a încercat încă o dată, dar în zadar... Atunci, a încercat să meargă spre cruce şi chiar credea că înaintează, dar nu avea putere să facă nici un pas. în gândul lui se petrecea ceva ciudat şi de neînţeles, de parcă s-ar fi aflat deja la capătul drumului spre cruce, în faţa ei, în faţa vieţii sau a morţii. Deodată, a tresărit ca şi când s-ar fi petrecut ceva neaşteptat şi cu totul neobişnuit în fiinţa lui. Tot ce mai era viaţă în el, tot ce mai era sânge în el, ca într-o zvâcnitură, s-a urcat la cap... şi-a ridicat cu greu mâinile, şi-a apăsat tâmplele, apoi a murmurat:

„O! Dumnezeul meu!“ în aceeaşi clipă încercă să deschidă larg braţele amândouă ca să le întindă spre cruce, sau spre Henadad? Nimeni n-a putut şti, căci degetele lui s-au chircit, uşor răsucite, iar palmele s-au închis la loc; şi astfel dezarticulate, mâinile nu-l mai ascultau, atârnând neputincioase, spânzurate de corp. în clipa următoare a căzut ca trăznit, desfăşurat cât era de

354

lung, cu picioarele întinse, cu faţa în jos, parcă pregătit să sărute pătimaş pământul pe care l-a iubit atât de mult.

Nimeni nu a bănuit ce s-a întâmplat, toată lumeaaştepta să se ridice, doar Raşela a dat un ţipăt şi a alergat spre el, urmată de Henadad. în hohote de plâns, soţia credincioasă şi supusă s-a aplecat spre Jutabel şi, ajutată de Henadad, l-a întors cu faţa în sus, căutându-i locul inimii spre a se încredinţa dacă mai bate. Dar nu, ea încetase, corpul era fără viaţă. Plânsul o zgudui violent şi primele cuvinte pe care le îngăimă într-o şoaptă erau ale creştinei ce se născuse în ea:

— Sărmanul de el, ar fi vrut să îmbrăţişeze crucea... şi chiar credea că a cuprins-o, când mâinile şi degetele i s-au răsucit, chircite...

Henadad, surprins de supoziţia mamei, se gândi şi murmură ca pentru sine: „A vrut oare chiar s-o atingă? S-o cuprindă? Şi orgoliul lui nemăsurat l-a oprit şi s-a răzgândit? Ce-au putut să însemne braţele şi degetele, mai întâi întinse ca pentru o rugă, o cerere, apoi retrase şi, deîndată, chircite, neputincios căzându-i pe lângă corpul care se pregătea şi el să se prăbuşească? Ce semn a fost acesta? Oare cei care au fost cu el cu puţin înainte, veselindu-se, ce spun de toată această nefericită întâmplare? Unde sunt ei acum? De ce nu se arată şi de ce nu spun nimic?“ Inima lui Henadad îl apăsa cumplit, devenise prea grea de preaplinul întristării prin pierderea celor două mari iubiri, a copilăriei şi a tinereţii lui, tatăl trupesc, Jutabel, şi cel spiritual, Iisus Hristos.

Pe Jutabel l-au înmormântat în cimitirul evreiesc din

355

Capernaum, numit Bet-Aim⁸², lângă părinţii lui, dar, spre deosebire de aceştia, Henadad a împlântat la capul mormântului tatălui său o cruce, o mică cruce alcătuită din crenguţe şi ascunsă bine printre ierburi, ca să nu ştie de ea decât Stăpânul milostiv, Iisus, Care-l iertase chiar atunci, pe dealul Golgotei, când era spânzurat pe cruce şi ţintuit în patru piroane, într-o cumplită suferinţă, dar neîncetând să se roage, astfel, pentru cei ce-L chinuiau şi-L batjocoreau: „Iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac...“

Cu braţele Lui întinse, i-a iertat şi i-a binecuvântat pe toţi, pe cei de aproape şi pe cei de departe, pe cei ce L-au iubit şi pe cei ce L-au urât, deci şi pe tine, Jutabei Ben-Eber, cel osândit de propria-ţi mândrie ca să strângi în braţele tale inerte doar ţărâna mormântului tău.

Rămas singur, Henadad încercă să pună ordine în gândurile şi sufletul lui, să scormonească care sunt păcatele lui şi cât de grave sunt acestea. Astfel, se gândea că ascultându-L pe Iisus s-a făcut judecătorul tatălui său, deşi nu i-a spus-o niciodată, nevrând să-l supere. Dar suferinţa a fost mare şi iată că acum îl chinuia şi mai tare, că nu a făcut tot ce ar fi putut, tot ce ar fi fost posibil, ca să-l împiedice pe tatăl său să semneze papirusul ruşinii, care s-a terminat cu drama de pe Golgota. Nu ştia încă dacă moartea înfiorătoare a Blândului lui învăţător, Iisus, sau crima tatălui său îi provoca, astăzi, această mare durere...

