SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
Aripi duhovniceşti pentru cei osteniţi şi împovăraţi
ediţia a doua
Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas
Bucureşti
Traducerea a fost efectuată după originalul în limba rusă: Episkop Ignatie Briancianinov, Asketiceskie oţîtî, Sankt-Petersburg, Tipo-litografia M.P. Frolovoi, 1904.
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IGNATIE BRIANCIANINOV, sfânt
Aripi duhovniceşti pentru cei osteniţi şi împovăraţi Sfântul Ignatie Briancianinov; trad. din lb. rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas ed. a 2-a bucureşti: Editura Sophia, 2019 ISBN 978-973-136-693-7 1.
I. Tănăsescu-Vlas, Adrian (trad.)
2
Cântă cântăreţul cel insuflat de Dumnezeu, loveşte strunele răsunătoare.
Când mă buimăcea zarva lumii, nu puteam să iau aminte la el. Acum, în liniştea însingurării, încep să ascult cântăreţul de taină. Atât sunetele, cât şi stihurile lui mi se fac, parcă, mai desluşite. Parcă s-ar dezvălui în mine o putere nouă: puterea de a lua aminte la el şi de a-l înţelege. Deosebesc în sunetele lui o simţire nouă, iar în cuvintele lui un înţeles nou, minunat, minunat ca înţelepciunea lui Dumnezeu.
„Saule! încetează a te înverşuna: să se depărteze de la tine duhul viclean...” cântă Sfântul David, făcând să răsune alăuta bine înstrunată.
„Saul” numesc mintea mea, tulburată, zdruncinată de gândurile care ies de la stăpânitorul acestei lumi. El
mintea mea1 a fost rânduit de Dumnezeu la aşezarea împărăţiei lui Israil la facere, şi apoi la răscumpărarea omului ca împărat, ca stăpân al sufletului şi al trupului; prin neascultarea de Dumnezeu, prin călcarea poruncilor dumnezeieşti, prin stricarea unirii cu Dumnezeu
1 în limba rusă cuvântul „minte” este de genul masculin.
5
ea s-a lipsit de vrednicie şi de har. Puterile sufletului şi trupului nu i se supun; ea însăşi e supusă înrâuririi duhului viclean.
Cântă Sfântul David, vesteşte cuvintele Cerului: şi sunetele psaltirii lui sunt sunete cereşti! Despre ce cântă? Despre fericirea omului.
Fraţilor, să ascultăm învăţătura cea dumnezeiască înfăţişată în cântarea cea dumnezeiască. Să ascultăm graiurile, să ascultăm sunetele prin care grăieşte, prin care tună către noi Cerul. Voi, cei ce căutaţi fericirea, ce alergaţi după plăceri, ce însetaţi de desfătări! Veniţi, ascultaţi cântarea cea sfinţită, ascultaţi învăţătura cea de mântuire. Până când să mai pribegiţi, să umblaţi prin văi şi munţi, prin pustii şi codri nepătrunşi? Până când să vă chinuiţi cu o osteneală neîncetată şi deşartă, neîncununată de nici un fel de roade, de nici un fel de împliniri dăinuitoare? Plecaţi o ureche supusă: ascultaţi ce grăieşte Duhul Sfânt prin gura lui David despre fericirea omenească, fericirea spre care năzuiesc, de care flămânzesc toţi oamenii.
Să tacă tot în jurul meu! Şi înlăuntrul meu să tacă înseşi gândurile mele! Să tacă inima! Să vieze, să lucreze doar luarea-aminte întru evlavie! Să intre în suflet, prin mijlocirea ei, sfintele întipăriri1 şi gânduri!
împărat era David şi nu a zis că scaunul împărătesc e scaunul fericirii omului.
Căpetenie de oaste şi viteaz vajnic era David; din anii tinereţii sale şi până la bătrâneţe s-a bătut cu cei de alt neam în lupte sângeroase; câte bătălii a dat, atâtea biruinţe a câştigat; de la Iordan până la Eufrat a întins hotarele
1 împresii.
6
împărăţiei sale şi nu a zis că în slava de biruitor şi cuceritor stă fericirea omului.
Adunase David bogăţii fără număr — cu sabia sa le adunase. Aurul zăcea în cuferele sale ca arama, argintul precum fierul, dar nu a zis David că în bogăţie stă fericirea omului.
Avea David toate desfătările pământeşti: în nici una din ele n-a văzut fericirea pământească.
Când David era flăcău, când îndeletnicirea sa era de a paşte oile tatălui său Iesei a venit fără veste, din poruncă dumnezeiască, prorocul Samuil, l-a uns pe păstorul cel sărman ca împărat al neamului israilitean: şi n-a numit ceas al fericirii ceasul ungerii sale ca împărat al lui Israil. Copilăria şi-a petrecut-o David într-o pustie sălbatică. Acolo, muşchii lui au început să simtă în ei vigoarea muşchilor de voinic: fără de arme, doar cu mâinile goale, David se arunca asupra leului şi ursului, sugrumându-i. Acolo, sufletul lui a început să fie mişcat, umplut de insuflare cerească. Mâinile care zdrobeau pe urs şi leu au întocmit psaltire, se atingeau de strunele încordate şi aduse în conglăsuire de lucrarea Duhului: au răsunat sunete armonioase, desfătătoare, duhovniceşti, înţelegătoare. Departe, departe, prin vremuri, prin sute şi mii de ani, aceste sunete s-au răspândit, au fost şi sunt repetate de glasuri fără număr, au făcut slăvit numele lui David în toate marginile pământului, în toate veacurile fiinţării sale creştine: dar David n-a numit fericire a omului viaţa de pustie, plină de nevoinţe minunate şi insuflare mai presus de fire.
Fericit bărbatul, cântă el — în orice loc, în orice tagmă, cu orice avere, în orice rang — care n-a umblat în sfatul
7
necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n-a stătut, şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut (Ps. 1,1).
Fericit bărbatul ce se păzeşte de păcat, care alungă păcatul de la sine, în orice chip, în orice haină i s-ar înfăţişa păcatul — fie că i se va înfăţişa ca faptă nelegiuită, fie că i se va înfăţişa ca gând care îndeamnă la fărădelege, fie că i se va înfăţişa ca simţire aducătoare de plăcere, de încântare păcătoasă.
Dacă femeia slabă va alunga de la sine păcatul cu astfel de bărbăţie tare, atunci şi ea este bărbatul fericit pe care îl cântă David.
Părtaşi ai fericirii acesteia, părtaşi ai vârstei bărbăteşti celei în Hristos sunt copilandrii şi pruncii care se împotrivesc păcatului cu tărie. Nu este părtinire la Dumnezeu, Dreptul Judecător.
Fericit bărbatul a cărui voie este toată în Legea lui Dumnezeu (Ps. 1,2). Fericită inima care s-a pârguit întru cunoaşterea voii lui Dumnezeu, care a văzut că bun este Domnul (Ps. XXXIII, 9). Care a dobândit această ştiinţă prin gustarea poruncilor Domnului, care a unit voia sa cu voia Domnului. Astfel de inimă e bărbat. Fericită inima aprinsă de dumnezeiasca râvnă! Fericită inima ce arde cu dorire nepotolită de voia lui Dumnezeu! Fericită inima ce cu neîndurată dulceaţă pătimeşte de dragoste către Dumnezeu! Astfel de inimă e sălaş, locaş, cămară, scaun al fericirii!... Din zori de zi şade vulturul pe vârful stâncii înalte; ochii lui scăpărători caută lacomi prada; apoi, el se înalţă în cerul siniliu, pluteşte, întinzând aripi largi, pe necuprinsele întinderi; caută prada. Atunci când o vede, se năpusteşte asupra ei ca o săgeată, ca un fulger, ca o săgeată se înalţă cu ea şi piere. Şi-a
8
hrănit puii, şi iarăşi e la straja sa: pe stâncă sau pe cer. Aşa e inima ce s-a rănit cu rana nevindecată a dragostei de Dumnezeu! Şi tocmai în această dragoste e fericirea. în porunci nu este numai făptuire: în ele este tăinuită şi prin ele se arată înţelegerea duhovnicească: din poruncile tale am înţeles... cu toată inima mea Te-am căutat... pe calea poruncilor Tale am alergat, când ai lărgit inima mea!... şi am cugetat la poruncile Tale, care le-am iubit foarte!... bună este mie legea gurii Tale mai mult decât mii de aur şi de argint!... pentru aceasta, am iubit poruncile Tale mai mult decât aurul şi topazul!... întru inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ţie!... bucura-mă-voi eu de cuvintele Tale, ca cel ce află dobânzi multe!... pleacă inima mea spre mărturiile Tale, şi nu spre lăcomie (Ps. CXVIII,
104, 10, 32, 47, 72, 127, 11, 162, 36).
Răsare soarele: oamenii grăbesc la îndeletnicirile lor. Fiecare are scopul şi planul său. Ce este sufletul în trup, aceea este scopul şi planul în orice îndeletnicire omenească. Unul se osteneşte spre a găsi comori ascunse; altul — pentru a a-şi face rost de multe desfătări; altul pentru a dobândi slavă deşartă, pământească; în fine altul spune, crede că faptele sale au ca scop folosul ţării şi al obştei. Ucenicul cel iubit al Legii lui Dumnezeu are ca scop, în toate îndeletnicirile şi faptele sale, a plăcea lui Dumnezeu. Lumea e pentru el o carte a poruncilor dumnezeieşti, pe care o citeşte cu faptele, cu purtarea, cu viaţa. Cu cât citeşte inima lui mai mult această carte, cu atât se luminează mai mult cu înţelegerea duhovnicească şi cu atât mai mult se aprinde spre a umbla în calea bunei cinstiri şi a virtuţii. Ea dobândeşte aripile de foc ale credinţei, prinde a călca toată frica vrăjmaşă, trece
9
orice prăpastie, îndrăzneşte spre tot începutul bun. Fericită este o inimă ca aceasta! O asemenea inimă e fericit bărbatul. ■
Vine noaptea cu umbrele ei, cu lumina pală pe care o aruncă luminătorii cei de noapte ai cerului, adună oamenii de pe întinderea pământului la căminele lor, în adăposturile lor. în aceste adăposturi e plictiseală, pustietate a sufletului; oamenii se străduiesc să îşi înece chinul în distracţii nebune; nelucrarea, obiceiurile stricate se dedau veseliilor zgomotoase şi vasele templului lui Dumnezeu — mintea, sufletul, trupul — sunt întrebuinţate de Baltazar spre lucru fără de lege. Robul pământului, robul vremelnicelor griji ale acestei vieţi, îndată ce s-a desprins de grijile în care stătea înecat până la apusul soarelui, îşi găteşte în liniştea nopţii griji noi pentru ziua următoare; şi zilele, şi nopţile lui întreaga viaţă cad jertfă deşertăciunii şi stricăciunii. Se aprinde candela smerită înaintea sfintelor icoane, se revarsă lumină lină în aşternutul dreptului. Şi acesta are grija lui neîncetată, grija lui ce îl roade. în aşternutul său, îşi aminteşte cele ce a făptuit în ziua aceea; le pune faţă în faţă cu tablele pe care este însemnată voia lui Dumnezeu descoperită omului cu Scriptura; neajunsurile din faptele, din gândurile, din mişcările inimii sale le vindecă prin pocăinţă, le spală cu lacrimi; pentru reînnoirea şi întărirea nevoinţelor sale cere Cerului puteri noi, lumină nouă. Lumină harică, putere mai presus de fire pogoară de la Dumnezeu în sufletul care aduce rugăciune cu simţire îndurerată a sărăciei, slăbiciunii, lesnei plecări a omului spre cădere. Astfel, ziua zilei vesteşte cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă (Ps. XVIII, 2). O viaţă ca aceasta e
10
reuşită neîncetată, agonisită necurmată, agonisită veşnică. Fericit bărbatul cel ce trăieşte astfel: şi va fi acest bărbat ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor (Ps. I, 3). Un pom ca acesta nu se teme de razele arzătoare ale soarelui, nu se teme de secetă: rădăcinile lui sunt totdeauna hrănite cu umezeală; ele n-aşteaptă ploi, nu suferă niciodată de puţinătatea hranei de acel neajuns de care pomii care cresc în locuri înalte şi uscate se îmbolnăvesc adeseori, se usucă adeseori, mor. Pomul care creşte pe loc înalt, bătut de vânturi şi ars de soare, ce bea arareori ploaie din cer, asemenea este cu omul înclinat spre buna cinstire, dar care duce viaţă fără luare-aminte, împrăştiată, care se îndeletniceşte puţin şi numai pe deasupra cu deprinderea Legii lui Dumnezeu. Câteodată şi acesta este împrospătat de rouă străpungerii de inimă; câteodată şi asupra sufletului său uscat cade ploaia înviorătoare a lacrimilor de pocăinţă; câteodată şi mintea, şi inima lui sunt stârnite a se mişca spre Dumnezeu: însă această stare nu dăinuie, nu poate fi statornică, nici măcar prelungită. Gândurile şi simţirile religioase, atunci când nu sunt luminate de cunoaşterea limpede şi deplină a voii lui Dumnezeu, n-au nici o limpezime, nici o temeinicie, şi ca atare nu au putere şi viaţă. Cel ce cugetă întru Legea lui Dumnezeu ziua şi noaptea se aseamănă pomului sădit lângă izvoarele apelor. Neîncetat curg chiar la rădăcinile lui ape proaspete, răcoritoare; mintea şi inima lui — aceste rădăcini ale lui — sunt cufundate neîncetat în Legea lui Dumnezeu, sunt adăpate neîncetat de Sfânta Lege a lui Dumnezeu; neîncetat curg pentru el unde ale vieţii veşnice curate, pline de putere. Aceste ape, această putere, această viaţă sunt Duhul Sfânt, Cel Ce sălăşluieşte
11
în Scriptura cea Sfinţită şi Sfântă, Care sălăşluieşte în poruncile Evangheliei. Cel ce se adânceşte neîncetat în Scriptură, care o cercetează întru smerenia Duhului, cerând de la Dumnezeu, prin rugăciune, înţelegere, cel ce îndreptează după îndreptarul poruncilor evanghelice toate faptele sale, toate mişcările tainice ale sufletului, acela, negreşit, se face părtaş al Sfântului Duh, Care trăieşte în ele. Părtaş sunt Eu, a vestit despre Sine Duhul Sfânt, tuturor celor ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale (PS. CXVIII, 63)1.
Deprinderea Legii lui Dumnezeu cere răbdare. Această deprindere e dobândirea sufletului nostru: întru răbdarea voastră, porunceşte Domnul, veţi dobândi sufletele voastre (Lc. XXI, 19). Aceasta este ştiinţa ştiinţelor! Aceasta este ştiinţa cerească! Aceasta este ştiinţa împărtăşită omului de către Dumnezeu! Căile ei sunt cu desăvârşire osebite de acele căi obişnuite pe care merg ştiinţele pământeşti, ştiinţele omeneşti, ştiinţele născute de raţiunea noastră căzută, din propria ei lumină, pentru starea noastră căzută. Trufesc, îngâmfa mintea ştiinţele omeneşti, scot la lumină, fac să crească ego-ul omenesc! Ştiinţa dumnezeiască se descoperă sufletului pregătit, înfrânt, netezit prin lepădarea de sine, parcă lipsit de fiinţare de sine din pricina smereniei sale, prefăcut în oglindă, care nu are nici un chip al său şi de aceea e în stare să primească şi să răsfrângă dumnezeieştile trăsături. Ştiinţa dumnezeiască este înţelepciunea lui Dumnezeu, e Dumnezeu Cuvântul. Fiul lui Sirah grăieşte despre ea: înţelepciunea înalţă pe fiii săi, şi primeşte pe cei ce
1 Aşa e tâlcuit stihul acesta de Prea Cuviosul Pimen cel Mare (v. Patericul egiptean).
12
o caută pe Ea. Cel ce o iubeşte pe ea iubeşte viaţa, şi cei ce mânecă la ea se vor umplea de veselie. Cel ce o ţine pe ea va moşteni mărire, şi oriunde va merge îl va binecuvânta pe el Domnul. Cei ce slujesc ei sluji-vor Celui Sfânt, şi pe cei ce o iubesc pe ea îi iubeşte Domnul. Cel ce ascultă de ea judeca-va neamuri, şi cel ce se apropie de ea va locui cu nădejde (Înţ. Sir. IV, 12-16). Aşa e ştiinţa cea dumnezeiască! Aşa este înţelepciunea lui Dumnezeu! Ea e descoperire a lui Dumnezeu! în ea e Dumnezeu! La ea se ajunge prin smerenie! La ea se ajunge prin lepădare de raţiunea proprie! Ea e de neajuns pentru raţiunea omenească! Aceasta este lepădată, e socotită nebunie de către ea! Şi raţiunea, vrăjmaşul ei obraznic şi trufaş, o socoate în chip hulitor nebunie, se sminteşte de ea pentru faptul că s-a arătat oamenilor pe cruce şi îi luminează de pe cruce. La această ştiinţă se ajunge prin lepădarea de sine! La această ştiinţă se ajunge prin răstignire! La această ştiinţă se ajunge prin credinţă! Continuă fiul lui Sirah: de vei crede ei, o vei moşteni pe ea (Înţ. Sir. IV, 17).
Credinţa cea adevărată, bine plăcută lui Dumnezeu, în care nu este înşelare şi amăgire, stă în plinirea poruncilor Evangheliei, în sădirea lor iubitoare de osteneală şi statornică în sufletul nostru, în lupta cu raţiunea, cu simţirile şi mişcările împotrivitoare lui Dumnezeu ale sufletului şi trupului. Şi raţiunea, şi inima, şi trupul omului căzut au o aşezare potrivnică Legii lui Dumnezeu. Raţiunea căzută nu primeşte Raţiunea Dumnezeiască; inima căzută se împotriveşte voii lui Dumnezeu; însuşi trupul, supus stricăciunii, a dobândit voia sa osebită, dată lui de căderea pe care a împărtăşit-o cu îmbelşugare omului, cunoaşterea aducătoare de moarte
13
a binelui şi răului. Strâmtă şi necăjită este calea noastră către înţelepciunea lui Dumnezeu! La ea ne duce sfânta credinţă, călcând, strivind împotrivirea raţiunii căzute, şi a inimii căzute, şi a trupului căzut. Aici este nevoie de răbdare! Aici este nevoie de tărie, de statornicie, de îndelungă răbdare! Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Cel ce voieşte să aducă roadă duhovnicească, să săvârşească cu răbdare războiul prelungit, preaplin de felurite întorsături şi necazuri, împotriva păcatului! Poate vedea roada Duhului în pomul sufletului său numai cel care va lucra această roadă sfântă şi gingaşă prin răbdare multă şi bărbătească! Să mai ascultăm, să mai ascultăm ce spune înţeleptul! înţelepciunea, vesteşte el, curmeziş umblă cu dânsul — cu ucenicul său dintâi; temeri şi frică va aduce peste el, şi-l va chinui pe el cu învăţătura sa până ce va crede sufletului lui, şi-l va ispiti pre el întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el, şi-l va veseli pe el, şi-i va descoperi lui cele ascunse ale sale (înţ. Sir. IV, 18-20).
Trec zile, luni, ani, vine vremea sa, vremea cunoscută lui Dumnezeu, Care a pus vremurile şi anii întru a Sa stăpânire (Fapte I, 7), şi pomul, sădit la izvoarele apelor, va aduce rodul său. Acest rod este împărtăşirea vădită de Sfântul Duh, care a fost făgăduită de către Fiul lui Dumnezeu tuturor celor ce cred cu adevărat în El. Frumos, minunat este rodul Duhului! Schimbă pe om cu totul! Sfânta Scriptură se strămută din carte în suflet; pe tablele lui în minte şi în inimă sunt însemnate cu nevăzut condei cuvântul lui Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu, Cuvântul şi Duhul. Asupra unui om ca acesta se săvârşeşte ceea ce a făgăduit Fiul lui Dumnezeu:
14
râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (iar aceasta a zis-o despre Duhul, pe Care aveau să-L primească cei ce cred întru numele Lui), lămureşte cuvântul Mântuitorului ucenicul Lui cel iubit, cel ce s-a culcat pe pieptul înţelepciunii şi al Cuvântării de Dumnezeu celei de Dânsul dăruite. nici chiar frunza acestui pom nu va cădea (Ps. I, 3). Frunza, după învăţătura Părinţilor, sunt nevoinţele trupeşti: şi ele primesc preţul lor nestricăciunea şi viaţa după înnoirea, cea de-a doua naştere a sufletului de către Duhul Sfânt. Voia unui asemenea om se face una cu voia lui Dumnezeu: el voieşte doar ceea ce e plăcut lui Dumnezeu, plineşte numai voia lui Dumnezeu. Drept aceea, el are pe Dumnezeu ca ajutător în toate lucrurile sale, şi toate ori câte va face vor spori (Ps. I, 3).
Nu au parte necredincioşii de o asemănare ca aceasta! Insuflatul David nu îi aseamănă cu nişte pomi sau cu altceva ce are însuşiri, semne de viaţă! De altă, de altă asemănare au ei parte! Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa, cântă împărătescul Proroc, ci ca praful ce-l spulberă vântul de pre faţa pământului (Ps. I, 4). Necredincioşilor! Voi sunteţi praf lipsit de viaţă, ridicat de vântul viforos deşertăciunea cea zgomotoasă a lumii de pe faţa pământului, ce se învârte în văzduh, ca un nor gros, care întunecă soarele şi firea toată.
Nu te uita la acest nor! Nu crede amăgirii ochilor tăi! Pentru ei, praful deşert, praful nimicnic se înfăţişează, în chip mincinos, ca nor. închide ochii pentru o clipă — şi norul cel de praf va trece, dus de suflarea cea puternică a vântului, fără a vătăma vederea ta. Peste o clipă vei deschide ochii, te vei uita: unde e norul cel întins?
15
Vei căuta urmele lui, şi nu-l vei mai vedea, nu vei vedea nici o urmă rămasă după el, nici un semn al fiinţării lui.
Cu viers înfricoşat, cu sunete înfricoşate continuă David a grăi înfricoşata hotărâre asupra celor necredincioşi. Pentru aceasta nu vor învia necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor (Ps. I, 5). Necredincioşii nu au parte de învierea cea dintâi (Apoc. XX), pe care a descris-o Sfântul Ioan în Apocalipsă, de învierea duhovnicească, cea săvârşită în vremea vieţii pământeşti, atunci când Atoatelucrătorul Duh se atinge de suflet şi-l înnoieşte spre altă viaţă. Prinde viaţă sufletul, învie întru viaţa cea dumnezeiască! Mintea şi inima lui se luminează, se fac părtaşe ale înţelegerii duhovniceşti, „înţelegerea duhovnicească este simţirea vieţii celei fără de moarte”1, după cum au hotărnicit2 purtătorii de Duh. însăşi această înţelegere (raţiune) e semn al învierii. Dimpotrivă, cugetarea trupească este moarte nevăzută a sufletului (Rom. VIII, 4). înţelegerea duhovnicească este roadă a Sfântului Duh. Ea vede păcatul, vede patimile în sine şi în ceilalţi, vede sufletul său şi sufletele celorlalţi, vede cursele stăpânitorului acestei lumi, surpă orice cugetare ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos, alungă de la sine păcatul, în orice chip s-ar apropia acesta, fiindcă înţelegerea duhovnicească este împărăţia, lumina Sfântului Duh în minte şi în inimă. Nu vor învia necredincioşii spre judecată duhovnicească! Această judecată este sfat doar al drepţilor, e moştenirea lor. Ea e de neajuns, de neurmat pentru necredincioşi şi păcătoşi.
1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 38.
2 Definit (n. tr.).
16
Ea este vedere a lui Dumnezeu, şi numai cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu (Mt. V, 8).
Calea necredincioşilor este urâtă de Dumnezeu: atât de străină şi de urâtă Lui, încât Scriptura II înfăţişează pe Dumnezeu întorcându-Se de la ea, parcă nu ar cunoaşte-o. Dimpotrivă, calea dreptăţii este atât de plăcută lui Dumnezeu, încât Scriptura spune despre El: ştie Domnul calea drepţilor (Ps. I, 6). Şi numai El ştie această cale! fericită cale! Tu duci la Dumnezeu! Tu eşti ascunsă în nesfârşirea Dumnezeirii! începutul tău este Dumnezeu şi sfârşitul tău este Dumnezeu! Tu eşti fără sfârşit, precum Dumnezeu e fără de sfârşit.
Calea necredincioşilor are un capăt, are un sfârşit amar! Acest sfârşit e în prăpastie adâncă şi întunecată, veşnic sălaş al morţii veşnice. Şi va pieri ea calea necredincioşilor pentru totdeauna în această prăpastie înfricoşată, după ce mai înainte a adus la ea şi a pierdut în ea pe toţi cei care au umblat într-însa.
Ştie Domnul calea drepţilor, şi calea necredincioşilor va pieri (Ps. I, 6). Fericit bărbatul care n-a umblat în calea necredincioşilor, nu e atras de felul lor de a gândi, de regulile lor morale, de purtarea lor, ci în legea Domnului toată voia lui.
Aşa cântă cerescul, minunatul Cântăreţ; la sfânta lui cântare de Dumnezeu insuflată lua aminte vieţuitorul pustiei.
Anul 1847, Mănăstirea Sf. Nicolae, Babaevo
Epistolă către frăţimea sihăstriei Serghiev
Preaiubiţi Părinţi şi Fraţi!
Vă mulţumesc că mă pomeniţi pe mine, păcătosul, vă mulţumesc pentru iubirea voastră faţă de mine. Binecuvântarea lui Dumnezeu să odihnească asupra Dumneavoastră şi asupra tuturor celor care plutesc pe marea vieţii cu scopul de a se mântui, cu scopul de a ajunge la limanul cel dumnezeiesc; iar pentru cel care se uită numai după foloase, întâietăţi, plăceri ale lumii celei trecătoare, pentru acela nu am nimic de spus.
În vremea călătoriei mele din sihăstria Serghiev, prin Moscova, spre mănăstirea Babaevski, am cercetat multe sălaşuri călugăreşti şi am văzut din cercare ceea ce Sfinţii Părinţi zugrăvesc în cărţile lor de Dumnezeu insuflate. Am văzut că în orice loc — şi în pustia însingurată, şi în mijlocul unei mulţimi zgomotoase aceia dintre creştini care se adâncesc în Cuvântul lui Dumnezeu şi se străduiesc să-l împlinească în viaţă, umplu sacii lor mintea şi inima de provizii pentru veşnicia cea fericită. Dimpotrivă, cei ce se lenevesc a cugeta întru Cuvântul lui Dumnezeu, a plini sfintele porunci ale lui Dumnezeu, petrec în amară întunecare a păcatului, în robia păcatului,
18
în desăvârşită nerodire, chiar dacă vieţuiesc în adâncul pustiei. Petrecerea în pustie care nu e împreunată cu îndeletnicirile duhovniceşti hrăneşte, îngroaşă, întăreşte patimile păcătoase1.
Aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi; aşa şi este în fapt. Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă veşnică: cel ce se hrăneşte cu el viu va fi în veac (In. VI, 51). Oriunde s-ar hrăni omul cu Cuvântul lui Dumnezeu, în pustie sau în mijlocul mulţimilor de oameni, Cuvântul lui Dumnezeu îşi păstrează pretutindeni sfânta sa însuşire: însuşirea vieţii veşnice. Ca atare, nici un loc nu împiedică aceste vieţi veşnice să dea celor ce se împărtăşesc de dânsa viaţa duhovnicească, singura viaţă adevărată. Cât timp am petrecut cu voi, vă aminteam întotdeauna, vă îndemnam să vă îndeletniciţi cu Cuvântul lui Dumnezeu: el poate dărui mănăstirii noastre pline de zarvă vrednicia unei mănăstiri însingurate; el poate ridica o îngrăditură duhovnicească în jurul mănăstirii noastre, care nu are îngrăditură materială. Această îngrăditură duhovnicească va fi mai tare şi mai înaltă decât orice îngrăditură ridicată din cărămizi şi pietre; nici un păcat nu va pătrunde în mănăstirea noastră, nici o virtute nu se va pierde din ea. Lipsind de acolo, nu aflu ceva mai bun de făcut decât a vă repeta în scris ceea ce vă spuneam prin viu grai. Fraţilor! Nu vă treceţi viaţa în îndeletniciri deşarte; nu pierdeţi viaţa pământească, scurtă, ce ne e dată pentru dobândirea celor veşnice. Ea va trece în goană, va trece şi nu se va mai întoarce; pierderea ei nu poate fi acoperită de nimic; cei ce şi-o trec cu deşertăciuni şi jucării se lipsesc singuri de veşnicia cea fericită gătită nouă
1 Preacuviosul Casian Romanul, Despre mânie, Dobrotoliubie, tom 4.
19
de Dumnezeu. întrebuinţaţi-o spre deprinderea voii lui Dumnezeu celei bune şi desăvârşite, care ne e înfăţişată în Sfinţitele şi Sfintele Scripturi. Acestea a scrie vouă, a zis Sfântul Apostol, mie nu-mi este cu lene, iar vouă vă este de folos (Filip. III, 1).
Atunci când Milostivul Dumnezeu, care mi-a dăruit o oarecare îndreptare a sănătăţii mele trupeşti, mă va întoarce în binecuvântata voastră obşte şi mă va învrednici a vedea feţele voastre, ca pe feţele sfinţilor îngeri, atunci cuvântul meu către voi va fi acelaşi care a fost mai înainte. Şi mai înainte vă îndemnam ca voi, răbdând în limanul dăruit nouă de către Dumnezeu, să căutaţi pacea sufletească în Cuvântul lui Dumnezeu, nelăsându-vă traşi de gânduri şi visări deşarte, care făgăduiesc că vor da pace şi de fapt răpesc pacea. „Partea celui lipsit de minte este mică înaintea ochilor lui”1, a grăit marele Isaac. Dimpotrivă, în sufletul care primeşte cu recunoştinţă darurile lui Dumnezeu darurile acestea devin mai de preţ. Asta o spun despre limanul nostru: sihăstria Serghiev. Dând mulţumită lui Dumnezeu pentru acest liman, putem face acest liman lin şi preadesfătat; privirile tulburate de cârtire şi nemulţumire fac să treacă tulburarea şi întunecimea lor şi asupra limanului pentru care, după toată dreptatea, ar trebui să mulţumim lui Dumnezeu şi să-L preaslăvim.
Pomul răsădit dintr-un loc într-altul îşi pierde vlaga, chiar dacă ar fi viguros din fire, devine lipsit de putinţa rodirii. Întru răbdarea noastră ne-a poruncit să ne dobândim sufletele noastre Dumnezeiescul nostru învăţător (Lc. XXI, 19). El a vestit că cei ce fac roadă o fac întru
1 Cuvântul 2.
20
răbdare (Lc. VIII, 15). El a vestit: cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Mt. XXIV, 12); şi de se va îndoi cineva, a vestit, în fine, tot El, nu va binevoi sufletul Meu într-însul (Evr. X, 38).
Mă adâncesc în vederea duhovnicească a ţarinei lui Hristos. Câte seminţe nu au fost semănate, câte spice nu au crescut în ea! Cât de minunat este verdele lor, cât de mângâietor şi desfătător foşnesc, vălurite de vânt! Trece, pentru aceste spice, vremea pârguirii, vremea secerişului; ele părăsesc câmpul pe care s-au născut şi au crescut, sunt strânse în arie, sunt uscate, sunt treierate, sunt vânturate. La fel e şi cu viaţa noastră. De câte felurite întorsături nu e nevoie ca omul să vadă toată deşertăciunea lumii, toată nimicnicia ei, să ajungă, în sfârşit, ca într-o arie, în sânul sfintei mănăstiri! Grăuntele greu, purtător de roadă, oricât ar fi vânturat, cade totdeauna în arie, iar pleava şi grăunţele nevolnice, găunoase, uşurele, sunt purtate de vânt în afara ariei; la început par nor gros, apoi se răresc, se răresc, se pierd din vedere, pier. Necazurile care se întâlnesc în obşte nu pot îndreptăţi puţinătatea de suflet. Petrecere şi loc fără necazuri pe pământ acestea sunt vise cu neputinţă de împlinit, pe care le caută minţile şi inimile străine de luminarea dumnezeiască, înşelate de draci. Ni s-a poruncit să căutăm pacea sufletească purtându-ne unii celorlalţi neputinţele. Nu prin schimbările de loc, care se nasc numai şi numai din osândirea aproapelui, împlinim legea lui Hristos. Nu! Purtaţi-vă poverile unii altora, şi aşa veţi plini legea lui Hristos (Gal. VI, 2). Se abate de la împlinirea legii lui Hristos cel ce caută nebuneşte loc unde nu sunt necazuri. Locul şi viaţa fără necazuri sunt în cer
21
— de acolo a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Pământul este loc al suspinelor, şi fericiţi sunt cei ce suspină pe el: aceştia se vor mângâia în cer. Loc şi viaţă fără necazuri sunt atunci când inima află smerenie şi smerenia intră întru răbdare.
Toate acestea, tot ce este bun şi mântuitor, ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea Domnul însuşi porunceşte, toţi Prorocii şi Apostolii, toţi Sfinţii Părinţi îndeamnă, sfătuiesc, roagă să petrecem mereu întru Cuvântul lui Dumnezeu, care este izvorul tuturor bunătăţilor, care e viaţă, care este lumină pe pământ, în această vale a plângerii, a foametei, a întunericului, a morţii. Şi lumina a luminat întru întuneric, şi întunericulpre dânsa nu o a cuprins (In. I, 5). Călăuzit de raza acestei lumini, cel care pribegeşte pe pământ iese la păşune mântuitoare, duhovnicească, unde este pridvorul vieţii veşnice. Primiţi, fraţilor, cuvintele mele, care nu-s altceva decât ecoul învăţăturii tuturor Sfinţilor, în acelaşi chip în care peştera sălbatică din pustie — sălaş al jigăniilor şi a toată necurăţia repetă cu ecoul său sunetele de Dumnezeu insuflate ale cântărilor dumnezeieşti.
Cerând sfintele voastre rugăciuni şi încredinţându-mă sfintelor voastre rugăciuni,
Arhimandritul Ignatie anul 1847, Mănăstirea Sf. Nicolae, Babaevo
Cuvânt despre frica de Dumnezeu şi dragostea de Dumnezeu
Slujirea lui Dumnezeu de către om, pe care El a legiuit-o, e limpede şi simplă; însă noi ne-am făcut atât de sofisticaţi şi de vicleni, atât de străini de înţelegerea duhovnicească, încât avem nevoie de o călăuzire şi povăţuire cât se poate de amănunţită pentru a sluji lui Dumnezeu în chip nerătăcit şi bineplăcut Lui. Foarte adesea purcedem a sluji lui Dumnezeu folosindu-ne de un mijloc potrivnic rânduielii lui Dumnezeu, oprit de Dumnezeu, care aduce sufletelor noastre nu folos, ci vătămare. Astfel, unii, după ce au citit în Sfânta Scriptură că dragostea este cea mai înaltă dintre virtuţi (I Cor. XIII, 13), că ea este Dumnezeu (1 In. IV, 8), încep şi se silesc îndată să dezvolte în inima lor simţământul dragostei, îl amestecă în rugăciunile lor, în cugetarea lor la Dumnezeu, în toate faptele lor.
Dumnezeu Se întoarce de la asemenea jertfă necurată. El cere de la om dragoste, însă dragoste adevărată, duhovnicească, sfântă, nu dragoste visătoare, trupească, spurcată de trufaşă cugetare şi patimă a dulceţii. Pe Dumnezeu este cu neputinţă a-L iubi altfel decât cu inimă curată şi sfinţită de Dumnezeiescul Har.
23
Dragostea de Dumnezeu este un dar dumnezeiesc: ea se revarsă în sufletul adevăraţilor robi ai lui Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh (Rom. V, 5). Dimpotrivă, dragostea care ţine de însuşirile noastre fireşti se află în vătămarea păcătoasă care cuprinde întregul neam omenesc, întreaga fiinţă a fiecărui om. În zadar năzuim a sluji lui Dumnezeu, a ne uni cu Dumnezeu prin mijlocirea unei asemenea dragoste! El este Sfânt, şi numai întru sfinţi Se odihneşte. El e neatârnat: neroditoare sunt strădaniile oamenilor de a-L primi în sine pe Dumnezeu, atâta vreme cât Dumnezeu încă nu binevoieşte a sălăşlui în om, chiar dacă omul este templu zidit de Dumnezeu, făcut cu scopul sălăşluirii lui Dumnezeu în el (1 Cor. III, 16). Templul acesta se află în stare de amară pustiire: mai înainte de a fi sfinţit, are nevoie de înnoire. Cel care năzuieşte a dezvolta în sine simţământul dragostei de Dumnezeu se află deja în înşelare de sine. Această înşelare de sine nu întârzie a-l îndepărta de slujirea lui Dumnezeu, a-l băga în multe feluri de rătăcire, şi se încheie prin vătămarea şi pieirea sufletului. Vom dovedi spusele noastre prin Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi; vom vorbi despre faptul că drumul către Hristos începe şi se termină sub călăuzirea fricii de Dumnezeu; în cele din urmă, vom arăta că dragostea de Dumnezeu este acea fericită odihnă în Dumnezeu întru care intră cei ce au terminat de străbătut calea cea nevăzută către Dumnezeu.
Legământul cel Vechi
În el adevărul este închipuit prin umbre, şi cele întâmplate cu omul dinafară slujesc drept pildă a ceea ce în Noul Legământ se săvârşeşte cu
24
omul cel lăuntric: Se povesteşte despre cumplita pedeapsă la care au fost supuşi Nadav şi Abiud, doi fii ai lui Aaron, preoţi ai poporului israilitean. Luând fiecare din ei cădelniţa sa, spune Scriptura, au pus într-însele foc şi tămâie, aducând înaintea Domnului foc străin, care nu li se poruncise lor de Domnul — şi a ieşit foc de la Domnul, i-a ars pe ei, şi au murit amândoi înaintea Domnului (Lev. X, 1, 2). Focul străin din cădelniţa preotului israilitean închipuie dragostea firii căzute, înstrăinate de Dumnezeu în toate însuşirile sale. Pedeapsa preotului obraznic închipuie omorârea sufletului care în chip lipsit de dreaptă socotinţă şi nelegiuit aduce jertfă lui Dumnezeu poftă necurată. Un astfel de suflet este lovit de moarte, piere în amăgirea lui de sine, în flacăra patimilor sale. Dimpotrivă, focul sfinţit, singurul care se întrebuinţează pentru sfinţitele lucrări, închipuie dragostea harică. Focul pentru dumnezeieştile slujbe este luat nu din firea căzută, ci din Cortul lui Dumnezeu. „Focul, pogorându-se în inimă”, grăieşte Sfântul Ioan Scărarul, „învie rugăciunea iar când aceasta învie şi se înalţă la cer, atunci se săvârşeşte pogorârea focului în foişorul sufletului”1. Iată voi toţi, zice Prorocul, care umblaţi, adică vă călăuziţi în viaţa voastră cu lumina focului vostru şi întru flacăra firii căzute care aţi aprins-o, în loc s-o stingeţi, voi toţi veţi pieri în focul şi văpaia iadului. Lucrând în chip greşit şi nelegiuit în voi înşivă, aprindeţi foc şi vă întăriţi flacăra gheenei (Is. 1, 11)2.
Acelaşi lucru ne învaţă şi Noul Legământ prin pilda celui ce a intrat la nuntă în veşminte nepotrivite, cu toate
1 Cuvântul 28, cap. 45, după traducerea lui Paisie de la Neamţ.
2 După tâlcuirea Preacuviosului Varsanufie cel Mare, răspuns 158.
25
că era din numărul celor chemaţi. împăratul a grăit slugilor, arătând către cel nevrednic: Legându-i mâinile şi picioarele, luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul cel ma dinafară (Mt. XXII, 13). Legarea mâinilor şi picioarelor înseamnă răpirea oricărei putinţe de sporire duhovnicească. întocmai în starea aceasta ajunge cel ce a luat îndreptare mincinoasă, care a năzuit, drept din starea de păcătoşenie şi încă fiind în această stare, spre dragostea ce săvârşeşte unirea omului cu Dumnezeu însă a omului deja curăţit prin pocăinţă. Aruncarea în întunericul cel mai dinafară înseamnă căderea minţii şi a inimii în rătăcire şi amăgire de sine. Când omul se află în rătăcire şi amăgire de sine, fiecare gând, fiecare simţire e cu totul întunecată, cu totul potrivnică lui Dumnezeu. Slugile în a căror putere e dat nefericitul sunt demonii: cu toate că ei sunt bolnavi de ură nebună împotriva lui Dumnezeu, rămân totodată slugile Lui, potrivit nemărginitei Lui atotputernicii şi înţelepciuni; ei au putere doar peste acei oameni care pentru purtarea lor cea aleasă de bună voie sunt daţi în stăpânirea lor. în stăpânirea aceasta este dat cel ce a păşit pe o cale oprită de Dumnezeu, ca unul ce s-a lăsat atras de părerea de sine, care a lepădat de bunăvoie supunerea faţă de Dumnezeu.
înălţată şi slăvită e dragostea de Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Apostolul Pavel, înşirând în cea dintâi Epistolă către Corinteni darurile Sfântului Duh, după ce a pomenit darurile: facerii de minuni, prorociei, deosebirii duhurilor, cunoaşterii feluritelor limbi, a zis: Ci să râvniţi darurile cele mai bune: şi încă mai înaltă cale vă arăt vouă (1 Cor. XII, 31). Dar ce poate fi mai presus decât un proroc, un făcător de minuni, unul care vorbeşte în
26
limbi străine din darul Sfântului Duh, nu din obişnuita învăţătură omenească? de aş grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea prorocie, şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa; şi de aş avea toată credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea, şi de aş da trupul meu să-l ardă, şi dragoste nu am, nici un folos nu-mi este... Dragostea niciodată nu cade şi prorociile de vor lipsi, şi limbile de vor înceta, şi cunoştinţa de se va strica: pentru că din parte cunoaştem, şi din parte prorocim; iar când va veni ceea ce e desăvârşit, ceea ce e din parte se va strica (1 Cor. XIII, 1-3, 8-10). Ce înseamnă ceea ce e desăvârşit? Dragostea este legătura desăvârşirii (Col. III, 14).
Trebuie să atingem desăvârşirea în toate virtuţile, ca să intrăm în desăvârşirea tuturor desăvârşirilor, în împreunarea lor, în dragoste. Tot cel ce iubeşte din Dumnezeu este născut şi cunoaşte pe Dumnezeu (1 In. IV, 7). Dumnezeu dragoste este, şi cela ce petrece întru dragoste întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul (1 In. IV,
16). Întru aceasta cunoaştem că petrecem întru dânsul şi el întru noi: că din Duhul Său ne-a dat nouă (1 In. IV, 13). Singurul semn adevărat al dobândirii dragostei, dat nouă de însuşi Duhul Sfânt, e adăstarea vădită a Duhului Sfânt în noi. Cel ce nu s-a făcut templu al Duhului Sfânt să nu se linguşească în zadar, să nu se amăgească pe sine: el nu poate fi sălaş al dragostei; este străin de ea. în inimile noastre dragostea se revarsă împreună cu Duhul Sfânt. Ea este însuşire a Lui. În cel în care se pogoară Duhul Sfânt, în acela se arată însuşirea Lui: dragostea (Rom. V, 5). „Cel care dobândeşte dragostea se
27
îmbracă totodată în însuşi Dumnezeu”, a grăit Sfântul Isaac Sirul1.
Poate că ni se va întoarce vorba în următorul chip: „Suntem creştini; suntem înnoiţi prin Sfântul Botez, prin care sunt vindecate toate bolile firii căzute, sunt refăcute chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în strălucirea lor dintâi, este sădit în om Duhul Sfânt, e nimicită vătămarea însuşirilor acestora, ca atare şi a dragostei”. Aşa-i! Dar starea harică a înnoirii şi vieţii celei noi dată nouă prin Sfântul Botez are nevoie să fie sprijinită prin vieţuirea după poruncile evanghelice. De veţi păzi poruncile Mele, a grăit Domnul, veţi rămâne întru dragostea Mea. Rămâneţi întru Mine, şi Eu întru voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, de nu va rămâne în viţă, aşa nici voi, de nu veţi rămâne întru Mine. De nu rămâne cineva întru Mine, se scoate afară ca mlădiţa şi se usucă, şi o adună pe ea şi în foc o aruncă, şi arde (In. XV, 10, 4, 6). Cel ce nu sprijină prin vieţuirea după porunci ceea ce i s-a dăruit la Sfântul Botez, acela pierde darurile primite. „Slava cea negrăită şi înfricoşată dobândită prin botez”, grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, „rămâne în noi pentru o zi-două, după care o stingem, aducând asupra ei viforul grijilor lumeşti şi acoperindu-i razele cu nori deşi”2. După ce am înviat prin cea de-a doua naştere a botezului, ne omorâm iarăşi prin viaţa cea după trup, viaţa pentru păcat, pentru plăcerile şi agonisitele lumeşti. Sfântul Apostol Pavel a zis: Datori suntem nu trupului, ca să vieţuim după trup. Cei ce sunt în trup, lui Dumnezeu a plăcea nu pot: căci cugetul trupului este
1 Cuvântul 48.
2 Calist şi Ignatie Xanthopoulos, cap. 5, Dobrotoliubie, tom 2.
28
moarte (Rom. VIII, 12, 8, 6). Harul botezului rămâne fără lucrare, ca luminosul soare acoperit de nori, ca un talant de mult preţ îngropat în pământ. Păcatul începe a lucra în noi cu aceeaşi putere, sau încă mai puternic decât mai înainte de botez, potrivit cu măsura în care ne dedăm păcătoşeniei; însă comoara cea dată nouă nu ne este luată de tot până la moarte şi putem s-o descoperim iarăşi, în toată puterea şi slava ei, prin pocăinţă1.
Căinţa pentru viaţa păcătoasă, întristarea pentru păcatele cele de voie şi fără voie, lupta cu obiceiurile păcătoase, strădania de a le birui şi întristarea pentru înfrângerile fără voie suferite din partea lor, silirea de sine spre plinirea tuturor poruncilor evanghelice, iată partea noastră. Trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu, să ne împăcăm cu El, să ştergem prin credincioşia faţă de El necredincioşia de mai înainte, prietenia cu păcatul să o înlocuim prin ura faţă de păcat. Celor care s-au împăcat cu Dumnezeu le este proprie Sfânta Dragoste. Nu o căutăm noi atât cât caută Dumnezeu să ne facem în stare a o primi şi s-o primim. După ce a dat în vileag rătăcirea celui care era mulţumit de sine din părere de sine şi orbire, şi l-a chemat la pocăinţă râvnitoare, Domnul a rostit următoarea mângâiere şi făgăduinţă: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce biruieşte voi da lui să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui (Apoc. III, 20, 21). Asta o spune Atotsfânta Dragoste. — Simţământul de dragoste pe care şi-l pune pe seama sa păcătosul care nu încetează a se bălăci în păcate, pe care
1 Calist şi Ignatie, cap. 6.
29
acesta şi-l pune pe seama sa în chip nefiresc şi trufaş, nu este altceva decât un joc amăgitor, silit al simţirilor, un edificiu inconştient al visării şi părerii de sine. Tot cel ce face păcatul nu L-a văzut pe El, nici nu L-a cunoscut pe El pe Dumnezeu, care e Dragostea.
Să ne întoarcem către cetăţenii pustiilor, peşterilor, crăpăturilor pământului, către aceia dintre oameni de care lumea întreagă nu era vrednică, la preacuvioşii monahi care se îndeletniceau cu cea mai înaltă dintre ştiinţe: ştiinţa adusă de Domnul din cer. Această ştiinţă este cunoştinţa de Dumnezeu — şi, prin mijlocirea adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, celei din cercare, cunoaşterea omului. Fără izbândă s-au ostenit şi se ostenesc pentru dobândirea acestei cunoştinţe înţelepţii acestei lumi întru lumina înţelegerii (raţiunii) proprii întunecate de cădere. Aici este nevoie de lumina lui Hristos! Doar întru strălucirea acestei lumini poate omul să îl vadă pe Dumnezeu, să se vadă pe sine însuşi. Luminaţi de lumina lui Hristos, preacuvioşii locuitori ai pustiei s-au ostenit în ţarina inimii lor, au dobândit în ea mărgăritarul cel de mult preţ dragostea către Dumnezeu. în scrierile lor de Dumnezeu insuflate, ei ne preîntâmpină asupra necazurilor care urmează îndeobşte căutării mai înainte de vreme a dragostei. Cu osebită limpezime cugetă la aceasta Sfântul Isaac Sirul. Din scrierile lui vom scoate câteva mărturii şi poveţe folositoare de suflet.
„Preaînţeleptul Domn” grăieşte marele povăţuitor al monahilor - „binevoieşte ca noi să mâncăm întru sudoarea feţei pâinea duhovnicească. A rânduit aceasta nu din răutate, ci ca să nu se întâmple vreo mistuire proastă (indigestie) şi să murim. Fiecare virtute este
30
maica celei care urmează după dânsa. De vei lăsa pe maica ce naşte o virtute oarecare şi te vei avânta în căutarea fiicei mai înainte de a fi dobândit pe maica ei, virtuţile acestea se fac vipere pentru suflet. Dacă nu le vei lepăda de la tine, degrabă vei muri”1. înţelegerea duhovnicească urmează în chip firesc lucrării virtuţilor. Atât uneia cât şi celeilalte le sunt înainte-mergătoare frica şi dragostea — şi iarăşi, frica e înainte-mergătoarea dragostei. Oricine spune cu neruşinare că se poate dobândi ceea ce vine pe urmă „fără a se fi călit întâi în ceea ce e mai înainte, fără îndoială că a pus în sufletul său temelia începătoare a pierzării. De Domnul este rânduită această cale, ca ceea ce urmează să se nască din ceea ce e mai înainte”2.