El era legat deopotrivă de amândoi, de victimă şi de ucigaş. Mărturisindu-se celui pe care îl iubea încă din copilărie, Bensetah, unul dintre colaboratorii şi sfătuitorii de nădejde ai tatălui său, întotdeauna înţelept, plin de har şi bunătate, Henadad îi şopti, printre suspinuri:

— Vezi, Ben-Setah, ucigaşului i-am spus întotdeauna cu

Bet-Aim = Casa Tăcerii, cimitir.

356

mândrie şi veneraţie „TATA“, iar victimei I-am spus cu toată dragostea pe care o poate avea un om „FIUL LUI DUMNEZEU“, pentru că El mi-a învăluit toată fiinţa cu văluri de lunină şi bucurie,care nu a putut fi omenească. Prin bunătatea şi mila Lui nesfârşită a vindecat toată boala şi suferinţa, toate făcându-le în numele lui Dumnezeu-Tatăl, spre a-L simţi mai aproape de noi, spre a ne bucura şi a avea nădejde.

Ştiu că l-a iertat şi pe tata...sunt sigur că l-a iertat... mie îmi rămâne datoria de a mă ruga pentru el şi pentru toţi cei ce-au hotărât această moarte înfiorătoare şi mai ales datoria de a mărturisi tuturor acelora care nu L-au văzut şi nu au simţit puterea şi dumnezeirea Lui, cunoscută nouă, celor din Capernaum, ca o nesfârşită milă şi iubire pentru toţi oamenii aflaţi în suferinţă. Crucea Lui ne-a lăsat-o nouă spre a avea şi noi, prin iubire şi jertfă, după învăţătura Sa, un loc în împărăţia Tatălui Ceresc, devenit, prin Fiul, Tatăl nostru, al tuturor oamenilor, iubitori ai lui Messia, numit, aici, Iisus Nazarineanul „regele iudeilor“.

357

Cuprins

Cuvânt înainte 3

Motivaţia autoarei 6

Scurt istoric privitor la viaţa şi activitatea pictoriţei Olga Greceanu 7

Capitolul 1

În Galileea, la Capernaum. Anul 4114, după măsurătoarea evreilor 16

Capitolul 2

Jutabel îşi clădeşte un palat. La naşterea fetiţei lui, Bilha, dă o petrecere. Aceasta se naşte oarbă 37

Capitolul 3

Marea Galileei. întâlnirea lui Simon cu Iisus. Pescuirea minunată 71

Capitolul 4

Minunile săvârşite de Iisus în curtea lui Simon-Petru ₁₁₄

Capitolul 5

începutul neliniştilor lui Jutabel Ben-Eber, mai-marele Sinagogii din Capernaum 116

Capitolul 6

Jutabel acuzat de Raşela, soţia lui 146

Capitolul 7

Vizita bătrânului şi înţeleptului Callia la Ierusalim — 165

358

Capitolul 8

Iisus în ajutorul pescarilor. Potolirea furtunii pe mare 181

Capitolul 9

învierea fetiţei lui Iair 217

Capitolul 10

Ura lui Jutabel creşte. Adunarea fariseilor în casa lui pentru acţiune 230

Capitolul 11

Vindecarea Bilhei, fetiţa lui Jutabel, de către Iisus —263

Capitolul 12

Cearta lui Jutabel cu Caiafa şi urmările ei 277

Capitolul 13

întâlnirea lui Jutabel cu Iuda din Iskariot. Punerea la cale a unui plan 305

Capitolul 14

Alungarea negustorilor din Curtea de rugăciune a Templului 311

Capitolul 15

Adunarea Sinedrinului. Judecarea lui Iisus din Nazaret... 324

Capitolul 16

Henadad află despre sentinţa de moarte prin crucificare a Bunului şi Blândului său învăţător 340

Capitolul 17

Hana şi Caiafa mulţumiţi de rezultat. Moartea lui Jutabel Ben-Eber 352

Cartea este inspirată de publicarea şi comentariul în presă a „Sentinţei de condamnare la moarte a lui Iisus din Nazaret“, de datele pe care le-a găsit în documente, precum şi în tradiţia populară, date privitoare la viaţa unuia dintre fariseii de frunte ai Sinagogii din Capernaum, mai-marele Sinagogii, Jutabel Ben-Eber. Acesta este un parvenit mândru şi arogant, orgolios şi cinic, dominat de o ură, aparent inexplicabilă, împotriva Aceluia Care toate le vedea şi le ştia, Iisus Hristos, Nazarineanul. Ca şi Iuda din Iskariot, cu care colaborează, nu are decât un gând uciderea lui Iisus, spre a se şti eliberat de coşmar, spre a realiza acea linişte sau siguranţă pe care ţi-o dă absenţa puterii adevărului, contestat de tine.

Aurelia Bălan-Mihailovici

ISBN 978-973-88006-9-4

Technorati Tags: evreu,sinagoga,rugaciune,Mesia,minune,Dumnezeu,fariseu,vames,pacat

carti crestine

miercuri, 7 august 2019

OLGA GRECEANU JUTABEL BEN-EBER

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

miercuri, 7 august 2019

OLGA GRECEANU JUTABEL BEN-EBER

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la