În Cuvântul 55, care alcătuieşte răspunsul la epistola preacuviosului Simeon Făcătorul de minuni, Sfântul Isaac grăieşte: „Ai scris în epistola ta că sufletul tău a dorit a-L iubi pe Dumnezeu, dar că nu ai ajuns să iubeşti, măcar că ai mare dorinţă de a iubi. La asta mai adaugi că sihăstrirea în pustie îţi e dorită, că a inimii curăţie a luat început în tine şi că pomenirea lui Dumnezeu arde foarte în inima ta, o învăpăiază. Dacă ce spui este adevărat, mare lucru este; dar eu n-aş fi dorit ca acestea să fie scrise de către tine, fiindcă în ele nu este nici o rânduială. Dacă mi-ai povestit acestea în chip de întrebare, să ştii că rânduiala întrebării este alta. Cel ce spune că sufletul său nu are încă îndrăznire la rugăciune fiindcă nu a biruit patimile, cum va îndrăzni să spună că sufletul său doreşte a-L iubi pe Dumnezeu? Nu-i cale de a trezi în suflet
1 Cuvântul 72.
2 Cuvântul 5.
31
dumnezeiasca dragoste, în urma căreia mergi tainic către pustnicie, dacă sufletul nu a biruit patimile; iar tu ai zis că sufletul tău nu a biruit patimile, dar ţi-a plăcut a-L iubi pe Dumnezeu: aici nu-i nici o rânduială. Cel ce spune că patimile nu le-a biruit, dar i-a plăcut a-L iubi pe Dumnezeu nu înţelege ce spune. — Vei întoarce cuvânt: „Eu nu am zis: iubesc, ci doresc a iubi". Nici pentru aceasta nu este loc, dacă sufletul nu a ajuns la curăţie; iar de vei vrea să spui că nu doar tu, ci fiecare spune că doreşte a-L iubi pe Dumnezeu, şi asta nu numai creştinii, ci şi cei ce se închină strâmb lui Dumnezeu, să ştii că la cei ce spun unele ca acestea se mişcă numai limba, în vreme ce sufletul nu simte ceea ce se grăieşte. Mulţi bolnavi nici nu ştiu că sunt bolnavi. Răutatea este boală a sufletului, iar înşelarea pierderea adevărului. Foarte mulţi, molipsiţi de aceste boli, trâmbiţează că sunt sănătoşi, fiind lăudaţi de mulţi. Dacă sufletul nu se va vindeca de răutate şi nu va dobândi sănătatea cea după fire întru care a fost zidit, de nu se va fi renăscut întru sănătate de către Duhul, omului nu-i este cu putinţă să dorească ceva mai presus de fire, propriu Duhului, fiindcă sufletul, câtă vreme este bolnav din pricina patimilor, nu e în stare a simţi cu simţirea sa ceea ce e duhovnicesc şi nu poate să dorească ceea ce e duhovnicesc, ci doreşte doar de auzirea şi citirea Scripturii”.
„Lucrarea crucii îndoită este, potrivit cu alcătuirea firii noastre, care este împărţită în două. O parte a ei stă în răbdarea necazurilor cu trupul, e săvârşită prin lucrarea puterii sufleteşti a râvnei şi se numeşte „făptuire” în înţelesul propriu; iar cealaltă se dobândeşte prin lucrarea subţire a minţii, prin necurmata cugetare la
32
Dumnezeu şi petrecere întru rugăciune, ceea ce se săvârşeşte prin puterea doririi, şi se numeşte „vedere”. Cea dintâi, adică făptuirea, curăţă partea poftitoare a sufletului prin puterea râvnei, iar cea de-a doua curăţă partea lui cea gânditoare prin lucrarea dragostei sufleteşti sau a doririi sufleteşti. Oricine care, mai înainte de a deprinde cu desăvârşire prima parte, trece la cea de-a doua, lăsându-se atras de dulceaţa ei (ca să nu zic din lenevie), este supus mâniei lui Dumnezeu pentru că nu şi-a omorât mai înainte mădularele sale cele de pe pământ (Col. III, 5), adică a îndrăznit să viseze în capul său slava crucii fără ca mai înainte să fi tămăduit neputinţa gândurilor prin petrecerea răbdătoare întru lucrarea purtării crucii. Asta înseamnă ceea ce s-a zis de către Sfinţii cei bătrâni: „Dacă mintea va vrea a se sui pe cruce mai înainte ca simţurile să se vindece de boală, pe unul ca acesta îl ajunge mânia lui Dumnezeu”. Suirea pe cruce atrage mânia Lui atunci când este săvârşită nu cu cea dintâi parte, a răbdării necazurilor sau răstignirii trupului, ci prin năzuinţa către vedere, prin cea de-a doua parte, ce are loc după tămăduirea sufletului. Mintea unuia ca acesta este spurcată cu patimi de ruşine, şi tinde către vise şi gânduri ale părerii de sine. Acestuia îi este îngrădită calea prin oprelişte dumnezeiască, fiindcă nu şi-a curăţit mai întâi mintea prin necazuri, nu şi-a supus poftele trupeşti, ci de la auzire şi slovă s-a aruncat de-a dreptul înainte, în cale plină de întuneric, fiind el însuşi orb. Şi cei ce au vederea sănătoasă, care sunt plini de lumină şi au dobândit povăţuitori plini de har, şi aceia sunt în necazuri ziua şi noaptea; ochii lor sunt umpluţi de lacrimi; în rugăciune şi plâns se ostenesc din pricina primejdiilor
33
călătoriei pământeşti, din pricina prăpăstiilor ma înfricoşate ce îi întâmpină, din pricina chipurilor ade vărului ce li se arată amestecate cu năluciri amăgitoare ale lui. „Dumnezeiescul”, spun Părinţii, „vine singur, atunci când nu te aştepţi”. Da! însă atunci când locul e! curat, nu întinat”1.
Cel ce doreşte să se apropie de Dumnezeu ca să-I slujească este dator să se încredinţeze călăuzirii fricii de Dumnezeu.
Simţământul sfinţitei frici, simţământul celei mai adânci evlavii faţă de Dumnezeu, ni-l insuflă pe de o parte mărirea necuprinsă a Fiinţei Dumnezeieşti, iar pe de alta nespusa noastră mărginire, neputinţă, stare de păcătoşenie, de cădere. Frica ne este poruncită şi de Dumnezeiasca Scriptură, care a început să înlocuiască pentru noi glasul conştiinţei şi legii fireşti atunci când ele s-au întunecat, au început să dea sunete tulburi, în mare parte mincinoase, şi care le-a înlocuit deplin atunci când s-a ivit Evanghelia. Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur (Ps. II, 9), ne învaţă Sfântul Duh; celor supuşi poruncii Lui, El le grăieşte: Veniţi, fiilor, ascultaţi-Mă, frica Domnului vă voi învăţa (Ps. XXXIII, 11); vesteşte făgăduinţa de a dărui frica de Dumnezeu celor care se hotărăsc cu adevărat să devină ai Lui: Voi da frica Mea în inima lor, ca să nu se depărteze de la Mine (Ier. XXXII, 40). începutul marii ştiinţe cunoştinţei de Dumnezeu lucrătoare — este frica de Dumnezeu. Această ştiinţă este numită în Sfânta Scriptură „înţelepciune”. începutul înţelepciunii este frica de Domnul, şi înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe dânsa; lauda ei rămâne
1 Cuvântul 2.
34
în veacul veacului (Ps. CX, 9-10; Pilde I, 7). Cununa înţelepciunii este frica Domnului, ce odrăsleşte pacea şi vindecare de însănătoşire. Frica Domnului este mărire şi laudă şi veselie şi cunună de bucurie (Sir. I, 17, 10). Prin frica Domnului ne deprindem a ne feri de păcate: Frica Domnului este izvor de viaţă, şi pe cel ce o are îl face a se feri de laţul morţii. Frica Domnului urăşte nedreptatea şi semeţia şi mândria şi căile viclenilor, şi gura cea necredincioasă o am urât eu. Fii toată ziua întru frica Domnului (Pilde XIV, 28; VIII, 13; XXIII, 17). Prin frica Domnului suntem călăuziţi în calea poruncilor lui Dumnezeu: Fericit bărbatul care se teme de Domnul, întru poruncile Lui va voi foarte: puternică pe pământ va fi sămânţa lui (Ps. CXI, 1-2). Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui (Ps. CXXVII, 1). Tăbărâ-va îngerul Domnului înmprejurul celor ce se tem de Dânsul, şi-i va izbăvi pe ei. Temeţi-vă de Domnul, toţi sfinţii Lui, că nu e lipsă celor ce se tem de Dânsul (Ps. XXXIII, 7, 9).
Dar în deşert se scârbesc de frica lui Dumnezeu, ca de o însuşire a robilor dispreţuiţi, visătorii plini de părere de sine şi amăgire de sine, de vreme ce la frică ne cheamă Dumnezeu, vestind că El însuşi ne va învăţa această frică, vestind că ne va da nouă darul duhovnicesc al temerii de Dumnezeu. Nu e înjositor pentru om, făptură de nimic, căzută, lepădată, pierită, ce îşi împropriase vrajba faţă de Dumnezeu, să treacă din starea de vrajbă şi pierzare la starea de robie şi mântuire. Robia asta e, deja, un câştig mare! Robia asta e, deja, o mare libertate! Frica ne este legiuită ca mijloc neapărat trebuincios. Frica îl curăţă pe om, îl pregăteşte pentru dragoste: suntem robi ca să devenim fii în chip legiuit. Pe măsura curăţirii
35
prin pocăinţă începem a simţi prezenţa lui Dumnezeu; din simţirea prezenţei lui Dumnezeu apare sfântul simţământ al fricii. Cercarea descoperă înălţimea simţirii. înalt şi dorit este simţământul fricii de Dumnezeu. Când ea lucrează, adesea mintea încetează a îşi mai încorda privirile, a mai rosti cuvinte, a mai rodi gândur printr-o tăcere plină de evlavie, dincolo de cuvinte, ara tă că-şi recunoaşte nimicnicia, arată negrăita rugăciune care se naşte din această recunoaştere. Minunat descrie această stare Sfântul Isaac Sirul: „Cel cu smerită cugetare, atunci când se apropie de rugăciune ori se învredniceşte de ea, nici nu cutează a se ruga lui Dumnezeu pentru ceva sau a-I cere ceva. Nici nu ştie pentru ce să se roage; el tace cu toate gândurile sale, aşteptând numai milă şi acea voie ce are a se rosti pentru el de la Acea Mărire Căreia el se închină. Faţa lui este plecată la pământ, iar vederea cea lăuntrică a inimii e înălţată la preaînălţatele porţi ce dau în Sfânta Sfintelor. Acolo Cel al Cărui sălaş este întunericul care orbeşte ochii serafimilor, a Cărui bunătate face legiunile îngereşti să stea cu evlavie, aşternând tăcerea peste toate cinurile lor. îndrăznirea lui se întinde doar până la următoarele cuvinte, doar despre asta îndrăzneşte el să se roage: Doamne, fie cu mine după voia Ta”1. Frica de Dumnezeu este dar al lui Dumnezeu. Dar fiind, el trebuie cerut prin rugăciune. Dorea să se învrednicească de acest dar Sfântul Proroc David, şi ca atare se ruga lui Dumnezeu: Pune robului Tău cuvântul Tău întru frica Ta, pironeşte cu frica Ta cărnurile mele (Ps. CXVIII, 31, 120), adică „dorinţele mele trupeşti”. Frica de Domnul este unul din cele şapte daruri
1 Cuvântul 49.
36
ale Sfântului Duh, pe care Sfântul Proroc Isaia le înşiră precum urmează: Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe, Duhul temerii de Dumnezeu (Is. XI, 2).
Domnul nostru Iisus Hristos, Care a adus oamenilor prin venirea Sa pe pământ pacea de la Dumnezeu şi bunăvoirea dumnezeiască, Ce S-a făcut Părinte al veacului ce va să vină şi începător de neam al sfintei seminţii a celor ce se mântuiesc, Ce cheamă pe copiii Săi întru dragoste şi unirea cu El, Domnul Iisus Hristos ne recomandă, printre alte mijloace de vindecare a firii noastre vătămate, frica. Pe cel care se lasă în voia izbucnirilor de mânie şi ură, El îl ameninţă cu focul gheenei; pe cel ce calcă conştiinţa în picioare îl ameninţă cu temniţa; pe cel ce se lasă atras de poftele necurate îl ameninţă cu muncile cele veşnice (Mt. V, 22, 25, 26, 29). Celui care nu iartă din toată inima pe aproapele îi vesteşte că nici păcatele lui nu vor fi iertate (Mt. VI, 15). Iubitorului de argint şi de plăceri îi aminteşte de moarte, ce poate să-l răpească atunci când n-o aşteaptă (Lc. XII, 16-20). înaltă este nevoinţa muceniciei: ea e şi insuflată, şi hrănită de dragoste; însă Mântuitorul lumii, în povaţa pe care a dat-o mucenicilor, îi îndeamnă la bărbăţie, le ajută în nevoinţă prin frică. Nu vă temeţi, grăieşte El, de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să îl ucidă: ci să vă temeţi mai vârtos de Cel Ce poate să piarzâ şi sufletul şi trupul în gheenă (Mt. X, 28). Adevăr grăiesc vouă: de Acela să vă temeţi (Lc. XII, 5). Tuturor următorilor Săi îndeobşte, Domnul le-a poruncit mântuitoarea frică de Dumnezeu, ce se arată în statornica trezvie şi luare-aminte la sine. Să fie mijloacele voastre încinse, a grăit El, şi făcliile aprinse, şi
37
voi asemenea cu oamenii care aşteaptă pe domnul lor când se va întoarce de la nunţi, ca viind şi bătând, îndată sădeschidă lui. Fericite slugile acelea pe care, venind Domnul, le va afla priveghind (Lc. XII, 35-37). Tuturor zic: privegheaţi! (Mc. XIII, 37).
Măreţ e zugrăvită în Evanghelia după Matei (XXV) cea de-a doua şi slăvită venire a Domnului, nemitarnica şi înfricoşătoarea Lui judecată asupra seminţiilor şi neamurilor. Această privelişte neobişnuită, înfăţişată cu neobişnuită simplitate şi limpezime, prinde viaţă de la sine în faţa ochilor minţii, loveşte inima cu frică. Contemplând această privelişte, putem zugrăvi starea în care aduce ea sufletul prin cuvintele lui Iov: Frică m-a întâmpinat şi cutremur, şi mi s-au încreţit perii şi carnea (Iov IV, 14). La venirea judecăţii asupra surghiuniţilor din cer, tărâmul surghiunului şi blestemului pământul se aprinde, iar cerul se desfăşoară ca o haină (2 Pt. III, 10; Apoc. VI, 14). Morţii tuturor vremurilor şi neamurilor, stârniţi de trâmbiţa cea făcătoare de viaţă cuvântul lui Dumnezeu -, se vor scula din morminte şi vor alcătui o necuprinsă cu privirea şi nenumărată adunare (1 Tes. IV, 16; In. V, 28). Cetele şi oştirile sfinţilor îngeri vor veni la priveliştea cea înfricoşată, la slujirea cea mare. Şi îngerii lepădaţi vor sta de faţă la judecată. Fiul lui Dumnezeu va şedea pe tronul slavei al slavei înfricoşătoare prin necuprinsa ei măreţie. Toate zidirile înţelegătoare se vor cutremura de frică văzând pe Ziditorul lor, Ce i-a chemat din nefiinţă la fiinţă doar prin Cuvântul Cel Atotputernic. Ei vor sta înaintea Acelui Cuvânt pentru Care nimic nu e cu neputinţă de împlinit. Ei vor sta înaintea Acelei Vieţi alături de Care, afară de
38
Care nu poate fi vreo altă viaţă. Pe bună dreptate au zis Părinţii că în acea vreme înfricoşătoare toată făptura, de nu ar ţine-o atotputernicia lui Dumnezeu şi de ar fi lăsată doar cu puterile ei, s-ar întoarce în nefiinţă1. Drepţii, văzând faţă către faţă Dreptatea Cea Desăvârşită, vor socoti dreptatea lor lipsită de orişice însemnătate, iar păcătoşii, cu îndreptăţirea lor străină de înţelegerea evanghelică, se vor osândi pe sine. Se va hotărî soarta tuturor pentru veşnicie. Mai înainte de venirea acestei judecăţi, Dumnezeiescul Apostol recunoaşte că el nu poate să se îndreptăţească, cu toate că nu ştie nici un păcat asupra sa: fiindcă Judecătorul lui e Dumnezeu (1 Cor. IV, 4). Toţi sfinţii, în vremea pribegiei lor pământeşti, adesea merg la judecata lui Hristos prin aducerea-aminte şi cugetarea binecinstitoare la ea; osândindu-se pe sine la bună vreme se străduie să capete la bună vreme îndreptare, prin plâns să scape de plâns.
Fraţilor! Este de trebuinţă, de neapărată trebuinţă pentru noi, neputincioşii şi păcătoşii, deasa aducere-aminte de cea de-a doua venire şi de înfricoşata judecată a lui Hristos: această aducere-aminte e pregătirea cea mai de nădejde. înfricoşată e acea Judecată ce îi aşteaptă pe toţi oamenii după învierea de obşte; înfricoşată este şi acea judecată ce îl aşteaptă pe fiecare om după moartea sa. Urmările atât ale unei judecăţi cât şi ale celeilalte sunt fie dorite, fie nenorocite. Dacă judecăţile pământeşti, de care atârnă numai lucruri stricăcioase şi vremelnice, stârnesc în noi atâta îngrijorare, cu atât mai mult trebuie să ne îngrijoreze judecata lui Dumnezeu. Cu ce alt scop ne-a vestit Dumnezeu atât de limpede
1 Preacuviosul Nil Sorski, Cuvântul 7.
39
despre ea, de nu cu scopul de a trezi în noi frica mântuitoare de suflet, care poate să ne păzească de viaţa păcătoasă, nepăsătoare, de care ţine pieirea noastră?
Preacuviosul Ilie, călugăr din Egipt, care se liniştea în pustia Tebaidei, spunea: „Mă înspăimântă trei vremuri: vremea ieşirii sufletului din trup, vremea judecăţii lui Dumnezeu şi vremea hotărârii ce va urma pentru mine de la Dumnezeu”1
Oare mai e nevoie să facem preîntâmpinarea că învăţătura tuturor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe despre frica de Dumnezeu e în conglăsuire cu învăţătura Sfintei Scripturi, de vreme ce învăţătura Sfintei Scripturi este izvor pentru învăţătura Părinţilor, de vreme ce izvorul amândurora e unul singur sfântul Duh? „Frica de Dumnezeu e începutul virtuţilor”, grăieşte Sfântul Isaac Sirul. „Ea este odrasla credinţei şi este semănată în inimă atunci când mintea se înstrăinează de grijile acestei lumi pentru a aduna gândurile sale, ce rătăcesc, din răspândire întru necontenita cugetare la refacerea ce va să vină... Cu pricepere pune la temelia călătoriei tale frica de Dumnezeu, şi în puţine zile te vei arăta la porţile împărăţiei, fără să ai nevoie de cale lungă”2. între poveţele Preacuviosului Pimen cel Mare citim următoarele: „Avem nevoie de smerita cugetare şi frica de Dumnezeu tot atât de mult ca de răsuflare. Cele trei lucrări de căpetenie ale monahului sunt: a se teme de Dumnezeu, a se ruga lui Dumnezeu şi a face bine aproapelui. Când albinele vor fi alungate de fum din stup, atunci se va lua osteneala lor dulce: aşa şi desfătarea trupească alungă frica de Dumnezeu din suflet şi pierde tot lucrul
1 Patericul egiptean.
2 Cuvântul 1.
40
lui bun. începutul căii duhovniceşti este frica de Domnul. Scriptura spune: Începutul înţelepciunii este frica de Domnul (Ps. CX, 9). Şi iarăşi, când Avraam a făcut altar, Domnul i-a zis: Acum am cunoscut că te temi tu de Dumnezeu (Fac. XXII, 12)”. Când un frate a întrebat cine spune: Părtaş sunt Eu tuturor celor ce se tem de Tine (Ps. 118, 63), Pimen cel Mare a răspuns: „Duhul Sfânt spune aceasta despre Sine”. De asemenea, el povestea spusa Sfântului Antonie cel Mare despre Preacuviosul Pamvo, că prin frica de Dumnezeu Pamvo se făcuse pe sine locaş al Sfântului Duh1. „începutul mântuirii noastre”, spune Preacuviosul Casian Romanul, „este frica de Domnul.
Prin ea vine şi începutul întoarcerii, şi curăţirea de patimi, şi păzirea virtuţilor în cei ce sunt povăţuiţi pe calea desăvârşirii. Ea, când pătrunde în inima omenească, naşte în ea dispreţul faţă de toate cele materiale, uitarea de rudenii şi ura faţă de însăşi lumea”2. în acelaşi Cuvânt, tâlcuind porunca Domnului: Cel ce nu va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, nu este Mie vrednic (Mt.
X, 38), Preacuviosul Casian judecă astfel: „Crucea noastră este frica de Domnul. Precum cel răstignit nu poate să-şi întoarcă ori să îşi mişte mădularele după dorinţa sufletului său, aşa şi noi suntem datori a ne îndrepta voile şi dorinţele noastre nu potrivit cu ceea ce ne e plăcut şi ne înveseleşte în vremea de acum, ci potrivit cu Legea Domnului, cu ceea ce porunceşte El. Precum cel pironit de lemnul crucii nu se minunează cu încântare de cele de acum, nu cugetă la cele de care e împătimit,
1 Patericul egiptean.
2 Cassianus, liber IV: De institutis, renuntiantia, cap. XXXIX.
41
nu se împrăştie cu griji pentru ziua de faţă, în el nu lucrează nici o dorinţă de a agonisi averi, nu se aprinde cu vreo trufie, cu vreo iuţime, de necinstirile vremii de faţă nu se necăjeşte şi de cele trecute a uitat deja, şi cu toate că încă mai răsuflă în trup fiind, se socoteşte în toate privinţele deja mort, tinzându-şi privirile inimii în sus unde nu se îndoieşte că se va strămuta: aşa şi noi trebuie să fim răstigniţi cu frica Domnului faţă de toate acestea, adică trebuie să fim morţi nu doar faţă de patimile trupeşti, ci şi faţă de înseşi temeiurile lor, să avem ochii sufletului aţintiţi într-acolo unde trebuie să ne aşteptăm în orice clipă a ne muta. Astfel putem dobândi omorârea tuturor poftelor şi împătimirilor noastre trupeşti”1. Lesne se poate vedea aici că răstignirea pe crucea fricii de Dumnezeu pe care o descrie Preacuviosul Casian este ceea ce Sfântul Isaac Sirul numeşte lucrare care stă, după cuvântul Apostolului, în răstignirea trupului cu patimile şi poftele (Gal. V, 24), care alcătuieşte cea dintâi jumătate a căii duhovniceşti care îl duce pe creştin la desăvârşirea menită lui.
Sfânta Scriptură, ce ne învaţă că frica de Dumnezeu este curată, rămâne în veacul veacului (Ps. XVIII, 10), spune de asemenea că frică nu este întru dragoste, ci dragostea cea desăvârşită scoate afară frica: că frica pedeapsă are; iar cela ce se teme nu e desăvârşit în dragoste (1 In. IV, 18). Această părută contradicţie Sfinţii Părinţi o lămuresc astfel: „Sunt două frici: una începătoare, cealaltă desăvârşită; una este frica celor care încep, ca să zic aşa, să facă voia lui Dumnezeu; cealaltă e a Sfinţilor desăvârşiţi, ce au ajuns la măsura dragostei. De pildă: cine
1 Cap. XXXV.
42
împlineşte voia lui Dumnezeu de frica muncilor, acela, precum am spus, încă este începător; acesta încă nu face binele de dragul binelui în sine, ci de frica pedepsei - iar celălalt împlinește voia lui Dumnezeu din dragoste de Dumnezeu, iubind voia lui Dumnezeu. Unul ca acesta ştie ce este binele adevărat! Unul ca acesta a cunoscut ce înseamnă a fi cu Dumnezeu! Unul ca acesta are adevărata dragoste, pe care sfântul a numit-o desăvârşită (1 In. IV, 18). Această dragoste îl conduce la frica cea desăvârşită, fiindcă unul ca acesta se teme şi păzeşte credincioşia faţă de voia lui Dumnezeu nu din frica pedepselor, nu pentru a scăpa de muncile cele veşnice, ci pentru că, precum am spus, gustând din dulceaţa petrecerii cu Dumnezeu, se teme să nu cadă, se teme să nu se lipsească de aceasta. Prin această frică desăvârşită, care lucrează pe temeiul dragostei, e izgonită frica începătoare. De asta s-a şi spus: Dragostea desăvârşită alungă frica. Ci totuşi e cu neputinţă a atinge frica desăvârşită altfel decât prin cea începătoare”1. însăşi măreţia Dumnezeirii aduce frică sfântă, evlavioasă asupra acelor zidiri înţelegătoare ale lui Dumnezeu care, din pricina curăţiei şi sfinţeniei lor, s-au învrednicit de foarte apropiata stare înaintea Lui. Dumnezeu, Cel Ce e proslăvit în sfatul sfinţilor, mare şi înfricoşat este peste toţi cei dimprejurul Lui (Ps. LXXXVIII, 8).
Nu cumva, fiindcă suntem păcătoşi, nu trebuie să îl iubim deloc pe Dumnezeu? nu! Să-L iubim, însă aşa cum a poruncit El; să năzuim din toate puterile a ajunge la dobândirea sfintei dragoste, însă pe calea arătată
1 Preacuviosul Avvă Dorotei, învăţătura a IV-a: Despre frica de Dumnezeu.
43
nouă de către însuşi Dumnezeu. Să nu ne lăsăm în voia imboldurilor linguşitoare şi amăgitoare ale părerii de sine! Să nu stârnim în inimă văpaia patimii dulceţii şi î slavei deşarte, care sunt atât de urâte înaintea lui Dumnezeu, atât de pierzătoare pentru noi! Dumnezeu porunceşte să fie iubit în următorul chip. Rămâneţi întru dragostea Mea, spune El. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru dragostea Mea, precum Eu poruncile Tatălui Meu am păzit, şi rămân întru dragostea Lui (In. XV, 9, 10). însuşi Fiul lui Dumnezeu înomenit ne-a dat pildă de această vieţuire şi nevoinţă, smerindu-Se pe Sine şi ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce (Fil. II, 8). Să lepădăm trufia, care pune pe seama noastră merite; să îmbrăţişăm smerenia, ce ne descoperă căderea şi păcătoşenia noastră.
Dragostea de Hristos s-o arătăm prin ascultarea faţă de Hristos; dragostea de Dumnezeu Tatăl s-o dovedim prin ascultarea de Dumnezeu Fiul, Care nu de la Sine grăia către noi, ci ne vestea ceea ce i-a poruncit Tatăl, a Cărui poruncă este viaţă veşnică (In. XII, 49, 50). Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, a grăit Domnul, acela este cel ce Mă iubeşte. De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi. Cel ce nu Mă iubeşte, cuvintele Mele nu le păzeşte (In. XIV, 21, 23, 24). Plinirea poruncilor Mântuitorului este singurul semn al dragostei de Dumnezeu pe care îl recunoaşte Mântuitorul. „Din această pricină, toţi cei ce bine au plăcut lui Dumnezeu I-au bineplăcut nu altminteri decât părăsind dreptatea lor cea vătămată de căderea în păcat şi năzuind spre căutarea dreptăţii lui Dumnezeu, care este înfăţişată în învăţătura şi poruncile Evangheliei. În dreptatea lui Dumnezeu ei au aflat
44
dragostea ascunsă de firea căzută; şi Domnul, Care a poruncit mult despre dragoste, a poruncit să căutăm mai înainte dreptatea lui Dumnezeu, ştiind că aceasta este maica dragostei”1. Dacă dorim să dobândim dragoste de Dumnezeu, să îndrăgim poruncile evanghelice; să vindem poftele şi împătimirile noastre şi să cumpărăm cu preţul lepădării de sine ţarină: inima noastră, care fără a fi cumpărată în acest chip nu poate fi a noastră; să o lucrăm prin poruncile lui Dumnezeu şi să aflăm comoara cerească cea ascunsă într-însa: dragostea (Mt. XIII, 44).
Dar ce ne aşteaptă în ţarina aceasta? Ne aşteaptă osteneli şi dureri; ne aşteaptă vrăjmaşul, care nu se va lăsa lesne biruit: ne aşteaptă, pentru a ni se împotrivi, păcatul care viază în noi. El viază în minte, viază în inimă, viază în trup. Este nevoie de nevoinţă puternică pentru a pleca mintea îngâmfată şi oarbă întru ascultarea poruncilor lui Hristos. Atunci când mintea se supune lui Hristos, vine o nouă nevoinţă: aducerea inimii stricate, încăpăţânate, la conglăsuirea cu învăţătura lui Hristos, supunerea inimii înaintea învăţăturii lui Hristos, căreia ea îi e vrăjmaşă. în fine, dacă mintea şi inima ajung în starea de supunere faţă de Hristos, trebuie să fie atrasă la aceasta şi pulberea menită cerului trupul.
Fiecare pas în războiul nostru cel nevăzut e însemnat de nevoinţă, însemnat de pătimire, stropit cu sudoarea puternicei siliri de sine. Ba biruim, ba suntem biruiţi; ba apare nădejdea smulgerii din robie, ba vedem iar că lanţurile noastre sunt tari, deloc slăbite de mijloacele prin care socoteam să le slăbim. Ne doboară şi neputinţa firească, şi neputinţa cea de bună voie, şi întunecarea
1 Preacuviosul Macarie cel Mare, Omilia XXXVII, cap. II, III.
45
înţelegerii pricinuită de viaţa păcătoasă dinainte, şi neorânduiala inimii, care a dobândit deprinderi păcătoase, şi imboldurile trupului, ce a gustat din desfâtări dobitoceşti şi s-a molipsit de dorirea lor. Iată calea cea strâmtă şi necăjită, aşternută cu mărăcini, pe care îl duce pe păcătos la împăcarea cu Dumnezeu plângerea întru rugăciune către Dumnezeu, ajutată de faptele pocăinţei, de faptele smereniei, de împlinirea poruncilor evanghelice insuflată de către frica de Dumnezeu.
Unirea fricii de Dumnezeu cu dumnezeiasca dragoste e minunat înfăţişată de către purtătorii de Duh Părinţi Isaac Sirul şi Simeon Noul Teolog. Cu frumoasele lor cuvinte să împodobim cuvântul nostru sărăcăcios. „Pocăinţa”, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, „a fost dată oamenilor prin har spre har. Pocăinţa este a doua naştere a noastră de la Dumnezeu. Aşteptăm ca prin mijlocirea pocăinţei să ni se dăruiască ceea ce ni s-a zălogit prin credinţă. Pocăinţa e uşa milostivirii, deschisă larg celor care o caută. Prin uşa aceasta intrăm întru milostivirea lui Dumnezeu; afară de această intrare nu vom afla milă: fiindcă toţi, după cuvântul Scripturii, au păcătuit, îndreptându-se în dar prin harul Lui (Rom. III, 23-24). Pocăinţa este al doilea har (al botezului n. tr.), şi se naşte în inimă din credinţă şi frică. Frica este toiagul părintesc care ne cârmuieşte până când vom ajunge la raiul cel duhovnicesc al bunătăţilor; când vom ajunge acolo, ne va lăsa şi se va întoarce. Raiul e dragostea lui Dumnezeu, în care este desfătarea tuturor fericirilor, unde fericitul Pavel se hrănea cu hrană mai presus de fire. Gustând acolo din pomul vieţii, el striga: Cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu
46
s-au suit, acestea a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe Dânsul (1 Cor. II, 9). Gustarea din acest pom i-a fost oprită lui Adam prin cursa pusă de diavol. Pomul vieţii e dragostea lui Dumnezeu, din care a căzut Adam, şi după cădere nu-l mai întâmpina bucuria, ci muncea şi se ostenea pe pământul cu mărăcini. Cei care s-au lipsit de dragostea lui Dumnezeu, chiar dacă umblă drept, mănâncă pâinea sudorii întru faptele lor, pâinea pe care i s-a poruncit să o mănânce, după căderea lui, celui întâi-zidit. Până ce n-am aflat dragostea, trebuie să lucrăm pe pământul cu mărăcini; vom semăna şi vom culege printre mărăcini. Chiar dacă semănătura noastră va fi semănătură a dreptăţii, totuşi suntem răniţi în fiecare ceas de mărăcini şi, oricât ne-am trudi pentru dreptate, trăim întru sudoarea feţei noastre. Iar când vom afla dragostea, atunci ne vom hrăni cu pâinea cea cerească, ne vom întări fără fapte şi osteneală.
Hristos e pâinea care s-a pogorât din cer, şi dă viaţă lumii (In. VI, 51, 53). Aceasta este hrana îngerilor. Cel ce a aflat dragostea gustă pe Hristos în fiecare zi şi în fiecare ceas. De va mânca cineva din pâinea aceasta, spune El, pe care o dau Eu, va fi viu în veci (In. VI, 51). Fericit cel care mănâncă pâinea dragostei, care este Iisus. Iar cine are ca hrană dragostea, are ca hrană pe Hristos, Cel peste toţi Dumnezeu. Despre aceasta dă mărturie Ioan, care grăieşte: Dumnezeu Dragoste este (1 In. IV, 8). Apoi, cel care trăieşte în dragoste se îndulceşte de viaţa care izvorăşte din Dumnezeu şi, aflându-se în astă lume, trage în piept încă de aici văzduhul învierii. De acest văzduh se îndulcesc drepţii după înviere. Dragostea e împărăţia, gustarea cea de taină pe care Domnul a făgăduit-o Apostolilor.
47
Spusa: ca să mâncaţi şi să beţi la masă întru împărăţia Mea (Lc. XXII, 30), ce înseamnă, dacă nu dragostea? Îndeajuns este această dragoste ca să hrănească pe om în loc de mâncare şi băutură. Ea este vinul care veseleşte inima omului (Ps. CIII, 16). Fericit cel ce a băut acest vin. Băutu-l-au neînfrânaţii, şi s-au făcut evlavioşi; băutu-l-au păcătoşii, şi au uitat calea poticnirilor lor; băutu-l-au beţivii, şi s-au făcut postitori; băutu-l-au bogaţii, şi au dorit sărăcia; băutu-l-au săracii, şi s-au îmbogăţit cu nădejdea; băutu-l-au neputincioşii, şi s-au făcut puternici; băutu-l-au neştiutorii, şi s-au făcut preaînţelepţi. Precum este cu neputinţă a trece marea largă fără corabie, aşa este cu neputinţă să ajungă cineva la dragoste fără frică. Marea cea puturoasă care se află între noi şi raiul cel gândit putem s-o trecem în corabia pocăinţei, ce are ca vâslaşi frica. Dacă nu îndreaptă corabia pocăinţei, în care trecem marea lumii către Dumnezeu, atunci ne înecăm în marea puturoasă. Pocăinţa este corabia; frica este cârmaciul ei; dragostea e limanul dumnezeiesc. Frica ne bagă în corabia pocăinţei şi ne trece marea cea puturoasă a acestei lumi, îndreptându-ne la limanul cel dumnezeiesc la dragoste, spre care năzuiesc toţi cei osteniţi şi împovăraţi (Mt. XI, 28) de pocăinţă. Dacă am atins dragostea, am atins pe Dumnezeu; calea noastră s-a săvârşit: am ajuns la ostrovul acelei lumi unde sunt Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh”.
Titlul celui de-al doilea Cuvânt din cartea Sfântului Simeon, care e scrisă în versuri, ne arată tot ce cuprinde acest Cuvânt, şi ca atare începem prin a da acest titlu: „Din frică se naşte dragostea, iar prin dragoste se dezrădăcinează frica din suflet, şi rămâne în suflet numai dragostea,
48
fiind Duh Dumnezeiesc şi Sfânt”. Cuvântul său, sfântul şi-l începe în acest fel:
„Cum voi cânta, cum voi proslăvi, cum voi lăuda după vrednicie pe Dumnezeul meu, Cel Ce a trecut cu vederea multele mele păcate? Cum voi privi la cer? Cum voi deschide ochii? Cum voi deschide gura, Părinte? Cum voi mişca buzele? Cum voi tinde mâinile mele spre înălţimea cerului? Ce cuvinte voi ticlui? Ce graiuri voi aduce? Cum voi îndrăzni să încep împreună-vorbirea, sau cum voi cere iertăciune pentru greşalele mele fără număr? Cu adevărat, am făcut fapte care nicicum nu merită iertare. Tu ştii, Mântuitorule, ce vreau să spun! Am întrecut orice hotar al firii; am făcut fapte mai prejos de fire; m-am arătat mai rău ca necuvântătoarele, mai rău decât toate vietăţile mării, decât toate dobitoacele pământului: cu adevărat, mai rău chiar şi decât jivinele, şi decât fiarele, călcând poruncile Tale dincolo de firea necuvântătoarelor, spurcându-mi trupul meu şi necinstindu-mi sufletul.
Cum mă voi arăta Ţie? Cum Te voi vedea? Cum voi cuteza să stau eu, ticălosul înaintea feţei Tale? Cum nu voi fugi de slava Ta, de lumina cu care străluceşte Sfântul Tău Duh? Cum nu voi merge în întuneric singur, cel ce am făcut faptele întunericului, şi nu voi fi înstrăinat de mulţimea sfinţilor? Cum voi suferi glasul Tău care mă va trimite în întuneric? încă de aici purtând osânda faptelor mele, cu totul mă înfricoşez, cu totul mă cutremur. Cuprins de spaimă şi de groază, strig Ţie: Mântuitorul meu! Ştiu că nimeni altul nu a greşit înaintea Ta ca mine, nici n-a săvârşit faptele pe care le-am făcut eu, ticălosul. Pricină m-am făcut şi pierzării altora. Dar
49
şi aceasta ştiu, şi de aceasta m-am încredinţat, Dumnezeul meu: că nici mărimea păcatelor, nici mulţimea greşalelor, nici necurăţia faptelor nu vor întrece niciodată mila Ta cea iubitoare de oameni şi mare, mai presus decât toată măreţia, mai presus de cuvânt şi mai presus de minte, pe care Tu o reverşi cu îmbelşugare asupra celor ce păcătuiesc şi apoi se căiesc fierbinte. Tu-i curăţeşti şi-i luminezi şi-i faci părtaşi ai luminii, făcându-i fără pizmă părtaşi ai Dumnezeirii Tale. Tu stai de vorbă cu ei adesea, ca şi cu nişte prieteni adevăraţi ai Tăi, despre lucruri minunate pentru îngeri şi pentru gândurile omeneşti.
O, bunătate nemăsurată! O, dragoste netâlcuită! Tocmai de aceea cad şi strig către Tine! Cum ai primit pe curvarul şi pe desfrânata ce au venit la Tine, aşa primeşte-mă, îndurate, şi pe mine, cel ce mă pocăiesc din suflet. Socotind, Hristoase al meu, picăturile lacrimilor mele întru izvoare care izvorăsc neîncetat, spală cu ele sufletul meu. Spală cu ele şi întinarea trupului, cea pricinuită de către patimi; spală de toată viclenia şi inima: ea este rădăcina şi izvorul a tot păcatul. Viclenia este semănătura semănătorului celui viclean. Unde se află ea, acolo şi odrăsleşte, şi se înalţă, şi scoate ramuri multe de viclenie şi răutate. Rădăcinile ei smulge-le din adânc, Hristoase al meu, şi curăţă ţarinile sufletului şi inimii mele.
Îndurate! Sădeşte în ele frica Ta. Fă ca ea să se înrădăcineze şi să crească în chip mulţumitor, ca să ajungă înaltă, prin păzirea poruncilor Tale înmulţindu-se în fiecare ceas, prin înmulţirea sa înmulţind şi curgerile lacrimilor. Adăpându-se cu ele din ce în ce mai mult, ea creşte şi se înalţă. Odată cu frica, pe măsura ei, creşte smerenia.
50
în faţa smereniei fug toate patimile, iar dimpreună cu acestea e alungată şi oastea demonilor. Toate virtuţile sunt privite ca unele ce o urmează, o înconjură ca paznicele, prietenele şi roabele pe o împărăteasă, pe o stăpână. Iar când se adună şi se unesc între ele, în mijlocul lor înfloreşte, ca pomul lângă izvoarele apelor, frica, sădită de către Tine, şi încetul cu încetul odrăsleşte o floare străină. Am zis străină fiindcă orice fire naşte după felul său, şi sămânţa tuturor pomilor se află în fiecare după felul său iar frica Ta dă naştere şi unei flori străine firii, şi unui rod de asemenea străin ei. Frica aceasta este plină în chip firesc de tânguire, şi pe cei ce au dobândit-o îi face a se tângui neîncetat ca pe nişte robi vrednici de multe cazne, ca pe unii care aşteaptă în fiecare ceas cercetarea morţii, care văd secera morţii, care nu cunosc ceasul morţii, care nu au nădejde, nu au încredinţare de iertare desăvârşită, ci se cutremură de hotarul acestei vieţi, se înspăimântă de sfârşitul ei, din pricină că neştiută este hotărârea ce va urma după judecată, o, Dumnezeul meu! Floarea născută de către frică, netâlcuită după fel, este încă şi mai netâlcuită după chip. Ea se vede înflorind, dar neîntârziat se ascunde ceea ce este nefiresc şi nu după rânduiala firii, ceea ce este mai presus de fire, ceea ce întrece orice fire.
Totuşi, floarea se arată minunată, mai presus de orice cuvânt, răpeşte spre vederea ei toată mintea mea, neîngăduindu-i să-şi amintească nimic din cele a căror cunoaştere o aduce frica, ci pricinuieşte în mine atunci uitarea tuturor acestora, şi degrab zboară. Pomul fricii rămâne iarăşi fără floare. Şi mă necăjesc, şi suspin, şi strig cu putere către Tine! Şi iarăşi văd pe ramurile pomului
51
floarea! O, Hristoase al meu! Având privirea aţintită doar la floare, nu văd atunci pomul acesta. Dar floarea se iveşte mai des şi, atrăgându-mă tot la sine prin dorire, sfârşeşte în rodul dragostei. Şi iar nu rabdă acest rod să rămână pe pomul fricii. Dimpotrivă, când se coace, se coace singur, fără pom. Frică în dragoste nicidecum nu se află, în timp ce, dimpotrivă, sufletul fără frică nu aduce roadă. Cu adevărat, minune mai presus de cuvânt, mai presus decât orice gând! Pomul cu greutate înfloreşte şi aduce rod; iar rodul, dimpotrivă, dezrădăcinează tot pomul şi rămâne rodul, rămâne singur. Cum se poate rod fără pom? Nicicum nu pot să tâlcuiesc. Şi totuşi el rămâne, şi totuşi el este dragostea asta fără frica ce a născut-o.
Această dragoste e, cu adevărat, cea mai mare veselie, umple pe cel care a dobândit-o de bucurie şi desfătare sufletească, îl scoate în afara lumii prin simţirea duhovnicească, lucru pe care frica nu poate nicicum să-l facă. Acest rod, aflându-se înlăuntrul celor văzute şi înlăuntrul celor simţite, cum poate să îl aşeze departe de toate pe cel ce a dobândit frica, unindu-l în întregime cu cele nevăzute prin mijlocirea simţirii duhovniceşti? Cu adevărat, nicicum nu poate. Floarea aceasta şi rodul acesta, născute de către frică, se află în afara acestei lumi. Ele şi acum răpesc sufletul, şi îl înalţă, şi îl aşază în afara acestei lumi. Cum? Aş fi vrut şi eu să ştiu limpede acest lucru. El este de netâlcuit: Dragostea este Dumnezeiescul Duh”.
în ce chip se petrece însăşi schimbarea în inimă? în ce chip săvârşeşte ea nepătrunsa trecere de la frică la dragoste? — Vom da răspuns luat din sfânta cercare a bineplăcuţilor
52
lui Dumnezeu. Contemporanul şi compatriotul nostru, podoaba şi slava monahismului vremurilor din urmă, Gheorghe, zăvorâtul din mănăstirea Zadonsk, care a ajuns la desăvârşirea creştină, grăieşte despre sine, într-un cuvânt de ziditoare încredere către aproapele:
„Vreau să spun câteva cuvinte despre esenţa dragostei. Ea este focul cel mai subţire cu putinţă, care întrece toată mintea şi este mai uşor decât toată mintea. Lucrările acestui foc sunt iuţi şi minunate; ele sunt sfinţite şi revarsă asupra sufletului de la Sfântul, Pretutindenea-Fiitorul Duh. Acest foc numai ce se atinge de inimă, că orice gând şi simţământ neliniştit se preschimbă într-o clipă în linişte, în smerenie, în bucurie, în desfătare mai presus de toate. în multe privinţe am fost fără ascunzişuri faţă de Dumneavoastră: vreau să fiu încă şi mai deschis. Petrecusem aici, întru însingurarea mea, deja şase ani (pare-se), când a fost plăcut înaintea Domnului să aducă inima mea întru străpungere desăvârşită. Atunci am crezut că deja pierisem şi că mânia lui Dumnezeu va arde sufletul meu călcător de lege, trândav şi nepăsător... Am căzut în mare istovire, şi abia mai suflam; dar repetam în inima mea necontenit: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul».
Deodată, într-o clipă, toată neputinţa a pierit, şi focul dragostei curate s-a atins de inima mea: m-am umplut tot de putere, de simţiri, de plăcere şi bucurie netâlcuită; eram răpit într-o asemenea măsură că deja îmi doream să fiu chinuit, sfâşiat, batjocorit; doream aceasta spre a păstra în mine dulcele foc al dragostei către toţi. El e atât de puternic şi dulce, că nu e nici amărăciune,
53
nici jignire pe care să nu o prefacă în bucurie. Cu cât pui mai multe lemne pe foc, cu atât este mai puternic: aşa lucrează asupra noastră necazurile şi amărăciunile pricinuite de către oameni. Cu cât mai multe necazuri din partea lor, cu atât mai mult se aprinde inima de sfânta dragoste. Şi ce libertate, ce lumină! Nu sunt cuvinte spre a tâlcui: m-aş bucura de m-ar lipsi cineva de ochii mei ca să nu vadă lumina cea deşartă; bucuros aş fi de m-ar lua cineva ca pe un nelegiuit şi m-ar zidi într-un zid ca să nu aud glas, să nu văd umbră omenească...”1. „Dragostea”, spune Sfântul Isaac Sirul, „nu ştie de sfială, şi ca atare nu poate să dea mădularelor sale chip de bună rânduială. Prin firea ei, iubirea leapădă ruşinea şi uită de măsurile sale. Fericit cel ce te va afla pe tine, liman al bucuriei fără margini!”2
Dumnezeiescul vine de la sine atunci când nu îl aşteptăm şi nu nădăjduim să îl primim: dar ca să urmeze bunăvoinţa lui Dumnezeu către noi, trebuie mai întâi să ne curăţim prin pocăinţă. în pocăinţă sunt împreunate toate poruncile lui Dumnezeu. Prin pocăinţă e adus creştinul mai întâi în frica de Dumnezeu, apoi în dragostea de Dumnezeu.
Să se culce pe pieptul lui Iisus Ioan, feciorelnicul şi de Dumnezeu Cuvântătorul, ucenicul pe care îl iubea Iisus (In. XXI, 20)! Să se alăture lui ceilalţi sfinţi ai lui Dumnezeu, ucenicii iubiţi ai sfintei dragoste! Acolo nu e locul nostru. Locul nostru este în ceata leproşilor, slăbănogilor, orbilor, surzilor, muţilor, îndrăciţilor. Noi ţinem
1 Scrisorile zăvorâtului Gheorghe, vol. 2, scrisoarea 37, ediţia din anul 1860.
2 Cuvântul 89.
54
de numărul lor prin starea sufletelor noastre, şi în rândul lor ne apropiem de Mântuitorul nostru. împreună cu ei ne aşază Maica noastră, Sfânta Biserică, punând în gura fiilor săi rugăciunile umilicioase, pătrunse de conştiinţa păcătoşeniei proprii, ale acatistului Preadulcelui Iisus. Maica noastră duhovnicească ne dă o stare sigură, ca să primim cu atât mai sigur mila lui Dumnezeu. Domnul ne-a înfiat prin Sfântul Botez; noi însă am călcat sfinţita unire cu El prin călcarea sfintelor Lui porunci, prin preacurveasca unire cu păcatul cel spurcat. Domni ai Sodomei, popor al Gomorei (Is. I, 10): astfel numeşte Domnul poporul după căderea acestuia în fărădelege — acel popor despre care El vestise mai înainte: S-a făcut partea Domnului poporul Lui, Iacov, funia moştenirii Lui, Israil (Deut. XXXII, 9).
Fiul risipitor, după ce a cheltuit în ţară străină averea părintească şi s-a supus unor negrăite nenorociri, când a început să cugete întoarcerea la tatăl său, şi-a plănuit — povăţuit fiind de starea sa cât se poate de necăjită şi de marea bogăţie a tatălui său cea mai înţeleaptă purtare. Scula-mă-voi, a zis el, şi mă voi duce la tatăl meu şi voi zice lui: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău: fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi (Lc. XV, 18, 19). Smerenia ce luase naştere în gânduri fiul a şi înfăptuit-o, şi el încă departe fiind, l-a văzut pe dânsul tatăl lui şi i s-a făcut milă (Lc. XV, 20). Aşa şi noi, după ce am pierdut în îndeletniciri deşarte şi păcătoase frumuseţea înfierii dată nouă de către Tatăl Cel Ceresc, suntem datori să ne apropiem de tronul slavei şi măririi Lui cu adâncă smerenie, cu frică plină de evlavie. Cea dintâi lucrare a noastră se cuvine să
55
fie recunoaşterea şi mărturisirea greşalelor noastre, părăsirea vieţii păcătoase, intrarea în viaţa după poruncile evanghelice. Sufletul rugăciunilor şi celorlalte evlavioase nevoinţe ale noastre se cuvine să fie simţământul pocăinţei. Cu deplină încredinţare se cade nouă să ne socotim nevrednici de dragoste, nevrednici de numele „fii ai lui Dumnezeu” şi „fiice ale lui Dumnezeu”. Fă-mă, spune fiul risipitor care se pocăieşte, ca pe unul dintre argaţii tăi care trudesc în ţarina pocăinţei sub privirea cumplitului supraveghetor: frica. Să nu căutăm ceea ce nu depinde de noi să dobândim, pentru care nu suntem încă pârguiţi. Până când, asemenea sutaşului pomenit în Evanghelie, ne aflăm sub stăpânire, până când în noi precumpănesc păcatul şi duhurile căzute, să mărturisim dimpreună cu sutaşul cel înţelept: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu: ci numai zi cu cuvântul, şi se va tămădui sluga mea (Mt. VIII, 8). Tu eşti Preacurat şi Preasfânt, odihneşti numai în cei curaţi şi sfinţi: dar eu, spurcatul, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu
„Cred”, spune Sfântul Isaac Sirul, „că aşa cum fiul nu se îndoieşte de tatăl său şi nu cere de la dânsul, zicând: „Învaţă-mă meşteşug”, sau: „Dă-mi cutare şi cutare lucru”, asemenea şi monahului nu se cuvine să cugete şi să ceară de la Dumnezeu: „Dă-mi cutare şi cutare lucru”. El ştie că Dumnezeu Se îngrijeşte de noi mai mult decât se îngrijeşte tatăl de fiu. Prin urmare, suntem datori să ne aducem în starea de smerenie, să plângem pentru pricinile greşalelor noastre celor fără de voie, pe care le-am făcut în gânduri sau în fapte, şi din inimă înfrântă să zicem spusele vameşului: Dumnezeule, milostiv fii
56
mie, păcătosului (Lc. XVIII, 13)... Precum fiul bolnav al unui împărat nu spune tatălui său: „Fă-mă împărat”, ci îngrijeşte de boala sa şi după însănătoşire împărăţia tatălui său devine de la sine împărăţia sa, aşa şi păcătosul care se pocăieşte, primind sănătatea sufletului său, intră cu Tatăl în tărâmul firii curate şi împărăţeşte întru slava Tatălui său”1. Amin.
1 Cuvântul 55.
57
Nu este întâmplare oarbă! Dumnezeu cârmuieşte lumea, şi tot ce se săvârşeşte în cer şi în cele de sub cer se săvârşeşte potrivit judecăţii Atotînţeleptului şi Atotputernicului Dumnezeu, Celui Neurmat întru înţelepciunea şi atotputernicia Sa, Celui Neurmat întru cârmuirea Sa. Dumnezeu cârmuieşte lumea; făpturile Sale cele înţelegătoare să se supună Lui, şi slugile Lui să contemple cu evlavie, să slavoslovească întru mirare şi nedumerire ceea ce întrece mintea lor: cârmuirea Lui cea măreaţă!
Dumnezeu cârmuieşte lumea. Păcătoşii cei orbi nu văd această cârmuire. Ei au născocit „întâmplarea” străină de raţiune: lipsa vederii drepte, lipsa de agerime a vederii lor duhovniceşti — vedere întunecată, vedere schimonosită ei n-o pricep; ei pun pe seama cârmuirii lui Dumnezeu lipsa dreptăţii şi a noimei din această lume; ei hulesc cârmuirea lui Dumnezeu, şi lucrarea Lui cea preaînţeleaptă o socot şi o numesc lucrare fără noimă!
Domnul Dumnezeul nostru: în tot pământul judecăţile Lui (Ps. CIV, 7), propovăduieşte Prorocul împărătesc. Judecăţile Domnului adevărate, îndreptate împreună (Ps. XVIII, 10). în ele nu-i nimic nedrept! în ele nu-i nimic
58
„iraţional”! Ele sunt îndreptăţite de urmările lor, de roadele lor: sunt îndreptăţite prin desăvârşirea Atotdesăvârşitului lor Izvor.
Laudă, Ierusalime, pe Domnul! Laudă pe Dumnezeul tău, Sioane! Că a întărit încuietorile porţilor tale, binecuvântat-a pe fiii tăi întru tine (Ps. CXLVII, 1, 2). în stare a lăuda pe Domnul cu laudă bineplăcută lui Dumnezeu este doar Biserica Ortodoxă; doar adevăraţii ei fii, mădulare credincioase sânului ei — predaniei ei dogmatice şi morale — sunt în stare să moştenească binecuvântarea. Dumnezeu, Cel Ce vesteşte cuvântul Său lui Iacov, îndreptările şi judecăţile Sale lui Israil (Ps. CXLVII, 8)1, descoperă învăţătura mântuirii tuturor mădularelor Bisericii Ortodoxe; însă taina dreptăţii evanghelice şi taina judecăţilor Sale o descoperă, pe cât poate fi ea pătrunsă, numai celor aleşi, ce s-au învrednicit să vadă cu minte curată pe Dumnezeu în pronia şi cârmuirea Lui. Nu a făcut Dumnezeu aşa la tot neamul, şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor (Ps. CXLVII, 9).
Vederea judecăţilor lui Dumnezeu e o vedere duhovnicească. La această vedere e înălţată prin Dumnezeiescul Har, la vremea potrivită, mintea creştinului care se nevoieşte după rânduială2. Vederii duhovniceşti a minţii îi răspunde inima printr-o simţire duhovnicească, sfântă, cu care ea se adapă ca şi cu o băutură dulce şi bineînmiresmată, ce revarsă în ea şi săturare, şi bărbăţie, şi
1 Cf. Fac. XXXII, 28. „Iacov”, precum şi „Israil”, este numit aici poporul israilitean după numele începătorului său, care la naştere a fost numit Iacov, iar după ce s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu numele i-a fost schimbat în cel de Israil. în înţeles duhovnicesc, „Israil” sunt numiţi creştinii care au ajuns la o sporire duhovnicească însemnată.
2 Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 56.
59
veselie. Privesc în judecăţile Tale, Doamne al meu: judecăţile Tale — adânc mult (Ps. XXXV, 6). Adâncul lor nu-l poate cerceta nici mintea omenească, nici mintea îngerească, la fel cum ochiul nostru cel simţit nu poate vedea tăriile cerului, ce se ascund dincolo de albastrul lui străveziu şi fără hotar. Este cu neputinţă a împlini întocmai şi nerătăcit voia lui Dumnezeu fără cunoaşterea judecăţilor Lui. Ce sunt poruncile lui Dumnezeu? Sunt voia lui Dumnezeu, descoperită de El oamenilor ca ei să aibă călăuză în faptele ce ţin de sloboda lor alegere. Ce sunt judecăţile lui Dumnezeu? Sunt cele făptuite sau îngăduite de voia lui Dumnezeu, asupra cărora voinţa slobodă a omului nu are nici o înrâurire. Este învederat că pentru a împlini deplin voia lui Dumnezeu, omul are neapărată nevoie să intre în legătura cea nerătăcită cu poruncile lui Dumnezeu, precum şi cu judecăţile Lui. Păzit-am căile Domnului, grăieşte adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, că toate judecăţile Lui sunt înaintea mea, şi îndreptările Lui nu s-au depărtat de la mine (Ps. XVII, 24, 25). Judecăţile Tale, Doamne al meu, mă învaţă! (Ps. CXVIII, 108). Mărturisi-mă-voi Ţie întru îndreptarea inimii, ca să mă învăţ judecăţile dreptăţii Tale (Ps. CXVIII, 7).
Întărâtat-a pe Dumnezeu cel păcătos — slujitorul de bunăvoie al dracilor: nu este Dumnezeu înaintea lui, spurcă-se căile lui în toată vremea, leapădă-se judecăţile Tale, Doamne al nostru, de către faţa lui (Ps. IX, 24, 25). Nepăsarea faţă de poruncile lui Dumnezeu însoţeşte — altminteri nu se poate tăgăduirea cârmuirii lumii de către Dumnezeu şi a purtării Lui de grijă pentru lume: nepăsarea faţă de poruncile lui Dumnezeu reiese ca o urmare
60
firească din tăgăduirea aceasta. Drept cârmuitor al lumii, pricină începătoare a tot ce se săvârşeşte în obştea oamenilor şi cu fiecare om în parte, cel ce păcătuieşte de bună voie şi dinadins socoate fie raţiunea omenească, fie întâmplarea oarbă şi fără noimă. Acest păcătos, prin însuşi felul său de a gândi, prin însăşi aşezarea lui sufletească, se face vrăjmaş lui Dumnezeu, vrăjmaş Sfintei Lui Evanghelii; el calcă în picioare fără frică toate poruncile Lui, îndestulându-şi fără frică toate poftele păcătoase.
Pentru cine Dumnezeu nu este întru pronia Sa, Dumnezeu nu este nici întru poruncile Sale. Cel care L-a văzut pe Dumnezeu în cârmuirea lumii de către Dânsul, cel ce s-a cucerit înaintea acestei cârmuiri, cel ce s-a cucerit înaintea judecăţilor lui Dumnezeu, numai acela poate pironi cărnurile sale cu frica Lui (Ps. CXVIII, 120), poate răstigni voia şi cugetarea păcătoasă şi iubitoare de materie pe crucea poruncilor evanghelice. Pentru a-L vedea pe Dumnezeu în pronia Sa, este nevoie de curăţie a minţii, a inimii şi a trupului. Pentru agonisirea curăţiei, este nevoie de viaţă după poruncile Evangheliei. Din vederea judecăţilor lui Dumnezeu se naşte cu îndoită îmbelşugare materia acestei vederi: viaţa cucernică.
Dumnezeu cârmuieşte lumea; El cârmuieşte şi viaţa fiecărui om, în toate amănuntele ei. Acest fel de cârmuire, ce intră până în cele mai mărunte neînsemnate, la prima vedere condiţii ale fiinţării zidirilor, e pe măsura nemărginitei desăvârşiri a însuşirilor lui Dumnezeu. Legea acestei cârmuiri se lasă citită şi în natură, se lasă citită şi în viaţa obştească şi particulară a oamenilor, se lasă citită şi în Sfânta Scriptură. Au doară, a zis Mântuitorul, nu se vând două păsări pentru un ban? Şi nici una dintr-însele
61
nu cade pe pământ fără de Tatăl vostru — iar vouă, slujitorilor apropiaţi şi credincioşi ai lui Dumnezeu, şi perii capului vă sunt toţi număraţi (Mt. X, 29, 30). Cred atotsfintelor cuvinte! Nu pot să nu cred lor: ele zugrăvesc întocmai desăvârşirea Dumnezeului meu. De la faţa Ta, Doamne al meu, judecata mea să iasă! (Ps. XVI, 2) Sunt al Tău pe de-a-ntregul! Viaţa şi moartea mea se află în orişicare clipă în mâinile Tale! Tu iei parte la toate faptele mele, la toate împrejurările vieţii mele: îmi ajuţi în a-Ţi bineplăcea Ţie; îndelung îmi rabzi atunci când lucrez cu samavolnicie, în chip păcătos, nebuneşte. Neîncetat mă îndreptează pe calea Ta dreapta Ta! Fără împreună-lucrarea acestei drepte, de mult m-aş fi rătăcit fără ieşire, aş fi pierit fără întoarcere. Tu, Singurul în stare a-l judeca pe om, mă judeci şi hotărăşti soarta mea veşnică după dreapta Ta judecată, după nespusa Ta milostivire. Eu sunt al Tău şi dinainte de a lua fiinţă, şi în viaţa mea, şi dincolo de hotarul fiinţării sau pribegiei mele pământeşti!
Judecăţile lui Dumnezeu sunt tot ce se săvârşeşte în lume. Tot ce se săvârşeşte, se săvârşeşte ca urmare a judecăţii şi rânduielii lui Dumnezeu. în ascuns de Dumnezeu şi în neatârnare de El nu se săvârşeşte şi nu poate să se săvârşească nimic. Un lucru se săvârşeşte după voia lui Dumnezeu; altul se săvârşeşte prin îngăduinţa Lui; tot ce se săvârşeşte, se săvârşeşte potrivit judecăţii şi rânduielii dumnezeieşti. Judecata lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă: Drept eşti, Doamne, spune Prorocul, şi drepte sunt judecăţile Tale (Ps. CXVIII, 137).
Prin lucrarea voii lui Dumnezeu au fost zidite lumea văzută şi cea nevăzută, a fost zidit şi răscumpărat
62
omul, au fost şi sunt săvârşite toate întâmplările, atât obşteşti cât şi particulare, din care luminează, ca soarele de pe cer, bunătatea dumnezeiască, atotputernicia dumnezeiască, înţelepciunea dumnezeiască. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, din sloboda alegere a zidirii a apărut răul cu toate urmările lui: cu îngăduinţa lui Dumnezeu, de voia lor, au căzut îngeri, a căzut omul, nu l-au primit pe Dumnezeu şi s-au lepădat de Dumnezeu oamenii răscumpăraţi de Dumnezeu întrupat; cu îngăduinţa lui Dumnezeu s-a stricat pământul, prin reaua voinţă a îngerilor lepădaţi şi oamenilor căzuţi, cu fărădelegile şi păgânătatea acestor îngeri şi acestor oameni. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi potrivit judecăţii Lui pedepsesc şi vor pedepsi lumea felurite necazuri şi nevoi, obşteşti şi osebite; cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi potrivit judecăţii Lui îi ajung pe cei apostaţi de la Dumnezeu, pe vrăjmaşii Lui, muncile cele veşnice în adâncul de văpaie şi întuneric al iadului, pentru care s-au pregătit fiindcă aşa au vrut.
Căutat-a Apostolul cu minte curată, cu minte luminată de razele Sfântului Adevăr, căutat-a spre neajunsa înălţime a judecăţilor dumnezeieşti şi, în sfinţita spaimă stârnită de vederea acestor judecăţi, a strigat: O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercate judecăţile Lui, şi neurmate căile Lui! Că cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine s-a făcut Lui sfetnic? (Rom. XI, 33, 34).
A strigat aceasta Apostolul vorbind despre cumplita nelegiuire, lepădarea cea de bună voie a Răscumpărătorului de către iudei, lepădarea cea nebunească ce s-a încununat cu grozava fărădelege: uciderea Mântuitorului.
63
Vorbind despre nelegiuirea oamenilor, aflată în deplină atârnare de sloboda lor voinţă, Apostolul o face ca şi cum nelegiuirea ar fi fost săvârşită de către Dumnezeu. I-a încuiat Dumnezeu pe toţi iudeii întru necredinţă (Rom. XI, 32). Le-a dat Dumnezeu duh de împietrire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă (Rom. XI, 8). îngăduinţa lui Dumnezeu poartă nume de lucrare: i-a încuiat, le-a dat. Cel Nemărginit după putere şi stăpânire parcă S-ar fi mărginit pe Sine, neschimbând sloboda alegere omenească, neoprind faptele omeneşti intrate în încăpăţânată împotrivire, în încrâncenată vrăjmăşie faţă de voia lui Dumnezeu. Sloboda alegere a zidirilor, toate sforţările lor n-ar fi putut să se împotrivească atotputernicei drepte a Ziditorului. Aceasta nu s-a întâmplat, iată. judecăţile lui Dumnezeu (Rom. XI, 33). înţelegerea lor e cu neputinţă, fiindcă întrece înţelegerea zidirilor înţelegătoare. Cercetarea a ceea ce nu poate fi pătruns e osteneală deşartă, fără noimă. Cercetarea judecăţilor lui Dumnezeu este oprită de către Dânsul ca întreprindere insuflată de trufia oarbă, ca întreprindere insuflată de un fel greşit de a vedea lucrurile, ca întreprindere ce duce la rătăcire de neocolit, la hulă împotriva lui Dumnezeu, la pieirea sufletului.
Se cuvine ca, urmând pildei Apostolului, să contemplăm judecăţile lui Dumnezeu cu ochiul credinţei, cu ochiul înţelegerii duhovniceşti, şi, neîngăduindu-ne meditaţii sterpe întemeiate pe principii omeneşti, să ne cufundăm cu evlavie în sfinţita nedumerire, în sfinţitul întuneric duhovnicesc, care e, totodată, şi minunată lumină ce ascunde pe Dumnezeu de privirile minţilor omeneşti şi îngereşti (Ps. XVII, 12).
64
„Răul nu are fiinţă”, au zis Părinţii: „el apare prin nepăsarea noastră faţă de virtute şi piere prin râvna noastră pentru dânsa”1. Răul, fiind lipsă a binelui, nu poate apărea decât la mărginitele făpturi înţelegătoare, în care binele e mărginit. Dumnezeu este nesfârşit, şi binele Lui este tot nesfârşit. Ceea ce este nesfârşit din fire nu se micşorează oricât ai lua din el, şi nu se măreşte oricât ai adăuga la el. Nici binele, nici răul zidirilor nu pot avea vreo înrâurire nici asupra lui Dumnezeu, nici asupra lucrărilor Lui. Judecăţile lui Dumnezeu stau la o înălţime neurmată şi neajunsă; ele stau la o înălţime ce nu atârnă de lucrările drăceşti sau omeneşti. Lucrarea lui Dumnezeu rămâne cu propriile sale însuşiri şi propria sa însemnătate, oricum ar fi lucrarea drăcească sau omenească ce se îmbină la arătare într-o singură lucrare cu ea.
O pildă izbitoare a acestei lucrări ne-o înfăţişează o mare întâmplare: pătimirile şi moartea lui Dumnezeu-Omul. Pe de o parte, acestor pătimiri şi acestei morţi a binevoit a li se supune Dumnezeu Înomenit, după sfânta Sa voie: pe de alta, arhiereii iudeilor, de asemenea mânaţi de sloboda lor voie, L-au supus pe Dumnezeu înomenit unei înjosiri ruşinoase, unor chinuri cumplite şi unei morţi de ocară. La fărădelegea omenească au luat parte dracii, ca începători ai fărădelegii (In. XIII, 2, 27). Aici, lucrarea lui Dumnezeu a fost îmbinată, la arătare, într-o singură lucrare cu lucrarea omenească şi cu lucrarea dracilor; dar, în fapt, se deosebea de ele cu o deosebire atotdesăvârşită. Voi de Cel Sfânt şi Drept v-aţi lepădat, le-a zis iudeilor Apostolul Petru; voi pe începătorul vieţii L-aţi omorât: ci Dumnezeu, cele ce mai înainte a
1 Preacuviosul Avvă Dorotei, învăţătura XI.
65
vestit prin gura prorocilor Lui, că va pătimi Hristos, le-a împlinit întocmai (Fapte III, 14, 15, 18). Acelaşi gând l-au vădit şi toţi ceilalţi apostoli în rugăciunea pe care au rostit-o la vestea că se pornise prigoană asupra Bisericii în Ierusalim. Ei au grăit în rugăciunea lor: Stăpâne, Tu, Dumnezeule, Cela Ce ai făcut cerul şi pământul şi marea şi toate cele ce sunt într-însele, Carele prin Duhul Sfânt ai grăit prin gura părintelui nostru David, robului Tău: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile, şi noroadele au cugetat cele deşarte? Stătut-au de faţă împăraţii pământului, şi boierii s-au adunat împreună asupra Domnului şi asupra Unsului Lui”. Că s-au adunat, cu adevărat, în cetatea aceasta asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe Care L-ai uns, Irod şi Pilat din Pont, cu neamurile şi cu noroadele lui Israil, să facă câte mâna Ta şi sfatul Tău mai înainte a rânduit să fie (Fapte IV, 25-28).
Judecăţile şi lucrările lui Dumnezeu merg pe calea lor; lucrările omeneşti şi drăceşti merg şi ele pe calea lor. Nelegiuirile şi facerile de rele nu încetează a fi nelegiuiri şi faceri de rele în ce-i priveşte pe cei ce le lucrează, chiar dacă cei ce fac răul cu gând rău sunt totodată unelte ale voii lui Dumnezeu. Faptul că sunt unelte ale acestei voi este urmarea nemăsuratei înţelepciuni dumnezeieşti, a nemărginitei puteri dumnezeieşti, din pricina cărora făptura, lucrând după sloboda sa voie, rămâne totodată neabătut sub stăpânirea Făcătorului, fără a pricepe aceasta, împlinesc voia Făcătorului, fără a şti aceasta.
Judecăţile lui Dumnezeu iau parte şi lucrează în mijlocul celor săvârşite de oameni şi de draci, ca un duh cât se poate de subţire în materie, neatârnând de materie, nesuferind împiedicare din partea ei, lucrând asupra materiei
66
şi nefiind supuse lucrării ei. Judecăţile lui Dumnezeu sunt lucrarea atotputernică în lume a Atotdesăvârşitului Dumnezeu, a singurului Duh în adevăratul înţeles al cuvântului, Ce umple lumea şi tot ce e dincolo de hotarele lumii, Care e necuprins de lume. Nu-L cuprinde pe Dumnezeu lumea materială, supusă simţurilor noastre; nu-L cuprinde pe Dumnezeu nici lumea duhurilor, care nu e supusă simţurilor noastre. Lucrările lui Dumnezeu, judecăţile lui Dumnezeu sunt pe măsura Lui: şi ele sunt necuprinse. Să tacă şi se se cucerească înaintea lor şi oamenii şi îngerii! Faţă de Dumnezeu, şi duhurile sunt materie: ele se deosebesc de Dumnezeu atât prin fiinţă cât şi prin însuşiri, se deosebesc cu deosebire nemăsurată, se deosebesc la fel de mult ca materia grosolană1. Aceasta este legea raportului dintre ceea ce este nesfârşit şi tot ceea ce este mărginit şi are un sfârşit. Oricât s-ar deosebi între ele lucrurile mărginite, oricât ar creşte ori s-ar micşora, deosebirea lor faţă de ceea ce e nesfârşit nu se schimbă şi nu se poate schimba vreodată: ea este întotdeauna aceeaşi, fiindcă este întotdeauna nesfârşită.
Vai lumii de la sminteli: că nevoie este să vină smintelile — dar vai omului aceluia prin care vine sminteala! (Mt. XVIII, 7). Aceasta s-a spus de către Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos. Aceasta s-a spus despre lucrurile ce se săvârşesc înaintea ochilor noştri, şi încă mai trebuie să se săvârşească, în care atotsfintele
1 „îngerii”, spune Sfântul Ioan Damaschin, „sunt netrupeşti şi nemateriali prin comparaţie cu noi dar faţă de Dumnezeu, Singurul Care nu suferă comparaţie, totule grosolan şi material”. Expunerea Credinţei Ortodoxe, cartea a 2-a, cap. 3 despre îngeri. Ştiinţa, la nivelul ei actual de dezvoltare, precizează cu toată claritatea că ceea ce e limitat este, în mod necesar, şi material.
67
judecăţi ale lui Dumnezeu se îmbină cu nelegiuitele şi pierzătoarele urmări ale păcătoasei, iubitoarei de patimi, vrăjmaşei lui Dumnezeu voi omeneşti.
Nevoie este să vină smintelile: prin aceste cuvinte e vestită preştiinţa lui Dumnezeu, sunt vestite judecăţile lui Dumnezeu, nepătrunse pentru om şi neajunse pentru înţelegerea lui. Vai omului aceluia prin care vine sminteala-, prin aceste cuvinte este vestită mânia lui Dumnezeu ce stă asupra slujitorilor, propovăduitorilor, ocrotitorilor păcatului, semănătorilor şi răspânditorilor păcatului în societatea omenească, vrăjmaşilor şi prigonitorilor adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu şi slujiri a lui Dumnezeu. Aşezarea lor sufletească şi lucrarea lor sunt deja osândite de Dumnezeu; deja sunt rostite tunătoare ameninţări împotriva acestei aşezări sufleteşti şi acestei lucrări; deja le este pregătit ca răsplată iadul cu închisorile lui, cu înfricoşătoarele lui cazne şi chinuri: însă acea lucrare şi aşezare sufletească a oamenilor care nu sunt plăcute lui Dumnezeu şi se împotrivesc Lui sunt îngăduite de Dânsul. Aşa fel sunt judecăţile lui Dumnezeu. Răul săvârşit de făpturi nu poate strica în Dumnezeu — în Binele Atotdesăvârşit — rămânerea Lui cea de nestricat şi de neatins în însuşirile şi vrednicia Sa »
cele de neschimbat, nu e în stare să împiedice nemărginita înţelepciune a lui Dumnezeu să împlinească atotsfânta, atotputernica sa voie.
Ce este aceea „preştiinţa lui Dumnezeu”? Este un fel de a vorbi întrebuinţat de Sfânta Scriptură, prin care e zugrăvită măreţia lui Dumnezeu cea mai presus de orice zugrăvire. Conceptul de „preştiinţă a lui Dumnezeu” seamănă mult cu cel de „judecăţi ale lui Dumnezeu”: ele
68
se suprapun adeseori. Vom lămuri, după putinţa noastră, ce este preştiinţa lui Dumnezeu, despre a cărei fiinţare dă mărturie Sfânta Scriptură (Rom. IX) şi a cărei greşită înţelegere trage pe mulţi în prăpastia pierzătoare a rătăcirii.
Dumnezeu nu este supus timpului1: timpul nu există pentru Dumnezeu. Cuvântul „timp” exprimă o concepţie ce se alcătuieşte din întipăririle (impresiile) pricinuite în noi de succesiunea fenomenelor în natură. Astfel e definit timpul de către ştiinţă. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă, ziua una (Fac. I, 5). Astfel înfăţişează Scriptura provenienţa conceptului de „timp”, în deplină conglăsuire cu concluzia ştiinţei pozitive2. E limpede că întipăririle dinafară nu pot acţiona asupra lui Dumnezeu altminteri El n-ar fi desăvârşit, şi ar fi supus adaosurilor şi împuţinărilor, ceea ce e impropriu pentru ceea ce este nesfârşit. în general, pentru Dumnezeu timpul nu există: pentru El nu există nici viitor. Ceea ce urmează a se săvârşi stă ca fapt deja săvârşit înaintea feţei lui Dumnezeu; şi soarta de dincolo de mormânt a fiecărui om, care trebuie să decurgă, ca urmare firească, din lucrarea lui pământească pe care a lucrat-o prin sloboda sa voie, este deja ştiută de Dumnezeu, este deja hotărâtă de către Dânsul. „Ceea ce încă n-am lucrat au văzut ochii Tăi (Ps. CXXXVIII, 16), Atotdesăvârşite Dumnezeule!” A mărturisit asta Prorocul cel insuflat: a mărturisi asta este dator, prin necesitate logică, fiece om.
„Sunt predestinat! A te împotrivi predestinării, a schimba sau a nimici preştiinţa lui Dumnezeu nu este
1 Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea Credinţei Ortodoxe, Cartea a 2-a, cap. 3 — Despre îngeri.
2 Fizica.
69
cu putinţă. Şi atunci, de ce să mă silesc a împlini virtutea creştină cea neînduplecat de aspră? De ce să mă supun unor nenumărate lipsuri şi să trăiesc lepădându-mă mereu de viaţă? O să trăiesc cum vreau şi cum îmi place! Voi grăbi să ajung acolo unde mă cheamă visul meu, zugrăvindu-mi înainte privelişti născătoare de încântare! Mă voi desfăta până la saţ cu toate desfătările, fie ele şi păcătoase! Ele sunt risipite din belşug prin lume, şi o curiozitate de neîndurat mă trage să gust din ele şi să le cunosc cu lucrul! Dacă sunt predestinat să mă mântuiesc, Dumnezeu mă va mântui în pofida păcătoşeniei mele; iar dacă sunt predestinat să pier, voi pieri, în ciuda tuturor silinţelor mele de a dobândi mântuirea”. Această judecată e trâmbiţată de necunoaşterea tainelor creştinismului! Ea este trâmbiţată de raţiunea cea cu nume mincinos şi de cugetarea trupească! Prin această judecată este rostită o hulă cumplită, dar neînţeleasă de către ele! Această cugetare nefericită, greşită pe de-a-ntregul, e socotită şi primită de către mulţi ca adevăr de netăgăduit: pe temelia lui este zidită vieţuirea după bunul plac, vieţuirea nelegiuită şi dezmăţată. Pe temelia vieţuirii păcătoase de pe pământ este zidită vieţuirea veşnic amară, veşnic nefericită, din tărâmul de dincolo de mormânt.
Mincinoasa, pierzătoarea de suflet cugetare despre preştiinţa lui Dumnezeu (înţeleasă ca predestinare n.tr.) şi soartă1 a răsărit din confundarea lucrărilor proprii numai lui Dumnezeu cu lucrările omeneşti. O greşeală duce negreşit la altă greşeală; ea duce la multe greşeli,
1 în limba rusă sudba (soartă) derivă etimologic de la judecată (sud): judecata lui Dumnezeu.
70
dacă a fost făcută în ideea de început, de la care pleacă tot raţionamentul. Omul, confundând lucrarea sa cu lucrarea lui Dumnezeu, prin asta a supus — în chip părut firesc amândouă lucrările unei singure legi, unei singure judecăţi judecăţii raţiunii sale. De aici s-a deschis înaintea lui o necuprinsă arenă a rătăcirilor. Punându-se pe sine însuşi judecător al lucrărilor lui Dumnezeu, nu avea cum să nu pună pe seama Lui aceeaşi atitudine faţă de bine şi rău pe care o are faţă de ele omul. El a socotit însuşirile lui Dumnezeu identice cu însuşirile omeneşti; gândirea lui Dumnezeu a supus-o legilor gândirii omeneşti: a stabilit şi o oarecare deosebire, însă deosebire nu nesfârşită, ci o deosebire de-a sa, nedefinită, străină de corectitudine şi de sens.
Dintru începutul Său cel fără de început, Dumnezeu S-a mulţumit şi Se mulţumeşte doar cu Cuvântul Său. Cuvântul lui Dumnezeu e, totodată, şi gândirea Lui: Cuvântul întru început era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul (In. I, 1, 2). Aşa fel este însuşirea Minţii Celei Fără de margini. Potrivit cu nemărginita Sa desăvârşire, Dumnezeu are o singură Gândire, în ciuda faptului că această Gândire se vădeşte în tărâmul făpturilor înţelegătoare printr-o nenumărată mulţime de gânduri. Să depărtăm de noi la o nesfârşită depărtare şi fiinţa lui Dumnezeu, şi însuşirile Lui, şi lucrările Lui: atunci judecata noastră cu privire la soartă şi preştiinţa lui Dumnezeu va deveni întemeiată aşa cum se cuvine. A şti dinainte soarta omului este un lucru pe deplin potrivit cu Dumnezeirea, fiindcă mintea Dumnezeirii este nemăsurat de desăvârşită, fiindcă Dumnezeu nu e atârnător de timp. Preştiinţa, arătând omului măreţia lui Dumnezeu
71
şi rămânând o taină cunoscută numai lui Dumnezeu, nu îngrădeşte nicidecum sloboda lucrare a omului în întreaga arenă a vieţii pământeşti, nu are nici o înrâurire asupra acestei lucrări, nici o legătură cu ea. Neavând nici o înrâurire asupra lucrării omului, preştiinţa lui Dumnezeu nu are şi nu poate să aibă nici o înrâurire asupra urmărilor acestei lucrări, asupra mântuirii sau pierzării omului. Drept călăuzitori ai purtării noastre ne sunt daţi pe de o parte raţiunea şi voia slobodă, pe de alta, învăţătura revelată a lui Dumnezeu. învăţătura revelată a lui Dumnezeu vesteşte cu amănunţime deplin mulţumitoare voia lui Dumnezeu ca mijloc de mântuire, vesteşte bunăvoinţa lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se mântuiască, vesteşte muncile cele veşnice pentru călcarea voii lui Dumnezeu. De aici urmarea limpede: mântuirea şi pierzarea omului atârnă doar de sloboda lui voie, nu de vreo „predestinare” hotărâtă de Dumnezeu, pe care omul nu o ştie.
De ce unul se naşte în bogăţie şi vază, altul în sărăcie, între oameni dispreţuiţi şi împilaţi, sortiţi să trudească trupeşte toată viaţa întru sudoarea feţei, neavând mijloace de a-şi dezvolta mintea? De ce unul moare la adânci bătrâneţi, altul în floarea vârstei tinereşti sau bărbăteşti, altul copil sau chiar prunc de puţine zile? De ce unul are întotdeauna sănătate şi bunăstare, altul se chinuie în boli, trece din necaz în necaz, din nevoi în nevoi, ca din mână în mână? Aceste întrebări şi altele asemenea acestora îl frământau cândva pe marele pustnic egiptean Antonie, şi pustnicul căuta cu osârdie dezlegarea lor în înţelegerea proprie, umbrită de Dumnezeiescul Har, în stare a se adânci în cercetarea tainelor lui Dumnezeu. în
72
vreme ce sfântul bătrân era frământat de neroditoarea cugetare, s-a făcut către dânsul glas din cer: “Antonie! Acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu. Cercetarea lor este vătămătoare de suflet. Ia aminte la tine însuţi”1.
„Ia aminte la tine însuţi”, omule! Intră în osteneala şi cercetarea ce sunt neapărat trebuincioase pentru tine. Stabileşte cu exactitate pe tine însuţi, relaţia ta cu Dumnezeu şi cu toate părţile uriaşei zidiri a lumii care îţi este cunoscută. Stabileşte ce ţi s-a dat să înţelegi, ce a fost lăsat ca să contempli doar şi ce a fost ascuns de tine. Stabileşte treapta şi hotarele capacităţii tale de a gândi şi a înţelege. Această capacitate, fiind capacitate a unei fiinţe mărginite, are în chip firesc şi treapta sa şi marginile sale. Concepţiile lor omeneşti, în formele lor cunoscute, sunt numite de către ştiinţă „complete” şi „desăvârşite”; dar ele rămân întotdeauna relative, în funcţie de capacitatea omului de a gândi şi a înţelege: ele sunt desăvârşite în măsura în care este desăvârşit omul. Trebuie să ajungi la importanta idee că desăvârşita înţelegere a oricărui lucru este improprie şi cu neputinţă pentru mintea mărginită a omului. Desăvârşita înţelegere aparţine doar Minţii Celei Desăvârşite. Fără această cunoştinţă, cunoştinţă nemincinoasă şi sfântă, chiar şi un geniu va fi mereu străin de poziţia corectă şi activitatea corectă. Prin poziţie şi activitate se înţeleg aici poziţia şi activitatea duhovnicească, în care fiecare dintre noi este dator să se dezvolte cu dezvoltarea menită şi prescrisă pentru făptura înţelegătoare (raţională) de către Ziditorul ei. Nu se vorbeşte aici despre poziţia temporară sau activitatea temporară în care ne aflăm situaţi pentru un
1 Patericul egiptean.
73
foarte scurt răstimp în vremea călătoriei noastre pământeşti, ca membri ai societăţii omeneşti.
S-ar părea următorul lucru: ce este mai aproape de mine decât eu însumi? Ce îmi este mai cunoscut decât eu însumi? Eu sunt mereu cu mine însumi; din firească trebuinţă sunt nevoit să iau mereu aminte la mine însumi; îmi îndrept luarea-aminte spre alte lucruri doar în măsura în care am nevoie. Dragostea faţă de mine însumi îmi este rânduită de către legea lui Dumnezeu în aceeaşi măsură ca şi dragostea de aproapele. Şi tocmai eu, care mă apuc să cunosc cele de departe, din adâncurile pământului şi mării, din adâncurile lumii de sub cer şi de dincolo de bolta cerească, ajung în încurcătură, în desăvârşită nedumerire, nu ştiu ce să răspund atunci când aud întrebarea: „Cine sunt eu şi ce sunt eu?” Cine sunt eu? Sunt fiinţă? Dar sunt supus unor schimbări neobişnuite din ziua zămislirii mele şi până în ziua morţii. Fiinţa, în deplinul înţeles al cuvântului, nu trebuie să fie supusă schimbărilor; ea trebuie să arate putere de viaţă mereu aceeaşi, întotdeauna egală cu sine însăşi. Nu e în mine mărturie de viaţă care să se cuprindă în întregime în mine însumi; sunt supus desăvârşitei secătuiri a puterii de viaţă în trupul meu: mor. Nu numai trupul meu stricăcios e supus morţii: însuşi sufletul meu n-are în sine condiţii de viaţă nestricată: mă învaţă asta sfânta predanie a Bisericii Ortodoxe.
Sufletului, deopotrivă şi îngerilor, le-a fost dăruită nemurirea de către Dumnezeu: ea nu le este proprie, nu este atribut firesc al lor1. Trupul, pentru susţinerea vieţii
1 Sfântul Ioan Damaschin. Expunerea credinţei ortodoxe (în rom.
Dogmatica n. tr.), cartea a 2-a, cap. 3: Despre îngeri.
74
sale, are nevoie a se hrăni cu aer şi produse ale pământului; sufletul, pentru a-şi susţine şi păstra nemurirea, are nevoie să lucreze tainic în el dreapta lui Dumnezeu.
Cine sunt eu? Un fenomen? Dar simt existenţa mea. Mulţi ani a cugetat oarecine asupra unui răspuns mulţumitor la întrebarea dată, a meditat, adâncindu-se în contemplare de sine în lumina luminătorului care este Duhul lui Dumnezeu. Prin cugetarea de mulţi ani, el a fost călăuzit la următoarea definiţie relativă a omului: „omul este răsfrângerea Fiinţei, şi împrumută de la Această Fiinţă caracterul de fiinţă”1. Dumnezeu, Singurul Cel Ce este (Ieş. III, 1), Se răsfrânge în viaţa omului. Aşa se răsfrânge soarele în picătura curată de ploaie. în picătura de ploaie vedem soarele; dar ceea ce vedem în ea nu este soarele. Soarele este acolo, în înălţimea lui neajunsă.
Ce e sufletul meu? Ce este trupul meu? Ce este mintea mea? Ce e simţirea inimii? Ce e simţirea trupului? Ce sunt puterile sufletului şi trupului? Ce este viaţa? Răspunsuri nedezlegate, răspunsuri de nedezlegat! De-a lungul miilor de ani, neamul omenesc a purces la dezbaterea acestor probleme, s-a străduit să le dezlege, şi s-a depărtat de ele după ce s-a încredinţat că dezlegarea lor este cu neputinţă. Ce poate fi mai cunoscut pentru noi decât trupul nostru? Având simţuri, el e supus acţiunii tuturor acestor simţuri: cunoaşterea trupului ar trebui să fie cât se poate de îndestulătoare, fiind dobândită atât prin raţiune cât şi prin simţuri. Ea chiar aşa şi este faţă de cunoaşterea sufletului, a însuşirilor şi puterilor lui, a
1 Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credinţei ortodoxe, cartea a 4-a, cap. 13.
75
lucrurilor care nu sunt supuse simţurilor trupeşti1; este, totodată, o cunoaştere cu totul neîndestulătoare faţă de condiţiile în care cunoaşterea poate fi socotită deplină şi desăvârşită.
Pentru a cunoaşte însemnătatea unei substanţe oarecare, ştiinţa e obligată să se rezume la părţile alcătuitoare, care nu pot fi descompuse mai departe, iar după aceea să refacă din părţile alcătuitoare substanţa descompusă. Cunoaşterea astfel dobândită despre substanţă ştiinţa o socoate vrednică de încredere: ipotezele, atâta vreme cât nu sunt dovedite la modul pozitiv, nu sunt admise în ansamblul cunoştinţelor, în tezaurul ştiinţei, chiar dacă arbitrariul omenesc le proclamă, prin viu grai şi în scris, ca adevăruri, bătându-şi joc de ignoranţa şi credulitatea omenirii. Pentru a diseca în mod satisfăcător trupul uman, este neapărată nevoie să facem asta atunci când trupul este încă viu. Nu este cu putinţă a defini ce reprezintă viaţa altfel decât captând-o şi cercetând-o în sine însăşi. Fidelitatea disecţiei trebuie dovedită prin reformarea trupului viu din părţile alcătuitoare. Noi disecăm numai cadavre, neştiind ce anume lasă viaţa în trupul părăsit de ea şi ce ia cu sine. Disecând cadavre, facem cunoştinţă cu întocmirea maşinii ascunse înăuntrul trupului — dar a unei maşini ce nu mai e în stare de mişcare şi de lucrare, a unei maşini deja lipsite de însemnătatea sa esenţială. Dar despre trupul nostru ce ştim? Un nimic care se află departe de cunoaşterea deplină şi desăvârşită.
1 Asta la oamenii trupeşti, în care sufletul nu este înviat de lucrarea Dumnezeiescului Har. Cei înviaţi de această lucrare au despre suflet o concepţie mai clară.
76
Să cerem minţii noastre acestui principal instrument de dobândire a cunoştinţelor — să dea o definiţie a esenţei sale: ce este ea? Putere a sufletului? Dar prin aceasta este exprimat doar un concept care ia naştere în noi din impresiile produse de lucrările minţii nu este definită esenţa minţii. Exact acelaşi lucru trebuie să-l spunem şi cu privire la duhul omenesc, adică la acele simţuri înalte ale inimii de care sunt lipsite dobitoacele, prin care inima omului se deosebeşte de inima dobitoacelor şi care alcătuiesc alesul prisos de simţuri al inimii omeneşti faţă de inimile dobitoacelor. Duhul este putere a sufletului. în ce fel sunt unite puterile sufletului cu sufletul însuşi? Felul unirii este de nepătruns, fiindcă de nepătruns este felul unirii trupului cu simţurile lui vederea, auzul şi celelalte. Simţurile trupeşti părăsesc trupul atunci când îl părăseşte viaţa, sunt luate din ele de către sufletul care pleacă. Asta înseamnă că simţurile trupeşti aparţin în mod propriu sufletului şi, când acesta este în trup, se fac ca simţuri ale trupului. De aici decurge o consecinţă firească de neînlăturat: capacitatea sufletului de a simţi ceea ce simte şi trupul; înrudirea sufletului cu trupul nu acea desăvârşită opoziţie care în chip nechibzuit a fost atribuită de către unii sufletului şi duhurilor create şi care până în ziua de astăzi le e atribuită din ignoranţă1. între făpturi există, la fel ca între numere o gradaţie şi o deosebire ce provine din gradaţie. în această gradaţie ceva este mai grosier în raport cu noi, altceva mai subtil: dar tot ce e creat, mărginit,
1 Descartes şi adepţii săi consideră sufletul o substanţă complet contrară trupului, care nu are nimic în comun cu el, care nu are nici o relaţie cu spaţiul şi cu timpul: noi considerăm că astfel e numai Dumnezeu.
77
fiinţând în spaţiu şi timp, nu poate fi străin de materialitate acest atribut inseparabil al tot ce este mărginit. Nematerial e numai Dumnezeu: El se deosebeşte cu o desăvârşită deosebire de toate făpturile; El este opus lor prin fire şi însuşiri aşa cum este opus infinitul numerelor tuturor, fără deosebire. Iată ce ştim despre sufletul, despre mintea, despre inima noastră! Dar ce ştim? Nimic, cel mai mărginit nimic.
Cine ştie toate acestea în chip cu totul mulţumitor? Doar Dumnezeu! El, potrivit proprietăţii infinitului, are despre toate idee desăvârşită, străină de orice neajuns şi a dovedit asta cu dovadă desăvârşită: facerea din nimic a unei mulţimi nenumărate de lumi, văzute şi nevăzute de către noi, ştiute şi neştiute de către noi. Propriu infinitului este să aducă la fiinţă ceea ce nu fiinţează, ceea ce nu sunt în stare să facă nici un fel de numere, oricât de mari ar fi ele. Dovada infinităţii Raţiunii ce cârmuieşte lumea continuă să se vădească în chip măreţ prin fiinţarea a tot ceea ce fiinţează1. O proporţie foarte redusă a legilor creaţiei şi existenţei a fost pătrunsă de către oameni — şi asta numai parţial. A fost pătruns de către ei şi faptul că întreaga natură este cuprinsă de o legiuire mai presus de pătrunderea omenească. Dacă este nevoie de o minte pentru a pătrunde o parte a legilor, cu atât mai mult este nevoie de Una pentru a le alcătui.
Omule! „Ia aminte la tine însuţi”, pe tine însuţi cercetează-te! Înţelegându-te pe tine cu atâta limpezime câtă îţi este cu putinţă, vei privi mai desluşit şi mai nerătăcit la tot ce este supus privirilor tale în afara ta. în ce fel, pe ce temei am ajuns să fiinţez şi am apărut în arena
1 Dogmatica Sf. Ioan Damaschin, Cartea IV, cap. 13.
78
vieţii pământeşti? Am apărut în această arenă fără voia mea şi fără să îmi dau seama; pricinile pentru care am ajuns să fiinţez nu le cunosc. Chibzuiesc, caut pricina şi nu pot să nu îmi dau seama că sunt dator prin necesitate s-o recunosc în hotărârea nemărginitei, neştiutei, neurmatei Voi căreia eu îi sunt supus necondiţionat. Am apărut în lume având puterile sufletului şi trupului ca însuşiri de-a gata: mi s-au dat, nu le-am ales eu. Am apărut în lume cu felurite neputinţe, parcă pecetluit deja cu pedeapsa; am apărut în lume pătimitor şi logodit cu pătimirile. M-am trezit în nişte condiţii şi într-un mediu pe care le-am găsit ca atare sau care mi-au fost pregătite — nu ştiu. Pe calea pribegiei pământeşti foarte rar pot să fac după voia mea, să-mi împlinesc dorinţele: mai întotdeauna sunt mânat în chip silnic de o Mână atotputernică, nevăzută, ca de un torent căruia nu-i pot arăta nici o împotrivire. Mai mereu dă peste mine numai neaşteptatul şi neprevăzutul.
Voi fi luat din viaţa pământească fără veste, fără să mi se ceară încuviinţarea, fără să ia nimeni aminte la nevoile mele pământeşti, la cei ce mă înconjură pe pământ, pentru care eu după judecata mea şi a lor sunt de neapărată trebuinţă! Voi fi luat de pe pământ pentru totdeauna, neştiind unde voi merge! Voi fi luat întru cumplită singurătate! în tărâmul necunoscut în care voi intra prin moarte mă va întâmpina doar noul, doar ceea ce nicicând nu am văzut. De acolo, din tărâmul necunoscut, nu voi putea da pe pământ nici o veste despre mine fiindcă nu e cu putinţă să audă veste de acolo nimănui dintre cei îmbrăcaţi cu învelişul materiei pământeşti, grosolane. Viaţa mea în această lume văzută e
79
o luptă necontenită cu moartea; astfel e ea din leagăn şi până la mormânt. Pot să mor în orice zi şi în orice ceas, dar ziua şi ceasul morţii nu le ştiu. îmi este cunoscut că voi muri; în această privinţă nu este şi nu poate fi nici o îndoială, dar trăiesc de parcă aş fi nemuritor fiindcă mă simt nemuritor. Presimţirea morţii a fost luată de la mine şi nu aş crede nicidecum că este cu putinţă pentru om să moară, de n-aş vedea la toţi oamenii că moartea este soarta de neocolit a fiecărui om. Exact e zugrăvită în Evanghelie neputinţa stăpânirii pe care o avem peste noi înşine. „Oricât te-ai strădui”, îi spune Evanghelia omului, „nu poţi să adaugi la statura ta măcar un cot (Mt. VI, 27), nici să faci negru un fir de păr alb (Mt. V, 36)”.
„De ce se face asta astfel? Nu este cu putinţă a nu recunoaşte că multe din cele ce s-au spus aici s-au spus cu palpabilă îndreptăţire. Starea pătimitoare a omenirii pe pământ, stare aflată sub privirile tuturor, trebuie să aibă pricina ei: dar cum pot fi vinovaţi urmaşii de greşeala strămoşului îndepărtat de aceşti urmaşi şi deja străin de ei? Urmaşii sunt pedepsiţi: asta e limpede. Dar de ce sunt pedepsiţi ei, nevinovaţii? De ce poartă înfricoşătoarea pedeapsă veşnică? Pedeapsa trece din generaţie în generaţie, se lasă împovărătoare asupra fiecărei generaţii, şterge de pe faţa pământului fiecare generaţie, după ce a supus-o mai înainte la chinuri fără număr. Fiecare generaţie apare pe faţa pământului în mod inconştient, fără voia sa, cu de-a sila. Fiecare om intră în viaţa pământească fără putinţa de a acţiona în mod liber ales prin capacităţile care în nou-născut se aseamănă mai mult cu nişte seminţe decât cu nişte vlăstare. Dar ce părtăşie au
80
urmaşii la păcatul strămoşului, părtăşie care să fie vrednică de pedepse grele, de vreme ce nici nu era cu putinţă pentru ei să ia parte la păcat nici cu vreo încuviinţare subţire a inimii, nici cu cea mai mică abatere a minţii? Unde este aici dreapta judecată a lui Dumnezeu? Unde e bunătatea Lui? Văd doar contrariul lor”. Astfel strigă omul neputincios, orbit de vieţuirea sa păcătoasă, materialnică. Astfel strigă el şi cheamă judecăţile lui Dumnezeu să dea socoteală înaintea lui.
Astfel strigă necunoştinţa de Dumnezeu! Astfel strigă trufia omenească! Astfel strigă necunoaşterea de sine însuşi a omului! Astfel strigă concepţia lui mincinoasă despre sine şi despre tot ce-l înconjoară! Astfel strigă ele şi nimeni nu ia aminte la strigătul lor. Prin acest fel de exclamaţii oamenii, nedându-şi seama, nu fac decât să arate boala părerii de sine şi amăgirii de sine ce i-a cuprins: prin acest fel de exclamaţii ei dau în vileag dorinţa lor de a fi chivernisitori ai lumii, judecători şi povăţuitori ai lui Dumnezeu în cârmuirea lumii de către Dânsul, şi credinţa ce trăieşte în ei că sunt în stare de acest lucru şi nimeni nu le dă tronurile înalte, mai presus de nori, pe care mai înainte de oamenii răsculaţi au vrut să se aşeze îngerii răsculaţi. întreprinderea nechibzuită se împotmoleşte, ca într-o prăpastie adâncă, în nechibzuinţa sa, sfâşiind jertfele ce s-au lăsat fără prevedere atrase de această întreprindere, sfâşiindu-le cu chinuri sterpe în lanţuri de nesfarâmat. Evenimentele îşi urmează şirul, în iconomia lumii nu are loc nici o schimbare, judecăţile lui Dumnezeu rămân nestrămutate. Nimicnicia şi amăgirea de sine a oamenilor le sunt dovedite în mod pozitiv şi irefutabil de către aspra experienţă.
81
Un raţionament matematic foarte precis îi lămureşte omului cât se poate de limpede nesfârşita deosebire dintre el şi Dumnezeu — atât după fiinţă cât şi după însuşiri chiar dacă pentru descrierea atât a unuia cât şi a Celuilalt sunt întrebuinţate aceleaşi cuvinte din pricina neputinţei limbii omeneşti. Infinitul e cârmuit de cu totul alte legi decât tot ce poate fi descris prin număr după metoda ştiinţei pozitive, pe care se edifică toate celelalte ştiinţe aşa cum se edifică pe oase tot organismul omului. Din această axiomă decurge altă axiomă: acţiunile infinitului sunt în chip firesc inaccesibile pentru toate făpturile raţionale, indiferent care ar fi ele, ce sunt supuse descrierii prin număr. Numărul, la orice valoare s-ar ridica, rămâne număr şi se deosebeşte de infinit
cu infinita deosebire cu care se deosebesc de infinit toate numerele. Năzuinţa spre atingerea inaccesibilului nu este altceva decât urmarea cunoaşterii mincinoase ce se alcătuieşte din concepţiile mincinoase. Această năzuinţă nu poate să nu lucreze potrivit cu principiul său: ea trebuie să ducă la cele mai pierzătoare urmări potrivit caracterului tuturor acţiunilor ce pleacă din minciună. De unde s-a ivit această năzuinţă? Este limpede: din trufaşa, greşita părere despre sine ce îl trage pe om să îşi dea altă însemnătate decât i s-a dat în necuprinsul ansamblu al zidirii.
Mă cercetez pe mine însumi şi iată o privelişte care se zugrăveşte înaintea mea în timp ce fac aceasta! Iată cum sunt descris eu în chip de netăgăduit descris în culori nemincinoase, în culori vii, descris de înseşi experienţele, de înseşi întâmplările din viaţa mea! Ce concluzie trebuie să trag despre mine însumi din acest tablou?
82
Concluzia că nu sunt defel o fiinţă de sine fiitoare şi de sine stătătoare, că îmi lipsesc până şi cele mai de temelie, mai vitale cunoştinţe despre mine însumi. Am nevoie, am neapărată trebuinţă ca altcineva să îmi lămurească propria mea fiinţă, să îmi lămurească menirea mea, să îmi arate lucrarea cea nerătăcită — şi prin asta să mă ferească de lucrarea fără rost şi fără ţel.
Această nevoie adevărată, această necesitate a recunoscut-o Însuşi Dumnezeu. El a recunoscut-o, şi a dăruit oamenilor învăţătura revelată, care ne înalţă la cunoştinţe de neajuns pentru înţelegerea noastră proprie, în învăţătura de Dumnezeu revelată, El S-a descoperit omului, în măsura în care omului mărginit poate să-i fie lămurit şi descoperit Dumnezeu Cel Fără margini şi netâlcuit. în învăţătura de Dumnezeu revelată, El i-a descoperit omului însemnătatea şi menirea omului, raportul lui cu Dumnezeu şi cu lumea văzută şi cea nevăzută. Dumnezeu i-a descoperit omului cunoaşterea despre om, în măsura în care această cunoaştere e accesibilă minţii omului. Deplina şi desăvârşita cunoaştere a omului, ca şi a oricărei alte făpturi, o are Unul singur, Care este în stare de cunoaşterea deplină şi desăvârşită a toate: Atotdesăvârşitul Dumnezeu.
învăţătura de Dumnezeu revelată îmi vesteşte, experienţele vieţii îmi dovedesc că sunt zidire a lui Dumnezeu. Sunt zidire a Dumnezeului meu! Sunt rob al Dumnezeului meu rob pe deplin supus stăpânirii lui Dumnezeu, înconjurat, ţinut de stăpânirea Lui — stăpânire nemăsurată, autocratică în înţelesul exact al cuvântului. Stăpânirea nu se sfătuieşte cu nimeni, stăpânirea nu dă socoteală nimănui pentru planurile şi lucrările sale: nimeni
83
nici dintre oameni, nici dintre îngeri nu e în stare nici să dea sfat, nici să primească de la ea dare de seamă, nici s-o priceapă. Dintru început era la Dumnezeu Cuvântul Lui (In. I, 2).
Eu sunt rob al Dumnezeului meu, în ciuda faptului că mi s-au dat voinţă liberă şi raţiune spre cârmuirea voinţei. Voinţa mea e liberă aproape numai în privinţa alegerii între bine şi rău: în celelalte privinţe, ea este îngrădită din toate părţile. Pot să doresc! însă dorinţa mea, dând peste îndreptarea potrivnică ei a împrejurărilor de nebiruit, rămâne în cea mai mare parte neîmplinită. Pot să doresc multe; însă propria mea neputinţă face neroditoare cea mai mare parte a dorinţelor mele.
Când dorinţa rămâne neîmplinită, şi mai ales atunci când ea pare şi înţeleaptă şi folositoare şi trebuincioasă, inima e lovită de întristare. După măsura însemnătăţii dorinţei, întristarea poate spori, nu rareori trece în trândăvie şi chiar în deznădejde. Ce alină în cumplitele vremi de necaz al sufletului, atunci când orice ajutor omenesc e fie neputincios, fie cu neputinţă? Dă alinare numai a te recunoaşte pe tine rob şi zidire a lui Dumnezeu; numai această recunoaştere are asemenea putere. Numai ce va spune omul lui Dumnezeu, rugându-se din toată inima sa, „Săvârşească-se asupra mea, Doamne al meu, voia Ta”, şi se va potoli înviforarea inimii. Prin cuvintele acestea, rostite fără făţărnicie, chiar şi necazurile cele mai grele vor rămâne lipsite de putere asupra oamenilor.
Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că omul, după ce s-a mărturisit pe sine ca rob şi zidire a lui Dumnezeu, după ce s-a încredinţat în întregime voii lui Dumnezeu, intră fără întârziere, cu toată fiinţa sa, în tărâmul Sfântului
84
Adevăr. Cel care a urcat în tărâmul Adevărului, care s-a supus Adevărului, primeşte libertatea morală şi duhovnicească, primeşte fericirea morală şi duhovnicească. Această libertate şi această fericire nu atârnă de oameni şi de împrejurări.
De veţi petrece voi întru cuvântul Meu, le-a zis Mântuitorul iudeilor, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi, şi veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va slobozi pe voi. Tot cel ce face păcatul, rob păcatului este. Dacă vă va slobozi pe voi Fiul lui Dumnezeu, Care e însuşi Adevărul, cu adevărat slobozi veţi fi (In. VIII, 31-36; XIV, 6). Slujirea păcatului, minciunii, deşertăciunii este robie în deplinul înţeles al cuvântului, chiar dacă s-ar înfăţişa ca libertate strălucitoare. Robia asta e robie veşnică. Liber în chip adevărat şi desăvârşit e doar cel ce e rob adevărat al Dumnezeului său.
Mă cufund mai adânc în cercetarea de sine — şi o nouă privelişte se deschide înaintea mea. Văd învederată neorânduială a propriei mele voi, nesupunerea ei faţă de raţiune, iar în raţiune văd pierderea putinţei de a călăuzi voinţa în chip nerătăcit, pierderea putinţei de a lucra în chip nerătăcit. Pentru cel ce duce viaţă împrăştiată este greu a băga de seamă starea aceasta; dar în însingurare, atunci când însingurarea e luminată de lumina Evangheliei, starea de neorânduială a puterilor sufleteşti se arată într-un tablou vast, întunecat, înspăimântător: şi el slujeşte înaintea mea drept mărturie a faptului că sunt o fiinţă căzută. Eu sunt rob al Dumnezeului meu — dar rob care L-a mâniat pe Dumnezeu, rob lepădat, rob pedepsit de mâna lui Dumnezeu. Astfel mă arată mie şi Dumnezeiasca Descoperire.
85
Starea mea este stare de obşte pentru toţi oamenii. Omenirea este un şir de fiinţe care se chinuie, se căznesc în fel şi fel de necazuri. Nu poate fi altfel! Dovezile acestui fapt mă înconjură atât din afara, cât şi dinlăuntrul meu. De n-aş fi fost surghiunit pe pământ, asemenea tuturor fraţilor mei, oamenii, dacă viaţa pământească nu ar fi fost pedeapsă pentru mine, de ce toată această viaţă să fie arenă de osteneală neîncetată, de poticnire neîncetată, de năzuinţă fără saţ, nepotolită nicicând şi de nimic? De ce viaţa pământească să fie cale doar de pătimire ce uneori lucrează mai puternic, alteori mai slab, câteodată în chip simţit, alteori înăbuşit de beţia grijilor şi plăcerilor lumeşti? De ce să fie suferinţe şi toate celelalte nefericiri, obşteşti şi ale fiecăruia în parte? De ce să fie în societatea omenească certuri, jigniri, ucideri? De ce să fie tot răul cel de multe feluri, ce se oşteşte neadormit împotriva binelui, ce strâmtorează şi prigoneşte binele, care triumfă mai întotdeauna asupra binelui? De ce să fie fiecare om, înlăuntrul său, otrăvit de patimi, să fie chinuit de ele neasemuit mai mult decât de necazurile dinafară? De ce să fie moarte, ce îi înghite pe toţi fără cruţare? Ce fel de fenomen sunt generaţiile care se schimbă una după alta, care apar din nefiinţă, care intră în viaţă pentru un scurt răstimp şi iarăşi se cufundă pentru totdeauna în neştiut?
Ce fel de fenomen este lucrarea fiecărei generaţii pe pământ, care lucrează ca şi cum ar fi veşnică pe acesta? Ce fel de fenomen este această lucrare, care este mereu în contradicţie cu sine însăşi, care zideşte mereu cu silinţă, zideşte pe râuri de sânge omenesc ca pe ciment, şi mereu îşi dărâmă munca proprie cu aceea şi silinţă, cu
86
aceeaşi vărsare de sânge?... Pământul este valea surghiunului, valea necontenitei neorânduieli şi tulburări, valea vremelnicei petreceri pătimitoare a fiinţelor ce şi-au pierdut vrednicia şi sălaşul dintru început, ce şi-au pierdut gândirea sănătoasă. Cu nenumărate feluri de pătimire pătimesc oamenii în această vale întunecată şi adâncă! Ei pătimesc şi sub povara sărăciei, şi în belşugul bogăţiei; ei pătimesc şi în colibele sărăcăcioase, şi în măreţele cămări împărăteşti; ei pătimesc de necazuri dinafară şi de cumplita neorânduială de care e bolnavă firea fiecărui om înlăuntrul lui, de care sunt bolnave şi sufletul şi trupul lui, de care e stricată, orbită mintea lui.
Aşa ghicesc cu privire la mine însumi! La astfel de concluzii de netăgăduit, palpabile mă conduc experienţele vieţii mele şi tot ce s-a săvârşit şi se săvârşeşte asupra întregii omeniri. Astfel mă zugrăveşte şi Dumnezeiasca Descoperire — mă zugrăveşte întocmai, deschizându-mi porţile spre tărâmul cunoaşterii celei după darul lui Dumnezeu: poartă închisă, la care prin lucrarea propriei mele minţi puteam doar să ajung, înaintea căreia prin lucrarea propriei mele minţi puteam doar să stau. Ne spune Dumnezeiasca Descoperire că primul om a fost zidit de Dumnezeu din nimic — a fost zidit întru frumuseţea nobleţii duhovniceşti, a fost zidit fără de moarte, străin de rău. Istorisirea asta nu poate să nu fie adevărată: mă simt fără de moarte, şi simt că răul mi-e străin; îl urăsc, simt că mă chinuieşte, sunt atras de el ca de un linguşitor şi un tiran. Făcut pe pământ, primul om a fost luat în acea parte a cerului care se cheamă rai. Aici, în mijlocul unei fericiri netulburate de nimic, el s-a otrăvit pe sine de bună voie prin gustarea răului; în
87
sine şi împreună cu sine a otrăvit şi a dat pierzării pe toţi urmaşii lui. Adam aşa se numea acest om a fost lovit de moarte, adică de păcat, care a stricat fără putinţă de întoarcere firea omului, făcându-l neînstare de fericire. Ucis fiind de această moarte, dar nu lipsit de fiinţă ceea ce face moartea şi mai înfiorătoare, fiind trăită —, el a fost aruncat pe pământ în lanţuri: în trupul grosolan, multpătimitor, prefăcut în aşa ceva din trup nepătimitor, sfânt, duhovnicesc cum era mai înainte. Pământul a fost blestemat pentru fărădelegea omului: el, pierzându-şi starea dintâi, în care fusese zidit (Fac. II, 5, 6), a trecut într-o stare aşa cum se cuvine să aibă locaşul celor surghiuniţi din cer pentru călcarea în cer a poruncii lui Dumnezeu. înclinarea spre vrăjmăşie faţă de noi a întregii naturi văzute o întâlnim la fiecare pas! La fiecare pas dăm de mustrarea ei, de certarea ei, de neîncuviinţarea ei la purtarea noastră! Faţă de om, care a lepădat supunerea faţă de Dumnezeu, a lepădat supunerea făptura neînsufleţită şi însufleţită! Ea a fost supusă omului atâta vreme cât el a rămas supus lui Dumnezeu! Acum ea se supune omului de silă, se încăpăţânează, adesea calcă supunerea, adesea striveşte pe cel ce-i dă porunci, răsculându-se împotriva lui cu încrâncenare şi fără veste. Legea înmulţirii neamului omenesc, rânduită de Ziditor după zidire, n-a fost înlăturată, dar a început să lucreze sub înrâurirea căderii; ea s-a schimbat, s-a schimonosit. Părinţii au fost supuşi vrăjmăşiei unul faţă de celălalt, în ciuda legăturii lor trupeşti (Fac. III, 16); au fost supuşi durerilor naşterii şi ostenelilor creşterii odraslelor (Fac. III, 16-19); odraslele, născându-se în sânul stricăciunii şi în păcat (Ps. 1, 6), intră întru fiinţă ca jertfe ale morţii.
88
Petrecerea pe faţa pământului, în mijlocul a felurite şi numeroase chinuri, a fost dată fiecărui om pentru o vreme mărginită. După scurgerea răstimpului hotărât de Neurmatul Dumnezeu, fiecare om era dator să se pogoare în temniţa cea veşnică în iad, format în măruntaiele întinse ale planetei Pământ. Ce este omenirea asta, plină de trufaşă închipuire despre sine, înnebunită de acest vis deşert şi mincinos? Omenirea este gunoi netrebnic pentru cer, măturat afară din cer, aruncat mai întâi pe marginea prăpastiei, apoi, treptat, pe măsura înmulţirii sale, chiar în prăpastie. Prăpastia se cheamă „adânc”: aşa e ea faţă de oameni. Din ea nu-i cale de ieşire: încuietorile lui sunt zăvoare veşnice (Iona II, 7).
Iau aminte la spusele Scripturii, şi recunosc că sunt adevărate. Este cu neputinţă a nu le recunoaşte ca adevărate! Dumnezeu Cel Nemărginit e Binele Atotdesăvârşit; omul se deosebeşte de El cu nemărginită deosebire după fire, iar după însuşiri şi îndreptare a intrat în starea de potrivnicie faţă de Dumnezeu. Iar dacă omul, care-i aşa neînsemnat înaintea lui Dumnezeu, e, totodată, şi potrivnic Lui, ce însemnătate poate să aibă el înaintea sfinţeniei şi măreţiei dumnezeieşti? însemnătatea unei necurăţii şi spurcăciuni dispreţuite, după mărturia Scripturii (Apoc. XXII, 11, 15). El trebuie să fie izgonit de la faţa lui Dumnezeu, acoperit, cum ar fi, de privirile Lui.
Dumnezeiasca Descoperire îl învaţă pe om că el este zidire a lui Dumnezeu şi rob al Lui, rob călcător de lege, zidire lepădată, ce se târăşte în chip josnic şi piere în căderea sa (Fac. II, 7, 22; III, 11, 12; Ps. CXVIII, 125; LXXXIX, 13, 16; XXXVII şcl.). Otrăvit de împărtăşirea
89
cu începătorul şi născătorul răului, lipsit de libertatea sa firească prin supunerea faţă de acest duh atotrău, omul şi-a schimonosit legătura sa firească cu Dumnezeu, s-a făcut, asemeni îngerului căzut, vrăjmaş al lui Dumnezeu (Rom. V, 10). Unii din oameni s-au mulţumit cu starea aceasta, nepricepând şi nebănuind altă stare, aflând plăcere în a sluji păcatului; alţii, povăţuiţi de Dumnezeu şi de rămăşiţa bunei aplecări a slobodei lor voi, au intrat în luptă crâncenă cu păcatul, dar n-au putut curăţa firea de amestecul cel împotriva firii de rău —, n-au putut rupe lanţurile robiei şi lepăda jugul păcatului şi morţii. Să refacă firea putea doar Făcătorul firii.
S-a chinuit omenirea în cumplita robie mai bine de cinci mii de ani, potrivit neurmatei judecăţi a lui Dumnezeu; ea s-a chinuit în robie şi a umplut în tot acest răstimp cu îmbelşugare închisorile iadului, după ce primise de la Dumnezeu făgăduinţa slobozirii chiar în ceasul căderii în robie. O zi înaintea Domnului este ca o mie de ani, şi o mie de ani ca o zi (2 Pt. III, 8). Făgăduinţa a fost dată odată cu rostirea pedepsei pentru neascultare. A fost învrednicită omenirea de această făgăduinţă fiindcă pricină a căderii a fost amăgirea, nu planul dinainte cugetat şi împlinit într-adins. După trecerea a cinci mii de ani, S-a pogorât pe pământ, la surghiuniţi, în tărâmul surghiunului lor, Răscumpărătorul: Dumnezeu înomenit. El a cercetat şi pridvorul temniţei noastre faţa pământului, şi temniţa însăşi iadul. El a dăruit mântuire tuturor oamenilor, lăsând la sloboda lor alegere primirea mântuirii sau lepădarea ei. El i-a făcut slobozi pe toţi cei care au crezut într-însul: pe cei închişi în întunericul de sub pământ i-a înălţat la cer, iar pe cei care pribegeau pe
90
faţa pământului i-a adus în împărtăşire cu Dumnezeu, rupând împărtăşirea lor cu satana. Dumnezeu-Omul, luând asupra Sa toate urmările căderii omeneşti afară de păcat, a luat asupra Sa şi chipul vieţii pământeşti, potrivit celui căzut şi lepădat, pedepsit de către dreapta judecată a lui Dumnezeu, care îşi recunoaşte căderea sa, care mărturiseşte dreapta judecată a lui Dumnezeu prin răbdarea cu seninătate a tuturor încercărilor îngăduite de Dumnezeu să vină asupra lui. El a arătat în lucrarea Sa pildă de lucrare pentru fiecare din oameni în arena vieţii lui pământeşti.
Două trăsături deosebitoare înfăţişează privirilor noastre Evanghelia în lucrarea Mântuitorului: împlinirea neabătută a voii lui Dumnezeu în faptele care atârnă de voia slobodă, şi desăvârşita supunere faţă de voia lui Dumnezeu în judecăţile lui Dumnezeu. M-ampogorât din cer, a zis Domnul, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Ce M-a trimis pe Mine (In. VI, 38). Paharul pe care l-a dat Mie Tatăl, au nu-l voi bea pe el? (In. XVIII, 11). Plinirea neabătută a voii lui Dumnezeu şi supunerea faţă de judecăţile lui Dumnezeu Dumnezeu-Omul le-a arătat prin întreaga Sa viaţă. Marea virtute, temeiul tuturor virtuţilor, pierdută de Adam în rai, virtutea ascultării de Dumnezeu, Dumnezeu-Omul a adus-o din cer pe pământ la oameni, care se chinuiau în pierzarea pricinuită de neascultarea faţă de Dumnezeu. Cu osebire s-a arătat virtutea aceasta în toată măreţia ei după ce Domnul a primit pătimirile cele cumplite. El, în chipul lui Dumnezeu fiind, întru asemănarea oamenilor făcându-Se... şi cu înfăţişarea aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă
91
moarte de cruce (Fil. II, 6-8). Din pricina acestei supuneri atotdesăvârşite faţă de voia lui Dumnezeu, Domnul a fost singurul adevărat Rob al lui Dumnezeudupă firea Sa omenească1. El a fost Rob atotdesăvârşit al lui Dumnezeu, Ce niciodată nu S-a abătut de la plinirea voii lui Dumnezeu şi de la supunerea faţă de această voie. Nici unul dintre oamenii drepţi n-a împlinit această sfinţită îndatorire a omului faţă de Dumnezeu în chip mulţumitor şi neabătut.
Adunării iudeilor Domnul i-a spus răspicat: Nu caut voia Mea, ci voia Tatălui, Celui Ce M-a trimis (In. V, 30). înainte de a merge la purtătoarele de viaţă pentru neamul omenesc pătimiri şi moarte pe cruce, Domnul a arătat în Sine neputinţa omului căzut înaintea judecăţilor lui Dumnezeu care îl pedepsesc. El a început să Se întristeze şi să Se mâhnească (Mt. XXVI, 37). Frământarea sufletului Său El a binevoit să o descopere ucenicilor aleşi: întristat este sufletul Meu până la moarte (Mt. XXVI, 38), le-a grăit El. După aceea, S-a întors la rugăciune — acest liman de nădejde în necazuri şi în ispite. El a căzut pe faţa Sa (Mt. XXVI, 39), şi a fost înălţat după omenitate la o nevoinţă atât de încordată, că se făcuse sudoarea Lui ca picăturile de sânge ce pică pe pământ (Lc. XXII, 44). în pofida stării atât de încordate în care fusese adusă firea omenească a lui Dumnezeu-Omul, rugăciunea Lui vădea, în acelaşi timp, şi că El avea cu adevărat voie omenească şi că în El voia omenească se supunea deplin celei Dumnezeieşti. Rugăciunea lui Dumnezeu-Omul, rostită de către El înainte
1 Potrivit tâlcuirii Fericitului Teofilact al Bulgariei la vers. 17, cap. 14 din Evanghelia după Luca.
92
de mergerea la pătimiri, este o moştenire duhovnicească preţioasă pentru toată seminţia cea creştinească: ea e în stare să verse mângâiere în sufletul care se chinuie sub povara celor mai grele întristări. Părintele Meu, a grăit Domnul în rugăciunea Sa, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta: însă nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voieşti (Mt. XXVI, 39). „Pahar” a numit Domnul judecăţile lui Dumnezeu. Acest pahar este dat de Dumnezeu omului spre mântuirea lui.
Moartea pe cruce şi batjocurile, chinurile, caznele ce i-au premers Dumnezeu-Omul a binevoit a le lua asupra Sa de bună voie. Ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, având o singură voinţă cu Tatăl şi cu Duhul, El a luat pedeapsa asupra Sa, Celui Nevinovat de păcat, asupra Fiului Omului şi totodată Fiului lui Dumnezeu, ca să-i răscumpere omenirea cea vinovată de păcate. Celui care a încercat să întrebuinţeze un mijloc omenesc în apărarea Lui, în împotrivire faţă de judecăţile lui Dumnezeu, El i-a grăit: întoarce sabia ta în locul ei. Au ţi se pare că nu pot să-L rog acum pe Tatăl Meu şi să îmi pună Mie înainte mai mult de douăsprezece legiuni1 de îngeri? Dar cum se vor plini Scripturile, în care e înfăţişată hotărârea lui Dumnezeu, că aşa se cade să fie? (Mt. XXVI, 32-54). Aceeaşi concepţie despre lucrarea nestrămutatelor judecăţi ale lui Dumnezeu a arătat-o Domnul în faţa lui Pilat. Trufaşul roman, necăjit de tăcerea Domnului, a zis: Mie nu-mi grăieşti? Au nu ştii că putere am să Te răstignesc, şi putere am să Te slobozesc? Domnul i-a
1 Numeroasa armată a romanilor, stăpânii lumii, ajungea la douăsprezece legiuni. E limpede că ceea ce voia să arate Cuvântul lui Dumnezeu era să înfăţişeze ideea unei armate mai numeroase şi mai puternice decât orice armată omenească.
93
dat răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, de n-ar fi fost dat ţie de sus (In. XIX, 10,11). „Lucrează judecăţile lui Dumnezeu, lucrează stăpânirea lui Dumnezeu: tu eşti doar o unealtă care pe sine nu se înţelege”. însă unealta este dăruită cu înţelegere şi voie slobodă: de asta e încredinţată, şi o rosteşte cu obrăznicie şi slavă deşartă. Ea lucra fără să înţeleagă judecăţile lui Dumnezeu, lucra în chip slobod şi de bună voie: lucrarea ei este vădită de un păcat ce-şi are greutatea şi măsura sa înaintea judecăţii lui Dumnezeu (In. XIX, 11).
împotrivirea faţă de judecăţile lui Dumnezeu se numără în rândul întreprinderilor sataniceşti. Când Domnul a prevestit ucenicilor despre pătimirile şi moartea silnică ce-L aşteptau, luându-L pe El Petru, a început a-l sta împotrivă, zicând: Milostiv fii Ţie, Doamne; să nu fie Ţie aceasta. Iar El, întorcându-Se, a zis lui Petru: Mergi după mine, satano! Sminteală îmi eşti — că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor (Mt. XVI, 22,23). Petru era mişcat de un simţământ părut bun; dar el lucra din felul de a gândi şi din binele care sunt ale firii omeneşti căzute. Vrăjmaşe voii lui Dumnezeu şi atotsfântului bine ce vine de la Dumnezeu sunt înţelegerea şi binele firii omeneşti căzute; ele sunt mustrate şi osândite de judecăţile lui Dumnezeu. înţelegerea şi voia omenească, în orbirea lor, sunt gata să stea şi să lucreze împotriva judecăţilor şi hotărârilor dumnezeieşti, nepricepând că o astfel de întreprindere este o întreprindere oarbă, este o luptă a făpturii mărginite, nimicnice, cu Dumnezeu Cel Atotputernic şi Atotdesăvârşit.
Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus întru a Sa stăpânire (Fapte I, 7), le-a spus Domnul
94
Apostolilor atunci când ei l-au întrebat despre vremea în care trebuia să ia naştere împărăţia israiliteană. Acest răspuns al Domnului e un răspuns la toate întrebările curiozităţii şi trufiei omeneşti despre judecăţile lui Dumnezeu. Nu este al vostru, oameni, a şti ceea ce Tatăl a pus întru a Sa stăpânire. Vouă vi se potriveşte a înţelege ceea ce este pe măsura minţii voastre; nu e al vostru să înţelegeţi gândul Minţii Celei fără de margini.
Lucrarea voastră, oamenilor, trebuie să stea doar în plinirea voii lui Dumnezeu. Pilda acestei lucrări este arătată, dreptarul acestei lucrări este predanisit omenirii de către Omul Cel Desăvârşit: Dumnezeu Care a luat asupra Sa omenitatea. Mişcaţi de puterea credinţei neştirbite în Dumnezeu, urmaţi cu râvnă poruncilor Evangheliei şi supuneţi-vă cu evlavie judecăţilor lui Dumnezeu.
Ce duce la călcarea poruncilor lui Dumnezeu, la lucrarea potrivnică judecăţilor lui Dumnezeu, lucrare înfăptuită cu osârdie prin cârtire, hulă, deznădejde? uitarea veşniciei, uitarea morţii, uitarea faptului că suntem pribegi pentru o scurtă vreme pe pământ, lepădarea gândului că pe pământul acesta suntem doar nişte surghiuniţi, năzuinţa de a da mulţumire poftelor şi patimilor, dorinţa desfătării cu desfătarea cea trupească şi păcătoasă, pierzătoarea înşelare şi amăgire de sine, sub vraja cărora omul abuzează în chip nebunesc de stăpânirea asupra sa şi de voia lui slobodă, aducându-se pe sine jertfă în întregime deşertăciunii pământeşti, ucigându-se pe sine faţă de fericirea înapoiată prin nevoinţa pătimitoare a Răscumpărătorului, pregătindu-şi în iad mormânt veşnic: mormânt atât pentru trup cât şi pentru suflet.
95
Acest gând să fie întru voi, care era şi în Hristos Iisus (Fil. II, 5-8), îndeamnă pe creştini Apostolul Pavel, dând ca pildă supunerea lui Dumnezeu-Omul înaintea judecăţilor lui Dumnezeu, supunerea fără cârtire, întinsă până la primirea asupra Sa a acelei cazne la care erau supuşi doar criminalii din popoarele barbare, de care erau slobozi criminalii dintre cetăţenii romani. Lepădând toată trufia şi păcatul cel ce lesne înconjură1, prin răbdare să alergăm la lupta care este pusă înaintea noastră, căutând la Iisus, începătorul şi Plinitorul credinţei, Care în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat crucea de ocară ne băgând seamă2... Luaţi bine aminte, dar, la Cel Ce a răbdat de la păcătoşi asupra Sa împotrivire ca aceea, ca să nu osteniţi, slăbind cu sufletele voastre (Evr. XII, 1-3). Iisus, ca să sfinţească pe popor cu sângele Său, afară de poartă a pătimit. Pentru aceasta, dar, să ieşim la Dânsul afară de tabără, ocara Lui purtând3 (Evr. XIII, 12-13). Ieşire afară de tabără şi lepădare a toată trufia este numită lepădarea iubirii de această lume. Apostolul aminteşte dumnezeiasca mângâiere rostită de Dumnezeu către acei aleşi ai Săi pe care El i-a înfiat şi pe care, ca dovadă a înfierii, îi cercetează necazurile: Fiul meu! Nu defăima certarea Domnului, nici nu slăbi fiind mustrat de Dânsul: că pe cine iubeşte Domnul ceartă, şi bate pe totfiul pe care îl primeşte (Evr. XII, 5,6).
Hristos a pătimit pentru noi, grăieşte Sfântul Apostol Petru, lăsându-ne pildă ca să urmăm urmelor Lui (1 Pt. II, 21). Dacă bine făcând şi pătimind veţi răbda, aceasta
1 Care ne pune lesne piedică.
2 Neluând aminte la necinstirea adusă Lui.
3 Batjocură.
96
este, dar, înaintea lui Dumnezeu: că spre aceasta aţi şi fost chemaţi (1 Pt. II, 20, 21).
Aşa sunt judecăţile lui Dumnezeu! Aşa e hotărârea Lui! Aşa este chemarea adevăraţilor creştini pentru toată vremea pribegiei lor pământeşti! creştini iubiţi de Dumnezeu şi Cer! Nu vă miraţi de ispita de foc care vi se trimite spre încercare (1 Pt. IV, 12) ca de o întâmplare ciudată, nepotrivită, afară de rânduială. Bucuraţi-vă la venirea ispitelor! Precum aici, pe pământ, vă faceţi părtaşi ai pătimirilor lui Hristos, aşa şi în viaţa ce va să vină vă veţi face părtaşi ai slavei Lui (1 Pt. IV, 13).
Casa lui Dumnezeu este supusă judecăţii lui Dumnezeu, are nevoie de această judecată (1 Pt. IV, 17). „Casa lui Dumnezeu” este numită atât întreaga Biserică a lui Hristos, cât şi fiecare creştin. Are nevoie această casă de cercetarea lui Dumnezeu şi de curăţire, ca una ce este supusă neîncetat spurcării şi vătămării. Şi cu marele ajutor ce vine din necazuri, care smeresc duhul cel atât de înclinat spre semeţie al omului, este greu, foarte greu să te mântuieşti. Dreptul abia se mântuieşte! (1 Pt. IV, 17) Dacă aşa stau lucrurile, ce îi aşteaptă pe cei ce se împotrivesc Evangheliei lui Dumnezeu (1 Pt. IV, 17)? Cel necredincios şi păcătos unde se va arăta? (1 Pt. IV, 18). Smerita cugetare să agonisiţi-, fiindcă Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (1 Pt. V, 3). Simţiţi venirea harului prin minunata linişte şi mângâiere ce se revarsă în inimile voastre atunci când mărturisiţi că dreaptă este judecata lui Dumnezeu cu privire la voi şi că sunteţi vrednici de pedeapsă, că aveţi nevoie de ea. La venirea ispitelor nu vă lăsaţi pradă întristării, deznădejdii, trândăviei, cârtirii — acestor semne ale trufiei
97
şi necredinţei: dimpotrivă, însufleţiţi şi înaripaţi de credinţă, smeriţi-vă sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la vremea potrivită, toată întristarea voastră, adică toată grija, aruncând spre Dânsul, că Acela Se îngrijeşte pentru voi (1 Pt. V, 6, 7).
Pătimitorilor! Să ştiţi că după voia lui Dumnezeu pătimiţi; să fiţi încredinţaţi că fără voia lui Dumnezeu, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nu s-ar fi atins de voi nici un necaz. Dumnezeu a căutat spre voi cu milostivire, a binevoit întru voi, a socotit inima şi vieţuirea voastră bineplăcute înaintea Lui şi de aceea a tins către voi mână de ajutor întru judecăţile Sale. El v-a trimis ori a îngăduit să vină asupra voastră necazuri ca să vă curăţească, să vă păzească, să puteţi atinge prin mijlocirea lor desăvârşirea. Voi, cei ce pătimiţi după voia lui Dumnezeul La venirea necazurilor lăsaţi-vă cu totul în voia şi mila lui Dumnezeu, şi cu deosebită râvnă sârguiţi spre plinirea poruncilor lui Dumnezeu (1 Pt. IV, 19). Vremea necazului este acea fericită vreme în care Dumnezeu zideşte sufletul celui iubit al Său pe care l-a ales din mijlocul oamenilor.
Este rânduită de Dumnezeu calea strâmtă şi necăjită din viaţa pământească la cer: ne este poruncit să umblăm pe această cale sub cruce; pe calea asta, sub povara crucii Sale, a mers Căpetenia neamului creştinesc, Dumnezeu înomenit. Crucea este răbdarea întru Domnul a tuturor amărăciunilor şi necazurilor ce vor fi îngăduite asupra noastră de către Pronia lui Dumnezeu. Aşa e judecata lui Dumnezeu. Pe ce e ea întemeiată? Pe aceea că omul este pe pământ un răufăcător în locul de surghiun. Acestui răufăcător i s-a dat scurtul răstimp al
98
vieţii pământeşti numai şi numai ca să vadă starea sa de cădere şi lepădare, să îşi dea seama că are neapărată nevoie să fie mântuit, să dobândească mântuirea prin mijlocirea Răscumpărătorului oamenilor, a Domnului nostru Iisus Hristos. Răufăcătorul care a mărturisit că e răufăcător, care caută milă, trebuie să arate prin însăşi viaţa sa mărturisirea păcătoşeniei sale. Mărturisirea nu poate fi socotită ca nefăţarnică atâta vreme cât ea nu este mărturisită de o purtare pe potrivă. Călcătorul de lege este dator să adeverească întoarcerea sa către Dumnezeu prin împlinirea voii Lui şi prin supunerea faţă de această voie: el e dator să aducă înaintea lui Dumnezeu, Cel Drept Judecător şi în mila Sa, răbdarea pedepselor îngăduite de Dumnezeu asupra lui spre învăţătură, să aducă răbdarea smerită ca pe o tămâie bineînmiresmată, ca pe o jertfă bineplăcută, ca pe o mărturie vrednică de crezare a credinţei.
Toţi sfinţii toţi până la unul s-au împărtăşit de calea cea necăjită (Evr. XII, 8). Ei au străbătut cu toţii alergarea vieţii pământeşti prin spini, hrănindu-se cu azimele lipsurilor de tot felul, stropindu-se cu isop amar, adăpându-se mereu din paharul feluritelor ispite. Acest lucru a fost neapărat trebuincios pentru mântuirea şi desăvârşirea lor: necazurile le-au slujit în acelaşi timp şi ca mijloc de şlefuire duhovnicească, şi ca doctorie, şi ca învăţătură. Firea vătămată nu a rămas nici într-un singur om fără să aducă, într-o măsură mai mare sau mai mică, roada sa proprie; firea noastră vătămată are nevoie neîncetat, ca de un leac împotriva otrăvii, de necazuri: prin ele se stinge în ea consimţirea la otrava păcătoasă a patimilor mai ales a trufiei (2 Cor. XII,
99
17), patima cea mai otrăvită şi pierzătoare între patimi; prin ele este scoasă sluga lui Dumnezeu din încrezuta, rătăcita părere de sine, întru smerita cugetare şi înţelegerea duhovnicească. încrezuta părere de sine nu are cum să nu răpească dreptatea şi vrednicia unei vieţuiri ce se înfăţişează ca mulţumitoare1.
Priceput-am, Doamne, mărturiseşte lui Dumnezeu sfântul Lui proroc, că drepte sunt judecăţile Tale, şi întru adevăr m-ai smerit (Ps. CXVIII, 75). Judecăţile Tale sunt bune (Ps. CXVIII, 39), oricât de aspre ar părea la arătare. Urmările lor sunt binefăcătoare, purtător de viaţă şi mângâietor este rodul lor. Bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ îndreptările Tale (Ps. CXVIII, 71). Calea adevărului am ales şi judecăţile Tale n-am uitat (Ps. CXVIII, 30), de la judecăţile Tale nu m-am abătut (Ps. CXVIII, 102, 52, 43, 175, 165), fiindcă fără supunerea în faţa lor a bineplăcea Ţie este cu neputinţă. în grele ispite şi necazuri, neaflând ajutor de nicăieri, adusu-mi-am aminte de judecăţile Tale cele din veac, Doamne, şi m-am mângâiat (Ps. CXVIII, 52). Întru judecăţile Tale am nădăjduit! (Ps. CXVIII, 43). Judecăţile Tale vor ajuta mie! (Ps. CXVIII, 175). De şapte ori în zi, adică neîncetat, Te voi lăuda pentru judecăţile dreptăţii Tale (Ps. CXVIII, 164): lucrarea omului cea potrivită cu lucrarea pe care o înfăptuieşte Dumnezeu în nepătrunsele Sale judecăţi este neîncetata sau cât se poate de deasa slavoslovire
1 Acest lucru se vede cu deosebită limpezime din cartea lui Iov. Dreptul şi-a înşirat la început virtuţile, şi le-a înfăţişat într-un tablou minunat şi pitoresc; dar după ce s-a curăţit şi s-a desăvârşit prin necazuri, atunci s-a schimbat în el felul în care se privea pe sine: el s-a văzut ca o pieritură faţă de mărirea Dumnezeirii, s-a socotit pe sine pământ şi cenuşă.
100
a lui Dumnezeu. Prin slavoslovirea lui Dumnezeu se gonesc gândurile de necredinţă, de puţinătate de suflet, de cârtire, de hulă, de deznădejde, se aduc gânduri sfinte, dumnezeieşti. Spune Apostolul: Iar judecaţi fiind de Domnul suntem certaţi, ca să nu fim osândiţi cu lumea (1 Cor. XI, 32). Amin.
Sufletul: sufăr de durere nemângâiată, nicăieri nu aflu alinare. Nu aflu alinare şi mângâiere nici în afara, nici înlăuntrul meu. Nu pot privi la lumea plină de amăgire, înşelăciune, pierzanie de suflet. Contemplarea lipsită de prevedere a lumii, câteva priviri neprevăzătoare aruncate asupra smintelilor ei, neştiinţa otrăvii ascunse în întipăririle lăsate de către ea, copilăreasca, lipsita de cercare încredere în ea au atras asupra mea săgeţile ei, m-au umplut de răni omorâtoare. De ce să mai privesc la lume? De ce să o mai iscodesc, să o cercetez în amănunţime ori să mă leg de ea, de vreme ce sunt un pribeag aşa vremelnic pe pământ? Negreşit o voi părăsi, şi nu ştiu când o voi părăsi. în fiecare zi, în fiecare ceas trebuie să fiu gata de chemarea în veşnicie. Oricât s-ar prelungi rătăcirea mea prin pustia acestei lumi, ea e neînsemnată înaintea nemăsuratei veşnicii, înaintea căreia totuna sunt şi ceasurile, şi zilele, şi anii, şi veacurile, însăşi lumea, cu toată uriaşa ei înălţare de turn Babel, trece: Pământul şi lucrurile de pe dânsul vor arde (2 Pt. III, 10). Vor arde aceste lucruri roadele căderii şi lepădării oamenilor. Rănile pe care mi le-a făcut lumea au
102
făcut lumea nesuferită pentru mine, însă nu m-au ferit de noi răni. Nu vreau să fiu în lume! Nu vreau să mă supun ei! Nu vreau să iau parte în nici un fel la slujirea ei! Nu vreau nici măcar să o văd! Ea însă mă urmăreşte peste tot: se bagă cu sila în viaţa mea; mi se înfăţişează înveşmântată într-o frumuseţe fermecătoare; mă slăbănogeşte, mă răneşte, mă doboară, mă pierde. Eu însumi, purtând şi cuprinzând neîncetat în mine temeiul amăgirii de sine şi înşelării pe care le-a înrădăcinat în mine păcatul, nu încetez a mă lăsa amăgit de lume: urând-o, fără voie sunt atras de ea şi beau cu sete otrava ei, înfig adânc în mine săgeţile pe care ea le trage în mine. îmi întorc privirea tristă şi scrutătoare de la lume spre mine însumi.
în mine însumi nu aflu nimic mângâietor. în mine fierb nenumărate patimi păcătoase! Neîncetat mă spurc cu greşale de multe feluri: ba mă chinuie mânia şi ranchiuna; ba simt că ard în focul curviei. Mi se tulbură sângele, mi se aprinde închipuirea din pricina oarecărei lucrări care îmi e străină şi duşmănoasă şi văd înfăţişându-mi-se chipuri smintitoare, care mă trag spre visarea la păcat, spre îndulcirea de sminteala pierzătoare. N-am putere să fug de chipurile smintitoare: fără de voie, în chip silnic, ochii mei îndureraţi se lipesc de ele: şi n-am unde să fug! Am fugit în pustie: în pustie m-au însoţit priveliştile păcatului (sau mi-au apucat-o înainte, nu ştiu); în pustie mi s-au înfăţişat în chip deosebit de viu şi de ucigător. Aceste chipuri, de fapt, nici nu fiinţează: şi chipurile, şi fiinţarea lor, şi frumuseţea lor sunt amăgire şi înşelare; totodată însă ele sunt vii, şi nimic nici însuşi timpul, nici bătrâneţea slăbănogită nu poate
103
să le omoare. Le spală din închipuire lacrimile de pocăinţă: lacrimi de pocăinţă nu am. Le şterge din închipuire rugăciunea smerită, împreunată cu plâns»! inimii: n-am asemenea rugăciune. Inima mea e lipsită de străpungere, e lipsită de plânsul mântuitor: ea nu se mişcă în mine, la fel ca o frântură de piatră nesimţitoare. în ciuda cumplitei mele păcătoşenii, arareori îmi văd păcătoşenia. în ciuda faptului că în mine binele este amestecat cu răul şi s-a făcut rău, aşa cum o mâncare minunată devine otravă atunci când e amestecată cu otravă, uit starea jalnică a binelui ce mi s-a dat când am fost zidit şi care a fost vătămat, schimonosit în mine de cădere. încep să văd în mine binele ca fiind întreg şi fără de prihană, încep să îl admir: slava mea deşartă mă scoate, din pajiştea roditoare şi grasă a pocăinţei, într-o ţară îndepărtată, în ţară pietroasă şi stearpă, în ţara mărăcinilor şi neghinelor, în ţara minciunii, amăgirii de sine, pierzării. Las împlinirea poruncilor lui Hristos şi începe a plini insuflările inimii mele, a urma simţirilor ei, voii ei; cu obrăznicie numesc „bune” simţirile firii căzute, „virtute” faptele ei, socot acest „bine” şi această „virtute” ca vrednice de răsplăţile cereşti şi pământeşti, omeneşti şi dumnezeieşti. Când mă străduiam a plini poruncile lui Hristos, neluând aminte la voia inimii mele şi siluind-o, mă recunoşteam dator înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, rob necredincios şi netrebnic! în urma amăgirii de sine apar în mine întristarea, trândăvia şi un anumit întuneric înfricoşat. Tristeţea mă lipseşte de lucrare morală, trândăvia îmi ia puterea de a mă lupta cu păcatul, iar întunericul — urmare a întristării şi trândăviei —, întunericul nepătruns ascunde de mine pe Dumnezeu,
104
judecata Lui cea nemitarnică şi cumplită, răsplăţile cele făgăduite pentru virtutea creştină, pedepsele făgăduite pentru lepădarea creştinismului şi atotsfintelor lui rânduieli. încep să păcătuiesc fără de teamă, conştiinţa tăcând ca omorâtă sau adormită. Arareori, foarte arareori se întâmplă clipe de străpungere, de lumină şi de nădejde. Atunci mă simt schimbat: dar clipa de lumină este scurtă. Cerul meu nu ades se înseninează. Ca nişte nori negri se năpustesc în zbor asupra mea patimile şi iarăşi mă aruncă în întuneric, în tulburare, în nedumerire, în pierzare. — Mintea mea! Tu eşti călăuza sufletului. Povăţuieşte-mă! Adu în mine liniştea fericită! învaţă-mă cum să zăvorăsc intrarea mea de întipăririle lumii, cum să înfrânez şi să înăbuş patimile care scot capul din mine însumi. Lumea şi patimile m-au istovit în chinuri, m-au sfâşiat.
Mintea: răspunsul meu nu te va mângâia. Şi eu, dimpreună cu tine, suflete, sunt doborâtă de păcat. Cele ce-mi spui mi-s cunoscute pe deplin. Cum îţi voi ajuta, de vreme ce eu însumi primesc lovituri aducătoare de moarte, de vreme ce mie însumi îmi lipseşte puterea de a lucra în chip de sine stăpânitor? în lucrarea mea necontenită, ce mi-a fost dăruită de Făcător şi care este însuşirea mea aparte1, sunt neîncetat supusă înrâuririi străine. înrâurirea aceasta este cea a păcatului, de care sunt vătămată şi adusă în neorânduială. Această înrâurire mă depărtează neîncetat de Dumnezeu, de veşnicie, mă trage în amăgire prin lumea cea deşartă şi trecătoare, în amăgire prin mine însămi, în amăgire prin tine, suflete, în amăgire prin păcat, în amăgire prin îngerii căzuţi.
1 Calist Catafighiotul, cap. 3, Dobrotoliubie, partea a patra.
105
Neajunsul meu de temelie stă în împrăştierea care mă siluieşte fără contenire. Doborâtă de împrăştiere, plutesc, rătăcesc prin lume fără nevoie şi folos, asemenea duhurilor căzute.
Aş vrea să mă opresc, dar nu pot: împrăştierea mă răpeşte, mă duce. Răpită de împrăştiere, nu pot să te privesc cum se cuvine nici pe tine, suflete, nici pe mine însămi. Din pricina împrăştierii nu pot să iau aminte cum se cuvine la Cuvântul lui Dumnezeu: la arătare mă înfăţişez cu luare-aminte, însă în vreme ce mă străduiesc să iau aminte, fără de voie mă abat în toate părţile, mă las purtată foarte departe, către lucruri cu totul străine, a căror cercetare nu doar că mi-este nefolositoare, ci chiar şi cât se poate de vătămătoare. Din pricina ucigătoarei împrăştieri nu pot să îi aduc lui Dumnezeu rugăciune puternică, lucrătoare, şi să mă pecetluiesc cu frica Lui, prin care s-ar nimici împrăştierea mea, prin care ţi s-ar împărtăşi, suflete, frângere şi străpungere a inimii. Din pricina împrăştierii mele, tu petreci întru împietrire; fiind tu împietrit şi nesimţit, eu mă împrăştii şi mai mult. împrăştierea este pricina slăbiciunii mele în lupta cu gândurile păcătoase. Din pricina împrăştierii simt întunecare şi apăsare: atunci când mi se înfăţişează gândul păcătos nu-l recunosc deodată, dacă este ascuns sub un pretext; şi chiar când este vădit păcătos, întrarmându-mă împotriva lui nu dau dovadă de ură hotărâtă şi neîmpăcată, intru în vorbă cu ucigaşul meu, mă îndulcesc de otrava ce aduce moarte, pe care el o strecoară în mine cu viclenie. Rareori sunt biruitor, adesea biruit. Din pricina împrăştierii mă fac uituc: uit de Dumnezeu, uit de veşnicie, uit cât de schimbătoare şi amăgitoare
106
este lumea, mă las atras de ea şi te trag, suflete, după mine. Uit păcatele mele. Uit căderea mea, uit starea mea cea jalnică: întru întunecarea şi amăgirea mea de sine, încep să caut în mine şi în tine vrednicii. încep să caut, să cer recunoaşterea acestor vrednicii din partea lumii mincinoase, care e gata să le recunoască pentru un minut, ca după aceea să-şi bată joc cu mai multă răutate. Vrednicii nu-s în noi: vrednicia omului a fost cu totul spurcată de cădere, şi omul va gândi cu dreptate despre sine dacă, aşa cum sfătuieşte oarece mare nevoitor, se va socoti pe sine o urâciune1.
Cum să nu fie urâciune fiinţa neputincioasă, preanimicnică, ce a fost chemată din nefiinţă la fiinţă de Atotputernicul Ziditor al tuturor celor văzute şi nevăzute şi s-a întrarmat împotriva Ziditorului său? Cum să nu fie urâciune fiinţa ce n-are nimic care să fie al său, ce a primit de la Dumnezeu totul, şi s-a răsculat împotriva Lui? Cum să nu fie urâciune fiinţa ce nu s-a ruşinat de rai, ce şi-a îngăduit în mijlocul fericirii raiului să asculte cu plăcere cumplita clevetire şi hulă împotriva lui Dumnezeu, ce a vădit neîntârziată încuviinţare la clevetire şi hulă prin călcarea cu fapta a poruncii lui Dumnezeu? Cum să nu fie urâciune mintea sălaş şi născătoare neîncetată de cugete spurcate şi rele, cugete vrăjmaşe în chip statornic lui Dumnezeu? Cum să nu fie urâciune sufletul în care colcăie mereu patimi hâde şi nebuneşti ca nişte
1 Un frate l-a rugat pe Preacuviosul Sisoe cel Mare să-i spună cuvânt de folos. Bătrânul i-a răspuns că monahul trebuie să fie mai prejos decât idolii. Când fratele a întrebat ce înseamnă să fii mai prejos decât idolii, bătrânul a grăit: „Scriptura spune despre idoli că gură au şi nu grăiesc, ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud aşa trebuie să fie şi monahul. Şi precum idolii sunt urâciune, aşa şi monahul să cugete despre sine că e o urâciune”. Patericul egiptean, litera S.
107
şerpi otrăvitori, vasilisci şi scorpii într-o groapă adâncă? Cum să nu fie urâciune trupul zămislit în fărădelegi, născut întru păcate, unealtă a păcatului în vremea scurtei vieţi pământeşti, izvor de putoare ucigătoare după sfârşitul acestei vieţi? — Noi, suflete, alcătuim o singură fiinţă duhovnicească: eu cuget, tu simţi; dar noi nu doar că suntem vătămate de păcat, ci şi despărţite de el ca şi cum am fi două fiinţe aparte, ale căror lucrări se bat mai întotdeauna cap în cap. Suntem dezunite, învrăjbite între noi, suntem despărţite de Dumnezeu! Prin păcatul care viază în noi suntem învrăjbite cu însuşi Atotsfântul şi Atotdesăvârşitul Dumnezeu!
Sufletul: întristător este răspunsul tău, însă îndreptăţit. Mă mângâie întrucâtva faptul că împărtăşim starea noastră jalnică şi putem împărţi necazul, ne putem ajuta unul pe celălalt. Dă-mi sfat, deci: cum să ieşim din neorânduiala noastră cea de obşte? Eu am băgat de seamă că simţămintele mele se potrivesc întotdeauna cu gândurile tale. Inima nu se poate lupta cu gândul multă vreme: ea i se supune totdeauna, iar de vreodată i se şi împotriveşte, o face numai pentru scurt timp. Mintea mea! Fii călăuză spre mântuirea noastră cea de obşte.
Mintea: — încuviinţez spusa ta, că inima nu se împotriveşte multă vreme gândului; dar, ea, după ce-a arătat supunere vreme de un minut, se răscoală din nou împotriva gândului celui mai curat, celui mai plăcut lui Dumnezeu, şi o face cu atâta putere şi încrâncenare că mai întotdeauna mă doboară şi mă trage în urma ei. După ce m-a doborât, ea începe să nască în mine cele mai necuviincioase gânduri, care dau în vileag patimile ascunse. Ce să zic şi despre gândurile mele? Din pricina
108
neorânduielii şi vătămării căpătate de mine din pricina păcatului, gândurile mele sunt cu totul nestatornice. Dimineaţa, de pildă, s-au născut în mine anumite gânduri despre vieţuirea noastră duhovnicească, despre mult ostenitoarea nevoinţă nevăzută, despre împrejurările în care ne aflăm pe pământ, despre soarta noastră în veşnicie; aceste gânduri au părut întemeiate. Deodată, pe la prânz sau mai devreme, ele au pierit de la sine în urma nu ştiu cărei întâlniri neaşteptate, au fost înlocuite de către altele, care, la rândul lor, au fost recunoscute ca vrednice de luare-aminte. Spre seară se ivesc noi gânduri, şi acestea cu îndreptăţirile lor. Noaptea sunt tulburată de alte gânduri, care de-a lungul zilei au fost ascunse undeva, parcă pândindu-mă, ca în vreme liniştii nopţii să mi se înfăţişeze pe neaşteptate, să mă tulbure cu descrierea plină de vrajă şi ucigătoare a păcatului. în zadar, învăţată de Cuvântul lui Dumnezeu, socot ca drepte doar acele gânduri la care tu, suflete, răspunzi printr-o stare de adâncă linişte, smerenie, dragoste de aproapele; în zadar sunt încredinţată că toate gândurile, nu doar cele ce îţi pricinuiesc frământare şi neorânduială, ci şi cele însoţite de o tulburare, de o învârtoşare a ta cât de mică, sunt străine de adevăr, cu totul mincinoase, amăgitoare, pierzătoare, cu orice mască de adevăr n-ar fi acoperite. Zadarnică este această cunoştinţă! Zadarnic este acest semn nemincinos ce desparte cu hotărâre în lumea duhurilor binele de rău! Ca urmare a unei boli nepătrunse, care viază în mine, pătrunse numai prin cercarea duhovnicească, nu pot să mă rup de gândurile ucigaşe născute în mine de păcat. Nu pot nici să le înăbuş, nici să le smulg atunci când ele încep să
109
colcăie în mine ca nişte viermi; nu pot nici să le alung, nici să le izgonesc de la mine atunci când năvălesc asupra mea dinafară ca nişte tâlhari, ca nişte fiare cumplite, însetate de sânge. Ele mă ţin în robie, în grea robie, mă chinuie, mă muncesc, în fiecare ceas sunt gata să mă sfâşie, să mă doboare cu moarte veşnică. Chinul pricinuit de ele ţi-l împărtăşesc fără voie ţie, suflete, îl împărtăşesc însuşi trupului nostru, care e suferind şi neputincios fiindcă este rănit cu răni nenumărate, pătruns şi de săgeţile şi de săbiile păcatului. Otrăvit cu otrava morţii veşnice tu, suflete, suferi tristeţe de neîndurat, cauţi mângâiere, n-o afli nicăieri. Degeaba socoţi să afli în mine această mângâiere: ucisă sunt cu tine împreună; împreună cu tine sunt îngropată în mormântul strâmt şi întunecos al nevederii şi necunoştinţei de Dumnezeu. Faptul că ne purtăm de parcă Dumnezeul Cel Viu nici n-ar fi, de parcă ar fi mort, dă mărturie vrednică de crezământ despre propria noastră omorâre.
Sufletul: călăuza mea! Ochiul meu! Cea mai înaltă putere a mea duhovnicească! Tu mă aduci la deznădejde. Dacă tu, lumina mea fiind, te socoţi întuneric, ce să aştept de la celelalte puteri ale mele, care îmi sunt de obşte cu dobitoacele necuvântătoare? Ce să aştept de la voinţa mea, sau de la puterea doririi, de la râvnă sau de la mânia cea firească de la acestea, care nu pot lucra altfel decât o fac în dobitoace decât atunci când sunt aflate sub îndrumarea ta? Mi-ai zis că în ciuda întregii tale neputinţe, a întregii tale întunecări, a întregii tale omorâri, Cuvântul lui Dumnezeu încă lucrează asupra ta şi ţi-a dat, cel puţin, semn pentru a deosebi binele de rău, ceea ce e un lucru foarte greu. Şi eu m-am făcut părtaş
110
acestei cunoştinţe! Şi eu, când încep să simt neorânduială şi tulburare, simt totodată că starea mea este greşită, simt faţă de această stare şi neîncredere şi ură, mă străduiesc să lepăd de la mine starea ce-mi este nefirească şi duşmănoasă. Dimpotrivă, când tu adăstezi, fie şi pentru scurtă vreme, ca în braţele părinteşti, în gânduri culese din Cuvântul lui Dumnezeu, ce mângâiere simt! Ce slavoslovie către Dumnezeu începe să se înalţe din adâncul meu, din adâncul vistieriilor inimii! Ce evlavie mă cuprinde în faţa măreţiei lui Dumnezeu, care mi se descoperă atunci! Cât de nimicnic fir de praf îmi par mie însumi în mijlocul uriaşei şi mult feluritei zidiri a lumii! Ce tihnă harică, adusă parcă de suflarea vântului din rai, începe să adie în mine şi să mă răcorească pe mine, cel istovit de arşiţă şi neplouare! Ce lacrimă dulce şi tămăduitoare, zămislindu-se în inimă, urcă în cap şi curge pe obrazul aprins din ochiul smerit şi blând, care priveşte pe toţi şi toate cu atâta pace, cu atâta dragoste! Atunci simt eu tămăduirea firii mele! Atunci e desfiinţată lupta lăuntrică! Atunci se unesc puterile mele sfâşiate şi destrămate de păcat! După ce m-am făcut una cu tine şi cu celelalte puteri ale mele, după ce am tras în această unire însuşi trupul, simt mila Ziditorului către făptura Sa căzută, cunosc în chip lucrător însemnătatea şi puterea Răscumpărătorului, Care mă vindecă prin porunca Sa cea atotputernică şi de viaţă făcătoare. Eu II mărturisesc! Eu văd lucrarea închinatului Atotsfânt Duh, care de la Tatăl purcede şi e trimis de Fiul! Eu văd lucrarea lui Dumnezeu-Duhul, Celui adus de Dumnezeu-Cuvântul, Ce arată Dumnezeirea Sa prin puterea Sa ziditoare, prin mijlocirea căreia vasul sfărâmat se arată de
111
parcă niciodată nu ar fi fost supus sfărâmării, în întregimea şi frumuseţea sa dintru început. Mintea mea! întoarce-te către Cuvântul lui Dumnezeu, din care am luat deja nenumărate bunătăţi, dar le-am pierdut prin nepăsarea noastră, prin răceala noastră faţă de darurile lui Dumnezeu. Darurile fără de preţ, duhovniceşti, le-am dat pe o nălucire amăgitoare de daruri sub a căror înfăţişare păcatul şi lumea mi-au dat otrava lor. Mintea mea! întoarce-te către Cuvântul lui Dumnezeu! Caută acolo mângâiere pentru mine: în clipele de faţă durerea mea e de neîndurat, şi mă tem să nu cad în pierzarea cea de pe urmă: în deznădejde.
Mintea: cuvântul lui Dumnezeu, suflete, dezleagă nedumerirea noastră prin răspunsul cel mai mulţumitor cu putinţă; însă mulţi dintre oameni, după ce au auzit Cuvântul Duhului şi l-au răstălmăcit sieşi cu înţelegerea lor trupească, au zis despre de viaţă făcătorul Cuvânt al lui Dumnezeu: Greu este Cuvântul acesta, şi cine poate să-l asculte? (In. VI, 60). Ascultă, suflete, ce a zis Domnul: Cel ce şi-a aflat sufletul său îl va pierde pe el, iar cel ce şi-a pierdut sufletul său pentru Mine îl va afla pe el (Mt. X, 39). Cel ce-şi iubeşte sufletul său îl va pierde pe el, iar cel ce îşi urăşte sufletul său în lumea aceasta îl va păzi pe el în viaţa cea veşnică (In. XII, 25).
Sufletul: gata sunt să mor, de porunceşte Dumnezeu; dar cum să mor eu, cel fără de moarte? Nu ştiu vreo armă care să fie în stare a mă lipsi de viaţă.
Mintea: — Să nu crezi, suflete, că porunca lui Hristos legiuieşte să mori doar tu, că eu aş fi scutită. Nu! Paharul morţii dator sunt să-l împart cu tine şi să-l beau eu cea dintâi, ca vinovată de căpetenie a căderii, lepădării,
112
nenorocirii, morţii noastre vremelnice şi veşnice care ne sunt de obşte. Moartea şi pieirea pe care le cere Dumnezeu de la noi nu stau în nimicirea fiinţei noastre, ci în nimicirea iubirii de sine, ce s-a făcut parcă viaţa noastră. Iubirea de sine e dragostea schimonosită a omului căzut faţă de sine însuşi. Iubirea de sine divinizează raţiunea sa căzută, cu nume mincinos se străduie în toate şi totdeauna să-şi mulţumească voia sa căzută, cu îndreptare mincinoasă. Iubirea de sine se vădeşte faţă de aproapele fie prin ură, fie prin dorinţa de a plăcea oamenilor, adică patimilor omeneşti; iar faţă de lucruri, pe care ea le întrebuinţează întotdeauna în chip rău, prin împătimire. Precum Sfânta Dragoste este legătura desăvârşirii (Col. III, 14) şi e alcătuită din plinătatea tuturor virtuţilor, aşa şi iubirea de sine este acea patimă păcătoasă ce e alcătuită din plinătatea tuturor celorlalte felurite patimi păcătoase. Pentru nimicirea în noi a iubirii de sine sunt datoare să lepăd toate cugetările mele, chiar de aş fi foarte bogată în cugetările date de învăţătura lumii şi după stihiile acestei lumi (Col. II, 8). Sunt datoare să mă cufund în sărăcia duhului şi, dezbrăcată prin această sărăcie, spălată prin plâns, netezită, înmuiată prin blândeţe, curăţie şi milostenie, să primesc înţelegerea pe care va binevoi s-o însemneze asupra mea dreapta Răscumpărătorului meu. Această dreaptă este Evanghelia. Iar tu, suflete, dator eşti să te lepezi de voia ta, oricât de greu ar fi acest lucru pentru inimă, chiar dacă simţămintele şi înclinările inimii tale ţi s-ar părea cele mai drepte şi cele mai alese. în locul voii tale eşti dator să împlineşti voia lui Hristos, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, oricât de neplăcut şi de aspru ar fi acest lucru pentru inima
113
iubitoare de sine. Iată moartea pe care o cere Dumnezeu de la noi, ca prin moartea cea de bună voie să nimicim moartea care viază în noi în chip silnic şi să primim în dar învierea şi viaţa ce izvorăsc din Domnul Iisus.
Sufletul: — M-am hotărât la lepădarea de sine: din singure cuvintele pe care le-ai rostit despre lepădarea de sine, şi am început deja să simt mângâiere şi nădejde. Să părăsim viaţa ce naşte deznădejdea şi să primim viaţa ce e zălogul mântuirii. Du-mă, mintea mea, în urma poruncilor lui Dumnezeu, iar tu însăţi rămâi neabătută întru Acel Cuvânt Care a vestit despre Sine: Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela face roadă multă: că fără Mine nu puteţi face nimic (In. XV, 5). Amin.
Veni-va vremea aceea cumplită, sosi-va acel ceas înfricoşat în care toate păcatele mele vor sta la arătare înaintea lui Dumnezeu-Judecătorul, înaintea îngerilor şi a întregii omeniri. Presimţind starea sufletului meu din acel ceas cumplit, mă umplu de spaimă. Sub înrâurirea acestei presimţiri vii şi puternice, cu cutremur mă grăbesc a mă afunda în cercetarea de sine, sârguiesc a vedea păcatele însemnate în cartea conştiinţei mele, pe care le-am săvârşit cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul.
Cărţile ce n-au mai fost demult citite, cărţile învechite în dulapuri sunt pline de praf, roase de molii. Cel care ia o asemenea carte o citeşte cu multă osteneală. Aşa e şi conştiinţa mea. Necercetată de mult timp, cu greutate s-a lăsat deschisă. Deschizând-o, nu am aflat mulţumirea aşteptată. Doar păcatele însemnate se pot citi cu îndeajunsă înlesnire; semnele mărunte, care sunt o mulţime, s-au şters aproape, şi nu mai pot desluşi acum înţelesul lor.
Dumnezeu, numai Dumnezeu poate să dea iarăşi culoare literelor şterse şi-l poate izbăvi pe om de conştiinţa vicleană (Evr. X, 22). Numai Dumnezeu poate dărui
115
omului vederea păcatelor sale şi vederea păcatului său a căderii sale, în care se află rădăcina, sămânţa, vlăstarul, împreunarea tuturor păcatelor omeneşti.
Chemând în ajutor mila şi puterea Dumnezeirii, chemându-le în ajutor prin rugăciunea fierbinte, unită cu postirea cea cu bună înţelegere, unită cu plânsul şi tânguirea inimii, deschid iarăşi cartea conştiinţei, iarăşi mă uit la mulţimea şi felul păcatelor mele; mă uit ce mi-au rodit păcatele pe care le-am făcut?
Văd: Fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine, înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu (Ps. XXXVII, 4; XXXIX, 17). Care este urmarea acestei păcătoşenii? Ajunsu-m-au fărădelegile mele şi n-am putut să văd; inima mea m-a părăsit (Ps. XXXIX, 16-17). Urmările vieţii păcătoase sunt orbirea minţii, împietrirea, nesimţirea inimii. Mintea păcătosului înrăit nu vede nici binele, nici răul; inima lui nu mai e în stare de a primi simţiri duhovniceşti. Dacă acest om, părăsind viaţa păcătoasă, se va întoarce spre nevoinţele bunei cinstiri, inima lui, de parcă i-ar fi străină, nu-şi va alătura simţirea năzuinţei lui către Dumnezeu.
Atunci când nevoitorului, prin lucrarea Harului Dumnezeiesc, i se descoperă mulţimea păcatelor lui, este cu neputinţă ca el să nu cadă în cea mai mare nedumerire, să nu se afunde într-o adâncă tristeţe. Inima mea s-a tulburat de o asemenea privelişte, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei, şi aceasta nu este cu mine; că şalele mele s-au umplut de ocări, adică lucrarea mea s-a umplut de piedici ridicate de deprinderea păcatului, care atrage în chip silnic spre noi păcate; înmulţitu-s-au şi au putrezit rănile mele de la faţa nebuniei mele, adică patimile
116
păcătoase s-au învechit şi m-au vătămat cumplit din pricina vieţii mele împrăştiate; nu este vindecare în trupul meu, adică nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru întreaga mea făptură, biruită şi bolnavă de păcat (Ps. XXXVII, 10, 7).
Prin recunoaşterea păcatelor mele, prin pocăinţa pentru ele, prin mărturisirea lor, prin părerea de rău pentru ele arunc toată nenumărata lor mulţime în noianul milostivirii lui Dumnezeu. Ca să mă păzesc de păcat pe viitor, voi lua aminte, însingurându-mă în mine însumi, cum lucrează împotriva mea păcatul, cum se apropie de mine, ce îmi grăieşte.
El se apropie de mine ca un fur; faţa lui este acoperită; muiatu-s-au cuvintele lui mai mult decât untdelemnul (Ps. LIV, 22); îmi grăieşte minciuni, mă îmbie la nelegiuiri. Otravă e în gura lui; limba lui este un bold aducător de moarte.
„Desfată-te!” şopteşte el încet şi linguşitor, „de ce să-ţi fie oprită desfătarea? Desfată-te! Ce păcat este în asta?” şi mă îmbie, răufăcătorul, la încălcarea poruncilor Atotsfântului Domn.
N-ar trebui de fel să iau aminte la vorbele lui; eu ştiu că e un fur şi un ucigaş. Dar nu ştiu ce neputinţă neînţeleasă, neputinţă a voinţei mă biruie! îmi plec urechea spre cuvintele păcatului, îmi tind privirile spre rodul cel oprit.
Dacă rodul oprit nu stă înaintea ochilor mei, el apare zugrăvit pe neaşteptate în închipuirea mea, în culori vii zugrăvit ca de o mână de vrăjitor.
Simţirile inimii sunt atrase de către priveliştea cea ispititoare, ce se aseamănă unei desfrânate. înfăţişarea ei
117
este fermecătoare; suflă din ea ispita; este împodobită cu veşminte preţioase, strălucitoare; cu grijă e ascunsă lucrarea ei aducătoare de moarte. Păcatul caută jertfă din partea inimii, atunci când nu poate aduce ca jertfă trupul din pricină că lipseşte obiectul patimii. Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, lucrează prin simţirea păcătoasă a inimii şi a trupului; lucrează prin simţurile trupeşti, lucrează prin închipuire.
La ce învăţătură mă duce această cercetare de sine? La aceea că în mine, în toată fiinţa mea, trăieşte stricăciunea păcatului, care încuviinţează şi ajută păcatul care mă luptă dinafară. Sunt asemenea unui ocnaş încătuşat cu lanţuri grele: oricine are îngăduinţa să o facă, îl înhaţă pe ocnaş şi îl târăşte unde vrea, fiindcă ocnaşul, încătuşat fiind de lanţuri, nu are putinţa de a se apăra.
Pătruns-a, cândva, păcatul în raiul cel înalt. Acolo i-a îmbiat pe strămoşii mei cu rodul oprit. Acolo şi-a săvârşit amăgirea; acolo i-a lovit cu moartea cea veşnică pe cei amăgiţi. Şi mie, urmaşului lor, îmi înnoieşte neîncetat aceeaşi îmbiere; şi pe mine, urmaşul lor, se străduieşte neîncetat să mă amăgească şi să mă piardă.
Adam şi Eva au fost, imediat după cădere, izgoniţi din rai şi aruncaţi pe tărâmul amărăciunilor (Fac. III, 23, 24); eu m-am născut pe acest tărâm al plânsului şi al nenorocirilor! Dar asta nu mă îndreptăţeşte: aici mi-a fost adus raiul de către Răscumpărătorul, aici a fost sădit în inima mea. Prin păcat, am gonit raiul din inima mea. Acum, în ea este un amestec de bine şi rău, o luptă cumplită între bine şi rău, o învălmăşeală de nenumărate patimi, un chin pregustare a veşnicului chin din iad.
118
în mine însumi văd mărturia faptului că sunt fiu al lui Adam: păstrez aplecarea lui spre rău; mă învoiesc cu îmbierile amăgitorului, chiar dacă ştiu neîndoielnic că mi se înfăţişează o amăgire, mi se găteşte moartea.
în zadar i-aş învinui pe strămoşi pentru păcatul căruia m-am făcut părtaş; eu am fost slobozit din robia păcatului de către Răscumpărătorul şi de acum cad în păcate nu de silă, ci de bună voie.
Strămoşii au săvârşit în rai, o singură dată, încălcarea unei singure porunci a lui Dumnezeu, iar eu, aflându-mă în sânul Bisericii lui Hristos, calc neîncetat toate dumnezeieştile porunci ale lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul meu.
O dată se tulbură sufletul meu de mânie şi ranchiună! în închipuirea mea scapără pumnalul deasupra capului vrăjmaşului meu şi inima mea se îmbată de saţiul răzbunării săvârşite în vis. Altă dată, mi se închipuie grămezi de aur împrăştiate! în urma lor se zugrăvesc palate măreţe, grădini, toate cele ce ţin de răsfăţ, de patima dulceţii şi de trufie, care se dobândesc cu aur şi pentru care omul iubitor de păcat se închină idolului său — mijlocul prin care se înfăptuiesc toate dorinţele cele stricăcioase. Altă dată mă las înşelat de cinstiri şi de putere! Mă las atras, mă îndeletnicesc cu visuri de cârmuire a oamenilor şi a ţărilor, de dobândire a unor foloase stricăcioase din acestea şi de slavă stricăcioasă pentru sine. Altă dată îmi stau în faţă, aievea parcă, mese cu mâncăruri aburinde şi bine mirositoare! Mă îndulcesc în chip caraghios şi totodată jalnic cu amăgirile care mi se înfăţişează. Altă dată, pe neaşteptate, mă văd pe mine însumi drept, sau, mai bine zis, inima mea se făţăreşte, silindu-se
119
a se împăuna cu păruta ei dreptate, se linguşeşte pe sine, se îngrijeşte cum să atragă lauda oamenilor!
Patimile se luptă care mai de care să pună stăpânire pe mine, neîncetat mă aruncă de la una la cealaltă, mă răscolesc, mă tulbură.
Şi nu-mi văd starea mea cea jalnică! Asupra minţii mele atârnă un văl nepătruns de întunecime; asupra inimii zace piatra cea grea a nesimţirii.
Oare îşi va veni în fire mintea mea, oare va vrea să se îndrepte către bine? I se împotriveşte inima deprinsă cu desfătarea păcătoasă, i se împotriveşte şi trupul meu, ce a agonisit dorinţe dobitoceşti. Am ajuns, chiar, să uit că trupul meu, făcut fiind pentru veşnicie, este în stare de doriri şi mişcări dumnezeieşti, că năzuinţele dobitoceşti sunt pentru el o neputinţă pe care i-a adus-o căderea.
Feluritele părţi care alcătuiesc fiinţa mea mintea, sufletul şi trupul sunt retezate, despărţite, lucrează alandala, se împotrivesc una celeilalte; şi numai când lucrează păcatul se află într-o înţelegere de scurtă vreme, potrivnică lui Dumnezeu.
Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului în timpul vieţii trupului! Iar eu sunt mulţumit cu starea mea! Sunt mulţumit nu din smerenie, ci din pricina orbirii mele, din pricina împietririi mele. Sufletul nu simte că este mort, precum nu o simte nici trupul despărţit de suflet prin moarte. Dacă mi-aş fi simţit omorârea, aş fi petrecut în pocăinţă necurmată! Dacă mi-aş fi simţit omorârea, m-aş fi îngrijit de învierea mea!
Sunt prins cu totul de grijile omeneşti, puţin îmi pasă de nevoia sufletului meu! Osândesc cu înverşunare cele mai mici greşeli ale aproapelui, fiind eu însumi plin de
120
păcat, orbit de el, prefăcut în stâlp de sare asemenea femeii lui Lot, neînstare de nici o mişcare duhovnicească.
Nu am moştenit pocăinţa, pentru că încă nu îmi văd păcatul meu. Păcatul nu pot să mi-l văd atâta vreme cât mă îndulcesc de păcat şi îmi îngădui gustarea lui fie şi doar cu gândurile şi cu încuviinţarea inimii.
Păcatul poate să şi-l vadă numai acela care cu voinţă hotărâtă s-a desfăcut de orice prietenie cu păcatul, care s-a sculat priveghind şi păzind porţile sale cu sabia scoasă din teacă cu cuvântul lui Dumnezeu, cel care goneşte şi taie cu această sabie păcatul, în orice chip s-ar apropia de el acesta. Celui care săvârşeşte această mare faptă, învrăjbindu-se cu păcatul, smulgând de la el cu sila mintea, inima şi trupul, aceluia Dumnezeu îi dă un mare dar: vederea păcatului său.
Fericit sufletul ce a văzut păcatul încuibat în sine! Fericit sufletul care a văzut în sine căderea protopărinţilor, învechirea vechiului Adam! Această vedere a păcatului său este o vedere duhovnicească, vedere a minţii vindecate de orbire prin Dumnezeiescul Har. Sfânta Biserică de Răsărit ne învaţă să cerem de la Dumnezeu cu post şi cu metanii vederea păcatelor noastre. Fericit sufletul care neîncetat învaţă Legea lui Dumnezeu! în aceasta, el poate să vadă chipul şi frumuseţea Omului Nou; privindu-se în oglinda Acestuia, el poate să-şi vadă şi să-şi îndrepte neajunsurile. Fericit sufletul care şi-a cumpărat ţarina pocăinţei omorându-se pe sine în ce priveşte pornirile păcătoase! în această ţarină el va afla comoara fără preţ a mântuirii.
Dacă ai dobândit ţarina pocăinţei, afundă-te în plânsul de copil înaintea lui Dumnezeu. Dacă poţi să nu ceri
121
nimic de la Dumnezeu, nu cere; încredinţează-te cu lepădare de sine voii Lui.
Să pricepi, să simţi că tu eşti zidire, iar Dumnezeu este Ziditorul. încredinţează-te fără să stai pe gânduri voii Ziditorului, adu-I doar plânsul copilăresc, adu-I o inimă tăcută, gata a urma voii Lui şi a te pecetlui cu voia Lui.
Iar dacă din pricină că eşti necopt nu te poţi afunda în tăcere şi plâns înaintea lui Dumnezeu, adu înaintea Lui o rugăciune smerită, rugăciune pentru iertarea păcatelor şi vindecarea de patimile păcătoase, de aceste cumplite neputinţe duhovniceşti care iau fiinţă din păcatele săvârşite de bună voie şi repetate vreme îndelungată.
Fericit este sufletul care s-a cunoscut pe sine că este în întregime nevrednic de Dumnezeu, care s-a văzut pe sine sărac, ca unul ce este nenorocit şi păcătos! Acesta e pe calea mântuirii, în el nu se află amăgire de sine.
Dimpotrivă, cel care se socoate pe sine pregătit pentru primirea harului, cel care se socoate pe sine vrednic de Dumnezeu, cel ce aşteaptă venirea Lui cea de taină, cel ce spune că este pregătit să-L primească, să-L audă şi să-L vadă pe Domnul, acela se amăgeşte pe sine, acela se linguşeşte pe sine; acela a atins culmea înaltă a trufiei, din care se cade în prăpastia cea întunecată a pierzaniei1. Acolo cad toţi cei ce s-au mândrit înaintea lui Dumnezeu, cei ce cutează fără de ruşine să se socoată vrednici de Dumnezeu, şi din această stare de părere de sine şi amăgire de sine grăiesc lui Dumnezeu: „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă”.
Auzit-a prorocul cel tânăr, Samuil, pe Domnul care îl chema şi, nesocotindu-se pe sine vrednic de împreună-vorbirea
1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul LV.
122
cu Domnul, s-a înfăţişat înaintea bătrânului său îndrumător, cerând povaţă de la el cum să se poarte. Auzit-a Samuil a doua oară acelaşi glas care îl chema şi iarăşi s-a înfăţişat îndrumătorului. îndrumătorul a înţeles că glasul Celui care chema era glasul lui Dumnezeu: i-a poruncit tânărului ca atunci când va auzi aceeaşi chemare, să răspundă Celui Care grăia: Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă! (1 împ. III).
Acelaşi lucru îndrăzneşte să-l spună visătorul trufaş şi robit de patima desfătării fără a fi chemat de nimeni, îmbătat de părerea cea din slava deaşrtă, care alcătuieşte în sine glasuri şi mângâieri, măgulindu-şi prin ele inima sa trufaşă, amăgindu-se prin ele pe sine dimpreună cu următorii săi cei lesne încrezători1.
1 „Urmarea lui Hristos”, ed. Moscova, 1834, cartea 3, cap. 2. în locul arătat de noi din cartea scriitorului apusean, înfierbântarea, părerea de sine şi amăgirea de sine apar în culori atât de vii şi de aprinse, că nu ne pare de prisos a înfăţişa cititorului însuşi textul cu pricina: „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă. Eu sunt robul Tău! Dă-mi pricepere ca să cunosc învăţăturile Tale. Pleacă inima mea spre cuvintele gurii Tale şi să se pogoare ca roua cuvântul Tău. Oarecând fiii lui Israil ziceau către Moisi: Vorbeşte-ne şi te vom asculta; să nu ne vorbească Dumnezeu, ca nu cumva să murim. Nu astfel, Doamne, nu astfel mă rog eu! Ci mai vârtos, împreună cu Prorocul Samuil cu smerenie şi cu râvnă mă rog: Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă. Nu Moise să-mi vorbească şi nici altul dintre proroci: ci dimpotrivă, vorbeşte-mi Tu, Doamne Dumnezeul meu, Cela Ce dăruieşti insuflare şi luminare tuturor prorocilor. Tu singur, fără ei, mă poţi învăţa în chip desăvârşit; iar aceştia, fără Tine, nu pot nimic. Cuvintele lor pot răsuna, dar nu împărtăşesc Duhul! Ei vorbesc frumos, dar când Tu taci, ei nu înflăcărează inima! Ei înfăţişează litera, dar Tu descoperi înţelesul! Ei grăiesc tainele, dar Tu dezvălui cuprinsul lor! Ei vestesc poruncile Tale, însă Tu dai putere spre plinirea lor! Ei arată calea, însă Tu dai puterea de a merge pe ea! Ei lucrează doar din afară, dar Tu povăţuieşti şi luminezi inimile! Ei udă numai pe deasupra, însă Tu dai puterea de rodire! Ei cheamă prin cuvinte, dar Tu dai auzului pricepere! Drept aceea, nu Moisi să-mi vorbească, ci Tu, Doamne Dumnezeul Meu, Adevărul Cel Veşnic, ca nu cumva să mor şi să rămân fără de roadă, dacă voi fi învăţat doar din afară, iar înlăuntru nu voi fi înflăcărat, ca nu cumva să-mi fie mie spre osândire cuvântul auzit, dar neîmplinit, cunoscut, dar neîmbrăţişat cu dragoste, crezut, dar nepăzit. Aşadar, vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă: Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. Cutezanţa acestui trufaş şi a acestei deşarte cuvântări insuflă groază şi adâncă tristeţe sufletului crescut în învăţătura Bisericii Ortodoxe. Aici pocăinţa este îndepărtată! Aici este îndepărtată străpungerea duhului! Aici este o năzuinţă hotărâtă spre cea mai apropiată şi mai strânsă unire cu Dumnezeu! Aceasta este, îndeobşte, dispoziţia sufletească a scriitorilor ascetici apuseni. Unul dintre aceştia, dându-şi pe faţă greşita înţelegere a vredniciei Maicii lui Dumnezeu, îşi încheie discursul exaltat în următorul chip: „Ei bine! Să ne aruncăm în braţele Maicii Domnului!”. Această dispoziţie este potrivnică celei pe care o insuflă Biserica de Răsărit fiilor săi! „De n-am avea pe sfinţii Tăi rugători”, vorbeşte într-una din cântările sale, „şi bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni, Mântuitorule, a te lăuda pe Tine, pre carele Te slavoslovesc neîncetat îngerii?” (Tropar de la Pavecerniţa Mare). în altă cântare, ea spune: „Către Născătoarea de Dumnezeu acum cu osârdie să alergăm noi, păcătoşii şi smeriţii, şi să cădem cu pocăinţă, strigând dintru adâncul sufletului: Stăpână, ajută-ne, milostivindu-Te spre noi, sârguieşte că pierim de mulţimea păcatelor, nu întoarce pre robii Tăi deşerţi, că pe Tine singură nădejde Te-am câştigat” (Paraclisul Maicii Domnului). Starea de amăgire de sine şi înşelare diavolească este de neînţeles pentru cei care nu au fost deprinşi cu nevoinţa duhovnicească potrivit cu predania Bisericii Ortodoxe: ei socotesc această stare nenorocită ca fiind cât se poate de potrivită şi plină de har. Cel ce s-a ostenit să traducă „Urmarea lui Hristos” din limba latină în limba rusă, a adăugat la sfârşitul cărţii poveţele sale către cititor. Arătând în capitolul al 2-lea al celei de-a treia cărţi acest tablou al amăgirii de sine şi părerii de sine, el îl sfătuieşte pe acesta ca înaintea fiecărei dăţi când citeşte cu evlavie din carte, să se aducă pe sine în starea înfăţişată în acel capitol. Este vădit că printr-o asemenea stare, omului i se dă libertatea de a tâlcui Sfânta Scriptură după bunul său plac, înlăturându-se datoria de a urma tâlcuirii făcute de către Sfinţii Părinţi şi primite de către Biserică. Aceasta e o dogmă a protestantismului.
123
Fiule al Bisericii de Răsărit, cea Una Sfântă şi Adevărată! în lupta ta cea nevăzută călăuzeşte-te după poveţele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii tale: ei poruncesc ca înainte de a te fi înnoit prin lucrarea vădită a Sfântului Duh să te fereşti de orice vedenie, de orice glas din afara
124
sau dinlăuntrul tău ca de o pricină vădită pentru amăgirea de sine1.
Păzeşte-ţi mintea lipsită de închipuiri; goneşte toate visările şi părerile care se apropie de ea, prin care căderea a măsluit adevărul. îmbrăcat în pocăinţă, stai cu frică şi evlavie înaintea Marelui Dumnezeu, Care poate să curăţească păcatele tale şi să te înnoiască prin Preasfântul Său Duh. Venind, Duhul te va povăţui la tot adevărul (In. XVI, 13).
Simţirea plânsului şi a pocăinţei este singurul lucru de trebuinţă sufletului care se apropie de Domnul cu hotărârea de a primi de la El iertarea greşelilor sale. Aceasta este partea cea bună! Dacă ai ales-o, să nu se ia de la tine! Nu schimba această comoară pe simţiri deşarte, mincinoase, silite, părute harice; nu te pierde pe tine însuţi linguşindu-te.
„Dacă vreunii dintre Părinţi”, spune Preacuviosul Isaac Sirul, „au scris despre faptul că este o curăţie a sufletului, că este o sănătate a lui, că este despătimire, că este vedere duhovnicească: să ştii că ei nu au scris despre acestea ca noi să le căutăm mai înainte de vreme şi cu aşteptare. Se spune în Scriptură: împărăţia Cerurilor nu va veni la arătare (Luc. XVII, 20). Cei în care trăieşte aşteptarea, au dobândit trufie şi cădere... Căutarea cu aşteptare a înaltelor daruri dumnezeieşti nu este primită de către Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn al iubirii pentru Dumnezeu; aceasta e o boală a sufletului”2.
1 Preacuviosul Grigorie Sinaitul, „Despre înşelare şi celelalte”; Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopoulos, cap. 73.
2 Isaac, Cuvântul 55.
125
Toţi sfinţii se socoteau pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu: prin aceasta şi-au arătat vrednicia lor, care stă în smerenie1.
Toţi cei suferinzi de amăgirea de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu: prin aceasta şi-au dat pe faţă trufia şi înşelarea drăcească de care era cuprins sufletul lor. Unii dintre ei i-au primit pe demonii ce li se înfăţişau în chip de îngeri şi au urmat acestora; altora li s-au arătat demonii în chipul lor adevărat, prefăcându-se biruiţi de rugăciunea lor, şi prin aceasta i-au adus la cugetare semeaţă; alţii şi-au stârnit închipuirea, şi-au înfierbântat sângele, au dat naştere în sine unor mişcări ale nervilor, au luat aceasta drept desfătare harică şi au căzut în amăgire de sine, în desăvârşită întunecare, s-au adăugat prin duhul lor la ceata duhurilor căzute.
Dacă simţi nevoia să vorbeşti cu tine însuţi, adu-ţi nu linguşire, ci defăimare de sine. în starea noastră de cădere ne sunt folositoare doctoriile amare. Cei ce se linguşesc pe sine şi-au primit deja plata lor aici pe pământ şi această plată este amăgirea de sine, lauda şi iubirea lumii celei potrivnice lui Dumnezeu: ei n-au ce aştepta în veşnicie, afară de osândă.
Păcatul meu înaintea mea este pururea (Ps. 50, 5), spune despre sine Sfântul David, care necontenit îşi cerceta păcatul. Fărădelegea mea eu o voi vestişi mă voi griji pentru păcatul meu (Ps. XXXVII, 19). Sfântul David se îndeletnicea cu osândirea de sine, cu vădirea păcatului său, chiar şi atunci când păcatul fusese deja iertat şi darul Sfântului Duh îi fusese deja întors. Mai mult: el şi-a dat păcatul în vileag, şi l-a mărturisit în auzul lumii întregi (Ps. 1).
1 Isaac, Cuvântul 36.
126
Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit, şi mai cu seamă pustnicii, atunci când atingeau înălţimile nevoinţelor duhovniceşti, toate aceste nevoinţe se împreunau în ei în pocăinţă. Pocăinţa le cuprindea întreaga viaţă, întreaga lucrare: ea era urmarea vederii propriilor păcate.
L-au întrebat pe oarecare dintre Părinţii cei mari: în ce stă lucrarea monahului însingurat? El a răspuns: „Sufletul tău stă omorât înaintea privirilor tale, şi tu mai întrebi care trebuie să fie lucrarea ta?”1. Plânsul este adevărata lucrare a adevăratului nevoitor al lui Hristos; plânsul este lucrarea acestuia de când a pornit la nevoinţă şi până la săvârşirea ei.
Vederea păcatului nostru şi pocăinţa pe care o naşte aceasta sunt lucrări care nu au sfârşit pe pământ; vederea păcatului nostru stârneşte pocăinţa; prin pocăinţă se dobândeşte curăţirea; ochiul minţii, curăţindu-se treptat, începe să vadă în întreaga fire omenească neajunsuri şi vătămări pe care nu le băga nicicum de seamă mai înainte.
Doamne! Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă cu desăvârşire de luarea-aminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest chip, buni. Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să îşi unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei poruncite şi gătite nouă de către Tine. Dă-ne nouă, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, să o albim iarăşi: ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor. Dă-ne să vedem în lumina harului Tău
1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 21.
127
neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înăbuşind în inimă mişcările duhovniceşti, aducând în ea mişcările sângelui şi trupului care sunt potrivnice mpărăţiei lui Dumnezeu. Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre. Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoşeniei sale neluate în seamă şi neînţelese, şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei deşarte care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese. Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine, şi dă-ne nouă să ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-şi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se socot drepţi, ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiţi şi Mântuitorul celor pierduţi. Amin.
Despre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om
Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră (Fac. I, 26), a ţinut sfat de taină în Sine însuşi şi cu Sine însuşi Dumnezeul-Treime, înainte de facerea omului.
Omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu, Cel Neajuns întru mărirea Sa, Dumnezeu, Cel mai presus de orice chip, S-a închipuit în om s-a închipuit cu limpezime şi slavă. Aşa se închipuie soarele în smerita picătură de apă. Fiinţa omului, puterea lui cea mai înaltă, prin care se deosebeşte de toate vietăţile pământeşti, prin care este deopotrivă cu îngerii, adică duhul lui, este chipul fiinţei lui Dumnezeu; însuşirile duhului omenesc sunt, în starea lor de neprihănire, asemănare a însuşirilor lui Dumnezeu, Care, însemnând asupra omului, cu dreapta cea atotputernică, asemănarea Sa, rămâne mai presus de orişice asemănare şi asemuire.
Ce fiinţă minunată, plină de multfelurite vrednicii, de multfelurită frumuseţe, este, dar, omul?! Pentru el a zidit Ziditorul toată natura cea văzută; ea are ca menire, în întregimea ei, să-i slujească; ea e, în întregimea ei, minunata lui lume înconjurătoare.
129
Atunci când Ziditorul a adus la fiinţă din nimic toate celelalte zidiri, s-a mulţumit să rostească porunca Sa cea atotputernică — însă atunci când a voit a împlini lucrarea zidirii lumii prin facerea celei mai alese, celei mai desăvârşite zidiri, El Se sfătuieşte mai înainte de a zidi. Uriaşa materie, zidită înaintea omului în necuprinsa şi nenumărata ei felurime, era — o spunem cu tărie, fiindcă suntem încredinţaţi că avem dreptate — o zidire pregătitoare. Aşa îşi orânduieşte şi împodobeşte împăratul pământesc o minunată cămară pentru a-şi pune chipul zugrăvit în ea.
împăratul împăraţilor şi Dumnezeul Dumnezeilor pregăteşte toată natura cea văzută, cu toată podoaba ei, cu toate uimitoarele măreţii pe care le vedem. Apoi, în această cămară aşază, ca pe o pricină ultimă a toate, chipul Său. După săvârşirea zidirii lumii, înainte de zidirea omului, Dumnezeu priveşte cele făcute de Dânsul şi le află mulţumitoare: a văzut Dumnezeu că sunt bune (Fac. I, 25). După facerea omului, Dumnezeu priveşte iar tot ce a făcut, şi de acum află zidirea Sa aleasă, deplină, desăvârşită: şi a văzut Dumnezeu toate câte a făcut, şi iată erau bune foarte (Fac. I, 31).
Omule! Pricepe vrednicia ta! Priveşte poienile şi ţarinile, râurile întinse, mările nesfârşite, munţii înalţi, pomii cei preafrumoşi, toate fiarele şi dobitoacele pământului, toate fiarele şi peştii care umblă în întinderile apelor priveşte stelele, luna, soarele, cerul: toate acestea sunt pentru tine, totul a fost menit să îţi slujească.
Afară de lumea pe care o vedem, mai este şi lumea cea nevăzută cu ochii trupeşti, neasemuit mai minunată ca cea văzută. Şi lumea nevăzută este pentru om.
130
Cum a cinstit Domnul chipul Său! Ce rost înalt i-a menit! Lumea văzută e doar pridvorul pregătitor al unui locaş neasemuit mai măreţ şi mai larg. Aici, ca într-un pridvor, chipul lui Dumnezeu este dator a se împodobi cu ultimele trăsături şi culori, pentru a căpăta cea mai desăvârşită asemănare cu Originalul său Cel Atotsfânt şi Atotdesăvârşit, ca întru frumuseţea şi minunăţia acestei asemănări să intre în acea cămară unde Originalul petrece în chip de nepătruns, mărginindu-şi, parcă, nemărginirea Sa spre a Se arăta iubitelor Sale făpturi înţelegătoare.
Chipul Treimii-Dumnezeu este treimea-om. Cele trei feţe în treimea-om sunt cele trei puteri ale duhului său, prin care se arată fiinţarea duhului. Gândurile noastre şi simţirile cele duhovniceşti arată fiinţarea minţii, care, vădindu-se cu limpezime, rămâne totodată cu totul nevăzută şi neurmată.
În Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi este numit „duh” fie sufletul îndeobşte, fie o putere aparte a sufletului. Părinţii numesc această putere a sufletului putere cuvântătoare. Ei o împart în trei părţi: minte, gând sau cuvânt, şi duh. Ei numesc „minte” însuşi izvorul, însuşi temeiul atât al gândurilor cât şi al simţirilor duhovniceşti. „Duh”, în înţeles restrâns, se numeşte puterea de a simţi duhovniceşte. în scrierile Părinţilor, puterea cuvântătoare sau duhul este numit nu arareori „minte”; nu rareori sunt numite „minţi” duhurile zidite. întregul primeşte nume de la partea sa de căpetenie, însăşi fiinţa sufletului nostru este chipul lui Dumnezeu. Sufletul rămâne chip şi după căderea în păcat! Şi sufletul păcătos aruncat în flăcările iadului, chiar în flăcările
131
iadului, rămâne chip al lui Dumnezeu! Aşa învaţă Sfinţii Părinţi1.
Cântă Sfânta Biserică în cântările sale: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port ranele păcatelor”2.
Mintea noastră e chipul Tatălui; cuvântul nostru (cuvântul nerostit obişnuim a-l numi „gând”) e chipul Fiului; duhul nostru e chipul Sfântului Duh. Precum în Treimea-Dumnezeu cele Trei Feţe alcătuiesc, în chip neamestecat şi nedespărţit, o singură Fiinţă Dumnezeiască, aşa şi în treimea-om cele trei feţe alcătuiesc o singură fiinţă, neamestecându-se între ele, necontopindu-se într-o singură faţă, neîmpărţindu-se în trei fiinţe.
Mintea noastră a născut şi naşte neîncetat gândul; gândul, născându-se, nu încetează a se naşte iar, şi totodată rămâne născut, ascuns în minte. Mintea nu poate fiinţa fără gând, nici gândul fără minte. Temeiul uneia este, neabătut, şi temeiul celuilalt; fiinţarea minţii este, neabătut, şi fiinţare a gândului. întocmai la fel duhul iese din minte şi împreună-lucrează cu gândul. Tocmai de aceea orice gând îşi are duhul său, orice fel de a gândi îşi are duhul său aparte, orice carte are duhul său propriu. Nu poate gândul să fiinţeze fără duh; fiinţarea unuia e însoţită, neabătut, şi de fiinţarea celuilalt. în fiinţarea unuia şi a celuilalt se arată fiinţarea minţii.
Ce este duhul omului? Suma simţirilor inimii, proprii sufletului cuvântător şi fără moarte, străine sufletelor de dobitoace şi de fiare.
Inima omului se deosebeşte de inima animalelor prin duhul său. Inimile animalelor au simţiri care atârnă de
1 Sfântul Dimitrie al Rostovului, Letopiseţul.
2 Evloghitariile morţilor; glas 5.
132
sânge şi de nervi, nu au simţire duhovnicească această trăsătură a chipului lui Dumnezeu, care nu aparţine decât omului.
Puterea morală a omului este duhul lui.
Mintea, cuvântul şi duhul nostru sunt, prin faptul că au venit la fiinţă în acelaşi timp şi prin legăturile dintre ele, sunt chip al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Celor împreună Veşnici, împreună Fără de început, de aceeaşi cinste şi de aceeaşi fire.
Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl, vesteşte Fiul: Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este întru Mine (In. XIV, 9, 10). Acelaşi lucru se poate spune despre mintea omenească şi gândul ei: mintea, nevăzută în sine, se vădeşte în gând; cel ce a făcut cunoştinţă cu gândul a făcut cunoştinţă şi cu mintea ce a născut gândul cu pricina.
Domnul a numit pe Duhul Sfânt Putere de sus (Lc.
XXIV, 49), Duh al Adevărului (In. XIV, 17); Adevărul e Fiul. Însuşirea de a fi putere o are şi duhul omenesc;
el este şi duhul gândurilor omului, fie ele adevărate sau mincinoase. El se vădeşte şi în mişcările tainice ale inimii, şi în felul de a gândi, şi în toate faptele omului. Prin duhul omului se vădesc şi mintea lui, şi felul de a gândi; duhul fiecărei fapte vădeşte gândul ce a călăuzit pe om când a făcut fapta cu pricina. Domnul Cel Milostiv a înfrumuseţat chipul Său şi cu asemănarea Sa. Chipul lui Dumnezeu e însăşi firea sufletului; asemănarea sunt însuşirile sufleteşti. Chipul cel nou-zidit al lui Dumnezeu omul — era, asemenea lui Dumnezeu, nesfârşit, preaînţelept, bun, curat, nestricăcios, sfânt, străin de toată patima păcătoasă, de toată gândirea şi simţirea păcătoasă.
133
Un artist iscusit începe prin a schiţa forma, trăsăturile feţei al cărei portret îl face. După ce a redat întocmai aceste trăsături, el dă feţei şi chiar hainei culorile originalului şi astfel desăvârşeşte asemănarea. Dumnezeu, după ce a zidit chipul Său, l-a împodobit cu asemănarea Sa: este propriu pentru chipul lui Dumnezeu să semene întru totul cu El. Altminteri, chipul ar fi nesatisfăcător, nevrednic de Dumnezeu, nu şi-ar împlini menirea, nu ar fi pe potriva ei.
Vai! Vai! Plângeţi, ceruri! Plângi, soare, plângeţi, toţi luminătorii cereşti, plângi, pământule, plângeţi, toate făpturile cereşti şi pământeşti! Plângi, fire, toată! Plângeţi, sfinţi îngeri! Tânguiţi-vă cu amar nemângâiat! înveşmântaţi-vă, ca într-o haină, în tristeţe adâncă! s-a săvârşit nenorocirea, nenorocirea pe de-a-ntregul vrednică a se chema nenorocire: chipul lui Dumnezeu a căzut.
Cinstit de Dumnezeu cu voie de sine stăpânitoare ca una din cele mai strălucitoare flori ale asemănării cu Dânsul, amăgit de îngerul deja căzut, el s-a făcut părtaş la gândul şi duhul cel întunecat al tatălui minciunii şi a toată răutatea. Această împărtăşire a pecetluit-o prin faptă: despărţirea de voia lui Dumnezeu. Prin aceasta a gonit de la sine Duhul lui Dumnezeu, a schimonosit asemănarea cu Dumnezeu, a făcut de nici o treabă însuşi chipul. în chip grăitor şi foarte nimerit a zugrăvit Eclesiastul nenorocirea căderii: Ce este strâmb nu se va putea îndrepta, şi ce lipseşte nu se va putea număra (Ecles. I, 15).
Stricarea chipului şi asemănării o poate vedea lesne oricine în sine însuşi. Frumuseţea asemănării, care este alcătuită din suma tuturor virtuţilor, este spurcată de
134
patimi întunecate şi puturoase. Trăsăturile chipului nu mai sunt drepte, nu mai au armonie: gândul şi duhul se luptă între ele, ies din ascultarea faţă de minte, se scoală împotriva ei. Mintea însăşi este pururea în nedumerire, în grozavă întunecare, ce îi ascunde pe Dumnezeu şi calea sfântă, nerătăcită către Dumnezeu.
Un chin cumplit însoţeşte stricarea chipului şi asemănării lui Dumnezeu. Dacă omul se va privi pe sine cu luare-aminte, întru însingurare, de-a lungul unui însemnat răstimp, se va încredinţa că acest chin lucrează neîncetat se descoperă şi se ascunde, după cum îl acoperă mai mult sau mai puţin împrăştierea.
Omule! împrăştierile tale, distracţiile tale dau în vileag chinul ce trăieşte în tine. Tu cauţi să-l îneci în plăceri gălăgioase şi distracţie necontenită. Nefericitule! îndată ce vine pentru tine o clipă de trezie, te încredinţezi iarăşi că chinul pe care te sileai să îl nimiceşti prin distracţie e viu în tine. Distracţia este pentru el hrană, mijloc de întărire: după ce s-a odihnit la umbra distracţiei, chinul se trezeşte cu puteri noi. El e o mărturie care trăieşte chiar în om, care mărturiseşte căderea lui.
Cu pecetea, cu mărturia căderii este pecetluit trupul omului. Chiar de la naşterea lui este întru vrajbă, întru luptă cu tot ce îl înconjoară, şi cu însuşi sufletul care trăieşte în el. împotriva lui se scoală toate stihiile; în fine, sleit de luptele dinlăuntru şi dinafară, doborât de boli, împovărat de bătrâneţe, el cade sub coasa morţii, măcar că a fost zidit nemuritor se destramă în praf.
Şi iarăşi se arată măreţia chipului lui Dumnezeu! Ea se arată chiar în căderea lui, în mijlocul prin care el a fost scos din cădere.
135
Dumnezeu, printr-una din Feţele1 Sale, a luat asupră-Şi chipul Său; prin Sine l-a scos din cădere, l-a readus în slava dintâi; l-a ridicat la slavă neasemănat mai mare decât cea dată lui la zidire.
Drept este Domnul întru mila Sa. Răscumpărând chipul Său, El l-a mărit mai mult decât atunci când l-a zidit: omul nu a ales singur căderea, aşa cum a ales-o îngerul căzut, a fost tras în cădere de zavistia acestuia, a fost amăgit de răutatea lui, ce se ascunde sub obrăzarul binelui.
Toate Feţele Treimii-Dumnezeu iau parte la lucrarea înomenirii, fiecare cu însuşirea Sa aparte. Tatăl rămâne născător şi născând, Fiul Se naşte, Duhul Sfânt lucrează. Şi aici se vede, iarăşi, cât de bine e răsfrânt Dumnezeu în chipul Său omul. Fiul primeşte omenitatea; prin El, toată Treimea-Dumnezeu intră în împărtăşire cu omul. Gândul nostru, ca să aibă împărtăşire cu oamenii, se înveşmântează în sunete: nematerială fiind, se împreunează cu ceea ce e material; prin mijlocirea lui intră în împărtăşire duhul, se vădeşte mintea.
Fiul cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul lui Dumnezeu — S-a înomenit. Mintea noastră a fost îndreptată, curăţită prin Adevăr; duhul nostru s-a făcut în stare de împărtăşirea cu Sfântul Duh. Prin Sfântul Duh e înviat duhul nostru cel omorât cu moartea veşnică.
Atunci intră mintea întru cunoaşterea şi vederea Tatălui. Treimea-om e vindecată de Treimea-Dumnezeu: prin Cuvântul este vindecat gândul, e strămutat din tărâmul minciunii, din tărâmul amăgirii de sine, în tărâmul Adevărului; prin Duhul Sfânt este înviat duhul,
1 Vechiul termen duhovnicesc pentru „Persoane” (n. tr.).
136
e strămutat din simţirile trupeşti şi sufleteşti în simţiri duhovniceşti; minţii i se arată Tatăl şi mintea se face minte dumnezeiască. Mintea lui Hristos avem (1 Cor. II, 16), spune Apostolul. înainte de venirea Sfântului Duh, omul, fiind mort cu duhul, cerea: Doamne, aratâ-ne nouă pe Tatăl (In. XIV, 8). După primirea Duhului înfierii, simţind starea sa de fiu, înviind cu duhul pentru Dumnezeu şi mântuire în urma lucrării Sfântului Duh, el vorbeşte Tatălui ca unui cunoscut, ca unui Părinte: Avva Părinte! (Rom. VIII, 15, 16).
în scăldătoarea botezului e refăcut chipul căzut, omul se naşte în viaţa veşnică prin apă şi prin duh. De acum înainte, Duhul, Care S-a depărtat de om după căderea lui, începe să fie alături de el în vremea vieţii lui pământeşti, tămăduind prin pocăinţă vătămările aduse omului de păcătuirea după botez şi în acest chip făcându-i cu putinţă mântuirea, prin mijlocirea pocăinţei, până la ultima suflare. Frumuseţea asemănării este refăcută, ca şi chipul, de către Duhul la botez. Ea se dezvoltă, se desăvârşeşte prin împlinirea poruncilor evanghelice. Modelul acestei frumuseţi, deplinătatea acestei frumuseţi este Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos.
Următori fiţi mie, precum şi eu lui Hristos (1 Cor. XI, 1), vesteşte Apostolul, chemând pe credincioşi la refacerea şi desăvârşirea în ei a dumnezeieştii asemănări, arătând spre Modelul Cel Prea Sfinţit al desăvârşirii noilor oameni, celor rezidiţi, înnoiţi prin răscumpărare. Îmbrăcaţi-vă întru Domnul nostru Iisus Hristos (Rom. XIII, 14).
Dumnezeul-Treime, răscumpărând chipul Său omul, a dat în asemenea măsură putinţa sporirii în ce priveşte lucrarea de desăvârşire a asemănării, că asemănarea
137
devine unire a chipului cu Chipul Dintâi, a sărmanei făpturi cu Atotdesăvârşitul ei Făcător. Minunat este chipul lui Dumnezeu, acest chip din care luminează, lucrează Dumnezeu! Umbra Apostolului Petru săvârşea vindecări! Cel ce a minţit înaintea lui a căzut mort fără de veste, ca şi cum ar fi minţit înaintea lui Dumnezeu! Ştergarele şi legăturile de cap ale Apostolului Pavel săvârşeau semne! Oasele Prorocului Elisei au înviat un mort, al cărui trup nebăgarea de seamă a celor ce săvârşiseră îngroparea a îngăduit să se atingă de oasele purtătorului de Duh care de mult se odihneau în acel mormânt! Cea mai de îndeaproape asemănare este primită şi, după primire, este păstrată prin petrecerea întru poruncile evanghelice. Rămâneţi întru Mine, porunceşte Mântuitorul ucenicilor Săi, şi Eu întru voi. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el aduce roadă multă (In. XV, 4, 5).
Cea mai desăvârşită unire se dobândeşte atunci când creştinul, cu conştiinţă curată, curăţită prin îndepărtarea de tot păcatul, prin plinirea întocmai a poruncilor evanghelice, se împărtăşeşte cu Preasfântul Trup al lui Hristos şi Preasfântul Lui Sânge, iar în acelaşi timp cu Dumnezeirea Lui cea unită cu ele. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (In. VI, 56).
Chip înţelegător al lui Dumnezeu! Ia seama cărei slave, cărei desăvârşiri, cărei măriri ai fost chemat, ai fost menit de Dumnezeu! înţelepciunea cea neurmată a Făcătorului ţi-a lăsat libertatea de a face din tine însuţi ceea ce vrei. Chip înţelegător al lui Dumnezeu! Nu cumva nu voieşti a rămâne chip vrednic al lui Dumnezeu, nu
138
cumva vrei să te schimonoseşti, să nimiceşti asemănarea cu Dumnezeu, să te prefaci în chip al diavolului, să te cobori la vrednicia necuvântătoarelor?
Nu la întâmplare a revărsat Dumnezeu bunătăţile Sale, nu în zadar a săvârşit minunata facere a lumii, nu degeaba a cinstit zidirea chipului Său sfătuindu-Se mai înainte întru Sine, nu în deşert l-a răscumpărat când a căzut! Pentru toate darurile Sale, El cere socoteală. El va judeca felul în care au fost întrebuinţate îndurările Lui, felul în care a fost preţuită înomenirea Lui, felul în care a fost preţuit sângele Lui ce pentru noi a fost vărsat atunci când am fost răscumpăraţi. Vai, vai făpturilor care au fost nepăsătoare faţă de binefacerile lui Dumnezeu, ale Ziditorului — Răscumpărătorului! Focul cel veşnic, adâncul cel de foc, cel aprins de demult, cel nestins, cel gătit diavolului şi îngerilor lui, acela aşteaptă chipurile lui Dumnezeu ce s-au schimonosit, ce s-au făcut de nici o treabă. Acolo ele vor arde veşnic, fără de a se mistui vreodată!
Fraţilor! Cât mai călătorim pe pământ, cât mai suntem în pridvorul veşniciei în această lume văzută să ne străduim a îndrepta trăsăturile chipului lui Dumnezeu, celui întipărit de Dumnezeu în sufletele noastre, să dăm culorilor asemănării frumuseţe, viaţă, prospeţime — şi Dumnezeu, la cercarea cea înfricoşată, ne va cunoaşte că suntem buni să intrăm în veşnica, fericita Lui cămară, în ziua Lui cea veşnică, în veşnica Lui prăznuire şi sărbătoare. Cei puţini la suflet, să prindem inimă! Cei leneşi, să ne urnim! Un om la fel ca noi, care la început, în întunecarea sa, prigonea Biserica, fost potrivnic, vrăjmaş al lui Dumnezeu, până-ntr-atât a îndreptat în sine,
139
după întoarcerea sa la credinţă, chipul dumnezeiesc cel dat de Dumnezeu, până-ntr-atât a desăvârşit asemănarea cu Dânsul, că vesteşte despre sine cu îndrăznire: Viez de acum nu eu, ci Hristos viază în mine (Gal. II, 20).
Nimeni să nu se îndoiască de adevărul acestui glas! Acest glas a fost aşa preaplin de atotsfântul Adevăr, atât de mult împreună-lucra cu el Duhul Sfânt, că la glasul lui Pavel înviau morţi, demoni ieşeau din oamenii chinuiţi de ei, tăceau oracolele drăceşti, vrăjmaşii Luminii lui Dumnezeu rămâneau lipsiţi de lumina ochilor, păgânii se lepădau de idolii lor, cunoşteau pe Hristos — Adevăratul Dumnezeu, şi se închinau Lui. Amin.
Cugetare legată cu precădere de viaţa monahală
Cuvântul lui Dumnezeu e o diată: celor ce îl primesc, le aduce moştenirea mântuirii şi fericirii.
Dragostea se naşte din curăţia inimii, conştiinţa fără pată şi credinţa nefăţarnică (1 Tim. I, 5).
Lucrează virtuţile acestea, păzind luarea-aminte la sine şi tăcerea ca să ajungi la dragoste, care e culmea şi suma desăvârşirii creştine!
Curăţia inimii este stricată prin primirea gândurilor păcătoase şi mai ales a celor de curvie; neprihănirea conştiinţei prin păcatele cele cu voia; credinţa slăbeşte prin nădăjduirea în mintea proprie, prin făţărnicie şi iubire de sine.
Cel ce voieşte să cugete despre adevăr fără să aibă luminare de sus nu face decât să se dedea la împreună-vorbiri şi certuri deşarte, să se abată de la calea care duce la dragoste (1 Tim. I, 6-7). Din cugetarea la adevăr făcută înainte de vreme, în lucruri mai presus de ştiinţa cugetătorului, cu slavă deşartă, s-au născut eresurile, rătăcirile şi hulele împotriva lui Dumnezeu.
Statornicia în mărturisirea ortodoxă a dogmelor de credinţă este hrănită şi păzită prin faptele credinţei şi neprihănirea
141
conştiinţei. Cei ce nu au drept călăuză credinţa în faptele lor şi strică neprihănirea conştiinţei prin abaterea de bună voie în păcat nu vor putea păzi cuvenita curăţie şi dreptate, ştiinţa despre dogme pe care o au: această ştiinţă, fiind ştiinţă despre Dumnezeu, cere neapărat curăţie a minţii, care e proprie numai celor cu obiceiuri bune şi cu întreagă înţelepciune (1 Tim. I, 19).
Unul e Dumnezeu şi Unul este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos (1 Tim. II, 5). Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu fără acest Mijlocitor. Cel ce leapădă pe Mijlocitor leapădă şi pe Dumnezeu. Cel ce tăgăduieşte pe Fiul nici pe Tatăl nu-L are. Cel ce nu crede în Fiul nu va vedea viaţă, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el (1 In. II, 23; In. III, 36). Înţelegerea duhovnicească stă în cunoaşterea Adevărului prin credinţă. Mai întâi este dobândită cunoştinţa credinţei; credinţa, împropriindu-se creştinului, preschimbă înţelegerea lui descoperindu-i Adevărul, care este Hristos.
Cei care au atins vârsta bărbăţiei întru Hristos primesc rugăciunea neîncetată, pe care o săvârşesc în taina cămării sufletului în tot locul şi în toată vremea. Creştinul primeşte rugăciunea neîncetată atunci când voia lui şi lucrarea lui, care atârnă de voie, vor fi înghiţite de înţelegerea, dorirea şi plinirea voii lui Dumnezeu. Prin aceasta se sălăşluieşte în inimă credinţa vie, simplitatea evanghelică, pacea lui Dumnezeu cea străină de toată tulburarea.
Un astfel de prunc înţelegător vede necontenit neputinţa sa, crede necontenit, însetează şi flămânzeşte necontenit de dreptatea lui Dumnezeu, şi ca atare se roagă neîncetat (1 Tim. II, 8).
142
Virtuţile deosebit de trebuincioase isihastului sunt: blânda supunere faţă de Dumnezeu, aplecarea spre tăcere, depărtarea de împreună-vorbiri, chiar şi de cele altminteri folositoare, dar care înstrăinează de împreună-vorbirea cu Dumnezeu şi strică liniştirea (isihia) inimii. Isihastul poate fi, mai ales la începutul nevoinţei sale, atras de întipăririle dinafară. El luptă împotriva acestei neputinţe rămânând cu răbdare în chilie, fugind de întâlnirile cu cei cunoscuţi şi de toate felurile împrăştierii (1 Tim. II, 11-12).
Monahului tuns de curând nu se cuvine să i se încredinţeze răspunderi de însemnătate, fiindcă el poate lesne să se trufească şi să fie supus şi altor curse ale diavolului (1 Tim. III, 6-7).
Ştiinţa de taină şi simţirea credinţei se păstrează prin curăţia conştiinţei.
Biserica Dumnezeului Celui Viu e stâlpul şi întărirea adevărului. Drept aceea, Dumnezeu este numit aici „Viu” fiindcă El lucrează. El lucrează în toţi credincioşii prin taine, iar în cei aleşi, pe deasupra, şi prin daruri harice vădite, de multe feluri. Aceasta e dovada tăriei şi neclintirii în adevăr a Bisericii Ortodoxe. Dimpotrivă, Bisericile heterodoxe, măcar că se împodobesc cu numele de „Biserici ale lui Hristos”, măcar că-L recunosc pe Dumnezeu, Acesta este pentru ei nelucrător, ca şi cum ar fi mort (pentru morţi şi cel viu este mort!), ceea ce dovedeşte că ele s-au clătinat, n-au dăinuit întru adevăr.
Mare e taina bunei cinstiri (1 Tim. III, 16)! Dumnezeu S-a arătat în trup; a arătat că este Dumnezeu prin Duhul Său, adică prin învăţătura Sa, care e duh şi viaţă, prin faptele Sale, săvârşite cu degetul lui Dumnezeu,
143
prin dăruirea Duhului Sfânt oamenilor. Îmbrăcându-Se cu trup, El S-a făcut văzut nu numai pentru oameni, ci şi pentru îngeri, pentru care e nevăzut după Dumnezeire1. Păgânii, ce piereau din pricina necunoştinţei de Dumnezeu, au auzit propovăduirea mântuirii. învăţătura despre Dumnezeu este primită nu de înţelepciunea pământească, nu de cugetarea înaltă, nu de erudiţia cuprinzătoare, nu de cele bogate, înalte şi slăvite ale lumii, ci de zălogul cel smerit al inimii — credinţa. Cei care au crezut în Dumnezeu devin ai Lui şi, înălţaţi fiind prin har deasupra a tot ce este vremelnic, dobândesc ştiinţa de taină, cea din cercare, că El S-a înălţat la cer şi va înălţa acolo dimpreună cu Sine pe toţi adevăraţii Săi credincioşi. Cei care nu şi-au întărit şi dezvoltat credinţa cea din auzire prin faptele credinţei sunt lesne amăgiţi de învăţătura minciunii, care ia cu făţărnicie chipul adevărului (1 Tim. IV, 1).
Nevoinţele trupeşti spre puţin suntfolositoare (1 Tim. IV, 8), adică ele pot doar îmblânzi, nu dezrădăcina patimile; iar buna cinstire, care stă în nevăzuta îndeletnicire a minţii şi a inimii, neapărat trebuincioasă fiind credinţa ortodoxă, spre toate e folositoare: numai ea poate face pe om să simtă viaţa veşnică, pe care sfinţii o gustă în parte încă de aici, ca pe o logodnă, şi care se descoperă deplin după despărţirea sufletului de trup. Viaţa veşnică constă în lucrarea cea de multe feluri a harului în suflet, care este simţită după măsura curăţirii de patimi. Acest cuvânt, fiind grăit din cercare duhovnicească, e vrednic de crezare; el este vrednic a fi primit (1 Tim. IV, 9) ca temei de la care creştinul se poate înălţa
1 Preacuviosul Macarie cel Mare, Omilia 4, cap. 9.
144
în zbor la bunătăţile cele negrăite, punând suişuri în inima sa.
Credinţa şi luarea-aminte duc la cunoaşterea crucii lui Hristos, de unde răbdarea cu mărime de suflet a necazurilor, care-i născută şi hrănită de nădejdea în Dumnezeul Cel Viu, adică Lucrător prin mângâierea harică în inima celui ce rabdă întru Hristos (1 Tim. IV, 10).
Atunci când mângâierea harică lucrează acolo unde se află cunoaşterea de taină a lui Hristos şi a purtării Lui de grijă, creştinul nu osândeşte nici pe iudeu, nici pe păgân, nici pe nelegiuitul învederat1, ci arde cu dragoste lină, fără de prihană, către toţi. El contemplă prin curăţia minţii sale că de la venirea lui Hristos încoace vrednicia, preţul, lauda şi mântuirea omului sunt alcătuite de Hristos, nu de virtuţile omeneşti cele după fire. El doreşte neîncetat să fie răstignit, fiindcă auzul lui s-a deschis şi aude glasul lui Hristos, Dumnezeul său, Care grăieşte către dânsul: Cel ce nu ia crucea sa şi nu vine după Mine, nu este Mie vrednic. Cela ce şi-a aflat sufletul său îl va pierde pe el, iar cel ce şi-a pierdut sufletul său pentru Mine îl va afla pe el (Mt. X, 38-39). El socoate paharul necazurilor pahar al mântuirii, mărturie a alegerii, dar al lui Dumnezeu. El nu poate avea ură nici faţă de vrăjmaşi, fiindcă cei ce îi fac necazuri sunt în ochii lui nimic altceva decât unelte ale Proniei Dumnezeieşti2; el le află dezvinovăţire în neştiinţa lor; el îi binecuvântează ca pe nişte unelte ale facerii de bine dumnezeieşti. „Pot, oare”, îşi spune el, „pot, oare, să-i osândesc pe cei care acum cad, înaintea mea, în nelegiuiri vădite, de
1 Preacuviosul Macarie cel Mare, Omilia 8, cap. 6.
2 Preacuviosul Macarie cel Mare, Omilia 37, cap. 2, 4.
145
vreme ce Hristos a răscumpărat deja toate păcatele lor cele trecute, cele de faţă şi cele viitoare, de vreme ce ei au deja îndreptarea şi mântuirea în Hristos, de care nu pot rămâne lipsiţi decât lepădându-l pe Hristos până la sfârşit?”1
Nu trebuie să pricinuim aproapelui nici o sminteală prin purtarea noastră (1 Tim. IV, 12). Drept aceea, păzeşte evlavia cu sufletul şi cu trupul. Fii modest şi simplu în cuvinte şi în mişcările trupului; în viaţa ta casnică fii înfrânat, cu întreagă înţelepciune, fără cutezanţă; cu sufletul fii blând, către toţi iubitor, drept, înţelept, nu îţi îngădui nici o viclenie şi făţăreală; în locul acestora să ai credinţă, ce te va învăţa că lumea şi soarta fiecărui om sunt cârmuite de pronia lui Dumnezeu, nu de tertipurile raţiunii omeneşti, şi că din această pricină trebuie păstrată blânda nevinovăţie creştinească în fapte, în cuvinte şi în gânduri.
„Câtă vreme nu voi veni la tine”, grăieşte harul lui Dumnezeu către nevoitorul Său, „şi, sălăşluindu-mă în tine, nu voi înlocui prin mine toată povaţa cea dinafară, îndeletniceşte-te cu luare-aminte întru citire, rugăciune, ia îndrumare din învăţătura celor sporiţi. Nu-ţi îngădui nici o nepăsare, ci cu statornicie rămâi întru luare-aminte. Atunci va fi vădită sporirea ta treptată; vei dobândi mântuirea şi vei fi de folos pentru aproapele prin cuvântul ziditor şi mântuitor” (1 Tim. IV, 14-16).
1 Dovada de fapt a celor spuse o vedem în cele întâmplate cu Sfântul Mucenic Arrian. Acesta, pe când era închinător la idoli, ca ighemon şi-a împurpurat mâinile cu sângele multor mucenici, după care a crezut în Hristos şi a pecetluit credinţa prin mărturisirea ei solemnă şi cu sângele său. Vezi de asemenea Vieţile Sfinţilor, Pătimirea Sfântului Mucenic Filimon, 14 decembrie, precum şi a sfinţilor mucenici Timotei şi Mavra, 3 mai.
146
Cel ce a simţit cu adevărat sărăcia firii lui Adam, cel ce a cunoscut că ea se află în amară cădere şi pierzare, acela, fireşte, a înţeles totodată şi s-a încredinţat că pentru a se mântui omul are neapărată nevoie de împărtăşirea cu Hristos. Această cunoştinţă este semnul adevăratei văduve. Acesteia i se îngăduie să intre în liniştire ca să petreacă zi şi noapte în rugăciuni şi postiri, ca Hristos să ia chip în el (1 Tim. V, 5). Precum cârmaciul caută spre stele şi după ele îndreptează mergerea corăbiei, aşa şi cel ce se linişteşte este dator să caute neîncetat spre Dumnezeu, să-L vadă cu ochii credinţei şi nădejdii, ca să se păzească întru statornicie şi răbdare. Pe marea liniştirii, unei neobişnuite seninătăţi îi premerg furtuni neobişnuite.
Cel ce se linişteşte, dar se abate spre răsfăţul pântecelui, se dedă somnului fără măsură şi dezmierdării sau, îndeobşte, iubirii de plăceri şi iubirii de sine, arată prin aceasta că este mort cu sufletul, chiar dacă este viu cu trupul (1 Tim. V, 6). Hristos, Viaţa Cea Adevărată, sălăşluieşte doar în cei răstigniţi.
Vârsta văduvei, care e bună pentru liniştire, este hotărnicită la şaizeci de ani (1 Tim. V, 9), prin care se înţelege duhovniceşte măsura mijlocie a sporirii, înfăţişate în Evanghelie prin numerele: treizeci, şaizeci, o sută. La această măsură mijlocie se află cei care, deşi încă sufleteşti, au primit putere de rugăciune spre biruinţă în vremea luptelor, cărora li s-a descoperit taina crucii, care simt în vremea necazurilor venite dinafară o lucrare harică în sufletele lor, lucrare care pentru inimă este lumină şi mângâiere totodată.
Sihastrul, mai înainte de a intra în liniştire, trebuie să aibă mărturie de la faptele bune. Cercetează-te pe tine
147
însuţi, tu, cel care doreşti să intri în limanul — sau, mai bine zis, în marea liniştirii! Ai urmat toată fapta bună nu după firea vechiului Adam, ci potrivit cu însuşirile Celui Nou (1 Tim. V, 10)? Altfel spus: ai luat asupra ta jugul smereniei şi al blândeţii, ai gustarea faptului că jugul acesta este bun şi sarcina aceasta este uşoară? Altfel spus: ai deprins poruncile evanghelice? Mintea şi inima ta s-au făcut table ale acestora, iar purtarea ta a fost chip şi urmare a lor? Nu cauţi dreptate în afara crucii? De cauţi, nu eşti în stare, nu eşti gata de liniştire, în care este nenorocit lucru a intra fără a te fi osândit pe tine, ci petrecând în osândirea aproapelui.
Nevoitorilor nevârstnici duhovniceşte, chiar de ar fi aceştia chiar bătrâni trupeşte, chiar dacă s-ar fi lepădat de lume, nu trebuie să li se îngăduie liniştirea (1 Tim. V, 11). Neavând înţelegere duhovnicească îndestulătoare, ei nu pot fi statornici în gândul că pentru mântuire e de neapărată trebuinţă doar Hristos; ei nu vor răbda omorârea lor, vor pofti să îşi învie eul în faptele bune proprii omului sufletesc, lucru prin care leapădă jugul lui Hristos şi intră în firea vechiului Adam. Mai bine este pentru ei a se îndeletnici cu virtuţile lucrătoare, mai bine este pentru ei ca, abătându-se de la tot ce este mai prejos de fire, să petreacă întru firea lor, decât să năzuiască mai înainte de vreme şi în chip greşit către ceea ce este mai presus de fire.
Nu le este oprită nici năzuinţa de a se înnoi în Hristos — dar trebuie să năzuiască în chip nerătăcit: să se străduiască a-şi îndrepta felul de a fi după felul de a fi al lui Hristos, aşa cum este el descris în Evanghelie. Odată cu vindecarea obiceiurilor este vindecată, treptat, şi
148
mintea. Primind tămăduire, adică devenind curată, ea vede limpede Adevărul, îl recunoaşte şi îl mărturiseşte. După aceasta, dacă va plăcea Adevărului, numai şi numai după binevoirea şi alegerea Lui, ucenicul suie pe munte şi se face văzător al Schimbării la Faţă. Dacă lucrurile nu stau aşa, rămâi sub munte, îndeletniceşte-te cu scoaterea dracului din tânăr. Dracul se scoate prin credinţă, rugăciune şi post. Prin numele de „post” se cuvine să înţelegem înfrânarea nu doar de la mâncarea peste măsură, ci şi de la toate gândurile păcătoase. Cel care a pătruns starea sa şi a întregului neam omenesc cea molipsită de păcat, supusă duhurilor întunericului, poate pricepe răspunsul tainic dat Mântuitorului de părintele celui îndrăcit cu privire la vremea de la care începuse boala: a zis: din copilărie (Mc. IX, 21).
încercarea de a te linişti mai înainte de vreme atrage după sine urmări vătămătoare cu neputinţă de ocolit. Nevoitorul nesocotit, încrezător în sine, întunecat şi legat de neştiinţă nu va găsi în liniştire hrană pentru sufletul său, iar din această pricină va cădea negreşit în trândăvie, care în cei ce se liniştesc lucrează în chip deosebit de puternic şi de vătămător, dându-i spre atragere feluritelor gânduri şi visări păcătoase. Hrana celui care se linişteşte e mângâierea harică luminătoare ce are loc prin descoperirea tainei crucii lui Hristos. Ea este dar de sus, nu cunoştinţă proprie firii căzute. Nu poate fi înlocuit duhovnicescul prin sufletesc — iar dacă cineva va încerca să facă acest lucru, acela îşi va însuşi minciuna în locul adevărului, minciuna acoperită făţarnic cu chipul adevărului. Neorânduiala e roadă a minciunii, ca şi a trândăviei: dar neorânduiala din minciună se deosebeşte de
149
cea născută din trândăvie. Cea dintâi se vădeşte în amăgirea de sine, în părerea înaltă despre sine, în îngâmfarea cu părutele virtuţi şi harisme proprii, în dispreţuirea şi osândirea aproapelui; sfârşeşte în trufie, înşelare, ieşire din minţi, uneori prin căderea în patimi trupeşti, alteori prin sinucidere, cel mai adesea prin îndrăcire şi vătămare a minţii, numită îndeobşte ieşire din minţi. Cea de-a doua se vădeşte în nelucrare, lenevie, în părăsirea chiliei proprii, în aplecarea spre împrăştierea cu împreună-vorbiri, ieşiri dese, peregrinări, întoarcerea către înţelepciunea şi cărturăria lumească. Odată cu învierea înţelegerii sufleteşti după firea vechiului Adam este lepădată credinţa, este ascunsă purtarea de grijă a lui Dumnezeu de la ochii minţii; omul, ca şi cum ar fi veşnic pe pământ, năzuieşte pe de-a-ntregul numai spre cele pământeşti şi cade încetul cu încetul într-o stare mai prejos de fire, pătimaşă, trupească, stare ce este faţă de adevărata viaţă hristos moarte a sufletului (1 Tim. V, 12, 13).
Cel care a căzut în neorânduiala de un fel sau de celălalt, dar mai ales în cea dintâi, acela, în cea mai mare parte, se face cu totul neînstare de viaţa nevoitoare. Totuşi, smerenia vindecă şi neputinţe care în sine sunt de nevindecat, a zis Ioan Scărarul1.
Cel ce doreşte a fi plinitor curat al poruncilor lui Hristos trebuie să se păzească în cea mai mare măsură de împătimire (1 Tim. V, 21). Atunci când inima s-a molipsit de împătimire, ea nu poate împlini voia curată şi sfântă a lui Hristos cu cuvenita sfinţenie şi curăţie. împlinind voia proprie în locul voii lui Hristos şi încăpăţânându-ne să arătăm că facem voia lui Hristos, cădem în făţărnicie.
1 Cuvântul 25.
150
Nu rareori, arătând poate şi gândind că facem voia lui Hristos, în fapt împlinim voia diavolului.
Cei ce se străduiesc a cunoaşte voia lui Hristos nu pentru ea însăşi, ci pentru scop străin, pământesc, cu scopul de a dobândi câştig sau cinstire, niciodată nu vor putea primi adevărata înţelegere duhovnicească: fiindcă ea este dar al lui Dumnezeu, dăruit celor smeriţi după măsura credinţei lor, a curăţirii de patimi şi a lepădării de sine (1 Tim. VI, 4-5).
De vei vedea că cei ce se numesc pe sine „învăţători” şi socot a-L cunoaşte pe Hristos se dedau certurilor, pizmei, grăirii de rău, bănuielilor, urii şi celorlalte patimi: să ştii că ei au doar cunoştinţa cea moartă din auzire, iar mintea şi inima lor se află întru întuneric şi boală, căci nu sunt vindecaţi şi curăţiţi prin lucrarea poruncilor evanghelice (1 Tim. VI, 4). împotriva lor tună spusa Domnului: Nu vă cunosc pe voi! (Mt. XXV, 12; VII, 23). — Asta o spune despre Sine Adevărul-Hristos celor care socot a-L cunoaşte nu din faptele credinţei, ci doar din auzire.
Cel ce a cunoscut că neamul omenesc se află în cădere, că pământul este locul surghiunului nostru, temniţa noastră, unde, după ce am petrecut câtva timp, ieşim spre a primi fie veşnica fericire, fie muncile cele veşnice, acela, fireşte, a cunoscut şi faptul că singura comoară a omului pe pământ este Hristos, Mântuitorul celor pieriţi. Prin urmare, singura şi nepreţuita agonisită a omului pe pământ este cunoaşterea lui Hristos şi însuşirea lui Hristos. Cel care vrea să dobândească această comoară va pofti oare agonisite şi desfătări pământeşti? Dimpotrivă, el va fugi de acestea, temându-se să nu-l împrăştie, abătându-l
151
de la scopul său. El va fi mulţumit nu doar cu cele neapărat trebuincioase, ci chiar în lipsa lor cel mulţumit e mai bogat decât toţi bogaţii! (1 Tim. VI, 7).
Fraţilor, goi am intrat în această lume; ieşind din ea, vom lăsa în ea încă şi trupurile noastre. De ce, atunci, să căutăm agonisite stricăcioase? De ce să căutăm ceea ce va trebui negreşit să părăsim? Să nu pierdem vremea preţioasă pe stricăciune, ca să nu pierdem singura noastră comoară — pe Hristos. Spre El să năzuim şi cu mintea şi cu inima; având hrană şi veşminte, cu acestea îndestulaţi să fim; să nu îngăduim la noi lucruri de prisos şi pofte lumeşti, ca nu cumva acestea, atrăgând la sine puţin câte puţin dragostea noastră, să ne lipsească de Hristos (1 Tim. VI, 7-8).
Cei ce poftesc să se îmbogăţească cad în nevoi şi curse pe care li le pregăteşte însăşi năzuinţa lor de îmbogăţire. Primul rod al acestei năzuinţe este mulţimea grijilor şi îndeletnicirilor ce abat mintea şi inima de la Dumnezeu. Sufletul, îndeletnicindu-se cu Dumnezeu în chip sărăcăcios, rece, nepăsător, dobândeşte grosolănie şi cade în nesimţire; frica de Dumnezeu se şterge din el; se depărtează de la el pomenirea morţii; mintea se întunecă şi încetează a vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu, drept care se pierde credinţa; nădejdea, în loc să se întărească în Dumnezeu, se întoarce către un idol, aducând la picioarele acestuia şi dragostea. Atunci, omul moare pentru virtute, se dedă minciunii, vicleniei, împietririi într-un cuvânt, tuturor păcatelor, şi cade în pierzanie desăvârşită, făcându-se vas al diavolului. Rădăcina tuturor păcatelor este iubirea de argint, ca una ce cuprinde în sine pricină şi pretext pentru toate păcatele (1 Tim. VI, 9, 10).
152
Şi cei pe care nu i-a pierdut deplin iubirea de argint, fiindcă nu s-au dedat ei cu desăvârşire, ci doar au căutat îmbogăţire cu măsură, au suferit multe nenorociri. Ei s-au încurcat cu griji grele, au căzut în necazuri de multe feluri, au fost siliţi nu rareori să calce neprihănirea conştiinţei, au suferit mare pierdere în sporirea duhovnicească şi au văzut în sine o abatere însemnată de la credinţă şi de la înţelegerea duhovnicească. pentru creştin, sărăcia evanghelică e mai dorită decât toate vistieriile lumii, ca una ce călăuzeşte la credinţă şi la roadele ei. Cu cât este mai slobod de lume nevoitorul lui Hristos, cu atât este mai neprimejduit; şi cu cât s-a legat mai mult de lume, cu atât a fost biruit deja.
Ştiinţa1 cea cu nume mincinos (1 Tim. VI, 20) este felul de a gândi şi de a judeca ce s-a împropriat minţii după căderea omului. Ca urmare a căderii, el are caracter de amăgire de sine; ca urmare a minciunii şi amăgirii, el nu primeşte Adevărul pe Hristos; dat fiind că pune mare preţ pe tot ce este pământesc, în vreme ce pământul este loc de surghiun pentru cei căzuţi, el e vrăjmaş credinţei şi înţelegerii duhovniceşti pe care aceasta o naşte, înţelegere ce caută la toate cele pământeşti cu ochiul unui călător. Obiectul ştiinţei cu nume mincinos e doar ceea ce e vremelnic şi stricăcios. Atunci când obiectul ei devine ceea ce este veşnic şi duhovnicesc, judecăţile ei sunt cu totul neîntemeiate şi greşite. Ei îi lipseşte luminarea de sus, ce tâlcuieşte lucrurile duhovniceşti; pentru propriile ei puteri, fără descoperire
1 în greacă gnosis ştiinţa; în rusă razum = raţiune, înţelegere. În general am redat în traducere prin „raţiune”, variantă care este mai fidelă gândirii Sfântului Ignatie (n. tr.).
153
(revelaţie), aceste lucruri sunt de nepătruns; lumina străină din ea este lumina duhurilor întunecate ale minciunii. Toate cunoştinţele îi sunt date de către simţurile trupeşti, care sunt vătămate prin cădere. Atunci ajunge la ceea ce este nevăzut ochilor trupeşti prin oarecare mijloc, de pildă magnetismul, prin aceasta nu face decât să-şi înmulţească rătăcirile, să-şi întărească întunecarea şi amăgirea de sine, fiindcă rămâne în tărâmul minciunii, fiindcă a dobândit doar cunoştinţe strâmbate. Următorii ei se află în neîncetată neînţelegere între ei, se împotrivesc unii altora şi sieşi. Ea nu cere de la om obiceiuri bune: dimpotrivă, ea dă libertatea de a păcătui. Ea se socoate cârmuitoare a lumii, drept care nu recunoaşte pronia lui Dumnezeu asta dacă nu în cuvinte, cu fapta însă întotdeauna. Ea cuprinde în sine temeiul ateismului, care alcătuieşte toată esenţa oricărei rătăciri, vădindu-se în ea într-o măsură mai mare sau mai mică. în fine, ea este „bogăţia” duhurilor căzute şi a acelor oameni ce se află în părtăşie cu duhurile căzute.
Să lăsăm înţelepciunea acestei lumi, să lăsăm nădejdea în ea, şi să ne apropiem cu credinţă şi smerenie de înţelepciunea şi puterea dumnezeiască, de Sfântul Adevăr hristos, Ce a venit în lume ca să se mântuiască lumea prin El (In. III, 17). El e Lumina pe care întunericul nu o va birui şi nu o va primi (In. I, 5). în stare este să O primească doar cel care a îndrăgit dreptatea. Tot cel ce face rele urăşte lumina. Cel ce nu crede întru El a şi fost judecat. Aceasta este judecata: că Lumina a venit în lume, şi au iubit oamenii întunericul mai mult decât lumina, că erau faptele lor rele (In. III, 20, 18, 19). Amin.
Despre lucrarea de căpetenie a monahului
Lucrarea de căpetenie a monahului e rugăciunea, ca lucrare ce uneşte pe om cu Dumnezeu. Toate celelalte lucrări sunt mijloace fie pregătitoare, fie ajutătoare pentru rugăciune, fie sunt date celor care, din neputinţă morală sau din puţinătate a puterilor minţii, nu se pot îndeletnici cu rugăciunea în chip întreg. Preacuviosul Marcu Ascetul spune: „Pentru cei ce nu pot să rabde în rugăciune este bine să se afle în slujire (să se îndeletnicească cu osteneli şi rucodelie întru ascultare), ca să nu rămână lipsiţi de amândouă; dar pentru cei ce sunt în stare este mai bine să se îngrijească de ceea ce e mai bun”1.
Preacuviosul Marcu, tâlcuind cuvintele Domnului: Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru aceea care rămâne spre viaţa cea veşnică (In. VI, 27), învaţă că înţelesul lor stă în a căuta prin rugăciune împărăţia Cerurilor, care e înlăuntrul nostru (Lc. XVII, 21), precum a grăit Domnul, Care a făgăduit celor ce caută împărăţia Cerurilor că le va da toate trebuitoare pe pământ prin Pronia Sa cea Dumnezeiască (Mt. VI, 33).
1 Cuvântul 4.
155
Tâlcuind spusele Sfântului Apostol Pavel: Nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia, ci vă schimbaţi la faţă întru înnoirea minţii voastre, ca să cunoaşteţi voi care este voia lui Dumnezeu cea bună şi plăcută şi deplină (Rom. XII, 2), Preacuviosul Marcu spune: „Apostolul ne povăţuieşte să plinim voia lui Dumnezeu cea desăvârşită, poftind ca noi să nu mai fim, deloc, nici măcar judecaţi. Iar ştiind că rugăciunea împreună-lucrează spre săvârşirea tuturor poruncilor, el nu încetează a porunci cu privire la ea în numeroase rânduri şi numeroase chipuri, şi spune: rugându-vă în toată vremea cu duhul, şi la însăşi aceasta priveghind cu toată răbdarea şi rugăciunea (Ef. VI, 18). Dintru aceasta ştim că rugăciune de rugăciune se deosebeşte: una este a te ruga lui Dumnezeu cu gândul neîmprăştiat, alta a sta înaintea lui Dumnezeu la rugăciune cu trupul, iar cu gândul a te împrăştia.
Iarăşi: una este a te ruga la anumite soroace şi a purcede la rugăciune după terminarea împreună-vorbirilor şi îndeletnicirilor lumeşti, şi alta a cinsti rugăciunea, pe cât se poate, mai mult decât grijile lumeşti şi a o pune înaintea lor, după povaţa aceluiaşi Apostol: Domnul aproape este: de nimic să nu vă grijiţi, ci întru toate prin rugă şi rugăciune cu mulţumită cererile voastre să se arate lui Dumnezeu (Fil. IV, 6). în chip asemănător grăieşte şi fericitul Apostol Petru: Fiţi cu întreagă înţelepciune şi privegheaţi întru rugăciuni, toată grija voastră aruncând spre Dânsul, că Acela Se grijeşte pentru voi (1 Pt. IV, 7; V, 7). Iar în primul rând însuşi Domnul, ştiind că totul prin rugăciune se întăreşte, spune: Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca: ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi
156
toate celelalte se vor adăuga vouă (Mt. VI, 31, 33). Poate că prin aceasta Domnul ne cheamă şi la mai multă credinţă: că cine este cel care, lepădând grija celor vremelnice şi totuşi nesuferind lipsă, nu va crede pentru aceasta lui Dumnezeu cu privire la bunătăţile cele veşnice? Tocmai ca să arate acest lucru a grăit Domnul: Cel ce e credincios întru puţin, şi întru mult credincios este (Lc. XVI, 10). Dar şi în această privinţă El ne-a făcut pogorământ ca un Iubitor de oameni: ştiind că este de neocolit grija cea de fiecare zi pentru trup, nu a tăiat grija de fiecare zi ci, îngăduind grija zilei de faţă, a poruncit să nu ne îngrijim de cea de mâine. Porunca este foarte potrivită, cuviincioasă şi iubitoare de oameni: fiindcă este cu neputinţă oamenilor, care sunt îmbrăcaţi în trup, să nu se îngrijească nicidecum pentru ceea ce ţine de viaţa trupului. A scurta la puţin ceea ce este mult, prin mijlocirea rugăciunii şi înfrânării, e cu putinţă; dar a dispreţui pe de-a-ntregul tot ce ţine de trup este cu neputinţă: şi drept aceea, potrivit Scripturii, cel ce doreşte să ajungă întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Ef. IV, 13), nu trebuie să dea întâietate feluritelor slujiri în faţa rugăciunii, sau să le ia asupră-şi fără să fie trebuinţă, la nimereală, nici să le lepede, punând pricină rugăciunea, atunci când ele apar din nevoie şi din iconomia lui Dumnezeu, ci să cerceteze, să facă deosebire şi să slujească iconomiei lui Dumnezeu fără să ispitească. Cel ce cugetă altfel nici nu recunoaşte că o poruncă poate fi mai înaltă şi mai însemnată decât alta, precum vede din Scriptură, nici nu vrea să se îndrepte spre toate poruncile (Ps. CXVIII, 128) pe care din purtarea de grijă a lui Dumnezeu le întâlneşte, cum porunceşte Prorocul.
157
De cele trebuincioase, rânduite de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu care ne întâlnim nu putem scăpa, iar îndeletnicirile care nu sunt la vremea lor trebuie să le lepădăm, dând întâietate în faţa lor rugăciunii — şi mai ales acele îndeletniciri care ne trag în jos spre multe răspândiri şi spre adunarea unor lucruri de prisos. Pe cât le va mărgini pe acestea cineva şi va lepăda lucrurile de care acestea sunt legate, pe atât îşi va înfrâna mintea de la împrăştiere; pe cât îşi va înfrâna mintea, pe atât va da loc rugăciunii curate şi va dovedi credinţă în Hristos. Iar dacă cineva, din pricina puţinătăţii de credinţă sau a vreunei alte neputinţe, nu va putea să facă astfel, măcar să recunoască adevărul şi să se nevoiască după putere, învinuind starea sa pruncească. Mai bine să dai socoteală pentru sărăcie, decât pentru înşelare şi semeţie: de asta să te încredinţeze pilda Domnului, Care înfăţişează în prima stare arătată pe vameş, iar în cea de-a doua pe fariseu (Lc. XVIII).
Să ne străduim a îndepărta de la noi, prin nădejde şi rugăciune, toată grija lumească; iar de nu vom putea plini aceasta cum se cuvine, să aducem lui Dumnezeu mărturisirea neajunsurilor noastre; iar de îndeletnicirea cu rugăciunea să nu ne depărtăm. Mai bine să fim supuşi mustrării pentru deasa trecere cu vederea, decât pentru desăvârşita părăsire. în toate cele spuse de noi despre rugăciune şi slujirea de neînlăturat, de multă înţelepţire avem nevoie de la Dumnezeu spre a deosebi cu dreaptă socotinţă, ca să ştim când şi cărei îndeletniciri se cade să-i dăm întâietate în faţa rugăciunii: căci fiecare, îndeletnicindu-se cu ceea ce îi place, crede că săvârşeşte slujirea cuvenită, neştiind că slujirea trebuie judecată
158
după felul în care place lui Dumnezeu, nu după felul în care ne place nouă. Dreapta judecată în această privinţă este cu atât mai anevoioasă cu cât şi aceste porunci trebuincioase şi de neocolit nu sunt întotdeauna la fel în privinţa plinirii lor, ci una, la vremea ei, trebuie să aibă întâietate în faţa alteia. Nu oricare slujire se săvârşeşte totdeauna, ci la vremea sa, iar slujirea rugăciunii ne-a fost legiuită ca neîncetată: drept care şi suntem datori să-i dăm întâietate în faţa îndeletnicirilor de care nu este neapărată nevoie. Toţi apostolii, învăţând despre această deosebire poporul pe care voiau să îl atragă la slujire, au zis: Nu este cu plăcere nouă ca, lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Socotiţi, drept aceea, fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, pe care să-i rânduim la treaba aceasta. Şi a plăcut cuvântul acesta înaintea a toată mulţimea (Fapte VI, 2-5).
Să începem lucrarea: sporind treptat, vom afla că nu numai nădejdea în Dumnezeu, ci şi credinţa neclintită, şi dragostea nefăţarnică, şi nepomenirea răului, şi iubirea de fraţi, şi înfrânarea, şi răbdarea, şi adâncul înţelegerii, şi izbăvirea de ispite, şi dăruirea darurilor, şi mărturisirea inimii, şi lacrimile cele cu osârdie, sunt agonisite credincioşilor de către rugăciune: şi nu numai aceasta, ci şi răbdarea necazurilor care vin asupră-ne, şi dragostea curată de aproapele, şi cunoaşterea legii duhovniceşti, şi aflarea dreptăţii lui Dumnezeu, şi pogorârea Duhului Sfânt, şi dăruirea comorilor duhovniceşti într-un cuvânt, tot ce a făgăduit Dumnezeu să dăruiască credincioşilor în veacul de acum şi în cel care va să vină.
Nu este cu putinţă sufletului să refacă în sine chipul lui
159
Dumnezeu altfel decât prin Harul Dumnezeiesc şi prin credinţa omului, atunci când el petrece cu mintea în rugăciune neîmprăştiată şi mare smerită cugetare”1.
Asemenea Preacuviosului Marcu judecă şi Preacuviosul Macarie cel Mare: „Capul a toată osârdia cea bună şi culmea faptelor bune este a rămâne pururea în rugăciune, prin care şi pe celelalte virtuţi le dobândim, împreună-Lucrător fiind Cel Ce dă mână de ajutor, însuşi Cel Care ne şi cheamă la aceasta: fiindcă împărtăşirea puterii celei de taină şi adunarea gândurilor hotărâte să se dea pe sine sfinţeniei celei întru Dumnezeu, şi alipirea de Dumnezeu prin dragoste a sufletului înflăcărat de aceasta se dau în rugăciune, în chip de negrăit, celor vrednici fiindcă s-a spus: Dat-ai veselie în inima mea (Ps. IV, 7). Şi Domnul însuşi zice: împărăţia Cerurilor înlăuntrul vostru este (Lc. XVII, 21)”2.
Sfântul Ioan Scărarul numeşte rugăciunea maică a tuturor virtuţilor3.
Preacuviosul Simeon Noul Teolog spune despre rugăciunea cu luare-aminte: „Sfinţii noştri Părinţi, auzind cuvintele Domnului din Sfânta Evanghelie că din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele şi că acestea sunt cele ce spurcă pe om (Mt. XV, 19, 20); şi auzind, iarăşi, în alt loc al Evangheliei că Domnul ne porunceşte să curăţim partea cea dinlăuntru a paharului ca să fie şi cea dinafară curată (Mt. XXIII, 26), au lăsat orice altă lucrare şi s-au nevoit din toate puterile în aceasta adică în păzirea inimii, ştiind că odată cu această lucrare vor dobândi
1 Cuvântul 4.
2 Cuvântul 3, cap. 1.
3 Scara, Titlul VI Cuvântul 28.
160
lesne toate celelalte virtuţi, că fără această lucrare nu poate fi dobândită sau păstrată nici o altă virtute. Unii dintre Părinţi numeau această lucrare liniştire a inimii, alţii luare-aminte, alţii — trezvie şi împotrivire „faţă de gânduri”, alţii pază a minţii: fiindcă toţi se îndeletniceau cu ea, şi prin mijlocirea ei s-au învrednicit de dăruirile dumnezeieşti.
Despre ea vorbeşte Eclesiastul: Veseleşte-te, tânârule, la tinereţele tale, şi umblă în căile inimii tale fără de prihană, şi depărtează inima ta de gânduri (Ecl. XI, 9); despre ea se vorbeşte şi în pilde1: De se va sui asupra ta duhul celui puternic (adică momeala diavolului), să nu laşi locul tău (Ecl. X, 4), adică nu-i îngădui să intre în locul tău, prin locul tău înţelegându-se inima; despre ea vorbeşte şi Domnul nostru în Sfânta Evanghelie: Nu vă înălţaţi (Lc. XII, 29); iarăşi, în alt loc spune: Fericiţi cei săraci cu duhul (Mt. V, 3), adică fericiţi cei care nu au dobândit în inima lor nici un gând al acestei lumi, ci sunt săraci n-au nici un gând lumesc. Şi toţi Dumnezeieştii noştri Părinţi au scris mult despre ea. Cel ce va voi să citească scrierile lor va vedea ce a scris Marcu Ascetul, ce au spus Sfântul Ioan Scărarul, şi Preacuviosul Isihie, şi Filotei Sinaitul, şi Avva Isaia, şi Marele Varsanufie, şi mulţi alţii. Pe scurt: cine nu ia aminte la paza inimii sale, acela nu va putea să fie curat cu inima, acela nu se va învrednici să îl vadă pe Dumnezeu. Cel ce nu ia aminte nu poate fi sărac cu duhul, nu poate plânge şi nu se poate tângui, nu poate fi blând şi smerit, nu poate flămânzi şi înseta de dreptate, nu poate fi milostiv şi făcător de pace, nu poate fi prigonit pentru dreptate.
1 Greşeală: locul citat e tot din Eclesiast (n. trad.).
161
îndeobşte spus: nu este cu putinţă a dobândi nici o altă virtute în alt chip decât prin luarea-aminte şi de aceea eşti dator să te îngrijeşti de ea mai mult decât de orice altceva, ca să dobândeşti cu lucrul ceea ce-ţi spun”. După aceea, Preacuviosul îndeamnă la săvârşirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus întru unirea minţii cu inima, când nevoitorul poate petrece mereu întru trezvie şi poate să gonească prin numele lui Iisus orice gând păcătos, de orişiunde ar apărea acesta să îl gonească mai înainte ca el să intre şi să prindă chip. Prin mijlocirea acestei lucrări se dobândeşte cunoaşterea prin cercare, cunoaşterea adevărată a duhurilor căzute; cunoscându-le, dobândim ură şi pomenire a răului faţă de ele, intrăm în luptă neîncetată cu ele, stârnim împotriva lor ura firească, le alungăm, le lovim, le nimicim1.
Fericitul2 Nichifor defineşte luarea-aminte precum urmează: „Unii din Sfinţi numeau luarea-aminte pază a minţii, alţii — pază a inimii, alţii — trezvie, alţii — liniştire a gândurilor, alţii — altminteri. Prin toate aceste nume se arată unul şi acelaşi lucru. Gândeşte şi despre acestea aşa cum ai gândi când spune unul: „pâine”, altul: „codru (de pâine)”, altul: „îmbucătură”. Dar ce este luarea-aminte şi care sunt însuşirile ei, învaţă acum cu de-amănuntul. Luarea-aminte este semnul pocăinţei neştirbite; luarea-aminte este însănătoşirea sufletului, urârea lumii, suirea la Dumnezeu; luarea-aminte este lepădarea păcatului şi primirea virtuţii; luarea-aminte este încredinţarea neîndoielnică a iertării păcatelor; luarea-aminte
1 Despre cele trei chipuri ale rugăciunii, Dobrotoliubie, partea întâi.
2 Aşa este numit de către Sfinţii Xanthopuli, Dobrotoliubie, partea a doua, cap. 18.
162
este începutul vederii (contemplaţiei), sau mai bine zis temeiul vederii: fiindcă Dumnezeu, prin mijlocirea ei, Se pogoară şi Se arată minţii. Luarea-aminte este netulburarea minţii sau, mai bine zis, statornicia ei, dăruită sufletului de milostivirea lui Dumnezeu; luarea-aminte e doborârea gândurilor, biserica aducerii-aminte de Dumnezeu, vistieria răbdării necazurilor ce vin asupră-ne; luarea-aminte e pricinuitoarea credinţei, nădejdii, dragostei”1.
Fericitul Nichifor, asemenea Preacuviosului Simeon Noul Teolog şi celorlalţi Sfinţi Părinţi, propune ca mijloc de luare-aminte îndeletnicirea neîncetată cu rugăciunea lui Iisus, întru unirea minţii cu inima. chemând pe toţi monahii care voiesc a dobândi rugăciune adevărată la nevoinţa luării-aminte şi la cea, împreunată cu ea, a rugăciunii neîncetate, Nichifor spune: „Voi, cei ce sunteţi stăpâniţi de dorul de a vă învrednici de mărita, dumnezeiasca şi luminoasa arătare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos; voi, cei care voiţi a primi întru simţirea inimii focul cel mai presus de ceruri; voi, cei ce sârguiţi să ajungeţi cu cercarea şi cu simţirea la împăcarea cu Dumnezeu; voi, cei ce aţi lăsat toate ale lumii ca să aflaţi şi să agonisiţi comoara cea ascunsă în ţarina inimilor voastre; voi, cei care voiţi să vă aprindeţi încă de aici cu strălucire candela sufletelor şi aţi lepădat toate cele de aici; voi, cei ce întru cunoştinţă şi cercare vreţi să cunoaşteţi şi să primiţi împărăţia Cerurilor aflătoare înlăuntrul vostru! Veniţi să vă arăt ştiinţa vieţuirii veşnice sau cereşti sau, mai bine zis, metoda care duce pe lucrătorul ei, fără osteneală şi fără multă sudoare, la limanul
1 Cuvântul lui Nichifor din Singurătate, Dobrotoliubie, partea a doua.
163
nepătimirii, care nu se teme nici de cădere, nici de amăgire din partea dracilor, care cade numai atunci când, din pricina neascultării, petrecem în afara acestei vieţuiri, undeva într-o ţară îndepărtată, asemenea lui Adam, care, trecând cu vederea porunca lui Dumnezeu şi intrând în prietenie cu şarpele şi socotindu-l pe acesta vrednic de crezare s-a înfruptat până la saţ din rodul înşelării, s-a aruncat jalnic în prăpastia morţii, a stricăciunii şi a întunericului, şi a tras împreună cu sine pe toţi urmaşii săi. Nu putem ajunge la împăcarea şi unirea cu Dumnezeu de nu ne vom întoarce mai întâi, după putinţă, la noi înşine, dacă nu vom intra în noi înşine.
Minunat este că, desfăcându-ne de împărtăşirea cu lumea şi de grija deşartă şi de frica de şarpe, ne alipim strâns de împărăţia Cerurilor aflătoare înlăuntrul nostru. Drept aceea s-a numit viaţa călugărească „arta artelor” şi „ştiinţa ştiinţelor”: pentru că ea ne aduce nu oarece lucruri din acestea stricăcioase, ca să ne îngropăm în ele mintea noastră, rupând-o de cele mai bune, ci ne făgăduieşte bunătăţi străine şi tainice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. II, 9). Drept aceea, lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva domniilor, a stăpâniilor şi a căpeteniilor întunericului veacului acestuia (Efes. VI, 12). Deci, dacă veacul de acum este întuneric, să fugim de el. Să fugim, cugetând că nu avem nimic de obşte cu vrăjmaşul lui Dumnezeu. Cel ce voieşte a se împrieteni cu el se face vrăjmaş al lui Dumnezeu (Iac. IV, 4) iar celui ce s-a făcut vrăjmaş al lui Dumnezeu cine va putea să-i ajute? Deci, să urmăm Părinţilor noştri şi, asemenea lor, să ne îndeletnicim cu căutarea comorii
164
ce se află în inimile noastre şi, după ce o vom afla, s-o ţinem cu tărie, lucrând-o şi în acelaşi timp păzind-o: căci spre aceasta am fost rânduiţi dintru început”1.
Preacuviosul Nil Sorski sfătuieşte pe cei care doresc a se îndeletnici cu liniştirea inimii să lepede toate gândurile îndeobşte şi să le înlocuiască prin chemarea numelui Domnului Iisus, adică prin rugăciunea lui Iisus. „Trebuie”, spune Preacuviosul Nil, „să ne silim a tăcea cu gândul şi de gândurile ce par drepte, să privim neîncetat în adâncul inimii şi să spunem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”2. Atât de minunată este această lucrare, atât de întinsă şi preaplină de belşug duhovnicesc, încât Sfântul Apostol Pavel voia mai bine să petreacă întru ea cu mintea decât să aibă orice alt gând şi cugetare: Că nu am judecat a şti ceva întru voi, spune el, fără numai pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit (1 Cor. II, 2).
Fericitul Stareţ Serafim de Sarov grăieşte: „Cei ce s-au hotărât cu adevărat a sluji Domnului Dumnezeu sunt datori a se îndeletnici cu aducerea-aminte de Dumnezeu şi neîncetata rugăciune către Iisus Hristos, spunând cu mintea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul3. Darurile harice le primesc numai cei ce au lucrare lăuntrică şi priveghează asupra sufletelor lor4”.
Preacuviosul Marcu Ascetul, numind rugăciunea, în cel de-al patrulea Cuvânt din scrierile sale, lucrarea cea mai însemnată a monahului, care trebuie să cuprindă
1 Dobrotoliubie, partea a doua.
2 Cuvântul 2.
3 Povaţa 11.
4 Povaţa 4.
165
toate lucrările sale cele în parte, toată viaţa lui, în Cuvântul întâi numeşte drept cea mai însemnată şi singura lucrare a monahului pocăinţa, iar porunca pocăinţei o numeşte cea mai însemnată poruncă, ce cuprinde toate celelalte porunci. Aici nu apare o contradicţie decât unei priviri superficiale. Ceea ce spune sfântul înseamnă că lucrarea pocăinţei trebuie să fie unită într-o singură lucrare cu lucrarea rugăciunii. Domnul le-a unit, omul să nu le despartă. Dumnezeu, spune Fiul lui Dumnezeu, nu va face, oare, dreptate aleşilor Săi ce strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El îndelung rabdă? (Lc.
XVIII, 7). Aici se are în vedere lucrarea celor aleşi, rugăciunea lor neîncetată: ea e numită „strigăt”, ceea ce vrea să însemne „plâns şi pocăinţă”. „Pocăinţa”, spune Preacuviosul Marcu, „nu este mărginită, cred eu, nici de timp, nici de vreo lucrare oarecare: ea se săvârşeşte prin împlinirea poruncilor lui Hristos, după măsura acestei împliniri. Dintre porunci, unele sunt mai de obşte, cuprinzând în sine multe porunci aparte, şi taie dintr-o dată multe părţi ale păcătoşeniei.
De pildă, în Scriptură se spune: Tot celui care cere de la tine dă-i, şi de la cel ce îţi ia ale tale nu cere înapoi (Lc. VI, 30), şi: Celui ce cere de la tine dă-i (Mt. V, 42): acestea sunt porunci aparte; iar porunca de obşte ce le cuprinde în sine este: Vinde-ţi averile şi le dă săracilor (Mt.
XIX, 21) şi, luând crucea ta, vino, urmează Mie (Mc. X, 21) prin cruce înţelegându-se răbdarea necazurilor care ne întâmpină. Cel ce a împărţit totul săracilor şi a luat crucea sa a împlinit dintr-o dată toate poruncile aparte de mai sus. Iarăşi: Voiesc, dar, să se roage bărbaţii în tot locul, ridicându-şi mâinile curate (1 Tim. II, 8); iar porunca
166
de obşte este: Intră în cămara ta şi roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns (Mt. VI, 6), şi încă: Neîncetat rugaţi-vă (1 Tes. V, 17). Cel ce a intrat în cămara sa şi se roagă neîncetat a cuprins în aceasta aducerea de rugăciuni în tot locul. Iarăşi, s-a zis: Să nu curveşti, să nu preacurveşti, să nu ucizi şi celelalte; iar porunca de obşte aceasta este: Surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu (2 Cor. X, 4). Cel ce surpă gândurile a pus stavilă tuturor felurilor de păcat sus-pomenite.
Din această pricină, cei iubitori de Dumnezeu şi credincioşi cu adevărat se silesc pe sine spre plinirea poruncilor de obşte şi nu trec cu vederea împlinirea celor aparte, atunci când ea este cerută de împrejurări. Din toate acestea, trag încheierea că lucrarea pocăinţei se săvârşeşte prin mijlocirea următoarelor trei virtuţi: curăţirea gândurilor, rugăciunea neîncetată şi răbdarea necazurilor ce vin asupră-ne. Aceste trei virtuţi trebuie săvârşite nu doar la arătare, ci şi prin lucrarea minţii, ca cei ajunşi neclintiţi în ele să se facă nepătimaşi. Iar întrucât fără aceste trei virtuţi nu poate fi desăvârşită lucrarea pocăinţei, eu cred că pocăinţa e potrivită totdeauna şi tuturor celor ce vor să se mântuiască, şi păcătoşilor şi drepţilor, fiindcă nu e treaptă a desăvârşirii pe care să nu fie trebuincioasă lucrarea celor trei virtuţi mai înainte pomenite. Prin mijlocirea lor, începătorii dobândesc buna cinstire începătoare, cei mijlocii — sporirea, iar cei desăvârşiţi — întărirea şi rămânerea întru desăvârşire”. La fel ca Preacuviosul Marcu în Cuvântul al patrulea, şi ceilalţi Părinţi pe care i-am citat mai sus dau mărturie că răbdarea tuturor necazurilor ce vin asupră-ne şi alungarea reuşită
167
a gândurilor se dobândeşte prin rugăciune; ei numesc rugăciunea „izvor al pocăinţei”. Ea e şi maica pocăinţei, şi fiica ei. Cele spuse de către Sfântul Ioan Scărarul despre rugăciune şi pomenirea morţii se pot spune, cu toată îndreptăţirea, şi despre rugăciune şi pocăinţă: „Laud două firi într-un singur ipostas”1. Una este lucrarea pocăinţei şi cea a rugăciunii ea însă cuprinde în sine două feluri deosebite de virtute.
Alungarea gândurilor şi simţămintelor păcătoase se săvârşeşte prin mijlocirea rugăciunii: ea e lucrare împreunată cu rugăciunea, nedespărţită de rugăciune, lucrare ce are trebuinţă necontenită de împreună-lucrarea şi de lucrarea rugăciunii. Preacuviosul Nil Sorski, făcând trimitere la Preacuviosul Grigorie Sinaitul, spune: „Fericitul Grigorie Sinaitul, ştiind cu încredinţare că nouă, pătimaşilor, ne e cu neputinţă să biruim gândurile viclene, a grăit următoarele: nimeni dintre începători nu poate să îşi ţină în frâu mintea şi să alunge gândurile de nu va ţine Dumnezeu mintea în frâu şi nu va goni gândurile. A ţine mintea în frâu şi a goni gândurile este al celor puternici; dar şi aceştia le gonesc nu cu de la sine putere: ei se nevoiesc la război împotriva lor având cu sine pe Dumnezeu, fiind îmbrăcaţi cu harul şi armele Lui. Iar tu, de vei vedea necurăţia duhurilor viclene, adică gândurile care ridică fum în mintea ta, nu te speria, nu te mira; de se vor arăta şi cugetări „bune” despre felurite lucruri, nu lua aminte la ele ci, ţinându-ţi răsuflarea după putinţă şi închizându-ţi mintea în inimă, în loc de armă cheamă pe Domnul Iisus ades şi cu osârdie. Gândurile fug, fiind arse în chip nevăzut de Numele Dumnezeiesc;
1 Scara, Cuvântul 28, cap. 48.
168
iar atunci când încep să te necăjească foarte, tu, sculându-te, să te rogi împotriva lor, iar apoi apucă-te iarăşi cu neclintire de lucrarea dinainte”1, adică de chemarea numelui Domnului Iisus. Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul său despre rugăciune, grăieşte: „Pe câinele ce vine gândul păcătos goneşte-l cu această armă — cu arma rugăciunii, şi de câte ori ar încerca să năvălească, nu arăta slăbiciune faţă de el”2. Simeon Noul Teolog: „Satana, dimpreună cu duhurile supuse lui, a dobândit, din vremea când prin mijlocirea neascultării i-a pricinuit omului izgonirea din rai şi depărtarea de Dumnezeu, dreptul de a clătina şi noaptea şi ziua puterea înţelegătoare a fiecărui om: a unuia mult, a altuia puţin, a altuia mai mult, a altuia mai puţin; şi nu poate mintea să se îngrădească altfel decât prin pomenirea necurmată a lui Dumnezeu. Atunci când prin puterea crucii se va pecetlui în inimă aducerea-aminte de Dumnezeu, ea îi întăreşte cugetarea făcându-i-o neclătinată. La asta duce lupta cea gândită cu care s-a îndatorat fiecare creştin să se lupte în stadia credinţei lui Hristos; iar de nu va ajunge aici, zadarnică e nevoinţa lui. Acestei lupte îi slujesc toată nevoinţa felurită a oricui suferă pătimire pentru Dumnezeu, cu scopul de a pleca spre el milostivirea lui Dumnezeu şi a mijloci la El întoarcerea la vrednicia dintâi, ca să se pecetluiască Hristos în minte”3.
Petrecerea statornică în rugăciune, deşi alcătuieşte lucrarea de căpetenie a monahului, are nevoie de pregătire,
1 Cuvântul 2.
2 Cuvântul 28, cap. 55.
3 Cuvântul lui Nichifor din Singurătate, Dobrotoliubie, partea a doua.
169
precum se vede din Cuvântul Fericitului Nichifor, care, amintindu-şi de Preacuviosul Sava, spune că acest povăţuitor al unei numeroase obşti de monahi, când vedea că monahul a deprins temeinic regulile vieţii monahale, că s-a făcut în stare a se lupta cu gândurile potrivnice şi a-şi păzi mintea, abia atunci lăsa pe unul ca acesta să se liniştească în chilie.
Pregătirea pentru rugăciunea neîncetată se săvârşeşte prin mijlocirea ascultării şi îndeletnicirii cu ostenelile mănăstireşti, precum a spus Preacuviosul Filimon: „Dumnezeu vrea să arătăm osârdia noastră către El mai întâi întru osteneli, apoi întru dragoste şi necurmata rugăciune”1. Nimic nu ajută rugăciunii atât de mult ca ascultarea, care ne omoară faţă de lume şi faţă de noi înşine. Marea comoară a rugăciunii vine din ascultare, a spus Preacuviosul Simeon Noul Teolog2. Cei ce se află întru ascultare şi se îndeletnicesc cu muncile mănăstireşti nu trebuie nicidecum să se socoată slobozi de îndeletnicirea cu rugăciune: fără aceasta ostenelile în sine, şi chiar ascultarea vor fi neroditoare; mai mult, vor aduce roada vătămătoare a slavei deşarte şi altor păcate ce se arată negreşit în acel suflet unde apare jalnică pustiire, unde nu trăiesc puterea şi buna mireasmă a rugăciunii, îndeletnicindu-te cu muncile mănăstireşti şi cu lucrul de mână, roagă-te des, de nu poţi încă să te rogi neîncetat; întoarce-te la rugăciune de câte ori îţi aminteşti de ea: rugăciunea se va preschimba treptat în obicei, şi rugăciunea deasă va trece pe nesimţite în rugăciune neîncetată. „Nevoitorii ascultării”, grăieşte Sfântul Ioan Scărarul,
1 Dobrotoliubie, partea a patra, Despre Avva Filimon.
2 Despre cel de-al treilea fel al luării-aminte şi rugăciunii.
170
„nu stau cu picioarele lipite, ci unul din ele se mişcă spre slujire, celălalt rămâne neclintit în rugăciune”1. Prin cuvântul „picioare” se înţelege întreaga lucrare a omului. „Am văzut pe unii ce străluceau în ascultare şi nu se leneveau a pomeni, după putinţă, pe Dumnezeu cu mintea”, spune acelaşi sfânt, „cum, sculându-se la rugăciune, puneau neîntârziat stăpânire pe mintea lor şi vărsau şiroaie de lacrimi: ei erau pregătiţi prin preacuvioasa ascultare”2. De aici se vede că vechii nevoitori nu îşi îngăduiau răspândire deşartă în timpul îndeletnicirii cu muncile mănăstireşti, ci, îndeletnicindu-şi mâinile cu rucodelia, mintea şi-o îndeletniceau cu rugăciunea. Din această pricină, când intrau în biserică sau începeau să-şi împlinească în chilie pravila de rugăciune, mintea şi inima lor tindeau numaidecât către Dumnezeu, fără nici o împiedicare. Dimpotrivă, cel ce în timpul muncilor şi rucodeliilor îşi îngăduie gânduri şi împreună-vorbiri deşarte, acela, sculându-se la rugăciune, nicicum nu poate să se descurce cu mintea sa, ce i se smulge mereu din stăpânire, ce se întoarce mereu către acele lucruri care o atrăgeau înainte de vremea rugăciunii.
Fiule, spune Scriptura, din tinereţile tale alege învăţătura, şi până la cărunteţile tale vei afla înţelepciune. Ca cel ce ară şi seamănă apropie-te de ea, şi aşteaptă rodurile ei cele bune: căci cu lucrarea ei puţin te vei osteni, şi curând vei mânca din rodurile ei (Sir. VI, 18-20). Să nu pierdem vremea atât de preţioasă şi cu neputinţă de dat înapoi; să nu o pierdem dedându-ne împrăştierii, grăirii în deşert şi celorlalte îndeletniciri vane: încă din clipa
1 Scara, Cuvântul 4, cap. 2.
2 Scara, Cuvântul 28, cap. 36.
171
când intrăm în mănăstire să facem cunoştinţă osârdnici cu viaţa monahală şi la tinereţe să lucrăm cu nevoinţa cea adevărată ţarina sufletească, pentru ca la bătrâneţe şi la mutarea în veşnicie să ne bucure belşug de daruri harice, de chezăşii ale mântuirii, de chezăşii ale fericirii din rai. Amin.
Duhul rugăciunii începătorului
O introducere
Aici i se prezintă cititorului învăţătura despre felul de rugăciune care e propriu celui care începe să meargă către Domnul pe calea pocăinţei. Ideile cele mai însemnate sunt înfăţişate fiecare aparte, cu scopul de a putea fi citite cu mai multă băgare de seamă şi păstrate mai lesne în aducerea-aminte. Citirea lor, hrănind mintea cu adevărul, iar inima cu smerenia, poate da sufletului îndreptarea cuvenită în nevoinţa rugăciunii sale şi îi poate sluji drept îndeletnicire pregătitoare pentru aceasta.
1) Rugăciunea e înălţarea cererilor noastre către Dumnezeu.
2) Temeiul rugăciunii stă în aceea că omul e o fiinţă căzută. El năzuieşte spre primirea fericirii pe care a avut-o, dar a pierdut-o, şi drept aceea se roagă.
3) Limanul rugăciunii este în marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Pentru mântuirea noastră, Fiul lui Dumnezeu S-a adus pe Sine Tatălui Său ca jertfă de milostivire şi împăcare: pe acest temei, poftind a te îndeletnici cu rugăciunea, leapădă orice îndoială (Iac. I, 6-8). Să nu îţi spui în sinea ta: „Sunt păcătos;
173
oare Dumnezeu mă va asculta?”. Dacă eşti păcătos, tocmai pentru tine sunt cuvintele de mângâiere ale Mântuitorului: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Mt. IX, 13).
4) Omul se pregăteşte pentru rugăciune nesăturându-şi pântecele, tăind cu sabia credinţei grijile deşarte, cerând iertare pentru toate greşelile cu inimă nefăţarnică, dând mulţumită lui Dumnezeu pentru toate necazurile vieţii, depărtând de la sine împrăştierea şi visarea, nutrind frica evlavioasă, care este atât de cuviincioasă pentru zidire când aceasta este primită, din negrăita bunătate a Ziditorului faţă de zidire, să stea de vorbă cu Dânsul.
5) Cele dintâi cuvinte ale Mântuitorului către neamul omenesc cel căzut au fost: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor (Mt. IV, 17). Drept aceea, până când vei intra în această împărăţie, bate în porţile ei prin pocăinţă şi rugăciune.
6) Adevărata rugăciune e glasul adevăratei pocăinţe. Atunci când rugăciunea nu e însufleţită de pocăinţă, ea nu îşi împlineşte menirea sa, nu binevoieşte întru ea Dumnezeu. El nu va urgisi duhul umilit, inima înfrântă şi smerită (Ps. 50, 18).
7) Mântuitorul lumii numeşte „fericiţi” pe cei săraci cu duhul, adică pe cei ce au despre sine părerea cea mai smerită, ce se socot pe sine fiinţe căzute, care se află aici, pe pământ, în surghiun, afară de patria lor cea adevărată, care e cerul. Fericiţi cei săraci cu duhul, care se roagă având conştiinţa adâncă a sărăciei lor, că acelora este împărăţia Cerurilor (Mt. V, 3). Fericiţi cei ce plâng în rugăciunile lor din pricina simţirii sărăciei lor, că aceia vor fi
174
mângâiaţi (Mt. V, 4) de mângâierea harică a Sfântului Duh, care stă în pacea lui Hristos şi în dragostea cea întru Hristos faţă de tot aproapele. Atunci nici unul din semeni, fie acesta cel mai rău vrăjmaş, nu va fi lăsat afară de îmbrăţişarea dragostei celui care se roagă; atunci cel ce se roagă e împăcat cu toate împrejurările grele ale vieţii pământeşti.
8) Domnul, învăţându-ne cum să ne rugăm, aseamănă pe rugător cu sufletul văduvei împilate de potrivnicul ei, care nu înceta a stărui pe lângă judecător (Lc. XVIII, 1-8). Rugându-te, nu te îndepărta prin aşezarea sufletului de asemănarea aceasta. Rugăciunea ta să fie o neîncetată jalbă, ca să zic aşa, împotriva păcatului care îţi face silnicie. Adânceşte-te în tine însuţi, descoperă-te pe tine însuţi prin necurmată rugăciune: vei vedea că eşti cu adevărat văduv de Hristos din pricina păcatului care trăieşte în tine şi îţi este vrăjmaş, care pricinuieşte în tine luptă necurmată şi chin neîncetat, care te face străin de Dumnezeu.
9) „ Toată ziua”, grăieşte despre sine David, „mâhnindu-mă umblam (Ps. XXXVII, 6), toată ziua mi-o petreceam în fericita întristare pentru păcatele şi neajunsurile mele: că şalele mele s-au umplut de ocări, şi nu este vindecare în trupul meu (Ps. XXXVII, 7)”. „Şale” este numită călătoria în calea vieţii pământeşti; „trup” e numită starea duhovnicească a omului. Toţi paşii făcuţi de toţi oamenii pe această cale sunt preaplini de poticneli; starea lor duhovnicească nu poate fi tămăduită de nici un mijloc şi sforţare proprie. Pentru tămăduirea noastră este neapărat trebuincios Harul lui Dumnezeu, care tămăduieşte doar pe cei care se recunosc bolnavi. Omul
175
dovedeşte că se recunoaşte bolnav petrecând cu osârdie şi statornicie în pocăinţă.
10) Lucraţi Domnului cu frică, şi vă bucuraţi lui cu cutremur (Ps. II, 9), spune Prorocul, iar alt proroc grăieşte din partea lui Dumnezeu: Şi spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele Mele? (Is. LXVI, 2). Căutat-a spre rugăciunea celor smeriţi, şi nu a defăimat cererea lor (Ps. CI, 18). El este Cel Ce dă viaţă — adică mântuire — celor cu inima zdrobită (Is. LVII, 15).
11) De ar sta cineva şi pe cea mai înaltă treaptă a virtuţii, dacă nu se roagă simţindu-se păcătos rugăciunea lui este lepădată de Dumnezeu1.
12) „În ziua în care nu plâng pentru mine”, a zis un oarecare fericit lucrător al adevăratei rugăciuni, „socot că mă aflu în înşelare de sine”2.
13) Chiar de am trece prin toate nevoinţele — a grăit Sfântul Ioan Scărarul — ele sunt neadevărate şi neroditoare dacă nu vor fi însoţite de simţământul dureros al pocăinţei3.
14) întristarea gândului pentru păcate este un dar de preţ al lui Dumnezeu; cel ce o poartă în sânurile sale cu luarea-aminte şi evlavia cuvenită poartă un odor sfânt. Ea ţine locul tuturor nevoinţelor trupeşti, atunci când puterile nu ne ajung spre săvârşirea lor4. Dimpotrivă, de la un trup puternic se cere multă osteneală la rugăciune;
1 Preacuviosul Isaac Sirul, Cuvântul 55.
2 Aceste cuvinte le-a rostit ieromonahul Atanasie, care se liniştea în turnul mănăstirii Svenski din eparhia Orlovului, unui oarecare pelerin care l-a cercetat în anul 1829.
3 Scara, Cuvântul 7, cap. 64, după ediţia Academiei Duhovniceşti din Moscova, 1829.
4 Sfântul Isaac Sirul. Cuvântul 89.
176
fără aceasta inima nu se va frânge, rugăciunea va fi neputincioasă şi neadevărată1.
15) Simţământul pocăinţei păzeşte pe rugător de toate cursele diavolului: acesta fuge de nevoitori atunci când vede în ei buna mireasmă a smereniei, care se naşte în sufletul celui ce se pocăieşte2.
16) Adu ca prinos Domnului în rugăciunile tale gângureala pruncească, gândul simplu de prunc nu elocvenţă, nu raţiune. De nu vă veţi întoarce — ca din păgânism şi mahomedanism, din sofisticăria şi schizofrenizarea voastră şi nu veţi fi ca pruncii, ne-a grăit Domnul, nu veţi intra întru împărăţia Cerurilor (Mt. XVIII, 3)3.
17) Pruncul vesteşte prin plâns toate dorinţele sale: şi rugăciunea ta să fie totdeauna însoţită de plâns. Nu numai în cuvintele rugăciunii, ci şi în tăcerea acesteia să fie vădită prin plâns dorinţa ta de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu, nevoia ta nespusă de mila lui Dumnezeu.
18) Vrednicia rugăciunii stă doar în calitate, nu în cantitate. Cantitatea este de lăudat doar atunci când duce la calitate. Calitatea duce întotdeauna la cantitate; cantitatea duce la calitate atunci când rugătorul se roagă cu osârdie4.
19) Calitatea adevăratei rugăciuni stă în aceea ca mintea să se afle întru luare-aminte la rugăciune, iar inima să fie întru împreună simţire cu mintea.
1 Acelaşi. Cuvântul 11.
2 Preacuviosul Grigorie Sinaitul. Despre înşelare, precum şi despre multe alte lucruri. Dobrotoliubie, t. 1. „Când vede diavolul”, spune Sfântul Grigorie, „pe cineva care trăieşte în plângere pentru păcate, nu rămâne acolo, temându-se de smerenia care vine din plâns”.
3 Vezi şi Scara, Cuvântul 28, cap. 9.
4 Preacuviosul Meletie, care s-a nevoit în muntele Galileii. Stihuri despre rugăciune în Scara, Cuvântul 28, cap. 21.
177
20) închide mintea în slovele rugăciunii pe care le rosteşti, şi o vei păzi întru luare-aminte1. Ochii tăi să fie îndreptaţi spre gură sau închişi2: prin aceasta poţi ajuta unirii dintre minte şi inimă. Rosteşte cuvintele cât mai lipsit de grabă: nici un cuvânt al rugăciunii tale să nu fie rostit fără a fi însufleţit de luarea-aminte.
21) Mintea, închizându-se în cuvintele rugăciunii, atrage inima spre împreună simţire cu ea. Această împreună simţire a inimii cu mintea se arată prin străpungerea ei, care este un simţământ evlavios ce împreunează în sine întristarea cu o mângâiere lină şi blândă3.
22) Pentru rugăciune, o însuşire neapărat trebuincioasă e stăruinţa4. Atunci când simţi uscăciune, împietrire, nu părăsi rugăciunea: pentru stăruinţa ta şi nevoinţa împotriva nesimţirii inimii va pogorî la tine mila lui Dumnezeu, care stă în străpungere. Străpungerea este dar al lui Dumnezeu, trimis de sus celor ce stăruie în rugăciuni (Rom. XII, 12; Col. IV, 2), care creşte în ei neîncetat şi îi călăuzeşte la desăvârşirea duhovnicească.
23) Mintea care stă prin rugăciune cu luare-aminte înaintea lui Dumnezeu, Cel Nevăzut, trebuie să fie şi ea nevăzută, căci este chip al Dumnezeirii Celei Nevăzute adică mintea nu trebuie să înfăţişeze nici în sine, nici din sine, nici înaintea sa, nici un fel de chip — trebuie să fie cu desăvârşire fără chip. Altfel spus: mintea trebuie
1 Scara, Cuvântul 28, 17.
2 Sfat al stareţului ieromonah Serafim de Sarov. Despre folosul pe care îl aduce rugăciunea cu ochii închişi, vezi cele 11 poveţe ale lui despre rugăciune ediţia 1844, Moscova.
3 Preacuviosul Marcu Ascetul, Despre cei ce socotesc că se îndreptează din fapte, cap. 34. Dobrotoliubie, partea întâi.
4 Preacuviosul Grigorie Sinaitul, Despre cum se cuvine celui care se linişteşte a şedea şi a face rugăciune”, Dobrotoliubie, partea întâi.
178
să fie cu totul străină de închipuire, oricât ar părea de neprihănită şi sfântă această închipuire1.
24) în vremea rugăciunii nu căuta extaze, nu-ţi pune în mişcare nervii, nu-ţi înfierbânta sângele. Dimpotrivă ţine-ţi inima în liniştea adâncă în care e adusă ea de către simţământul pocăinţei: focul cel material, focul firii căzute e lepădat de Dumnezeu. Inima ta are nevoie de curăţirea prin plânsul pocăinţei şi rugăciunea pocăinţei; iar atunci când se va curăţi, Dumnezeu însuşi va trimite în ea focul Său duhovnicesc cel atotsfânt2.
25) Luarea-aminte la rugăciune linişteşte nervii şi sângele, ajută inima să se cufunde în pocăinţă şi să rămână în ea. Nu strică liniştea inimii nici focul dumnezeiesc, dacă el se pogoară în foişorul inimii, atunci când în acesta se vor afla adunaţi ucenicii lui Hristos gândurile şi simţirile luate din Evanghelie. Acest foc nu arde, nu înfierbântă inima: dimpotrivă, o înrourează, o răcoreşte, îl împacă pe primitorul lui cu toţi oamenii şi cu toate împrejurările, trage inima într-o iubire de negrăit faţă de Dumnezeu şi de aproapele3.
26) Împrăştierea fură rugăciunea. Cel care s-a rugat cu împrăştiere simte în sine o pustietate şi uscăciune nelămurită. Cel ce se roagă mereu cu împrăştiere se lipseşte de toate roadele duhovniceşti care se nasc de obicei din rugăciunea cu luare-aminte, îşi însuşeşte starea de pustietate şi uscăciune. Din starea aceasta se nasc răceala faţă de Dumnezeu, trândăvia, întunecarea minţii,
1 Preacuvioşii Calist şi Ignatie, „Despre liniştire şi rugăciune”, Cuvântul 73, Dobrotoliubie, t. 2 şi Scara, Cuvântul 28, cap. 42.
2 Scara, Cuvântul 28, cap. 45.
3 Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, împreună-vorbire cu Preacuviosul Grigorie Sinaitul, Dobrotoliubie, partea întâi.
179
slăbirea credinţei, care, la rândul lor, nasc omorârea faţă de viaţa veşnică, duhovnicească. Toate acestea, luate împreună, sunt semnul vădit al faptului că o asemenea rugăciune nu este primită de Dumnezeu.
27) închipuirea este în rugăciune încă şi mai vătămătoare decât împrăştierea. împrăştierea face rugăciunea neroditoare, iar închipuirea se face pricină roadelor mincinoase: amăgirea de sine şi aşa-numita de către Sfinţii Părinţi „înşelare drăcească”. Chipurile lucrurilor lumii văzute şi chipurile alcătuite de închipuire ale lumii nevăzute, întipărindu-se şi adăstând în minte, o fac parcă materială, o strămută din tărâmul Duhului lui Dumnezeu în tărâmul materiei şi minciunii. în acest tărâm, inima începe să împreună-simtă cu mintea nu prin simţirea duhovnicească a pocăinţei şi smereniei, ci prin simţirea trupească, simţirea sângelui şi nervilor, simţirea la vreme nepotrivită şi fără rânduială a unei desfătări — când desfătarea este atât de nefirească pentru păcătoşi, simţirea greşită şi mincinoasă a unei părute iubiri de Dumnezeu. Iubirea nelegiuită şi spurcată le pare sfântă celor neîncercaţi în experienţele duhovniceşti, în vreme ce ea e de fapt doar o simţire tulbure a inimii necurăţite de patimi, ce se desfată cu slava deşartă şi patima dulceţii care sunt puse în mişcare de închipuire. Starea aceasta e o stare de amăgire de sine. Dacă omul întârzie în ea, chipurile care i se înfăţişează devin nespus de vii şi atrăgătoare. La ivirea lor, inima începe a se înfierbânta şi a se îndulci în chip nelegiuit sau, după definiţia Sfintei Scripturi, a preacurvi (Ps. LXXII, 26). Mintea socoate starea aceasta drept una harică, dumnezeiască: atunci este aproape trecerea la înşelarea drăcească învederată,
180
în care omul pierde stăpânirea de sine, devine jucărie şi bătaie de joc a duhului viclean. De la rugăciunea visătoare, ce îl duce pe om în starea aceasta, Dumnezeu Se întoarce cu mânie, şi se împlineşte asupra celui ce se roagă hotărârea Scripturii: Rugăciunea lui să fie întru păcat (Ps. CVIII, 6)1.
28) Leapădă gândurile părut bune şi cugetările părut sfinte ce vin la tine în vremea rugăciunii, care te trag de la rugăciune2. Ele vin din tărâmul „raţiunii” cu nume mincinos, se aşază pe slava deşartă ca nişte călăreţi pe cai. Feţele lor întunecate sunt acoperite, aşa încât mintea care se roagă să nu recunoască în ele pe vrăjmaşii săi: dar întrucât sunt vrăjmaşe rugăciunii, abat de la ea mintea, o duc în robie apăsătoare, despoaie şi pustiesc sufletul — tocmai după aceasta se cunoaşte că sunt vrăjmaşi şi vin din tărâmul stăpânitorului acestei lumi. Raţiunea duhovnicească, raţiunea dumnezeiască, împreună-lucrează cu rugăciunea, îl adună pe om în el însuşi, îl cufundă întru luare-aminte şi străpungere, aduc în minte o evlavioasă tăcere, frică şi minunare care se nasc din simţirea prezenţei şi măreţiei lui Dumnezeu. La vremea potrivită, această simţire se poate întări foarte mult şi poate face rugăciunea pentru cel ce se roagă înfricoşata judecată a lui Dumnezeu3.
29) Rugăciunea întru luare-aminte, străină de împrăştiere şi visare4, este vedere a lui Dumnezeu Celui Nevăzut, Care trage la sine vederea minţii şi dorirea
1 Preacuviosul Simeon Noul Teolog, Despre primul fel al rugăciunii. Dobrotoliubie, partea întâi.
2 Scara, Cuvântul 28, cap. 59.
3 Ibidem, cap. 1.
4 Sau fantezie.
181
inimii. Atunci mintea vede în chip fără de chip, şi se îndestulează pe deplin de nevederea cea mai înaltă decât orice vedere. Pricina acestei fericite nevederi e nesfârşita subţirime şi neapropiere a Obiectului spre care vederea este îndreptată. Nevăzutul Soare al dreptăţii dumnezeu — trimite raze care tot nu se văd, dar se cunosc după simţirea limpede a sufletului: ele umplu inima de minunată linişte, credinţă, bărbăţie, blândeţe, milostivire, iubire de aproapele şi de Dumnezeu. După aceste lucrări văzute în cămara lăuntrică a inimii, omul recunoaşte în chip neîndoielnic că rugăciunea lui a fost primită de Dumnezeu, începe să creadă cu credinţă vie şi să nădăjduiască cu neclintire în Cel Care-l iubeşte şi e iubit de el.
30) Roadele rugăciunii adevărate: sfânta pace a sufletului, unită cu o bucurie lină, tăcută, străină de visare, de părere de sine, de izbucniri şi mişcări înfierbântate; iubirea de aproapele care nu face deosebire între buni şi răi, între cei vrednici şi cei nevrednici, ci pentru toţi soleşte înaintea lui Dumnezeu ca pentru sine, ca pentru mădularele sale proprii. Din acest fel de dragoste faţă de aproapele răsare cea mai curată dragoste faţă de Dumnezeu.
31) Aceste roade sunt dar al lui Dumnezeu. Ele sunt atrase în suflet de luarea-aminte şi smerenia lui, sunt păzite de credincioşia lui faţă de Dumnezeu.
32) Sufletul rămâne credincios lui Dumnezeu atunci când se îndepărtează de orişice cuvânt, faptă şi cugetare păcătoasă, atunci când se pocăieşte fără întârziere pentru păcatele în care s-a lăsat atras de neputinţa sa.
33) Că dorim cu adevărat să căpătăm darul rugăciunii o dovedim cu şederea răbdătoare prin rugăciune la
182
uşile rugăciunii. Pentru răbdare şi statornicie căpătăm darul rugăciunii. Domnul, spune Scriptura, este Cel Ce dă rugăciunea celui care se roagă (1 Regi II, 9) răbdător doar cu sforţarea proprie.
34) Pentru începători sunt mai folositoare rugăciunile scurte şi dese decât cele îndelungate şi îndepărtate una de alta printr-un răstimp mare de vreme1.
35) Rugăciunea e pentru minte cea mai înaltă îndeletnicire.
36) Rugăciunea e capul, izvorul, maica tuturor virtuţilor2.
37) Fii înţelept în rugăciunea ta. Nu te ruga pentru nici un lucru stricăcios şi deşert, amintindu-ţi de porunca Mântuitorului: Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte, adică toate cele de trebuinţă pentru viaţa vremelnică, se vor adăuga vouă (Mt. VI, 33)3.
38) Când hotărăşti să faci ceva sau doreşti ceva, precum şi în împrejurările grele ale vieţii, aruncă gândul tău la rugăciune înaintea lui Dumnezeu: cere ceea ce socoţi de trebuinţă şi de folos, dar împlinirea şi neîmplinirea cererii tale las-o în seama voii lui Dumnezeu având credinţă şi nădejde în atotputernicia, înţelepciunea şi bunătatea voii lui Dumnezeu. Acest chip preaînalt al rugăciunii ni l-a dăruit Cel Care S-a rugat în grădina Ghetsimani să treacă paharul rânduit Lui. însă nu voia Mea, Şi-a încheiat El rugăciunea către Tatăl: ci a Ta să fie (Lc. XXII, 42).
1 Sfântul Dimitrie al Rostovului, partea întâi, Omul lăuntric, cap. IV.
2 Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul 3, cap. 1, Scara, Cuvântul 28, titlu. La fel învaţă şi ceilalţi Sfinţi Părinţi.
3 Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 5.
183
39) Adu lui Dumnezeu prinos de rugăciune smerită pentru virtuţile şi nevoinţele evlavioase săvârşite de către tine: curăţă-le, desăvârşeşte-le prin rugăciuni şi pocăinţă. Spune despre ele în rugăciunea ta ceea ce spunea în rugăciunea sa de fiecare zi dreptul Iov despre copiii săi: Nu cumva să fi gânditfeciorii rele împotriva lui Dumnezeu în inimile lor (Iov I, 5). Vicleană este răutatea: fără de veste se amestecă ea în virtute, o spurcă, o otrăveşte.
40) Leapădă-te de toate ca să moşteneşti rugăciunea şi, ridicat de pe pământ pe crucea lepădării de sine, dă-i lui Dumnezeu duhul, sufletul şi trupul tău, şi primeşte de la El sfânta rugăciune, pe care după învăţătura apostolilor şi a Bisericii Universale este lucrarea1.
încheiere
Cel care nu se îngrijeşte de îndeletnicirea cu rugăciunea întru luare-aminte, împreunată cu pocăinţa, acela e străin de sporirea duhovnicească, străin de roadele duhovniceşti, se află întru bezna amăgirii de sine celei de multe feluri. Smerenia este singurul jertfelnic pe care e îngăduit oamenilor să aducă lui Dumnezeu prinosul jertfelor de rugăciune singurul jertfelnic de pe care jertfele de rugăciune sunt primite de Dumnezeu2; rugăciunea este maica tuturor virtuţilor adevărate, dumnezeieşti. Nu este, nu este cu putinţă nici o sporire duhovnicească pentru cel ce a lepădat smerenia, pentru cel care nu s-a îngrijit a intra în sfinţita unire cu rugăciunea.
1 V. Rom. VIII, 26; Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 21. „Cel ce a atins (rugăciunea neîncetată), acela a atins marginea virtuţilor şi s-a făcut sălaş al Sfântului Duh”, a zis Sfântul Isaac.
2 Părerea Preacuviosului Pimen cel Mare, Patericul egiptean.
184
îndeletnicirea cu rugăciunea este îndemn al Apostolului: Neîncetat rugaţi-vă (1 Tes. V, 17), ne grăieşte Apostolul. îndeletnicirea cu rugăciunea e poruncă a Domnului însuşi, poruncă împreunată cu făgăduinţă: Cereţi, ne pofteşte Domnul, ne porunceşte Domnul, şi vi se va da; bateţi, şi vi se va deschide; căutaţi, şi veţi găsi (Mt. VII, 7). Nu va dormita, nici nu va adormi (Ps. CXX, 4) rugăciunea până ce nu va arăta celui iubit al ei, care se îndeletniceşte neîncetat cu dânsa, cămara desfătărilor veşnice, până ce nu îl va duce în cer. Acolo ea se va preface în neîncetata jertfa a laudei. Această laudă o vor aduce, o vor striga cu netăcute glasuri aleşii lui Dumnezeu din necontenitul simţământ al fericirii în veşnicie, răsărit aici, pe pământ şi în vremelnicie, din seminţele pocăinţei, semănate prin rugăciunea cu luare-aminte şi osârdie. Amin.
Cuvânt despre pravila de chilie
Intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns, şi Tatăl tău Cel Ce vede întru ascuns îţi va răsplăti ţie la arătare (Mt. VI, 6). Iată instituirea de către Domnul însuşi a rugăciunii însingurate de chilie.
Domnul, Care a poruncit rugăciunea însingurată, adeseori petrecea El însuşi în dânsa în vremea pribegiei Sale pământeşti, după cum povesteşte Evanghelia. El nu avea unde să-Şi plece capul şi de aceea pentru El chilia tăcută, liniştită, o înlocuiau adeseori tăcutele înălţimi ale munţilor şi grădinile umbroase.
înainte de a merge la pătimirile prin care trebuia să fie cumpărată mântuirea neamului omenesc, Domnul S-a rugat în însingurata grădină Ghetsimani de la marginea cetăţii. În vremea rugăciunii, Dumnezeu-Omul Şi-a plecat genunchii; din pricina încordării cu care Se nevoia în rugăciune, sudoarea îmbelşugată curgea în picături de sânge de pe faţa Lui pe pământ. Grădina Ghetsimani era alcătuită din măslini seculari. Şi ziua, la lumina razelor soarelui, acolo era o umbră deasă iar atunci era lăsată asupra ei noaptea întunecată a Palestinei. Nimeni nu împărţea cu Domnul rugăciunea Lui: departe
186
de Dânsul se aflau ucenicii adormiţi, în jur firea adormită. într-acolo a venit cu făclii şi cu gloată înarmată vânzătorul: vânzătorul ştia locul şi vremea îndrăgite ale rugăciunilor lui Iisus.
întunecimea nopţii ascunde lucrurile de ochii iscoditori, liniştea tăcerii nu răspândeşte auzul. în tăcere şi în noapte omul se poate ruga mai cu luare-aminte. Domnul alegea pentru a Se ruga mai ales însingurarea şi noaptea. Le alegea cu scopul ca noi nu doar să ne supunem poruncii lui privitoare la rugăciune, ci să şi urmăm pildei Lui. Domnul, pentru El însuşi, ar fi avut nevoie de rugăciune? Rămânând, ca om, cu noi pe pământ, El totodată, ca Dumnezeu, era nedespărţit de Tatăl şi de Duhul, avea aceeaşi dumnezeiască voie şi stăpânire ca a lor.
Intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui Tău Celui într-ascuns. Fie ca de rugăciunea ta să nu ştie nici o stângă a ta nici prietenul tău, nici ruda, nici însăşi slava deşartă, ce împreună-vieţuieşte cu inima ta şi te aţâţă să povesteşti cuiva despre nevoinţa ta în rugăciune, să dai ceva de înţeles cu privire la ea!
încuie uşa chiliei tale de oamenii ce vin pentru vorbiri deşarte, ca să-ţi răpească rugăciunea; închide uşa minţii de gândurile străine, care se vor înfăţişa ca să te tragă de la rugăciune; închide uşa inimii tale de simţirile păcătoase, care vor încerca să te tulbure şi să te pângărească; şi roagă-te!
Nu îndrăzni să aduci lui Dumnezeu rugăciuni stufoase şi măiestrite, alcătuite de tine, oricât de puternice şi mişcătoare ţi s-ar părea: ele sunt odraslă a raţiunii căzute şi, fiind jertfă spurcată, nu pot fi primite pe jertfelnicul
187
duhovnicesc al lui Dumnezeu iar tu, admirând expresiile alese ale rugăciunilor alcătuite de către tine şi luând lucrarea subţire a slavei deşarte şi patimii dulceţii drept mângâiere a conştiinţei şi chiar a harului, te vei abate departe de rugăciune. Te vei abate departe de rugăciune chiar în timp ce ţi se va părea că te rogi cu îmbelşugare şi că de acuma ai înaintat întrucâtva în a plăcea lui Dumnezeu.
Sufletul ce se află la începutul căii lui Dumnezeu e cufundat într-o adâncă neştiinţă a tot ce e dumnezeiesc şi duhovnicesc, chiar de ar fi bogat în înţelepciunea acestei lumi. Din pricina acestei neştiinţe, el nu ştie cum şi cât trebuie să se roage. Pentru a ajuta sufletul aflat în starea de pruncie, Sfânta Biserică a rânduit pravile de rugăciune. Pravila de rugăciune este o culegere de câteva rugăciuni alcătuite de Sfinţii Părinţi, cei de Dumnezeu insuflaţi, adaptată pentru anumite împrejurări şi o anumită vreme.
Scopul pravilei este de a aduce sufletului cantitatea de gânduri şi simţiri de rugăciune care îi e de trebuinţă, gânduri şi simţiri nerătăcite, sfinte, cu adevărat plăcute lui Dumnezeu. De asemenea gânduri şi simţiri sunt pline haricele rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi.
Pentru îndeletnicirea cu rugăciunea dimineaţa este o anumită culegere de rugăciuni care se cheamă rugăciuni de dimineaţă sau pravilă de dimineaţă; pentru rugăciunea de noapte, înainte de a merge spre somn o altă culegere de rugăciuni, numită rugăciuni pentru cei ce merg spre somn sau pravilă de seară. O culegere aparte de rugăciuni este citită de către cei care se pregătesc pentru împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine, şi se numeşte
188
pravila Sfintei împărtăşiri. Cei ce au închinat o parte mare din timpul lor îndeletnicirilor evlavioase citesc în jurul ceasului al treilea după masă o culegere aparte de rugăciuni, care se cheamă pravilă zilnică sau monahală. Alţii citesc în fiecare zi câteva catisme, câteva capitole din Noul Legământ, fac câteva metanii: toate acestea se cheamă pravilă.
Pravilă Ce nume potrivit, luat din însăşi lucrarea pricinuită în om de rugăciunile numite „pravilă”!1 Pravila de rugăciune dă dreaptă şi sfântă îndreptare sufletului, îl învaţă să se închine lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr (In. IV, 23), în timp ce sufletul ce e lăsat de capul său n-ar putea să meargă drept pe calea rugăciunii. Din pricina vătămării şi întunecării sale de către păcat, el s-ar abate negreşit pe alături, nu rareori şi în prăpastie: ba în împrăştiere, ba în visare, ba în felurite năluci deşarte şi amăgitoare de stări înalte de rugăciune, alcătuite în el de slava deşartă şi iubirea de sine.
Pravilele de rugăciune îl ţin pe rugător într-o aşezare sufletească mântuitoare, de smerenie şi pocăinţă, învăţându-l a se osândi neîncetat pe sine, hrănindu-l cu străpungerea, întărindu-l cu nădejdea în Atotbunul şi Atotmilostivul Dumnezeu, veselindu-l cu pacea lui Hristos, cu dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
Cât de înalte şi de adânci sunt rugăciunile dinainte de Sfânta împărtăşaniei. Ce preaînaltă pregătire dau ele celui care se apropie de Sfintele lui Hristos Taine! Ele curăţă şi împodobesc casa sufletului cu minunate gânduri şi simţiri, atât de bineplăcute lui Dumnezeu. Măreaţă zugrăvire şi tâlcuire îşi află în aceste rugăciuni cea
1 Pravilo derivă în rusă din rădăcina prav - „drept”.
189
mai mare dintre tainele creştineşti; dimpotrivă faţă de această măreţie, în chip viu şi foarte potrivit sunt înşirate neajunsurile omului, sunt arătate neputinţa şi nevrednicia lui. Din aceste rugăciuni străluceşte, ca soarele de pe cer, neurmata bunătate dumnezeiască, din pricina căreia El a binevoit a se uni atât de strâns cu omul, neluând seama la nimicnicia lui.
Rugăciunile de dimineaţă respiră vioiciunea, prospeţimea dimineţii: cel care a văzut lumina soarelui şi lumina pământească a zilei se deprinde să dorească vederea Luminii celei înalte, duhovniceşti, şi a zilei fără de sfârşit cărora le dă naştere Soarele dreptăţii, Hristos.
Scurta odihnă a somnului din vremea nopţii e o închipuire a somnului îndelungat din întunericul mormântului: şi rugăciunile celor ce merg spre somn ne amintesc de trecerea noastră în veşnicie, ne fac să cercetăm tot ce am lucrat de-a lungul zilei, ne învaţă să aducem lui Dumnezeu prinosul mărturisirii păcatelor săvârşite şi al pocăinţei pentru ele.
Citirea Acatistului Preadulcelui Iisus, în afară de valoarea sa proprie, slujeşte ca minunată pregătire pentru îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, care se spune în acest fel: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune alcătuieşte aproape singura îndeletnicire a nevoitorilor foarte sporiţi, ce au ajuns la simplitatea şi curăţia pentru care orice multă gândire şi multă grăire sunt o împrăştiere împovărătoare. Acatistul arată ce gânduri trebuie să însoţească rugăciunea lui Iisus, ce pare foarte uscată începătorilor. El, pe toată întinderea sa, înfăţişează doar cererea păcătosului pentru miluire de către Domnul
190
Iisus Hristos; însă această cerere capătă felurite înfăţişări, potrivit cu mintea pruncească a începătorilor. Pruncilor li se dă mâncare înmuiată mai înainte.
în Acatistul Maicii Domnului este cântată înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul şi măreţia Maicii lui Dumnezeu, pe Care pentru naşterea din Ea a lui Dumnezeu înomenit o fericesc toate neamurile (Lc. I, 48). Ca într-un mare tablou, în Acatist e zugrăvită cu nenumărate şi minunate trăsături, culori şi nuanţe marea Taină a înomenirii lui Dumnezeu-Cuvântul. Orice tablou capătă viaţă când lumina e reuşită: şi Acatistul Maicii lui Dumnezeu e luminat de o neobişnuită lumină harică. Această lumină are lucrare îndoită: mintea o luminează, umple inima de bucurie şi credinţă. Nepătrunsul e primit ca şi cum ar fi pe deplin pătruns, prin minunata lucrare pricinuită asupra minţii şi inimii.
Mulţi creştini evlavioşi, mai ales călugări, săvârşesc o pravilă de seară mult prelungită, folosindu-se de liniştea şi întunericul nopţii. La rugăciunile celor ce merg spre somn ei adaugă citirea unor catisme, citirea Evangheliei, Apostolului, citirea acatistelor şi metaniile dimpreună cu rugăciunea lui Iisus. în ceasurile când lumea oarbă se dedă veseliilor nebuneşti şi gălăgioase, robii lui Hristos plâng în liniştea chiliei lor, revărsând rugăciuni pline de osârdie spre Domnul. După ce au petrecut noaptea în priveghere nebunească, fiii lumii întâmpină ziua care vine cu duh întunecat şi trândav; cu duh vesel şi priveghetor, cu conştiinţa şi simţirea unei neobişnuite uşurinţe de a cugeta la Dumnezeu şi de a săvârşi toată fapta bună, aşa întâmpină robii lui Dumnezeu ziua a cărei noapte dinainte au petrecut-o în nevoinţa rugăciunii.
191
Domnul S-a pus în genunchi în vremea rugăciunii Sale: nici tu nu trebuie să treci cu vederea plecările genunchilor, dacă ai putere îndeajuns ca să le săvârşeşti. Prin închinăciunea până la pământ, după tâlcuirea Părinţilor, este închipuită căderea noastră, iar prin scularea de la pământ răscumpărarea noastră. înainte de începerea pravilei de seară este deosebit de folositor a face metanii după putere: ele obosesc şi încălzesc întrucâtva trupul, iar inimii îi împărtăşesc un simţământ de întristare evlavioasă; atât o lucrare cât şi cealaltă pregătesc citirea cu osârdie şi luare-aminte a pravilei.
În timpul săvârşirii pravilei şi a metaniilor nu trebuie deloc grabă; atât pravila cât şi metaniile trebuie săvârşite cu cât mai multă negrabă şi luare-aminte. Mai bine să citeşti mai puţine rugăciuni şi să faci mai puţine metanii, însă cu luare-aminte, decât multe fără luare-aminte.1
Alege-ţi pravilă pe măsura puterilor tale. Ceea ce a spus Domnul despre sâmbătă că ea e pentru om, nu omul pentru ea (Mc. II, 27) poate şi trebuie să înţelegem cu privire la toate nevoinţele evlavioase, printre care şi pravila de rugăciune. Pravila de rugăciune e pentru om, nu omul pentru pravilă: ea trebuie să îl ajute pe om la atingerea sporirii duhovniceşti, nu să-i fie o povară anevoie de purtat, care striveşte puterile trupeşti şi tulbură sufletul. Cu atât mai mult ea nu trebuie să fie pricină trufaşei şi pierzătoarei păreri de sine, pierzătoarei osândiri şi înjosiri a aproapelui.
Pravila de rugăciune aleasă cu înţelepciune, potrivit cu puterile şi felul de viaţă al omului, este un mare ajutor celui care se nevoieşte pentru mântuirea sa. Săvârşirea
1 Cuvântul Sfântului Teolipt, Dobrotoliubie, partea a doua.
192
ei la ceasurile rânduite devine obicei, nevoie firească neapărat trebuincioasă. Cel ce a dobândit aceste fericit obicei abia se apropie de locul unde obişnuieşte să-şi săvârşească pravila, că sufletul deja i se umple cu o aşezare de rugăciune: nici nu a reuşit să rostească vreun cuvânt din rugăciunile pe care le citeşte, că inima i se şi umple de străpungere, iar mintea s-a adâncit cu totul în cămara lăuntrică.
„Mai bine”, a zis un mare Părinte1, „o pravilă scurtă, dar împlinită în chip statornic, decât una lungă, dar părăsită după scurtă vreme” iar această soartă o au întotdeauna pravilele de rugăciune nepotrivite cu puterile omului: în primul avânt al înfierbântării, nevoitorul le împlineşte câtăva vreme luând, fireşte, aminte mai mult la cantitate decât la calitate; după care istovirea pricinuită de nevoinţa peste puteri îl sileşte treptat să o scurteze şi să scurteze pravila.
Şi adeseori nevoitorii care fără dreaptă socotinţă îşi iau asupră-le o pravilă împovărătoare trec de la pravila multostenicioasă drept la părăsirea oricărei pravile. După lăsarea pravilei, şi chiar numai după scurtarea ei, asupra nevoitorului se abate negreşit tulburarea. Din pricina tulburării, el începe să simtă o neorânduială sufletească. Din neorânduiala sufletească se naşte trândăvia (akedia). Crescând în tărie, aceasta pricinuieşte slăbănogire şi zăpăceală iar din lucrarea acestora nevoitorul lipsit de dreaptă socotinţă se dedă vieţii nelucrătoare, împrăştiate, cade cu nepăsare în păcatele cele mai grosolane.
După ce ţi-ai ales o pravilă de rugăciune pe potriva puterilor şi trebuinţei tale sufleteşti, străduieşte-te
1 Preacuviosul Matoi, Patericul egiptean, litera M.
193
cu osârdie şi fără de abatere s-o împlineşti: acest lucru este de trebuinţă pentru păstrarea puterilor morale ale sufletului tău, aşa cum e de trebuinţă pentru păstrarea puterilor trupeşti, prin întrebuinţarea îndestulătoare de fiecare zi, la anumite ceasuri, a unei hrane sănătoase.
„Nu pentru părăsirea psalmilor ne va osândi Dumnezeu în ziua judecăţii Sale”, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, „nu pentru părăsirea rugăciunii, ci pentru intrarea dracilor în noi, care urmează părăsirii lor. Dracii, când află loc, intră şi zăvorăsc uşile ochilor noştri: atunci plinesc cu voi, ca şi cu nişte unelte ale lor, în chip silnic şi necurat, cu cea mai cruntă răzbunare, tot ce-i oprit de Dumnezeu. Şi din pricina părăsirii a ceea ce este mic (a pravilei), pentru care omul se învredniceşte de ocrotirea lui Hristos, ne facem supuşi (dracilor), precum a scris un oarecare înţelept: «Cel ce nu îşi supune voia sa lui Dumnezeu, şi-o va supune potrivnicului său». Acestea (pravilele), care ţi se par mici, se fac pentru tine ziduri împotriva celor ce caută să ne robească. Săvârşirea acestora (pravilelor) înlăuntrul chiliei a fost rânduită în chip preaînţelept de aşezătorii tipicului bisericesc, din descoperire de Sus, pentru păstrarea vieţii noastre”1.
Marii Părinţi, care din îmbelşugarea Harului Dumnezeiesc în ei petreceau în necurmată rugăciune, nu părăseau nici pravilele lor, pe care obişnuiau a le săvârşi în anumite ceasuri ale privegherii de noapte. Multe dovezi ale acestui fapt le vedem în vieţile lor: Antonie cel Mare, săvârşind pravila ceasului al nouălea — ceasul al nouălea bisericesc corespunde ceasului al treilea al amiezii — s-a învrednicit de dumnezeiască descoperire; când
1 Cuvântul 17.
194
Preacuviosul Serghie de Radonej se îndeletnicea cu citirea Acatistului Maicii lui Dumnezeu i s-a arătat Preasfânta Fecioară însoţită de Apostolii Petru şi Ioan.
Preaiubite frate! Supune-ţi libertatea ta pravilei: ea, lipsindu-te de libertatea cea pierzătoare, te va lega numai ca să-ţi aducă libertatea duhovnicească, libertatea cea în Hristos. La început, legăturile vor părea împovărătoare; mai apoi, se vor face de mare preţ pentru cel legat cu ele. Toţi sfinţii lui Dumnezeu au primit asupră-le şi au purtat jugul cel bun al pravilei de rugăciune: urmând lor, şi tu urmezi în această privinţă Domnului nostru Iisus Hristos, Care după ce S-a înomenit ne arăta în ce chip trebuie să ne purtăm, lucrând aşa cum lucra Tatăl Lui (In. V, 19), spunea ceea ce Ii poruncea Tatăl (In. XII, 49), avea drept ţel plinirea întru totul a voii Tatălui (In. V, 30). Voia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh e una singură. Cu privire la om, ea stă în mântuirea oamenilor. Atotsfântă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie! Amin.
Cuvânt despre rugăciunea din biserică
Fără nici o urmă de îndoială, cea mai înaltă prin vrednicia sa dintre toate clădirile pământeşti este biserica sau casa lui Dumnezeu: cuvintele acestea au acelaşi înţeles. Chiar dacă Dumnezeu este pretutindeni, în biserică prezenţa Lui se vădeşte într-un chip deosebit — în chipul cel mai simţit şi mai folositor pentru oameni. Arătarea lui Dumnezeu e încă şi mai folositoare, încă şi mai simţită pentru om, atunci când omul însuşi se face biserică a lui Dumnezeu făcându-se sălaş al Sfântului Duh asemenea apostolilor şi celorlalţi mari sfinţi. Starea aceasta însă este atinsă doar de puţini creştini şi de aceea, lăsând pe altă dată împreună-vorbirea despre biserica cea nefăcută de mână, de Dumnezeu zidită, cuvântătoare a lui Dumnezeu omul, şi despre slujba care trebuie să se desfăşoare în ea, vom vorbi acum despre biserica cea materială a lui Dumnezeu, zidită de mâinile omeneşti, despre rugăciunile care se fac în ea, despre îndatorirea creştinului de a cerceta cu osârdie biserica lui Dumnezeu, despre folosul acestei cercetări.
Biserica lui Dumnezeu este cer pământesc: „în biserica slavei Tale stând, Doamne, în cer a sta ni se pare”,
196
cântă Sfânta Biserică1. Biserica e locul părtăşiei lui Dumnezeu cu oamenii: în ea se săvârşesc toate tainele creştineşti. Dumnezeiasca Liturghie şi hirotonia nu pot fi săvârşite nicăieri altundeva decât în biserică. şi celelalte taine trebuie săvârşite în Biserică: la mare nevoie se îngăduie săvârşirea lor, mai ales spovedania şi Maslul, în case. Biserica lui Dumnezeu răsună de slavoslovirea lui Dumnezeu; pentru cuvintele acestei lumi nu este loc în ea. Totul e sfânt în biserica lui Dumnezeu: chiar şi pereţii, şi podeaua, şi văzduhul. Ea e păzită fără încetare de îngerul lui Dumnezeu; îngerii lui Dumnezeu şi sfinţii Bisericii triumfătoare se pogoară în ea. A te afla într-o astfel de clădire sfinţită e cea mai mare fericire pentru om, care este pribeag pe pământ. Sfântul Proroc David, cu toate că era împărat, cu toate că avea palate largi şi măreţe, cu toate că stăpânea toate mijloacele pământeşti de veselire şi desfătare, a grăit, cercetând şi preţuind toate aşa cum se cuvine: Una am cerut de la Domnul, aceasta voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez biserica Lui cea sfântă (Ps. XXVI, 7, 8). Aceasta a rostit-o prin gura lui David Sfântul Duh. Cel ce în vremea vieţii pământeşti va merge cât poate de des la biserica lui Dumnezeu e ca şi cum ar locui în ea: acesta, după despărţirea de trup, va trece foarte lesne spre veşnică prăznuire în biserica cerească, cea nefăcută de mână, al cărei ziditor e Dumnezeu. În biserică ne şi rugăm, ne şi zidim, ne şi curăţim de păcate, ne şi împărtăşim cu Dumnezeu.
Pildă de mers la biserica lui Dumnezeu ne-a arătat Mântuitorul (In. VII, 14), ne-au arătat şi Sfinţii Apostoli
1 Slujba Utreniei, troparul de după Slavoslovie.
197
(Fapte III, 1). Creştinii din toate timpurile au socotit ca datorie a lor de neînlăturat mersul cu osârdie la biserica lui Dumnezeu. Sfântul Dimitrie al RosTovului aseamănă mersul la Biserică, în vremea tuturor rugăciunilor care se fac acolo, cu o dajdie cuvenită împăratului pe care toţi trebuie s-o plătească în fiecare zi1. Dacă a fi de faţă la fiecare Liturghie săvârşită în Biserică se socoate de către sfântul păstor drept o datorie de neînlăturat a oricărui creştin, cu atât mai mult este acest lucru o datorie de neînlăturat a monahului. Săracii sunt scutiţi de dajdie pentru sărăcia lor: şi de mersul în chip statornic la biserică sunt scutiţi bolnavii pe care boala îi ţine în chilia lor. De dajdie sunt scutiţi dregătorii împăratului: şi de mersul în chip statornic la biserică sunt scutiţi monahii foarte sporiţi, care se îndeletnicesc cu nevoinţa rugăciunii minţii şi seceră din ele roadă îmbelşugată, care trebuie ascunsă de ochii oamenilor. De dajdie sunt scutiţi ostaşii, dimpreună cu toţi cei aflaţi în slujba împăratului: şi de mersul în chip statornic la biserică sunt scutiţi monahii care în vremea slujbelor sunt prinşi cu ascultările. Ia seama ca nu cumva sub pretextul ascultării, sau al îndeletnicirii la chilie cu rugăciunea minţii, sau chiar al unei părute boli, să lucreze în chip tainic o cursă a diavolului, care urăşte rugăciunea fiindcă ea e maica virtuţilor şi sabie ce striveşte duhurile viclene, care întrebuinţează toate sforţările şi toate mijloacele ca să dea acestor curse înfăţişarea cea mai bună cu putinţă, pentru a îl abate pe om de la rugăciune, să-l lipsească de arme şi apoi să-l piardă ori să-l rănească2.
1 Scrierile Ierarhului, tom I, Omul lăuntric.
2 Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul 1, cap. 3 şi Cuvântul 3, cap. 2 şi 3.
198
Laude bisericeşti sunt în număr de şapte, însă împărţite în trei despărţăminte. Ele sunt: 1) Vecernia, 2) Pavecerniţa, 3) Utrenia cu ceasul întâi, 4) ceasul al treilea, 5) ceasul al şaselea, 6) ceasul al nouălea. Vecernia, cu care încep slujbele zilei bisericeşti, se săvârşeşte împreună cu pavecerniţa şi ceasul al nouălea; ceasul al nouălea se citeşte înainte de vecernie. Utrenia se săvârşeşte împreună cu ceasul întâi şi cu miezonoptica. Miezonoptica se citeşte înainte de utrenie, ceasul întâi după Utrenie. Ceasul al treilea şi ceasul al şaselea se citesc împreună cu tipicalele, care se citesc după ceasuri. Când utrenia este împreunată cu vecernia sau cu pavecerniţa mare, slujba se cheamă priveghere de toată noaptea. Ea se săvârşeşte înaintea marilor praznice, în cinstea praznicelor. Lucrarea privegherii de toată noaptea asupra nevoitorului stă în aceea că cel ce a petrecut în rugăciune o parte însemnată a nopţii cu evlavia şi luarea-aminte cuvenite simte în ziua următoare o deosebită uşurime, prospeţime, curăţie a minţii, înlesnire în cugetarea la Dumnezeu. Tocmai de aceea a grăit Sfântul Isaac Sirul: „Dulceaţa dăruită nevoitorilor în timpul zilei se revarsă din lumina rugăciunilor de noapte (lucrării de noapte) asupra minţii curate”1. Dumnezeiasca Liturghie nu se numără laolaltă cu cele şapte laude; ea este în afara numărului lor, ca slujbă aparte, cea mai sfântă dintre toate, prin care a fost orânduită Dumnezeiasca Jertfă cea fără de sânge.
O pildă mântuitoare a mersului la biserica lui Dumnezeu vedem în mersul la templu al vameşului, pe care ni-l înfăţişează Evanghelia (Lc. XVIII, 10). Vameşul sta în fundul templului, socotea că nu are dreptul nici să-şi
1 Cuvântul 40.
199
ridice ochii către cer, ci se bătea în piept, zicând: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului. Vameşul a ieşit din templu după ce a reuşit să îşi atragă bunăvoinţa lui Dumnezeu. Şi tu, venind în biserică, dacă nu ai vreo ascultare în ea, stai în fund, într-un colţ umil sau după un stâlp, ca să nu te împrăştii şi ca evlavia ta să nu se arunce în ochii altora; tinde-ţi ochiul minţii către inimă, iar ochiul trupului spre pământ, şi roagă-te lui Dumnezeu întru frângerea duhului, fără a socoti că ai vreo vrednicie, vreo virtute, socotindu-te vinovat pentru o mulţime fără număr de păcate ştiute şi neştiute de către tine. Păcătuim foarte mult şi întru neştiinţă, şi din pricina mărginirii noastre, şi din pricina vătămării firii noastre de către păcat. Dumnezeiasca Scriptură spune: Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18). Şi pe tine, dacă te vei ruga având conştiinţa păcătoşeniei şi sărăciei tale, Dumnezeu te va auzi din Biserica cea sfântă a Sa glasul tău, şi strigarea ta cea de rugăciune înaintea Lui va intra întru urechile Lui (Ps. XVII, 8): El va vărsa asupra ta mila Sa cea bogată. — Dacă ai vreo îndatorire pe lângă biserică, plineşte-o cu cea mai mare evlavie şi băgare de seamă, ca unul ce slujeşte lui Dumnezeu, nu oamenilor.
Dimpreună cu pomenitul vameş, ne povesteşte Evanghelia, a intrat în templu pentru rugăciune şi un fariseu. Ca om cu greutate, fariseul s-a aşezat în văzul tuturor. Pesemne, nutrea gândul de obşte tuturor fariseilor — că zideşte norodul de faţă prin felul său cucernic de a sta şi a se ruga. El socotea că nu-l pândeşte primejdie din partea slavei deşarte, fiind sporit în virtute, şi că oarecare făţărnicie are dezvinovăţire, avându-se în vedere folosul cel de obşte. Dar în ce sta rugăciunea lui? în primul
200
rând, îl proslăvea pe Dumnezeu. începutul e bun: dar mai apoi, fariseul s-a apucat să înşire nu binefacerile lui Dumnezeu, ci meritele şi deosebitele sale însuşiri, aşa încât la astfel de înşiruire s-ar fi căzut alt început. Fariseul ar fi început în chip mai potrivit proslăvindu-se pe sine, iar nu pe Dumnezeu. El proslăveşte pe Dumnezeu numai de formă, ca să-şi acopere întrucâtva trufia. Trufia aceasta s-a vădit în osândirea şi defăimarea aproapelui, a cărui conştiinţă era necunoscută fariseului, a cărui mărturisire a păcatelor atrăsese mila lui Dumnezeu. Fariseul, care în chip făţarnic proslăvea pe Dumnezeu, a zis: Nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Aici sunt învederate: nerecunoaşterea păcătoşeniei proprii, conştiinţa propriei vrednicii, trufia ce decurge din acestea, ce se arată prin osândirea şi defăimarea aproapelui.
Rugăciunea fariseului nu a fost primită de Dumnezeu, Care ca încheiere a acestei pilde a zis: Tot cel ce se înalţă va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat. Din aceasta se vede că oricine voieşte ca rugăciunea lui să fie primită de către Dumnezeu trebuie s-o aducă întru recunoaşterea păcătoşeniei sale şi a neajunsului său cât se poate de mare în privinţa virtuţii; trebuie s-o aducă după ce a lepădat conştiinţa vredniciilor sale, care sunt cu totul de nimic faţă de vrednicia cea nemăsurată a lui Dumnezeu; trebuie s-o aducă din inimă ce s-a smerit înaintea oricărui aproape, din inimă care a îndrăgit pe fiecare aproape, din inimă ce a iertat aproapelui toate jignirile şi necazurile. Iar eu, grăieşte Prorocul către Dumnezeu rugându-se, întru mulţimea milei Tale voi intra
201
în casa Ta, închina-mă-voi spre Sfântă Biserica Ta, întru frica Ta (Ps. V, 7).
Mare milă a lui Dumnezeu faţă de om este aşezământul (instituţia) slujbelor de obşte în sfintele lui Dumnezeu biserici. Aceste slujbe sunt aşezământ al apostolilor, al sfinţilor lor ucenici şi al Sfinţilor Părinţi ai primelor veacuri ale creştinismului, orânduit prin descoperire de Sus1. La aceste slujbe fiecare creştin poate lua parte, şi cel necărturar îşi însuşeşte cunoştinţa, elocvenţa, poezia duhovniceştilor, sfinţilor ritori şi cărturari ai creştinismului. Luând parte la aceste slujbe, cel ce doreşte poate deprinde lesne rugăciunea minţii: cantitatea rugăciunii duce la calitate, au spus Părinţii, şi ca atare lungile slujbe mănăstireşti ajută foarte mult nevoitorului să treacă de la rugăciunea cu gura la cea cu mintea şi cu inima. Slujbele bisericeşti au în sine o cuprinzătoare Teologie dogmatică şi morală creştinească: cel ce merge în chip statornic la biserică şi ia aminte cu osârdie la cele ce se citesc şi se cântă acolo poate foarte bine să înveţe tot ce este de trebuinţă creştinului în stadia credinţei.
Fericit monahul care trăieşte totdeauna lângă biserica lui Dumnezeu! El trăieşte aproape de cer, aproape de rai, aproape de mântuire. Să nu lepădăm mântuirea care prin milostivirea lui Dumnezeu ne-a fost dată, ca să zic aşa, în traistă. Mai ales monahul începător este dator să meargă în chip statornic la biserică. în anii bătrâneţii şi istovirii, când atât vârsta cât şi boala închid pe monah aproape cu totul în chilie, el se va hrăni cu merindea duhovnicească pe care a strâns-o în vremea tinereţii şi tăriei
1 Vezi viaţa Sfântului Ignatie Teoforul, 20 decembrie, Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 71.
202
sale, mergând cu osârdie în casa lui Dumnezeu. „Merinde” numesc rugăciunea minţii şi inimii.
Domnul Cel Milostiv să ne învrednicească pe noi toţi a ne folosi aşa cum se cuvine de călugăria noastră, şi mai înainte de plecarea din viaţa pământească să ne mutăm cu mintea şi cu inima la cer. Acolo poate să ne înalţe rugăciunea atunci când o adumbreşte Harul lui Dumnezeu, şi rugăciunea în om se face deja nu rugăciune a omului, ci rugăciune a Sfântului Duh, ce mijloceşte pentru om cu suspinuri negrăite (Rom. VIII, 27). Amin.
Cuvânt despre rugăciunea cu gura şi cu glasul
Nimeni din cei ce vor să sporească în rugăciune să nu cuteze a cugeta şi a judeca în chip uşuratic cu privire la rugăciunea cea rostită cu gura şi cu glasul întru luarea-aminte a minţii, socotind-o lucrare de puţină însemnătate, care nu merită cinstire. Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc de sterpiciunea rugăciunii cu gura şi cu glasul care nu e împreunată cu luarea-aminte, de aici nu trebuie trasă încheierea că ei ar fi lepădat sau ar fi defăimat această rugăciune în sine. Nu! Ei doar cer luare-aminte în timpul acestei rugăciuni. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvârşită întru luare-aminte e temeiul şi pricina rugăciunii minţii. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvârşită întru luare-aminte e, totodată, şi rugăciune a minţii. Să ne deprindem mai întâi a ne ruga întru luare-aminte cu rugăciunea gurii şi glasului: atunci vom deprinde cu înlesnire a ne ruga doar cu mintea întru liniştea cămării lăuntrice.
Rugăciunea cu gura şi cu glasul ne este arătată de Sfânta Scriptură; pildă atât a ei cât şi a cântării cu glas tare ne-a dat însuşi Mântuitorul, ne-au dat şi Sfinţii
204
Apostoli, urmând predaniei Domnului. Şi cântând, după terminarea Cinei celei de Taină, ne povesteşte Sfântul Evanghelist Matei despre Domnul şi Apostolii Lui, au ieşit în muntele Măslinilor (Mt. XXVI, 30). Domnul S-a rugat în auzul tuturor înainte de a-l învia pe Lazăr cel mort de a patra zi (In. XI, 41-42). Sfântul Apostol Pavel şi tovarăşul său Sila, închişi fiind în temniţă, se rugau lui Dumnezeu şi-I înălţau cântare în miez de noapte: ceilalţi întemniţaţi luau aminte la ei. Fără de veste, la auzul cântării lor, s-a făcut cutremur mare, de s-au clătit temeliile temniţei: şi numaidecât s-au deschis toate uşile, şi legăturile tuturor s-au dezlegat (Fapte XVI, 26). Rugăciunea Sfintei Ana, maica prorocului Samuil, adeseori dată de Sfinţii Părinţi ca pildă a rugăciunii, nu era doar rugăciune a minţii. Ea, spune Scriptura, grăia întru inima sa: doar buzele ei se mişcau, iar glasul nu se auzea (1 împ. I, 13). Rugăciunea aceasta, cu toate că nu era făcută cu glas tare, era rugăciune a inimii şi totodată a gurii. Sfântul Apostol Pavel a numit rugăciunea cu gura roada buzelor, îndeamnă pe creştini să aducă jertfă de laudă pururea lui Dumnezeu, adică roada buzelor ce se mărturisesc numelui Lui (Evr. XIII, 15); le porunceşte să vorbească între ei în psalmi şi laude şi cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând în inimile lor Domnului (Ef. V, 19), rugăciunea şi cântarea avându-le totodată şi în gură. El dojeneşte neluarea-aminte în rugăciunea cu gura şi cu glasul. Trâmbiţa de va da glas fără de semn (necunoscut, neînţeles), spune el, cine se va găti la război? Aşa şi voi: prin limbă de nu veţi da cuvânt cu bună înţelegere, cum se va cunoaşte ceea ce veţi grăi? (1 Cor. XIV, 8, 9). Deşi Apostolul a zis cuvintele acestea pentru cei
205
ce se roagă şi vestesc insuflările Sfântului Duh în limbi străine, Sfinţii Părinţi pe bună dreptate le aplică şi celor ce se roagă fără luare-aminte. Cel ce se roagă fără luare-aminte, şi ca atare nu înţelege cuvintele pe care le rosteşte, ce este altceva faţă de sine însuşi decât un vorbitor de limbă străină?
Întemeindu-se pe acest fapt, Preacuviosul Nil Sorski spune că cel care se roagă fără luare-aminte cu glasul şi cu gura se roagă văzduhului, iar nu lui Dumnezeu1. „Ciudată e dorinţa ta ca Dumnezeu să te audă atunci când tu singur nu te auzi!” grăieşte Sfântul Dimitrie al Rostovului, împrumutând aceste spuse de la Sfinţitul Mucenic Ciprian al Cartaginei2 — şi tocmai asta se întâmplă cu cei care se roagă fără luare-aminte cu gura şi cu glasul: ei nu se aud pe sine până-ntr-atât, îşi îngăduie a se împrăştia până-ntr-atât, se depărtează cu gândurile de la rugăciune spre felurite lucruri până-ntr-atât că nu arareori li se întâmplă să se oprească dintr-odată, nemaiştiind ce citeau; sau încep să spună în locul cuvintelor din rugăciunea citită cuvinte dintr-o altă rugăciune, chiar dacă au cartea deschisă în faţa ochilor. Cum să nu prihănească Sfinţii Părinţi astfel de rugăciune fără luare-aminte, vătămată, nimicită de răspândire! „Luarea-aminte”, grăieşte Sfântul Simeon Noul Teolog, „trebuie să fie aşa legată şi nedespărţită de rugăciune cum sunt legate trupul şi sufletul, care nu pot fi despărţite, nu pot fi unul fără celălalt. Luarea-aminte trebuie să apuce înaintea vrăjmaşilor şi să-i pândească precum un
1 Predoslovie din scrierile Sfinţilor Părinţi despre lucrarea cea gândită, despre păzirea minţii şi a inimii şi celelalte.
2 Omul lăuntric, cap. 3.
206
străjer; ea, cea dintâi, să lupte împotriva păcatului, să se împotrivească gândurilor viclene ce se apropie de inimă; iar luării-aminte să îi urmeze rugăciunea, ce nimiceşte şi omoară neîntârziat toate gândurile viclene cu care luarea-aminte a început lupta, fiindcă aceasta singură nu le poate omorî. De această luptă dusă de luare-aminte şi rugăciune atârnă viaţa şi moartea sufletului. Dacă vom păstra rugăciunea curată prin mijlocirea luării-aminte, vom izbuti; iar de nu ne vom strădui a o păstra curată, ci o vom lăsa nepăzită, ne vom face de nici o treabă, vom fi lipsiţi de sporire”.
Rugăciunii cu gura, cu glasul, ca şi oricărei alteia, trebuie să-i fie tovarăşă luarea-aminte. Cu aceasta trebuie să înceapă nevoitorul. Pe aceasta o predaniseşte în primul rând Sfânta Biserică fiilor ei. „Rădăcina vieţuirii călugăreşti este cântarea psalmilor”, a grăit Sfântul Isaac Sirul1. „Biserica”, spune Sfântul Petru Damaschinul, „cu scop bun şi plăcut lui Dumnezeu a primit cântările şi feluritele tropare din pricina neputinţei minţii noastre, pentru ca noi, neînţelegătorii, atraşi de dulceaţa cântării psalmilor, să lăudăm pe Dumnezeu chiar împotriva voii noastre. Cei care pot pricepe şi pătrunde cuvintele rostite de către ei vin la străpungere şi în acest chip, ca pe o scară, urcăm în gândurile cele bune. După măsura sporirii noastre în deprinderea gândurilor dumnezeieşti apare în noi dorirea cea dumnezeiască şi ne trage să ajungem la înţelegerea închinării Tatălui în Duh şi Adevăr, după porunca Domnului”2. Gura şi limba care
1 Cuvântul 40.
2 Sfântul Petru Damaschin, Despre cea de-a treia vedere, Dobrotoliubie, partea a treia.
207
se îndeletnicesc adesea cu rugăciunea şi citirea Cuvântului lui Dumnezeu dobândesc sfinţire, se fac neînstare a grăi în deşert, a râde, a rosti vorbe glumeţe, ruşinoase şi putrede. Vrei să sporeşti în rugăciunea minţii şi inimii? Învaţă-te să fii cu luare-aminte în cea cu gura şi cu glasul: rugăciunea cu gura întru luare-aminte trece de la sine în rugăciunea minţii şi inimii. Vrei să te înveţi a alunga degrabă şi cu putere gândurile semănate de vrăjmaşul cel de obşte al omenirii? Goneşte-le atunci când eşti singur în chilie prin rugăciunea cu glasul întru luare-aminte, rostind cuvintele ei fără grabă, cu străpungere.
Răsună în văzduh rugăciunea întru luare-aminte, cu gura şi cu glasul — şi îi prinde cutremurul pe stăpânitorii văzduhului, slăbănogesc puterile lor, putrezesc şi se strică cursele lor!
Răsună în văzduh rugăciunea întru luare-aminte, cu gura şi cu glasul — şi se apropie sfinţii îngeri de cei care se roagă şi cântă, se alătură lor, iau parte la cântările lor duhovniceşti, precum s-au învrednicit a vedea oarecare bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, şi printre alţii contemporanul nostru, fericitul stareţ Serafim de Sarov. Mulţi Părinţi mari s-au îndeletnicit toată viaţa lor cu rugăciunea săvârşită cu glasul şi cu gura, şi aveau din belşug darurile Duhului. Pricina acestei sporiri a lor era faptul că la ei cu glasul şi cu gura erau unite mintea, inima, întregul suflet şi întregul trup; ei rosteau rugăciunea din tot sufletul, din toată vârtutea lor, din toată fiinţa lor, din tot omul.
Astfel, Preacuviosul Simeon cel din Muntele Minunat citea de-a lungul nopţii toată Psaltirea1. Sfântul Isaac
1 Vieţile Sfinţilor, 24 mai.
208
Sirul pomeneşte de oarecare fericit bătrân care se îndeletnicea cu citirea psalmilor şi căruia i se îngăduia a simţi că citeşte numai de-a lungul unei singure „slave”, după care dumnezeiasca mângâiere a pus stăpânire pe el cu asemenea putere încât rămânea cu zilele în stare de extaz sfânt, nesimţind nici scurgerea timpului, nici pe sine însuşi1. Preacuviosul Serghie de Radonej în vremea citirii Acatistului a fost cercetat de către Maica Domnului însoţită de Apostolii Petru şi Ioan2. Se povesteşte de Preacuviosul Ilarion de Suzdal că atunci când citea în Biserică Acatistul cuvintele zburau din gura lui ca şi cum ar fi fost de foc, cu o netâlcuită putere şi lucrare asupra celor de faţă3. Rugăciunea săvârşită cu gura a sfinţilor era însufleţită de luare-aminte şi de Harul Dumnezeiesc, care unea puterile omului cele despărţite de păcat: de aceea respira asemenea putere suprafirească şi avea o asemenea înrâurire asupra ascultătorilor. Sfinţii „cântau” lui Dumnezeu „întru mărturisirea inimii”4; ei „cântau” şi „se mărturiseau” lui Dumnezeu „întru linişte”5, adică fără împrăştiere: ei cântau lui Dumnezeu cu înţelegere (Ps. XLVI, 7)
Trebuie să băgăm de seamă că preacuvioşii monahi ai primelor timpuri şi toţi cei care au dorit a spori în rugăciune nu se îndeletniceau nicidecum (ori o făceau foarte puţin) cu cântarea propriu-zisă, ci prin numele „cântare de psalmi” care se află pomenit în Vieţile şi scrierile lor
1 Cuvântul 31.
2 Vezi viaţa acestui preacuvios.
3 Viaţa manuscrisă a Preacuviosului Ilarion de Suzdal.
4 Vezi rugăciunile de dimineaţă: „Din somn sculându-mă, mulţumesc Ţie, Preasfântă Treime
5 Vezi rugăciunile de dimineaţă: „Pe Tine Te binecuvântăm, înalte Dumnezeule şi al milelor Doamne...”.
209
trebuie să înţelegem citirea lipsită de grabă, foarte rară a psalmilor şi altor rugăciuni. Citirea rară este neapărat trebuincioasă pentru păstrarea unei luări-aminte neştirbite şi pentru a scăpa de împrăştiere. Din pricina ritmului său rar şi a asemănării cu cântarea acest fel de citire se numea „cântare de psalmi”. Ea era săvârşită pe dinafară; monahii acelor vremuri aveau ca pravilă să înveţe Psaltirea pe dinafară: rostirea psalmilor pe dinafară ajută foarte mult luării-aminte.
Acest fel de citire care deja nu mai este citire, fiindcă se săvârşeşte nu după carte, ci prin „cântare de psalmi” în înţelesul propriu al cuvântului poate fi săvârşită în întunericul chiliei, cu ochii închişi (ceea ce păzeşte de împrăştiere, în vreme ce lumina care este neapărat trebuincioasă pentru citirea după carte şi însăşi privitul la carte împrăştie şi smulg mintea de la inimă către cele dinafară).
„Aceştia cântă”, grăieşte Sfântul Simeon Noul Teolog, „adică se roagă cu gura”1. „Cei ce deloc nu cântă”, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, „de asemenea bine fac, dacă sunt în sporire: fiindcă aceştia nu au trebuinţă de rostirea psalmilor, ci de tăcere şi necurmată rugăciune”2. „Citire” în înţelesul propriu Părinţii numesc citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, iar „rugăciune” ei numesc prin excelenţă rugăciunea lui Iisus — de asemenea, rugăciunea vameşului şi alte rugăciuni foarte scurte, care înlocuiesc din plin cântarea de psalmi: ceea ce pentru începători e de neînţeles şi nu li
1 Cuvânt despre cele trei feluri ale rugăciunii, Dobrotoliubie, partea întâi.
2 15 capete despre liniştire, cap. 8, Dobrotoliubie, partea întâi.
210
se poate tâlcui în chip mulţumitor, fiind mai presus de înţelegerea sufletească şi cu putinţă de tâlcuit doar prin cercarea cea fericită.
Fraţilor! Să fim cu luare-aminte în rugăciunile noastre cele cu gura şi cu glasul, pe care le rostim la slujbele bisericeşti şi în singurătatea chiliei. Să nu facem ostenelile noastre şi viaţa noastră în mănăstire neroditoare prin neluarea-aminte şi nepăsarea în lucrul lui Dumnezeu. Pierzătoare e nepăsarea în rugăciune! Blestemat, spune Sfânta Scriptură, cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă (Ier. 48, 10). E limpede lucrarea blestemului acestuia: desăvârşita nerodire şi neizbândă, în ciuda petrecerii îndelungate în monahism. Să punem la temelia nevoinţei rugăciunii, care-i cea mai de căpetenie şi mai trebuincioasă între nevoinţele călugăreşti, pentru care sunt toate celelalte nevoinţe, să punem la temelia ei rugăciunea cu gura şi cu glasul, pentru care Milostivul Dumnezeu dăruieşte la vremea potrivită nevoitorului statornic, răbdător, smerit rugăciunea minţii, a inimii, harică. Amin.
Cuprins
Fericit bărbatul 5
Epistolă către frăţimea sihăstriei Serghiev 18
Cuvânt despre frica de Dumnezeu şi dragostea de Dumnezeu 23
Judecăţile lui Dumnezeu 58
Sfatul minţii cu inima 102
Vederea păcatului propriu 115
Despre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om.... 129
Cugetare legată cu precădere de viaţa monahală 141
Despre lucrarea de căpetenie a monahului 155
Duhul rugăciunii începătorului 173
Cuvânt despre pravila de chilie 186
Cuvânt despre rugăciunea din biserică 196
Cuvânt despre rugăciunea cu gura şi cu glasul 204
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare:
SUPERGRAPH
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84
e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Păzeşte-ţi mintea lipsită de închipuiri; goneşte toate visările şi părerile care se apropie de ea, prin care căderea a măsluit adevărul. îmbrăcat în pocăinţă, stai cu frică şi evlavie înaintea Marelui Dumnezeu, Care poate să curăţească păcatele tale şi să te înnoiască prin Preasfântul Său Duh. Venind, Duhul „te va povăţui la tot adevărul" (Ioan 16,13).
Simţirea plânsului şi a pocăinţei este singurul lucru de trebuinţă sufletului care se apropie de Domnul cu hotărârea de a primi de la El iertarea greşelilor sale. Aceasta este partea cea bună! Dacă ai ales-o, să nu se ia de la tine! Nu schimba această comoară pe simţiri deşarte, mincinoase, silite, părut harice; nu te pierde pe tine însuţi linguşindu-te.
Sf Ignatie Briancianinov
9 789731 366937
marți, 27 august 2019
SF. IGNATIE BRIANCIANINOV ARIPI DUHOVNICESTI PENTRU CEI OSTENITI SI IMPOVARATI
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu