TRAIAN DORZ ISTORIA UNEI JERTFE VOL. 3

1

PENTRU ISTORIA UNEI JERTFE

Testamentul meu Jurnalul meu

memoriile mele -

spovedania mea -

VOL. 3

Mărturii despre jertfele şi biruinţele OASTEI DOMNULUI

CUPTORUL Din anul 1948

2

Tot ce v-am scris aici cu lacrimi,

e adevăr curat şi greu

mărturisit pe conştiinţă, în Numele lui Dumnezeu. Nu-mi lepădaţi nici o fărîmă din tot ce spun acum şi scriu că tot ce nu-nţelegeţi astăzi, o să-nţelegeţi mai tîrziu!

3

4

Slavă veşnică Iubirii

Slavă veşnică Iubirii care ne-a răscumpărat rînduindu-ne-al sfinţirii drum slăvit şi-nsîngerat.

Slavă veşnică Iubirii care ne-a iertat deplin dăruindu-ne smeririi chip Edenic şi Divin.

Slavă veşnică Iubirii ce ne-a-ncredinţat privind nemurirea răsplătirii peste moarte, strălucind.

Slavă veşnică Iubirii care-n suflet ne-a adus din preaplinul dăruirii aur veşnic pentru Sus.

Slavă veşnică Iubirii care-ntrece orice chin preschimbînd al pătimirii rug aprins, în far divin.

Slavă veşnică Iubirii ce-o numim Iisus Hristos el ne-a dat Dumnezeirii

5

Iisu s Hristos

Marele nostru Dumnezeu şi Ră scumpă rător slavă veşnică Ţie.

Ţie, care ai ales Golgota ca locul cel mai înalt şi Crucea ca mijlocul cel mai cutremurător prin care Tu, ca Dumnezeu să ne arăţi nouă, prin Tine ca Om:

cît de mult a putut cere răscumpărarea păcatului lumii şi cît de mult a putut să dea dragostea lui Dumnezeu.

Ţie, care, din înălţimea cea mai Dumnezeiască şi pe calea cea mai obişnuit şi mai neobişnuit, omenească Te-ai coborît pînă între cei mai pămînteşti dintre noi ca să ne arăţi prin Tine Însuţi:

de la ce stare trebuie să ne înălţăm, spre a putea fi iarăşi vrednici de Dumnezeu.

Ţie, care ai rînduit Cuptorul şi Rugul întîi pentru Tine, apoi şi pentru ai Tăi, ca o cutremurătoare treaptă şi ca o necesară alegere spre cununa de biruitori şi spre nimbul de sfinţi.

Ţie, care biruind moartea şi cucerind slava, promiţi această cunună şi garantezi acest nimb numai acelor ce vor intra în flăcări hotărîţi vor trece prin ele demni şi vor ieşi din ele curaţi,

ajută-ne pe toţi pînă vom ieşi şi pînă vom intra cu vrednicie în bucuria lui Dumnezeu şi în cîntările îngerilor Săi...

Slavă veşnică Ţie

Marele nostru Ră scumpă rător şi Dumnezeu Iisus Hristos.

6

Meditaţie despre Jertfă

...N-a fost niciodată altfel... Pe Golgota-nsîngerată dragostea sub cea mai naltă formă: Jertfa, e-arătată! Căci n-a fost o mai înaltă formă-n care să se-arate adîncimea şi nălţimea stării ei nemăsurate iar noi n-am fi-aflat ca-nă st fel, unde-am fost şi-n ce pierzare de-am fost scoşi prin dăruirea Unui PreţAtît de Mare...

De atunci aceasta-i calea: fiecare biruinţă cere preţul ei de lacrimi, de dureri şi umilinţă.

Şi cu cît întinsul luptei şi izbînzii e mai mare cu atît mai multe jertfe şi mai grele-s necesare.

Nu-n acelaşi timp sînt date, nici la fel nu-s totdeauna însă în vreun fel se cere fiecare să dea una.

Sînt chemaţi s-aduc-o jertfă, în vreo formă, toţi aceia ce-o iubesc... şi în măsura contopirii cu Ideea unora se cere jertfă: osteneli şi dăruire altora se cere: lacrimi, rugăciune şi slujire.

Dar sînt unii puşi s-aducă jertfa vieţii personaleăsta-i preţul cel mai mare, asta-i cea mai aspră cale.

Rugul jertfei, chinul, moartea! ce cuvinte-nfricoşate însă trebuie! se cere! fără-acestea nu se poate!

Astfel veţi putea-nţelege de ce trebuie să fie unii întristaţi, ca alţii, s-aibă-n schimb o bucurie.

De ce trebuie ca unii s-aibă mîinile legate pentru ca să poată alţii să lucreze-n libertate!

De ce trebuie ca singuri să stea unii-n depărtare pentru ca ceilalţi să aibă har mai mult în adunare!

7

Şi cu cît pentru-o lucrare e mai mare jertfa dată, cu cît jertfa-i mai totală, şi cu cît e mai curată şi cu cît e de iubire şi dureri mai mistuită, cu atîta-i mai plăcută, cu atîta-i mai primită şi cu-atîta va atrage după ea un har mai mare peste cîmpu-ntins de lucru şi de luptă din lucrare.

O, fiinţă destinată pentru jertfă! ce curată trebuie să-ţi fie viaţa şi slujirea necurmată!

Ce desprins de tot pe lume, gîndul trebuie să-ţi fie ce divină lepădarea de oricare bucurie, ce totală contopirea prin răbdare cu lucrarea pentru care urci calvarul întregind răscumpărarea!

Ce sfinţit de rugăciune trebuie să-ţi fie darul ca să fie la nălţimea care o pretinde-altarul şi să poată Sus să-ţi fie arderea de tot primită iar lucrarea pentru care te aduci, îmbogăţită!

Jertfă!...

ce cuvînt! ce taină cutremurător de mare! n-o rostiţi cu uşurinţă, n-o chemaţi cu nepăsare, n-o doriţi prea mult, n-o cereţi prea grăbiţi, că nu-i uşoară!

mii de doruri sînt în suflet care nu voiesc să moară mii de rădăcini viaţa în fiinţa noastră are,

lupta-i supraomenească, crîncenă, îngrozitoare!

Mulţi, ajunşi sub rugul jertfei tremurînd privesc calvarul

cîţi pot oare să-i suporte flăcările-arzînd şi jarul?

Cîţi pot suporta-n tăcere, demn şi nalt sacrificarea pentru ca să fie-asemeni preţul cu răscumpărarea?

Cine n-are-aici dorinţe cu nădejde de-mplinire spre-a putea fără regrete, să se ducă la jertfire?

Pentru cîţi e mai înaltă, mai presus acea chemare care este categoric, totul, fără ezitare,

decît setea de viaţă, decît cei dragi, decît toate şi la care, să renunţe, care suflet oare poate?

Ca pătruns de conştiinţa tainei veşnice ce-l cere să se dăruie-n totală resemnare şi tăcere!

8

Dacă-atunci sub Vechea Stare, cînd slujeau cerinţei Legii jertfe nedesăvîrşite apăreau ca sacrilegii, dacă s-alegea făptura cea fără cusur şi pată ca să fie la nălţimea pentru care este dată, fruntea turmei, floarea holdei, toate-alese să-ntrunească frumuseţea, curăţia, perfecţiunea pămîntească, - o, cu cît mai mult acuma, jertfa după Noua Lege pentru-a-ndeplinicerinţa Însuşi Dumnezeu-o-alege, nu după-omeneşti criterii, nici pe merite părute ci după cu totul alte gînduri numai Lui ştiute.

Dar fiindcă pe măsura unei astfel de cerinţe, întrunind desăvîrşirea, nu sînt pe pămînt fiinţe hărăzindu-Şi-le jertfe, Însuşi El le curăţeşte...

El fiind Cel care-aduce,

El fiind Cel ce primeşte!

Căci doar El e-n stare-o jertfă s-o dea astfel curăţită încît ea să corespundă ca să poată fi primită.

Iată-atunci, aici e rostul flăcării mistuitoare care trebuie să facă slujba cea curăţătoare care trebuie să ardă pînă la străfund fiinţa spre-a putea să facă jertfa deopotrivă cu cerinţa.

Şi fiindcă-atîta zgură, încă-n aur se găseş te trebuie ca el să ardă pînă se desăvîrşeşte.

Arderea aceasta-n lupte, zvîrcoliri şi suferinţă e-un drum greu pe care nimeni n-a umblat cu uşurinţă.

O, dar este în această unică şi grea lucrare un hotar la care chinul şi durerea ta dispare.

Este-acel hotar la care încetează-n totul firea încetează mărginitul, începînd nemărginirea.

Încetează orice simţiri, piere orice raţiune, înghiţite de lumină, strălucirea le supune.

Nu mai sînt dorinţi sau temeri, sentimente şi-obligaţii, piere orice legătură de-nrudire, timp şi spaţii piere tot cum niciodată n-ar fi fost şi nicăierea, şi rămîne numai una,

una singură:

Iubirea!

9

De-atunci piatra nu răneşte,

de-atunci cuiul nu mai doare

nu dor spinii

nu dor pumnii

toate, toate sînt uşoare...

Nu dor oasele zdrobite,ţi se pare că-s străine şi străină-ţi pare carnea, ruptă fără de suspine,

şi străin îţi pare lutul care-ţi apăsa făptura mai curînd aştepţi să ardă ca să-i cadă legătura.

Simţi cum piere greutatea, simţi cerească uşurare simţi o tot mai luminoasă şi divină transformare şi întîmpini Veşnicia, cu făptura strălucităţelul e atins, atuncea, Taina Sfîntă-i săvîrşită!

...Dacă mai revii pe lume iarăşi, după-această stare curăţată-n suferinţă, faţa ta-i strălucitoare!

Căci acolo, sus pe munte, aşteptînd supus tăierea preţul a fost dat, chiar dacă n-a mai trebuit junghierea. Prin totala resemnare şi-aşteptare a jertfirii, prin deplina dăruire,

prin supunerea iubirii,

prin senina renunţare la viaţă şi la toate,

tu plătit-ai preţul morţii!

restu-i fără-nsemnătate.

Coborînd napoi calvarul luminată fi-ţi-va faţa întîlnirea cu Vecia ţi-a desăvîrşit viaţa.

Pentru restul de trăire porţi pecetea nemuririi mai trăieşti ca mărturie a-ndurării şi iubirii... Îndurării şi iubirii viaţa ce-o mai ai ţi-e dată: altfel înţelege viaţa cel care-a murit o dată!

Şi-altfel înţelege moartea cel ce mai trăieşte iară: ştie ce-i deşertăciune şi cunoaşte ce-i comoară!

Altfel înţelege chinul,

altfel plînsul şi iertarea, -

doar atunci va şti ce-nseamnă judecata şi mustrarea! Doar atunci va şti ce-i mila, bunătatea şi iubirea doar atunci va şti şi scopul care merită trăirea.

Va fi milă şi iubire. căci cît beznă e şi moarte e nevoie de lumină şi de jertfa care-o-mparte.

10

Şi cît încă sînt pe lume munţi de greutăţi şi silă e nevoie de-ndurare, de-nţelegere şi milă!

Nesfîrşit de multe lacrimi cît sînt încă-n lumea largă o iubire nesfârşită poate numai, să le şteargă.

Şi cu orice rînd de oameni,

cît va fi pe lume Harul

necesară va fi jertfa, necesar va fi calvarul!

urmînd calea Marii Jertfe, şi mulţind răscumpăraţii se impune-un preţde jertfă fiecărei generaţii!

Altora urmînd noi astăzi calea cea de sînge udă, secerăm cîntînd ogorul semănat de ei cu trudă.

Şi la rîndul nostru-n lacrimi facem slujba semănării ca să aibă-n urmă alţii bucuria recoltării.

Căci mereu aceasta-i calea: fiecare biruinţă cere preţul ei de lupte, de dureri şi nevoinţă.

Şi cu cît amploarea luptei şi izbînda e mai mare cu atît mai multe jertfe şi mai mari sînt necesare.

Şi invers: cu cît mai mare şi mai scumpă-i jertfa dată cu atît lucrarea-ntreagă e mai binecuvîntată!

Te rugăm Iisuse Doamne, dăruieşte-i Oastei Tale har şi binecuvîntare şi-ajutor pe-a jertfei cale. Dă-i Tu suflete de jertfă, suflete de rugăciune curăţie şi lumină fă mereu s-o încunune.

Şi dă-i suflete sfinţite ca să poată fi în stare să dea jertfa necesară cînd o ceri pentru lucrare ca să meargă Oastea-Ţi sfîntă din putere în putere săvîrşind cu bine slujba care Voia Ta i-o cere.

11

Al treilea cuvînt

Primele două părţi din istorisirea asta mi-a fost oarecum uşor a le scrie, pentru că despre întîmplările din ele mai erau şi multe mărturii scrise. Zic mi-a fost mai uş or căci doar a trebuit să pun faptele într-o ordine, apoi să fac legătura dintre cele în parte cunoscute şi în parte nu. Munca aceasta deşi nu prea uşoară n-a fost totuşi nici prea grea de făcut.

Dar acum, la a treia parte, am ajuns cu firul acestei povestiri la o vreme din care nu mai avem nici o mărturie scrisă. Nu mai avem decît amintirile noastre, ale celor care încă mai supravieţuim. Ale celor care am trăit anii răstimpului de care va trebui să vorbim şi care încă nu ne-am pierdut chiar de tot ţinerea lor de-aminte.

Dar ne-am izbit de două mari greutăţi. Una a soartei noastre omeneşti: bătrîneţea cu slăbiciunea care vine cu ea: uitarea. A doua, vitregia vremurilor prin care am trecut, cu teama şi cu primejdia oricăror însemnări scrise.

Cea dintîi greutate vine fără voia noastră: îmbătrînind, toţi uităm. Mai ales dacă în vremea bătrîneţii avem parte de nişte vremi frămîntate şi apăsătoare cînd grija fiecărei zile nu-ţi lasă timp să te mai poţi gîndi în linişte şi la trecut. Nemaiîmprospătînd amintirile, oricît de adînci urme lăsaseră ele cîndva, de la o vreme încep să se şteargă încet-încet din minte. şi se acopăr cu iarbă ca nişte cărări pe care nu mai merge nimeni... Ca nişte morminte pe care nu le mai îngrijeşti...

A doua greutate ţine de vremurile în care am ajuns la capătul vieţii prin care am trecut. Vremuri cînd te temi să stai cu o lumină aprinsă noaptea de la o anumită oră... Cînd trebuie să ascunzi caietul la zgomotul fiecărui pas care trece mai aproape de geamul tău. Şi cînd te poţi aştepta în fiecare clipă să-ţi fie scotocită casa, chinuit trupul şi stoarsă memoria, spre a-ţi putea fi pedepsită şi nimicită orice urmă de amintire care incomodează pe cineva.

Oamenilor care mai au amintiri, le este frică să-şi le mai scrie. Nu cumva dînd cineva peste ele, să afle acolo un motiv pentru care uşor se poate ajunge în temniţă. Acolo apoi se poate uşor putrezi pe ani sau pe veşnicie, împreună cu încă cine ştie cîţi.

De aceea sînt aşa de puţini cei care sînt gata să mai aibă amintiri despre Hristos şi cu El.

Aş fi ţinut şi eu un jurnal al întîmplărilor din fiecare zi, cum făcusem cîndva demult. Dar dacă aş fi însemnat zilnic cu cîţi şi cu care fraţi m-am întîlnit, la ce adunări am fost, cine a fost la mine sau ce am vorbit şi ce am păţit pentru toate acesteauş or îşi poate închipui oricine cîte luni de anchete ar fi urmat. Cîte dosare de declaraţii şi apoi cîţi ani de închisori şi pentru câţi fraţi! Dacă pentru o adunare de rugăciune şi pentru răspîndirea unor Biblii se primeau ani de închisoare cu bătăi şi foamete, uneori cu confiscarea întregii averi, e lesne de închipuit ce ar fi urmat după atîtea!

Astfel că n-am mai însemnat nimic nici unii... Iar acum desigur că ne este nespus de greu a reface numai din memorie tot ce a fost, pentru ca să nu se piardă nimic din marile şi unicele învăţăminte pe care are să ni le spună fiecare părticică de istorie prin care am trecut. De aceea am putut aminti numai atît de puţine din multele pe care le-am trăit.

12

Am tot amînat redarea învăţămintelor cîte le-am putut desprinde din înlănţuirea întîmplărilor prin care am trecut odată cu semenii şi fraţii mei în nă dejdea că ajungînd spre capătul vieţii mele voi avea de la Dumnezeu mai mult timp şi mai multă linişte pentru a le depăna mai fără grabă şi mai fără primejdii.

Dar iată că anii mei s-au dus, iar eu simt acum că am ajuns la capătul care nu-mi mai îngăduie o amînare. şi simt că n-aş putea muri în pace dacă n-aş sfîrşi cu bine ceea ce am început.

În toată istorisirea aceasta nu am fost că lăuzit de un alt scop decît de acela de a în şira niş te întîmplări din trecut cu învăţăminte pentru prezent şi pentru viitor. Scopul meu a fost să desprind din întîmplările văzute, înţelesul lor cel nevăzut. Să mă ajut pe mine însumi şi pe alţii ca să vedem urmele lui Dumnezeu prin istoria mea şi a altora. Spre a cunoaşte voia şi lucrarea lui Dumnezeu din tot ce ni s-a făcut, sau a fost îngăduit să ni se facă.

De aceea tot ce am scris nu am scris pentru a învinui pe cineva sau pentru a dezvinovăţi pe altcineva.

Nu învinuiesc pe nimeni: nici pe cei mari nici pe cei mici. Nici vremile nici oamenii. Fiecare se va învinovăţi sau se va dezvinovăţi pe sine însuşi din faptele sau din cuvintele sale. Care indiferent că le-a scris cineva sau că nu le-a scris cu cerneală şi pe hîrtie, ele s-au întipărit toate şi pe totdeauna, pe clipa şi pe întîmplarea lor. Zilele lor cu ele cu tot s-au dus pe rînd la Dumnezeu, unde stau ca nişte dosare încheiate gata pentru Ziua Marii Judecăţi înaintea căreia vom merge fiecare din noi. Ca să ne primim plata sau răsplata. După binele sau răul pe care l-am făcut. Şi despre care vor da mărturie atunci toate cele ce le-am imprimat noi pe filmul şi pe banda zilelor trăite, spre fericirea sau nefericirea semenilor noştri, spre slava sau spre ocara lui Hristos, spre slujirea binelui sau a răului în care am umblat.

Poate a fost un rău în această amînare, fiindcă multe din cele ce s-au petrecut le-am uitat. Memoria mea, atît de îndelung bruscată şi de brutal stoarsă, s-a împăienjenit, s-a înceţoşat. Şi conturul multor evenimente s-a şters pe totdeauna din ea...

Sau poate a fost un bine amînarea, fiindcă cu anii, cu cît au trecut mai mulţi, cu atîta au limpezit mai bine apele înţelesurilor vrednice de reţinut. Şi astfel cele ce au rămas înseamnă că sînt cele pe care vrea Dumnezeu să nu le uităm.

Aici, trebuie neapărat să repet din nou ceea ce am mai spus de atîtea ori: Oastea Domnului fiind o lucrare duhovnicească, un răsad al Duhului Cel Sfînt şi Veşnic al lui Dumnezeu, este în lume, dar nu este din lume. Ea trăieşte încă pe pămînt, dar nu pentru pămînt. Vorbeşte cu cuvinte fireşti dar cu înţeles duhovnicesc. Prin însăşi structura ei Oastea Domnului este o lucrare divină şi nu omenească. De aceea a riscat şi riscă întotdeauna să fie înţeleasă rău şi nu bine. Greşit şi nu drept. Fiindcă oamenii nenă scuţi din nou, oamenii neduhovniceşti, - (adică aproape toţi acei care sînt puşi să se ocupe de noi) nu ne pot înţelege.

Şi neputîndu-ne înţelege duhovniceşte bine, ne înţeleg lumeşte rău.

Nevăzînd partea duhovnicească a lucrurilor, ei le interpretează fireşte.

Şi astfel se repetă şi cu noi mereu tragedia patimilor Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. El era de Sus, iar cei ce-L judecau fiind ei înşişi de jos l-au judecat ca pe unul de jos.

El le vorbea lor cu un înţeles ceresc, iar ei interpretau totul pămînteşte.

Astfel au încadrat în cele mai incriminale paragrafe ale Codului lor Penal pe Cel mai Nevinovat dintre toţi supuşii Legii, pe Singurul care nu le încă lcase nici o lege a lor niciodată. Pe Însuşi Făcătorul Dreptăţii.

13

Totuşi, cu riscul de a înfrunta alţi ani (mai am eu acum oare ani? de alte chinuri şi primejdii, poate chiar moartea acolo (slăvit să fie Domnul! -) de acum nu mai pot amîna. Cuvîntul care trebuie spus nu-mi mai dă pace. şi adevărul care se cere apărat şi arătat nu-mi mai dă răgaz. Ochii mi-au slăbit, mîinile îmi tremură, inima cedează... nu mai am timp să aştept. Voi depăna deci mai departe firul istorisirii pe care am început-o, scoţînd din întîmplările cele trecătoare, înţelesul lor cel netrecător. Din viaţa asta de acum care este un vis, adevăruri pentru viaţa cea eternă care este singura realitate. Şi înfăţişînd oameni şi fapte care vor arăta ce a fost aur şi ce gunoi.

Mă voi strădui deci să însemn aici ceea ce mi-a mai rămas din tot ce a fost după 1947. Scriu şi în grabă şi sub presiune, doar aceea ce mi-a mai rămas după ce am uitat (sau a trebuit să “uit”) tot ce am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele, sau am stropit cu propriul meu sînge în cei aproape treizeci de ani peste care se întinde partea ultimă a acestei istorisiri.

N-am putut pînă acum însemna în scris nimic. De grija să nu cadă în mîinile nimicitoare de vieţi şi de cugete. Dar de acum primejdia aceasta aproape a trecut. Cea mai mare parte din cei pomeniţi aici, s-au dus în veşnicie. Deci sînt înafară de orice ameninţare omenească. Unii sînt în cer, alţii în pămînt, alţii s-au lepădat.

Cei dintîi sînt prea sus, ceilalţi prea jos ca să le mai poată face vreun om ceva. Iar mie, nu-mi pasă, pot să-mi facă tot ce vor vrea. Şi aşa, peste puţină vreme nu-mi va mai putea face nimeni nimic: nici rău nici bine. Dacă mă vor băga oamenii pe o uşă de fier, Dumnezeul meu mă va scoate de cealaltă parte pe o uşă de aur. Dacă mă vor lovi,ştiu că nu dor decît primele două lovituri, iar după aceea se preface totul în nişte cununi cereşti. Dacă voi fi scuipat, ştiu că acolo unde scuipă oamenii, va săruta Hristos. Nu mi se mai poate face aproape nimic care să nu mi se fi mai făcut...

Într-un anumit fel poate că ar fi fost bine ca firul acestei istorisiri să se fi încheiat la sfîrşitul lui 1947. Dar fie că ne place istoria, fie că nu ne place, ea se desfăş oară fără a depinde de noi, aşa cum a fost. Ea este singura realitate pe care n-o putem falsifica. O poezie poţi s-o scrii cum îţi place, sau o cîntare poţi s-o cînţi cum vrei, însă o istorie trebuie ori s-o taci ori să o spui aşa cum a fost. Altfel eşti ori un mincinos ori un nelegiuit şi în ambele cazuri vei fi blestemat.

Aş fi tăcut-o! Ar fi fost mai neprimejdios pentru trupul acesta. Dar cum aş fi răspuns mîine în faţa lui Dumnezeu pentru adevărurile învăţămintelor care trebuiau lăsate urmaşilor noştri, spre a nu cădea şi ei în greşeli pe care noi, în mare parte, din neştiinţă le-am făcut?

Nouă ne-a fost de atîta folos cunoaşterea suferinţelor prin care au trăit înaintaşii noştri. Însemnarea suferinţelor lor era atunci poate şi pentru ei împreunată cu nespuse primejdii. Mulţi dintre scriitorii acestor suferinţe, au plătit cu viaţa lor îndrăzneala de a le fi scris... Dar a venit vremea cînd aceste însemnări preţuiesc mai mult decît tot aurul lumii. Astăzi, cît de minunat este că nouă ne-au rămas scrise cărţile Sfintelor Scripturi sau ale vieţii sfinţilor, care veacuri la rînd au fost stropite cu sîngele acelora care le-au transcris şi le-au ascuns, ca să ajungă pînă la noi.

Se vede că aceasta a fost prin veacuri soarta Evangheliei Domnului Hristos, Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru. şi aceasta trebuie să fie pînă la Venirea Lui şi soarta bisericii Sale vii şi adevărate. Oriunde ar fi şi ar trăi ea.

14

Indiferent de nume şi de locuri, vor fi mereu călăi ai Evangheliei şi vor fi mereu victime ale ei. Spre a se dovedi că şirul martiriului creştin continuă în fiecare epocă. şi că dragostea lui Hristos este tot aşa de vie şi astăzi la sfîrşitul veacurilor creş tinismului, precum era în veacurile lui de la început.

Ceea ce am vrut să se vadă din fiecare amănunt al acestor întîmplări este adevărul biblic că: vrăjmăşia lumii faţă de Hristos şi Adevărul Său, a rămas aceeaşi. După cum aceea şi a rămas şi dragostea bisericii Sale vii faţă de El. Din confruntarea acestor două forţe puternice am vrut să se vadă că tot mai tare este dragostea lui Hristos. Şi că în toiul îndelungatelor şi crîncenelor lupte, dacă mulţi au căzut ori într-o parte ori în alta, cei care au rămas biruitori au fost numai aceia care au pus mai presus de orice preţalipirea lor faţă de Hristos. Şi încrederea lor nezdruncinată în Adevărul Lui.

Acest adevăr am dorit să se vadă cît mai limpede din tot ce am spus şi voi mai spune. Sînt încredinţat că Duhul lui Dumnezeu va face ca aceste cuvinte să-i trezească pe unii dintre acei care fac răul (poate fără să-şi dea seama) şi să nu-l mai facă. Îi vor întări sufleteşte pe unii din cei ce trec, sau vor mai avea să treacă, prin astfel de cerneri ale pătimirii pentru Hristos şi îi vor ajuta să poată suferi mai cu răbdare şi mai cu nădejde (cînd nu vor putea cu bucurie). Gîndindu-se că şi alţi fraţi ai lor au avut de trecut prin astfel de încercări. Astfel se vor încuraja şi vor privi cu încredere la răsplata veşnică spre a putea birui suferinţele trecătoare. şi în al treilea rînd, vor fi tuturor celor viitori, un dreptar spre a şti cum să se ferească pe ei înşişi şi pe urmaşii lor, de ceea ce le-ar putea nenorocipe veci nu numai trupul ci şi sufletul. Nu numai inşii ci şi neamul: adică Păcatul. Să dobîndească şi să păstreze ceea ce îi poate mîntui pe toţi, atît pe pămînt cît şi sub el, adică: pe Hristos.

Marele nostru Dumnezeu şi Mîntuitor, Te rugăm fă acest bine al mîntuirii pînă la al miilea neam, tuturor celor ce Te vor înţelege şi Te vor primi pe Tine din aceste adevăruri. Amin.

Meditaţii

Cînd de la un hotar pînă la celălalt al ţării noastre, tot românul se va hotărî să lupte împotriva păcatelor, cînd de la o margine la alta a României, tot românul se va aprinde de dorinţa să trăiască o viaţă după Evanghelia lui Hristos, cînd stăpînirea noastră va fi luminată de dragoste faţă de supuşii ei, cînd şi stăpînitorii şi poporul vor fi uniţi în acelaşi gînd curat şi bun, atunci am asigurat pe veci viitorul acestei ţări, al acestui neam!

Păr. Iosif Trifa.

15

Răbdare, o, încă puţină răbdare...

Răbdare, o, încă puţină răbdare!

sus ochii şi gîndul şi braţul şi paşii: Slăvita Cetate Cerească răsare

iar cea mai frumoasă şi sfîntă intrare e-aceea prin care te-nal ţă vrăjmaşii.

Răbdare în chinuri şi-n lipsă răbdare în zbucium, în lupte şi-n dorul fierbinte!

pe faţa brăzdată de lacrimi amare vor cerne lumină, răsfrîngeri de soare din Slava ce vine... priveşte nainte!

Răbdare-n viaţă şi-n moarte răbdare

al tău e triumful din veacul ce vine, cînd noaptea apune, cînd Ziua răsare nu moartea-i aceea, ci viaţă şi har e răsplata răbdării-ndelungi şi senine!

Răbdare, o, încă puţină răbdare!

priveşte răsplata, să birui suspinul

şi treci peste moarte cu-a vieţii cîntare răbdare, o, încă puţină răbdare căci vine seninul, seninul, seninul!...

16

Mai ţineţi, mai ţineţi...

Mai ţineţi, mai ţineţi azi mîinile-ntinse acum şi mai grele sînt luptele-n vale, să crească nădejdea oştirii ne-nvinse, să biruie steagul credinţelor sale!

Mai ţineţi, mai ţineţi azi mîinile-ntinse mai tare credinţa, mai caldă strigarea!

e ceasul cel mare al luptei aprinse priviţi, Ceru-i gata să-nceapă cîntarea!

Mai ţineţi, mai ţineţi azi mîinile-ntinse e vremea cînd mai multă rugă se cere, un ceas doar... şi-n urmă pe veci necuprinse lumini străluci-vor Întîia-nviere.

Mai ţineţi, mai ţineţi azi mîinile-ntinse...

doar azi,

căci de mîine cînta-veţi întruna

cînd mîinile-acestea cu soare încinse din Mîinile Slavei, primi-vor cununa!

17

Cap. 1

Cel mai frumos Iisus

“... Şi Chipul Celui de al patrulea era ca al unui Fiu de Dumnezeu” daniel, 3, 25

Isus Hristos, Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru a venit în lume nu numai să-Şi curăţească un norod al Lui care să fie plin de rîvnă pentru fapte bune, ci şi spre a-i face pe aceştia lumina lumii şi sarea pămîntului, aşa cum este El Însuşi.

Pentru a împliniaceastă slujbă mîntuitoare, Hristos Domnul nostru S-a dat alor Săi pe Sine Însuşi nu numai ca pildă de urmat, ci şi mai mult, ca puterea, garanţia şi ajutorul biruinţei lor. Pentru ca ai Lui să fie plinitotdeauna de această încredinţare, Domnul Iisus le-a lăsat nenumărate făgăduinţe scrise în Cuvîntul Său, Sfînta Scriptură, de la începutul şi pînă la sfârşitul ei... Dulcea şi liniştitoarea Lui asigurare: “Iată Eu cu voi Sînt în toate zilele” sub diferite forme, este repetată neîncetat de la începutul veacurilor şi pînă la sfîrşitul lor, atît pentru cei din Vechiul Legămînt cît şi pentru cei din Noul. Spre a ne arăta fiecăruia, în orice împrejurare, că El este şi rămîne Acelaşi: Ieri, Azi şi în Veci!

Astfel El a fost cu primii oameni, Însoţitor plăcut în răcoarea fericită a zilelor Edenului şi desfătarea fericirii lor înainte de cădere...

Dar nu i-a părăsit nici atunci cînd ei lăsîndu-se amăgiţi de şarpe şi de păcat au fost aruncaţi în cuptorul de foc al încercărilor de pe pămînt, pentru curăţarea lor din nou prin suferinţă.

În desfătarea Edenului Se bucurase cu ai Săi iar în focul încercărilor suferea cu ei, pentru curăţarea lor din nou.

Dumnezeu este iubire, iar iubirea nu numai că nu se poate despărţi niciodată, dar în suferinţa celui iubit, cel ce iubeşte sufere el însuşi chiar şi mai mult alături de cel iubit. Cînd copilaşul iubit este bolnav, mama iubitoare sufere şi mai mult decît el.

18

Cînd soţia iubită este în dureri, soţul iubitor simte durerea alături de ea, poate şi mai profund. Cînd fratele iubit este în foc, fratele iubitor arde alături de el într-un fel poate şi mai dureros. Cu atît mai mult Domnul Iisus care i-a iubit pe ai Săi nespus mai mult decît o mamă, decît un soţ, decît un prieten...

Hristos S-a unit atît de adînc cu biserica Sa încît S-a făcut Ea. S-a făcut Ea cînd S-a făcut Om Întrupîndu-Se din Femeie spre a răscumpăra Sămînţa Femeii. S-a făcut Ea în rugăciunea Testamentară din Evanghelia după Ioan 17, cînd readucea din nou în Dumnezeu Omenirea despărţită din El prin păcat, spunînd: Tu în Mine, Eu în ei... Asta însemna: “Tu în Ei”! El era doar Transformatorul prin care Puterea uzinei venea fericit, şi nu nimicitor în luminile care trebuiau să fie trimise apoi să strălucească mai departe în întunericul veacului acestuia, pînă la sfîrşitul lui.

Dumnezeu n-a vrut să Se despartă de om niciodată. Nici chiar cînd a căzut în păcat. La scoaterea din Eden le-a promis celor pedepsiţi iertarea şi primirea din nou, după ce vremea şi Pre ţul curăţării şi iertării acesteia se va fi împlinit. Iar pînă atunci bărbatului i-a dat ca mijloc al legăturii cu El munca, iar femeii durerea. Munca grea şi durerea temătoare aveau să fie mijloacele prin care Dumnezeu va ţine mereu legătura cu omul şi omul cu El. Muncind din greu, omul slab să ceară ajutorul lui Dumnezeu, iar primindu-l, să-I mulţumească. Suferind cu frică, femeia să-I ceară ajutorul lui Dumnezeu şi primindu-l, să-I mulţumească. Îngrozit de osîndă, sufletul să ceară răscumpărarea lui Hristos, şi primind-o, să-I slujească. Aruncată în foc, credinţa să ceară Prezenţa lui Iisus, şi simţind-o să-L slăvească arzînd.

Aşa a vrut Dumnezeu să rămînă permanent cu noi.

Toate făgăduinţele lui Hristos sînt fericite pentru ai Săi şi s-au împlinit cu credincioşie strălucită. Dar nici unele n-au fost mai minunat împlinite ca acelea făcute alor Lui pentru vremea cînd vor fi în suferinţă din pricina Numelui Său. “Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine... dacă vei merge prin foc eu voi fi cu tine...” (Isaia 43, 2). “Voi fi cu tine ca să te scap” (Ier. 1, 8).

Toate feţele lui Hristos sînt frumoase, dar nici una n-a fost pentru ai Săi atît de frumoasă ca aceea care li s-a arătat lor în focul încercărilor, în cuptorul suferinţelor, în ceasurile jertfelor grele. Faţa cea mai stră lucită a lui Hristos şi Prezenţa Lui cea mai puternică este darul şi harul pe care îl face Iisus Mîntuitorul iubit numai acelora ce trec prin clipele cele mai grele cu răbdare şi cu încredere pentru Numele Lui Sfînt.

Celor trei tineri numai în cuptorul de foc Hristos le-a arătat Faţa Lui cea mai frumoasă. Căci doar acolo aveau ei nevoie de o putere deosebită, cînd încercarea era mai grea iar legăturile lor cu alte izvoare de întărire erau total rupte.

Sfîntului Ştefan, numai în clipa zdrobirii lui cu pietre, i-a arătat Hristos Faţa Lui cea mai frumoasă, căci Singură Această Faţă îi putea da în clipa aceea toată bucuria şi puterea de care avea nevoie spre a nu mai vedea pietrele, ci fericirea şi slava.

Sfîntul Ioan numai în Patmos, sfîntul Petru numai în închisoare, sfîntul Pavel numai în primejdii şi toţi sfinţii Săi numai în clipele şi în împrejurările lor cele mai grele, au văzut mai strălucită Faţa lui Hristos cea mai minunată. Fiindcă în cuptorul cel de foc credincioşii lui Dumnezeu au nu numai nevoia, dar şi starea cea mai deosebită în care Îl pot vedea pe Fiul lui Dumnezeu cu ei.

19

Dar pînă la cuptorul de foc cei trei tineri trebuie că au trecut biruitori prin multe alte probe pregătitoare. Amenin ţările, arestarea, foametea, poate bătăile şi ocările, trebuie să fi fost destul de grele probe pentru dragostea şi credinţa lor în Dumnezeu. Poate că pentru aceeaşi credinţă vor mai fi fost arestaţi odată cu ei şi alţii. dar în cuptor au ajuns numai ei. Ceilalţi se vor fi lepă dat pe timpul cercetărilor sau se vor fi fă cut iscoade şi vînzători în slujba împăratului păgîn, pentru a scăpa astfel din cuptorul înspăimîntător. Fiindcă aceştia vedeau numai moartea şi nu slava din cuptor şi de după el.

Există înainte de rug anumite probe şi o anumită vreme de probe pregătitoare. Există mai înainte de cuptorul încercărilor anumite condiţii, pentru a fi învrednicit cineva de suferinţa pentru Hristos şi pentru a primi harul de a merge în cuptorul Lui sfinţitor.

Nu oricine ajunge acolo şi nu oricum. “Voi zice sf. apostol Pavel aţi primit harul nu numai să credeţi în Hristos ci să-şi pătimiţi pentru El” (Filip. 1, 2 9). Deci harul de a crede este unul şi pe acesta îl au toţi cei ce vin la Iisus. Dar harul de a pătimi pentru El este cu totul altul, şi harul acesta este dat numai unora. O, cît de rar şi cît de puţin cunoscut este astăzi printre credincioşi harul de a pătimi pentru Hristos! De aceea sînt atît de necunoscute strălucitele descoperiri pe care Hristos le dă numai atunci. Şi numai acolo. Şi numai acelora, care au ajuns în Cuptorul de Foc pentru El. Numai acolo Îşi descoperă El pe pămîntul acesta alor Săi, Faţa Sa cea adevărată şi stră lucirea cea negrăită a Prezenţei Lui gustată nemijlocit de către cei aleşi pentru jertfă. Numai acolo, în mijlocul rugului aprins.

Iată, eu dau aici în faţa lui Hristos şi în faţa voastră a tuturor o mărturie vrednică de crezut şi adevărată: Ce am văzut, ce am simţit şi ce am trăit eu însumi cu toată fiinţa mea trupească şi sufletească în clipa de vîrf, mărturisesc.

Am văzut pe Iisus în bucurie, în libertate, în Cuvîntul slobod şi puternic, în mulţimile fericite, în peisajele frumoase, în rugăciunea neîmpiedicată, în bisericile pline, şi au fost frumoase toate aceste feţe a lui Iisus Cel adorat şi cîntat cu mulţi, într-o dragoste împletită în mii de raze şi de glasuri frăţeşti şi dragi...

Dar Faţa cea mai frumoasă a lui Iisus, eu n-am cunoscut-o decît atunci cînd am fost învrednicit de harul de a pătimi pentru El. Nicăieri altundeva El nu mi-a arătat această Faţă a Lui nici înainte nici în urmă decît acolo în cuptorul de foc al încercării şi al cernerii pentru Evanghelia şi Lucrarea Sa...

Există însă şi în ajungerea colo, două feluri de a merge. Unii merg împinşi, al ţii merg atraşi. Unii merg împinşi de oameni, alţii merg atraşi de Hristos.

Cei care merg împinşi de oameni, merg chinuiţi, înspăimîntaţi, siliţi. Şi aceştia nu merg cu faţa către foc ci cu spatele. Faţa lor, inima lor, este mereu întoarsă spre înapoi, spre înafară, spre ceea ce au lă sat, şi nu înspre Hristos, înspre cer, înspre înainte, înspre slavă. De aceea ei nu văd decît feţele urîte ale celor care îi împing şi nu văd Faţa minunată a Celui ce îi atrage.

Din pricina aceasta umblarea lor prin suferinţă este un chin nesuferit. Scăparea lor cît mai grabnică din ea, le este toată dorinţa, toată rugăciunea, tot scopul vieţii lor de zi şi noapte. Apoi odată scăpaţi, ferirea de a nu mai ajunge niciodată acolo le este pe toată viaţa lor lucrul cel mai scump pentru care sînt în stare să-şi vîndă conştiinţa, credinţa, sufletul, Dumnezeul lor, şi tot. Cît de zadarnic a fost pentru aceşti oameni harul marele, unicul har de care îi învrednicise şi pe ei Hristos, de a vedea Faţa Lui Dumnezeiască acolo în foc suferind pentru El: aceştia au făcut ca femeia lui Lot: s-au petrificat pe totdeauna privind înapoi...

20

Şi mai există înainte de ajungerea în cuptor cum am spus vremea probelor pregătitoare şi curăţătoare. Proba focului este ultima. Mulţi cad în aceste probe pregătitoare şi nu mai ajung la cea din urmă.

Hristos Cel Sfînt Îşi alege astfel, Îşi dezleagă şi Îşi curăţeşte pe acei cărora le va fi dat harul de a răbda împreună cu El, adică singurul mijloc prin care se vor dovedi vrednici de a împărăţi împreună cu El, în slava veşnică (2 Tim. 2, 11-12).

Cu cît ţine mai mult focul, cu atîta cei care trec biruitori prin el ies mai străluciţi, fie prinuşa aceasta de fier, înapoi în lume spre a-I sluji de mărturie lui Hristos aici, fie pe uşa cealaltă de aur înainte în cer, spre a-I fi desfătarea Lui Acolo.

Aici, în libertate, între fraţi, în trăirea obişnuită, Hristos Domnul nostru ne-a lăsat trei mijloace binecuvîntate pentru viaţa noastră duhovnicească: Cuvîntul Său, Biblia, Rugăciunea şi Fraţii, adică biserica şi adunarea. Prin acestea ne hrănim, respirăm, creştem, rodim...

Dar în cuptorul de foc, nu le mai avem pe nici unele din acestea. Acolo Biblia este oprită, rugăciunea interzisă, adunarea pierdută... iar trebuinţele fiinţei noastre sînt cele mai chinuitoare. Atunci în locul tuturor mijloacelor obişnuite vine El, Domnul Iisus, la noi, pe cu totul alte căi decît prin Biblie, prin rugăciune sau prin fraţi. Stările venirii Lui sînt de aşa fel şi de aşa intensitate încît nu pot fi cuprinse în graiul omenesc. Este ceva ca o răpire în rai, deşi, totuşi, nu este asta. Este, deşi nu este o coborîre a raiului în tot lăuntrul şi în toată înafara întregii noastre fiinţe. Vezi, deşi nu vezi, cerul deschis. Auzi, deşi nu auzi pe Hristos grăind aievea cu tine... Nu mai eşti, deşi mai eşti încă, într-un cuptor. Îţi pare şi nu îţi pare că eşti în cer. Ştii că eşti tu şi nu ştii că eşti tu acela.

Cine poate să-mi înţeleagă aceste cuvinte va înţelege. cine nu poate, nu-i ştiu spune altfel... Dar poate va afla şi el.

Eu am fost de opt ori aruncat în cuptorul de foc. Şi am trecut şaptesprezece ani pe acolo... dar nu pot uita Faţa Fiului lui Dumnezeu care nu S-a arătat numai în foc... Sînt acum alţii, mulţi ani, de cînd parcă am ieşit din foc şi de multe ori mă cuprinde ceva ca un dor şi ca o părere de rău S-o mai pot vedea aşa. Uneori mă gîndesc cu tristeţe, ieşit din mijlocul focului, s-a depus iarăşi praful şi ceaţa peste ochii mei. sau poate s-a adunat altă zgură peste fiinţa mea. şi mă simt cum aş avea un dor adînc şi o trebuin ţă dureroasă după curăţarea şi limpezirea pe care o aveam acolo.

Afară, m-au înfăşurat iarăşi legăturile, acolo toate îmi arseseră şi eram slobod ca cei trei tineri cărora nu le arsese focul decît legăturile ca să poată umbla cu adevărat slobozi, cum nu te eliberează decît adevărul, decît focul, decît sfinţirea...

Cu scopul acesta era dus în 1948 spre cuptorul suferinţelor prin care avea să umble multe zeci de ani duhul şi solul Oastei Domnului.

Înainte de a ajunge în flăcările acestea, mai trecuse ea şi mai avea încă să treacă prin probele pregătitoare în care mulţi fii ai ei au căzut, mulţi au fugit, mulţi s-au făcut robii şi iscoadele vrăjmaşului, dar mulţi s-au şi învrednicit de o slavă şi de o răsplătire minunată a lui Hristos.

Prin toate acestea a trebuit să trecem din prima zi a anului 1948, de la chiar hotarul împlinirii celui de-al douăzeci şi cincilea an al vieţii Oastei. Fiind bă gaţi pe rînd, tot mai mulţi în cuptorul şi rugul aprins.

Iată cum a început:

21

Am spus cum după serbarea de Crăciunul lui 1947 de la spitalul şi închisoarea din Beiuş, şi din alte părţi ale ţării, eu am fost luat şi dus la Poliţia de Siguranţă din Beiuş. (Pe atunci această poliţie încă purta tot vechiul ei nume).

De acasă nu-mi luasem nimic, fiindcă jandarmul nici nu-mi spusese unde mă duce. Am bănuit totuşi că voi fi întrebat în legătură cu activitatea mea de la Iisus Biruitorul şi am luat cu mine în loc de orice altceva, doar o colecţie a foii Iisus Biruitorul din ultimul an. La caz de nevoie să le arăt acele articole pe care le scrisesem în foaie cu conţinut sprijinitor al acţiunilor guvernului şi regimului, spre a le dovedi că noi nu numai că nu sîntem împotriva Stăpînirii, ci chiar ajutăm Stăpînirea cu toată puterea şi cinstea sufletului nostru la tot ce face ea legal şi frumos spre binele ţării.

La poartă, jandarmul m-a predat unui comisar în uniformă care m-a dus înăuntru într-o încăpere mare unde mă aştepta în picioare un bărbat tînăr de o statură uriaşă:

cine eşti tu? se încruntă acesta spre mine.

Îi spun numele.

ce-i asta? arătă el spre Iisus Biruitorul pe care îl adusesem cu mine.

colecţia foii pe care o redactez. Am adus-o ca să vedeţi atitudinea noastră faţă de Stăpînire, fiindcă bănuiesc că din pricina asta m-aţi adus aici. şi voiam să deschid colecţia să-i arăt.

nu-i nevoie! îmi smuci el foaia din mînă. Ştim noi. Las-o aici. De acum încolo o vom mai citi noi.

Nu-i răspunsei nimic.

scoate tot ce ai de prin buzunare!

Scosei tot: ceasul, stiloul, cîţiva lei, nişte scrisori de la fraţi.

desfă-ţi cureaua şi şireturile!

Mă supun: totul era pentru mine complet necunoscut. Niciodată nu mai auzisem nici nu citisem măcar despre aşa ceva. Eu umblam printre altfel de oameni şi citisem altfel de lecturi.

ia-l, zise şeful uriaş către cel ce mă adusese şi du-l la ceilalţi.

Am ieşit. Şi din fundul unui coridor larg, deschise o uşă, mă împinse acolo şi apoi o trînti în urma mea...

Dintr-o încăpere care fusese probabil cămara casei cînd aceasta era locuită de proprietarul ei adevărat, patru feţe cunoscute, se uitau mirate la mine: doi notari publici, un avocat şi un preot.

uite-l şi pe Dorz! zise cineva dintre ei. Apoi:

cum, şi pe tine te-au adus?

ce-au avut şi cuăsta?

slăvit să fie Domnul, frate Traian!

Cel care îmi spusese ultima întîmpinare şi îmi întinse primul mîna era preotul Ilie, unul din cei doi cu care fusesem în misiune la închisoare împreună cu fraţii, a treia zi de Crăciunul trecut.

Curînd apoi am aflat de la ei că se petrecuseră în ţară mari schimbări politice şi că arestarea noastră se întîmplase în legătură cu aceste evenimente.

dacă noi toţi mai are vreo explicaţie să fim în arestul poliţiei într-o împrejurare ca asta zise avocatul arătînd spre mine nu mai înţeleg ce rost are să-l ia pe omul acesta care de cînd îlştiu nu s-a ocupat decît de biserică şi de religie. Omul cel mai nevinovat. Ceţi-au spus, frate Dorz? Pentru ce te-au adus? N-ai făcut niciodată nici o politică, n-ai nici o funcţie înaltă, n-ai nici o avere, n-ai făcut nici un rău nimănui, nu primejduieşti pe nimeni cu nimic? Pentru ce te-au adus aici?

22

nu ştiu! Încă nu m-au întrebat şi nu mi-au spus nimic... Dar pentru bine, nu trebuie oare să sufere nimeni?

Peste cîteva clipe se auziră iarăşi paşi pe coridor şi uşa se deschise din nou. De data asta fu împins înăuntru “fratele” M., care fusese şi el la serbarea noastră de la spital şi închisoare a treia zi de Crăciunul trecut.

Acum el era funcţionar la primăria oraşului, dar noi ne cunoşteam din copilărie. Fusese al cincilea şi ultimul copil al vecinilor noştri, oameni foarte săraci din cauza tată lui lor, un om beţiv şi fumător. Era cu doi ani mai mic ca mine şi fiindcă era foarte necăjit iar eu eram singurul copil la casa părinţilor mei, l-am socotit pe el de cînd ne ştim ca pe un frate al meu mai mic. Îi dam de multe ori hainele mele şi mîncarea mea. Îl iubeam cu milă şi îl apăram de alţi copii. Mai tîrziu la şcoală, îl ajutam cu toată grija unui frate mai mare. Avea şi o vedere mai slabă. Dar avea o minte ascuţită şi învăţa bine. După ce eu am intrat în Oastea Domnului, l-am chemat şi pe el. Îl purtam cu mine pe la adunări şi începuse şi el frumos să-L urmeze pe Domnul. Dar din cauza sărăciei părinţilor lui, cînd s-a făcut mai mare, a trebuit să intre slugă la alţii. Apoi s-a dus salahor la oraşe la construcţii. A căzut odată de pe o schelă şi a ză cut un an bolnav. Fiindcă nu mai putea lucra munci grele, am vorbit cu un cunoscut care l-a angajat la o instituţie din Oradea. Curînd acolo a deprins munci de birou şi a fost avansat.

Dar, ajuns la un loc mai bun şi într-un oraş mai mare, curînd l-au luat valurile lumii şi patima tatălui său. A fost prins cu fapte rele şi gata să fie dat afară... A venit la mine, a plîns, a promis, a pus legămînt din nou cu Domnul... Am mijlocit iarăşi pentru el şi a mai rămas la locul lui pînă la armată.

În serviciul militar nimerise într-un loc bun, dar iarăşi a căzut în patima beţiei, şi prin asta, a ajuns la închisoare. M-a chemat la el şi am mers. Iarăşi lacrimi şi promisiuni şi înnoiri de legăminte şi iarăşi a scăpat.

Un timp a mers bine pe calea Domnului. Ne-am pus toată averea părintească garanţie pentru el şi a fost primit în serviciul primăriei din comuna natală... Dar apoi a căzut iarăşi în mrejele politicii legionare. Dintr-odată a fost văzut cu cămaşă verde şi cu pistol. A urmat iarăşi o pocăinţă, iarăşi legăminte. Şi iarăşi primirea.

Prin mijlocirea fr. Marini care locuia atunci la noi asta era în 1943 a cunoscut pe o tînără surioară bună din Săsciori. Noi, garantînd pentru el în faţa părinţilor fetei, mai mult fără voia tată lui ei, fata s-a căsătorit cu el deşi nu avea aproape nimic altceva decît garanţia noastră.

Între timp făcuse liceul în particular şi a fost avansat. Acum era secretar la primăria oraşului. Mai pă stra legătura cu Domnul şi cu fraţii. şi mai tras mai împins mergea şi venea acum şi el în lucrul Domnului.

Fusese văzut şi el cu noi la serbarea de la închisoare şi cum era cunoscut cu trecut politic iar în prezent fiind secretar la primăria oraşului, un post important i se căutau motive să fie aruncat de acolo.

Acum iată-l şi pe el aici cu noi cei cinci, al şaselea.

S-a aşezat lîngă mine.

Cînd s-a făcut seară am fost mutaţi cu toţii într-o cameră mai mare şi s-a permis familiilor noastre să ne aducă de mîncare şi pături, dar nu ni s-a dat voie să vorbim cu nimeni.

Între timp au mai fost aduse şi două doamne dintre cele mai cunoscute din oraş. Una care era sora unui fost ministru care fusese şi ea cu daruri atunci cu noi. Cealaltă era o fostă directoare deşcoală...

23

Femeile au fost duse în altă cameră. Fiecare cereau să fie lăsate acasă... Dar n-a fost lăsat nimeni.

Pentru noapte ne-am întins păturile pe jos şi ne-am aşezat unul lîngă altul să dormim. dar toată noaptea n-am dormit nici unii... Camera noastră era lîngă biroul şefului, despărţită numai de ouşă blocată. şi de cum s-a înserat se auzeau mereu paşi,uşi, trînteli, strigăte, lovituri,ţipete şi tot felul de astfel de zgomote care ne fă ceau pe toţi să stăm uimiţi privindu-ne cu ochii măriţi unii pe al ţii. Era noaptea de Anul Nou şi oamenii în oraş făceau peste tot chefuri, beţii şi scandaluri. Cei mai înfierbîntaţi, erau aduşi aici pentru potolire. Domnulşef şi ai lui, au avut astfel de lucru toată noaptea, iar noi, puşi chiar aci în imediata apropiere a lor, puteam auzi bine tot ce ni s-ar putea întîmpla şi nouă din clipă în clipă. Eram la bunul lor plac şi ne puteam aştepta la orice, după ce trecuse toată ziua şi nimeni nu venise la noi să ne întrebe sau să ne spună ceva. Acum mai auzeam şi ce se petrece dincolo deuşă. E uşor de închipuit ce noapte a fost aceasta pentru toţi...

S-a făcut cu greu şi în sfîrşit ziuă şi zgomotele de dincolo s-au mai potolit. Era ziua de Anul Nou 1948.

Toţi ceilalţi soţi ai mei erau convinşi că ai lor din familie sau de la servici, vor interveni pentru ei şi vor fi eliberaţi. Eu n-aveam pe nimeni decît pe Domnul şi aşteptam liniştit voia Lui, oricum va fi ea.

În ziua de Anul Nou a fost eliberat unul din cei doi notari şi una dintre cele două doamne.

A doua zi era sîmbătă şi zi de lucru. A fost scos celălalt notar şi “fratele” M., secretarul primăriei, care avînd cheile instituţiei la el a trebuit să fie eliberat. I s-a spus că doar pentru un ceas. dar... n-a mai venit înapoi niciodată...

Îşi “aranjase” situaţia...

A treia zi, duminică, a fost eliberat preotul Ilie, - “fiindcă trebuie să facă slujbă la biserică”...

A patra zi a fost eliberat şi avocatul.

Iar a cincea, noaptea, eu numai cu doamna Tina, sora ministrului, am fost ridicaţi de un poliţist şi duşi la tren, fără să ni se dea voie să ne luăm decît cîte o pătură subţire, fiecare cu noi.

Ne-am cumpărat pe banii noştri bilete de tren pînă la Oradea. Astfel am ajuns într-un celular cu etaj clădit proaspăt în curtea unei case mari cu zidării mărginite de trei străzi.

În celula a doua din colţul de la etaj, unde am fost împins, erau pe lîngă trei pereţi, trei priciuri înguste de scîndură. Două din ele erau ocupate, al treilea mă aştepta pe mine.

Mi-am aruncat pe laviţa goală pătura mea şi m-am uitat la cei doi... Păreau oameni simpli ca mine, aşa că le-am spus tare: Bună dimineaţa!

Dar ei îngroziţi mi-au făcut dintr-o dată amîndoi un semn cu degetul la gură, semnul care în toate limbile pămîntului înseamnă: taci! În şoaptă!

Pe urmă, în şoaptă, mi-au explicat ei că aici sîntem la Siguranţă. Că toţi mai marii de aici sînt străini. Şi că noi aici sîntem în cea mai mare primejdie. N-avem voie să vorbim între noi decît înşoapte. N-avem voie săştim cine este lîngă noi. N-avem voie să întrebăm şi să spunem nimic. N-avem voie să ieşim decît pînă la W.C. de două ori pe zi, seara şi dimineaţa, cînd sîntem scoşi de către gardianul care este permanent pe sală...

dar peste zi dacă ai nevoie nu te scoate?

cu foarte mare greutate! După ce baţi de nu ştiu cîte ori în uşă.

dar de mîncare dă ceva?

24

celor de careştiu familiile şi le aduc mîncare la poartă, li se primeşte mîncarea şi le-o aduce gardianul o dată şi chiar de două ori pe zi, aici în celulă. Celor de care nu ştie nimeni, vine unul de la penitenciar cu o gă leată de mîncare şi le dă. Cine are castron şi lingură ca să-şi ia mîncarea mănîncă, cine nu, nu.

de dv. ştie familia?

ştie. Noi sîntem de aici din Oradea. Eu sînt maistru,ăstalalt conducător de tramvaie. Amîndoi sîntem români. Avem nişte duşmani acolo la serviciu care ne-au pîrît cu cine ştie ce. Stăm aici de două săptămîni şi nu ne-a întrebat nimeni nimic. Dar soţiile noastre vin la noi cu mîncare caldă de fiecare dată... D-ta de unde eşti? Ai pe cineva aici?

eu sînt de la Beiuş... Am şi eu cunoscuţi aici la Oradea, dar încă nimeni nu ştie de mine că sînt aici. Poate peste 2-3 zile cînd vor afla de la cei de acasă.

Era, după cum socoteam noi, pe la amiază. Eu nu mîncasem de ieri şi nu dormisem toată noaptea. Îmi era tare frig şi tare foame. Erau primele zile din ianuarie 1948.

Într-un tîrziu se auzi miş care pe coridor!

vine mîncarea, ziseră cei doi.

Şi într-adevăr la ei veni. La fiecare din ei gardianul le aduse cîte un sufertaş cu mîncare caldă şi pîine. Mîncară şi deteră înapoi vasele goale.

Mult mai tîrziu, uş a se deschise din nou şi gardianul arătînd spre mine îmi zise:

tu ai castron şi linguriţă, mă? Vino, ia-ţi mîncarea!

n-am zisei eu ieşind. Pe sală era un om în haine vărgate, cu o găleată la jumate de fasole în mînă.

în ce îţi iei mîncarea? Repede, că n-am timp! Ori rămîi nemîncat pînă mîine!

M-am uitat împrejur şi neavînd nimic, mi-am împreunat cele două mîini şi omul mi-a pus cu o cutie veche de conservă porţia mea de mîncare, în căuşul palmelor mele împreunate.

Şi astfel, direct cu gura, din palme, am luat prima mea masă de la Stat, de cînd venisem de pe front.

Spun toate aceste lucruri nu pentru cei care au trecut ci pentru cei care vor veni, fiindcă poate vor ajunge vreunii din ei în astfel de stări. Să nu mai meargă pe un drum necunoscut cum am mers noi. Nu spre a se înspăimînta ci tocmai spre a nu se teme. Căci Hristos le face pe toate uşoare pentru cel ce suferă din pricina Numelui Său.

Ştiind mai dinainte cîte ceva din cele ce se pot petrece pe acolo, vor suferi mai puţin şi vor răbda mai frumos.

Pe cît va fi cu putinţă în această a treia parte a istorisirii mele, nu voi mai da nume ci numai biografii, pentru că unele nume de şi nu le-am putut uita, n-aşvrea totuşi să le mai amintesc niciodată. Iar altele de şi poate le-am uitat, aş vrea să mi le reamintesc pe totdeauna...

Uşa noastră se deschidea foarte rar, dar ale unora de pe coridorul nostru le auzeam deschizîndu-se foarte des, atît ziua cît şi noaptea.

Peste tot însă nu se mai auzea nici o vorbă, ci numai paşi. După zgomotul paşilor, cînd eram scoşi la “program” sau duşi la anchete, bănuiam că sîntem mulţi acolo.

Pe sala noastră erau de pază permanent cu schimbul doi gardieni, amîndoi unguri şi amîndoi înrouraţi tot timpul. Unul din ei căruia tovarăşii mei îi ziceau “Zoli-baci”, avea în mînă, de fiecare dată cînd l-am văzut, o coadă groasă de mătură.

25

El ne scotea dimineaţa şi seara “la program” cum zicea el. Acest “program” era scoaterea noastră de două ori pe zi pe celule, la W.C. şi la apă să bem şi să ne spălăm. Numai atunci aveam acest drept.

Dimineaţa, începînd de la ora 5, iar seara după ora 9. De obicei făcea acest lucru Zoli-baci, ca omul cel mai de încredere, în timpul căruia nimeni nu îndrăznea să sufle nimic.

Cîteodată de la un capăt al coridorului, altădată de la celălalt auzeai tras de zăvor şi glasul lui Zoli-Baci:

programul! ori: La program!

atunci se auzeau două perechi de paşi ieşind. Apoi revenind. Şi iarăşi glasul lui Zoli-Baci poruncitor:

altu-doi!

Şi aşa pînă la sfîrşit. De obicei dura un ceas. După asta începeam să bănuim cam cîţi eram pe coridor.

Dacă se întîmpla în afară de acest timp să ai nevoie să mergi afară, îngăduinţa asta depindea de bunăvoinţa lui Zoli-Baci. Băteai în uşă şi dacă voia el să-ţi dea drumul mergeai, dacă nu, nu.

Cîteodată, la prima bătaie el auzea îndată. Şi dacă era cumva pe aproape venea să-ţi deschidă, iar dacă era mai departe se răstea:

mai baţi un dată!

Cînd însă era furios şi furios el era aproape tot timpul său îl auzeai pufnind:

nu mai baţi! Stai acolo! Manti fost!

Cel chinuit de nevoia de a ieşi mai aştepta cîtva timp. Cînd simţea că nu mai poate, încerca din nou: Cioc, cioc, cioc.

nu mai baţi mă! Auzi?

vă rog, nu mai pot! gemea şi se văicărea omul!

gura! Steanptă!

domnu şef, repede vă rog, nu mai pot... vă rog, repede...

De obicei, după o astfel de văicăreală se auzea zăvorul trăgîndu-se. Dar se auzea şi coada de mătură căzînd.

Cred însă că pe lîngă chinul de care scăpa nenorocitul slobozit la W.C. lovitura de mătură nu însemna aproape nimic.

Astfel de întîmplări se petreceau în fiecare zi, dar cele mai multe duminica. Atunci familiile aduceau mîncare mai multă şi cel ce le primea la poartă era mai binevoitor. Iar flămînzitul închis, era mai lacom la mîncare. Atunci s-au petrecut şi lucruri pe care nici nu le pot descrie aici.

De la un timp, după miezul nopţii se auzeau mişcări neobiş nuite pe sală. La răstimpuri scurte, zăvoare erau trase şi paşi mergeau pe scări, fără a mai veni înapoi.

Nu mai puteam dormi... Nu înţelegeam ce se întîmplă. Aşteptam, în fiecare clipă, cu inima bătînd puternic să se deschidă şi zăvorul nostru...

Dar a trecut o noapte, a doua şi nimic.

A treia noapte cam pe la ora unu, s-a tras şi zăvorul nostru dintr-o dată. Cum nu dormeam nici unii, ne-am ridicat cu toţii capetele privind spre uşa deschisă doar pe un sfert.

Cineva care mi-a părut că are în mînă un pistol, a împins degetul arătător spre mine şi mi-a făcut semnul să ies poruncindu-mi înşoaptă:

cu tot bagajul!

Apoi uşa s-a închis şi în faţa mea un gardian, cu un pistol mare subsuoară, mi-a făcut semn cu ţeava pistolului spre scări.

26

Lîngă scara care cobora în cotituri, un alt pistol îmi făcea semn să cobor.

La prima cotitură un alt pistol mă împingea, mai repede.

La a doua cotitură un altul.

La ieşire un altul, la fel.

Afară în curte era întuneric şi forfotă. Cerul înnorat. Nu se vedea nimic, dar se auzea nu ştiu ce.

Am simţit la spatele meu pe cineva cu ceva foarte aproape de mine, împingîndu-mă şi poruncindu-mi:

cu faţa la zid!

M-am întors şi m-am aşezat cu faţa la zidul de jos al celularului din care coborîsem. Omul care îmi poruncise s-a aşezat la spatele meu, lîngă mine, poruncindu-mi din nou:

mîinile la ochi! Să nu vezi pe nimeni. Şi să nu zici nimic.

Am pus mîinile la ochi, dar cu toate acestea tot am văzut cum chiar lîngă mine un alt om înarmat a adus pe altcineva căruia i se poruncise la fel ca şi mie.

Cînd m-am uitat puţin în dreapta, am cunoscut-o lîngă mine, pe doamna cu care venisem de la Beiuş. Plîngea şi se tînguia înşoaptă îngrozită de moarte, în timp ce omul din urma ei o împingea cu ceva în spate şi o ameninţa cu înjurături!

Apoi lîngă ea a fost adus un altul, la spatele căruia mi s-a părut că se a şază altcineva. Şi tot aşa pînă n-am maiştiut cîţi stăm aliniaţi cu feţele la zid.

Cînd numărul s-a împlinit şi eram acolo o linie de trupuri înşiruite iar napoia fiecăruia mi se părea că este un altul, am auzit dintr-o dată din celălalt colţ al curţii un fluierat scurt şi apoi cineva care a început să bată puternic ca într-un covor.

N-a ţinut mult aceasta pînă cînd la un alt fluierat bătăile covorului au încetat şi cineva a ordonat încet:

la comandant!

Cei din spatele noastre am simţit că pleacă, a mai rămas numai unul care ne-a poruncit:

să nu vă mişcaţi nici unul. Care mişcă s-a ras!

frate Dorz, şopti plîngînd doamna Tina. Ne omoară!

nu vă temeţi doamnă. Nu lasă Dumnezeu! Rugaţi-vă!

cine a vorbit? scrîşni cel ce ne păzea, apropiindu-se.

Tăcurăm!

După vreo zece minute, cei plecaţi se întoarseră.

Cel ce mă păzea pe mine îmi zise:

la stînga şi înainte!

Eram primul. Mă întorsei şi o luai prin întuneric pe lîngă zid. Cînd ajunsei la colţ îmi porunci:

la dreapta!

Nu vedeam nimic, dar mi se păru că intru într-un tunel foarte îngust. Nu ştiam pe unde calc.

fă-ţi testamentul banditule, îmi scrîşni în urechi cel ce mă împingea cu ceva tare din mijlocul spatelui. Acuma s-a sfîrşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!

În clipa aceea am ştiut că merg la moarte. Darciudat, vă mărturisesc, nu numai că nu am simţ it nici un fel de teamă sau de cutremur ci un singur gînd fericit şi curios mi-a umplut toată fiinţa mea: Să văd cum va fi chiar clipa întîlnirii mele cu Domnul Iisus!

27

Nu mai simţii nici o durere. Nici pentru viaţă nici pentru familie. Nici măcar dorul de fraţi. Nici vreo părere de rău după nimic din lumea asta. Nu simţii decît parcă un dor de moarte, un dor de Domnul Iisus. Nimic, nimic altceva ci numai o fericită dorinţă curioasă: să văd cum va fi chiar clipa revederii mele cu Mîntuitorul meu Iisus. Nimic altceva. Nimic, nimic altceva.

Aşteptam nerăbdător acum numai clipa aceasta, fără nici un alt simţămînt decît acesta în toată fiinţa mea...

Fraţii mei şi surorile mele, vă adeveresc că atunci eu am trecut prin moartea mea. Am fost mai mult dincolo de viaţa asta decît dincoace de ea. De aceea vă spun: nu vă temeţi de moarte nicidecît. În chiar clipa ei, veţi simţi cea mai mare fericire, ca sfîntulştefan, care cînd curgeau pietrele asupra lui striga cu faţa strălucitoare: Văd cerul deschis şi pe Iisus la Dreapta lui Dumnezeu. Mai trecusem încă o dată prin moarte cînd eram pe front într-o situaţie tot cam aşa ca aceasta... Şi atunci s-au petrecut stările mele sufleteşti întocmai ca acum... Mai tîrziu cu ani se va repeta iarăşi...

Astfel că nu mai am nici o îndoială asupra adevărurilor pe care vi le spun: Nu vă temeţi de moarte!

La capătul coridorului întunecos m-am izbit de ceva.

suie-te! îmi şuieră în spate porunca însoţitorului meu.

Am pipăit!... Ochii orbiţi atîta vreme de becul puternic aprins zi şi noapte, sub care stăteam în celulă, acum încet-încet începură să-mi desluşească lucrurile. Văzui că urcam într-o dubă. Îmi adusei aminte că cei doi din celula mea îmişoptiseră cînd eram cu ei acolo, un zvon pe care îl auziseră şi ei de la nu ştiu cine că de aici se mai întîmplă ca pe unii să-i ia noaptea cu duba şi să-i ducă cei cîţiva kilometri pînă la frontieră, iar acolo, să-i facă aşa ca şi cum ar fi vrut să fugă...

slăvit să fie Domnul, mi-am zis. Nu mai doresc nimic decît să-L văd pe El, cît mai repede.

ne duce să ne împuşte frate Dorz, o auzii din nou plîngînd pe doamna de lîngă mine, care profitînd de zgomotul paşilor crezu că nu va fi auzită de însoţitorii noştri.

Omul de la spate scrîşni şi o trînti pe bancă lîngă el:

gura, bestie!

Ne înşiruirăm în întuneric pe trei bănci, două pe margini, una pe mijloc, fiecare cu însoţitorul lîngă el. La urma tuturor se sui cineva care era probabil un şef.

Uşa se trînti, dar îndată se deschise din nou pe dinafară. O chemare scurtă şi “şeful” sări înapoi jos.

A urmat o vreme de discuţie în şoaptă între el cu cineva acolo jos lîngă maşină. Apoi “şeful” s-a suit şi altul i-a spus încet şoferului:

gata!

Maşina a pornit... Era un frig de ianuarie, afară văzusem zăpadă şi simţisem un vînt aspru şi tăios. Frigul începu să ne pătrundă toată fiinţa... Toate aici erau de gheaţă: pereţii, banca, oamenii...

Nu ştiu cît am mers. Simţeam cum maşina trecea cu noi parcă peste şanţuri, parcă peste cîmpuri... Am simţit că urcăm, că din nou coborîm. Ne-am oprit odată undeva... am stat nu ştiu cît. Apoi iarăşi am întors şi am pornit. Pînă cînd într-un tîrziu am oprit undeva iar şoferul s-a coborît. S-a coborît şişeful care era cu noi. Apoi o poartă am auzit deschizîndu-se şi am intrat desigur într-o curte.

gata, jos!

Cînd ne-am coborît, era dimineaţă şi am văzut că eram la penitenciar.

28

Cum de ne-au trebuit oare ceasuri întregi ca să facem cei cîteva sute de paşi cîţi îi aveam de acolo pînă aici?

Atunci ne-am văzut feţele unii altora.

Am trecut pe rînd la camera de primire, ni s-au luat bagajele, numele, actele iar bărbaţii am fost duşi sus.

“Sus” am fost băgaţi într-o încăpere de la etajul II la care am fost conduşi pe scări şi coridoare îngheţate, de un gardian al penitenciarului. Ne-a numărat pe toţi. Eram nouă şi a trîntit după noi o uşă grea de fier pe care a pus două zăvoare şi sus şi jos.

Sus în tavanul înalt, ardea un bec obosit.

Ne-am uitat unii la alţii... Ne-am numărat şi ne-am fă cut cunoştin ţă: un preot greco-catolic, un învăţător, un grefier de judecătorie rurală, doi ţărani, un profesor de ucenici C.F.R., cei doi de la tramvaie şi eu, nouă.

dv. părinte, pentru ce aţi fost arestat? întrebă profesorul pe preotul care era îmbrăcat numai în reverendă.

pentru ochii mei cei frumoşi zise nefiresc de vesel preotul. Aşa mi-a spus jandarmul cînd l-am întrebat: pentru ce mă arestezi d-ta pe mine domnule şef? El mi-a răspuns exact aşa cum vă spun eu acum!

pentru ochii dumitale cei frumoşi!

Şi pentru asta m-a ţinut zece zile acolo în arestul lui, apoi m-a dus la Oradea şi de atunci nu m-a mai întrebat nimeni nimic. Apoi adăugînd rîzînd: Uitaţi-vă şi dv. la mine şi spuneţi drept, am eu ochii chiar aşa de frumoşi să merite trei săptămîni de arest?

Toţi se înveseliră, zgribulind şi frecîndu-şi mîinile. Suflam în palme ca să ne încălzim, dar toată căldura din noi se pierdea odată cu aburul care se ridica spre bec.

Singura fereastră a camerei noastre avea toate cele patru ochiuri sparte iar prin ele bătea un vînt aspru şi tăios dinspre luminile oraşului care se uitau la noi depărtate şi reci.

dar d-ta, pentru ce ai ajuns aici? întrebă cineva pe învăţătorul.

pentru... FeţVasile din Oşand! zise acesta.

cine-i ăla?

un coleg al meu mort de zece ani!

dar ce a făcut colegul d-tale mort?

nimic. Am să vă povestesc eu mai tîrziu, după ce mă voi mai încălzi. Acum mi-s încleştate fălcile de frig răspunse el tremurînd şi clăn ţănind. Şi povestea mea este cam tot aşa ca a părintelui.

dar d-ta? îl întrebară pe profesorul de ucenici.

eu, pentru “cele două posibilităţi”. Am spus şi eu cuiva ceva, şi m-a înţeles rău, apoi m-a turnat altcuiva. Am spus că din orice situaţie ai numai două posibilităţi: una bună, una rea. Dacă nimereşti în cea bună e bine. Dacă ajungi în cea rea, e rău. Dar iarăşi ai două posibilităţi. Să scapi curînd sau să scapi tîrziu. Dacă scapi curînd e bine, dacă scapi tîrziu e rău. Dar iarăşi ai două posibilităţi: să ieşi sănătos sau să ieşi bolnav. Dacă ieşi sănătos e bine, dacă ieşi bolnav e rău, dar iarăşi ai două posibilităţi...

să te vindeci, sau să mori rîse preotul.

Toţi rîseră.

dacă te vindeci e bine zisei eu, dacă mori... ai numai ultimele două posibilităţi: să mergi în Împărăţia lui Dumnezeu cu Hristos, dacă ai crezut cu adevărat în El şi te-ai predat Lui, ori să mergi în prăpastia întunericului veşnic cu diavolul, dacă n-ai crezut. Apoi acolo nu mai există decît această una posibilitate pe vecii vecilor.

29

Nimeni nu mai rîse. Trei voci mă întrebară dintr-o dată:

d-ta pentru ce ai fost arestat?

nu ştiu! Nimeni nu m-a întrebat nici pe mine nimic de trei săptămîni. Bănuiesc totuşi că pentru că am făcut cu Oastea Domnului o serbare religioasă cu daruri pentru bolnavi la spital şi pentru deţinuţi la penitenciarul din Beiuş, acum la Crăciunul trecut. S-a interpretat probabil ca o demonstraţie.

d-ta eşti în Oastea Domnului?

da!

spune-ne pe larg cum a fost. Cunoaştem şi noi Oastea Domnului.

am să vă spun, dar mai întîi să vedem cum ne aşezăm!

Privirăm cu toţii spre fereastra spartă. Dincolo se vedea curtea penitenciarului, iar peste ziduri departe, oraşul. Prin ochiurile sparte venea un vînt de ne tăia ochii, ne depărtarăm repede.

ce punem în fereastră, să nu ne mai bată vîntul chiar aşa?

reverenda părintelui, glumi cam necuviincios dar familiar profesorul.

şi apoi eu în ce mai tremur? răspunse tot aşa preotul.

să pună badeaăsta cojocul lui cel de oaie!

nu-l pun că îngheţfără el!

atunci ce punem?

dau eu o cămaşă, mai dă altul una, mai un prosop...

Am acoperit fereastra.

Ne-am uitat apoi în lături şi pe jos. În toată camera nimic. Nici măcar o bancă sau un pat de fier, de lemn, de ce-o fi. Nimic pe care să te aş ezi. Pe jos fusese cîndva pardosit cu cărămidă dar de cei aproape trei sute de ani de cînd împărăteasa Maria Tereza construise această închisoare picioarele oamenilor şi ale paturilor de fier tociseră cărămizile făcînd în locul lor numai gropi. Cînd plecaseră ultimii deţinuţi din camera asta scoseseră tot, iar pe jos aruncaseră motorină pentru dezinfecţie. Acum în gropile pardoselii erau numai ochiuri de motorină: unde să te aşezi?

Într-un colţ era un singur obiect: tineta, hîrdăul pentru nevoile urgente.

Bine că este măcar acesta! Cît suferisem dincolo fără el. Ce am face aici, unde pare să fie şi mai rău?

Profesorul bătu înuşă. O dată, de două ori, de trei ori... În uşă se deschise o vizetă mică. Iar prin ea văzurăm dincolo o şapcă şi două mustăţi încruntate.

ce vreţi?

domnu' şef, n-avem nimic aici. Nimic pe care să ne aşezăm, nici bancă, nici pat, nimic. Iar pe jos e motorină... geamul spart, îngheţăm de frig. Ce faceţi cu noi?

aşteptaţi! Şi trînti vizeta.

În închisoare încă nu se deşteptase viaţa. Era încă prea de dimineaţă.

Simţeam că îngheţăm, începînd de la picioare. Ne mişcam fiecare încoace şi încolo,

suflam în palme, ne lipim unii de alţii... Ieşea aburul din noi ca din niş te oale golite...

Curînd se auziră voci, mi şcare, zgomote de paşi şi uşi:

deşteptarea!

Apoi auzirăm zăvoarele noastre de fier trăgîndu-se şi marea uşă scîrţîind. În uşă apăru gardianul care ne făcu un semn:

30

mergeţi toţi în colţul cela, cu faţa la perete!

În cameră intrară doi deţinuţi în haine vărgate, cu două legături de paie pe care le trîntiră pe partea cealaltă, apoi ieşiră.

le împroşcaţi şi staţi pe ele!

După ce ieşi gardianul, se repeziră fiecare să ia cît mai multe din paie pentru sine. Dar paie erau puţine. Şi după ce luară jumătate dintre noi, aproape nu mai rămăseseră nimic pentru ceilalţi.

nu aş a, zise careva dintre cei care rămăseseră fără paie. Să le aşezăm uniform şi apoi stăm cu toţii unul lîngă celălalt, bine-rău, cum putem. Dacă e aşa e aşa! Împărţim deopotrivă totul frăţeşte, aci sîntem fraţi, vrînd-nevrînd.

Abia ne aşezarăm pe paie pînă cînd se deschise vizeta de jos:

masa! Nouă porţii de turtoi. Aşteptaţi, vine şi cafeaua.

Împărţirăm bucăţile de turtoi fiecăruia una. Nu mai văzusem aşa ceva pînă atunci: o bucată pătrată mică şi grea de mă lai, tăiată parcă dintr-o tavă, care a fost copt puţin. Mi se lipi de degete.

Mă uitai la ceilalţi: toţi muşcau din mă laiul gol. Eram lihniţi de foame şi tremuram de frig. Nu ştiam atunci cîţi ani din viaţă voi dori să mă satur din această nespus de dorită bucată de mălai.

cafeaua!

Şi pe vizetă începură să intre spre noi, una cîte una, nouă gamele turtite pe la colţuri, ruginite şi cu smalţul sărit pe fundul cărora aburea puţină apă neagră.

e caldă! Ce bine! zise cel care apucă prima gamelă.

După ce se trînti vizeta, mă retrăsei să mulţumesc Domnului, ţinînd în mîinile îngheţate gamela aburind, ca pe o ofrandă înaintea lui Dumnezeu. Era darul Lui pentru mine şi ofranda mea pentru El. Din ochii mei picurau lacrimi liniştite în gamela aburind...

Am stat alte două săptămîni şi aici, pînă cînd într-o duminică de februarie am fost scoşi şi mutaţi de cealaltă parte a coridorului, din care se vedea în curtea şi clădirea prefecturii. Eram atît de aproape încît puteam vedea şi chiar cunoaşte pe cei care treceau pe acolo.

să nu priviţi pe geam! ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva să faceţi semne sau să vorbiţi cu cineva, că vă pun în lanţuri şi vă bag la carceră!

bine, domnu' şef, nu vă temeţi! îl asigurarăm noi, abia aşteptînd să ne înghesuim la fereastră, fiecare nădăjduind să vedem pe cineva cunoscut spre a-i da de ştire că sîntem aici.

Îndată ce plecă el deci, doi dintre noi se aşezară în faţa uş ii ca şi cum ar vorbi ceva între ei acolo spre a acoperi vizeta ca să nu ne vadă de pe sală, iar ceilalţi ne grămădirăm la gratiile ferestrei să vedem libertatea, sau pe binefăcătorul care ar putea duce o veste familiei care nu maiştia nimic de nici unii din noi, trecut de o lună. Poate vor veni astfel şi la noi cu pachete, fiindcă sîntem atît de slăbiţi de foameîncît de-abia ne mai putem ţine pe picioare. Dar chiar dacă dincolo ar fi cineva din ai noştri, nu ştim cum i-am mai putea desluşi cu ochii noştri slăbiţi.

În aceste condiţii am sărbătorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfîrşitul pămîntesc al părintelui Iosif Trifa. Prin foametea pe care o sufeream, în fiecare zi era post... Dar în zilele de vineri şi cele însemnate cu foc în viaţa mea, mi-au fost totdeauna petrecute deosebit oriunde am fost...

Aş a am petrecut-o şi pe aceasta, aici în această groapă întunecoasă, dar plină de prezenţa lui Hristos lîngă mine.

31

A fost o minune de la Dumnezeu îndată după aceea, cînd într-o zi uitîndu-mă şi eu printre gratii, dincolo la o fereastră din faţa noastră văzui pe cineva care semăna cu fratele M., (Maliţa) care era atunci avocatul Prefecturii. prin omul acesta Dumnezeu îmi mai făcuse mult bine în multe alte împrejurări grele din viaţa mea. El, cu încă cineva, îmi făceau acum semne înfruntînd în felul acesta un mare pericol. Nimeni n-avea voie să ia legătură în felul acesta cu noi cei închişi. Putea fi pedepsit foarte aspru... Auzii şi întrebînd:

ce faci? De ce ai nevoie?

mîncare, îmbrăcăminte!

voi încerca!

Şi dispăru, fiindcă văzuse pe cineva dincoace.

slăvit să fie Domnul, strigai eu. Domnul meu Se gîndeşte la noi.

Suferisem cu răbdare atîtea săptămîni, dar acum parcă ajunsesem şi eu la capătul puterilor... Şi mîine e duminică.

Duminica era zi de pachete. De la fereastră vedeam cum intră pe poartă co şuri, pachete, sacoşe cu mîncare. Gardianul cu o fiţuică în mînă însoţit de deţinutul care ducea coşul dispărea pe coridoare spre cei care aveau fericirea să le primească.

La toate bisericile din oraş se auzeau clopotele... În toate bisericile lumii era astăzi duminică şi se înălţau acum rugăciuni “... pentru cei închişi şi pentru mîntuirea lor...” Iar în ţară toţi fraţii iubiţi simt cum se roagă pentru mine, pentru noi.

Mă retrag în colţul celălalt şi în timp ce toţi ai mei stau grămadă privind printre gratii la coşurile care vin pline şi se întorc goale la poartă, încerc să mă adîncesc în rugăciune şi în meditaţie.

Mă trezesc dintr-o dată auzindu-mi numele strigat de pe coridor.

aici! răspund, în locul meu, toţi ceilalţi, fugind de la gratii.

Uşa se deschise şi gardianul se ivi ţinînd în mîini un coşmare de papură, plin de mîncare.

care-i aici Dorz? Tu?

da!

ia-ţi repede mîncarea şi dă-mi coşul gol să-l duc înapoi!

Încerc să aflu de la el cine este la poartă, mama, tata, vreun frate?

e o femeie cu un grup! Sînt mai mulţi! Nu ştiu cine-i! Hai, gata?

ce noroc mai ai frate Dorz, uiteţieţi-a venit, primul! ziseră tovarăşii mei, grămădindu-se flămînzi în jurul meu şi pipăind pîinea mare, cîrnaţii, plăcinta, merele... toate grămadă în mijlocul nostru, răsturnate pe pătura mea.

acum, slăvit să fie Domnul! Rupeţi şi mîncaţi.

În cîteva clipe nu mai rămase pe pătura mea decît nişte fărîmituri... Ce fericire nebănuit de mare pe lumea asta, este să poţi rupe o bucată dintr-o pîine mare după atîtea săptămîni de foamete, care păruseră ani...

În duminica aceasta le-au mai venit pachete încă la doi dintre noi. Şi cu acestea s-a întîmplat la fel. Seara nu mai aveam din ele nimic. Dar în noaptea aceea nu ne-a mai fost frig.

În dimineaţa următoare la ora mîncării, în loc de turtoiul şi cafeaua pe care le aşteptam, prin vizeta deschisă au intrat două pîini negre tăiate în patru bucăţi fiecare şi o por ţie tăiată singură. Apoi nouă porţii mici de slănină:

pentru astăzi voi aveţi hrană rece! porunci gardianul de dincolo de vizetă. Vedeţi să vă ajungă pînă mîine!

Ne uitarăm unii la alţii miraţi şi nedumeriţi.

ce-i cu asta? Nu ne-a mai dat niciodată aşa!

să ştiţi că ne mută în altă parte. Ne duce altundeva zise unul.

32

unde? întrebară vreo trei. Acum, aici parcă ne obişnuiserăm.

cine ştie! Poate va fi mai bine unde mergem.

sau poate mai rău! zise profesorul, încercînd să se încurajeze, dar oricum, avem iarăşi două posibilităţi...

Începurăm să mîncăm din pîine, măsurînd-o din ochi: să nu se sfîrşească. Trebuie, gîndea în sine fiecare, să las atîta pentru amiază, atîta pentru deseară... Dar cine să se poată opri cînd este atît de flămînzit cum eram noi toţi atunci? Fiecare se uita la celălalt:

cum tu, o şi mănînci toată?

ce s-o mai ţin? Să fiu tot timpul cu gîndul la ea? Şi aşa doar n-o să fiu prea sătul!

dar pînă mîine ce faci?

rabd, ce să fac! Poate se întîmplă cumva!...

se şi întîmplă într-adevăr. Cam după vreun ceas gardianul scoase afară cu tot bagajul său pe preot. După vreme de un alt ceas pe cei doi ţărani, la fel cu tot bagajul lor şi nu-i mai aduse înapoi.

să ştiţi că lor le-a dat drumul.

atunci şi nouă trebuie să ne dea!

Fiecare începurăm să ne pregătim, spre a fi gata. Nu ştim la care ne vine rîndul. Ascultam neliniştiţi fiecare mişcare de pe coridor.

Dar nu mai scoase pe nimeni. Se auzi numai o dată trîntindu-se uşa la camera vecină cu noi de partea cealaltă a coridorului, unde între timp nuştiu care dintre noi aflaseră că era închis un criminal care ucisese nuştiu cîţi, peste zece copii minori.

Într-adevăr, la programul de seară şi dimineaţă, trecînd pe lîngă uşa asta, văzusem pe ea lacăte grele. Pe nici o altă uşă nu erau decît zăvoarele împinse. Pe a lui erau lacăte. Se spunea că e condamnat la 25 de ani... Grozav! Mai bine nu s-ar fi născut.

După amiază, am auzit dintr-o dată trăgîndu-se zăvoarele şi în uşă apărură doi gardieni:

gata! Afară toţi! Cu tot bagajul!

jos, la poartă!

Cu unul din temniceri în faţă şi cu celălalt în spate, ne-am înşirat pe coridor spre scări. Cei din faţă mergeau mai repede.

ţine-aproape, strigă cel din spate împingîndu-l pe învăţătorul care era mai slăbuţ şi mai înapoi.

grămadă! Şi doi cu doi! Nu vorbeşte nimeni şi nu vă uitaţi decît înainte! Repede, repede!

La poartă pe rînd, ni se dau fiecăruia lucrurile oprite şi ni se iau într-un registru, amprentele celor zece degete de la mîini. Un ofiţer aştepta lîngă masă, privind atent la fiecare dintre noi.

Un temnicer veni aducînd o grămadă de lanţuri. Şi se pregătea să ni le pună, aşa cum era obişnuit cu deţinuţii de drept comun.

le punem la fiecare, sau la cîte doi?

Ofiţerul ne măsură din ochi pe toţi, apoi hotărî:

le luăm cu noi, dar nu le punem deocamdată. Vedem noi mai tîrziu... Nu-i putem duce cu lanţurile prin oraş, pe jos pînă la gară,ăştia nu sînt deţinuţi de drept comun şi n-au condamnare... Dar întorcîndu-se spre noi ne spuse ameninţător:

33

fii atent aci! Mergem prin oraş. Nu care cumva vreunul din voi să facă vreo mişcare că uite: şi scoţînd de sub hainăţeava amenin ţătoare a unui mare pistol, continuă: asta vă aşteaptă! Nu vă pun lanţurile deocamdată, dar îndată ce voi vedea că va fi nevoie, le vedeţi? Sînt aci!

n-aveţi nici o frică domnu' locotenent major, îl asigurarăm noi toţi, convinşi că nici unul din noi n-ar încerca. De ce să fugim? Ce rău am făcut?

acum, doi cu doi, vă luaţi de mîinişi-i daţi drumul după tovarăşul gardian.

Am ieşit pe poartă astfel încolonaţi, într-o mînă cu bagajul iar cu cealaltă ţinîndu-ne unul de altul. Mergeam prin mijlocul străzii spre Gara de Est. În faţă era unul din paznici, în spate altul, cu lanţurile noastre, iar pe lîngă noi cînd la dreapta cînd la stînga noastră se ţinea ofiţerul însoţitor.

Maşinile şi căruţele ne ocoleau pe margini. Trecătorii se opreau uitîndu-se după noi şi vorbeau speriaţi între ei. Unii ducîndu-şi batistele la ochi, alţii apropiindu-se să ne vadă mai bine. Dar gestul ameninţător al însoţitorului nostru îl alunga aspru:

ce vrei? Ia vezi! Dă-i drumul!...

Am ajuns la gară... Am oprit departe într-un noroi, ca să nu fim aproape de marginea pe care umblau oamenii... Bătea un vînt tăios... era februarie. Eram flămînzi şi îngheţaţi de tot.

Într-un tîrziu a venit trenul. Ne apropiară şi pe noi ţipînd la porunci. Începură să coboare şi să urce oameni. Toţi trei paznicii noştri intrară atunci într-un fel de spaimă alergînd în jurul nostru care înainte, care înapoi, nu cumva să fugim vreunul sau să vorbim cu cineva.

mai bine le puneam bandiţilor lanţurile se căia ofiţerul.

Am tresărit cînd mă auzii numit bandit.

ţineţi-vă de mîini! Sus! Nu cumva să mişte vreunul!

nu vă temeţi domnilor, nu fuge nimeni! îi asigură careva dintre noi.

Am fost înghesuiţi într-un compartiment, cu cei doi paznici cu tot. Al treilea a rămas pe coridor. În mijloc la picioarele noastre, fură trîntite lanţurile noastre nefolosite şi nefolositoare.

Astfel am călătorit, citind sau auzind numele atît de cunoscute ale tuturor opririlor de cale ferată pînă la Cluj. Apoi, mai tîrziu, de la Apahida am luat-o la stînga, pînă cînd am auzit:

urmează Gherla!

Atunci paznicii noştri au intrat iarăşi în alarmă.

fii atent! Coborîm!... Nu care cumva vreunul...

nu vă temeţi domnilor! îi asigurăm iarăşi noi liniştiţi.

doi cîte doi! Vă ţineţi de mînă. Daţi-i drumul!

Şi iarăşi am luat-o pe jos ţinîndu-ne paşii prin mijlocul drumului într-o mînă cu bagajul şi în cealaltăţinînd mîna celuilalt. Mergeam între trei pistoale scoase acum era noapte într-adevăr ca nişte primejdioşi răufăcători.

Am ajuns la poarta fiorosului penitenciar Gherla, despre care auzisem şi citisem încă demult. Ştiam că era după Aiud, una dintre cele mai vechi şi renumite închisori cunoscute încă de pe vremea stăpînirii austro-ungare. Pe aici au trecut, sau au rămas pe veci aici, mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni, despre care auzisem.

Pe aici trecuseră marii patrioţi români din vremile asupririi austro-ungare... Aici suferiseră marii luptători pentru mîntuirea popoarelor, închişi de monarhia necruţătoare. Aici pieriseră mulţi din renumiţii bandiţi şi haiduci împinşi la acte disperate de vitregiile vremilor şi ale stăpînirilor nedrepte...

34

Acum iată-mă şi pe mine aici, pentru Numele Scump al Domnului şi Mîntuitorului meu Iisus Hristos. Cine ştie cîţi din cei ce trecuseră pe aici sau rămăseseră aici pentru totdeauna, vor mai fi suferit numai pentru Iisus? Aici au venit atît de mulţi, aduşi de ură, alţii de lăcomie, alţii de ră zbunare, al ţii de cruzime... Dar cîţi vor fi fost oare aduşi numai de dragoste? De dragostea pentru Hristos?

Slavă Ţie dragoste a lui Hristos! De acum ai şi Tu pe cineva aici. Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai trimis şi în locul acesta!

Serviciul de la poartă ne ia în primire după felul cunoscut, apoi sîntem trecuţi de către un paznic nou prin două clădiri cu trei rînduri de ferestre la intrarea căreia ne oprirăm.

daţi-i drumul sus la etaj, la camera 43!

La numărul 43 era atunci o cameră mare cu o fereastră înaltă, prevăzută cu nişte gratii groase ca mîna, fără obloane şi prin care se vedea pînă departe, peste case, peste cîmpuri, pînă pe dealurile îndepărtate spre miazăzi.

Şi uşa se închise iarăşi cu zăvorul în urma noastră.

În mijlocul camerei era o masă de lemn şi patru scaune fără spate. Pe margini două rînduri de paturi joase de fier, cu drugi prin mijloc şi fără nimic pe ele. Nici o saltea, nici măcar o rogojină. Nimic.

Căutarăm cu grabă spre colţuri: tineta, hîrdăul de nevoi grabnice era acolo. Bine că era. Lipsa acestuia era una din cele mai mari chinuri. Tot timpul la securitate te îngrozeai să baţi de fiecare dată în uşă, dar n-aveai altceva ce să faci, cînd nu mai puteai răbda.

La penitenciare nu era măcar această nenorocire: În orice cameră intrai, era tineta acolo.

Am stat şi aici cum am putut, pînă dimineaţa la deschidere cînd a venit numărul.

“Numărul ” se chema forMalitatea pe care o făceau cele două schimburi de pază pe închisoare, cînd schimbul care ieşea preda schimbului care intra efectivul şi starea închisorii. Atunci cei doi şefi de secţie deschideau fiecare uşă şi îşi scriau fiecare separat numărul celor închişi în fiecare cameră. La urmă fă ceau totalul pe coridor şi îşi confruntau cifrele. Dacă socoteala le ieşea la fel, era bine. Dacă nu, mai repetau o dată nervoşi şi supăraţi, sau de două ori, sau de cîte ori era nevoie, tot mai supăraţi pe noi, pînă cînd aflau unde este greşeala. cîte izbituri am luat mai tîrziu la aceste numere nefericite. Trebuia să stăm tot timpul drepţi şi încolonaţi, pe orice vreme, pînă ce se termina totul.

După acest număr, uşa camerei noastre rămase deschisă...

o, aici e rai pe lîngă Oradea, zise profesorul. Hai să ieşim pe-afară dacă ne-au lăsat deschişi. Să vedem ce-i pe aici!

Am ieşit, în acelaşi timp cu alţii mulţi de prin alte camere, care veniseră aici înaintea noastră.

Lagărul era o clădire lungă, cu două etaje, cu camere de jur împrejur iar în faţa camerelor cîte un coridor. Spre miazăzi erau camere mai mari, spre miazănoapte erau camere mai mici. Între ele, în mijloc, nu era atunci plasă de sîrmă.

De la cei veniţi mai înainte am aflat că aici în clădirea asta nouă care a fost înainte şcoală de corecţie pentru minori, sîntem acum în Lagăr... Că dincolo este clădirea veche a închisorii şi acolo sînt de ţinu ţii cei de drept comun. Hoţii, criminalii, infractorii, dintre care unii lucrează la atelierele de nasturi, de perii şi de frînghii, care sînt acolo în partea cealaltă. La parterul clădirii în care eram noi, în colţul din stînga, este amenajată o biserică greco-catolică, în colţul din dreapta una ortodoxă, iar dincolo, la marginea închisorii vechi, o biserică romano-catolică pentru unguri.

35

La cele trei biserici sînt numiţi preoţi din oraş, care vin aici şi fac slujbe în fiecare duminică, dar pot sluji şi preoţi dintre cei închişi în lagăr. Bisericile sînt deschise în fiecare zi, tot timpul zilei, aşa că oricine din cei închişi ar dori, poate să-şi petreacă oricît timp vrea, în oricare din cele trei biserici să se roage şi să citească.

o, slăvit să fii Tu Iisuse Domnul şi Mîntuitorul meu! am strigat eu şi m-am repezit îndată jos, ca să văd.

Într-adevăr era aş a!

M-am aşezat într-un colţ al bisericii, şi înaintea Dulcelui meu Mîntuitor am îngenuncheat în singurătatea cea mai recunoscătoare. Şi cu cele mai fierbinţi lacrimi de mulţumire, mi-am vărsat toată inima mea, cu toată slobozenia, după aproape două luni de sete pustiitoare.

O, în ce neuitată îmbrăţişare dorită şi dulce, am trăit atunci, cu Domnul meu, în colţul acela de biserică exilată, de cuptor sfînt!

Am aflat apoi alte bucurii: prima că în lagăr se pot trimite şi se pot primi scrisori şi bani. Oficial se pot trimite şi primi două scrisori pe lună... Dar neoficial, printr-o “poştă” secretă, se pot trimite cîte scrisori vrei. Costă doar 2 lei o carte poştală şi 5 lei un plic.

o, slăvit să fie Domnul! am strigat eu cu gîndul la fraţii de care nu maiştiam nimic de atîta timp.

pe urmă se pot primi cîte două pachete cu alimente pe lună prin poştă, sau personal prin poartă în 1 şi 15 ale fiecărei luni. Prin poştă îţi dă tot cîtţi se trimite iar prin poartă tot cîtţi se aduce.

o, slăvit, slăvit să fie Domnul şi pentru vestea asta. Nu numai noi suferisem atît de cumplit de foame, mai erau aici atît de mulţi aduşi de ani, care nu aveau pe nimeni afară şi erau ca nişte schelete înfometate.

pe urmă poţi citi şi scrie cît vrei! Poţi să ceri de acasă cărţi şi caiete.

şi Biblia? am întrebat eu nerăbdător.

desigur, orice carte vrei!

slăvit să fii Tu Doamne! am strigat şi mai fericit. Biblia va fi primul lucru după care am să scriu imediat. Cît de minunate erau toate aceste veşti pentru mine în condiţiile acelea!

Am şi scris chiar atunci.

În aceeaşi zi am fost chemaţi de către şeful de secţie să ne amenajăm paturile pentru dormit.

Ne-am suit, cîte doi, la etajul doi a cărui intrare era barată atunci cu două scînduri scoase din foc. Din încăperile de acolo am cules de pe jos din praf şi resturi arse, nişte cîlţi de cînepă rămaşi de la atelierul de frînghii, pentru ca să ni-i aş ternem peste fierul de la paturi, ca să putem dormi pe ei, în loc de saltele şi rogojini. La etajul acesta se vedea că fusese foc, fiindcă totul era tăciunit şi mirosea a ars.

a căzut o bombă în timpul războiului ne explică cineva. Dar n-a ars decît podul şi ceva de la etajul doi.

Cu cîlţii cîţi i-am putut lua la repezeală în braţe, ne-am coborît şi aşternîndu-i peste drugii de fier ai patului, ne-am pregătit de şedere aici, pînă cînd va voi Dumnezeu.

După 2-3 zile de la primele scrisori trimise afară au şi început să-mi sosească o mulţime de scrisori. De acasă am primit îndată cîteva sute de lei, aşa că aveam pentru oricîtă poştă.

36

Cel care ducea şi aducea corespondenţa oficială, avea totdeauna mult mai multe scrisori prin sîn decît în traistă. Cu nerăbdare îl aşteptam noi grămadă, într-un colţ de coridor unde venea pe furiş să ne aducă bucuriile mult aşteptate!

După scrisori au început să-mi vină pachete cu alimente, de pe la fraţii care îmi aflaseră adresa. În prima zi vreo trei. În a doua vreo cinci. Apoi zilnic cîte trei-cinci şi chiar mai multe. Scumpii fraţi aflaseră unde mă gă sesc şi neş tiind unii de alţii, fiecare se grăbea cu dovada dragostei şi a dărniciei sale, fără să ştie că eu n-aveam voie să primesc decît de două ori pe lună. Pachetele nu mai puteau fi aduse în sîn, ca scrisorile. Ele mergeau la administraţie.

Îndată m-am pomenit luat şi dus la director:

cine eşti d-ta domnule şi de unde primeşti atîtea pachete?

I-am explicat cum stăteau lucrurile... Am fost redactor la revista Oastei Domnului... Am avut mii de abonaţi în ţară şi peste hotare. Acum cei cărora eu le-am dat hrană sufletească ani de zile, au aflat de starea mea şi îmi trimit şi ei recunoscători hrana de careştiu că am eu acum nevoie aici...

ce facem domnule? D-ta ai primit pînă acum cinci pachete în loc de două! Nu mai ai drept la altele... Iar aici mai avem nuştiu cîte trimise pe adresa d-tale. Le trimitem înapoi!

nu, domnule director, mă rugai eu. Vă rog mult nu le returnaţi odată ce au ajuns aici. Pînă vor ajunge înapoi nu vor mai fi bune de nimic, alimentele se vor strica şi zdrobipe drum.

dar ce să fac cu ele?

aici în închisoare mai sînt atît de mulţi oameni care n-au afară pe nimeni şi n-au primit nici un pachet de cine ştie cînd. Administraţiaştie care sînt aceştia. Vă rog aprobaţi să le fie date acestora toate pachetele sosite şi care poate vor mai sosi încă pe adresa mea.

dar d-ta nu-i poţi înştiinţa pe cei ce-ţi trimit ca să nu-ţi mai trimită?

cum să-i înştiinţez? Sînt mii, iar eu nu ştiu care din ei au de gînd să-mi trimită. Primiţi-le vă rog şi daţi-le cui vreţi dv. La deţinuţii politici, la cei de la drept comun, la bucătăria p enitenciarului, cui vreţi, numai să nu le înapoiaţi.

domnule, aşa ceva n-am mai avut. Bine!

La o săptămînă după noi mai sosiră un nou transport de la Oradea. Fură şi aceştia împărţiţi prin camere. Cîţiva şi în camera noastră.

De îndată ce sosiră, ai noştri îi şi întrebară să vadă cum au fost scoşi ei din celula de la Siguranţă, cînd au fost duşi la penitenciar.

Cel întrebat era un învăţător. Toţi se adunaseră în jurul lui. Nici unul nu uitaseră fiorii de groază din noaptea aceea.

pe mine, după ce m-au scos din celulă tot aşa cu pistoale, din loc în loc, m-au trecut printr-o cameră largă în care pe amîndouă părţile erau nu ştiu ce oameni căci nu le-am putut vedea faţa, fiindcă nu era luminată decît de o rază slabă care venea pe un geam de sus dintr-o altă cameră din faţa ei. Cel care mă împingea din spate cu ceva tare, mă înjura şi mă ameninţa. Deodată în faţă mi se deschise ouşă. şi o lumină puternică de la un reflector îndreptată spre mine îmi tăie vederea...

uită-te în faţă, îmi porunci un glas aspru dinapoia reflectorului.

cum te cheamă banditule?

I-am spus numele meu!

ce ai făcut contra poporului?

eu, nimic! Sînt învăţător. L-am învăţat carte.

minţi banditule! Uită-te spre dreapta...

Am întors capul. N-am văzut nimic.

uită-te spre stînga!

37

După aceea, a zis celui din spatele meu:

ia-l şi du-l!

La întoarcere am trecut din nou prin acea cameră cu umbre. Nu ştiu ce rost a avut asta. Şi cu ceilalţi s-a petrecut la fel.

Am fost scos apoi în curte cu faţa la un perete. Am aşteptat pînă ce au venit şi ceilalţi, pe urmă ne-au băgat în dubă şi ne-au dus nuştiu pe unde şi nu ştiu cît, pînă ce am ajuns spre dimineaţă la penitenciar. Unii dintre noi bănuiau că ne vor duce spre frontieră să se scape de noi. Dar Bunul Dumnezeu a lucrat să fie altfel.

La primul întîi al lunii, cînd cei închişi aveau dreptul la pachete aduse prin poartă, nu ştiu cîţi fraţi şi surori venind la mine s-au întîlnit acolo la poarta închisorii. Veniseră aduşi de dragostea lor frumoasă şi mare. Se potrivise că era şi o zi de duminică.

domnule, îmi zise gardianul care aducea pachetele, pentru d-ta aşteaptă vreo zece la poartă. Ceva nemaipomenit. Ce faci cu atîta mîncare? Sînt de pe la Arad, Alba Iulia, Dej, Cluj nici nu mai ştiu cîţi! Ai mai primit pachete şi cu poşta!

domnule gardian, i-am zis eu domnul director a aprobat să se primească tot. Daţi cui vreţi, numai nu respingeţi nimic. Uite ce mulţi sînt aci cei care aşteaptă şi n-au primit nimic. Ei nu au pe nimeni. Vă rog daţi-le lor!...

Se adunaseră acolo ca la Betezda, sărmanele schelete care aşteptau pe gardian ca pe îngerul care venea să le tulbure apa vindecătoare.

O, cît de fericit am fost tot timpul acela! Şi cum m-am rugat lui Dumnezeu pentru fraţii şi surorile mele care se jertfiseră. Pentru omenosul director şi pentru binevoitorii gardieni, care se dovediseră atît de înţelegători faţă de starea acelor oameni de două ori nenorociţi. Ce minunat prilej mi-a dat Domnul Iisus prin această dragoste a acelor fraţi ai mei de afară, ca să le vorbesc despre viaţa şi izbăvirea veşnică acestor fraţi ai mei dinăuntru!

O, cum ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu oamenii care sînt ajunşi în suferinţă. De hatîrul acestei “ascultări” a lor, ei speră ca Dumnezeu să-i scape de acolo cît mai repede. Şi să le mai facă şi o mulţime de alte daruri, de care ei au nevoie neapărat şi numaidecît acolo!

În stări de acestea, diavolul îi şopteşte omului: spune da, pînă ce primeşti mîncarea, până ţi se împlineşte dorinţa, pînă ce scapi de necazul acesta... Pe urmă, nu mai ai nevoie de Dumnezeu, îţi vezi de treaba ta!

Şi mulţi au făcut acest “tîrg” cu Dumnezeu! Cîţi am văzut pe front, promiţînd în momentele de groază şi zicînd: dacă Dumnezeu mă scapă de aici, toată viaţa mea am să-I slujesc Lui, aşa cum zici d-ta. Iată, pun legămînt aci. Roagă-te cu mine.

cîţi mi-au zis aşa sub bombardamentele îngrozitoare cînd gloanţele şi schijele cădeau ca grindina în jurul nostru, cînd nu ne mai putea scăpa cu viaţă decît o minune a lui Dumnezeu.

Şi Dumnezeu a făcut minunea!... Dar după aceea, o, după aceea! pe mulţi i-am văzut păcătuind nepăsători ca şi cum niciodată n-ar fi fost ei cei ce făcuseră un legămînt cutremurător cu Dumnezeu. Cînd le-am adus unora aminte apoi, mi-au răspuns zîmbind şi depărtîndu-se nepăsători:

ah, cîte nu zice omul la necaz, ca să scape!

da, dar nu te gîndeşti la necazul cel şi mai mare care va veni sigur odată cu moartea sau poate şi înaintea ei? Cum vei scăpa atunci dacă tu acum Îl înşeli pe Dumnezeu? Cine o să te scape atunci dacă tu Îl dispreţuieşti acum pe Singurul tău Mîntuitor?

38

eh, pînă atunci vom mai vedea!

Mai tîrziu, întocmai aşa s-a întîmplat cu mulţi din cei care odată fiindcă fuseseră flămînzi îl căutau atunci pe Domnul Iisus şi se prefă ceau că vreau să-L urmeze. Mulţi au promis atunci o dragoste pînă la moarte faţă de Domnul...

Dar îndată ce au scăpat de foame şi de gratii, n-am mai auzit nimic despre ei şi de la ei, nimic bun.

Iată biata inimă omenească! Ferice însă de acei care se aleg şi care Îl caută pe Domnul Iisus nu pentru mîncarea pieritoare, ci pentru cea veşnică.

Nimeni n-a fost mai fericit ca mine în clipa cînd am primit acolo Biblia, caiete şi creioane.

În fiecare zi eram nelipsit din biserică la ceasul rugăciunii, iar după aceea, biserica fiind deschisă toată ziua, mă retră geam acolo şi singur pentru meditaţia şi rugăciunea cea mai neuitată. Acolo mi-a trimis Duhul Domnului într-o astfel de stare fericită, îndemnul versificării psalmilor. La mulţi dintre psalmi am lucrat acolo în biserica din colţul din dreapta a clădirii lagărului, în lunile martie şi aprilie ale anului 1948.

Caietele cu lucrări se înmulţeau. Munca aceasta sfîntă îmi procura ceasuri şi stări negrăit de fericite, chiar şi cînd în cameră era numai zgomot în jurul meu. Începusem să mă îngrijorez cum am să scot caietele acestea de aici, fiindcă se spunea că la ieşire se face o percheziţie necruţătoare şi nu lasă să fie scos nimic scris afară. Ajunsesem aproape de psalmul 50. Mi-ar fi părut nespus de rău dacă le-aş fi pierdut. Lucrasem atît de mult şi cu atîta dragoste la aceste cîntări ale psalmilor minunaţi.

Dar fericita legătură cu “poşta” de sub haina gardianului, nu ţinu mult. S-a auzit despre ea la Siguranţa din oraş, care supraveghea penitenciarul. şi dintr-o dată poştaşul nostru binefăcător, a fost înlocuit cu altul, pe care nu l-am mai văzut, dar care nu ne aducea decît ceea ce aveam dreptul oficial.

Am mulţumit Domnului pentru cît a fost, fiindcă El ne-a rînduit acest prilej chiar cînd am fost în starea cea mai grea.

Se apropia Săptămîna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mîna de la ferestre, vedeam afară, dincolo peste Someşşi dincoace cum începeau să iasă plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspîndea pretutindeni.

Un aer de primăvară veni şi în lagăr odată cu prima listă de eliberaţi care sosi în chiar prima zi din Săptămîna Patimilor. Un strigăt se răspîndi prin toate coridoarele:

lista de eliberare! Lista de eliberare!...

Jos în holul larg apăru un civil de la cancelaria lagărului (pe atunci toţi funcţionarii şi directorul erau îmbrăcaţi civil. Uniforme nu aveau decît gardienii şi şefii de secţie). Acest funcţionar avea în mînă o listă. Lîngă el, şeful de secţie striga:

toată lumea pe coridoare în faţa camerei. Care îţi auzi numele îţi iei imediat tot bagajul şi-i dai drumul jos, uite aici, pe două rînduri! Fii atent!

Funcţionarul începu să citească numele scrise... Erau multe nume pe care le cunoşteam. De atîtea săptămîni eram aci. Începusem să ne cunoaştem între noi şi cu unii să ne şi împrietenim.

O larmă de nedescris se făcu dintr-o dată peste tot. Unii nu-şi mai puteau auzi numele de chiotele celor care şi-l auziseră. Uşi trîntite, alergare pe scări sus şi jos, chemări de prieteni care se despărţeau... Strigăte de: Linişte!

Cei care erau de mai multă vreme aici şi care aveau o situaţie mai gravă, năvăleau acum în jurul fericiţilor care plecau ca să le ceară haine, mîncare, încălţăminte.

39

Cîţiva de la dreptul comun care lucrau în fabrică, profitînd de gălăgie îşi călcară consemnul şi veniră şi ei să ceară... Erau ca nişte schelete palide şi pămîntii. Fură alungaţi îndată de ciomagul şefului de secţie. Ţi se rupea inima văzînd vînzoleala aceasta de oameni împărţiţi în două cete: cei puţini care erau scrişi în lista fericiţilor care se încolonau jos, apoi conduşi spre libertatea de dincolo de Poartă. şi ceilalţi, care rămîneau în urmă, sub zăvoare şi gratii, în timp ce fuseseră şi ei atît de aproape de mîntuire!

Curînd cei strigaţi, plecară. Erau cam vreo 40 de fericiţi.

cei care nu v-aţi auzit numele, nu vă descurajaţi! zise cineva. am auzit de la cancelarie că sigur mai sînt şi alte liste pentru zilele următoare. Pînă la sfîrşitul anului trebuie să plecăm cu toţii. Se desfiinţează lagărul.

pînă la sfîrşitul anului!... mormăiră descurajaţi cîţiva din cei din jur.

ei, zise el, tot e mai bine şi mai tîrziu decît niciodată!

Am văzut atunci prieteni despărţindu-se atît de greu. Stătuseră timp îndelungat unul lîngă altul, iar acum unul pleacă liber, iar celălalt rămîne mai departe închis. Cît de mult ar fi dorit fiecare atunci să-şi fi auzit şi el numele pe lista de eliberare...

Privind bucuria celor eliberaţi şi durerea celor rămaşi, m-am gîndit la marea alegere din Ziua Judecăţii. Cînd Împăratul Hristos va împărţi lumea în cele două mari părţi: de-a dreapta şi de-a stînga Sa. Poate că tot o astfel de listă va fi citită şi atunci, din Cartea cea Mare şi Albă a Vieţii, după cum scrie în Apocalipsa... şi cei care îşi vor auzi numele vor ieşi dintre ceilalţi pe totdeauna trecînd de-a dreapta Împăratului Hristos, iar ceilalţi vor fi alungaţi în întunericul şi scrîşnirea dinţilor.

Atunci nu vor fi împărţiţi în bogaţi şi săraci. Nici în învăţaţi şi proşti. Nici în tineri şi bătrîni. Nici în negri şi albi ci numai în mîntuiţi sau pierduţi. În cei ce L-au primit sau L-au respins pe Iisus. O, ce mare alegere va fi atunci! Între care te vei duce tu, suflete al meu?

Eu nu mi-am auzit numele nici în lista celor 40 de eliberaţi. Şi nici în cea a altor 40 care urmă după două zile, cu exact aceleaşi bucurii şi dureri ale despărţirii dintre cei ce plecau şi cei rămaşi.

Dar toate acestea mi-au dat prilej potrivit să le vorbesc celor din jurul meu despre lucrurile mîntuirii sufleteşti, îndemnîndu-i să se hotărască pentru Hristos, spre a fi trecuţi şi ei pe adevărata Listă de Eliberare a celor iertaţi şi răscumpăraţi de El.

Căci dacă o eliberare trecătoare ca asta este un prilej de atîta bucurie... ce va fi eliberarea veşnică? Şi dacă rămînerea într-o închisoare vremelnică este o nefericire şi o durere atît de mare, cît de mare va fi oare rămînerea într-o închisoare veşnică? Atunci cum să nu ne folosim de unicul prilej pe care îl avem astăzi, spre a veni la Domnul Iisus, pentru ca să putem fi mîntuiţi?

În Vinerea Patimilor, a treia tulburare a apelor se ivi în lagăr, începînd din sala cea mare de jos, de la intrare.

Acolo din nou, apăru lista. Din nou porunca:

toţi afară! Care îţi auzi numele, jos imediat, cu tot bagajul!...

Cam pe la mijlocul listei s-a auzit strigat şi numele meu.

Mi-am căutat îndată din ochi prietenii mei care în timpul săptămînilor suferite aici, se apropiaseră de Domnul şi cu care devenisem atît de legat sufleteşte. Le-am împărţit tot ce aveam şi am ieşit despărţindu-mă de ei cu lacrimi şi cu durere. Suferinţa îndurată împreună, te leagă de un prieten mai mult ca orice alte legături pămînteşti.

40

Pe cît de mult doresc după cei de afară, pe atîta îmi pare rău acum de cei dinăuntru... O, dacă n-ar uita ei nici unul din cuvintele lui Dumnezeu pe care le-am grăit împreună în lungile seri de citire a Bibliei. Sau în frumoasele ceasuri petrecute în biserică!

M-am încolonat în rîndul soţilor mei, strîngînd în sîn cele trei caiete cu cîntările psalmilor. Biblia o lăsasem acolo, celor care aveau mai multă nevoie ca oriunde, de Hristos.

Şeful de secţie ne strigă:

luaţi pe două rînduri să facem numărul.

Ne-a numărat. Eram mai mult cu unul. În listă erau 40 de nume, în rînduri 41 de oameni.

nu se poate! Care eşti ăla care nu ţi-ai auzit numele scris şi ai venit aici?

toţi ni l-am auzit!

nu se poate! Ia mai citeşte încă o dată!

Într-adevăr era unul care intrase printre noi, fără ca numele lui să fie scris în Cartea Eliberării. şi tocmai el se înghesuise în fruntea tuturor. A fost alungat cu ocări şi batjocuri înapoi.

Mi-am adus aminte de pilda Mîntuitorului cu cel care intrase în odaia nunţii fără să aibă haina de nuntă.

Şi m-am mai gîndit la mulţi din cei care intră în rîndurile copiilor lui Dumnezeu fără a avea naş terea din nou. Sînt unii din aceia care fac întocmai ca acest om care nu fusese scris în Lista venită de la Conducere, dar care se înghesuise în fruntea celor eliberaţi. Şi aceştia se pun de obicei în fruntea adunărilor Domnului şi se dau drept îndrumători ai altora. Dar sînt nişte călăuze oarbe şi viclene.

Dar va veni în curînd marea verificare. Şi toţi aceşti intruşi şi uzurpatori, vor fi daţi pe faţă înaintea tuturor, apoi vor fi aruncaţi aşa cum se cuvine, acolo unde merită.

Am fost duşi înaintea şefului Siguranţei şi a directorului închisorii, care ne-au ţinut nişte cuvîntări, cum se face de obicei la aceste ocazii cu toţi cei eliberaţi.

Eu nu mă gîndeam tot timpul la nimic altceva decît la caietele mele din sîn, rugîndu-mă Domnului să nu-i lase să mi le ia.

Percheziţia se făcu sub ochii şefilor. Cînd ajunseră la caietele mele, directorul îmi zise:

ce sînt astea?

nişte scrieri bisericeşti, domnule director!

a, tu eşti Dorz?

da! Şi vă rog să mi le lăsaţi, fiindcă nu conţin absolut nimic decît lucruri religioase.

dar d-ta nu ştii că nu-i voie să scoţi nimic de aici?

ba da, dar acestea dacă n-au fost oprite să intre cred că n-ar trebui oprite nici să iasă. Vă aduceţi aminte că dv. mi-aţi permis să primesc Biblia. Acestea nu sînt decît însemnări din Biblie. Uitaţi-vă! Vă rog mult să mi le lăsaţi!

ei, hai!

Şi apoi îi zise gardianului care îmi făcea controlul:

lasă-i-le! Pe el îl ştiu!

Eram gata să strig cît mă ţinea gura: Slăvit să fii Tu Doamne Iisuse care m-ai ajutat! M-am reţinut, dar ochii mi se umplură de lacrimi.

41

În Sîmbăta Mare eram acasă!

În Dimineaţa Învierii eram la biserica din sătuţul nostru cîntînd din toate puterile mele: Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte că lcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.

Într-adevăr, în ce morminte fusesem şi ce viaţă îmi dăruise dintr-o dată Marele meu Dumnezeu şi Mîntuitor Iisus Hristos!

Întors acasă, am încercat să iau legătura cu fraţii spre a vedea care este starea Lucrării Domnului... Prima dată am căutat să-l întîlnesc pe fr. Tit, care mi-a spus cum îndată după arestarea mea, foaia Iisus Biruitorul a fost oprită, iar mai tîrziu tipografia sigilată şi nu s-a mai putut tipări nimic.

În ţară, preoţii îndrumaţi de episcopii, urmăreau pretutindeni pe fraţi “demascîndu-i” prin biserici în faţa poporului ca duşmani ai credin ţei. Peste tot eram numiţi numai “trifişti”, dezbinători şi sectari. Adunările frăţeşti erau denunţate autorităţilor, iar fraţii lucrători erau pîrîţi ca nişte răufăcători.

În arhiva unui protopopiat am văzut atunci mai multe ordine scrise date personal împotriva mea. Desprind pe scurt următoarele două:

“Episcopia Ortodoxă Română Oradea

Secţia Administrativă Bisericească

Nr. 4075/1947 din 30 oct. 1947

Oficiul protopopesc din...

Pentru intensificarea şi supravegherea vieţii religioase... în eparhie vă pun din nou în vedere următoarele:

...Atragem atenţia cucernicilor preoţi... să vegheze ca Oastea Domnului să nu fie copleşită de duhul de separatism... propagat de foaia Iisus Biruitorul redactată de Tit Trifa şi Traian Dorz. Pentru a evita rătăcirile preotului nu va da voie să propovăduiască decît cei bine cunoscuţi şi verificaţi...”

Iar peste cîteva zile alta, cu următorul conţinut:

“Episcopia Ort. Rom. Oradea

Nr. 4103/1947

Oradea, 17 noi. 1947

42

Prea cucernice părinte

Oastea Domnului, organizaţie religioasă creată de biserică cu scopul de a servi interesele bisericii... odată cu caterisirea lui Iosif Trifa s-a divizat în două.

O parte a rămas subordonată şi în ascultare de biserică şi alta cu tendinţă separatistă, egoistă, activînd fără controlul bisericii, aşa numita fracţiune trifistă.

În Bihor reprezentantul autorizat al fracţiunii trifiste este Traian Dorz, care ca o contrabalansare a acţiunii susţinută de biserică prin organul oficial al Oastei Domnului Lumina Satelor, editează la Sibiu ziarul săptămînal Iisus Biruitorul.

Prea cucernicia ta vei da instrucţiuni preoţilor, în virtutea celor de mai sus şi le vei atrage atenţia acolo unde există Oastea Domnului să se ferească de primejdiile trifiste care tind în mod fatal să ducă la o frîntură şi o deparţiune în sînul bisericii noastre.

Oriunde îşi va face apariţia Traian Dorz să fie demascat iar cărţile trifiste, calendarele, ziarele şi alte periodice ale lor, să fie urmărite şi distruse.

Sîntem hotărîţi a desfiinţa oficial Oastea Domnului, acolo unde ea nu stă sub ascultarea bisericii...”

Episcop

Consilier referent...

Iar pe verso acestor ordine, fuseseră puşi de către protopop să semneze de luare la cunoştinţă şi întocmai conformare, toţi preoţii din protopopiatul respectiv...

În astfel de condiţii, cu astfel de ordine date în toată ţara de către conducerea bisericii, nu este de mirare că abaterile au început a se înmulţi şi sufletele mai slabe să se clatine.

Iată cîteva ştiri pe care le-am aflat din unele părţi ale ţării:

Din Bacău şi nordul Moldovei fraţii scriau: Prin biserici preoţii ne prigonesc şi ne alungă numindu-ne “trifişti”. Orice am face noi, este interpretat rău. Chiar şi darurile şi ofrandele noastre făcute bisericii şi Domnului cu gînd curat şi cu evlavie, ne sînt respinse sau privite cu bănuială şi dispreţ.

În urma acestor stări de lucruri adunările slăbesc duhovniceşte, multe suflete cad înapoi în lume sau se retrag din Lucrare, iar altele nemaiputînd răbda prigonirile, cad în mrejele sectare şi trec la secte.

Astfel în Bacău, au căzut fraţii altădată buni cum erau: Manea, Barabaş, Zota şi alţii.

S-au retras fraţi cum erau: Lăieşelu, Stoleru, Apostol... Câţiva au căzut sub influenţe sectare şi încep a face adunări separate.

Dar slăvit să fie Domnul că cei mai mulţi fraţi au rămas şi rămîn statornici prin orice ar fi să trecem. Printre aceştia sînt: Leon Andronic şi familia sa, fr. Macri D., Pintilie V., surorile Marian, Creţu, Macri, Săilă, Dospinescu, Zaharia...

Prin satele din jur, situaţia era cam aceeaşi...

În Bucovina, fraţii scriau că Lucrarea Domnului era atunci în plin avînt. Conducerea bisericească de acolo nu luase măsurile aspre pe care se grăbiseră să le ia ceilalţi din alte părţi ale ţării. Adunările frăţeşti se făceau duminica după masă încă prin multe biserici, iar fraţi ostenitori cum era Ioan Moroz din Volovăţ, Cerlinca V. din Sîntilie, V. Axinuţă de la Dersca, Silvestru Barbu de la Bosanci, Covaş a de la Rădăuţi, Nistor Arcade şi alţii erau mereu în misiune prin toate părţile Bucovinei.

43

Astfel că s-au întors la Domnul multe suflete noi şi s-au format noi adunări frăţeşti unde nu fuseseră înainte, cum erau cele de la Bolcăuţi, Negostina, Siret, Verpolea, Scheia, Brodina... Fraţii aceştia şi alţii, plecau în misiuni şi cîte două săptămîni de acasă pînă în depărtări. Astfel prin ostenelile lor Duhul Sfînt răspîndea Evanghelia şi înviora pe fraţi pînă în munţi departe, spre Horodnic, Vicov, Straja, Falcău...

În primăvara anului 1948 au fost cercetaţi şi de către fraţi de prin judeţul Neamţ. În urma marilor bucurii au venit şi prigoniri. Astfel N. Asandei şi Gh. Ploscaru de la Podoleni, au fost arestaţi acolo şi reţinuţi cîteva săptămîni, unde după ce au fost bătuţi şi înfometaţi li s-a dat drumul.

Totuşi unii preoţi rămăseseră sub însufleţirea frumoasă dintîi şi cu toate măsurile oficiale, erau mereu în fruntea fraţilor, îndrumîndu-i şi încurajîndu-i. Astfel preotul din Volovăţ, păr. Popescu, împreună cu fr. Moroz şi cu Arcade, au organizat pe fraţii şi surorile din loc şi jur, pregătind de Paşti o vizită cu daruri trupeşti şi sufleteşti şi cu un frumos program religios la Penitenciarul din Ră dăuţi. S-a fă cut acolo atunci o lucrare neuitată printre toţi de ţinuţii şi personalul închisorii. Pe urmă se făcea regulat cercetarea şi ajutorarea bolnavilor din spitale, de pe la case, de la azil... Apoi ieşiri misionare prin toate satele din jur încît se uimea lumea şi toţi oamenii îi vorbeau de bine pe fraţi şi pe astfel de preoţi. Astfel au fost treziţi din pă cate şi întor şi la Dumnezeu mulţi în anul acesta pe acolo. O mare sete şi foameduhovnicească se aprinsese în toate sufletele fraţilor...

“...Ni se par nesfîrşit de lungi zilele scria un frate pînă vine ziua sau seara de adunare. Nu avem un program stabilit mai dinainte cine să vorbească şi ce să vorbească. Se ridică şi vorbeşte cine este îndemnat de Duhul Domnului şi vorbeşte ce i se dă în clipa aceea. Dar toate aceste adunări sînt pline de putere, de foc şi de lacrimi, în aşa fel că n-am mai dori să ne despărţim. Vorbesc şi cîte 7-10 fraţi la o adunare. Se cîntă cîntările după dorinţă. Din toate vorbirile este mărturisit Domnul Iisus, dragostea Lui, puterea Lui de a mîntui pe oricine, oricît de păcătos ar fi, dacă se întoarce cu adevărat, se predă Lui, se naşte din nou şi trăieşte apoi în neprihănire. Nu avem nici o problemă care să tulbure pe fraţi. Nu se pune problema Sf. Împărtăşanii: noi toţi fraţii din fiecare adunare mergem împreună la mărturisire şi la Împărtăş anie în aceeaşi zi. În toată Bucovina fraţii se împărtăşesc aşa la sf. biserică, fără a cerceta cum trăieşte preotul sau alţii. Fiecare să ne cercetăm pe sine însăşi. Nici problema Crucii sau a icoanelor nu se pun la noi. Se pune preţ numai pe ascultarea şi sfinţirea vieţii noastre, spre a fi pilda tuturor atît în biserică cît şi în lume... De aceea Cuvîntul este plin de putere şi adunările tot mai neîncăpătoare”.

De prin părţile Hunedoarei, fraţii scriau de-asemenea despre mari biruinţe şi bucurii duhovniceşti. Cuvîntul Domnului pătrunsese puternic pînă în cele mai îndepărtate col ţuri, pînă prin Munţii Abrudului, sau ai Petroşanilor.

Astfel prin satele minerilor din jurul Abrudului lucrau harnici mulţi fraţi misionari mai bătrîni cum erau Crişan Mihăilă din Corna, BolunduţAlexandru din Buciumi, un altul Dogaru Traian la care s-a mai adăugat de curînd un tînăr înflăcărat Cornel Rusu, născut într-o familie baptistă din Petroşani, dar întors prin Oastea Domnului în sînul bisericii noastre şi botezat de păr. Fanu din Petrila un preot de mare valoare duhovnicească, un adevărat părinte duhovnicesc, care în tot timpul vieţii lui a lucrat plin de dragoste şi credincioşie în fruntea fraţilor, fiind pildă în toate privinţele de adevărat preot.

44

În afară de aceşti fraţi mai în vîrstă şi de alţii mulţi de prin toate părţile acelea, se ridicau noi fraţi şi surori printre care mulţi tineri. Astfel era Dandea Maria din Corna, o tînără foarte înflăcărată de la început pentru Domnul, care prin multe lipsuri şi prigoniri din partea familiei ei, a luptat şi a răbdat, dar a rămas hotărîtă şi biruitoare.

În luna decembrie 1947 se că sătorise cu Rusu Cornel, cu care erau apoi foarte harnici şi neobosiţi lucrători pentru Domnul.

Mai erau acolo şi mulţi alţii prin Roşia Montană, Abrud, Cîmpeni, Baia de Arieş, Mogoş, Bîrlea, Tomeşti...

În toate aceste drumuri minunate fraţii şi surorile mergeau pe jos, prin munţi, iarna şi vara, cale de zile şi nopţi, unii la alţii. Mulţi au pătimit mari suferinţe pentru Domnul. Unii ca fr. BolunduţSabin, întîrziind pe la fraţi a fost surprins de viscol şi a fost aflat mort în zăpadă.

Printre tinerii ostenitori mai erau: Botar Ileana, Botar Minerva, Floca Iosif, Bar Nicolae, Bar Gheorghe şi încă mulţi alţii...

Cu această mînă de oameni Duhul Domnului făcea acolo mari lucrări. Numai în Corna, în două săptămîni s-au depus peste 60 de legăminte. Toate culmile şi văile Munţilor Apuseni răsunau de cîntările Oastei. Copiii care păzeau vitele prin toate hotarele nu aveau alte cîntări decît cele ale Oastei. Femeile casnice, bărbaţii la coasă sau la mină îi auzeai cîntînd numai cîntările Domnului Iisus. Adunările seţineau în şcoli, pînă şi în sala de festivităţi a restaurantului din Baia de Criş, în case sau sub cerul liber... Din cauza mulţimii celor adunaţi sau a timpului, nu se putea face nici o programare. Vorbeau însufleţiţi oricare erau îndemnaţi de Duhul Domnului, dar o mare putere era peste toţi. Fiecare zi era plină de noi bucurii şi biruinţe. Tineretul organiza piese religioase la care veneau mulţimi mari de oameni şi cu care se mergea din loc în loc, chiar de 2-3 ori în aceeaşi săptămînă.

Cu aşa mare avînt lucra Duhul Domnului Iisus prin copiii Săi.

Din multe alte părţi din ţară veneau însă veşti mai triste. Mai ales în centrele orăş eneşti sau în cele mai apropiate de ele, fraţii aveau mult de pătimit din partea autorităţilor civile aţîţate în cea mai mare parte de către autorităţile religioase să-i prigonească pe fraţi.

Astfel au fost daţi pe mîna miliţiei mulţi fraţi din Bihor, Comăneşti, Tecuci, Nordul Ardealului, Muntenia, Caransebeş, Timiş oara...

Cînd în Vinerea Patimilor am ieşit din lagăr, mi se dăduse o “Foaie de Liberare”, cu care trebuia să mă prezint la Poliţia de Siguranţă în cel mult trei zile de la sosirea mea acasă.

După ce au trecut cele trei zile de Paşti pline de bucurie cu fraţii de aproape şi cu cei care veniseră de departe auzind că am fost eliberat, mi-am luat foaia de liberare şi m-am dus iarăşi la şeful cel uriaş de la Beiuş.

ei, ai venit?

da!

cum a fost?

aşa şi aşa!

ei, îţi pun în vedere ca pe viitor să întrerupi orice activitate cu Oastea aia a Domnului. Altfel ajungi din nou la noi. şi atunci nu va mai fi aşa de uşor cum a fost acum. Ai înţeles?

da!

După ce îmi scrise numele într-un registru şi mai însemnă ceva în dreptul numelui meu, îmi întinse foaia mea şi îmi zise:

acum pleacă. Peste două zile te prezinţi din nou la noi. Vei fi aici poimîine la ora 6 dimineaţa!

45

Peste două zile, la ora 6 dimineaţa eram la poarta lor din nou. Poarta era închisă, dar de dincolo un paznic poliţist îmi zise:

vino mai tîrziu, pe la 8-10.

M-am dus în parcul oraş ului. M-am plimbat, am stat pe bănci... Şi la ora 8 am fost din nou acolo. Poarta din nou închisă, iar de dincolo de poartă glasul paznicului poliţist:

vino mîine la ora 6!

Astfel începură drumurile cu şicanări, cu amînări, cu ameninţări... Zile care îmi părură mai grele decît cele din lagăr, fiindcă nu ştiam cînd nu mă mai reîntorc. Motive se puteau găsi destule.

Aceste zile au fost totuşi unele din cele mai umblate în nădejdea şi în părtăşia cu Domnul. Mă simţeam în totul mai mult ca oricînd depinzînd numai de El. Mergeam cu rugăciuni de cerere şi mă întorceam cu rugăciuni de mulţumire către El.

După două săptămîni de la “liberarea” mea, făcusem de multe ori cei opt kilometri de dus şi întors pe jos, de acasă şi pînă la Siguranţă. Nu ştiam cît va mai dura starea asta, dar mă rugam Domnului să-mi dea puterea de a răbda totul liniştit pînă la capăt.

Într-o zi cînd din nou m-am prezentat după cum mi se spusese, şeful îmi zise:

acum nu mai pleci! Rămîi aici. Mîine vei merge la Oradea. Eşti arestat din nou.

pentru ce?

ţi se va spune acolo! Pînă deseară deocamdată ai de lucru aici!

Şi scoţîndu-mă afară îmi arătă grădina:

vei uda toate straturile alea şi le vei săpa pe astelalte.

Iar paznicului poliţist:

ai grijă de el! Vezi să lucreze bine!

La plecarea mea dimineaţa de acasă nu-mi luasem nici mîncare nici haine mai groase ştiind că de obicei mă voi întoarce iarăşi. Era în luna mai. Totuşi noaptea era frig.

Am muncit toată ziua flămînd... Fiindcă în astfel de stări plecînd dimineaţa de acasă nici nu puteam mînca aproape nimic. Apoi am terminat, şi am tremurat de frig toată noaptea, închis într-o cameră goală.

Dimineaţa însoţit de paznicul poliţist am ajuns la Oradea, la locul cunoscut, unde mai stătusem şi în ianuarie. Am fost dat din nou în paza lui Zoli-baci, cel cu coada de mătură.

lase-l aici la mine. Am io grije de el!

O săptămînă trecu astfel fără să mă mai întrebe nimeni nimic. De acasă, veniră prin gardian pînă la mine în două rînduri cîte o traistă cu mîncare, prin care îmi ţinui astfel viaţa în încercarea mea cea nouă. În a opta zi, fusei scos şi dus în camera unui ofiţer anchetator:

spune cum a fost cu propaganda religioasă pe care ai făcut-o în spitalul de răniţi sovietici la Beiuş?

nu pot înţelege despre ce este vorba!

n-ai făcut tu, cu ostaşii, propagandă religioasă la spitalul de răniţi din Beiuş în 1945?

n-am făcut decît o serbare religioasă cu daruri pentru răniţii români şi ruşi care se gă seau acolo în spital atunci. Dar totul a fost fă cut cu învoirea şi concursul direcţiunii spitalului, care ne-a şi mulţumit la urmă. Ce-a fost rău în asta?

propaganda religioasă pe care aţi făcut-o printre răniţii sovietici! De unde aţi avut cărţile religioase pe care le-aţi împărţit printre ei?

de la librărie! Le-am cumpărat!

ce cărţi erau?

46

evanghelii şi Testamente tipărite în limba rusă. Şi încă o carte “Înapoi la Dumnezeu”.

cine le-a tipărit? Tu?

nu eu! Eu nici nu ştiu ruseşte. Cum le puteam tipări eu?

aici, aşa stă scris că tu le-ai tipărit în tipografia ta!

eu nici n-am avut niciodată tipografia mea! Tot ce am scris eu am tipărit pe la alţii plătind sau închiriind.

cine tipărise cărţile acelea, dacă nu le-ai tipărit tu?

nu ştiu ce tipografie de la Bucureşti. Erau în toate librăriile. Şi la Oradea erau. Dar euş or de aflat cine tipăreşte o carte, fiindcă pe fiecare este imprimat numele şi adresa tipografiei din care a apărut.

deci nu le-ai tipărit tu?

nu!

bine! Dă ici o declaraţie!

Am scris declaraţia cerută, potrivit cu cele ce le făcusem şi cu cele ce le discutasem.

Apoi am fost dus iarăşi sub paza lui Zoli-baci, în celula mea.

Ajuns aici mi-am dat seama că deci asta era cauza pentru care fusesem adus.

Să vă povestesc cum se petrecuseră lucrurile pentru care văd că eram aici din nou:

La sfîrşitul anului 1944, odată cu întoarcerea frontului spre Apus, se înfiinţase la Beiuş în localul Şcolii Normale de Fete, un spital pentru răniţii de pe frontul apropiat. În tot timpul luptelor, pînă în Ungaria şi pînă în primăvara următoare, aici fuseseră aduşi o parte din răniţii de pe front, atît ruşi cît şi români.

Printre cei răniţi aici era şi un bun frate din Oastea Domnului şi mai erau şi alţi credincioşi la care mergeam adesea duminica în vizită. Stăteam ceasuri întregi de vorbă în saloane cu cei bolnavi, despre mîntuirea sufletului lor, despre cunoaşterea harului lui Dumnezeu şi dobîndirea lui prin Hristos, despre fericirea şi siguranţa vieţii cu Domnul Iisus în mijlocul nesiguranţei şi nefericirii de acum de pe pămînt.

Mulţi dintre ei nici nu auziseră niciodată aşa ceva. Cum în unele saloane erau amestecaţi şi răniţi ruşi, am început să ne înţelegem şi cu ei... De ei ne simţeam parcă legaţi sufleteşte şi mai mult, fiindcă erau şi mai străini şi depărtaţi. Toată suferinţa singurătăţii şi durerii lor, ne făcea să-i căutăm şi să-i mîngîiem cu dragoste şi lacrimi. Aceasta i-a mişcat mult şi pe ei. Şi pe mulţi ni i-am apropiat aşa încît ne deveniseră ca nişte fraţi. Din tot ce duceam le făceam parte şi lor şi începusem să ne înţelegem şi în cele sufleteşti.

Dar acolo uneori se duceau şi băuturi iar unii după aceea făceau scandaluri care cîteodată se potoleau mai greu. Ura, din timpul cît ruşii se războiseră cu noi, încă nu se stinsese de tot din sufletele tuturor. aşa că la beţie această ură uş or se aprindea şi izbucnea iarăşi, cu toate că acum eram prieteni.

În salonul în care era fratele nostru, acum pe vindecare, mai zăcea nemişcat, rănit grav laşira spinării, un neamţdin ţară de la noi, dar care luptase în armatele hitleriste şi căzuse rănit în mîinile alor noştri. Fusese adus şi el cu ceilalţi răniţi grav şi internat aici. Acum zăcea fără nici o putere şi fără nici o nădejde aici, îngrijit de spital. În ţară nu mai avea pe nimeni, familia lui era dusă cineştie pe unde. Fratele nostru îi vorbise neam ţului adeseori despre Domnul. Iar inima bietului nenorocit începuse să primească nădejdea mîntuirii prin credinţa vie şi nouă în Domnul Iisus Hristos. Începea să înţeleagă şi să dorească naşterea din nou... Părea că şi starea sănătăţii lui se îmbunătăţea.

47

Într-o seară de duminică, după ce făcuseră un chef cu băuturi, trei dintre soldaţii ruşi apărură în salon furioşi şi strigînd: Nemeţ, nemeţkaput! neamţul, neamţul! Să moară, să moară!

Unul din ei, cel mai furios, avea în mînă un cuţit mare, luat probabil de la bucătărie. Venea cu cuţitul ridicat în sus spre patul rănitului neamţcare ză cea nemişcat pe spate şi privea îngrozit la cuţitul fioros care se apropia de pieptul lui.

În clipa aceea fratele nostru, văzînd nenorocirea care are să se întîmple, sări în faţa celui cu cuţitul ridicat şi chiar în clipa cînd urma să fie izbit în pieptul bietului neamţ, prinse tăi şul gol al cuţitului cu mîna lui dreaptă goală. Iar cu stînga îl cuprinse de după gît pe rusul furios rugîndu-l înspăimîntat:

pentru Iisus Hristos, nu! Nu, frate!

Şi îl sărută cu toată dragostea pe obraz, privindu-l cu lacrimi în ochi.

Atunci se întîmplă o minune: omul dintr-o dată îmblînzit de puterea Numelui lui Iisus Hristos şi de căldura cuvîntului frate, cedă! Cuţitul rămase în mîna fratelui, iar omul devenit om îi dete mîna fratelui spunîndu-i liniştit:

haraşo, haraşo...

Apoi cei trei plecară toţi afară din salon.

Întîmplarea aceasta i-a mişcat pe toţi cei din spital de la cel mai mic pînă la cel mai mare. şi fiecare vorbea cu dragoste şi admiraţie despre curajul şi dragostea fratelui nostru care cu preţul vieţii sale, a sărit în apărarea deaproapelui său primejduit. Chiar şi printre răniţii ruşi, fapta aceasta a stîrnit un mare răsunet şi mulţi veneau şi stăteau tot mai prietenoşi de vorbă cu el şi cu neamţul salvat.

Aşa s-a născut dorinţa şi cererea de a merge acolo cu o serbare religioasă şi cu Cuvîntul Domnului vorbit şi scris, pentru toţi.

În stările de atunci şi cu directorul colonel medic pe care îl cunoşteam, acest lucru n-a fost prea greu de obţinut. Astfel că pentru a doua zi de Rusaliile lui 1945, fraţii şi surorile de la Beiuş, pregătiţi cu daruri de mîncare şi cărţi, am mers cu un frumos program religios într-unul dintre saloanele spitalului, unde o mare parte dintre răniţi ascultară cu lacrimi frumoasele cîntări, poezii, cuvîntări şi rugăciuni. Apoi au urmat darurile...

A fost ceva înălţător de suflete. Directorul el însuşi mi şcat, ne-a mulţumit cu cele mai simţite cuvinte, arătînd ce minunată este adevărata viaţă creş tină care nu numai vorbeşte, ci şi împlineş te cu fapta, voia cea adevărată a lui Iisus Hristos, cercetînd pe cei bolnavi şi răniţi. Nu s-a putut opri să nu amintească în cîteva cuvinte şi despre gestul fratelui nostru pentru salvarea unuia care era în primejdie de moarte. Şi despre dragostea care singură a putut linişti şi potoli ura din omul pornit spre ucidere. Cum apoi chiar acela i s-a arătat recunoscător fiindcă l-a oprit la timp înainte de a face un mare rău...

Darurile împărţite tuturor celor bolnavi spre bucuria lor, erau: mîncare, lucruri de îmbrăcăminte, cărţi...

La Beiuş apărea atunci o gazetă Glasul Bihorului pe care o redactau nişte prieteni, preoţi greco-catolici. În această gazetă cineva a scris atunci o relatare despre această serbare a noastră ca şi despre cărţile religioase în limba rusă pe care le împărţisem printre răniţi.

Şi iată, acum, după trei ani, se aflase altcineva care citind probabil întîmplător ceea ce făcusem noi atunci, s-a grăbit să anunţe Siguranţa despre faptul că eu tipărisem cărţi religioase în limba rusă şi le ră spîndisem clandestin în 1945 printre răniţii din spitalul de campanie de la Beiuş.

48

De şi nici atunci şi nici după aceea, nimeni dintre superiorii ruşi care supravegheau spitalul nu văzuseră nimic rău în asta: nu se sesizase nimeni.

Se sesizase acel cineva acum! Căci se pare că atunci cînd vine vremea să plătim, trebuie să plătim tot. Şi dacă se plăteşte aşa binele pe care l-ai fă cut în lumea asta cuiva, cu cît va veni mai sigur vremea să plăteşti răul? Şi dacă binefacerile trebuiesc ispăşite astfel, cum vor trebui oare ispăşite nelegiuirile cînd va veni vremea ispăşirii lor! Căci sigur va veni odată vremea tuturor.

Am mai stat o săptămînă în celula comună, cu tot felul de “infractori” mai mici sau mai mari care erau aduşi sau scoşi de aici ziua şi noaptea. Le-am vorbit tuturor celor ce puteau asculta despre dragostea şi Jertfa lui Iisus. Singura care îi putea ajuta.

Într-o sîmbătă seară Zoli-baci trăgînd zăvorul arătă spre mine. Eram tocmai în mijlocul unui grup de tineri elevi de liceu aduşi de curînd şi le vorbeam. Acolo, în celula comună, eram ceva mai liberi ca în celelalte.

ieşi afare! îmi zise Zoli-baci. Cu tot bagaj! Repede, repede.

Acest repede, repede, era ca să nu poată nici unii din ceilalţi să-ţi poată spune ceva pentru acasă la ai săi.

Mă conduse de data asta numai el singur şi numai pe mine singur, prin acelaşi coridor prin care mai ieşisem de aici odată, astă-iarnă, noaptea, după cealaltă şedere, cînd plătisem aici serbarea de Crăciun de la închisoarea din Beiuş.

A deschis poarta dosnică din zidul gros şi scoţîndu-mă afară în stradă îmi zise:

liber! Mergi acase!

Şi trînti uşa de fier înapoia mea.

slăvit să fii Doamne Iisuse, am strigat eu, respirînd din plin tot aerul curat şi liber al lui Dumnezeu, din cea mai frumoasă lună pe care o poate avea un an... Şi din cea mai fericită împrejurare pe care o poate trăi un om, scos din al doilea mormînt.

Era în luna mai 1948.

Umblarea prin cuptor însă nu se sfîrşise. Avea să se readîncească tot mai mult.

În cuptorul încercării a intrat de la început întîi numai duhul Oastei, îngerul şi solia Lucrării Domnului şi nu noi.

Mai întîi Lucrarea a fost încercată prin foc. Şi numai apoi, mai tîrziu, lucrătorii ei.

În 1932, la primele cerneri, nu părintele Iosif ci Lucrarea Domnului care se făcea prin el, era încercată.

În 1935 cînd a venit al doilea şi al treilea val de cerneri, nu omul lui Dumnezeu ci tot Lucrarea sfîntă pe care Hristos o făcea prin el, era pusă în primul rînd în foc. Cu omul nimeni n-ar fi avut nimic niciodată, dacă n-ar fi făcut o Lucrare a lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi făcut o Lucrare duhovnicească, lumea nu i-ar fi făcut niciodată părintelui Iosif nimic. Dacă n-ar fi făcut o lucrare Dumnezeiască, satana nu i-ar fi făcut nimic. Şi dacă n-ar fi făcut o lucrare de aur, focul n-ar fi avut niciodată nimic de a face cu ea şi cu el. De lucrările fără valoare nu se interesează nici satan şi nici lumea.

Dar pentru că aveau de a face cu Lucrarea lui Hristos, a venit şi lumea, a venit şi satan, a venit şi focul. toate desigur cu voia şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Toate fiind desigur într-un fel necesare, spre a se arăta ceea ce era duhovnicesc, Dumnezeiesc şi nemuritor în ea. Iar pentru că lucrătorul stătea în mijlocul Lucrării, a trebuit să intre, la rîndul său, cu ea şi el în cuptor. Cu lucrarea a trebuit să intre neapărat şi lucrătorul, sau lucrătorii care nu s-au putut despărţi de ea, căci ei trăiau prin ea. Şi într-un anumit fel ea trăia prin ei.

49

Cîtă vreme Oastea Domnului era o lucrare necernută de furtuni şi nelămurită de cuptoare, în mijlocul ei erau mulţi-mulţi şi multe-multe.

Cîtă vreme năvodul este în larg şi în adînc prin el se mişcă libere tot felul de vietăţi de prin ape... Ci numai cînd e tras la mal şi urmează alegerea, atunci se vede ce rămîne cu adevărat curat şi ales în el.

În focul primelor cuptoare, nu numai Lucrarea Oastei Domnului şi primul ei lucrător au intrat frumos, au trecut cu biruinţă şi au ieşit cu strălucire. Ci şi alţii mulţi-mulţi lucrători şi multe lucrări ale lor, după aceea.

Dar s-a putut vedea şi că prin cuptoarele acestea au ars mulţi, nemaiajungînd să iasă niciodată din ele. Lucrul acesta se poateuş or vedea privind peste rîndurile acelora care mai apar la lucru pe cîmpul Evangheliei, după ce a trecut vremea încercării.

După prima furtună lipsesc dureros de mulţi din cei ce fuseseră văzuţi atît de harnici mai înainte de ea.

După a doua furtună mai sînt numai tare puţini din cei vechi. Dar se adaugă o mare mulţime din cei nou veniţi.

Va trebui să vină abia al treilea val, spre a se vedea cu adevărat cîţi şi din aceştia, deşi veniseră în vreme de încercare şi nu de pace, vor rămînea sănătoşi şi vrednici întemeiaţi şi neclintiţi pe adevăr pînă la capăt.

Eu cred că în cuptorul acesta de foc al încercării Oastei este ascunsă o mare taină. Domnul Iisus nu şi-a dus pe ucenicii Săi în marile încercări la sfârşitul misiunii lor, ci la începutul acestei misiuni. Tot aşa biserica Domnului nu şi-a avut la sfîrşitul chemării ei de pe pămînt marile ei cerneri, ci la început.

Tot aşa sînt încredinţat că încercările prin care a trebuit şi poate mai trebuie să treacă Lucrarea Oastei Domnului sînt rînduite anume spre a o cerne şi lămuri în aşa fel, atît Lucrarea cît şi pe cei aleşi să lucreze în ea, încît ea să ajungă cu adevărat un mijloc în mîna şi în planul lui Dumnezeu, pentru o mare mîntuire a multora.

Încercările acestea au fost doar o şcoală prin care odată trecută Lucrarea să ştie limpede cum să îndrume mai departe pe cei care vor fi aduşi de îngerii şi de anii viitori în şcoala ei mîntuitoare. Cuptoarele au fost numai o pustie a experienţelor prin care a trebuit să umble ea, ca oarecînd poporul lui Israel, înainte de a intra în măreaţa sa istorie viitoare!...

Căci după cum istoria lui Israel nu sfârşea cu pustia ci abia începea cu ea, tot aşa istoria Oastei Domnului cred că nu sfîrşeşte cu luptele şi cernerile de prin aceşti primi cincizeci de ani ai ei, ci poate că abia cu ei începe.

Hristos are nevoie să treacă printre noi în toate ipostazele Istoriei Sale, spre a-Şi alege şi dovedi pe toţi cei care vin la El, pentru ce vin şi pentru ce stau.

Astfel am cunoscut pe hristosul cel pus în cinste, şi o mare ceată dintre noi şi l-au ales pe acesta ca stăpîn al lor.

pe hristosul cel recunoscut oficial, şi o altă ceată s-a desprins dintre noi, trecînd de partea lui.

pe hristosul cel indiferent, străin, nepăsător, care şi acesta şi-a rupt dintre noi închinătorii săi.

pe hristosul cel elegant, bogat, satisfăcut... De acesta s-au grăbit să se alipească poate cei mai mulţi.

pe hristosul cel oficial, parfumat, ceremonios,

50

pe hristosul la care am putut privi numai de foarte departe, de foarte jos, de foarte străini...

De toţi aceşti hristoşi falşi... hristoşi lumeşti... hristoşi, morţi, care n-au putut şi nu vor putea mîntui niciodată de osînda şi pierzarea veşnică pe nici unii din “închinătorii” lor, au fost mulţi care s-au alipit şi i-au ales. Pentru că ei făgăduiau atît de mult pentru viaţa asta. Dar cum au venit, aşa s-au dus. Şi ei şi închinătorii lor care s-au alipit de ei.

Acest fel de hristoşi fug totdeauna de cuptorul de foc. şi fac totul ca niciodată să n-aibă de-a face cu el, fiindcă ei nu pot trece prin el. Ei rămîn acolo.

Dacă noi n-am fi avut parte de cuptorul de foc al încercărilor, desigur n-am fi cunoscut niciodată nici noi, decît pe vreunul din astfel de hristoşi mincinoşi precum spune El Însuşi, Hristosul Cel Viu şi Adevărat, Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru (Matei 2 4, 24).

Ci dragostea şi înţelepciunea Duhului Sfînt a făcut să ajungem în cuptorul cel de foc al suferinţelor încă de la începutul Oastei spre a învăţa să-L cunoaştem şi să-L recunoaş tem pe Cel mai frumos, mai real, mai adevărat, mai luminos, mai puternic, mai stră lucit şi mai iubitor Iisus... Pe Singurul adevărat Hristos. Pe Hristosul Cel Răstignit, Hristosul Oastei. Pe Acesta de acolo şi de atunci L-am recunoscut fericiţi că este Hristosul nostru al Oastei Domnului, Mîntuitorul nostru Cel Dulce. Însoţitorul tot drumului nostru. Iisus Cel prigonit pentru adevăr. Iisus Cel flămînd după neprihănire. Iisus Cel lepădat de toate oficialităţile lumii. Iisus Cel închis pentru Evanghelia dragostei curate. Şi dispreţuit pentru simplitatea smereniei duioase. Şi urmărit pentru statornicia neforMalizării şi neîmpăcării cu nimic străin de El...

Crucea şi lacrimile erau semnele dinafară ale Acestui Dulce Iisus. Iar jertfa, curăţia şi smerenia semnele Lui dinăuntru.

După aceste semne Şi-a ales Domnul Oastei întotdeauna pe adevăraţii Săi ostaşi şi luptători. şi numai acei careşi-au însuşit şi pă strat pe totdeauna aceste semne ale Lui, au putut rămîne cu adevărat ai Lui şi ai ei, prin toate vitregiile vremurilor, pînă la sfîrşit. În cuptorul de foc am aflat adevărul că dacă orice lucrare a noastră nu are de la o anumită cantitate de căldură în sus, nu va avea nici durată şi nici preţ.

Că orice rugăciuni ale noastre dacă nu au o anumită măsură de foc în ele, nu au nici viaţă şi nici putere. Nici nu vor duce nimic în sus şi nici nu vor aduce nimic în jos.

Că noi înşine trebuie să avem în noi un foc care să ardă necurmat ca pe altar. Şi că de mărimea acestui foc depinde nu numai curăţia întregului nostru lăuntric ci şi armonia întregului nostru din afară.

Că garanţiile acestui foc, sînt treptele duhovniceşti pe care trebuie neapărat să le urcăm spre stările şi roadele Duhului Sfînt. Şi spre împlinirea omului nostru duhovnicesc, singurul admis în Împărăţia Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru spre care năzuim şi alergăm

Şi că numai în cuptorul acesta ne ard cu adevărat toate legăturile negre cu cele ce le avem înapoia noastră. Şi legăturile văzute cu cele de jos... Rămînîndu-ne doar o singură legătură: cea strălucită cu cele de Sus, cea fericită cu cele veşnice.

În toate celelalte locuri din lume ne este foarte grea alegerea dintre Adevăr şi prieteni. numai aici, în cuptor, ne este uşoară!

În toate celelalte stări din viaţă se mai pot simţi şi teama de moarte sau dorinţa dupăuşurătate, dar aici nu.

În toate celelalte împrejurări şi vremuri mai pot fi clipe de îndoială, de ceaţă, de rătăciri ori dezorientare dar aici nu. Aici totul este luminat şi luminos.

51

Pe orice drum al vieţii am umblat noi, am avut şi umbră. Sau umbre. Dar în drumul prin cuptor, nu mai este aşa ceva. Acolo umbra nu există nicăieri, fiindcă este numai lumină peste tot. Umbra există numai afară, sau cînd lumina îţi este numai dintr-o parte (depinde de orientarea ta spre ea). Cînd mergi spre lumină, înaintea ta este luminos, umbra rămîne în urma ta, cu atît mai scurtă cu cît te depărtezi mai mult de ea. Cînd te întorci de la lumină, atunci îţi ai în fa ţa umbra... şi ea îţi creşte cu atît mai mare atunci cu cît te depărtezi de izvorul luminii tale.

Dar în cuptor, fiind lumină pretutindeni, nu este loc pentru umbră nicăieri. Eşti ori luminos, ori nu mai eşti.

Fiind foc pretutindeni, nu este loc pentru gunoi nicăieri. Ori rezişti ori arzi.

Fiind Hristos pretutindeni, devii ori una cu El, ori dispari.

Şi totuşi firea omenească are uneori ceva cu totulciudat şi aparte al ei. Se poate preface atît de desăvîrşit încît s-o crezi moartă şi nimicită de tot. şi ea totuşi să nu fie. Ci numai să pară. Sau dacă la un moment dat a fost ca moartă într-adevăr, îndată ce s-a văzut scăpată din foc, ea şi-a “revenit” din nou. A devenit întocmai ceea ce fusese şi mai înainte de a fi aruncată acolo. Firea pămîntească este ca un burete care în apă nu se topeşte şi în foc nu arde. Cînd este strînsă şi constrînsă, ascultă şi se preface că se “supune” puţin. Dar îndată ce este lăsată iarăşi mai slobodă, ea devine repede şi întocmai cum era înainte...

Au fost şi mai sînt într-adevăr şi astfel de “credincioşi”.

Trecerea lor prin cuptorul de foc n-a lăsat pe adevărata lor viaţă nici o urmă salvatoare. Îndărătnici fuseseră înainte, îndărătnici au rămas şi după aceea.

Fără preţlăuntric fuseseră înainte de foc. şi tot fără preţau rămas şi după el.

Într-o clipă, în clipa de vîrf a focului, s-a părut că şi peste faţa lor trece o zare de lumină. Că a ajuns şi sufletul lor la punctul alb al arderii şi al sudurii cu veşnicia, dar îndată ce a trecut acest punct alb peste ei, au început să-şi recapete repede culoarea neagră. Şi felul îndărătnic pe care îl aveau înainte.

Pe deasupra (dar numai pe deasupra!) e adevărat, le-a rămas parcă ceva din urma focului... Doar atît însă cît să aibă cu ce să se laude faţă de al ţii. şi să aibă pentru ce să pretindă... şi să se pretindă...

Vai, cît de în zadar au suferit aceştia, căci într-adevăr s-au dovedit că au suferit în zadar. Şi cît de fără folos au pierdut ei unul din cele mai mari haruri ale lui Dumnezeu care le-a fost dăruit.

Fără nici un fel de părtinire sau prejudecată, dorim să înfăţişăm în cele ce urmează felul în care a trecut prin foc atît Lucrarea lui Dumnezeu a cărei istorie o trăim, cît şi fiecare din noi, cei care, pentru că am fost socotiţi atît de către Dumnezeu cît şi de către oameni, că purtăm un nume şi că avem un rol în această Lucrare, am fost aruncaţi rînd pe rînd în cuptorul rînduit pentru ea.

“Alunecarea” Oastei spre sectarism n-a venit chiar numai întîmplător. Era prea adînc înrădăcinată credinţa şi dragostea dintîi în sufletele tuturor fraţilor noştri, spre a le pierde sau schimba atît de uşor. A venit şi aceasta tot pusă la cale de undeva. Şi anume tot de acolo de unde mai fuseseră puse la cale şi celelalte două lovituri, precum s-a mai spus.

52

S-a luat deci hotărîrea de a se începe o puternică prigonire bisericească împotriva Oastei, tocmai spre a-i determina pe fraţi să o ia “în partea cealaltă”. Împinşi puternic de la spate, ei, pe jumătate din indignarea faţă de biserică iar pe jumătate din înclinaţia lor spre libertatea duhului, oficialitatea spera că în curînd Oastea se va duce la secte şi astfel “biserica” va rezolva pe totdeauna problema “trifistă”. Vom avea o sectă mai mult gîndeau comozii bisericii, dar vom avea o problemă mai puţin.

Şi astfel calculele unora dintre marii preoţi din vremea aceea, în frunte cu mitropolitul Bălan, împreună cu ambiţiile unora dintre “fraţi”, care nu-şi dădeau seama de cursa ce ni se întindea, au folosit vrăjmaşului spre a pune la cale nimicirea Lucrării lui Dumnezeu începută atît de frumos şi continuată atît de rodnic în ţara şi biserica noastră, pînă în anii aceia.

În cursul anului 1948 lucrurile încă nu ajunseseră în chiar plina lor desfăşurare. Dar lipsa aceasta de experien ţă în ce privea vicleşugurile duhurilor potrivnice, înlesnea reuşita planurilor lor. Astfel că sămînţa dezbinării se împrăştia harnică, iar vîntul prigonirii bisericeşti o ajuta să se împrăştie.

Primele două cerneri desigur au fost şi acestea grele. Dar ele au fost de durată mai scurtă. şi au avut loc în timpul vieţii părintelui Iosif, cînd dragostea frăţească era mai fierbinte şi unitatea mai puternică. Totuşi pierderile au fost mari şi zdruncinările au fost puternice.

Dar după ce s-a ales şi s-a scuturat ceea ce era omenesc, ceea ce era duhovnicesc s-a limpezit şi s-a desluşit nespus de frumos. Însă Lucrarea Domnului n-a avut nici un răgaz să se dumirească, după cele două lovituri date puternic din una şi aceeaşi parte, că i-a şi venit o a treia lovitură. Şi mai grea. Dată tocmai din cealaltă parte, din partea spre care se ferise din cauza celorlalte două...

Desigur că lovitura aceasta ne-a surprins, fiindcă tocmai din partea aceasta nu ne aşteptam să fim loviţi niciodată, cu toate înştiinţările primite din timp de la Duhul Sfînt prin părintele Iosif. Fiind atenţi mai tot timpul la ră cnetele leului din dreapta, amenin ţător şi dornic de răzbunare, nu ţinusem deloc seama de vicleşugul ursului care pîndea din stînga, cu atît mai primejdios cu cît bîrlogul lui era şi mai adînc.

Din culcuşul leului au mai scăpat unii dintre noi care fuseseră primejduiţi. Dar din bîrlogul ursului nici unii din cei care au căzut, n-au mai scăpat.

Din robia “duhului forMalist şi literal” s-au mai eliberat cîte unii. Dar din robia duhului sectar, nu.

Acolo cine a căzut odată, a fost căzut pe totdeauna. Cine a ajuns rob, rob a trăit şi rob a murit.

Cei căzuţi în ghearele acestor două duhuri vrăjmaş e au fost apoi împărţiţi în două cete: unii au fost duşi în casa lor, pe moşia lor şi în slujba lor fiind rupţi de orice legătură cu fraţii şi cu Lucrarea Domnului, din care făcuseră parte. Ace ştia cel puţin au trecut pe faţă şi cu totul, în slujba noului “duh” pe care îl primiseră (2 Cor. 11, 4). au rupt-o de tot cu tot ce avuseseră şi fuseseră la începutul credinţei lor, şi nu şi-au mai pă strat nimic din ceea ce primiseră întîi. Nici numele, nici legăturile, nici locul, nimic. S-au dus astfel dintre noi pe totdeauna. Iar Frăţietatea Oastei i-a îngropat şi gata. Pentru aceştia am avut desigur o părere de rău. În urma lor a rămas desigur un gol. Dar pentru ei am putut totuşi gă si o dezvinovăţire. Fie din pricina stării lor dinăuntru, fie din pricina celei din afară. Astfel le-am putut păstra o amintire oarecum înţelegătoare fiindcă din pricina lor, după un timp, n-am mai avut de suferit nici dureri şi nici pagube. Ca după nişte morţi demult.

53

Dar au fost şi sînt alţii care după ce sufleteşte au primit duhul străinului, ei continuă totuşi trupeşte să rămînă între fraţi. După ce au trecut cu sufletul în slujba vrăjmaşului, ei continuă totuşi să-şi spună fraţi. Şi să ni se prefacă tot prieteni. Aceştia după ce s-au îmbrăcat cu toată armătura potrivnicului Oastei, continuă totuşi să “lupte” în rîndurile Lucrării Oastei, întorcînd toate armele contra duhului Oastei. Contra învăţăturii şi credin ţei dintîi. Şi contra acelora care le apără. Aceştia, ca cele mai primejdioase iscoade ale vrăjmaşului, fac Lucrării lui Dumnezeu răul cel mai mare cu putinţă.

Niciodată nu ne-am putut închipui că şarpele s-ar putea strecura tocmai în Eden. Tocmai acolo, în chiar locul celei mai dulci frăţietăţi, în mijlocul celei mai curate armonii, în intimitatea celei mai scumpe apropieri.

Ei se folosesc de credulitatea celor necunoscători şi de nepriceperea celor simpli, spre a le strecura insinuant pică tură cu pică tură neîncrederea faţă de adevărşi interpretarea tendenţioasă faţă de poruncă. Astfel ei înlocuiesc fin, mireasma smereniei cu otrava rătăcirii şi a blasfemiei în mintea şi în gura celor ce nu cunoscuseră înainte decît cele cîteva cuvinte curate pe care îi învăţase dragostea între cîntări şi lacrimi. şi fac astfel din nişte miei nevinovaţi, ori nişte vulpi prefăcute, ori nişte lupi muşcători de fraţi.

Ori nişte ceva cu ambele aceste firi satanice, dar totdeauna foarte ascunse sub haina pe care o avuseseră la început şi în care ţineau să se arate ca să pară că ei nu s-au schimbat, că sînt tot aceeaşi...

Prin tîlcuirile sale profetice, Duhul Domnului ne-a înştiinţat prin părintele Iosif asupra acestor lucrători şi lucrări, încă cu mult timp mai înainte de a se fi arătat. În una din aceste tîlcuiri ale sale el spunea despre “Calul Troian” pe care îl va folosi diavolul împotriva Oastei, spre a nimici de dinăuntrul ei această Lucrare a Domnului. Iată tîlcuirea aceasta şi tîlcul ei cu privire la stările prin care a avut a trece nu mult mai tîrziu duhul şi istoria Oastei:

În revista şi calendarul Oastea Domnului din anul 1930, a apărut tîlcul cu “Calul Troian” şi lupta Oastei Domnului. În el se scria cum în războiul grecilor cu troienii, neputîndu-i birui pe troieni, grecii au făcut un ascunziş sub forma unui cal, în pîntecele căruia şi-au ascuns pe unii din cei mai primejdioşi luptători ai lor, care odată ce “calul minunat” va fi dus de troieni în cetatea lor grecii să iasă şi să-i nimicească cetatea acelora pe dinăuntru, doborînd pe luptătorii care o apără şi punînd astfel stăpînire şi robie pe toată moştenirea troienilor...

Aşa s-a întîmplat din pricina lipsei de înţelepciune şi de veghere a celor care trebuiau să fie cu grijă asupra tuturor mijloacelor de amă gire şi vicleşug a vrăjmaşilor lor. “Darul minunat” al vrăjmaşilor cetăţii, a fost mijlocul de care s-a folosit nimicitorul spre a-i pierde.

Un astfel de mijloc a folosit într-adevăr duhul vrăjmaş nu mult după aceea şi în Oaste, spre a nimici dragostea şi unitatea noastră. Şi un astfel de mijloc mai foloseşte el încă şi azi. A pîndit şi pîndeşte vrăjmaş ul momentul cînd la poarta cetăţii noastre erau şi sînt de pază nişte ostaşi mai slăbănogi. şi cînd toate privirile noastre erau şi sînt îndreptate numai înspre partea de unde veneau sau vin răcnetele “leului” ameninţător, neluînd seama la atacul nou şi neaşteptat care ni se pregătea. Atunci a apărut atunci apare la poarta principală a Oastei “duhul cel nou” şi “adevărul” cel nou. Nişte fraţi “noi” înflă căraţi şi “înzestraţi” unii cu titluri, alţii cu talente neobişnuite, au început să bage acest “cal frumos” în adunările noastre. “Ostaşii” ascun şi în pîntecele acelui duh, ies pe furiş şi se strecoară în fruntea fraţilor. “Adevărul” lor începe să înăbuşe învăţătura Oastei şi duhul lor începe să strîngă de gît pe la spate, duhul Oastei. Strecuraţi ca o otravă în trupul Lucrării, ei şi învăţă tura lor cea “nouă” nu întîrzie a-şi da roadele.

54

Cu funiile interpretărilor deosebite au legat şi mai leagă încă pe o mul ţime de fraţi viteji, apoi prin aceştia leagă la ochi şi pe ceilalţi, luîndu-i şi ducîndu-i în robia acelor duhuri rînd pe rînd. aşa s-au pierdut cetăţi întregi, adunări întregi, unele fiind dărîmate de tot, altele devenind locuri din care vrăjmaşul atacă cel mai puternic pe cei ce nu s-au lă sat robiţi încă.

Sibiul, care altădată fusese Ierusalimul şi leagănul Oastei a devenit curînd centrul de unde era atacat acum în cel mai necruţător fel duhul Oastei. Sub lozinca mincinoasă a unui “creş tinism liber” şi universal, slobod de sub “robia formelor” şi a “zidurilor” a început să se propovăduiască de fapt o cale total lipsită de orice înţelepciune. Se înlătură ca nemaifolositoare toate “formele” din afară ale oricărui fel de cult şi deocamdată nu se înlocuiesc cu nimic. Astfel cei ce se laudă că luptă contra sectarismului, au înfiinţat de fapt o nouă sectă. Cea mai nouă sectă.

Omul nu poate trăi în lumea asta fără vreuna din formele văzute ale religiei sale, în locul formelor avute înainte şi pe care le lepădaseră unii dintre ostaş ii din Sibiu începură să se alipească de duhurile sectare care veneau să le îmbie pe ale lor. aşa urmară după Belaş cu, surorile Moraru, mama şi fiica, apoi familia Zidu şi alţii.

A încercat într-un timp chiar şi fr. Marini să le convingă pe unele din aceste suflete că n-au făcut bine “trecînd”, dar zadarnic. Odată ce li se tăiase legătura cu biserica şi credinţa lor în care se născuseră, ce-i mai putea despărţi de “mama” lor cea nouă? Astfel la început chiar la adăpostul fratelui Marini “noii” lucrători din Sibiu, semănau cu mult zel un alt duh, o altă evanghelie, un alt Iisus (Gal. 1, 8-9).

Prin “călătorii misionare” aceştia începură harnici semănatul şi prin alte părţi. Terenul era pregătit pretutindeni de către ura din partea oficialităţii bisericeşti şi de către abuzurile unor preoţi care făceau totul ca să împiedice Lucrarea Oastei în biserică şi ca s-o împingă la secte. Astfel că pîrjolul aţîţat de vîntul urii oficiale, se întinse foarte repede peste tot.

Atunci căzură cele mai multe din adunări şi chiar regiuni întregi. Căzu Sighişoara, cu multe adunări din părţile Tîrnavelor. Căzură Săsciorii familiei Marini cu multe din cele apropiate lor... Căzură Avrigul şi toate frumoasele adunări din jurul Sibiului. Apoi adunarea din Bucureşti cu multe din jurul ei. Cea din Tecuci şi altele şi altele.

Pretutindeni duhul Oastei adevărate era în luptă grea cu aceste duhuri noi. Acestora le veniră îndată în “ajutor” duhurile hrăpăreţe ale altor rătăciri, care pîndiseră o astfel de ocazie pentru a cuceri o pradă bogată şi uşoară de la noi.

Astfel vrăjmaşii Oastei jubilau, fiecare văzîndu-şi împlinindu-se planurile sale. De pierderea unor atît de multe suflete, de nimicirea atîtor adunări minunate, de zădărnicirea unei atît de frumoase Lucrări Evanghelice cui îi păsa?

Şi să nu le răsplătească odată oare Dumnezeul Dreptăţii pe toate acestea, acelora prin care au venit pustiirile astea şi prin care încă se continuă?

Dar Dumnezeul Milei şi Bunătăţii n-a lăsat să fie nimicită de tot Lucrarea Sa. El Singur n-a uitat ce jertfă curată arsese pe rugul acestei Lucrări pentru dragostea lui Iisus Cel Răstignit şi pentru trezirea sufletelor din somnul pierzător al pă catului. El Însuşi nu uitase ce Evanghelie curată şi scumpă fusese aceea care se vestise înţara aceasta şi în lumea întreagă, prin omul Său cel ales şi prin Lucrarea cea aleasă a Oastei Lui.

Şi această dragoste a lui Dumnezeu faţă de moştenirea Sa, nu a întîrziat să se arate.

Astfel a fost trezit duhul Oastei dintîi ca un viteaz care adormise. Întîi în sufletele lucrătorilor cinstiţi. iar prin aceştia a început lupta dureroasă în contra dezbinătorilor şi a tulburătorilor dinăuntru, împreună cu cei care îi încurajau şi îi ajutau din afară să facă acest rău.

55

Trebuia luptat pe două planuri. Întîi pentru recîştigarea încrederii preo ţilor credincioşi şi a obţinerii sprij inului lor pentru lupta Oastei în biserică, apoi pentru zădărnicirea uneltirilor dinăuntru şi dinafara Oastei.

Astfel a început lungul şir al anilor şi al luptelor, pentru limpezirea şi precizarea stărilor şi a învăţă turilor noastre, la care au fost antrenaţi pe rînd aproape toţi fraţii mai mari sau mai mici din toate adunările. Trebuia din nou să alergăm din loc în loc spre a le explica ostaş ilor ce este într-adevăr Oastea.

Uneltirile preoţilor reuşiseră să atragă de partea lor pe unii din fraţi, care apoi erau folosiţi împotriva celorlalţi, numiţi de către ei sectari. Aceştia deformaseră înţelesul Oastei.

Uneltirile sectarilor reuşiseră la rîndul lor să-i atragă pe alţii de partea lor şi să-i folosească astfel împotriva celorlalţi numiţi de către ei “forMaliş ti”. Aceştia deformau încă şi mai mult rostul şi taina Oastei Domnului.

Între aceste două tabere şi înţelesuri opuse de dreapta şi de stînga care se luptau între ele, - “mijlocul” se împuţina şi slăbea. Înţelesul adevărat se pierdea aproape de tot. Vrăjmaşul părea că reuşise să arunce toată Lucrarea în cele două prăpă stii. De la certurile lăuntrice de partide, pînă la nimicirea totală de obicei, drumul era foarte scurt.

În această atmosferă de tulburare şi mare zăpăceală, mulţi şi-au pierdut judecata sănătoasă, sărind ori în prăpastia din dreapta ori în cea din stînga. Aproape nimeni nu mai putea înţelege şi merge pe drumul cel strîmt şi bun de mijloc. Faptul că unii trăgeau prea tare într-o parte, îi făcea de la sine pe alţii să tragă prea tare în cealaltă parte. Cuvîntul Sfînt al lui Dumnezeu ajunsese în gura multora un mijloc de judecăţi şi de lovituri, iar locul sfînt al adunării frăţeşti, un teren de lupte dureroase, de unde toţi se întorceau zdrobiţi şi înfrînţi.

Diavolul reuşise în cea mai mare parte, să-i abată pe credincioşi de la lupta împotriva păcatului la lupta pentru sau împotriva lucrurilor sfinte. Propovăduirea Evangheliei mîntuitoare, a Cuvîntului sfinţilor şi a poruncii iubitoare erau înlocuite cu atacurile şi cu apărarea lucrurilor din afară ale învăţăturii şi ale credinţei pe care le-am avut sau pe care trebuie să le avem. Pe care le părăsisem sau pe care nu trebuie să le părăsim niciodată.

Amîndouă aceste tabere erau şi sînt alimentate din afară. şi cei mai mulţi dintre luptătorii lor, nu-şi dădeau şi nu-şi dau seama ce fac.

În aceste nefericite lupte, starea sufletească a tuturor începu să scadă. Îndată ce nu mai umblăm călăuziţi de Duhul Sfînt, începem să umblăm călăuziţi de firea pămîntească. Şi atunci dispar roadele Duhului aducătoare de binecuvîntări iar în locul lor, apar roadele firii pămînteşti, aducătoare de blestem şi de necazuri...

După primele două atacuri ale acelor duhuri, multe adunări frăţeşti se rupseseră în două. În fiecare din acestea unul sau mai mulţi fraţi, căzuţi în duhul sectarist, lucrau cu porniri aproape numai fireşti, împotriva celorlalţi. Se iviseră ura de fraţi, judecăţile, vorbirile de rău... şi încetaseră aproape de tot propovă duirea rîvnitoare, faptele milei şi binefacerii, părtăşia caldă şi iubitoare. Ursul sectarist sfîşia fără cruţare pe Mielul Oastei. Şi mulţi dintre cei ce erau altădată plinide înflăcărare pentru Miel, ajunseseră acum stăpîniţi total numai de zelul pentru urs. Şi făceau totul ca el să poată fura toată turma.

Este adevărat că unii făceau această nesocotinţă dintr-o ispitire de moment. Fiindcă nu cercetaseră cu grijă duhul cel nou şi nu luaseră seama bine la scopul nimicitor spre care ducea acest duh. Astfel ei i-au căzut în mreajă şi lucrau acuma pentru el, împotriva duhului Oastei.

56

Alţii lucrau din duh de ceartă, sau din lăcomia după vreun cîştig. Sau numai dintr-o ambiţie de partidă... Aceştia se mulţumeau cu mai puţin şi nu erau ei cei mai primejdioşi.

Dar s-au ales unii, cum am spus, dintre sibieni, 2-3 care s-au dovedit a fi deosebit de zelo şi în slujba dezbinării. Ei nu se mulţumeau numai să atragă doar un număr de suflete de partea lor ci scopul lor era ca toată Lucrarea Domnului, să fie ruptă de biserică şi dusă în sectarism. Întocmai cum doriseră vrăjmaşii părintelui Iosif şi cum “profeţiseră ” ei încă demult.

Unul din cei 2-3, cel mai harnic, era prin anii 1948-1952 doctorul Banu. El era cu deosebire de aprins pentru ajungerea acestui scop. Ajunsese să se creadă şi chiar să se pretindă “urmaşul” fratelui Marini şi îndrumătorul fracţiunii formată în Oaste de duhul rău din ultimele luni de viaţă, cît fusese sub dirijarea sibienilor.

Ceilalţi erau maiorul Gaşpar şi Fulea Ioan. Fulea prin faptul că fusese un timp salariat al librăriei şi foii Iisus Biruitorul, era singurul dintre ei care avea cunoştinţe printre fraţii din ţară şi colaborase îndeaproape cu fr. Marini în vremea din urmă. Avînd şi o stare materială mai bună, el ajutase totul şi cu o bună parte din mijloacele necesare pentru tipărituri şi deplasări. Lucrul acesta îi da un rol mai însemnat în planurile de împingere a Oastei în ruptura ei totală de biserică, la care lucrau.

Dar Duhul Sfînt, Părintele şi Călăuzitorul Oastei, a avut milă de Lucrarea Sa. el a intervenit la timp pentru salvarea răsadului Său sfînt.

Judecăţile lui Dumnezeu nu se grăbesc ci ele lucrează încet şi în timp, de aceea multe trec nebăgate în seamă de către cei mulţi. Şi numai după ce a trecut o vreme, cînd te uiţi cu băgare de seamă înapoi la ele, începi să vezi bine cît de prezent era Dumnezeu cînd părea că nu-I. şi cît de bine se împlinea voia Lui cea înţeleaptă, cînd părea că doar oamenii îşi împlinesc nestingheriţi voia lor cea nebunească...

De judecăţile cele grăbite ale lui Dumnezeu mai scapă acum mulţi şi mai scapă multe. dar de judecăţile Lui cele încete, nu scapă nimeni şi nu scapă nimic. Judecăţile Lui grăbite le arată întîmplarea. Judecăţile încete le arată Istoria. Dar întîmplarea mai poate fi contrazisă pe cînd istoria nu. Fiindcă întîmplarea doar înştiinţează, pe cînd istoria plăteşte. Întîmplarea lucrează cu fulgere, dar Istoria lucrează cu cuptoare. Fulgerul poate să treacă şi fără nici o urmare, dar cuptorul nu. Fulgerul poate uneori să lase mai întuneric după el, dar cuptorul nu lasă decît numai lumină. Fulgerul aduce de obicei tulburare, dar cuptorul aduce totdeauna limpezirea stărilor. De aceea peste noi a trebuit să treacă Rugul, Cuptorul, Flăcările...

Marele nostru Dumnezeu şi Ocrotitor slavă cutremurătoare Ţie.

Ne apropiem acum istoria noastră de Rugul încercărilor Tale cu conştiinţa vinovăţiei noastre pentru nevegherea din timpul apropierii ispititorului. şi cu simţămîntul amestecării noastre cu ceea cea era străin şi care nu trebuia să fi fost primit în noi şi între noi.

Pentru aceste temeiuri va trebui acum să fim trecuţi toţi prin cuptorul de foc. Fiindcă numai focul poate scoate din noi ceea ce este zgură, poate arde ceea ce este gunoi şi poate lămuri ceea ce este aur.

Singur Tu Marele nostru Dumnezeu ştii cît de mult timp va trebui să stăm în acest foc. şi cît de puternice trebuiesc să fie flăcările lui asupra noastră. Singur Tuştii cîţi dintre noi vor putea ajunge de partea cealaltă a focului aur, şi cîţi vor rămînea de partea astalaltă zgură. Sau cîţi vor fi prefăcuţi spuză spulberată de vînturi...

Noi Te rugăm din tot sufletul, să ai Tu grijă tot timpul de Idee... De solia Oastei. De duhul ei.

57

Noi toţi sîntem doar frunzele, dar ea este copacul. Noi toţi sîntem doar întîmplările, dar ea este istoria. Noi toţi sîntem doar trecătorii, dar ea este drumul... Ea trebuie să iasă luminoasă, chiar dacă unii din noi vom ieşi întunecaţi.

Noi, oricare, putem greşi, dar ea nu trebuie să-şi greşească Ţinta niciodată. Noi putem fiecare să ne abatem de la scopul pe care ni l-ai rînduit Tu şi aceasta este desigur o pierdere dar una!... Pe cînd dacă Lucrarea Oastei s-ar abate, atunci ar fi o pierdere cu neputinţă de măsurat.

Veghează Tu Însuţi Te rugăm, clipă de clipă asupra întregii Lucrări încercate ca şi asupra fiecăruia din fiii ei încercaţi şi nu lăsa focul să fie nici mai mare şi nici mai lung decît este nevoie spre slavă şi viaţă.

Şi mai presus de toate, Te rugăm fii Tu Însuţi în mijlocul rugului şi cuptorului nostru, Măre ţul Biruitor şi Frumosul Iisus, a cărui Prezenţă să ne facă totul fericit şi sfinţitor, pînă vom ieşi din el, vrednici de slava Ta.

Şi Lucrarea Ta toată şi noi toţi.

Amin.

Slăvit să fie Domnul.

58

Meditaţii

Oastea Domnului s-a nă scut în biserică iar noi vrem să ră mînem după cum am fost chemaţi...

Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor săi, şi noi ne socotim fii credincioşi ai bisericii.

Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolîndu-ne de bună voie în mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei Lucrări depinde de voluntariatul ei.

Dar Oastea Domnului este un copil al bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa bisericii.

Oastea Domnului nu este ceva mai mult, sau ceva mai puţin decît Ortodoxia, ci este o familie mai strînsă, o comuniune, o frăţietate evanghelică cu gîndul precis de a trăi mai puternic învăţăturile Bibliei şi ale bisericii.

Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale bisericii.

Păr. Iosif Trifa.

59

O Doamne, ai milă...

O Doamne, ai milă de cei care-i chemi să vină pe urmele Tale, ajută-i în lupta din grelele vremi nimic să nu-i frîngă pe cale!

ajută-l pe-acel care-n urmă-a lăsat prea mari prietenii sau păcate

să nu-l mai întoarcă din drumul curat dorinţa spre cele lăsate.

ajută-l pe-acel ce-a lăsat pe pămînt iubiri prea adînci şi prea grele

să nu-Ţi lase calea cu sufletul frînt şi inima-ntoarsă spre ele.

ajută-l pe-acel ce-a lăsat multe-averi şi scapă-l de orice robie

ca slobod de-a lumii deşarte poveri să-Ţi poată urma numai Ţie.

ajută-l pe-acela cu sufletul legat ce-ascunse păcate mai ţine

căci cel care Tu nu-l desparţi de păcat păcatu-l desparte de Tine.

ajută-l pe-acel ce, plecînd, lasă tot pe veci să se rupă de toate

să n-ajungă stîlp ca femeia lui Lot privind blestemata cetate.

ajută-l pe-acel ce-a ajuns pe altar şi nu-i pregătit de junghiere

să nu-l piardă frica de-al morţii hotar pierind la un pas de-nviere.

ajută-i pe toţi cînd e clipa cea grea să biruie tot ce-i mai leagă

ca dînd lumea-ntreagă pe dragostea Ta să afle-a Ta dragoste-ntreagă.

60

Nu te-ndoi!

Nu te-ndoi ci crede că după orice nor e-un soare şi mai dulce e-un rod şi mai cu spor.

Nu norul este veşnic ci soarele e-acel ce-nvinge şi rămîne Atotputernic El.

Nu te uita la tine

că eşti atît de slab nici la vrăjmaşul care te-ar nimici degrab.

Nu te uita la ziduri, la porţile de fier, la ura ce scrîşneşte ci uită-te la cer.

Nu te-ndoi ci crede că dincolo de tot veghează Dumnezeul Puternic Savaot.

Că nici un fir nu-ţi cade, că nici o clipă nu-i că nu-i nici o-ncercare decît prin voia Lui.

Că dacă crezi puternic nimica nu-i spre rău ci totul se va-ntoarce spre-un şi mai bine-al tău.

nu te-ndoi ci crede că-n ceasul cel mai greu clipită de clipită veghează Dumnezeu!

o taină a lui Dumnezeu

61

Cap. 2

O taină a lui Dumnezeu

“Rugaţi-vă... pentru noi ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvînt ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care iată mă găsesc în lanţuri”.

Coloseni 4,3.

Lucrarea de vestire a Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, în lumea aceasta, este o lucrare duhovnicească. Împărăţia Lui fiind o Împărăţie duhovnicească, biserica Lui,

Trupul Său Sfînt, este în primul rînd o familie, o unitate şi o frăţietate duhovnicească. De aceea ea este ceva cu totul aparte şi cu totul altfel decît orice înţeles firesc, lumesc, pămîntesc. Şi mult dincolo de toate aceste înţelesuri.

Cuvintele Mele sînt Duh şi Adevăr a zis Mîntuitorul nostru Iisus, fiindcă Dumnezeu este Duh. De aceea şi oricine vrea să înţeleagă aceasta trebuie să fie duhovnicesc.

Împărăţia lui Hristos nu vine fireşte, izbind privirile fireşti, ca împărăţiile lumii acesteia. Ea fiind, prin esenţa ei, de aceeaşi natură cu El, vine prin Duhul Sfînt. Astfel, oricine vrea să facă parte din acest Trup al Lui, trebuie neapărat să se nască duhovniceşte. Să se transforme, prin lucrarea puterii Cuvîntului şi a Duhului Sfînt, într-o fiin ţă nouă, duhovnicească şi de natură divină.

Această condiţie a naş terii duhovniceşti este tot atît de necesară pentru viaţa veşnică pe cît de necesară pentru viaţa asta este condiţia naşterii trupeşti.

Fără naşterea trupească nu poţi intra în viaţa asta trecătoare. Fără naşterea duhovnicească nu poţi intra în viaţa veşnică...

Adevărat, adevărat îţi spun a zis Domnul Iisus Hristos lui Nicodim că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu... Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 3-5).

62

Nu poate vedea, pentru că îi trebuie alţi ochi pentru realităţile ei. Şi nu poate intra, pentru că îi trebuie o altă identitate pentru eternitatea ei.

Acestea două le primeşte fiecare om numai personal, în clipa cînd se petrece cu el minunea transformării... Minunea prefacerii ca minunea transsubstanţierii, a pîinii şi vinului, prin aceeaşi Putere şi Lucrare Dumnezeiască, în Trupul şi Sîngele Lui Sfînt şi sfinţitor.

Această transformare este în întregime o taină a lui Dumnezeu. O taină care, ca tot ce este taină ascunsă în Dumnezeu, este o moarte şi o viaţă, cu neputinţă de împlinit altfel decît prin lucrarea şi voinţa lui Dumnezeu (Ioan 1, 13; Col. 3, 4).

Dar numai prin această taină se poate intra în comuniune cu realităţile duhovniceşti, în părtăşie şi unire cu Dumnezeu. Duh este Dumnezeu! spunea Mîntuitorul Însuşi şi oricine se închină Lui, trebuie să o facă aceasta în Duh şi în Adevăr (Ioan 4, 24). Această cale a Duhului, a tainei, este singura prin care se poate dobîndi firea Dumnezeiască, făptura de esenţă divină prin care devenim fii ai lui Dumnezeu (1 Ioan 3, 1-2).

Alegerea celor în care să se facă această lucrare, este iarăşi o taină.

Timpul cînd se face şi felul cum se face, sînt la fel taine ale lui Dumnezeu.

De ce se face cu unul şi nu cu altul?

De ce se face atunci şi nu altcîndva?

De ce se face aşa şi nu altfel? nu ştim! Acestea sînt taine cunoscute numai lui Dumnezeu şi cu putin ţă de înţeles şi de împlinit numai de către harul şi dragostea Duhului Său Sfînt. Dar sînt atît de minunate!

Taină este apoi şi legătura de înrudire cerească şi sfîntă, care le uneşte pe aceste suflete noi în aşa fel încît din orice neam ori seminţie ar face parte, din orice strat social sau condi ţie materială ar fi, din orice confesiune sau limbă, de orice pregătire sau vîrstă ei se simt fericit atraşi şi legaţi între ei de o putere nebiruită şi pe o durată veşnică.

Cînd sufletele acestea trec pragul adunării frăţeşti şi ajung împreună în faţa Domnului lor, toate deosebirile lumeşti dintre ei, rămîn dincolo de prag şi aici, în Hristos şi prin El, ei devin cu toţii fraţi şi surori. Nu mai există între ei superiori şi inferiori. Nici bogaţi şi săraci. Nici învăţaţi şi neînvăţaţi. Galoanele şi diplomele lumeşti sînt anulate de dragostea lui Hristos care înălţînd orice vale şi coborînd orice deal, face o dulce nivelare a tuturor, pînă la o aceeaşi părtăşie şi o împărtăşire desăvîrşită şi fericită între toţi.

Taină este puterea şi harul care îngrijeş te ca acest foc sfînt să fie ţinut mereu aprins între ai lui Hristos şi să nu se stingă dintre ei niciodată. Bucuriile lor să fie mereu împrospătate şi numărul lor să fie mereu sporit sau înlocuit, spre a nu se pierde niciodată. Chiar dacă prin uneltirile celui rău şi prin că derile celor slabi, starea lor nu poate rămînea totdeauna la fel. Şi numărul lor totdeauna acelaşi.

Există un hotar al luminii de care îngrijeşte puterea lui Dumnezeu şi un nivel al întunericului care se ţine prin puterea diavolului. Oricine este scos de sub stăpînirea întunericului şi intră în hotarul luminii, devine un fiu al lui Hristos, care este Lumina lumii. Dar oricine recade din această lumină coborîndu-se din nou în puterea întunericului, (sau nu iese niciodată de sub această putere), este rupt de Dumnezeu şi unit cu diavolul.

Din sus de acest hotar este Lucrarea lui Dumnezeu care trăieşte şi rodeşte în lumină prin puterea Duhului Sfînt spre viaţă, iar dinjos de el este lucrarea satanei care trăieşte şi rodeşte prin puterea păcatului, spre moarte.

63

Dar ce s-a întîmplat? împotriva voinţei şi poruncii lui Dumnezeu, Stăpînul Luminii şi al Adevărului stăpînitorul întunericului şi al minciunii a reuşit să-şi strecoare între fiii cei duhovniceşti ai lui Hristos, pe fiii săi cei fireşti ai minciunii, îmbră caţi în prefă cătorie şi căutători după lucruri lumeşti, potrivit firii şi obiceiului stăpînului lor.

Astfel aceştia, înarmaţi cu metodele şi firea satanei, umblă după lucrurile de jos. Intrînd în staulul lui Hristos prin altă parte decît prinuş a naşterii din nou ajung în Lucrarea Evangheliei, fără a fi înnoiţi prin harul şi puterea Duhului Sfînt. Rămîn tot cu o minte firească, cu o inimă firească, cu un caracter firesc. Astfel ei sînt fără înţelepciunea Duhului, fără căldura dragostei lui Dumnezeu, fără curăţia Adevărului, fără Evanghelia voii lui Hristos.

Judecata lor fiind pămîntească, umblarea lumească şi vorbirea firească, tot aşa este şi sămînţa pe care o seamănă ei în Ogorul Sfînt. Tot aşa este şi “evanghelia” pe care o predică ei. Tot aşa sînt şi copiii pe care îi naşte duhul lor.

Sămînţa lor rodeşte tulburări şi dezbinare, neghină şi păcate, rătăciri şi căderi.

“Evanghelia” lor de acelaşi nivel scăzut ca ei şi pe aceeaşi măsură de rătăcire ca firea lor, este o evanghelie a bunului lor plac. O evanghelie care le permite fiecăruia din ei să înveţe ce vor, să trăiască precum le place, să umble după cum vreau.

Din lucrarea acestora apoi se nasc şi cresc între fiii lui Dumnezeu, copiii păcatului, ai ambiţiei, ai tulburărilor, ai dezbinării, ai răului. Aceştia sînt fiii neghinei dinţarina Evangheliei (Matei 13, 36-43).

În pilda cu neghina, ucenicii Domnului cînd şi-au dat seama că sămînţa aceasta trebuie smulsă şi înlăturată, s-au gîndit şi grăbit să facă ei acest lucru. Dar Domnul i-a oprit spunînd: voi puteţi greşi în această alegere pe cine să smulgeţi şi pe cine nu.

O, ce bine ar fi făcut atunci ucenicii dacă ar fi început cu toţii să-L roage pe Domnul să facă El acest lucru, să aleagă şi să scoată El neghina din holdă, căci El nu greşeşte.

De multe ori, ucenicii s-au luptat singuri să facă alegerea şi scoaterea neghinei... Astfel au scos de multe ori grîul şi au lăsat neghina, care avea “frunze” late şi flori încîntătoare... Au bănuit pe cei adevăraţi şi s-au încrezut în cei înşelători. Au pără sit pe cei cu cugetul curat şi s-au luat după cei prefă cuţi. Au “scos” din inimă pe cei cu duhul adevărat şi au cultivat pe cei cu duhuri străine şi înşelătoare.

Lucrarea Oastei Domnului, fiind o suflare tainică a Duhului Sfînt, a adus de la începutul ei în biserica noastră, în poporul nostru şi în timpurile noastre, una din acele primăveri duhovniceşti pe care le reînvierar din timp în timp şi din loc în loc, dragostea deosebită şi grija mîntuitoare a lui Dumnezeu Tatăl nostru pentru salvarea acelor oameni şi a acelor locuri în care apar. Oastea Domnului a apărut ca vestea tainică din noaptea Betleemului, care aducea bucuria unui Mîntuitor şi a unei mîntuiri, acolo unde stăpînea un întuneric de veacuri.

A apărut ca mesajul tainic al lui Ioan Botezătorul care propovăduia venirea Mielului lui Dumnezeu, într-acel loc pustiu care era fără nici un ecou, fără nici o viaţă şi fără nici un rod duhovnicesc.

Era ca înlăturarea unei marame nefericite ce ne acoperise ochii cei adevăraţi cu o îndelungată orbie şi cu o amăgitoare iluzie despre starea pierdută în care eram...

Era suflul învietor al Duhului Sfînt, peste văile pline de morţi duhovniceşti din biserica noastră şi din neamul nostru.

64

Prin Oastea Domnului Duhul lui Hristos arăta puternic confesiunii noastre şi naţiunii noastre, o grijă şi o chemare deosebită şi cutremură toare. Prin această Lucrare cerească, bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu ne arăta că vrea să Se ocupe în chip cu totul ales, de învierea şi ridicarea noastră. Cine ştie apoi ce planuri minunate mai avea Domnul şi ce lucrări fericite ar fi mai făcut El şi pentru alţii prin noi. Dacă noi am fi înţeles cu toţii această lucrare şi am fi ascultat de chemarea şi cercetarea Lui... Cercetatu-ne-a pe noi din înălţimi Domnul, era cu adevărat cîntarea de dragoste a lui Iisus pentru noi.

O, dacă ar fi fost înţeleasă şi primită această cercetare, ce transformare fericită ar fi urmat pentru toată confesiunea şi naţiunea noastră atunci, după primul mare război mondial, cînd Dumnezeu ne dăruise învierea naţională şi voia să ne dea prin această Lucrare şi învierea sufletească! Totul era înainte de cel de-al doilea mare război din care poate am fi scăpat altfel. Dar pentru că n-am înţeles şi n-am primit acel dar al lui Dumnezeu, a fost îngăduit să vină peste noi ceea ce a venit, ca o pedeapsă... şi poate ca o ultimă înştiinţare cu privire la înţelesul tainic şi mîntuitor al planului Său cu noi.

Cu Oastea Domnului s-a repetat însă exact acelaşi lucru care se întîmplase cu Mîntuitorul la venirea Lui în mijlocul lumii.

În primele zile solia cea nouă a lui Iisus a trezit interesul lumii. Apoi lucrările Lui minunate au atras curiozitatea ei.

Dar îndată ce cuvintele Adevărului au început să cadă ca niş te plesne de foc peste trufia păcatului şi ca nişte lovituri necruţătoare peste adăposturile nelegiuirii, stăpînitorii lumii acesteia s-au trezit şi s-au organizat împotriva Lui.

Au urmat curînd uneltirile, urmăririle, înscenările, judecăţile şi sentinţele. Întîi cele ale mai marilor confesiunii. Apoi, la stăruinţele acestora, au urmat şi celelalte ale mai marilor naţiunii.

Şi astfel Trimesul lui Dumnezeu către oameni, a fost cît mai repede trimis de către oameni înapoi cu mîinile, cu picioarele şi coasta străpunsă, la Dumnezeu care Îl trimisese. Spre a-I arăta lui Dumnezeu nu numai tot dispreţul pentru iubirea Sa ci şi toată ura pentru Împărăţia Lui.

Cu istoria bisericii vii şi adevărate, s-a întîmplat în lume acelaşi lucru. Mireasa Mielului a avut şi ea pe pămînt exact aceeaşi soartă ca şi Mirele ei ceresc. La fel a fost primită şi tratată şi ea de către cele două puteri care L-au prigonit şi pe Domnul ei.

Conducătorii confesiunilor şi ai naţiunilor n-au înţeles niciodată în nici un fel şi în nici un loc mesajele cereşti şi înnoitoare pe care le-a trimis şi le trimite lumii dragostea mîntuitoare a lui Dumnezeu. Oriunde a apărut vreun trimis ceresc cu un mesaj ceresc, confesiunea şi naţiunea au văzut în el o primejdie şi îndată au căutat să-l zdrobească prin orice mijloace care li s-au ivit mai la îndemînă. Oamenii păcatului au ştiut întotdeauna să-şi apere interesele lor vinovate cu lozinci nevinovate şi fărădelegile lor ascunse cu legi văzute. Astfel Adevărul este totdeauna condamnat iar nevinovatul său purtător este răstignit.

Mielul n-are nici colţi, nici gheare, nici copite cu care să se apere. El n-are decît nevinovăţia, tăcerea şi răbdarea. Iar acestea nu sînt privite acum decît cu dispreţ şi cu sfîşiere de către lumea lupilor.

Aşa a fost totdeauna, dar sigur nu va fi pe totdeauna. Are şi lupul vremea lui! cînd îi va trece vremea sa, va veni şi vremea cea veşnică a Mielului...

65

Dar pînă atunci, istoria Primului Miel se repetă cu toţi urmaşii Lui şi cu toţi ostaşii Lui.

Neavînd nici ei alte arme decît nevinovăţia, tăcerea şi răbdarea Lui se pare că şi soarta lor este mereu aceeaşi şi că trebuie să fie mereu numai aceea de a fi doar sfîşiaţi şi nimiciţi.

Tulburătorul poate să se bage cu forţa, să lupte cu ameninţarea, să intre cu obrăznicia, dar paşnicul nu. Fiul păcii nu poate avea de arme decît blîndeţea, bunătatea, evlavia... Cînd acestea sînt călcate în picioare, el pleacă sau moare.

Dezbinătorul poate folosi prefăcătoria, răstălmăcirea, surîsul viclean, înzestrarea lui trufaşă şi lăudăroasă, dar fratele cinstit nu se poate folosi de astfel de arme nici chiar împotriva vrăjmaşului dinăuntrul Lucrării Domnului. Ostaş ul adevărat al lui Hristos nu are decît armele Duhului, semnele jertfei, ranele cuielor; urmele lacrimilor, genunchii rugăciunilor, duioşia mustrărilor, durerea înştiinţării sau sfîşierea despărţirii. Unde acestea sînt zadarnice, el nu mai are ce să caute. De unde acestea sînt alungate, pleacă şi el sau moare cu ele.

Şi totuşi adevărul cu privire la sfîşierea mieilor lui Hristos este doar o jumătate de adevăr. Jumătatea cealaltă nespus mai minunată a acestui adevăr, este partea pe care n-o văd decît foarte puţini. Că de fapt nu mieii sînt cei nimiciţi! ci lupii!

Iată, istoria este martoră că toţi prigonitorii Mielului Hristos au fost ei înşişi, pe rînd, nimiciţi. Iar El, Iisus, trăieşte şi biruieşte. Şi va trăi şi va birui pînă cînd Îşi va supune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale (1 Cor. 15, 25).

Şi mai iată că şi noi, care mărturisim acest cutremurător adevăr, sîntem o dovadă despre el: din toţi cîţi ne-au sfîşiat şi ne-au chinuit şi pe noi, nu mai trăiesc astăzi nici unii. Dar chiar nici unii. Au pierit nu numai ei toţi ci şi numele lor. Oricît de puternici păreau cîndva, azi nu mai sînt. Ca ceara s-au topit şi ca fumul s-au dus. Iar noi iată că trăim şi sîntem.

Nu este oare minune asta? Şi nu este oare o dovadă că Mielul e mai puternic? Că nevinovăţia este mai neînvinsă? Că tăcerea mai grăitoare? Că răbdarea este mai tare?

Dar cîtă vreme luptele sînt numai din afară şi necazurile vin numai de la cei străini de Lucrare, pierderile nu sînt prea dureroase şi nici mirarea nu-i prea mare. La acestea este normal să ne aşteptăm, fiindcă acestea e firesc să vină.

Adevăratele dureri sînt însă acelea care vin dinăuntru. Adevăratele pierderi sînt acelea pe care le aduc luptele dintre fraţi. Adevăratele nenorociri sînt acelea făcute Lucrării Duhului Sfînt de către dezbinările şi tulburările lăuntrice, aduse de duhurile străine prin fraţi, între fraţi.

Lucrarea acestor duhuri este şi ea o taină. Este taina fărădelegii “care a început să lucreze” precum înştiinţează Sfîntul Cuvînt al lui Dumnezeu la 2 Tes. 2, 7-12. Şi după cum taina credinţei pregăteşte cugetele curate pentru venirea lui Hristos, tot aşa taina fără delegii pregăteşte cugetele necurate pentru venirea nelegiuitului pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi îl va prăpădi cu arătarea Venirii Lui... Şi aceasta pentru ca toţi cei care au crezut şi păstrat adevărul cu sfinţenie şi statornicie să fie mîntuiţi. Iar cei care n-au rămas în adevăr ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie osîndiţi.

Iată fericirea şi răsplata celor care rămîn tari ţinînd neschimbată pînă la sfîrşit învăţătura pe care au primit-o de la început

(2 Tes. 2, 15; 1 Cor. 11, 2; 1 Ioan 2, 24). Şi iată căderea şi osînda acelora care nerămînînd statornici în ce au primit şi auzit, se lasă duşi încoace şi încolo de orice vînt de învăţătură prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire... (Efes. 4, 14; Gal. 1, 6-9; 2 Tes. 1, 6; Gal. 5, 12).

66

Mare şi însemnat lucru este ca să se cerceteze pe sine însuşi fiecare credincios pentru ce taină lucrează el. Şi ce taină lucrează în el.

Am spus mai sus că pierderea cea într-adevăr mare, nu vine pentru Lucrarea lui Dumnezeu din afară ci dinăuntru. Şi această nenorocire începe atunci cînd unii din fiii sfinţeniei se lasă ademeniţi de necurăţie.

Cînd unii din cei ce fuseseră logodiţi cu Hristos trebuind să-şi pă streze toată inima şi gîndurile în curăţia dragostei numai de El, se lasă amăgiţi de vreuna din ispitirile şarpelui. şi inimile lor se strică de la curăţia dragostei cea faţă de Iisus. Atunci primesc aceştia în sufletul lor un alt Iisus, o altă evanghelie şi un alt duh (2 Cor. 11, 24).

Apoi după ce le-au primit pe acestea se fac purtătorii acestora între fraţi, stricînd învăţătura dintîi, rătăcind credinţa, alungînd pacea, pierzînd dragostea, împrăştiind sufletele şi nimicind adunarea.

Toate aceste comori scumpe care fuseseră cîştigate cu atîta preţsfînt, păstrate cu atîta muncă sfîntă şi pregătite pentru atîta roadă sfîntă în curînd sînt nimicite fără cruţare de către acele duhuri vrăjmaşe, a căror purtători s-au făcut acei fraţi netrebnici şi osîndiţi.

Iată, au fost atîtea adunări pe care nu le-au putut nimici nici un fel de prigoane din afară. Dar le-au nimicit pe totdeauna sămînţa neghinei şi duhurile viclene. Acestea au cucerit mai întîi pe unii fraţi căzuţi în robia vreunui păcat, văzut sau ascuns. Apoi vrăjmaşul a făcut din ei purtătorii răstălmăcirilor biblice, aducători de tulburări şi făcători de dezbinare.

Oastea Domnului, ca Lucrare a lui Dumnezeu, n-a fost scutită şi nu va fi scutită pînă la sfîrşit de astfel de ispite şi de ispititori. Diavolul va găsi mereu printre fraţii slabi, lucrători care să se lase amăgiţi de cîştigul mîrşav (1 Tim. 3, 3), de dorinţa de întîietate

(3 Ioan 9) sau de duhul de partidă (1 Cor. 3, 3) iar prin aceştia uşor îi va înşela pe cei neştiutori şi nestatornici fiindcă aceştia sînt totdeauna cei lesne-crezători

(2 Petru 3, 16).

S-a mai întîmplat asta, aşa cum profeţise părintele Iosif de pe patul morţii sale, cînd a spus că după ce biserica s-a lepă dat de Oaste prin conducătorii ei şi după ce Neamul s-a lepădat de Oaste prin legile sale, vor veni zile cînd şi ostaşii se vor lepă da de Oaste, prin alipirea lor de alte învăţături, de alte duhuri, de alte evanghelii, de alţi isuşi...

Şi iată că am ajuns şi aceste vremuri cînd mulţi din cei ce n-au rămas în învăţătura şi în duhul Oastei dintîi, au ajuns acum să se rupă de duhul ei şi să se împartă în două duhuri, în două tabere extreme şi extremiste... Cei din dreapta forMalistă şi cei din stînga sectaristă. Amîndouă aceste tabere se urăsc şi se prigonesc între ele, dar urăsc şi prigonesc şi duhul Oastei adevărate şi statornice. Astfel cei care au căzut din taina lui Dumnezeu, nu mai pot nici înţelege nici suferi lucrarea tainică de mijloc. ForMaliştii o numesc sectară, sectarii o numesc forMalistă.

Şi fiecare se luptă să o atragă de partea sa, iar dacă nu o pot, să o nimicească...

Această stare de lucruri s-a conturat şi mai mult în cursul anului 1949. Fracţiunea forMalistă desprinsă în 1935 am văzut cum prigonise şi cum prigonea încă pe cei din frăţietatea Oastei adevărate. Evenimentele politice din ţară au “rezolvat” curînd problema lor şi iată cum:

67

În anul 1948 Statul a impus bisericii Oficiale marile şi adîncile schimbări cunoscute. S-au făcut noi statute de organizare şi funcţionare a bisericii, stabilind în multe privinţe alte stări de lucruri.

Cu acest prilej au fost desfiinţate şi toate asociaţiile religioase care funcţionau în cadrul bisericii, indiferent de mărimea sau scopul lor.

După această hotărîre a Sinodului bisericii, Lumina Satelor care încă mai apărea, într-o formă amărîtă şi schiloadăşi-a publicat bucuroasă actul de moarte, odată cu mult dorita Declaraţie de desfiinţare a Oastei Domnului ca organizaţie bisericească, deodată cu toate celelalte asociaţii din biserică, asociaţii care de fapt mai fiinţau doar cu numele. Fiindcă fărîma de viaţă pe care le-o dăduse forMalismul, încetase de tot şi demult.

După publicarea în Lumina Satelor a acestei Declaraţii de autodesfiinţare, oastea mitropoliei n-a mai supravieţuit. Adunările ei şi aşa mici şi rare, cum fuseseră au încetat de tot. Iar cei cîţiva zelo şi prin care mai fiinţa această oaste: Forsea, Comiza, Bă cilă, s-au “liniştit”, fiecare cu ale sale, invidiind pe “fraţii ceilalţi” pe care Declaraţia Mitropoliei nu-i impresionase prea mult. Şi nu erau obligaţi să se desfiinţeze.

Astfel au început denun ţurile, pîrele şi uneltirile sub multe alte forme împotriva noastră. Fie din partea Oficialităţii, fie din partea fraţilor aserviţi vrăjmaşilor Oastei. Acestea n-au contenit niciodată. Ci cînd sub o formă cînd sub alta, cînd într-un loc cînd în altul, au continuat prin toţi anii următori.

Oficialitatea bisericii, avînd un singur scop: nimicirea Oastei, n-a cruţat nici un mijloc prin care putea ajunge la împlinirea acestui plan. Nici o milă, nici o consideraţie, nici o reţinere n-au arătat organele bisericeşti faţă de cei care continuau să se dovedească statornici pe calea Oastei. Deşi în orice parohie unde trăiau şi lucrau ostaşii, ei erau cei mai dintîi şi cei mai săritori în toate treburile şi cerinţele bisericeşti. Darurile lor erau bune, munca lor era bună, exemplul lor era bun, numai ei nu. Toate ale lor erau de dorit şi frumoase, dar faptul că ei aparţineau Oastei Domnului, era un rău atît de mare încît întrecea toate meritele şi binefacerile lor.

Pentru acest lucru ei erau urîţi şi nesuferiţi, deşi nimeni nu putea spune nici un alt rău despre ei decît acesta.

Vom vedea mai departe pînă la ce fapte i-a împins această ură pe unii preoţi, împotriva fraţilor.

Pe de altă parte, partida sectaristă, nu s-a folosit de mijloace mai cinstite decît cealaltă partidă, împotriva duhului curat al Oastei dintîi.

Nădăjduim că din cele ce le-am spus de multe ori în cursul acestei istorisiri cu privire la scopul pentru care Duhul Sfînt a pornit această Lucrare a Oastei în biserica noastră şi în neamul nostru, acest adevăr a fost bine înţeles. L-am repetat anume de atîtea ori în cuprinsul acestei istorisiri şi va trebui să-l mai repetăm, pentru că ştiu cît de repede se poate pierde firul adevărului printre toate feluritele urzeli ale minciunii, pe care diavolul le încîlceşte necontenit în jurul acestui fir scump şi sfînt, pentru a-l acoperi şi pierde.

Deci încă o dată: Oastea Domnului a fost ridicată cu un scop mare şi sfînt, anume: învierea şi înflăcărarea credinţei noastre, reînnoirea adevărată şi rodnică a vieţii duhovniceşti, în biserica noastră şi în neamul nostru.

Nici o altă lucrare duhovnicească în afară de Oastea Domnului şi dinainte de ea nu a putut corespunde atît de minunat acestui scop mare şi sfînt.

68

Nici un alt curent moral sau spiritual dinaintea ei, n-a fost în stare să facă învierea şi reînnoirea duhovnicească pe care a făcut-o ea, pe o scară atît de largă şi într-un timp atît de scurt.

Nimic în afară de această Lucrare Dumnezeiască n-a mai putut interesa şi angaja într-o împrejurare atît de potrivnică, într-un număr atît de mare şi într-un mod atît de înflă cărat şi de spontan pe locuitorii acestei ţări, pe membrii acestei confesiuni, pe fiii acestui neam.

Dar tocmai cînd era să ajungă chiar pe punctul marelui ei salt calitativ, pe punctul de a deveni dintr-o formaţie redusă şi locală, una puternică şi generală, antrenînd şi angajînd întregul bisericii şi naţiunii, tocmai atunci a venit marea lovitură din dreapta în capul ei. Apoi cea din stînga, în inima ei.

Duhul oficialităţii confesionaliste ar fi vrut să facă din acest Samson puternic care era Oastea, un rob. Dintr-un sfîşietor de lei şi un biruitor de filisteni, un salahor orb, bun numai să învîrtă la moara intereselor pămînteşti ale mai marilor zilei.

Duhul devierilor sectariste ar fi vrut să facă Oastea o remorcă ataşată fie la coada vreunei secte din cele existente, fie o căruţă a nimănui, împinsă în gol pe linia moartă a vreunei noi învăţături, care să facă din ea o sculă netrebnică şi izolată, ruginind şi fărîmiţîndu-se singură undeva departe, cît mai departe şi mai ruptă de viaţa bisericii şi de a poporului. Cît mai înstrăinată adică de chiar scopul şi menirea pe care i-o rînduise Dumnezeu cînd o trimisese în lume.

Acestea erau uneltirile şi lucrările viclene ale vrăjmaşului. Şi înspre această soartă pentru Lucrarea Oastei erau folosite acum nu numai uneltele din afară ci şi multe unelte oarbe dinăuntru.

Am mai spus că Dumnezeu a dat Frăţietăţii Oastei un mare dar: dragostea frăţească şi dorinţa cercetărilor şi petrecerilor frăţeşti. Un circuit al iubirii de fraţi este continuu prin ţară. În felul acesta bucuriile sînt totdeauna proaspete, binecuvîntările împărtăşite, hrana felurită şi creşterea uniformă.

Dar cei căzuţi în robia duhurilor străine şi a învăţăturilor diferite, au ieşit şi ies din acest circuit sfînt. Ei se rup de fraţi şi se despart de unitatea trupului Lucrării, devenind nişte mă dulare infectate de un duh stră in şi potrivnic. Aceştia ajung nişte membre ră sucite, care merg invers decît trupul şi lucrează contra celorlalţi. Singurul rod al lucrării acestora este tulburarea pă cii duhului şi dezbinarea unităţii frăţeşti. În urma acestora vine totdeauna scăderea numărului, căderea sufletelor, pierderea binecuvîntărilor, plecarea Duhului Sfînt şi nimicirea adunării. Acest lucru este atît de limpede şi s-a petrecut cu atît de multe adunări frumoase, încît e de mirare cum mai poate orbi diavolul pe unii care încă nu văd cursa aceasta şi cad mereu în ea.

Ţinta tuturor celor prin care vin tulburările şi dezbinarea în Lucrarea lui Dumnezeu este aproape totdeauna una singură: dorinţa să devinăşefi, lă comia ambiţioasă după întîietate, satanica sete după locul din frunte.

Toate dezbinările au venit numai din ispita asta, cu care i-a învins diavolul pe cei nesmeriţi.

Nu versetele biblice îi despart pe credincioşii Domnului!... căci Biblia n-a despărţit niciodată pe copiii lui Dumnezeu, ci Biblia i-a unit şi mai mult.

69

Nu adevărul dezbină pe cei ce-L caută şi-L iubesc pe Domnul cişiretenia înşelătoriei strecurată sub cuvintele versetelor sfinte aceasta îi dezbină.

Nu înţelepciunea care vine de Sus răstălmăceşte Scriptura, căci această înţelepciune este întîi curată, apoi paşnică, blîndă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică (Iacov 3, 17). Înţelepciunea aceasta uneşte, strînge şi îi face totdeauna fericită şi frumoasă dragostea şi părtăşia oricărei adunări a oricăror copii ai lui Dumnezeu! Ci dezbinarea o face “înţelepciunea” cea primejdioasă şi vicleană a lui satan. Ea este aceea care caută şi reuşeşte să facă dezbinările între fraţi, între credincioşi, între lucrătorii Domnului.

În Cartea Judecătorilor la cap. 9 este descrisă o întîmplare plină de tîlc pentru noi toţi, cu privire la acest adevăr. Iată întîmplarea:

Era după moartea viteazului şi credinciosului Ghedeon, bunul şi credinciosul conducător al poporului Israel. Nişte îndrumători slabi veniţi după el, au îngă duit iarăşi să se amestece în poporul Domnului învăţături stricate şi învăţători stră ini. În această atmosferă de amestecături pierzătoare, s-a ridicat uneltitorul şi ambiţiosul Abimelec, convocînd nişte mari adunări “frăţeş ti”, unde să poată să-şi arate el talentele lui deşef, bătîndu-se cu pumnul în piept şi strigînd, ca să vadă cu toţii că el este cel mai vrednic, mai înţelept şi mai curajos ca toţi... Că el o să ştie conduce poporul nespus mai bine ca toţi ceilalţi.

În felul acesta a reuşit să cîştige inima multor lesne-crezători, care au zis: El este frate cu noi, e un om ales, el care ne vorbeşte cu un dar şi cu o pricepere mai mare ca toţi...

I-au dat spune Biblia şaptezeci de sicli de argint, ridicaţi din casa lui Baal-Berit (vrăjmaşul lui Dumnezeu). Cu aceşti bani Abimelec a cumpărat pe nişte oameni fără căpătîi şi neastîmpăraţi care au mers după el...

A venit în casa tatălui său la Ofraşi a ucis pe fraţii săi... pe aceeaşi piatră. N-a scăpat decît Iotam... care se ascunsese de el.

Apoi toţi locuitorii din Sihem... l-au făcut împărat pe Abimelec.

Iotam a aflat despre lucrul acesta. S-a dus de s-a aşezat pe vîrful muntelui Garizim şi iată ce le-a strigat el cu glas tare: Ascultaţi-mă locuitorii Sihemului şi Dumnezeu să vă asculte:

“Copacii au plecat să-şi ungă un împărat. Au zis măslinului: Împărăţeşte peste noi. Dar măslinul a răspuns: Să-mi părăsesc eu untdelemnul şi să împărăţesc peste copaci?

Atunci copacii au zis smochinului: Vino tu şi împărăţeşte peste noi! Dar smochinul a zis: Să-mi părăsesc eu dulceaţa şi rodul meu cel minunat ca să mă duc să împărăţesc peste copaci?

Copacii au zis viţei: Vino tu şi domneşte peste noi. Dar viţa le-a răspuns: Să-mi părăsesc eu mustul meu care înveseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni ca să mă duc să domnesc peste copaci?

Atunci toţi copacii au zis spinului: Vino tu şi împărăţeşte peste noi... şi spinul a răspuns copacilor:...veniţi şi adăpostiţi-vă sub umbra mea, altfel, să iasă un foc din spin şi să mistuie cedrii Libanului...

Şi Iotam a continuat:

...tatăl meu s-a luptat pentru voi... şi-a pus viaţa în primejdie şi v-a izbăvit... şi voi v-aţi ridicat împotriva casei tatălui meu... şi aţi făcut împărat pe Abimelec, fiul roabei, pentru că este ca voi...

Dacă în adevăr şi cu toată curăţia v-aţi purtat voi bine! Abimelec să fie bucuria voastră şi voi să fiţi bucuria lui. Dar dacă nu, să iasă un foc din Abimelec şi să mistuie pe cei din Sihem şi un foc să iasă din ei şi să-l mistuie pe Abimelec...”

70

...După trei ani de stăpînire a lui Abimelec, Dumnezeu a trimis un duh rău între el şi locuitorii Sihemului... pentru ca să vină peste el tot ră ul pe care îl făcuse fraţilor săi... şi Dumnezeu a făcut să cadă şi asupra oamenilor din Sihem tot răul pe care îl făcuseră...

Citiţi pe larg această întîmplare în cartea Judecătorilor cap. 9. Şi înţelegeţi adevărul că toţi cei care se fac vinovaţi de nimicirea armoniei dintre fraţi, de abaterea copiilor lui Dumnezeu de la învăţătura sănă toasă dată de părinţii lor duhovniceşti şi de uzurparea moştenirii sfinte lă sată de înaintaşi, numai pentru ambiţiile lor de întîietate, precum şi cei care îi urmează, îi încurajează şi îi ajută în vreun fel la aceasta, vor fi pedepsiţi de Însuşi Dumnezeu. Pentru că în Sfîntul Său Cuvînt, Domnul a lăsat să fie scris: Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor care vă întristează (2 Tes. 1,6) Şi: Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci templul lui Dumnezeu este Sfînt şi aşa sînteţi voi (1 Cor. 3, 17). Ori: Schilodească-se odată cei care vă tulbură (Gal. 5, 12).

Nu sînt oare acestea atîtea înştiinţări înspăimîntătoare?

Cum oare de nu se tem de ele acei care au făcut şi mai continuă să facă dezbinări între fraţi şi tulburare în Lucrarea Domnului, sub orice motiv şi cu orice metode le-ar face? Dar acei care îi înconjoară şi îi încurajează pe aceştia? (2 Ioan 11).

Împotriva mea se menţineau aceleaşi măsuri din anul trecut, 1948.

După a doua eliberare a trebuit mai întîi să mă prezint tot la trei zileşefului cel uriaş care trebuia să mă vadă, să mă întrebe, să mă ameninţe şi apoi să vin din nou peste alte trei zile.

Uneori, noaptea auzeam maşina cunoscută venind, apoi oprindu-se din sus sau din jos de poarta casei unde eram. Aceasta îi fă cea pe toţi din familie să tresară, să se scoale şi pe întuneric să tremure pe după ferestre sau pe la garduri, ascultînd, nu cumva...

Niciodată cînd plecam de acasă pentru a mă prezenta acolo la şeful uriaş, nu era sigur că am să mă mai întorc. Mi se puteau găsiuş or oricînd alte motive să fiu oprit acolo, cum mai fusesem. De aceea toţi ai casei tră iau plinide nerăbdare şi tremurînd de teamă, pînă la întoarcere. Uneori trebuia să aştept acolo un ceas, pînă să mi se dea drumul, alteori două, alteori şi cinci. E uşor de închipuit cum îmi erau tot timpul părinţii, cum îmi erau copiii.

Tot anul 1949 l-am petrecut astfel...

În timpul acesta şi împotriva fraţilor din ţară au început să se înăsprească măsurile apăsătoare. Atît din partea autorităţilor bisericeşti cît şi din a celor de stat.

Din Bucovina, fraţii scriau: Adunările noastre continuă cu mare putere, sufletele se trezesc în număr mare. Setea după Cuvîntul lui Dumnezeu creşte. Dar unii dintre fraţii lucrători încep să fie tot mai des cercetaţi de către securitate. Şi sîntem din ce în ce tot mai ameninţaţi cu pierderea libertăţii.

În com. Pătrăuţi fr. Nistor a fost închis la postul de miliţie împreună cu fr. Toader de la Dărmăneşti, cu alţi patru fraţi de la Pătrăuţi şi sora Victoria, bătrînă de peste 70 de ani, pentru că primise adunarea în casa ei.

În alte părţi la fel. Mulţi şefi de post sînt puşi pe urmele fraţilor de către preo ţii care ne pîrăsc cu înverşunare şi ne urmăresc cu ură.

Din pricina aceasta vîntul sectar începe să sufle cu tot mai mare putere. Adunările sectarilor sînt libere şi cu toţii, văzînd starea noastră de strîmtorare, caută să folosească necazul Oastei Domnului, pentru a rupe fiecare din ei pe cît mai mulţi dintre noi... O, dacă ar urmări oamenii aceştia cu adevărat foloasele lui Hristos şi nu foloasele lor!

71

Dacă ar căuta ei cu adevărat folosul Evangheliei lui Dumnezeu, aşa cum se laudă în vremea de acum. Ca credincioşi ei ar trebui acum să nu ne slăbească pe noi cei prigoniţi ci să ne încurajeze. Fiindcă noi luptăm aici unde este bătălia cea mai grea cu păcatul şi cu întunericul. Aici unde este nevoia cea mai mare de Hristos şi de lumină! Dar ei cu toţii nu-şi urmăresc decît foloasele lor, fără să le pese de ruinarea adunărilor noastre, de sfîşierea sufletelor, de durerea dezbinărilor pe care ni le fac.

Ni se zdrobeşte inima cînd vedem cum de teama ameninţărilor din afară, multe suflete mai slăbuţe de fraţi şi surori pentru care s-a muncit, s-a plîns, s-a luptat atît de mult pînă ce au fost aduse la Hristos, din întunericul şi orbia păcatului, acum sînt ademenite atît de uşor cu promisiuni sau alungate cu amenin ţări. Astfel familii întregi sînt clătinate în credinţă. şi adunări întregi sînt ameninţate să se dezbine şi să piară.

Unii din fraţi au primit părerile lor şi totuşi nu trec la ei, ci încearcă să introducă în toată adunarea învăţăturile străine, spre a-i face pe toţi să primească numele lor şi haina lor. aşa sînt Silvestru din Bosanci şi Ion din Ipoteşti. Ei nu trec, dar încep să boteze pe cei care îi pot prinde în mrejele lor. Fac şi “cina Domnului”, cu cine îi primesc.

Toate acestea le fac pe ascuns, nu numai în adunările lor ci merg şi prin alte adunări ca să clatine pe cît mai mulţi.

În timpul din urmă a început să vină aici Costică Magdici care a fost plecat din părţile acestea de mai mulţi ani. Aduce cu el literatură străină de Lucrarea Oastei şi face adunări de sfătuire unde îi învaţă pe fraţi aceleaşi lucruri străine pe care le fac şi cei doi de care am scris mai înainte. După aceste adunări unii fraţi nu se mai împărtăşesc, iar alţii încep să meargă tot mai rar la biserică, sau nu mai merg deloc.

Unii fraţi au fost atraşi şi au trecut la penticostali. Al ţii la baptişti, alţii la alte credinţe. aşa au trecut cei din Rădăuţi şi de la Marginea care s-au dus cu toţii, de a rămas numai fr. Curea singur, un frate bătrîn.

Au trecut şi de la Volovăţ, de la Arborea, de la Sfîntul Ilie.

Costică Magdici face mult rău nu numai prin învăţătura lui străină dar şi prin purtarea lui stricată. Îndeosebi la Dersca, în familia fr. Vasile. Dar şi prin alte familii.

Prin părţile Hunedoarei lucrurile stau cam tot aşa. Fraţii scriu despre Popa Petru, Ion Capă tă,i. Opriş, Cornel Rusu, Dogaru Traian şi alţii, cum cutreieră văile şi dealurile îmbărbătînd adunările şi propovăduind multora Evanghelia mîntuirii. Dar şi au de întîmpinat necazuri şi piedici tot mai multe.

Prin părţile Hunedoarei, majoritatea preoţilor au fost totdeauna plinide iubire şi înţelegere pentru fraţii din Oastea Domnului, astfel în multe părţi, cu toate poruncile date de către cei mari împotriva Oastei, aceşti preoţi credincioşi sprijinesc Oastea şi ocrotesc pe fraţi încurajînd Lucrarea Domnului şi adăpostind chiar şi în biserici adunările frăţeşti.

Din pricina aceasta nici nu are în aceste părţi prea mult răsunet propaganda sectară printre fraţi. Doar cîteva suflete slabe s-au lă sat atrase de învăţăturile străine, deşi cei cu astfel de duhuri, cu toţii dau o năvală necruţătoare şi neruşinată împotriva Oastei.

Aşa s-a întîmplat la Florese, unde după ce doi fraţi au luptat cu greutăţi şi osteneli nebănuite şi au reuşit înjghebarea unei adunări, nişte penticostali care nu făcuseră ani de zile nimic acolo, îndată ce au văzut că în sat este o adunare a Oastei, nu s-au lăsat de fraţii şi surorile de acolo pînă ce i-au ademenit la ei. Fiind la început şi fiind prea departe de alte adunări, uşor au căzut în mîinile lor.

După un an s-au nimicit iarăşi, împreună şi cu cei care îi făcuseră să cadă din legămîntul şi din credinţa lor dintîi. Numai de astfel de isprăvi se ţin.

72

În Ghelar, unde abia începuse o lucrare nouă şi se formase o adunare frumoasă, curînd a trebuit să treacă printr-o încercare. Toată adunarea a fost dusă la miliţie, unde fiecare a fost cercetat şi ameninţat. Dar pînă la urmă harul lui Dumnezeu a lucrat cu atîta putere încît fraţii au ieşit şi mai întăriţi. Chiar în inima celui ce era pus să le facă rău ducîndu-i pe unii din post în post zeci de km., Dumnezeu a făcut aşa o schimbare încît tocmai el a căutat să-i scape de orice urmări rele.

În Petrila lucrează fr. Capătă, Lavu şi alţi fraţi, care împreună cu o seamă de surori foarte harnice şi jertfitoare au reuşit să strîngă o mare mul ţime de suflete la ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu. Adunările se ţin în biserică, unde părintele Fanu, un adevărat preot de o mare evlavie şi rîvnă pentru Dumnezeu, sprijineşte cu toată dragostea Lucrarea Domnului. Biserica este totdeauna neîncăpătoare.

În Batiz, în părţile Haţegului, Simeria şi jur, în Orăştie, înşibot, în Călan şi în toate comunele din împrejurimile acestora, pînă spre Caransebeş, spre Arad sau Alba Iulia, adunările cresc pline de putere şi de rod sfînt. Fraţi harnici şi ostenitori în număr tot mai mare aleargă mărturisind Cuvîntul Domnului cu mult folos duhovnicesc. Se ţin o seamă de nunţi ca cea de la Uroi, Rapolt, Orăştioara la care au luat parte sute de fraţi.

Cu ocazii de acestea se ţin adunări de şcoală biblică pline de putere şi de rod.

Dar vin şi lucrători din alte părţi care mai aduc cu ei învăţături străine cum sînt Silviu de la Cluj, Banu de la Sibiu, Magdici, Gaia Gligor, Hocevar şi alţii.

De Rusaliile anului 1949 a avut loc o măreaţă adunare la Simeria Veche. A doua zi o altă mare adunare s-a ţinut la Sîncrai, fiind urmată de un sfat frăţesc la care au participat un număr mare de fraţi lucrători dintre cei mai cunoscuţi nu numai din Hunedoara ci şi din alte părţi mai depărtate.

Trebuiau luate măsuri împotriva acelor lucrări străine care căutau pretutindeni ca să atragă pe fraţi de partea lor. Primejdia dezbinării adunărilor se ivise peste tot ameninţătoare. Iar cel mai mare rău îl făceau Frăţietăţii Oastei, acei lucrători care fie din frică fie din lăcomie trecuseră la secte. Apoi umblau să-i atragă şi pe ceilalţi.

În Nordul Ardealului, situaţia începea să se arate şi mai îngrijorătoare. Acolo bîntuia o sectă mai primejdioasă ca toate celelalte la un loc şi anume secta martorilor lui Iehova. Duhul vrăjmaş şi agresiv care lucrează prin secta asta este deosebit de necruţător şi de necuviincios. Vorbeşte cu atîta îngîmfare şi cu atîta duh de minciună încît nu cunoaşte margini. Răstălmăceşte Cuvîntul lui Dumnezeu cu atîta îndrăzneală încît este în stare să lupte cu Biblia împotriva Bibliei. Şi în numele adevărului contra celui mai limpede Adevăr.

Chiar şi felul de a fi al locuitorilor de prin acele părţi este un fel aparte de al altora. Vorbirile lor sînt aspre, dure, tăioase, reci. Cuvintele de “mă” şi “tu” le auzi repetate atît de des în vorbirile oamenilor acestora şi sînt spuse într-un fel atît de dur, încît te lovesc ca nişte pietre în inimă şi te străpung ca nişte aşchii în urechi.

Duhul sectei iehoviste se potriveşte de minune cu firea acelor oameni şi cu vorbirea acelor părţi deţară. De aceea poate acest duh a şi străpuns mai cu deosebire acolo. Iar prin aceia apoi, prin unelte vrednice de lucrarea lui vinovată şi îndrăzneaţă, a pătruns mai departe urmărind să nimicească şi să tulbure Lucrarea cea curată şi blîndă a Oastei, care este dezarmată în faţa duhului acestuia aproape ca un miel în faţa unui urs.

Din cauza greutăţilor de tot felul ivite în calea deplasării fraţilor, unele părţi mai lipsite de lucrători buni şi statornici, cum este Nordul Ardealului,uş or pot fi bîntuite de uneltele şi curentele sectare.

73

În Nordul Ardealului mai este încă o cauză pentru care Lucrarea Oastei Domnului are mult de suferit.

În cea mai mare parte populaţia acestor locuri a fost de confesiune greco-catolică, de aceea majoritatea preoţilor acestei confesiuni socotind Lucrarea Oastei ca pe o unealtă a confesiunii ortodoxe potrivnicelor, aveau o ură neîmpă cată împotriva ei şi căutau s-o zădărnicească.

După desfiinţarea confesiunii greco-catolice, ura acestora departe de a se potoli poate s-a adîncit şi mai mult. Chiar după “revenirea” lor în sînul bisericii ortodoxe, atitudinea celor mai mulţi dintre preoţii foşti uniţi, faţă de Oastea Domnului, a rămas duşmănoasă şi rece.

Din pricina asta s-au clătinat şi au căzut multe suflete şi adunări din judeţele Să laj, Someş, Năsăud, Cluj, Turda, Mureş...

Iar cei ce mai rămăseseră, erau ca vai de ei...

Se mai ivise nu demult unul anume Pop Alexandru din Sărata-Cluj, despre care Silviu scria că se hotărîse să intre în Oaste la una din chemările lui. Iar acum se plîngea că are pe acolo o mulţime de necazuri cu el, fă cînd numai tulburări, certuri şi partide printre fraţi. La necazurile din afară se mai adăugau şi necazuri cu “fraţi” de aceştia...

În condiţiile descrise mai sus, am stat de vorbă cu mai mulţi fraţi de răspundere din Lucrare. şi cu tot riscul pe care îl prezenta pentru noi toţi şi mai ales pentru mine, orice deplasare ne-am înţeles să începem o luptă mai hotărîtă împotriva acestor rele. Să sfătuim şi să-i ajutăm mai stăruitor pe fraţi să se ferească sau să scape de cursele acestea puse în calea Oastei.

Astfel au început sfaturile frăţeşti, de lămurire şi îndrumare.

Începutul acestor sfaturi frăţeşti s-a făcut de Rusaliile anului 1949, după adunarea cea mare amintită mai înainte de la Simeria. Şi a doua zi de Rusalii, la Sîncrai.

Am întîlnit atunci acolo pe mulţi fraţi de răspundere din judeţul Hunedoara şi pe unii veniţi din judeţele Alba, Arad, Banat, Cluj şi chiar din Moldova.

Veniseră fraţi care purtaseră de mulţi ani de zile greul ostenelilor pentru a chema şi aduce multe suflete în Lucrarea mîntuirii. Fraţi care suferiseră şi lucraseră pentru a păstra aceste suflete şi adunări statornice în credinţă. Şi munciseră zi şi noapte spre a-i hrăni şi creş te în slujba şi spre slava lui Hristos.

Acum, îngrijoraţi de neghina care răsărea tot mai deasă şi mai îndrăzneaţă unde nici nu te aşteptai ne frămîntam să vedem ce este de făcut pentru salvarea holdei.

Tocmai se terminase adunarea de la biserica din Sîncrai şi noi, o parte, ne retrăsesem pentru un ceas de sfătuire în casa fr. Ionel pe cînd ceilalţi fraţi şi surori cîntau şi se bucurau în curte, cînd cineva intră în casă şi ne spuse:

sînt aici afară doi fraţi care zic că sînt de la Cluj. Fac scandal pentru că ei n-au fost chemaţi la sfatul frăţesc.

cine sînt? am întrebat.

nu-i ştim, nu-i cunoaştem!

Am ieşit afară. Erau în prag, gata să intre. Unul mai în vîrstă. Altul mai tînăr, cu un ochi stricat. Tremurau încă furioşi şi strigau tare:

noi care am cheltuit atît de mult cu drumul pînă aici, acum să nu fim nici chemaţi înăuntru? Dar cine sînteţi aceştia care nu ţineţi seamă de noi?

staţi fraţilor şi liniştiţi-vă le-am zis eu. Ce s-a întîmplat şi cine sînteţi dv.?

74

Eram de-a dreptul uluit de acest fel de purtare a lor. În viaţa mea de nouăsprezece ani de Oaste, pînă atunci, încă nu întîlnisem niciodată şi nicăieri nişte “fraţi” care să vină într-o adunare în felul acesta.

eu, zise cel mai tînăr şi mai supărat, sînt Pop Şandor de la Cluj. Cum, n-aţi auzit despre mine? Întrebaţi pe Silviu Hărăguş!

am auzit, răspunsei eu îndurerat, aducîndu-mi îndată aminte de scrisoarea nu demult pe care mi-o trimise Silviu. Scrisoare în care, pe patru pagini, se plîngea de scandalurile lui. (Am păstrat această scrisoare pînă cînd mi-a fost confiscată împreună cu tot ce mai aveam).

dar frăţia ta? l-am întrebat pe celălalt.

Acesta, mai în vîrstă, părea ceva mai duhovnicesc decît primul. Cam ruşinat a zis:

eu sînt Sighiartău Ion, de la Chiuieşti-Someş. Am ajuns abia acum aici cu acest frate. şi îmi pare rău că s-a întîmplat aş a. Eu n-am vrut să-i tulbur pe fraţi, dar dacă am venit împreună cu el...

bine fraţilor, le-am răspuns eu, aşa se poartă şi aşa vorbesc nişte credincioşi? De ce faceţi scandal şi ce înseamnă vorbele astea necuviincioase cu care aţi venit aici?

Dar Pop Şandor, încă nu se liniştise. Fără să-i pese prea mult că toţi fraţii se strînseseră uimiţi în jurul lor, zise tot supărat:

dar ce v-aţi închis aici, în casa asta ca să ţineţi sfaturi, fără noi? era tremurînd şi palid de nervos.

Noi venim de la Cluj, sîntem din partea fraţilor din Nordul Ardealului. Am cheltuit atîţia bani cu trenul, iar acum să nu fim nici băgaţi în seamă?

Venim pentru prima dată aici şi vrem săştim şi noi ce se hotărăşte la acest sfat!...

Cuvintele lui neobişnuit de îndrăzneţe şi de tari, ne-au zdrobit adînc pe toţi.

Am privit peste fraţii din casă, peste cei din curte. Toţi erau înmărmuriţi de cuvintele pe care le auzeau şi de priveliştea aceasta cum nu se mai pomenise între fraţi niciodată pînă astăzi şi nicăieri.

M-au străpuns adînc, neplăcut şi dureros, aceste cuvinte urîte, ale acestui tinerel nestăpînit şi necuviincios.

nu vă temeţi de Dumnezeu să vă purtaţi şi să vorbiţi astfel? le-am zis atunci supărat.

Aici este o adunare a lui Dumnezeu şi aceştia sînt nişte oameni care au lucrat şi au suferit de zeci de ani pentru Hristos şi Lucrarea Lui cum îndrăzniţi să vorbiţi şi să vă purtaţi aş a?

Noi cunoaştem pe fraţii din Nordul Ardealului, am lucrat mulţi ani şi am suferit acolo împreună cu ei şi printre ei. Dar pe dv. nu v-am cunoscut niciodată.

Dacă aţi fi venit mai de curînd în Oaste nu-i nimic. Dar dacă vă purtaţi în felul acesta, atunci aceasta este un mare rău şi este dovada că încă nu aţi cunoscut nici Oastea şi nici pe Hristos.

Aţi venit pentru prima dată aici? Dar tocmai pentru asta ar fi trebuit să aveţi o cu totul altă purtare. Acum aţi tulburat totul. Sîntem adînc îndureraţi şi uimiţi de purtarea dv.... Ce zic toţi fraţii aceştia şi surorile, despre purtarea asta? Iată aici o mulţime de fraţi mult mai cunoscuţi şi mai vrednici decît dv. Dar stau afară şi se bucură cîntînd şi petrecînd cu ceilalţi, fără ca vreunul dintre ei să se supere pentru că n-a fost loc să fie chemat şi el înăuntru.

Pe cine şi cînd aţi mai văzut dv. vreodată dintre fraţi, făcînd undeva ceea ce aţi făcut şi faceţi dv. aici acum?...

75

Vorbeam cu lacrimi amare în ochi şi cu gust amar în inimă. Mă îndurerase adînc nu numai felul lor cu totul neduhovnicesc şi total lipsit chiar omeneşte vorbind, de orice bun simţ şi de orice bună cuviinţă. Mă îndurerase mai ales cuvintele acelui tînăr care avea ochiul stricat şi care vorbise atît de dispreţuitor şi de urît despre fraţi. El care îi vedea acum pentru prima dată pe aceştia după cum spunea el. Şi venea acum pentru prima dată între noi...

L-am simţit atunci în tot duhul meu nu numai ca pe un străin de Lucrarea Domnului şi de fraţi ci chiar ca pe un vrăjmaş...

Şiciudat că atîţia ani de zile de atunci oricît am luptat cu acest simţămînt, tot n-am reuşit să mi-l înlătur de tot din adîncul duhului meu nici azi. Cu toate că multe vorbe mieroase şi multe promisiuni mari şi zgomotoase de îndreptare a făcut de atunci... Mai puternic ca toate acele promisiuni, îmiţipă şi azi în toate urechile fiinţei mele, acel duh care m-a străpuns atunci şi care m-a mai străpuns de multe ori după aceea...

Aşa l-am întîlnit eu şi fraţii, pentru prima dată. Şi aşa l-am cunoscut pe Pop Şandor de la Sărata atunci. Mai tîrziu Pop Alexandru de la Feleac. Iar acum Pop Sandu de la Bacău.

Despre Şandor deocamdată atît.

Despre Alexandru şi despre Sandu va mai trebui să vorbim.

Fiindcă numele şi le-a schimbat omul acesta cu anii şi cu locurile, dar firea şi năravul se pare că i-au rămas tot cam aceleaşi.

În acelaşi an, 1949, după marea adunare de la Sfîntul Ilie de la Săsciori, a urmat un alt mare sfat frăţesc la Laz, în casa sorei Lucreţia. De data asta au fost aici fraţi şi mai mulţi şi mai mari. A fost de faţă şi păr. Vladimir Popovici şi doctorul Banu, împreună şi cu alţi sibieni printre care şi Nicolae Moldoveanu, care acum îşi făcuse loc tot mai spre vîrf.

Totuşi doctorul Banu era mai-marele “Sibiului”. El era atunci în toată puterea şi înălţarea sa. Era purtătorul de cuvînt cel mai autorizat al sibienilor şi al noului curent care bă tea din stînga. Părea că toate vînturile îi erau prielnice acestei partide şi corăbiile lor plutesc victorioase spreţelul urmărit.

Casa sorei Lucreţia era plină de fraţii veniţi, presimţind o bătălie grea.

De la început am văzut dorinţa de atac a celor din stînga, împotriva duhului Oastei.

Doctorul Banu, conştient de superioritatea pe care pretindea el că i-o dădea calitatea lui, între noi cei simpli, bizuit pe armele inteligenţei sale şi a vocabularului său deosebit, a început să lovească chiar de la început în biserică în general, şi în Împărtăşanie, în special!

Cuvintele lui se adresau părintelui Vladimir, singurul preot ostaş prezent. Dar ţinta loviturilor sale era învăţătura şi credinţa bisericii şi Oastei dintîi pe care o aveam noi toţi cei cu rădăcini adînci în trecutul Oastei.

Părintele Vladimir a apărat totul, frumos şi îndurerat, căutînd să trezească mintea sănătoasă a celor care şi-o cam pierduseră şi să le deschidă ochii asupra felului greşit în care au pornit-o.

noi altfel am primit Oastea zicea el. Şi în acel fel trebuie să rămînem cu toţii, potrivit îndrumărilor şi felului de vieţuire arătate nouă tuturor de că tre păr. Iosif Trifa. căci lui i-a inspirat Duhul Sfînt gîndul Oastei. Şi lui i-a arătat Domnul cum vrea El să fie Lucrarea Oastei. Care vrea El să-i fie felul ei, care locul ei, care drumul ei şi scopul ei. Toate acestea în biserica noastră şi în poporul nostru le-a vrut El. Noi aşa înţelegem şi credem. Şi aşa vrem să rămînem. Dv. cei mai noi, veniţi cu alte învăţături şi credinţe pe care noi nu trebuie să le primim...

76

Desigur majoritatea fraţilor am fost de această părere şi convingere. Dar, pentru că atunci încă nimeni nu-şi închipuia că lucrurile vor ajunge atît de departe şi nici că primejdia alunecării spre duhul sectar care va rupe Lucrarea Oastei de rostul ei adevărat este atît de mare, cei mai mulţi fraţi n-au dat o prea mare importanţă celor discutate. Frămîntarea doctorului Banu toţi o vedeau exagerată. Iar felul lui de a vorbi despre lucrurile credinţei violent şi încrezut, apărea cel puţin neserios.

Atacurile lui sectare s-au concentrat îndeosebi în contra interpretării noastre asupra Cinei Domnului împărtăşania. Despre aceasta el susţinea cunoscutele păreri neoprotestante neţinînd seama de multe adevăruri biblice pe care jumătate nu le cunoştea, iar cealaltă jumătate le răstălmăcea voit.

S-a făcut multă vorbă la această adunare fără însă ca lucrurile să fie limpezite pentru toţi. Fraţii statornici fie că nu vedeau încă nici o primejdie pentru Oaste în părerile acestor noi cărturari din Sibiu, fie că nu îndrăzneau să se ia la ceartă de vorbe cu ei, mai ales văzînd felul dezlănţuit cu care viteazul sibian pusese stăpînire pe toată adunarea aceasta încă de la început, au tăcut mai tot timpul.

Astfel adunarea s-a despărţit şi mai împrăştiată, duhurile şi mai potrivnice, iar taina lui Dumnezeu parcă şi mai acoperită. Începuse să se formeze de acum, ameninţătoare, partida de stînga a forMalismului sectar, care pornea împotriva duhului Oastei, mai primejdios decît pornise cîndva partida de dreapta, cea a literei, a forMalismului clerical.

Primul vrăjmaş duhovnicesc al Oastei, duhul literei, al forMalismului aducător de uscăciune şi gheaţă sufletească, era de acum prea cunoscut fraţilor ostaşi. Prin naşterea şi învierea noastră duhovnicească Hristos ne scăpase din robia şi orbia duhului aceluia îngust şi superstiţios. Deci pentru noi primejdia lui nu mai era acum o primejdie necunoscută, ci una cunoscută. Duhul literei cel puţin nu venea pe furiş şi cu gînduri ascunse împotriva noastră, ci pe faţă şi cu gînduri bine cunoscute de noi, căci el nu şi le ascundea.

Duhul literei nu s-a prefăcut niciodată că ne este prieten şi binevoitor, spre a ne fura prin această prefăcătorie încrederea şi a ne adormi vegherea, ca apoi să ne străpungă pe la spate.

Lupta lui a fost crudă, nemiloasă, nedreaptă şi necinstită, dar a fost o luptă dusă pe faţă. Pe cînd lupta de acum a acestui duh sectarist este o luptă mult mai urîtă şi mai vinovată. Pentru că vine cu prefăcătorie, cu vicleşug, cu răstălmăciri şi pe ascuns. Vine în numele Adevărului şi a dragostei, spre a ne falsifica adevărul şi spre a nimici dragostea.

Vom vedea mai tîrziu ce metode a întrebuinţat, ce unelte a folosit, ce scopuri urmărea şi ce pierderi ne-a adus.

Prin lupta lui, duhul literei nu putea nimici ideea Oastei, nici nu putea zădărnici scopul ei. Ideea unei astfel de Lucrări înnoitoare în viaţa bisericii rămînea cu atît mai necesară cu cît forMalismul era şi mai pornit împotriva ei. Rostul şi scopul unei mişcări duhovniceşti apărea cu atît mai luminos cu cît nemişcarea şi amorţeala credinţei erau mai vădite în poporul nostru. Trebuinţa unei renaşteri sufleteşti apărea ca trebuinţa unei ploi peste un cîmpars de o secetă pustiitoare şi îndelungată. De aceea, după toate loviturile duhului literei, ideea Oastei a rămas tot puternică, faţa ei tot curată, necesitatea ei tot arzătoare, drumul ei tot frumos.

Aceşti vrăjmaşi ai Oastei au pierit curînd. Ori au fost risipiţi, fără a-i mai putea face nici un alt rău, afară poate de acela de a-şi alege dintre fiii ei cei sinceri, pe fiii lor cei prefăcuţi, neputîndu-i însă întina esenţa ei. I-a rămas curată faţa, sus fruntea şi întreg preţul.

77

Dar duhul sectarist poate nimici nu numai puterea, nu numai pacea şi nu numai adunările Oastei Domnului, ci îi poate face un rău mult mai mare şi mult mai întins.

Vrăjmaşul duh, ştie că credinţa adevărată vine prin învăţătura dreaptă. Dar ştie şi că rătăcirea de la credinţă vine prin stricarea învăţăturii. De aceea a început prin a strecura între fraţi nişte învăţături deosebite scoase din răstălmăcirea unor versete biblice. Vrăjmaşul duh ştie cît de multă dragoste au fraţii de Biblie şi cît de mult ne învăţase părintele Iosif să citim Biblia şi să o răspîndim. Vrăjmaşul duh ştie că Biblia ne învăţase pe noi să-i iubim pe toţi cei care îi vedem cu Scriptura în mînă şi cu Domnul în gură, şi să stăm cu plăcere de vorbă cu ei.

Astfel ne-a atacat tocmai de aici, din versetele Bibliei şi tocmai prin aceia pe care îi credeau copiii ei. Şarpele se strecurase în Edenul nostru duhovnicesc tot cu acelaşi şiretlic. Începuse să ne interpreteze şi nouă “voia” lui Dumnezeu, tot aşa precum făcuse cîndva cu Adam, prin mijlocirea aceleia care era de aceeaşi natură cu el, în al cărei cuvînt şi dragoste se încredea.

Atunci am suferit noi marea noastră dezamăgire. Adică cum? ziceam noi, tocmai ei? Tocmai acei care ne spun că sînt credincioşi? Tocmai ei care se prefac fraţii noştri? şi tocmai cu Sfîntul Cuvînt al lui Dumnezeu să facă aşa ceva?

O sărmane suflete de fraţi, nu vă grăbiţi, abia de acum încolo veţi vedea! Noi de abia acuma revenim la realitatea dureroasă de pe pămîntul de acum.

Pînă la constatarea aceasta trăisem şi eu în sferele cereşti ale acelei realităţi care ar trebui să fie în biserica lui Hristos şi care va fi cîndva după noua Venire a Domnului.

Dar în lumea de acum, este o altă realitate. Cea a făţărniciei care lucrează prin puterea şi amăgirea diavolului. În această realitate, iată cum se întîmplă! Deci trezeşte-te suflete al meu şi tu. Şi pregăteşte-te să vezi încă multe!...

Mulţumim însă lui Dumnezeu că El n-a lăsat ca peste tot să bată în acelaşi timp, cu aceeaşi putere, acest vînt rău. Au fost şi locuri şi adunări în care n-au putut pătrunde atît de pustiitor aceste duhuri nimicitoare.

Aceste locuri au fost acelea unde vegheau lucrătorii treji şi unde erau cugetele curate. Fiindcă acum ştim bine ceea ce atunci nu ştiam. Anume că duhurile rătăcirii de la credinţă pătrund numai acolo unde lucrătorii nu veghează şi unde cugetele nu rămîn curate.

Lenea duhovnicească a unor lucrători precum şi întinarea sufletească a unor suflete din adunare, acestea sînt mijloacele şi uneltele prin care pătrund în Lucrarea lui Dumnezeu duhurile hrăpăreţe şi răufăcătoare.

Prin părţile Aradului, după căderea lui Simion Achim, duhul dezbinării se folosea acum de ambiţia şi lăcomia de care acesta se lăsase stăpînit şi purtat. Astfel acesta amă gea mereu pe alţi fraţi şi umbla să cucerească alte adunări. Mai ales pe acolo unde fusese cunoscut şi umblase mai des.

După el şi ca el a căzut curînd Ion Berariu cu unii din Chelmac. Apoi unii de la Siria, Lipova, Radna.

Nu peste mult duhul acesta potrivnic începu să se arate şi la Sîmbăteni, la Cicir şi Micălaca.

78

Dar Dumnezeu avea şi aici de grijă. Mai erau încă suflete smerite şi treze între fraţii lucrători. şi mai erau suflete curate şi rugătoare în adunările Domnului. Astfel, Duhul Domnului S-a ridicat în fruntea vrăjmaşului, iar pierderile s-au împuţinat pînă s-au oprit de tot. O luptă de rugăciune şi de refacere s-a pornit peste tot şi sufletele au început a cunoaşte şi a ocoli primejdia.

Prin părţile Bihorului, felul cum a fost întîmpinată şi trecută primejdia, a fost diferit.

În jumătatea de sud, de la Ceica pînă la Beliu acolo unde fraţii au fost totdeauna mai veghetori, unde mărturisirea Cuvîntului a fost mai stăruitoare, nu s-a produs nici o cădere. Vrăjmaşul n-a gă sit nici un loc şi nici un suflet prin care să poată pătrunde. Astfel că bucuriile şi binecuvîntările au crescut iar roadele Duhului Sfînt erau pline de putere.

La fraţii lucrători mai vechi Domnul adăuga mereu alţii noi. Şi în anii care pentru multe alte părţi dinţară erau ani de secetă şi de pierdere, pentru aceste părţi erau ani de multă înviorare şi de fericit belşug duhovnicesc.

Dumnezeu să binecuvînteze şi să răsplătească în veci pe fraţi ca Petre, Ioane, Savu, Toderaş, Paşcu, Pavel, Vasile, Gavriş, Aurel,şandor, Nicolae... şi mulţi, mulţi alţii fraţi şi surori neuitaţi prin al căror cuvînt sănătos şi prin a căror trăire frumoasă Lucrarea Oastei Domnului din părţile acestea s-a păstrat mereu curată. Şi mărturisirea Evangheliei a căpătat în lume nu numai roade ci şi cinstire.

Însă în părţile din nord, pe toată valea Crişului Repede, păcatul şi rătăcirea au pătruns mult prea uşor. Uşurătatea şi nevegherea fraţilor lucrători ca şi alunecarea spre lucruri lumeşti a celorlalţi au făcut să cadă sau să se ruineze aproape de tot, adunări atît de frumoase cîndva cum erau cele de la Beznea, Bălanca, Bratea, Lorău. Ori cele de la Lugaşul de Jos, Alporea, Borş a, Sîrbi...

Unii, permi ţîndu-şi întîi păcatele mici, au căzut nu peste mult şi în păcatele cele mari. Alţii îngă duind unele ră tă ciriuş oare au căzut curînd şi în rătă cirile cele grele. Astfel că duhurile rele au putut nimici aproape de tot şi aproape de peste tot, în acele părţi, orice urmă de lucrare duhovnicească, sănătoasă şi rodnică.

Acum în părţile acelea bîntuie tot felul de învăţături rătăcite. Şi se fac lucrări atît de amestecate încîtţi se strînge şi se cutremură sufletul cînd auzi.

Cele două duhuri vrăjmaşe, al forMalismului şi al sectarismului, pot acum să se sărute împreună şi să se felicite că au reuşit să dărîme sau să zădărnicească în multe părţi o lucrare atît de curată şi de frumoasă a Duhului Sfînt cum începuse Oastea Domnului acolo.

În Oltenia şi Muntenia, unde din cauza forMalismului clerical care întotdeauna a fost acolo mult mai necruţător faţă de orice lucrare duhovnicească înnoitoare, odată cu hotărîrea bisericii de a desfiinţa Oastea, lucrurile s-au înrăutăţit brusc.

Cu o ură şi cu o furie nebănuită s-au năpustit asupra adunărilor Oastei Domnului atît puterea religioasă cît şi cea politică oprind orice fel de întîlniri între fraţi.

Astfel urmăriţi şi împiedicaţi de la orice fel de înviorare duhovnicească, duhul sectarist a gă situş or prilejul prielnic de a-i atrage pe cît mai mulţi. Au pătruns acolo luînd bogat seceriş, duhul adventist, cel penticostal, şi încă un alt duh cu manifestări mult mai bolnăvicioase, care bîntuie prin unele părţi din judeţele de pe malul Dunării...

Ce să mai zic de Dobrogea unde şi pînă atunci Lucrarea Oastei fusese primită prea tîrziu. Şi era prea slabă.

Dar poate că unii oameni “duhovniceşti” se vor mira şi ne vor pune întrebarea: Totuşi, de ce vă tulburaţi dv. atît de mult dacă ostaş ii Domnului, alungaţi din biserică, merg la secte?

79

Dacă unii îi prigonesc, de ce să nu se ducă la alţii care le oferă posibilitatea unei vieţi duhovniceşti cu o satisfacţie duhovnicească? Ce rău vedeţi dv. în asta?

ce rău? Unul mare, poate cel mai mare rău. Şi iată ce rău vedem:

Cînd Dumnezeu face o lucrare mare în lume, El o face totdeauna cu un scop mare, cu o înţelepciune mare. De obicei El foloseş te pentru această lucrare un Duh Sfînt şi un om sfînt prin care Îşi descoperă nu numai Planul Său şi Voia Sa cea sfîntă, ci şi felul şi calea prin care vrea El să-şi împlinească acest plan şi voie.

Tot ce face văzut Duhul Sfînt al lui Dumnezeu prin acest om sfînt al Lui, este însoţit şi însufleţit de Puterea Sa cerească. Această însoţire şi însufle ţire, se vede în roadele sfinte pe care le aduce lucrarea aceasta care se face prin Hristos.

Cînd un suflet este chemat prin Cuvîntul şi Duhul lui Dumnezeu la cunoaşterea şi mîntuirea Sa, atunci cu acest suflet Hristos face minunea naşterii din nou.

În momentul naş terii din nou, omul trece printr-o înnoire totală. Face un salt din moarte în viaţă. Dintr-o stare potrivnică lui Dumnezeu, la starea după voia Lui. O smulgere din satana şi o implantare în Hristos.

În primele zile, sau săptămîni sau luni ale acestei stări, sufletul născut din Dumnezeu se simte într-o stare Dumnezeiască. O mare bucurie şi o putere Dumnezeiască îi dă o fericire de nedescris. Din această stare el îi socoteşte pe toţi credincioşii din lume fraţi ai săi, înfiindu-i cu lărgime pe toţi fără deosebire de confesiune, de stare sau de limbă. Se bucură de toţi, îi înţelege pe toţi, se roagă pentru toţi, ar merge cu toţi, ar face tot binele pentru toţi.

Prin familia duhovnicească în care el s-a născut din nou, credinciosul simte că a venit într-o lume nouă, în care mai sînt multe şi alte familii duhovniceşti. Fiecare cu felul ei de a fi. Cu drumul ei prin lume. Cu cîmpul ei de lucru. Cu fiii şi cu părinţii ei. Cu scopul şi cu rostul rînduit ei, de către Acelaşi Tată ceresc, care este Făcătorul fiecăruia şi al tuturor.

Chiar practicile din afară ale cultului în care se născuse trupeşte, capătă pentru acest credincios acum valoarea unui înţeles mult mai înalt şi mai frumos decît înainte. Atunci le împlinea ca un om lumesc şi ca pe nişte forme superficiale, pămînteşti, fără nici un fior înalt şi fără nici o participare profundă. Acum, departe de a le dispreţui sau a le nesocoti ca înainte, el le îndeplineşte cu sfînt respect, preţuindu-le ca pe vasul văzut în care el îşi păstrează şi îşi înmulţeş te untdelemnul nevăzut, al trăirilor sale duhovniceşti din Hristos şi cu El. În familia şi credinţa sa, dar într-un fel nou.

Preţuind aceste practici şi îndeplinindu-le, el desigur că nu le va socoti mai presus de Hristos şi trăirea în El, ci doar ca pe nişte mijloace tocmai pentru a-L putea sluji şi slăvi în chip mai vrednic şi mai fericit pe Hristos.

Respectîndu-şi credinţa sa, omul nou duhovnicesc respectă şi credinţa altora. şi îndeplinindu-şi formele cultului său, el nu vorbeşte de rău nici nu dispreţuieşte formele cultului altora.

Iubindu-i pe toţi, el nu judecă pe nimeni. Preţuind încredinţările pe care el le-a primit de Sus asupra Adevărului, nu dispreţuieşte nici încredinţările altora. Fiindcă socotind pe orice semen al său ca om, el respectă fiecăruia dreptul de a-şi alege şi a-şi urma încredin ţările pe care le are. Şi pentru care singur el are de dat răspuns. Prin acest fel de a gîndi, de a crede şi de a trăi, noul născut duhovnicesc, este un fiu al lui Dumnezeu.

Ei bine, de la acest punct, de la această stare în care l-a pus Hristos în clipa naşterii din El ar trebui să fie lăsat şi ajutat sufletul nou născut în duh să crească şi să se desăvîr şească în Dumnezeu.

Dar ce se întîmplă? În chiar acest punct sfînt şi în chiar acest proces fericit, vine şi intervine duhul sectarist.

80

Ştiind că noul născut duhovnicesc caută hrana duhovnicească duhul sectarist vine şi îl îndoapă cu învăţăturile sale înguste, părtinitoare, interesate, strecurate fin prin interpretările viclene sub cuvintele lui Dumnezeu.

Astfel cu acest arcan şiret, duhul străin îl coboară iarăşi pe om din starea înaltă în care îl ridicase Duhul Sfînt, la starea josnică a robiei şi orbiei confesionaliste.

În locul dragostei de toţi oamenii îi pune ura faţă de toţi cei de altă confesiune.

În locul înţelegerii pentru toţi, îi pune intoleranţa.

În locul lărgimii binevoitoare, îngustimea părtinitoare.

În locul bunei cuviinţe evlavioase, grosolănia bîrfitoare faţă de convingerile oricăruia care nu este ca el.

În locul respectului pentru sufletele sau bunurile duhovniceşti ale altor adunări, lăcomia hrăpăreaţă şi uneltitoare, spre acapararea lor cu orice preţpentru sine şi pentru ai săi.

Acesta este sectarismul. Şi aceasta lucrarea duhului sectarist. Pentru osîndirea acestora nu ne ajunge nici un fel de cuvînt greu. Căci pentru a înfăţişa toată mărimea răului pe care acest duh l-a făcut Lucrării lui Dumnezeu şi pentru a număra toate pierderile de suflete şi de adunări pe care le-a lăsat el în urma sa ori pe unde a trecut, nu ne-ar ajunge nici o măsură şi nici un număr.

Neştiut şi dureros este numărul adunărilor frumoase şi pline de roade duhovniceşti, care după venirea duhului sectarist în ele n-au mai avut în ele nimic bun decît lupte, certuri, bîrfeli, decădere şi ruşine.

Din multe suflete de fraţi curate, smerite, evlavioase, iubitoare şi prietenoase cînd veniseră la Hristos, n-au mai ră mas decît nişte umflă turi îngîmfate, amestecate, nerecunoscătoare, mărginite, egoiste şi respingătoare...

Din nişte credincioşi buni şi duhovniceşti au făcut nişte sectari răi şi fireşti.

Deci încă o dată, să fim înţeleşi bine şi nu rău! Nu vorbim aici împotriva nici unei familii curate duhovniceşte, născută de Duhul Sfînt în vreun loc, în vreun popor, în vreo limbă sau în vreun timp.

Ştim că orice familie şi lucrare duhovnicească, îşi are izvorul şi naşterea din Acelaşi Duh, precum spune Scriptura (1 Cor. 12, 1-11).

Ştim că fiecăruia din aceste familii şi lucrări, oricînd şi oriunde s-ar fi ivit, i s-a rînduit de către Dumnezeu o vreme de mărturisit. O solie de purtat. Un număr de fapte bune de făcut. Un rost de împlinit şi un rod de adus pentru El pe pămîntul acesta prin Hristos şi pentru El (Efes. 2, 10 şi 3, 15).

Că deci cu fiecare din acestea Dumnezeu Îşi are planul Său. Fiecăreia i-a rînduit deci cîmpul ei de lucru, numărul ei de suflete şi durata ei în timp. Iar la urma tuturor acestora, El Însuşi îi va cere fiecăruia o socoteală dreaptă şi aspră pentru tot ce a fă cut sau n-a fă cut, a îngăduit sau n-a îngăduit, a îndreptăţit sau a nedreptăţit.

În Ziua Aceea fiecare va avea să răspundă numai pentru sine însuşi... Duhul unei Lucrări va trebui să răspundă pentru Lucrare Sa. Şi duhul omului pentru lucrarea lui. Fiecăruia la rîndul său şi la locul său, numai pentru sine şi pentru ai săi. şi nu pentru altul şi pentru ai altora.

81

Aceasta a fost încredinţarea noastră a celor din Oastea Domnului încă de la începutul nostru. De aceea nu ne-am năpustit niciodată cu judecăţi sau cu lăcomie asupra nici unei credinţe, asupra nici unor adunări şi nici a unor suflete. Oricît de departe şi de potrivniceau fost încredinţările lor de încredinţările noastre şi învăţăturile pe care le aveau ei de cele pe care le avem noi. nu ne-am amestecat în ele şi nu le-am dispreţuit.

Cu o îngăduinţă respectuoasă şi înţelegătoare, pe toţi cei ce-şi aveau o credinţă şi doreau săşi-oţină, noi i-am considerat într-un fel bun ca pe nişte fraţi, vorbindu-le totdeauna binevoitor şi paşnic. Nici nu ne-am putut gîndi vreodată la vreun rău din partea vreunora dintre ei.

De aceea ne-am pomenit nu numai total dezarmaţi cînd a venit atacul asupra unora din ei cu duh sectarist, ci am fost şi complet nepregătiţi să-l înfruntăm dintr-o dată. Nici nu ne putusem gîndi sau aştepta, la aşa ceva.

Iată de aceea vorbim aşa cum vorbim acum. Fiindcă acest duh nu numai nouă ne-a făcut şi ne face rău. Ci pretutindeni în toate lucrările lui Dumnezeu.

Din cauza necunoaşterii şi nevegherii noastre, deci duhul acesta a putut face la început atît de mult rău Tainei lui Dumnezeu şi Lucrării curate a Evangheliei.

De aceea sîntem atît de porniţi împotriva acestui duh şi a felului viclean în care lucrează el pentru nimicirea curatei lucrări a Harului şi Adevărului, oriunde apare o astfel de lucrare.

Şi de aceea nu vom înceta să-l urmărim de aici înainte cu toată grija, spre a descoperi tot răul pe care îl pune el la cale între noi şi împotriva noastră şi spre a-i putea înştiinţa pe fraţii noştri cu privire la el şi la tot ce vrea şi urmăreşte el împotriva voii lui Hristos şi în paguba Lucrării tainice a Oastei Sale prin care ne-a rînduit El să ne aflăm noi mîntuirea noastră. Şi în care ne-a poruncit El să ne-o ducem pînă la capăt, aşa după cum am primit-o de la Duhul Sfînt, prin omul sfînt care a început-o.

Slăvit să fie Domnul.

82

Loviţi am fost

Loviţi am fost cu ură şi prigoniţi avar trecutul vieţii noastre e-un lung şi greu calvar fiindcă-am vrut să-i ducem pe-ai noştri la Hristos să-i facem să cunoască un cer mai luminos...

Dar nu vrem să ne plîngem căci ştim ce ni s-a spus că-n calea mîntuirii necazuri sînt de dus, că-adînc vom fi de lume loviţi şi sfîşiaţi...

de lume da,

dar cine credea că şi de “fraţi”!

O, am ştiut că lumea străină de Hristos

nu poate să iubească Cuvîntul luminos

n-am aşteptat primire la ea, nici gînd curat

dar de la cei ce strigă că-s “fraţi” am aşteptat!

Cei prigoniţi au dreptul la cinstea tuturor ei sufăr pentru Domnul, e sfînt avutul lor! şi nimeni n-are-n lume vreun drept sau vreun temei să-l ia ci să respecte în totul tot ce-au ei.

dar ce-aţi făcut voi oare cei ce vă spuneţi “fraţi”?

că “suferiţi” alături de noi vă prefăceaţi.

Cînd aţi văzut că sîntem bătuţi şi risipiţi v-aţi dus la fraţii noştri să-i rupeţi şi-amăgiţi, v-aţi dus vorbind de milă, de dragoste de fraţi dar vă gîndeaţi la turmă s-o rupeţi, s-o furaţi, v-aţi dus vorbind făţarnic că suferiţi cu noi să fiţi primiţi în casă,

să dezbinaţi apoi!...

Am fost luaţi de-acasă lăsînd tot ce-am avut,

un sfînt respect de toate s-aveţi s-ar fi căzut. Cu-atît mai mult aceasta cu cît v-aţi adăpat

şi v-aţi hrănit cu toţii de-aici îndelungat.

83

dar ce-aţi făcut voi oare cu ce-a rămas de noi?

v-aţi năpustit să rupeţi ca lupii între oi de-aţi nimicit frumuseţea întregului ogor nălţînd spre cer păcatul unui cumplit omor.

O, nici măcar respectul lumesc nu l-aţi avut ci-n numele credinţei tot răul ne-aţi făcut, în numele credinţei vrăjmaşul v-a-nşelat să-ndreptăţiţi păcatul că furtul nu-i păcat, că a fura un suflet şi-a-l rupe de ai săi,

a nimici-o lucrare, nu-i faptă de călăi!...

În numele durerii adînci ce ne-aţi produs strigăm după dreptate şi plată la Iisus.

Vă acuzăm de furturi, de pradă şi-nşelări şi-aducem mărturie pustiuri şi-ntristări, vă acuzăm de umblet nedemn şi-amăgitor şi-aducem mărturie dureri ce-n veci ne dor, vă acuzăm de vina coruperii de fraţi şi-aducem mărturia pe toţi cei dezbinaţi.

Să ia aminte Domnul la tot ce-aţi făptuit cînd noi zăceam în lanţuri cu sufletul zdrobit.

Să ia aminte Domnul la tot ce-aveţi furat din rodul pentru care am plîns şi-am sîngerat.

Să ia aminte Domnul la cei ce i-aţi ucis zdrobindu-le credinţa, trăgîndu-i spre abis.

Să ia aminte Domnul să judece apoi

şi drept să răsplătească tot ce-aţi făcut cu noi.

Aţi fost în casa noastră!

ştiţi toţi! spuneţi din plin:

dac-am adus vreodată la noi ceva străin, dac-aţi văzut vreodată ceva nedrept luat ceva muncit de alţii şi-apoi de noi furat!

Spuneţi de-am fost la alţii, spuneţi dac-am rîvnit, luînd măcar al nostru-napoi, ce-au jefuit,

de strigă-n casa noastră vreo grindă sau vreun cui furate de la alţii din munca oarecui!

dar voi de-atîta vreme trăiţi doar din furat spunîndu-i nedreptăţii cîştig pe drept luat.

Şi după toate-acestea tot voi vă supăraţi

că noi n-avem iubire, că nu vă spunem “fraţi”. Dar fără deosebire cu toţii-aţi fost aşa v-aţi întrecut de lacomi nedrept a v-aduna, dovadă ni-e pustiul şi multele ruini cît ne-aţi călcat de lacomi, de cruzi şi de haini.

84

Priviţi în jurul vostru toţi snopii adunaţi au fost munciţi de alţii, de alţii seceraţi prezenţa lor v-acuză, căci nu de la păcat ci jefuind pe alţii, prin furt i-aţi adunat.

I-aţi rupt nedemn cu şoapte viclene şi i-aţi dus să-şi calce legămîntul cel unic ce l-au pus. Le-aţi nimicit credinţa făcînd din ei apoi fii ai Gheenei încă mai răi chiar decît voi căci nu i-aţi dus “la Domnul” la El erau dintîi.

I-aţi dus pe-a voastre releşi-amăgitoare căi şi nu mai buni sînt astăzi, ci înzecit mai răi.

Să vă plătească Domnul cum meritaţi la toţi că nu vi-e templu casa ci peşteră de hoţi.

85

Cap. 3

La scadenţa ispăşirilor

“Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şipe cel rău. Căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă”.

Eclesiast 3,17

Fiecare necaz din vremea omului sau din vremea omenirii este în lumea şi în viaţa aceasta, într-un fel, o scadenţă, o judecată, o ispăşire. Fiecărui gînd, fiecărei fapte şi fiecărui pas a unui om ori a unei mulţimi îi vine astfel un timp al acestei scadenţe, fie pe pămînt, fie sub el. Fie acum, fie atunci. Fie în existenţa aceasta fie în cealaltă existenţă.

Este scris: Păcatele unor oameni... merg înainte la judecată, ale altora vin pe urmă... Tot aşa şi faptele bune sînt cunoscute (şi deci răsplătite!), iar cele ce nu sînt cunoscute nu pot să rămînă ascunse (şi deci nerăsplătite) (1 Tim. 5, 24-25).

Dumnezeu este absolut Drept. Lăsînd omului libera voinţă în a alege binele sau răul şi dîndu-i judecata cu care să facă această alegere, îi respectă fiecăruia alegerea pe care o face liber, dar îl şi înştiinţează de urmările ei şi de răsplătirea acestor urmări.

Nimeni dintre noi n-ar trebui să uite acest lucru niciodată şi nici să nesocotească aceste înştiin ţări. Fiindcă oricine le uită va fi lovit pe neaşteptate de pedeapsa lor. şi oricine le nesocoteşte se va trezi dintr-o dată aruncat nepregătit în flăcările ispăş itoare.

Noi n-am ţinut de la început seama de tot preţul pe care îl dă Dumnezeu acestor adevăruri, de aceea a trebuit să aflăm cutremurătoarea însemnătate a înştiinţărilor Sale, doar acolo unde uitarea lor se plăteşte cel mai scump.

Călcările din neştiinţă ale poruncilor lui Dumnezeu sînt greşeli şi vor fi ispăşite cu puţine lovituri. Cele cu ştiinţa sînt păcate şi vor trebui ispăşite prin multe lovituri.

Ispăşirea care vine îndată este mai uşoară. Cea care vine mai tîrziu este mai grea. Cea care vine pe pămînt este trecătoare. Cea care vine sub el este veşnică

(Matei 25, 46; Apoc. 14, 11).

86

Dar nici păcatele oamenilor nu sînt pedepsite la fel. După cum nici făptuirea lor n-are aceeaşi vinovăţie. Depinde de gîndul cu care cineva face o faptă care pînă la urmă se dovedeşte rea.

Unii fac un rău crezînd că o să iasă din el un bine. Desigur că osînda acestor oameni este dreaptă, după cum spune Sfînta Scriptură cînd zice: Şi dacă prin minciuna mea Adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult, spre slava Lui, de ce mai sînt eu însumi judecat atunci ca păcătos? Şi de ce să nu facem răul ca să vină binele din el? cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi. osînda acestor oameni este dreaptă (Rom. 3, 7-8).

Răul va fi pedepsit desigur nu numai după gîndul cu care a fost făcut ci şi după urmările lui în viaţa altora.

După dreptate, Cuvîntul lui Dumnezeu spune: Fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi

(Rom. 14, 12; Gal. 6, 5).

Şi iarăşi: Sufletul care păcătuieşte, acela va muri (ispăşi). Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său. Şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el şi răutatea celui rău va fi peste el (Ezechiel 18, 20).

Dar dragostea a adus în lume un nou fel de ispăşire. Ispăşirea pe care primeşte să o plătească altul, un nevinovat, în locul vinovatului care a săvîrşit greşeala sau păcatul ce trebuieşte ispăşit prin suferinţă de către făptuitor.

Astfel Dumnezeu Însuşi, care este dragostea, a ispăşit prin Fiul Său Preaiubit, tot păcatul în întregimea lui, săvîrşit de toată omenirea în întregimea ei, răbdînd tot chinul cuvenit pentru ispăş irea aceasta în întregimea lui.

Iar după dragostea lui Hristos, pentru dragostea lui Hristos şi prin dragostea lui Hristos, mulţi din ai Săi au mai făcut astfel ca şi El, după Cuvîntul Lui care spune:...Cel ce crede în Mine va face şi el asemenea... ba încă va face şi alte lucrări şi mai mari (Ioan 14, 12-14).

O, cîte astfel de ispăşiri s-au văzut din Ziua Marii Ispăşiri de pe Golgota şi pînă astăzi! Părinţi care au ispăşit pă catele copiilor lor. Copii care au ispăşit fără murmur pă catele părinţilor. Prieteni care s-au oferit de bunăvoie să-şi dea viaţa sau libertatea proprie pentru ca prin ispăşirea lor să le salveze pe a prietenilor lor. Ba încă au fost cazuri în care, şi mai mult: dragostea răbdătoare a primit de bunăvoie să ispăşească fără cîrtire chiar păcatele vrăjmaşilor săi.

Numai Hristos şi numai prin El se putea astfel.

Oricine ar fi cel ce trebuie să ispăş ească, adevăratul vinovat sau altul care şi-a luat asupra lui vina, preţul ispăşirii este cerut întreg. Şi trebuie să fie dat întreg.

Judecata este dreptate iar dreptatea este ispăşire. Ispăşirea e plată iar plata este restabilirea cumpenei care numai atunci vine iarăşi drept, cînd greutatea păcatului de pe talerul din stînga este ridicată pînă la potrivit, de aceeaşi greutate a ispăşirii, adusă pe talerul celălalt.

În orice măsură ar trebui plătit preţul ispăşirii,

în orice loc ar fi cuptorul sau rugul prin care se face curăţarea

şi oricîtă vreme ar trebui să ţină focul pînă ce se va împliniarderea răului,

cuptorul nu-i uşor şi focul nu glumeşte.

87

Nu-mi ajunge tăria cuvintelor să strig cît aş vrea greutatea în ştiinţărilor mele, spre toţi acei care au, sau care vor mai avea de a face în vreun fel cu solia lui Dumnezeu şi cu sfinţenia slujbei Sale... Nu-mi ajung nici teama şi nici gravitatea cu care aş vrea să spun aceste trei cuvinte:

Cutremuraţi-vă nu pă că tuiţi! Pentru că atunci cînd vine vremea ispăşirii fiecărui păcat, cuptorul şi rugul nu vor avea milă. Flăcările şi jarul nu vor cunoaşte îndurarea!...

Cînd începeam anul 1950, nici eu nu cunoşteam prea bine acest adevăr al ispăş irii.

Deşi nu uitasem cele prin care trecusem în 1948. Şi nu suportam prea uşor cele ce trebuisem să le îndur în tot cursul anului 1949, precum am mai spus. Totuşi încă nu priveam cu destulă temere şi grijă la felul de umblare pe care ni-l cerea sfînta Lucrare a lui Dumnezeu în care eram. Nu învăţasem încă în ce chip cutremurător de sfînt ne pretinde Evanghelia Sfinţeniei ca să fim noi cei ce mărturisim despre ea. Nici nu aveam o luare aminte atît de trează şi de respectuoasă pe cît s-ar fi cuvenit, la felul de vieţuire al înaintaşilor noştri în credinţă. La curăţia vieţii lor. La nobleţea lor sufletească. La seriozitatea cuvintelor şi la lumina purtărilor lor. pentru ca astfel să luăm o pildă de umblare aspră şi atentă atît faţă de felul nostru de viaţă cît şi faţă de al altora.

Aşa că unii dintre fraţi se deprinseseră să umble ca în povestirea tristă cu birjarul din Galaţi, de care desigur vă mai amintiţi. Ştiţi cum acest birjar se tocmise cu un domn ministru să-l ducă în trăsura lui de la gară pînă la centru. Dar nu pe oriunde va vrea birjarul să-l ducă, ci numai pe acolo pe unde îi va spune domnul ministru. Birjarul s-a învoit formal, dar îndată a luat-o cu domnul nu pe unde îi poruncise acesta ci pe unde voia el.

Atunci domnul, la cotitură, a sărit uşor şi pe nesimţite din trăsura lui. şi l-a lăsat să se ducă birjarul singur pe unde voia el dar fără dînsul.

Birjarul, necercetînd dacă mai are sau nu pe domnul în birja lui, se lăudă către toţi trecătorii pe care îi întîlnea: merg cu domnul... duc pe domnul...

Trecătorii văzîndu-i birja goală rîdeau sau clătinau cu tristeţe din cap. Domnul ministru nu mai era demult în trăsura lui.

Sărmanul birjar îngîmfat avea să vadă aceasta numai mult prea tîrziu.

Dacă trupeşte a fost vreodată acest birjar unic, apoi sufleteşte, de aceştia sînt astăzi prea mulţi.

Birjele acestora fac atîta zgomot alergînd pe toate uliţele lumii. Dar vai, pretenţiile lor trufaş e şi lăudăroşenia lor că duc pe Domnul, sînt de plîns. Domnul nu mai este cu ei încă din ziua cînd ei au părăsit calea Lui şi au cotit-o pe căile lor. Şi pe căile păcatului.

Aici trebuie să fac o mărturisire grea din care vreau să trag un învăţămînt cutremurător. O spun căci poate va mai fi cineva vreodată să i se ceară ce mi s-a cerut mie atunci. Să ştie la ce să se aştepte.

Mi s-a întîmplat astfel într-o zi din toamna acelui an 1949, ceva ce îmi vine foarte greu să-şi spun aici. Era un astfel de birjar ale cărei laude atunci în Oastea Domnului erau dintre cele mai zgomotoase. Vorbea neîncetat în aşa de viclean fel tot numai despre “biruinţele” şi ostenelile lui în Oaste încît toţi să credem că el este cel mai necesar dintre toţi lucrătorii Domnului. Că pierderea lui ar însemna un adevărat dezastru pentru Lucrarea lui Dumnezeu. Şi că fără el s-ar întîmpla cine ştie ce mari nenorociri.

88

În ziua aceea mi-a mărturisit că din cauza unui mare păcat făcut de el cu altcineva, două vieţi se află în cea mai mare primejdie. şi prin asta, o mare pierdere şi ocară ar putea veni peste toată Lucrarea lui Dumnezeu. Că din această mare nenorocire şi primejdie numai eu i-aş putea salva pe ei şi Oastea. Această salvare, zicea el zdrobit, depinde doar de un sfat pe care ei mi-l cer, iar eu să-l dau.

El ştia bine ce avea de gînd să facă. Însă nu voia să-şi ia asupra sufletului său povara răspunderii înaintea lui Dumnezeu pentru ispăşirea faptei pe care o pregătea.

Se bucurase de plăcerea păcatului, iar acum se îngrozea de răspunderea pentru urmările acestui păcat. Şi căuta cu viclenie să scape de aceste urmări aruncînd răspunderea şi ispăşirea lor peste altcineva.

Acest “altcineva”, mă aflase să fiu eu. Căci omul acesta cunoştea bine dragostea pe care o aveam pentru Lucrarea Domnului ca şi mila de care eram în stare. Şi aranjase totul în aşa fel încît eu să văd că nu numai viaţa lor dar şi viitorul Lucrării Domnului dintr-o mare parte de ţară pe unde era el cunoscut, depinde acum în totul doar de-un singur cuvînt al meu.

Am ascultat cu spaimă şi cutremur. Într-adevăr pare că aşa şi era.

Dar “cuvîntul” ce mi se cerea mie atunci însemna un ang aj am ent din partea mea în faţa lui Dumnezeu. O luare asupra mea a întregii lor răspunderi. O acceptare să plătesc eu în faţa Judecăţii, preţul acestui păcat, în locul celor ce făptuiseră prima jumătate a lui iar acum urmau să o înfăptuiască pe a doua.

Am simţit atunci ca niciodată cumpăna cea grea pe care eram. Duhul m-a în ştiinţat limpede: Ia bine seama ce faci! Gîndeşte-te bine ce alegi!

Eram între două grozăvii. Nu voi uita niciodată acele cumplite frămîntări în care îmi era aruncat şi măcinat tot sufletul. Vedeam bine că de-o parte era o prăpastie pe marginea căreia stăteau sufletele acestea şi încă poate multe altele. De partea cealaltă aştepta pentru mine Cuptorul Ispăşirii aprins.

Iar la mijloc stătea Judecătorul cu sabia.

Cumpăna din mîna Lui atîrna greu cu ei înspre prăpastie.

Cuvîntul care trebuia să-l spun eu, trebuia să mă arunce pe mine pe talerul celălalt al cumpenei dintre Cuptor, ca să fie salvaţi ei.

Momentele erau cumplite. Priveliştea primejdiei lor şi a pierderii de neocolit în alt fel, mă cutremura.

Atunci nu m-am mai putut gîndi la mine. Cu inima strînsă şi cu sufletul sfîşiat, am ales ispăş irea. M-am învoit la nelegiuirea pregătită.

Am spus cuvîntul care dezlega pe cei vinovaţi şi mă lega pe mine.

Am păşit astfel în faţa lui Dumnezeu în locul lor spre sabia necruţătoare a Judecătorului aspru.

Le-am spus cu lacrimi doar cîteva cuvinte:

dar vedeţi să nu mai păcătuiţi! Să o rupeţi total cu orice păcat...

Nu era în aceste cuvinte numai o condiţie pe care le-o puneam ci şi mai mult: o implorare. Simţeam că încă un preţ nimeni pe lume n-ar mai fi putut primi să-l plătească. Măsura păcatului era atît de plină încît nici o picătură nu ar mai fi putut încăpea în ea.

Au promis cu legămînt că aşa vor face.

Eliberaţi de sub povara morţii răsuflară uş uraţi şi plecară bucuroşi, lăsîndu-mă acum pe mine cu simţămîntul că un munte uriaş mi s-a prăbuş it peste suflet îngropîndu-mă sub el.

89

Am simţit dintr-o dată că între mine şi Dumnezeul meu s-a înălţat un zid rece şi gros pînă la cer. Că prin nici o parte rugăciunile mele nu mai pot pătrunde înspre El şi nici razele Lui nu mai pot răzbate spre mine.

Muntele era mînios. Zidul era vrăjmaş şi ameninţător.

Nici un simţămînt din cîte le-am trăit amare pe lumea asta, n-a mai fost pentru mine aşa ca acest sim ţămînt al ruperii mele de Dumnezeul meu. Gemea zi şi noapte tot sufletul din mine. Şi mi se topea toată fiinţa în flăcările conştiinţei care mi se zbuciuma necurmat.

Mi se părea că sînt aruncat undeva în gol. Că umblu printr-un pustiu şi că mor într-o peşteră în care nimeni nu măştie. Nimeni nu mă aude şi nimeni nu se mai interesează de mine.

Rugăciunile îmi păreau fără rost. Strigătele fără ecou. Lacrimile fără uşurare.

Pentru prima dată din viaţa mea cu Domnul, El Se separase acum de mine într-atîta încît părea că nici nu mai este nicăieri.

Atunci dorii să mor. Să nu mai trăiesc nici o clipă într-o astfel de stare.

Dar cînd mă gîndii mai adînc la moartea care îmi putea veni în aceste stări, mă îngrozii.

Îmi mai aşteptasem şi altădată moartea. Atunci mă bucuram la gîndul ei. Dar acum spaimele ei mă înfiorau. Pentru prima dată în viaţă simţii ce cumplită poate fi întîlnirea cu moartea cînd eşti fără de Hristos şi fără de lumină, cu un cuget apăsat de păcate.

doamne, am strigat atunci deznădăjduit, trimite-mi orice, dar nu mă mai lăsa în starea aceasta. Aruncă-mă oriunde, numai să ajung să Te întîlnesc din nou pe Tine. Cere-mi orice, numai ia dintre noi acest zid despărţitor, după care nu mai pot trăi fără să Te văd, fără să Te aud. Pedepseşte-mă oricum, numai ia de peste mine acest munte vrăjmaş şi iartă-mă. Spune-mi orice mustrare, numai nu mai tăcea.

Trei luni au ţinut astfel. Din decembrie 1949 pînă în februarie 1950.

Şi cum nici o vreme nu-i să nu aibă un capăt şi-a avut capătul ei şi această cumplită vreme de părăsire a Domnului faţă de mine.

În ziua de 12 februarie 1950, cînd se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:

Eram chemat la primăria din satul unde locuiam să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.

Într-un timp cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sînt chemat pînă afară. Am ieşit pe sală.

Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:

cum te numeşti?

îmi spusei numele.

eu sînt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?

Şi îmi arătă uşa de la ieşire.

Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era cam pe la amiază.

În faţa primăriei, pe cîmpul gol, erau o mulţime de săteni care săpau la o fîntînă pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpînirii.

După ce trecu de ochii celor ce priveau la noi, făcu cîţiva paşi alături de mine şi mă făcu atent:

uită-te aici! şi din buzunarul mantalei scoase un pistol pe care îl îndreptă spre mine zicînd: Îl vezi? Nu cumva să încerci să fugi că...

90

Mă uitai la el atît de liniştit şi de nepăsător de tot pistolul lui, încît nici el nu mai găsi nici un cuvînt să mai continue.

Îmi făcu numai un semn să o iau ceva mai înaintea lui.

N-am întîlnit o bucată din drumul spre Beiuş pe nimeni.

Am mers astfel fără să ne mai vorbim nimic unul altuia. Pînă ce am ajuns la podul de unde se despărţea dinşosea drumul care mergea spre că tunul unde locuiam eu, numit pe atunci Rîturi.

Numele cătunului Rîturi venea de la rît care însemna cîmp. Mai demult vreo cîţiva plugari, 5-6 familii care îşi aveau pămînturile acolo,şi-au aş ezat locuinţele în mijlocul cîmpului lor de muncă. Cu vremea s-au adăugat urmaşii lor şi astfel s-a format un cătun, aparţinînd de comuna Mizieş. Toţi cei din satele din jur i-au numit pe ace ştia “rîtaşi”, adică cei ce locuiesc în cîmp. Strămoşii şi părinţii mei acolo locuiau se vede încă de la început, fiindcă una din cele două uliţe ale cătunului Rîturi se chema “Uli ţa Dorzeştilor”...

stai! îmi zise el cînd am ajuns la podul de unde o lua drumul spre noi.

Aşteptăm aici să vină căruţa cu materialele tale...

Cum ai putut lucra atît de mult aici lîngă noi, banditule? şi noi să nu ştim nimic! Noi credeam că tu te-ai liniştit de cînd ai fost la noi dar tu lucrai!

Lasă că n-ai să mai lucrezi tu pînă va fi lumea! Ţi-arăt eu ţie tîlharule!

Era palid de furie şi se uita la mine ca la o fiară. Dar părea că vorbeşte altcuiva, aşa de puţin mă îngrijora acum tot ce spunea el. Mă gîndeam cu îngrijorare doar la altceva.

Aflu din cuvintele lui că fusese acasă pe la mine şi că în lipsa mea făcuseră percheziţie. Şi pomenise de o căruţă, care încă n-a venit. atunci sînt mai mulţi, mă gîndii eu. Şi dacă n-a venit căruţa încă, înseamnă că au căutat şi au găsit mult. Poate mai caută şi acum. Poate au aflat totul...

Aveam acasă toate cărţile pe care le adunasem din ziua cînd mă hotărîsem pentru Domnul şi pînă azi în cei 20 de ani frumoşi cu Domnul... Sute de exemplare din cele vreo zece cărţi de ale mele tipărite pînă atunci pe la Sibiu, Cluj, Oradea, Arad, Beiuş... Mii de scrisori primite tot în aceşti ani de peste tot pe unde umblasem... Scrisori de la părintele Iosif, de la fr. Marini, de la toţi fraţii mai cunoscuţi din istoria Oastei şi care acum mulţi nu mai erau în viaţă...

Era în aceste scrisori o comoară de gînduri şi de întîmplări... Apoi notele şi însemnările mele... Jurnalele zilnice cu toate întîmplările mai de seamă prin care trecusem în viaţa mea de pînă atunci... Multe Biblii şi Testamente pe care le cumpărasem pentru fraţi. Multe colecţii din toate gazetele şi revistele Oastei din toţi anii începînd din 1922 şi pînă în anul 1948 cînd am fost arestat prima dată şi cînd a fost oprit totul.

Aveam acasă o mulţime de cărţi religioase şi literare, poate cîteva mii.

O parte din ele le ascunsesem pe unde putusem. Sau le băgasem în lăzi pe care le dusesem prinşopru, prin şură, pe sub lemne, printre paie. Ţineam la aceste lucruri mai mult decît la orice comoară, fiindcă toate erau lucrurile Domnului şi munca mea cea mai din belşug, răscumpărată cu sudoare şi cu lacrimi în cei mai frumoşi şi minunaţi ani din viaţa mea.

Acum nu ştiam cît de nimicitor s-au purtat la percheziţie. Cît au luat din cele din casă. şi cît au aflat din celelalte. Ştiam că voi fi întrebat despre ceea ce au aflat şi despre ceea ce încă nu aflaseră. şi n-aş fi vrut să nu spun ceea ce ei aflaseră. şi nici să spun ceea ce nu ştiau. Astea erau adevăratele mele îngrijorări, faţă de care tot ce spunea el nu însemna nimic.

91

Stam pe podul de lemn, rezemat cu spatele de bîrna podului, iar el lîngă mine. Dintr-o dată mi-am adus aminte că aveam şi la mine în buzunare unele scrisori şi adrese de pe la fraţi. Într-un moment cînd el se uita în altă parte, am scos repede tot ce aveam prin buzunare şi cu mîinile la spate, le-am rupt bucăţele şi le-am lăsat să cadă jos, în valea care curgea pe sub pod.

Pe drum începuseră să vină dinspre oraş şi să treacă oameni din satele vecine. Toţi mă cunoşteau şi îmi dădeau bineţe. Văzînd pe cel de lîngă mine, bieţii oameni se uitau speriaţi şi treceau trişti. Unii încercau să-mi vorbească, dar şeful îi repezea îndată:

vezi-ţi de drum omule, pînă ţi-e bine! Lasă-l şi pleacă!

Stătusem destul de mult, dar căruţa tot nu venea.

Furios şi nerăbdător se întoarse spre mine încuraj îndu-mă:

plecăm! dă-i drumul! Vor veni ei.

Am luat-o, ca şi pînă aci, înaintea lui.

La intrarea în oraş doi copii se jucau lîngă trotuar. Unul dintre ei era copilul meu Viorel, de 11 ani, care învăţa la Beiuş şi stătea în gazdă la un frate. Copilul sări să vină la mine zicîndu-mi: “Slăvit să fie Domnul tăticule unde mergi? Vin şi eu cu tine”.

nu Viorel, i-am zis eu. Unde merg eu acum, tu nu poţi veni cu mine. Rămîi aici şi vă jucaţi mai departe.

Atunci îl văzu pe cel ce mă ducea şi se înspăimîntă.

fii liniştit Viorel, l-am mîngîiat eu iarăşi voi veni.

Şi lăsai copilul plîngînd.

ai otrăvit şi sufletul copilului, banditule scrîşni chipul de lîngă mine uitîndu-se crunt şi la copil.

Nu intrasem mult în oraş, cînd văd venind din faţa noastră pe fratele Gavriş. Avea pe el o şubă groasă. Se vede că venea de undeva mai de departe.

Eu n-aveam pe mine decît o haină subţire. Cînd plecasem de acasă era călduţ, iar la primărie nu avusesem de gînd să stau prea mult.

Acum văzînd unde sînt dus şi ştiind din rîndurile trecute ce mă aşteaptă acolo unde merg, mai ales iarna, simţii un îndemn să-i cer fratelui şuba.

Cînd mă apropiai de el, îi făcui un semn să mi-o dea. El înţelese, văzîndu-mă lîngă cine eram se dezbrăcă din mers şi mi-o întinse.

Dar şeful se făcu dintr-o dată roşu şi scrîşni:

stai! Las-că te vedem noi şi pe tine! Dă-i drumul lîngă el banditule!

Fratele se uită la mine şi liniştit mi se alătură, păşind bucuros şi el înaintea şefului.

Mă întristai de întîmplarea asta, dar căutai să mă liniştesc ştiind că n-are de ce să-l ţină fiindcă era nou venit, abia de curînd la Domnul, n-avuseseră cînd să-i afle numele. Apoi era dintr-o familie mai săracă şi cu mulţi copii. Mai tot timpul fusese lucrător cu ziua pe la străini. Activitate religioasă nu avea. Aşa că nefiind întru nimic primejdios pentru ei doar voiau să-l sperie şi apoi să-i dea drumul.

Nu mă aşteptam nici chiar să-l ducă pînă la securitate. Credeam că o să-i dea drumul din clipă în clipă. Dar văzui că nu-i dă.

Ajunşi în piaţă, trecătorii se înmulţiseră şi cînd îl vedeau chiar pe şeful securităţii că ne ducea pe noi doi arestaţi înaintea lui, se opreau, se uitau şi şopteau sau vorbeau tare între ei arătînd spre el. Am văzut că tare îl deranja asta, dar acum n-avea ce face. Se grăbea zorindu-ne. Poate îi era şi foame, căci era tîrziu după amiază.

92

Cînd văzu în piaţă pe primul miliţean i se uşură sufletul. Îl chemă la el, arătă spre noi şi îi porunci:

du-i imediat la securitate pe amîndoi. Dar fii atent. Îi predai la ofiţerul de serviciu!

Apoi arătînd spre mine, îi şopti ceva mai de-o parte:

am înţeles, să trăiţi!

Străbătusem piaţa oraş ului pînă la marginea cealaltă, apoi o luarăm pe o stradă la dreapta. Acum securitatea se mutase de unde fusese anii trecuţi, undeva departe într-o casă particulară aproape afară din oraş.

Am ajuns.

Pe fratele l-a oprit în curte iar pe mine m-a băgat înăuntru.

Cînd am intrat, de la masă s-a sculat un ofiţer gras şi îndesat care privindu-mă cu nişte ochi fioroşi mă întrebă:

cum te cheamă?

I-am spus numele meu.

a, tu eşti pocăitul? No, bine că ai venit...

Şi înjurîndu-mi pe Hristosul şi pe Dumnezeul meu începu să-mi dea cu palmele peste faţă şi cu pumnii peste cap.

După ce obosi, îmi strigă:

scoate tot ce ai în buzunare, banditule!

Am scos tot ce aveam.

pune pe masă!

scoate şireturile, cureaua, actele, tot! Să n-ai cu ce să te spînzuri!

Şi alte înjurături şi batjocuri se revărsară spre mine.

Cînd isprăvii de scos totul, mă smuci de braţ şi izbindu-mă cu pumnul în spate îmi arătă o altă uşă în partea cealaltă, poruncindu-mi:

ieşi pe acolo, banditule!

Am ieşit într-un coridor care da înspre curtea dinăuntru, cînd izbit cu pumnul cînd lovit cu cizma.

În curte un mare cîine lup se ridică venind spre noi.

prinde-l lup! îi strigă cel ce mă ducea.

Cîinele veni spre mine liniştit. Mă mirosi apoi se întoarse dînd din coadă spre el.

prinde-l lup! strigă el mai supărat, bătînd cu cizma în pămînt.

Dar cîinele nici nu se mai uită la mine.

În marginea curţii, era o clădire asemănătoare cu un şopru. Avea o singură intrare.

Fusei împins într-acolo. Deschise uş a de scîndură groasă apoi mă izbi înăuntru. Văzui un coridor îngust pe care erau înşirate la rînd patruuşi. Fiecareuşă avea la mijloc o gaură rotundă, cît putea să intre pe ea mîna.

La prima uşă, trase zăvorul şi mă împinse înăuntru. Apoi, trîntind uşa înapoia mea şi împingînd zăvorul cu o înjurătură strigă:

aici să îngheţi şi să putrezeşti, pocăitul dracului!

Celula îngustă de 2 pe 3 metri era goală. Nu avea în ea nimic altceva decît un prici de lemn lat cît două scînduri puse una lîngă alta. Pe jos ciment.

Uşa care dădea în coridor era de scînduri de fag groase şi cu crăpături la încheietură.

După ce rămăsei singur, am îngenuncheat pe ciment şi cu ochii prin vizetă spre stropul de cer care se vedea prin ea, am încercat să-mi încredinţez viaţa în mîna Domnului meu şi să-L rog să vină să mă întărească.

93

Dar nici un semn din cer nu-mi răspunse. Toate uşile spre Domnul păreau mai închise decît acestea de aici. În asta mai era o gaură măcar prin care vedeam un strop de cer...

M-am ridicat şi am încercat să găsesc vreun loc pe unde aş putea vedea cînd va veni căruţa.

Gaura din uşa celulei nu avea acoperitoare, aşa că prin ea se vedea în curtea asta interioară, dincolo de uşa de la intrare care rămăsese deschisă.

La coridor în stînga mai era înspre curte o fereastră care se vedea din celula mea, printr-o crăpătură, tocmai partea cea mare prin care se intra aici din prima curte. În clipa asta şi poarta aia mare era deschisă. Aşa că se putea vedea prin ea prima poartă şi tot ce ar intra prin ea din afară.

O rază de bucurie avui văzînd în uşă crăpătura prin care vedeam fereastra, iar prin ea poarta... Şi poarta deschisă spre curtea dintîi. Se vedea pînă şi poarta dinspre stradă.

totuşi ce bun e Domnul, gîndii eu aproape fericit. M-a pus aici unde este crăpătura asta. Apoi poarta asta deschisă... Din nici o altă celulă cred că nu mai puteam vedea aşa totul.

Aşteptam să văd nu cumva îl aduce şi pe fratele aici. Dar a trecut cam un ceas şi n-am mai auzit nimic... Am ştiut atunci că i-au dat drumul.

Mult mai tîrziu, după ce s-a sfârşit şi ispăşirea asta a mea, cînd am venit acasă am aflat că fusese şi el bătut, întrebat despre Oaste şi despre mine. I s-a luat Noul Testament pe care îl avea la el, apoi după ce l-a ameninţat în tot felul, i-au dat drumul...

Examenul acesta doar l-a întărit şi mai mult în Domnul.

M-am aşezat lîngă crăpătura prin care puteam vedea fereastra, prin care puteam vedea poarta a doua, prin care puteam vedea poarta întîia, prin care puteam vedea o clipă cît ar fi trecut prin această poartă, căruţa care trebuia să vină.

Puteam recunoaşte după forma şi după învelişul în care îmi ştiam cărţile într-o clipă ce îmi aflaseră şi ce nu. Aveam nevoie să văd căruţa ca săştiu cînd mă vor întreba ce să spun şi ce nu.

Am stat vreun alt ceas aşteptînd astfel.

Apoi am văzut deschizîndu-se poarta întîia şi căruţa intrînd.

Era încărcată cu vîrf. Sus, peste lăzile cu cărţi din şopru, pachetele cu Biblii şi cărţile, multe-multe, căruţa plină. Deasupra stătea mînînd caii, Gheorghe, omul de serviciu al primăriei.

Apoi căruţa întoarse în curte dincolo de poartă şi n-o mai văzui. Înţelesesem într-o clipă că aflaseră totul.

Ce pustiire trebuie să fi făcut acasă! şi cum îi vor fi chinuit pe ai mei!

Căzui zdrobit pe priciul rece, cu faţa în palme. Pierdusem toată avuţia mea de cărţi, pe care le strînsesem fir cu fir ca unul care îşi face o casă, începînd de la un cui şi de la un ţăruş, undeva într-un cîmpgol-goluţ şi singur-singurel.

Cînd m-am trezit eu, în casa părinţilor mei nu era decît o singură carte pe jumătate românească şi pe jumătate ungurească. Era cartea pe care învăţase tatăl meu laşcoala lui dintr-un sat unguresc înainte cu mult de primul război mondial, cînd noi eram sub unguri.

Din primii ani de şcoală am îndrăgit cărţile. şi cu o foamenepotolită am început să citesc tot ce-mi cădea în mînă.

94

După ce am citit toată puţina bibliotecă a şcolii din sat, am rugat pe preotul bătrîn care ne învăţa religie în şcoală să-mi dea alte cărţi din biblioteca lui. Stam ceasuri înşir în biblioteca rece şi citeam, pînă îngheţam de frig.

Pe primii mei bani cărţi mi-am cumpărat. Citeam tot ce găseam, pînă şi peticele de ziar aruncate pe drum. Citeam oriunde eram: acasă, pe drum, la vite pe cîmp.

Pînă şi la plug, mergeam ţinînd cu o mînă de cornul plugului şi cu o mînă cartea. Boii mergeau singuri rumegînd pe brazdă. Doar la capăt cînd întorceam luam puţin ochii din carte, pînă puneam din nou plugul în brazdă...

În 8 iunie 1930 cînd m-am hotărît pentru Domnul intrînd în Oastea Domnului, singura mea carte religioasă era cartea “Corabia lui Noe” scrisă de păr. Iosif. Cartea asta era aceea care mă întorsese pe mine la Dumnezeu. După ea au urmat apoi toate astea din căruţă pe care le strînsesem cu atîta dragoste şi atîtea jertfe în toţi anii de atunci şi pînă azi...

Iar acum toate acestea mi-au intrat aici, cu mine cu tot, în cuptorul din care ştie Singur Bunul Dumnezeu cum vom ieşi.

Astăzi este 12 februarie. O, acum 12 ani!

Şi aducîndu-mi aminte tot ce-a fost atunci, am început să plîng amar. Simţeam că mă scufund ca într-o pră pastie fără fund şi fără nici o rază... Toateuş ile Domnului îmi erau închise. Şi tot cerul spre El acoperit de zidul prin care nu-mi putea nici trece nici veni nimic.

M-am aruncat în genunchi pe ciment şi m-am proşternut cu toată faţa la pămînt spre uşa îndurării lui Dumnezeu. Mă vedeam dintr-o dată despoiat de tot ce adunasem în douăzeci de ani. Căzuse trăsnetul. Venise furtuna. Năvăliseră caldeenii şi în mai puţin de o jumătate de zi rămăsesem mai gol decît Iov cînd a zis: Gol am ieşit din pîntecele mamei mele, gol văd că mă voi întoarce în sînul pămîntului (Iov 1, 21).

Dar eu eram şi mai gol ca el, pentru că sufletul meu era ca un pustiu în care nimic din afară nu mai avea nici un răsunet...

Am strigat ca un disperat: Dumnezeul meu, ai milă de mine dacă m-ai adus aici, nu mă lăsa singur! De ce nu-mi răspunzi Doamne? De ce taci Mîntuitorul meu Scump? Tu care ai fost totdeauna cu mine pe oriunde am fost, de ce îmi stai atît de departe acum în necazul meu? De douăzeci de ani de cînd Te cunosc, la orice rugăciune mi-ai răspuns. La orice gînd ai fost gata să vii lîngă mine. Orice strigăt ai fost gata să mi-l asculţi. şi acum iată-mă în cea mai grea zi din viaţa mea, aici în groapa aceasta a leilor. Şi sînt singur Doamne. Şi strig şi Tu nu-mi răspunzi. Şi sînt despoiat de tot şiţie parcă nu-Ţi pasă. Şi ape tulburi şi reci vin spre mine din toate părţile şi Tu nu-mi făgăduieşti parcă nici un ajutor. Şi bat la poarta Ta închisă şi Tu nu-mi răspunzi. şi stau prăbuşit în cea mai îndurerată nenorocire, în cea mai cumplită primejdie, în cea mai înfricoşată aşteptare şi Tu parcă nu mă vezi...

Doamne Dumnezeul meu, pentru ce Te-ai dus atît de departe şi m-ai părăsit aici?

În zadar... Uşa Lui îmi rămînea închisă. Şi de după zidul cel gros nu-mi veni nici un răspuns...

Din pustiul inimii mele un gînd mi se ridică pînă la lumina minţii. Acest gînd îmi spuse:

ai luat păcatul acelora asupra ta!

A sosit acum vremea să-l ispăşeşti! În zadar strigi. În zadar cauţi scăpare. În zadar ceri izbăvire! Nu mai este nici un alt drum decît acesta singur. Rabdă! Rabdă pînă la sfârşit, pînă cînd vei fi plătit tot.

Mi-am plecat sufletul pînă în străfundul celor mai aprinse remuşcări. Şi n-am mai putut spune decît trei vorbe:

95

fie voia Ta...

M-am ridicat, cu aceeaşi povară cu care mă prăbuşisem. Dar acum înţelesesem.

Se înserase... De azi dimineaţă nu mîncasem nimic, nici apă nu băusem. În celulă era mai frig decît afară iar eu nu aveam pe mine nimic decît haina asta subţire şi uşoară.

Tremuram din tot trupul. Mă aşezam pe priciul gol şi rece, dar îmi era şi mai frig. Mă ridicam din nou să mă plimb de la uşă pînă la perete, cei trei paşi între care mă mi şcam... Dar oboseam atît de repede. Îmi înţepeniseră toate încheieturile trupului.

De frig mă chinuia trebuinţa ieşirii afară, care devenise dureroasă. În celulă nu era nici un vas şi nici o posibilitate de liniştire a acestor dureri. Pe afară nimeni să mă audă, chiar dacă aş fi bătut înuşă. În această a doua curte nu-i nici o mişcare. Numai cîinele mare şi negru îl vedeam plimbîndu-se şi îl auzeam lătrînd...

Se înnoptase... şi nimeni.

După un timp tresar: în sfîrşit nişte paşi de cizme aud apropiindu-se.

Se trage zăvorul şi se deschideuşa. Şi înspre cîtă lumină era în curte văd o statură puternică şi aud un glas aspru:

ieşi!

Cînd am trecut pe lîngă el, un pumn greu ca un mai, simţii că mă izbeş te pe neaşteptate după cap. Am fost aruncat departe şi gata să cad.

Mă ajunse din urmă şi cu o înjurătură îngrozitoare simţii în spate cizma lui grea.

prinde-l lup! Ia banditul!

Dar cîinele nu-mi făcu nici un rău!

Nu ştiam încotro vrea să merg.

Mă simţii smucit de mîna stîngă şi alt pumn mă izbi spre nişte scări.

Înţelesei că trebuie să urc pe acolo.

Păşii pe prima scară dar altă cizmă grea mă aruncă peste două scări în sus.

Am pătruns într-un coridor pe care erau mai multe uşi. Mă oprii la prima, dar un pumn şi o cizmă mă izbi spre cealaltă. Nu era asta. Mă oprii la a doua. Dar fui izbit şi de la asta.

Am ajuns pînă la ultima uşă prin care intrai. Înăuntru mai era unul, cu un ciomag. Se năpustiră asupra mea lovind pe unde apucau, peste mîini, peste cap, peste spate, peste picioare. După ce obosi unul, începea celălalt.

de unde ai avut atîtea materiale banditule? zise în sfîrşit unul din ei gîfîind.

le-am cumpărat, le-am scris, le-am împrumutat.

unde ai ascuns maşina cu care le-ai tipărit?

dar asta nu se poate ascunde, domnule major. Este mare cît o batoză, cum s-o ascund?

spune: tu ai o maşină de asta acasă la tine? Cît am căutat n-am găsit-o. Unde ai ascuns-o?

domnule major, asta este o tipografie şi nu se poate duce la ţară. Eu am tipărit cărţile şi foile astea la oraşe. La Sibiu, la Oradea, aici la Beiuş... Fiecare carte are scris pe ea unde s-a tipărit...

va să zică nu vrei să spui unde ai ascuns-o? se înfurie şi mai tare cel ce obosise.

lasă-l că spune el imediat, sări celălalt, odihnit, începînd să lovească fără alegere şi oprire.

Spui? Sau nu spui?

N-am mai răspuns nimic.

96

Nu-mi mai simţeam nici capul, nici mîinile, nimic. Urechile îmi ţiuiau şi toată pielea îmi ardea. Parcă nu mă durea nimic ci numai îmi ardea toată pielea de pe trup.

Într-un tîrziu, obosiţi se opriseră şi se uitau la mine cu nişte ochi încruntaţi şi neputincioşi.

du-l napoi, zise unul. Las-că mai are el cînd să vorbească. Mîine, poimîine, săptămîna asta, cealaltă... anul acesta, anul viitor...

nu mai ieşi tu de aici, banditule!

Cel ce mă adusese deschise uşa şi scrîşni:

dă-i drumu' napoi!

Şi mă duse înapoi în celula mea tot în acelaşi fel în care mă adusese.

Pînă pe la miezul nopţii nu mi-a fost frig. Toată carnea îmi ardea ca în flăcări.

Deci acesta este focul? Acesta este cuptorul în care trebuie să ard? Pînă la cîte ori trebuie să fie aprins oare?

O, Doamne Iisuse, în mînia Ta adu-Ţi aminte de îndurarea Ta faţă de mine. Ajută-mă să pot răbda totul.

După ce mi s-au mai liniştit arsurile au început durerile adînci în cap, în rinichi, în ficat, în genunchi...

Apoi frigul cumplit... Apoi trebuinţele fireşti. Părea că îmi plesneşte tot lăuntrul. Mă zvîrcoleam în toate felurile. Mă strîngeam ghem cu genunchii la gură. Îmi strîngeam fălcile să nu strig, să nu urlu de dureri. Mă tăvăleam pe prici, apoi pe jos...

Şi nu se mai făcea ziuă. Auzeam cocoşii departe cîntînd. Auzeam ceasul din turnul bisericii din centru. Auzeam cucuvăile ţipînd din toate părţile...

Mă zvîrcoleam şi gemeam cu lacrimile şi durerile cele mai grele din lume: Dumnezeule, Dumnezeule ai milă de mine şi ia-mi viaţa. Ia-mi Doamne în clipa asta viaţa. Nu-Ţi mai cer nimic-nimic-nimic decît să-mi iei viaţa în clipa asta aci...

Şi apoi eu însumi mă îngrozeam de ce spun. Numai glasul din adîncul meu nu voia să tacă. Îmi spunea: Rabdă, mai rabdă. Încă mai poţi! Plăteşte!

Trecea o crampă puternică şi parcă iarăşi mai puteam cîteva clipe.

Curînd însă începea alta şi mai puternică.

Credeam că voi plesni dintr-o clipă în alta. Nişte cuţite de foc păreau că îmi străpung măruntaiele.

Se luminase de ziuă şi tot nu venea nimeni la mine. Să bat în uşă? Nimeni nu mă aude... Numai cîinele acesta lup, care mîrîie mereu şi el poate de frig. Parcă e un iad pustiu totul...

În sfîrşit se auzi cineva.

Veni majorul cel ce mă scosese aseară. Deschizînd uşa îmi zise:

ieşi la W.C. şi la apă! Ai voie de două ori pe zi, dimineaţa şi seara să ieşi la W.C. să te speli şi să bei apă! Şi o dată pe zi mîncare. Dacă îţi aduc ai tăi de acasă. Dacă nu rabzi! Noi n-avem aici pension sau restaurant.

Hai, gata? N-am vreme să stau aci cu tine!...

Mi-am uşurat trupul, după 24 de ore de chinuri, dar cuţitele din pîntece tot nu mi se liniştiră.

După un ceas îl văd prin gaura vizetei venind celălalt major cu o tavă pe care avea o bucată de pîine şi o felie de slănină.

97

Se opri în dreptul vizetei fără să deschidă şi întinzîndu-mi prin vizetă întîi pîinea, apoi slănina îmi zise dispreţuitor:

ia şi mănîncă! Asta ţi-e porţia pînă mîine.

Şi trîntind uşa de la coridor ieşi.

Mă uitam la felia de pîine. Era de acasă. Deci ai mei aflaseră unde sînt. Dar cum, numai atît de puţină mîncare îmi aduc ai mei? Şi un copil ar mînca mai mult.

taci şi rabdă! îmi spuse rece şi sec glasul meu lăuntric.

Nu mai ştiam cum să mă rog. Simţeam nevoia cea mai mare de rugăciune, dar parcă o lespede grea se lăsase peste cuvintele mele. Un vînt rece şi vrăjmaş parcă bătea dinspre cer, alungîndu-mi înapoi în jos toate gîndurile şi toate vorbele mele cu care îndrăzneam să mă apropii într-acolo. Sus pe cer nu mai aveam nici un prieten, totul îmi era duşmănos. Începea să-mi fie frică să mă apropii de poarta Domnului.

Simţeam o foamecumplit de dureroasă... Aş fi mîncat de zece ori atîta pîine şi slănină.

Ridicai totuşi ochii prin vizetă, spre acel strop de cer ce se mai vedea prin ea. Şi doar cîteva cuvinte putui să mă rog, ca o încheiere a tuturor gîndurilor care mă frămîntaseră pînă atunci:

totuşi, deşi nu merit, ai milă de mine, Doamne Iisuse...

Şi lacrimile îmişiroiau pe coaja de pîine pe care o duceam sărată la gură tremurînd de frig.

Astfel am început ziua a doua.

În curte nu era nimeni, afară de cîinele lup. În celular nimeni afară de mine.

Din cînd în cînd auzeam ceasul din turnul bisericii măsurînd chinul meu, întîi cu bătăi mai subţiri sferturile, apoi cu mai groase ora. Ceasul bătu acum întîi patru subţiri. Apoi unsprezece groase. Dinspre clă direa birourilor aud deschizîndu-se ouşă. Apoi un glas strigînd:

lup!

Prin vizeta rotundă şi prin uşa coridorului deschisă văd cîinele întorcîndu-se cu o plăcintă mare lîngă coteţul lui de lîngă gardul din faţă. Lăsă plăcinta acolo, apoi plecă din nou. Mai veni cu una... Şi încă cu una... Apoi se aşeză să mănînce.

Îl vedeam bine. Mînca în silă cum mănîncă cineva cînd e sătul. Rupea fără poftă cînd dintr-o plăcintă cînd din alta.

Pe urmă se sculă cu o plăcintă întreagă în gură, se duse ceva mai încolo şi rîcîind cu labele în nisip făcu o groapă şi astupă acolo plăcinta lîngă gard.

Apoi aduse alta şi făcu la fel, în faţa mea.

Atunci mă văzui mai rău decît fiul cel pierdut care păzind porcii se uita cu jind cum mănîncă roşcovele şi lui “...nu i le da nimeni”.

Cîinele acesta îngropa lîngă gard plăcinta adusă de ai mei pentru mine.

În curînd văzui vărsîndu-se în cratiţa cîinelui o oală cu lapte... Am recunoscut şi oala, care se ducea goală înapoi.

Şi mie mi se dase numai felia de pîine şi o bucăţică de slănină...

Acasă ai mei se vor fi bucurat că cel puţin nu voi răbda de foame...

A venit iarăşi seara. Majorul solid care mă luase aseară, apăru din nou după mine, să mă scoată la “anchetă”.

A urmat tot ce se întîmplase cu o seară mai înainte. Numai că înăuntru după ce au încetat loviturile, unul din ei punîndu-şi mîinile în şolduri şi uitîndu-se la mine cum arătam, îmi zise printre dinţi:

98

acum să ne spui cine este Pop Şandor sau Alexandru, din Baia Mare?

nu cunosc din Baia Mare pe nimeni cu numele acesta!

nu? Ia gîndeşte-te bine. Nu-l cunoşti banditule?

n-am fost niciodată la Baia Mare!

dar pe Lupu Gavrilă, pe nu-i cunoşti?

nu-mi aduc aminte de cine mă întrebaţi!

las' că îţi aduc eu aminte, dacă nu-ţi aduci tu, zise celălalt sculîndu-se de pe scaun şi luînd băţul lung de cauciuc cu fire groase de sîrmă prin mijloc, venind la mine:

ţine mîna!

Întinsei mîna spre băţul care lovea. O dată, de două, de cinci, de şapte...

cealaltă!

Întinsei cealaltă mînă. Simţeam cum mi se umflă palmele arzînd...

După ce a obosit îmi zise: De ce nu spui banditule? Aceşti fraţi ai tăi la care tu le-ai trimis cărţi şi Biblii şi scrisori la Baia Mare, au spus tot.

De la Pop Şandor am aflat noi totul despre tine. Şi tu nu vrei să-l spui pe el? Te omorîm aici!

Şi alte lovituri începură să curgă peste cap, peste picioare, peste spate.

cui ai mai trimis cărţi şi Biblii afară deăştia?

la nimeni!

la nimeni? bine!

Vom vedea noi. Acum deocamdată am încheiat programul pentru astă-seară. Vino înapoi, să te mai gîndeşti!

Dacă îţi aduci aminte şi ne spui poate că scapi. Dacă nu, mai vorbim noi şi altfel. Mai avem şi alte metode. Vei vedea... Ieşi!

Am fost dus înapoi tot aşa cum fusesem adus înainte.

Mîinile îmi erau ca în jăratic aprins. Şi îmi ardeau. Şi obrajii.

În celulă am căzut pe genunchi şi mi-am ridicat mîinile umflate spre stropul de cer întunecat:

dumnezeul meu, priveşte-mă şi îndură-Te de mă iartă... Deschide-mi zăvoarele pe care le-ai închis să nu mă vezi... Înlătură zidul pe care l-ai ridicat să nu mă auzi... Fă-mă să simt măcar că mă vezi şi că mă auzi unde sînt şi cum am ajuns...

Dar zăvoarele stăteau tot închise şi zidul tot rece şi gros...

Mai trecu o noapte şi mai trecu o zi.

În seara a treia cînd am fost adus înapoi în celulă, pe priciul meu de scîndură am mai văzut pe cineva.

Cel care mă împinse înăuntru zise în urma mea, trîntind uşa şi rîzînd: Mai căpătaşi un frate pocăitule. Vezi să-l faci şi peăsta ostaş pocăit ca tine.

Mă uitai să-l văd, dar era întuneric şi nu-l puteam vedea. L-am întrebat doar cine este, de unde-i şi pentru ce a fost adus aici.

Îl chema Moise. Era dintr-un sat vecin. şi fusese adus aici pentru niş te lucruri cu totul străine de voia lui Dumnezeu.

uf, ce frig este în coteţul acesta zise el. M-au luat numai cu haina asta de pe mine. Nu m-au lăsat să-mi iau nimic mai gros. Nu face foc aici nimeni?

nu! zic eu.

de mult eşti aici?

99

de trei zile.

şi n-ai altceva nimic nici d-ta decît haina asta?

nu!

îţi dă ceva de mîncare? Eu n-am mîncat nimic de azi dimineaţă.

mai dă, dar numai mîine!

ce facem aici? Cum dormim noaptea asta? Pe scîndura asta îngustă abia încăpem unul...

ajunge!... Crezi că vei putea să dormi? Eu n-am dormit aproape nimic de trei zile.

dar afară cum poţi ieşi?

nu poţi!

nici vreo oală ceva, nimic aici în celulă?

nimic!

şi ce faci cînd trebuie să ieşi?

rabzi!

toată noaptea?

toată! Şi mîine pînă nu ştiu la cît vreau să vină. Că nu-i oră fixă. Vine cînd vrea şi cînd îşi aduce aminte.

eu aici mor începu să plîngă omul.

nu mori îl încuraj ai eu. Să nu dea Dumnezeu omului cît poate răbda.

Mă aş ezai lîngă el pe prici şi îl cuprinsei spre mine să ne încălzim unul pe altul.

frate Moise, îi zic eu, să nu descurajezi. Toate sînt spre un scop bun în viaţa noastră, chiar şi unele întîmplări ca acestea.

Prin unele Dumnezeu ne pedepseşte vreun păcat. Prin altele vrea să ne scape de la vreun rău mai mare. Prin altele ne încearcă credinţa. Şi ceea ce nu înţelegem acum, vom înţelege după aceea.

eu aici mor. Nici pînă mîine nu ajung. Îngheţde frig şi cad de oboseală.

Tremura şi plîngea de mă înspăimîntam de el.

Atunci i-am zis:

culcă-te pe prici! Eu mă voi întinde peste tine şi te voi încălzi cu trupul meu. Aşa vei dormi puţin şi te vei mai linişti.

Făcu aş a. Se culcă cu faţa în sus iar eu mă întinsei, cu aripile hainei desfăcute, ca să fiu cît mai lipit de el spre a-l încălzi cu trupul meu. I-aş fi dat toată căldura pe care o mai aveam numai să se liniştească.

În curînd adormi. Pe partea dinspre el mă încălzii şi eu, dar picioarele nu mi le mai simţeam.

Afară începuse să viscolească şi vîntul vîjîia ca la munte, fiindcă n-avea în ce se mai opri nicăieri pînă în peretele nostru. Fulgi de zăpadă aduşi de vînt veneau prin gaura goală şi se aşezau prin jumătate de celulă.

După ce a dormit el cîtva timp, i-am zis:

acum lasă-mă să dorm şi eu puţin.

Şi m-am întins eu dedesubt, iar el peste mine.

Ne-am mai schimbat de vreo două ori aşa pînă dimineaţa. Dar el nu mai putea. Se chircea şi se zvîrcolea plîngînd şi mai greu decît mine.

plesneş te băşica în mine! Nu mai pot! Bate lauşă ori strigă, că mor. Să vină să-mi dea drumul afară. Sau ce să fac, că nu mai pot.

tot aşa sînt şi eu, frate Moise, dar ce să facem? Mai rabdă puţin, trebuie să vină acum, că se face ziuă...

100

În sfîrşit a venit... S-a tras zăvorul, s-a deschis uşa şi glasul mînios întrebă:

n-aţi crăpat nici unul?

domnule major zise tovarăşul meu, numai o clipă dacă mai întîrziaţi plesneam. Toată noaptea n-am putut sta nici o clipă. De ce ne chinuiţi aşa?

păi ce crezi tu mă banditule, dacă v-am ţinea mai bine toată lumea s-ar înghesui să vină aici la noi. Altfel n-ai ţinea minte că ai fost aici. Stai că încă numai ieri veniseşi. Mai stai o lună, două, trei. După aia te obişnuieşti. Şi rîse batjocoritor: Încă aşteaptă,ăsta-i numai felul întîi!

întreabă-l peăsta să-ţi spună el cum e felul doi! I-ai spus mă?

Nu răspunsei nimic.

tot nu ştii vorbi?

Mai vii tu iarăşi la şcoală deseară şi înveţi tu să vorbeşti, n-avea grijă.

Seara am fost din nou, tot după felul cunoscut.

Erau de fiecare dată tot aceiaşi doi plutonieri majori, care se perindau a mă lovi.

Acum, după primul rînd de lovituri mă întreb ară:

cunoşti pe marele Isaia?

nu cunosc decît pe prorocul Isaia, zisei eu ştiind că lui n-au ce-i mai face.

încă îţi mai şi baţi joc de noi?

şi luă din nou bucata aceea de gumă lungă cu fire groase de sîrmă prin mijloc.

ţine mîna!

Întinsei mîna cu palma vînătă şi umflată, dar văzînd-o aşa, nu-mi dete peste faţa palmei ci îmi zise:

întoarce-o!

Şi începu să-mi tragă cu guma peste dosul palmei.

Cînd se pregătea să-mi dea peste cealaltă, se auzi cineva intrînd în camera vecină.

Uşa se crăpă puţin şi voceaşefului porunci:

lăsaţi acum! Avem altceva de făcut!

dă-i drumul înapoi, îmi zise cel ce mă lovise. De data asta ai scăpat mai uşor.

Şi mă duse din nou lîngă tovarăşul meu Moise, care sta ca pe spini, cu dinţii clănţănindu-i de frig şi de frică, auzind cum eram adus eu. Şi aşteptîndu-se şi el la aşa ceva. Dar pe el nu l-au luat.

A urmat o altă noapte ca şi cea trecută. Dar noi găsisem acum mijlocul să ne putem încălzi şi să putem dormi cîte puţin. Pe lîngă toate celelalte se făcuse atît de frig afară încît numai o minune ne va putea salva să nu înghe ţăm. Cînduş a de la coridor este deschisă, viscolul de afară bagă zăpada prin gaura vizetei, spulberînd-o prin aproape toată celula.

Totuşi Dumnezeu e Bun. Dacă eram tot singur cred că muream de frig.

În ziua următoare au mai venit arestaţi şi în celelalte celule. În a doua un bărbat. În a patra două femei. Femeile n-au stat decît o zi. Cît am încercat să vorbim cu ele, n-au răspuns nimic.

Pe tovarăşul meu Moise nu l-au chemat deloc “la anchetă”. Aşteptau cine ştie ce.

Ajunsesem la a şasea noapte de cînd eram aşa, dus şi adus. Tot trupul îmi era plin de vînătăi. Cred că şi pe spate aveam numai brazde lungi şi negre, ca pe mîini şi ca pe picioare.

Simţeam că inima mi se umflase de durere şi respiraţia mi se înăbuşe în gît. Lipsa de hrană, de odihnă şi de căldură mă slăbiseră într-atîta că tot timpul îmi tremura şi simţeam că nu mai pot sta în picioare. Capul mă durea şi pămîntul începea să se învîrtă cu mine...

101

Căzui ameţit pe prici, simţind că nu mai am nici o putere. Crezui că voi muri şi mulţumeam lui Dumnezeu că a sosit şi ceasul acesta.

Dar m-am trezit cîndva, cu bietul Moise peste mine, încălzindu-mă cu trupul lui şi suflîndu-mi cald, cînd la o ureche cînd la cealaltă. Îi era şi frică şi milă să pună mîna pe vînătăile mele.

acum vino tu dedesubt! i-am zis eu. Trebuie că eşti aproape mort şi tu ca şi mine.

Eu nu mă mai puteam propti pe palme... puneam coatele pe scîndură. Poziţia asta era aşa de chinuitoare încît nu puteam sta decît cîteva clipe într-un fel şi trebuia să mă schimb în altul, chinuindu-l astfel şi pe cel de sub mine.

A trecut acum şi noaptea asta. S-a făcut în sfîrşit ziuă... Dar eu mă simţeam tot mai rău. Nădăjduiam să mi se mai uşureze inima, să-mi mai revin din ameţeli şi din sufocări dar starea îmi era tot mai rea.

Sîmbătă, aş aptea zi se înseră repede. Se apropia clipa cînd trebuia să fiu scos din nou şi dus iarăşi, ca după obicei.

Dar acum slăbisem. M-am simţit că nu mai sînt în stare să mai rabd nimic.

Doamne Iisuse, am suspinat atunci. Nu-i lăsa să mă mai bată. Tu vezi că nu mai pot!

Apoi mi-a fost atît de ruşine de mine ce spusesem. Părea că sînt doar o zdreanţă netrebnică.

Dar abia îmi terminasem rugăciunea asta că se şi auziră venind paşii cunoscuţi. Zăvorul sări de pe uşă şi mîna cunoscută îmi făcu semnul:

hai!

Am ieşit, aşteptîndu-mă ca de obicei, la maiul de după ceafă:

Dar nu căzu!

Mă aşteptai la cizma în rinichi:

Dar nu lovi!

Mă aşteptai la izbitura de pe scară:

Nimic!

Mă aşteptai la intrările de pe coridor:

Nici aici!

Vrui să merg în camera din fundul coridorului unde era locul chinurilor mele... Dar din spate auzii:

nu acolo! Intră aci la dreapta!

Intrai: camera era goală. Numai o sobă de teracotă caldă cu un scaun lîngă ea. Mai departe o măsuţă cu alt scaun.

Ce cald şi bine era aici. Mi se păru totul nefiresc de bine.

stai acolo pe scaun lîngă sobă şi te încălzeşte!

Nu-mi venea să cred ce auzeam cu urechile şi vedeam cu ochii. Cum, fiara aceasta poate fi şi om? Glasul lui de acum este un glas omenesc. Şi chipul parcă a devenit de om.

ţi-e frig, aşa-i? mă întrebă parcă cu milă.

da, mi-e frig!

cîţi copii ai?

trei!

n-am văzut decît două fetiţe cînd am fost la percheziţie. Unde era celălalt?

băiatul învaţă aici la Beiuş!

102

da bineţi-ai mai ascuns cărţile! Am avut de muncă pînă le-am scos pe toate.

N-am răspuns nimic.

vezi dacă te încrezi în orice netrebnic! Cine-i ăla Pop Şandor care a fost găsit făcînd propagandă pe la Baia Mare? Cînd a fost întrebat a spus că tu l-ai trimis şi că tu i-ai dat cărţile şi Bibliile. A arătat şi o scrisoare pe care i-ai trimis-o de cîteva zile. De ce nu-ţi vezi de treabă?

N-am răspuns nimic.

După cîteva minute de tăcere zise privindu-mă liniştit:

ei, acum te-ai încălzit?

da, răspunsei eu, vă mulţumesc!

atunci hai înapoi!...

Ştiam că Dumnezeu are putere să facă minuni, să închidă gura leilor, să liniştească vînturile şi marea, să scoată demoni... dar acum cînd se întîmpla chiar cu mine o astfel de minune, nu-mi mai venea să cred. Tot nu puteam să cred că nu este cumva o nouă metodă, după care urmează iarăşi dezlănţuirea patimilor lui sălbatice...

Dar n-a fost nici o amăgire. Era într-adevăr minunea. Bunătatea Domnului îmi ascultase rugăciunea. Şi îmi răspunsese chiar atunci.

Din seara aceea nici cu un deget nu s-au mai atins de mine... Nici unul.

Am simţit că partea cea mai grea a ispăşirii mele, bătaia, mi-o plătisem.

Mai rămăsese însă foamea şi frigul.

Raţia de hrană o primeam tot aş a: o dată pe zi, o bucată de pîine, uneori cu o fărîmă de slănină, alteori cu un măr sau cu o bucăţică de brînză. Ai noştri continuau să ne aducă mîncare multă de acasă. Dar mîncarea noastră ajungea în cratiţa cîinelui sau îngropată în nisipul de lîngă gard.

În a doua săptămînă mai fură aduşi trei ţărani. Aceştia venind aduseră cu ei trei pîini mari, care le-au fost oprite la birou.

În seara aceea îmi era atît de foameîncît mă ustura tot lăuntrul meu.

Nu îndrăznii să cer nimic Domnului, dar mă gîndeam cu lacrimi la o bucată mare de pîine goală.

Era tîrziu noaptea şi nu puteam să mă liniştesc de foame. Tresărirăm cînd auzirăm deschizîndu-se uşa de la coridor şi desfăcîndu-se zăvorul nostru.

Intră în celulă cel ce fusese chinuitorul meu. Sub mantaua lui groasă, se vedea că are ceva mult. Scoase o pîine mare, care era tăiată în patru. Mă uitai uimit la el, cînd îl văzui rupînd jumătate din pîinea cea mare, apoi jumătatea asta în două. O parte mi-o întinse mie, cealaltă lui Moise, tovarăşul meu.

mîncaţi repede! Să nu spuneţi la nimeni.

mulţumim, să trăiţi.

Cu cealaltă jumătate s-a dus la ceilalţi. Ieşind ne mai spuse o dată:

nu cumva să afle cineva că v-am dat ceva.

Am simţit o nesfârşită recunoştinţă faţă de Dumnezeul meu care îmi auzise gîndul pe care mă temeam să-l şi rostesc.

Şi am simţit că-l iert din toată inima mea pe chinuitorul meu de tot răul care mi-l făcuse. Din pricina acestei bucăţi de pîine pe care mi-o trimisese Dumnezeu prin el, tocmai acum cînd îmi era cel mai greu.

103

Am mîncat-o toată.

Grozav cît de mult poate să mănînce omul cînd n-are.

În noaptea aceea nu ne-a mai fost frig.

Prin 10 martie tovarăşul meu a fost scos pe neaşteptate din celulă şi n-a mai fost adus înapoi. I se dase drumul.

Am rămas din nou singur. Dar acum nu mai era chiar aşa de frig. Foamea însă mă chinuia şi mai cumplit. Acasă începuse munca la cîmp, ai mei se vede că nu puteau veni în fiecare zi să-mi aducă de mîncare. Pe lîngă asta aici eram acum vreo 5 dintre care trei erau de departe, n-avea cine să le aducă de mîncare. Din ce ne aducea la doi trebuia să mîncăm 5 şi cîinele.

Odată n-au vrut să ne dea nimic 2 zile la rînd.

A treia zi au făcut un fel de mămăligă opărită într-o găleată şi ne-au pus cu o lopăţică cîte o porţie de asta în palme.

Am mîncat-o direct cu gura, cum mîncasem fasolea acu doi ani la Oradea.

În ziua următoare n-a mai fost nici asta. Cînd a venit Flore servitorul să măture, l-am întrebat:

astăzi nu ne dă nimic de mîncare?

nu mai are ce. De acasă nu v-au venit nimeni, iar mălai nu mai este.

fă ceva bace Flore că murim de foame.

nu pot nimic pînă deseară. Atunci dacă pot am să vă aduc ceva.

Aproape de aici era Şcoala Normală de Fete. Acolo rămînea de fiecare dată de la masa elevelor, în farfurii şi pe mese, tot felul de resturi de mîncare. Acestea se strîngeau şi erau aruncate în hîrdaie. Acolo erau bucăţi mari de pîine, coji, oase, tăiţei, cartofi, marmeladă, rămăşiţe de fructe...

O, dacă le-am avea noi astea acum!

Cu o găleată plină de resturi de astea veni seara, grăbit şi pe furiş bace Flore la noi. Şi intrînd pe rînd la toţi ne spuse:

luaţi cu pumnii! Repede să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici cu voi.

slavă Ţie Doamne Iisuse, amşoptit plîngînd... Cît de Bun eşti Tu şi cum îngrijeşti ca aici unde nu pot veni prietenii, să ne hrănească tocmai vrăjmaşii noştri. şi cumştii Tu să ne faci binele, chiar prin cei care au porunca să ne facă răul!...

Dumnezeu să-ţi răsplătească bace Flore, căci găleata asta de lături valorează acum mai mult decît o găleată de aur.

Asta a fost a doua minune cu mîncarea noastră primită ca din cer.

Aceste minuni nu s-au mai repetat. Foamea era cumplită, iar odată cu lipsa de mîncare, frigul era şi el la fel. Slăbisem în aşa măsură încît în aprilie eram de nerecunoscut. Dinţii mi se clătinau în gură, iar ochii îmi erau atît de slăbiţi încît cu greu mai puteam deosebi lucrurile.

Simţeam toată ziua şi toată noaptea durerile ascuţite ale foamei.

Singura vreme în care nu simţeam aceste dureri, era clipa cît mă ţinea bucăţica de pîine pînă o terminam. Îndată după aceea chinurile începeau din nou.

Atunci am încercat altă metodă: Fărîmiţam porţia de pîine în clipa cînd o primeam şi băgam aceste fărîmituri în buzunar. Apoi scoteam cîte o fărîmă şi o mestecam cît mai lung să măţină cît mai mult. Aşa îmi prelungeam “masa” cît mai multă vreme şi îmi amînam astfel chinurile foamei. Dar ce era asta? un fir de sare, într-o apă mare!...

104

Se apropia Săptămîna Patimilor... Rămăsesem iarăşi singur în tot celularul. La toţi ce mai veniseră în urma mea, le dăduseră drumul acasă. Numai pe mine nu mă mai întreba nimeni nimic...

Satana mă chinuia ziua şi noaptea cu tot felul de privelişti şi de gînduri, ca să-mi nimicească credinţa, să mă facă să-mi pierd răbdarea şi să cîrtesc împotriva Dumnezeului meu.

Cînd eram treaz mă chinuia foamea, apoi setea... Îndată ce închideam ochii vedeam în faţa mea numai pîini mari, albe, proaspete, moi... Şi cînd să iau să mănînc, dispăreau.

Apoi vedeam ape limpezi şi adînci, izvoare curate şi răcoroase... şi cînd să beau, mă trezeam cu gura uscată de sete...

Iarăşi simţeam că mi se apropie marginea puterilor. Că în curînd n-am să mai pot răbda foamea şi celelalte toate. Mîine era Vinerea Patimilor, mă hotărîi eu, nu voi mînca nimic, nici bucăţica aceea care mi se va da. Vreau să strig spre Domnul cu jertfă totală. Poate Se va îndura să privească spre mine.

Dar în ziua asta n-am mai apucat să vină mîncarea pînă cînd apare în uşă ofiţerul cel care mă luase în primire la venirea mea aici. Era ungur. Deschiseuşa şi îmi zise:

ieşi afară şi vino după mine!

Şi o luă înaintea mea prin poarta mare către curtea din faţă. Apoi luîndu-şi bicicleta ieşi cu mine prin poarta întîia în stradă, pe lîngă santinelă. Ajuns în stradă îmi zise din nou:

eu merg înainte încet. Tu vii după mine pînă unde voi merge eu. Pe drum nu te opreşti să stai de vorbă cu nimeni. Ai înţeles?

da! am răspuns eu, deşi nu înţelegeam nimic din minunea care se întîmpla cu mine.

El o luă înainte, iar eu după el. Mergea spre centru. Pe străzi o mulţime de oameni

veniseră la oraşpentru cumpărăturile de Paşti. Mă uit în jur să văd pe careva din ai mei, ferindu-mă de cel dinaintea mea care se uita din cînd în cînd înapoi după mine.

Pe pod îmi scoase Domnul în cale pe un vecin. Îl rog:

vino după mine şi vezi unde mă bag. Dacă vezi pe careva din ai mei, spune-le să vină acolo.

A mai mers puţin înainte, apoi a cotit-o la stînga şi a intrat într-o curte.

La cîteva clipe am ajuns şi eu.

Am înţeles că era locuinţa lui. Acolo în curte îmi zise:

te-am scos să te mai mişti puţin în aer liber. Afară e soare şi cald, te mai dezmorţeşti. Uite aici în pivniţa asta avem niş te lemne. Mai tai cîte un lemn, mai stai la soare...

O altă minune trăiam.

Dumnezeul meu, slavă veşnică Ţie. Ceea ce se petrece cu mine, nu am auzit să se mai fi întîmplat cu nimeni alţii în anii aceştia. Cine intră odată pe uş a securităţii nu mai vede lumea pînă ce iese liber. Şi totuşi eu iată am ieşit!

Nici nu am apucat să lucrez ceva pînă cînd văd intrînd pe poartă mama cu cei trei copilaşi ai mei, Florica, Viorel şi Nina. Copii cum mă văd, fug în braţele mele.

domnule sublocotenent zic eu. A venit mama şi copiii la mine. Vă rog să-mi daţi voie să stau puţin cu ei.

daţi-vă colo mai deoparte să nu vă vadă cineva!

105

O, slăvit să fii Doamne, Bunule Tată Bun.

Nu-mi mai puteam stăpîni lacrimile. Nu atît de bucuria revederii acesteia, cît de bucuria că simţeam cum uşa îndurării se deschide. Şi zidul cel gros şi rece se prăbuşeşte.

Am stat cît am vrut cu ei. Apoi au venit nişte fraţi şi am stat şi cu aceştia.

Am plecat spre seară înapoi. Nu m-au mai băgat în vechea celulă ci în alta.

Sub clădirea birourilor, în partea dinspre curte sub scări, era o intrare largă pregătită pentru garaj.

După ce deschideai poarta din faţă, vedeai fundul garajului închis cu trei despărţituri care avea fiecare în faţă o uşă cu vizetă rotundă şi zăvoare ca şi cele de la celularul din curte.

Am înţeles că erau aici trei celule. În cea din mijloc m-a băgat pe mine. În cea din stînga nu era nimeni. În cea din dreapta era unul în lanţuri.

Cînd a ieşit a lăsat zăvorul pe uşa mea nepus. A lăsat deschisă şi uşa de la intrare.

Încă o minune. Ce este oare asta?

Noaptea, cînd am avut nevoie să merg afară, am ieşit singur încetişor. Cîinele era în curte. I-am şoptit frumos:

lup, ce faci tu, lup?

Lup s-a uitat la mine, a dat din coadă şi s-a dus de s-a aş ezat ceva mai încolo căscînd liniştit.

Am venit şi înapoi pe lîngă el. Nu mi-a făcut nimic. Nici n-a lătrat măcar o dată.

A doua zi era Sîmbăta Mare. M-a scos din nou un alt ofiţer. Acesta era evreu. Şi fără să vină cu mine îmi spuse:

ştii unde-i strada Romană?

da!

ei, mergi acolo la Nr. 21. Şi spui că te-am trimis eu ca să tai lemne. Dacă nu are nevoie de tine vii înapoi.

am înţeles!

Am ieşit singur pe lîngă santinelă în stradă, apoi am luat-o spre unde fusesem trimis.

Pe stradă am întîlnit iarăşi pe ai mei. Am stat singur cu ei pe o bancă în parc. Am primit tot ce îmi aduseseră. Se mirau cum de sînt atît de slab cînd ei mi-au adus zilnic atîta mîncare... aproape tot porcul pe care îl tăiaseră, lapte, ouă, brînză, pui...

acum, slăvit să fie Domnul pentru toate. Fie. Ce a fost, a trecut! Să nădăjduim că nu mai e mult şi o să-mi dea drumul. Cu nimeni nu s-au mai purtat aşa să-l lase liber aşa cum mă lăsă pe mine.

Spre seară m-am dus din nou. Santinela nu mă oprea nici la ieşire nici la intrare. Celula mea nu se mai închidea nici ziua nici noaptea. În curte ieşeam cînd voiam. Cîinele mă cunoştea. Se împrietenise cu mine.

Sînt Paştile... Toate clopotele cîntă la toate bisericile. Şi e un timp aşa de frumos afară, ca la Paşti.

Azi n-am ieşit în oraş, dar ofiţerul de serviciu, majorul cel ce mă chinuise cel mai rău, mă chemă în curtea din faţă. Ai mei veniseră la mine şi mă aşteptau... Am stat cu ei, mi-au lăsat mîncare, cozonaci, ouă roşii... A doua zi a venit mătuşa Rusanda...

În celula vecină cel din lanţuri era unul bace Flore. Ce se chinuia sărmanul!

I-am dat şi lui pe furişmîncare, băgîndu-i în gură prin vizetă, cozonaci, ouă roşii, carne... apoi apă.

Pe urmă ar fi ieşit afară, dar pe uşă era lacăt. I-aş fi dat drumul, dar nu puteam.

106

Am gă sit o cutie de conservă goală... Şi astfel am putut să-i ajut şi la nevoile celelalte. El îmi da cutia plină înapoi prin vizetă şi eu o aruncam.

În noaptea de Paşti au mai adus pe cineva şi în celula din stînga mea. Unul care stătuse ascuns de vreo 4-5 ani. De Paşti a vrut să se ducă acasă şi l-au prins. Acum după ce a trecut şi el printre maiuri şi cizme, zace aici legat cu mîinile la spate şi geme.

Ar vrea să bea apă...

Mă apropii să îi dau. El ţine gura deschisă lîngă vizetă iar eu cu o sticlă îitorn apă. Sărmanul, nu ştie ce să creadă şi nu mai sfîrşeşte mulţumirile...

Începînd din a treia zi de Paşti m-au scos la săpat de grădini cu o lopată... Întîi mi-au arătat o grădină zicîndu-mi:

cînd o termini de săpat, pleci acasă!

Am săpat de dimineaţa pînă seara, aşa cum puteam. Timpul era frumos, grădina era dincolo, departe. Ai mei veneau zilnic acolo la mine. Ieşeam şi intram la Securitate fără să fiu nici oprit nici controlat.

În timpul acesta cînd eram folosit după cum am spus la diferitele munci dinăuntru şi dinafară, mi-am văzut o parte din cărţile confiscate într-un coridor, aruncate grămezi... Făceau focul cu Bibliile, cu cărţile şi revistele mele.

Am văzut atunci că între cele ridicate nu erau decît cărţile pe care le aveam afară. Dar în afară de astea mai aveam îngropate undeva în pămînt şase lăzi... pe care nu le vedeam aici. Şi mai aveam încă un sac cu cele mai scumpe din amintirile mele în care îmi erau scrisorile de la părintele Iosif, primite de la dînsul în timpul cît eram eu plecat din Sibiu. Sau cînd era el dus.

Mai aveam nişte cărţi primite cu dedicaţii scrise de mîna lui. Niş te tablouri tot aşa. Şi altele de la alţii.

Nici acestea nu le-am văzut printre cele de aici. Le-aş fi sustras, băgîndu-le pe sub haină cînd ieşeam afară, sau strecurîndu-le prin gaura pe care o făcusem pe sub talpa de lemn a şoprului de lemne, cum mai făcusem şi cu altele. Apoi cînd ieşeam afară le-aş fi dat la ai mei. Dar acestea nu erau nicăieri. Înseamnă că nu le aflaseră. Şi mă bucuram că măcar acestea au scăpat.

Ci numai cînd voi ieşi afară voi afla cu cea mai mare durere că ceea ce nu-mi nimiciseră vrăjmaş ii, mi-au nimicit ai mei, după plecarea lor, temîndu-se că vor veni din nou şi că vor face şi mai rău, aşa după cum şi spuseseră ameninţîndu-i.

Eu nu ştiam nimic, dar odată cu căruţa îl aduseseră şi pe tatăl meu, pe care l-au ţinut toată noaptea şi l-au bătut să spună unde mai sînt ascunse cărţi.

Tatăl meu a răbdat totul, dar n-a spus. Însă cînd s-a dus acasă, împreună cu mama şi soţia au dezgropat totul. Două zile şi două nopţ i a ars cuptorul cu tot ce mai rămăsese din toată munca şi osteneala mea.

Rămăsesem gol-goluţ. Mai sărac decît un cerşetor.

În perioadaciudatei mele libertăţi începură în Vinerea Patimilor 1950, mai ales chinuitorul meu de la început se lua adeseori la discuţie cu mine, spre a mă combate şi “lămuri”...

în definitiv, îmi zise el o dată cînd era în toane mai bune, spune-mi, chiar crezi tu în viaţa veşnică? Adică să mai învieomul după ce moare o dată?

eu cred asta din toată inima, i-am zis eu. Şi sînt sigur de asta ca şi de faptul că soarele acesta care apune acum acolo, va răsări mîine dimineaţă de dincolo.

107

Dar chiar dacă n-aş fi atît de sigur cum sînt, îmi zic aş a: dacă cred, şi pînă la urmă, hai să zicem că nu va fi, ce am pierdut? Nu am pierdut nimic ci dimpotrivă am trăit frumos şi am murit cu o speranţă.

Dar dacă nu cred şi pe urmă va fi, atunci ce am pierdut! Şi cum voi repara eu pierderea asta vreodată? căci dacă nu cred, fac tot felul de rele: mint, fur, înşel, înjur, bat, asupresc, chinuiesc. Pe urmă va veni Judecata la care voi răspunde de toate astea. Apoi voi merge să le ispăşesc în chinurile veşnice. Asta-i! dacă va fi.

Iar dacă nu va fi şi trăiesc frumos, măcar am lăsat o pildă frumoasă de care îşi vor aduce cu drag aminte oamenii printre care am trecut... Chiar şi numai pentru asta şi se merită să cred.

asta-i aşa cum fac eu cu cucuvaia aia de pe horn zise el încurcat. Trag după ea şi dacă o împuşc bine, dacă nu, nu.

pleacă!

Altă dată, după vreo două săptămîni îmi zise:

îi fi tu episcopul ostaşilor, dar tot nu ţi-au sărutat ţie mîna cîţi mi-au sărutat mie.

cum? Mi se pare că glumiţi, sau că vă lăudaţi! Parcă nu cred.

nu. să ştii că este chiar aşa cum îţi spun eu! Şi iată cum a fost, ca să vezi: Era o sărbătoare mare, ne-am dus trei la mînăstire... căutam pe unul care bănuiam că de sărbători va merge acolo.

h... (celălalt major) s-a suit în turn, Z... (ofiţerul evreu) s-a aşezat la un geam în clădirea din faţă, iar eu îmi îmbrăcasem o reverendă pînă la pămînt peste uniforma mea şi ajutam stareţului care slujea la altar.

Cînd s-a terminat slujba, eu dam anafora să-l văd pe fiecare care vine. Cum le dam anafora, toţi îmi sărutau mîna...

acum crezi? încheie rîzînd cu hohote.

da! i-am răspuns îngrozit!

Şi am adăugat: mă duc să tai lemne... ca să scap din faţa duhului care îl vedeam sfidînd şi dispreţuind... Nici nu mă putusem gîndi că pot merge pînă acolo.

Ce oameniciudaţi. Cîteodată pot să ne dea de mîncare să ne săturăm. Alteori, cum făcea sublocotenentul Z... ieri: stătea în picioare cînd amărîţii cei doi legaţi mîncau stînd jos. Şi în timp ce ei rupeau fărîmiturile şi le băgau în gură cu amîndouă mîinile legate, el care îi supraveghea, lua cîte o pietricică de jos şi le arunca fie în cap, fie în faţă, fie în pîine, cînd la unul cînd la altul, distrîndu-se.

Eu îl priveam din şopru... şi mă gîndeam: Cum poate omul acesta să chinuie chiar aşa pe nişte semeni ai săi? Şi doar era evreu, unul din poporul suferinţei. Abia scăpase cu viaţă, ca prin minune, de la un lagăr de exterminare din Germania... Se vede încă pe mîna lui înscris numărul de lagăr.

El care a suferit atît de mult, oare nu ştie ce înseamnă suferinţa? Cum dară poate să devină el însuşi acum un chinuitor atît de cinic al altora?

Nici nu mă gîndeam atunci cîte astfel de grozăvii, ba încă unele şi mai mari voi mai afla mai tîrziu...

Totuşi oare ce înseamnă libertatea asta neobişnuită ce mi se dă mie aici? mă întrebam nedumerit.

Dar curînd am aflat şi explicaţia. Iată cum era:

108

Încă dinainte de război cunoscusem la Beiuş o familie de evrei. Tatăl lor era legător de cărţi. Le dusesem de multe ori cărţi la legat sau la compactat.

După ce a venit la guvern Antonescu şi au început măsurile aspre împotriva evreilor, eu i-am ajutat cît am putut. Nu numai pe ei, dar mai ales pe ei. Şi prin ei apoi şi pe alţii.

În vremea din urmă făcusem o colectă printre fraţi şi ajutasem toată comunitatea lor cu o sumă destul de mare de bani şi alimente pentru toţi cei lipsiţi. În refugiu i-am ascuns la noi.

S-a întîmplat că soţia compactorului era membră de partid încă de atunci. Nici nu mă gîndisem la asta.

Acum cînd partidul era la putere, ei aflaseră că eu am fost închis. Şi în cadrul organizaţiei locale au făcut să se ia hotărîrea să mă scape. De aci era libertatea ce mi se dădea.

Dar problema mea depindea acum şi de alţii mai mari. Poate de Oradea, poate de Bucureşti. Actele plecaseră iar acum ei aşteptau. Ce puteau să mai facă pentru mine era doar să-mi lase libertatea de care mă bucuram acum, şi să propună eliberarea mea...

Asta era prin luna mai. Într-o noapte, după aproape o lună de astfel de regim liber, mă trezii că uşa celulei mele se trînteşte cu putere, apoi se împinge zăvorul şi i se pune lacătul.

iarăşi? am suspinat eu. Acuma cînd credeam că mi-am împlinit ispăşirea! Ce înseamnă asta decît că totul s-a înrăutăţit din nou.

Desigur va fi rău şi de mine dacă va rămîne iarăşi zăvorul pe uşa mea, dar ce vor face cei doi nenorociţi în lanţuri, din dreapta şi din stînga mea cărora eu le făcusem totul?

Închisă, celula mea era exact cît un mormînt. Dacă mă întindeam pe scîndură, cu picioarele ajungeam înuşă iar cu capul în perete. Dacă stam culcat lîngă perete, întinzînd braţul drept, ajungeam în celălalt perete. Iar în picioare, nu puteam sta decît cu capul aplecat.

Stam astfel întins pe o scîndură, exact ca un mort şi exact ca într-un mormînt.

Două săptămîni au trecut astfel. Între timp pe cel din stînga mea îl duseseră într-o noapte cu maşina. Mai rămăsesem cu cel din dreapta, bace Flore din Dudeşti, căruia acum îi luaseră lanţurile de la mîini. Mult am vorbit în aceste zile şi nopţi singur cu el, aici în aceste două morminte.

Mi se făceau din nou toate mizeriile dinainte. Nu primeam mîncare, nu mi se da drumul afară, nu ni se lăsa aer...

Într-o zi a venit cineva cu dezinfectarea. Avea un aparat cu praf. N-a deschis celula să ne scoată afară, apoi să pră fuiască. Ci a introdus furtunul prin gaura vizetei şi a început să pompeze, mult şi sălbatic umplînd totul de un nor de praf otrăvitor şi înecăcios...

Apoi a închis şi intrarea să nu vină nimic, nici aer nici lumină de afară.

Mă usturau ochii de nu-i puteam deschide. Mă ustura nasul, buzele, gîtul... Mă sufocam şi credeam că voi muri îndată.

Am pus haina pe cap, şi m-am lăsat jos pe ciment. Mi s-a părut că ameţesc... şi nu ştiu cînd mi-am revenit.

Bietul bace Flore tot aşa.

Dar după cîteva zile mă lăsară iarăşi mai liber şi mă foloseau la diferite munci prin curte, la curăţenie, la tăiat lemne, uneori şi la frecat parchetul în birouri...

Cînd nu era nimeni pe afară, îl deschideam şi pe bace Flore şi stăteam amîndoi pe prag la soare. Cînd auzeam vreun zgomot el fugea repede în celula lui, iar eu îi puneam zăvorul. El n-avea voie să iasă afară.

În dimineaţa de 4 iunie, veni la noi ofiţerul de serviciu şi ne spuse:

109

astăzi veţi pleca la Oradea. Amîndoi. Voi merge şi eu, dar nu odată cu voi. Eu merg înainte şi vă aştept acolo la Securitate.

Şi întorcîndu-se spre mine îmi zise aspru:

să ai grijă de el să nu fugă!

Apoi arătînd spre bace Flore zise:

ăsta a mai fugit o dată. De aceea a fost pus în lanţuri. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el!

nu mai fuge el. Aşa-i bace Flore că nu mai fugi?

unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine mort decît să mai păţesc încă o dată ce am păţit!

Am luat pe bace Flore şi am mers cu el la autobuz. Şi am plecat spre Oradea.

Cînd am trecut cu autobuzul prin satul lui, bace Flore şi-a scos sumanul şi apropiindu-se de geamul deschis îşi aruncă sumanul în faţa porţii lui...

Se potrivise că erau în poartă baba lui şi feciorul care se repeziră îndată la suman. Îl cunoscuseră şi îi văzurăm fugind îndată înăuntrul casei.

Nu departe de acolo era staţia. Bace Flore rugă pe şofer să mai stea cinci minute că vin ai lui la el.

Aşa şi fu. Ajunse întîi feciorul cu o haină mai groasă şi cu o traistă de mîncare, apoi baba. Şi încă al ţii. Ce bucurie era pe toţi cîţi îl vedeau pe bace Flore, după atîta vreme şi după atîta necaz cît ştiuseră că îndurase el fugit.

În sfîrşit ajunserăm la Oradea. Ne luă în primire un major care ne duse în celula întunecoasă sub scări. şi trîntind uşa după noi, ne zise cu o înjurătură:

staţi acolo, maglaviţi de voi!

Celula n-avea nici măcar o vizetă, ci numai sus de tot un gemuleţmic cît palma, plin de praf şi de păianjeni prin care abia străbătea o zare slabă şi obosită de la un bec amărît de pe coridor.

Cînd ne-am mişcat picioarele, pe jos era apă multă, iar înăuntru un miros greu de mucegai şi murdărie stătută.

Am pipăit în colţ un prici de lemn şi ne-am aşezat bîjbîind, ca să ridicăm picioarele din apă. Nimic nu puteam pune jos.

frate Traian, zise tovarăşul meu, bine am ajuns. Nădăjduiam de mai bine, şi iaca de ce am dat!

slăvit să fie Domnul şi pentru asta bace Flore. Nu meritam mai bine! Dacă am fi meritat mai bine, mai bine era. Încă n-am ispăşit de tot ceea ce am pă că tuit. Cînd vom ispăşi, nimeni nu ne va mai putea ţinea aici nici o clipă. Noi nu sîntem în mîna oamenilor ci în mîna lui Dumnezeu. N-avem altă cale decît să răbdăm şi să ne rugăm ca să putem răbda pînă se va sfîrşi.

Am stat acolo zece zile şi zece nopţi. Zilele treceau cum treceau, dar nopţile era un răpăit necontenit de cizme pe scările de la capul nostru încît era cu neputinţă să dormi cît de cît. Cîte o dată pe fiecare noapte la ore diferite, fă ceau probabil exerciţii că năvăleau în sus şi în jos pe scări de credeam că se vor prăbu şi peste noi. Doamne, şi ce mulţi erau... Alte dăţi rostogoleau ceva greu, ca nişte lăzi de fier, din scară în scară, pînă jos.

110

Bietul bace Flore care trecuse şi el prin destule necazuri de acestea mulţi ani, pentru păcate de ale lui, avea nervii zdruncinaţi. Şi cîteodată în zgomotele astea i se năzărea că este război. Şi începea să tremure şi să se văicărească tare:

e război frate Traian, n-auzi cum fug? N-auzi cum huruie tancurile pe stradă?

nu-s tancuri alea bace Flore, sînt camioane şi maşini pe stradă! Acum este dimineaţă, nu-i noapte!

dar n-auzi împuşcăturile alea?

nu-s împuşcături bace Flore, tramvaiul care izbeşte la încheieturile şinelor.

ba eu îţi spun că-i război, ăştia ne omoară aici!

linişteşte-te bace Flore. Ai să vezi că peste cîteva minute ne aduce ceaiul şi turtoiul...

De multe ori am păţit cu el aşa, uneori şi mai rău. Mă îngrijoram tare de sănătatea lui.

Aici cel puţin ne dădea mîncarea de trei ori pe zi, nu ca dincolo. Aşa bună-rea cum era ea. Dimineaţa ceai cu turtoi sau cu o felioară de pîine. La amiază puţină mîncare caldă iar seara tot cam aşa.

Dar de multe ori nu se ajungeau linguri ca să ne dea şi nouă. Atunci mîncam cu gura direct din castron pe întuneric, fiindcă aici nu vedeam absolut nimic ce mîncăm. Putea fi orice în blidul pe care ni-l împingea grăbit gardianul de pe coridor. Cîteodată cunoşteam ce mîncăm după gust. Cîteodată nu puteam cunoaşte, că nu semăna a nimic.

A ajutat Dumnezeu că după zece zile am fost scoşi şi duşi la celula comună, unde era spaţiu mai larg, priciuri de-a lungul peretelui şi multă lumină. Pe un geam mare dinspre curte soarele bătea jumătate de zi direct pe noi. Era pe la mijlocul lui iunie 1950 şi era o căldură aici de curgeau sudorile pe noi.

Nouă ni se părea că venisem din iad în rai. Toate hainele pe noi erau acolo ude zi şi noapte de începură să putrezească. Încălţămintea mucegăise şi noi căpătasem un miros aşa de puternic de mucegai încît cînd ne-am văzut la lumină ne părea nespus de bine să ne uscăm, fiindcă ne părea că fusesem scoşi dintr-o peşteră înfundată.

Aici trecură mult mai uşor cele două săptămîni cîte le-am stat.

Am găsit multe alte suflete necăjite cu care am stat frumos de vorbă despre Dumnezeu. De mulţi m-am apropiat sufleteşte atît de tare încît am devenit ca nişte fraţi. O, dacă aş avea aici loc să înşir povestea vieţii mă car a unora dintre cei cu care m-am întîlnit prin aceste bîrloguri ale acelor ani neuitaţi! Dar cîte cărţi oare mi-ar trebui ca să descriu atîtea mii de istorisiri cîte le-am cunoscut şi le-am ascultat în cei şaptesprezece astfel de ani?...

După două săptămîni furăm aleşi o parte din noi, suiţi într-o dubă cu trei laviţe şi duşi din nou la penitenciar.

De data asta am fost băgaţi în aripa din dreapta pe coridorul de la etajul doi, care avea şapte celule cu uşile din gratii, prin care vedeai tot ce este înăuntru.

Am fost băgaţi în celula 6, a doua de la intrare. În stînga noastră, prima, era celula 7, în care erau femeile. Apoi după noi 5, 4, 3, 2 şi în fund de tot 1.

Repede ne-am făcut cunoştinţă cu cei ce erau nu numai în celula noastră ci şi cu ceilalţi din toate celulele de pe coridor, uşile fiind de gratii puteamuş or vorbi unii cu alţii de la un capăt al coridorului pînă la celălalt.

Gardianul, şeful de secţie nu stătea pe coridor. După ce termina ce avea de făcut cu noi, pleca, încuind numai uşa de la intrarea coridorului. Astfel noi după plecarea lui puteam vorbi în voie unii cu alţii de la uşi la uşi.

111

Îndată ce sosea un nou transport iar gardianul pleca de pe coridor încuind uşa cei din camera care îi primise pe noii locatari, comunicau tuturor celorlalte camere numele noilor sosiţi.

Cînd noii mei tovarăşi din celulă anunţară şi numele meu, din toate celelalte celule îmi veniră salutări de pe la mulţi cunoscuţi, care îşi comunicară numele. Erau printre ei unii foşti gazetari de la Cluj, de la Blaj sau preoţi şi profesori de teologie greco-catolici pe care îi cunoscusem sau care mă cunoşteau după nume. Erau mulţi din ei închişi pentru credinţa lor, cu ocazia trecerii la ortodoxie a bisericii greco-catolice.

Am rămas înţeleşi ca mîine la ora plimbării în curte, să ne întîlnim spre a discuta împreună.

După ce îmi aşezai bagajul acolo unde îmi spuseseră că mai este un loc liber, văzui venind din fundul camerei spre mine cineva care îmi zise:

am auzit că vă numiţi Dorz! Nu cumva sînteţi din Oastea Domnului?

ba da!

dv. aţi scris cărţi, reviste, cîntări religioase?

da! Dar de ce mă întrebaţi?

cunoaşteţi cumva pe unul Pop Şandor sau Alexandru de pe la Cluj?

da, ce-i cu el? Am auzit că ar fi fost şi el arestat. Ştiţi ceva despre asta?

da! Prin 10 februarie am fost eu adus aici la Oradea şi băgat în celulă. Era noaptea. Îndată s-a sculat de pe prici cineva care tremurînd s-a aruncat spre mine zicînd: Tu eşti frate Dorz? Sînt distrus! Mor. Nu mai pot. Ce să fac ca să scap de aici? Nu mai pot. Spune tot, cum m-ai trimis, cum mi-ai scris, cum mi-ai dat cărţile. Scapă-mă!... Scapă-mă! Scapă-mă.

Şi se agăţase tremurînd de mine.

stai omule, i-am zis eu. Eu nu sînt cel care crezi d-ta. Linişteşte-te.

ba eşti fratele Dorz! Ştiu eu! Te cunosc eu. De ce nu vrei să recunoşti şi să mă scapi?

Am luptat mult cu el pînă s-a liniştit.

După aceea l-am întrebat de cauza lui, apoi de credinţa lui. Iar după aceea i-am zis:

păi bine, dacă d-ta ai o credinţă, de ce eşti aşa de deznădăjduit? De ce nu suferi pentru credinţa ta? De ce vrei să scapi cu orice preţ? Rabdă, dacă zici că eşti ostaşul Domnului. El cum a răbdat?

Dar n-am mai stat mult împreună. Pe el l-au scos din celulă. Apoi n-a mai venit înapoi. Şi nu mai ştiu ce a fost cu el.

nu aţi mai auzit nimic nici de la alţii despre el? Eu ştiam că au fost arestaţi odată cu el încă trei.

da, mi-a spus că au mai fost cu el trei. Pe doi crede că i-au eliberat de la Baia Mare, iar pe unul mai tinerel l-au adus aici.

N-am mai auzit nimic apoi. Cred că a scăpat, fiindcă era într-o stare că ar fi făcut tot ce i se cerea, numai să fie lăsat să meargă acasă.

va fi făcut “tot ce i se cerea”...

Acum să mă orientez puţin. Întreb să aflu cine mai este pe aici:

În camera 7, camera femeilor, printre altele era şi o fostă stareţă la o mînăstire greco-catolică. Fusese închisă pentru statornicia ei în credinţă. Avea peste 70 de ani şi era foarte slăbită. Cînd a fost arestată acum doi ani, una din ucenicele ei de la mînăstire s-a agăţat de ea cu toată puterea şi a spus celor ce o arestau:

112

nici moartă nu mă voi despărţi de măicuţa mea. Duceţi-mă şi pe mine acolo unde o veţi duce pe ea să trăiesc sau să mor şi eu acolo. Faceţi-mi orice vreţi, dar nimeni nu mă va putea despărţi niciodată de ea, căci este mai mult ca mama mea.

Au încercat s-o smulgă, dar n-au putut-o. Văzînd aşa, le-au dus împreună pe amîndouă. Acum era aici nedezlipită de măicuţa ei şi o îngrijea cu tot ce putea din tot sufletul său mare şi bun.

Mai erau împreună cu ele şi alte două credincioase din biserica păr. Chindriş de la Cluj, cu care ne cunoscusem încă în 1939 cînd scriam la gazeta Via ţa Creştină cu părintele Chindriş.

Cu acestea mai erau apoi două surori medicale de la maternitatea din Satu Mare, aduse aici pentru neglijenţă în serviciu. Din cauza lor se zicea că muriseră nişte noi-născuţi acolo. Cei doi medici ai acestei maternităţi şeful şi subş eful erau şi ei aici în celula 6, învinuiţi împreună cu ele de neglijenţă cu un ascunzişpolitic.

În celula 5 erau o parte din preoţi şi credincioşii greco-catolici, unii cunoscuţi personal, alţii numai după nume...

La plimbare ne-am cunoscut şi recunoscut cu toţii.

Ne-am împrietenit şi cu cei noi destul de repede. Atmosfera era mult mai liberă decît dincolo.

Mai ales după ce gardianul îşi termina programul lui cu noi şi pleca de pe sală, discutam fără nici o teamă cu glas tare între noi. Dacă aveam ceva de comunicat vecinilor, apropiam gura de gratiile uş ii şi strigam:

alo 1. Rugăm pe domnul cutare să vină la vorbitor.

Vorbeam atîtea unii cu alţii încît aici, faţă de ceea ce fusese înainte, acum eram aproape fericiţi.

Am găsit între ei şi pe P. G. un gazetar bătrîn care lucrase pe la Foaia Noastră, la Unirea şi chiar la Luceafărul lui Octavian Goga. Cunoscuse bine pe Coşbuc, pe Goga, pe Şt. O. Iosif. Lucrase împreună cu ei... Cu Agîrbiceanu era prieten bun şi cu Lucian Blaga.

Ce multe am povestit despre amintirile noastre.

Mai erau Iuliu M., Iuliu P. Şi alţii, mulţi şi buni.

...Dar foamea era cumplită şi aici. Mîncarea era atît de puţină şi atît de slabă încît cu toţii devenisem ca nişte schelete.

Dormeam înşiraţi unii lîngă alţii, întinşi pe priciuri comune. Toţi ne zvîrcoleam toată noaptea în chinurile foamei. Unii, nemaiputînd suporta, urlau şi plîngeau ca nişte copii. Nu voi putea uita niciodată strigătele lor în ungureşte sau româneşte:

istenem, Istenem! ehes vagyok!

dumnezeul meu, Dumnezeul meu cît de flămînd sînt!

La plimbare în curte era program să ne scoată zilnic cîte un sfert de oră.

Atunci ieşeam tot coridorul deodată, în afară de femei. Ele erau scoase separat, fie înaintea noastră fie după noi.

Toţi cei din celeşase celule, ne înşiruiam doi cîte doi şi coboram în curtea mică unde fă ceam un cerc care se mişca întruna. La mijlocul cerculuişeful de secţie care ne supraveghea.

Atunci pe secţie erau cu schimbul doi gardieni şefi. Unii dintre cei mai vechi gardieni ai penitenciarului.

113

Amîndoi erau unguri. Unul blînd şi bun mai gras şi mai moale Csapo baci. Celălalt un mititel ager, cu o mustaţă mare ungurească ascuţită, cu o pipă scurtă şi groasă şi cu nişte cizme cu carîmbi tari, totdeauna lucii şi scîrţîind.

Cînd era de serviciu Csapo baci el stătea deoparte liniştit, lăsîndu-ne să ne plimbăm mergînd cum vrem, să vorbim cu cine vrem şi să umblăm cum ne convine. Niciodată nu ne-a făcut nici o observaţie.

Dacă trecea timpul reglementar şi era vremea să ne zică:

gata, dă-i drumu sus! cînd se potrivea să fie timp frumos, sau încă nu ne terminasem discuţia cu prietenul şi cineva dintre noi îi zicea:

csapo baci, mai lasă-ne puţin. el zicea:

no bine. Da nu mult că am treabă.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească şi pămîntul de pe el pe Csapo baci că atîta cît a putut el ne-a uşurat şi nu ne-a îngreuiat necazul în care eram.

E şi aceasta o dovadă că nu legea este rea ci oamenii sînt răi. Că oricît de aspră ar fi o lege, dacă cel care este pus s-o aplice este om, el o aplică cu omenie. Şi atunci cel ce ispăş eşte nu este mai apăsat decît trebuie, nici mai chinuit decît merită.

Dar cînd cel care aplică legea este fiară, atunci legea devine în mîinile lui instrumentul blestemat al nefericirii semenilor săi.

Ca să vedeţi ce fel de om bun era Csapo baci am să vă povestesc o întîmplare cunoscută de noi toţi. O spusese unul din cei ce o trăiseră.

Penitenciarul avea afară din oraş o grădină mare în care cultiva tot felul de legume pentru hrana personalului şi a deţinuţilor săi. La această grădină lucrau tot anul cîte o echipă mai mare sau mai mică, după cum era nevoie, din deţinuţii cei mai nepericuloşi. Aceşti deţinuţi erau duşi la grădină pe jos, încolonaţi pe 2 sau 3 rînduri, iar gardianul care îi pă zea, cu o puş că lungă la umăr mergea în urma lor. Acolo ei lucrau toată ziua, iar seara erau aduşi tot aşa, înapoi la locul lor în penitenciar.

Într-o vreme serviciul de paznic al acestei echipe de deţinuţi care erau duşi să muncească la grădină, era încredinţat lui Csapo baci, care se purta cu ei ca şi cu nişte copii ai lui.

măi pruncii mei, îi sfătuia el pe drum, să nu fugiţi mă, că vedeţi puşca asta, vă puşc mă pe toţi, aşa ca pe nişte iepuri.

da' cum să fugim noi Csapo baci, ziceau ei rîzînd, că unde mai aflăm noi un tată aşa bun ca pe d-ta şi un servici aşa de bun caăsta de aici?...

no bine pruncii mei, zicea Csapo baci liniştit. Şi mergea legănîndu-se în urma lor.

Într-o zi, Csapo baci mergea cu echipa lui de vreo 10 deţinuţi. Cînd unul îi zise în glumă:

acum, dacă chiar am vrea să fugim noi, Csapo baci, te-ar lăsa pe d-ta inima să tragi cu puşca în careva?

cum să nu trag mă, dacă fugiţi?

dar ai d-ta atîtea gloanţe cîte să ne puşti pe toţi?

dar cum să nu am!

cîte gloanţe ai Csapo baci?

cinci!

da' ştii d-ta să nimereşti chiar bine cu puşca?

cum să nuştiu mă?

da' îi bună puşca asta?

114

prima! Puşcă aşa nu mai este.

eu mă prind că d-ta nu ştii nimeri căciula mea colo pe parul cela! Uite Csapo baci dacă o nimereşti dintr-o dată îţi facem o cinste cu cît vrei cînd trecem înapoi pe lîngă Vaida (Vaida era o crîşmă la marginea oraşului la care se mai bă gau ei cîteodată pe furiş, cînd veneau înapoi. Pe vremea aceea deţinuţii care lucrau aveau dreptul să aibă la ei cîte o sumă de bani pentru a-şi face cumpărături de mîncare).

bine, zise Csapo baci. Hai!

Se opriră toţi acolo în marginea grădinii. Pe cîmpnu mai era nimeni.

Deţinutul îşi puse căciula lui în par, apoi se deteră toţi zece de-o parte, iar Csapo baci puse puşca la ochi şi trase o dată.

Dar căciula nici nu se mişcă în par.

ai văzut Csapo baci că n-ai puşcat-o! Mai o dată!

Poc, a doua oară! Dar căciula tot acolo.

mai o dată!

Poc! făcu din nou puşca cea lungă şiciudoasă a lui Csapo baci, a treia oară. Dar tot nimic.

mai o dată!

Lui Csapo baci îi era acum chiarciudă:

Poc!

nici acum n-ai lovit-o. Numai deciudă nu te lăsa. Mai o dată!

Poc! a cincea oară.

Dar căciula era tot acolo, stînd foarte liniştită în parul ei.

mă' da cum se poate că n-o lovişi Csapo baci? Mai trage numai o dată că poate o loveşti!

nu mai am gloanţe mă. S-or gătat toate zise Csapo baci, scărpinîndu-se supărat după ureche. Ce mă fac eu acum? zise el amărît.

no, dacă nu mai ai gloanţe Csapo baci, Dumnezeu să te alduiască. Noi merem care încotro, rîseră ei, împrăştiindu-se prin porumburi ca iepurii, fiecare încotro apucă.

mă pruncii mei, nu fugiţi mă, că iară vă prinde mă. Şi va fi mai rău şi de voi şi de mine. Nu fugiţi mă pruncii mei... se tînguia în urma lor bietul Csapo baci.

Dar în zadar. Curînd nu mai văzu pe nici unul din cei zece “prunci” ai lui...

Cînd s-a întors singur înapoi, a povestit la direcţiune că deţinuţii lui i-au fugit. Că el a tras după ei şi că pe unii i-a rănit, dar nu a putut prinde pe nici unul.

A fost crezut şi iertat. Dar apoi n-a mai fost lăsat cu deţinuţii la grădină ci dat la alte servicii în curte. Afară n-a mai fost trimis niciodată.

Acesta era Csapo baci, care ne păzea acum pe noi.

Deşi i se spusese că noi sîntem cei mai periculoşi bandiţi, mult mai periculoşi decît cei de la dreptul comun, totuşi noi n-am avut nici un necaz din partea lui. Dar nici el din partea noastră. Tocmai pentru că el era aşa de bun, aveam şi noi grijă să nu greşim cu nimic pentru care el ar putea fi tras la răspundere.

Celălalt şef de secţie însă era altfel. Pe cînd Csapo baci era tipul omului cumsecade care este la fel în toate seminţiile pămîntului, şeful Nehez era tipul specific al neamului său. La el totul era numai unguresc: mustăţile lungi şi răsucite la vîrf, pipa groasă, cizmele cu carîmb tare... Pînă şi ciomagul cu care umbla totdeauna în mînă.

Cînd ne scotea el la plimbare, totdeauna se aşeza în mijlocul cercului nostru şi se sprijinea în ciomagul lui, ca un cioban grijuliu care nu-şi pierdea din ochi turma.

115

O dată am avut mare necaz cu el. Iată cum:

Era precum am spus, o foamete cumplită. Urlau uneori bieţii oameni ca vitele: Ni-e foame, ni-e foame.

Cînd erau la plimbare prin curte, era singurul prilej în care fiecare ar fi putut găsi cumva, prin vreo minune ceva să ia în gură. Dar ce?

Printre pietrele măturate se mai putea afla căzut cumva vreun grăunte de fasole, de porumb, de arpacaş, cînd fusese descărcat pentru bucătărie. Dacă îl vedeau doi în acelaşi timp săreau deodată să ia bobul şi să-l mănînce. Un fir căzut de porumb, un bob de fasole, un grăunte de arpacaş ce hrană putea fi pentru un om? Şi totuşi ce luptă pentru ea!

La întoarcerea spre coridorul nostru treceam prin faţa bucătăriei. Aici se găseau lăzile cu resturile ce trebuiau aruncate: coji, oase, tot ce se arunca.

De obicei aceste lăzi erau luate înăuntru cînd treceam noi ca nu cumva să aflăm în ele ceva. Cînd însă bucătarii fie că uitau să le ascundă de noi cum aveau ordin, fie că anume le lăsau ca şi cum le-ar fi uitat, era o adevărată năvală asupra acestor lăzi.

Între noi nu toţi erau oameni care ştiau răbda fără a se compromite. Dar mai erau şi din ceilalţi. Unii erau închişi pentru că voiseră să treacă frontiera sau o şi trecuseră. Alţii pentru vreo speculă cu aur. Alţii pentru deţinere de arme, feluriţi oameni care nu aveau nici puterea de înfrînare a credin ţei, nici re ţinerea unei demnităţi pe care nu voiau s-o piardă şi nici tăria unei adevărate virtuţi creştine.

Aceştia erau în stare de orice pentru a-şi potoli o clipă foamea lor chinuitoare. Ei mergeau de obicei în primele rînduri, totdeauna să fie ei mai întîi dacă s-ar ivi ceva să apuce.

De servici atunci cu noi era Nehez, care bănuind ceva se grăbi să vină să vadă nu cumva sînt lăzile afară. Tocmai cînd se uită el, se ridicaseră vreo patru dintre cei ce se aruncaseră pe lăzi şi se luptau să-şi smulgă unii altora ceva. Eu auzisem zgomot, dar nu vedeam bine ce se întîmplă din cauza celor ce urcau în faţa mea.

staţi, ce-i acolo, ce-aţi luat? se repezi Nehez, cu ciomagul în mînă, ca să vadă.

n-avem nimic domnu' şef!

ia să văd ce aveţi voi sub haină?

Apoi întorcîndu-se spre bucătarii care ieşiseră auzind zgomotul, strigă:

ce a fost aici în lăzi, măi bucătarule?

nişte copite şi oase de bou de pe care am jumulit tot ce era şi le-am aruncat şi le-am pus pentru gunoi, zise bucătarul-şef. Copitele goale le-am aruncat acolo pentru că nu mai aveau pe ele nimic.

care le-ai luat mă?

nu a fost nimic în ladă, domnule şef! zise cineva.

las-că aflu eu, bandiţilor!

Înăuntru imediat. Percheziţie!

Le-a aflat! Nenorociţii răpiseră din lăzile de gunoi patru copite de bou, cu părul încă pe ele. Le ascunseseră sub haine pentru ca ajunşi în celulă să le poată roade cu dinţii pielea şi zgîrciurile vii care mai rămăseseră neciugulite de bucătari.

Plîngeau cîndşeful Nehez le-a smuls de la ei şi le-a aruncat cu scîrbă afară.

Dar ce uşor i-a fost lui după aceea să ne tragă o batjocură ţigănească tuturora pentru asta.

Porţiile de mîncare erau la fel pentru toţi. Pentru femei ca şi pentru bărbaţi. Pentru cei tineri ca pentru cei mai bătrîni. Pentru cei mici ca şi pentru cei mai mari.

Femeile din celula 7, mîncau totdeauna mai puţin ca bărbaţii, unele fiind şi bolnave, altele slăbite. Ne ofereau aproape zilnic cîte o gamelă-două rămasă din mîncarea lor de arpacaş.

116

Atunci se petrecea ceva frumos: După plecareaşefului de pe secţie, cu diferite aţe şi curele date de noi din celelalte celule, ele legau detortă gamela plină de mîncare, apoi o scoteau prin gratiile uşii pe coridor, şi cu mîna stîngă ne aruncau aţa, nouă celor de lîngă ele. Noi luam aţa, trăgeam gamela, apoi aruncam aţa mai departe. şi aşa mergea gamela ca un cărucior de copii, trasă de aţă, de la o celulă la alta, pînă acolo unde o trimiteau ele. Putea merge trasă astfel pînă la camera 1 din fundul coridorului. Şi cam aşa mergea, trasă pe rînd. Apoi se împărţea într-o ordine, celor mai lipsiţi, fiecăruia cîte puţin.

Eu neputînd sta degeaba, deprinsesem cusutul şi reparatul încălţămintelor. Îmi făcusem rost de o sîrmă din care făcusem un ac şi o sulă. A ţă scoteam din prosop sau din căma şă. Unde aveam perne sau saltele, scoteam din astea.

Astfel am reparat multe încălţăminte ale celor ce, după ani de zile, de abia li se mai ţineau ghetele pe picioare.

M-am bucurat nespus de mult că am putut să fac acest serviciu călugăriţelor de lîngă noi, a căror încălţăminte era ruptă de tot, spre a nu rămînea cu picioarele chiar goale.

Seara aveam uneori pro gram de cîntări. Fiecare celulă trebuia să cînte la rînd cîte un cîntec pentru toţi ceilalţi. Cînd venea rîndul celulei noastre aproape totdeauna eram ales eu să cînt o cîntare de la Oastea Domnului.

Am cîntat prima dată Vreau lîngă Dumnezeu să fiu mereu... Le-a plăcut tuturora atît de mult încît multe zile n-a mai cîntat nimeni o altă cîntare pînă ce au învăţat-o cu toţii pe asta. Atunci o cîntam tot coridorul în aşa fel încît de multe ori striga santinela din curte:

hei, mai încet acolo! Ce, aţi înnebunit? Unde vă pomeniţi?

Se statornicise între noi toţi o aşa atmosferă prin cîntări şi prin discuţii din Cuvîntul Domnului, încît toţi uitau de chinurile foamei şi zilele treceau mult mai uş or ca înainte.

Cinci luni am trăit acolo în aceste condiţii. Din iulie pînă în noiembrie.

La şoldurile uscate, de îndelungata zăcere zi şi noapte pe scîndurile goale, mi se făcuseră două bătături mari şi negre. Pielea mi se făcuse groasă, vînă tă şi crăpată ca o scoar ţă de copac. Bătăturile de la genunchi nu-mi erau nici pe departe atît de frumoase ca cele de la şolduri. Era o dovadă, spre ruşinea mea, că mai mult zăcusem, decît mă rugasem. Pe cînd ar fi trebuit să fie tocmai dimpotrivă.

În vara aceea mi-a căzut mai mult de jumătate din părul de pe cap.

Sosi toamna tîrzie, cu prima zăpadă şi cu primul frig aspru...

Începuseră muncile la Canal şi aproape zilnic era mişcare pe coridor, unii fiind scoşi şi duşi.

Venea pe coridor şeful de secţie cu o listă în mînă şi striga: Care îşi auzea numele trebuia să iasă îndată cu tot bagajul. Într-o zi, cu o listă mai lungă îl strigă şi îl duse şi pe baci Flore la canal. A venit înapoi acasă abia după doi ani.

Într-una din aceste zile venişeful de secţie cu un bilet pe care era scris un singur nume.

prezent, am strigat eu.

ieşi imediat cu tot bagajul!

Mi-am luat repede rămas bun de la toţi cei cu care petrecusem atîtea luni şi cu care mă împrietenisem atît de mult. Mulţi Îl aflaseră acolo pe Domnul Iisus şi acum nu ne puteam despărţi.

Au căzut cu toţii pe grumazul meu. Nu ştiam pe care să-l sărut şi pe care să-l ascult ce îmi încredinţa dacă cumva mă trimit “afară”.

117

Unul, un evreu al cărui fiu era ministru în nu ştiu ce ţară străină, arătase multă ascultare de Cuvîntul Domnului Iisus... Spera să iasă cîndva, dar avea un dosar greu şi nu ştia cît va rezista. Nu avea pe el decît nişte zdrenţe... Un altul, ofiţer din armata ungară, la fel... Un altul din Basarabia tot aşa...

Fiecare îmi cerea ceva. Ce să fac? le-am dat tot ce aveam, rămînînd aproape gol. Şi le-am promis că dacă voi ajunge acasă am să le trimit pachete cu haine.

O dată pe an, toamna, avea dreptul să primească un astfel de pachet fiecare din cei care avea înţară pe cineva care le putea trimite. Chiar săptămîna trecută primisem cărţi poştale şi scrisesem acasă... Eu şi primisem pachetul cu cîteva zile mai înainte. Aveam ce să împart acum. Cui n-am avut să-i dau nimic, le-am promis. Şi întocmai aşa am şi căutat să fac îndată după ce într-adevăr am ieşit şi am ajuns acasă.

Fiindcă nu ne puteam despărţi, şeful pierzîndu-şi răbdarea, mă luă de mînecă, mă smulse dintre ei şi mă împinse afară, trîntind uşa şi împingîndu-i zăvorul.

I-am privit printre gratii pe cei rămaşi acolo, eu care eram acum afară.

Într-o clipă m-a pătruns întreaga tragedie a acestei privelişti: oameni după gratii, ca fiarele cele mai primejdioase!... şi cînd cunoşteam ce suflete nobile şi ce caractere cinstite erau aceşti oameni total nevinovaţi de după gratiile acestea!

O, Dumnezeule al Îndurării, ai milă şi nu mai lăsa pe chinuitorul creaturilor Tale să sfîşie şi să zdrobească atît de sălbatic, de trufaş şi de nepăsător opera dragostei Tale! Adu vremea cînd să nu mai fie niciodată gratii şi zăvoare ci pace şi libertate peste toată lumea asta creată de Tine ca să fie fericită şi nu chinuită.

Am fost dus pe jos de la penitenciar pînă la securitate.

Acolo am fost predat iarăşi lui Zoli-baci care m-a băgat singur în celula de lîngă spălător.

Am tremurat acolo toată noaptea. Nu mi-au dat nimic nici de mîncare.

A doua zi după masă a venit Zoli-baci şi m-a scos... După ce mi-a dat ce-mi mai rămăsese din lucrurile oprite la cancelarie: acte, curea, şireturi, m-a scos în stradă cu ele cu tot în braţe pe aceeaşi poartă din dos, pe care mă mai scosese de două ori pînă acum:

liber! Mergi acase!

dar dacă mai ajungi odate la noi, te scot pe uşa asta pachet. Înţeles?

Şi trînti uşa de fier, înjurînd...

Am aruncat acolo jos în marginea străzii tot ce aveam în braţe. Şi îngenunchind mi-am ridicat spre ceruri tot sufletul din mine.

Poarta îndurării era deschisă şi zidul dintre mine şi Domnul meu, nu mai era nicăieri.

Altădată m-aş fi tăvălit pe jos strigînd ca un nebun de bucurie...

Dar acum stăteam acolo în genunchi, cu faţa în sus, cu lacrimile şiroind pe obraji, murmurînd printre sughiţuri fericite două cuvinte:

Isuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse şi:

Slavă, Slavă, Slavă, Slavă Ţie...

Şi nu mă mai puteam sătura privind iarăşi cerurile deschise şi pe Mîntuitorul meu Preaiubit stînd în picioare la dreapta lui Dumnezeu...

Ajuns din nou acasă, dragostea fraţilor m-a înconjurat cu şi mai multă căldură şi m-a chemat la lucru cu şi mai mult dor. Doream să aflu tot ce se petrecuse în cele aproape zece luni de cînd nu mai ştiam nimic de mersul Lucrării frăţeşti.

118

Cei despre care am aflat mai întîi au fost fraţii din Bucovina, această minunată parte deţară care parcă este şi cea mai minunată parte a sufletului nostru din frăţietatea Oastei Domnului. Sîntem fericiţi să vedem prin aceşti minunaţi fraţi şi surori, un mare adevăr şi anume acela că unele regiuni ale ţării parcă au parte de la Dumnezeu de un har deosebit, faţă de celelalte. Cred că acest har este urmarea sincerităţii şi smereniei cu care sufletele acelea Îl iubesc şi Îl ascultă pe Dumnezeu.

Apoi încă un adevăr: acela că Dumnezeu binecuvîntează şi pe urmaşii părinţilor credincioşi pînă la a nu ştiu cîta generaţie precum este scris.

În această dulce Bucovină, Ştefan cel Mare a fost nu numai omul celor mai minunate fapte de vitejie a istoriei noastre, dar şi omul celei mai minunate credinţe, în Hristos. Sufletul în stare de orice jertfă pentru slava lui Dumnezeu şi pentru păstrarea credinţei în El...

Dar Ştefan n-a fost singurul. El singur n-ar fi putut cîştiga nici biruinţele pe care le-a cîştigat, nici face mînăstirile pe care le-a făcut. Cu el mai erau ca şi el mii şi mii.

Din pricina acestora a fost apoi şi este un atît de mare har peste toată partea asta deţară. O alta asemenea ei nu mai este poate înţara noastră, decît Maramureşul, care fără să aibă o istorie aşa de zbuciumată ca Bucovina, n-a avut totuşi o credinţă mai mică. Aici nu sînt zeci de mînăstiri de piatră puternică precum în Bucovina, dar sînt sute de bisericuţe fiecare într-un fel şi de un preţunic, înălţate mai mult pe cer decît pe pămînt, ca şi sufletul curat şi drept, al poporului care le-a închegat mai mult din suflet decît din lemn.

Şi n-a fost un singur voievod mare, ci au fost mai mulţi, dar istoria lor este mai tainică. Numai roadele frumoase se văd.

Ce minunaţi erau fraţii şi surorile din Oastea Domnului oriunde i-am cunoscut. Dar fraţii şi surorile din Bucovina şi Maramureş parcă erau şi mai frumoşi. Pentru că acolo cele două tră sături deosebite pe care le are Oastea oriunde trăieşte duhul ei adevărat: smerenia şi dragostea, erau mai curate acolo ca oriunde. Şi aşa au rămas pînă astăzi.

De la fraţii din Bucovina deci am aflat cele dintîi veşti:

La începutul anului 1950, şi prin părţile acelea din Nordul Moldovei adunările s-au ţinut cam nestingherite pînă aproape de Paşti... Atunci, aproape de peste tot, fraţii lucrători au fost chemaţi pe la posturile de miliţie unde li s-a pus aspru în vedere că toate adunările Oastei sînt oprite şi că ei vor fi pedepsiţi, oriunde vor fi găsiţi adunaţi.

Primele măsuri au fost luate chiar de Paşti.

La Volovăţ, a doua zi de Paşti, miliţia a venit în biserică ameninţînd pe fraţii adunaţi că dacă nu se împrăştie imediat, vor fi luaţi şi duşi cu maş ina la Securitate.

La Straja, miliţia la fel a căutat pe fraţi. Au luat pe fr. Buraciuc pe care l-au cercetat şi ameninţat. La fel pe fr. V. Cerlinca şi încă pe mai mulţi alţii.

Preotul din Negostina a anunţat Securitatea pîrîndu-l pe fr. I. Moroz că ar fi vorbit împotriva Statului. Au urmat cercetări şi s-a dovedit cu martori că n-a fost adevărat. Dar pînă atunci fraţii au avut mult de suferit.

La Viforul de Sus, cu ocazia unui botez, era o mare adunare. Miliţia a venit în mijlocul adunării, a cercetat pe toţi fraţii luîndu-le buletinele. Îl căutau cu deosebire pe fr. Arcade dar deşi el era în faţa lor, ei nu l-au văzut şi astfel n-au pus mîna pe el.

La Suceava, la Mînăstirea Sf. Ioan, preotul Ruja a arătat mulţimii de fraţi care erau adunaţi în bisericăuşa. Şi le-a strigat:

afară cu voi! Noi nu avem nevoie în biserică de astfel de elemente!

119

Şi aceasta pentru că fraţii cîntaseră Tatăl nostru în genunchi. Şi mai cîntaseră o cîntare după ce se terminase slujba în biserică.

Dar afară tot poporul s-a adunat împrejurul lor şi i-a rugat să mai cînte acolo în curtea mînăstirii...

Prin părţile Bihorului şi Aradului pe unde fraţii lucrau cam împreună, lucrurile se petreceau tot cam aşa.

În urma arestării şi percheziţiei mele, toţi fraţii au început să fie şi mai urmăriţi. N-au mai putut continua adunările mari, ci numai adunările împrăştiate şi cu număr mai mic. Unii dintre preoţi pîrau pe fraţi la Securitate şi de multe ori ei înşişi s-au făcut călăuzele miliţiei pentru aflarea adunărilor frăţeşti.

La fel curentele hrăpăreţe dădeau năvală între fraţi pentru a-i îngrozi că vor fi arestaţi. Ca să-i poată face mai uşor să se boteze la ei, spre a scăpa de orice prigonire.

Atunci au şi trecut din Oastea Domnului două suflete slabe şi bolnave. Unul Creţu Ioan la penticostali şi altul Purcel Flore la baptişti. Cam atîta pagubă ne-au putut face în urma tuturor zbaterilor lor.

Prin părţile Hunedoarei, lucrurile mergeau frumos. Adunările se ţineau aproape lanţ, cînd într-o parte cînd în alta. Peste săptămînă erau adunări deşcoală biblică şi de rugăciune. Iar duminicile, adunări de evanghelizare.

În afară de astea cînd se iveau prilejuri de botez în familiile fraţilor, sau nunţi, sau înmormîntări sau hramuri la diferite biserici, toate aceste prilejuri erau folosite pentru mărturisirea Evangheliei şi bucuriile frăţeşti.

Lucrarea de ajutorare frăţească era întreţinută peste tot de duhul darnic al Frăţietăţii. Astfel multe familii de fraţi lipsiţi au fost îngrijiţi cu hrană şi îmbrăcăminte. Altora, li s-a dat ajutor să-şi facă locuinţă... Bolnavii erau cercetaţi. Orfanii şi vă duvele erau ocrotiţi şi mîngîiaţi. Bisericile înzestrate. Evanghelia mărturisită cu fapta. Şi Numele Domnului era preamărit de către toţi.

În jurul Hunedoarei adunări de acest fel se ţineau în Buituri, Boj, Pestiş, Bîrcea Mică şi Mare, Sîntandrei, Simeria, Călan, Cri şeni, Sîncrai... Cărpiniş, Nepolt...

Adunări mai însemnate, au fost cele ţinute la Tîmpa în biserică, unde preotul Marcu ocrotea cu drag pe fraţi. Apoi la Simeria Veche, la Sîncrai, la Ohaba, la Haţeg, la Batiz...

Fraţi lucrători erau o mulţime. Pe lîngă fr. Petru şi Opriş de la Batiz, erau Ion şi Gheorghe din Crişeni, Ionel de la Sîncrai,şerban şi Jurca din Buituri, Andrei, Petru şi Costică din Ohaba şi mulţi, mulţi alţii.

Un necaz mare au avut acolo fraţii cu unul anume Herbei Ioan, fost preot ortodox dar trecut la sectari, care cutreiera satele în slujba dezbinării. A încercat în multe părţi să introducă printre fraţi învăţăturile dezbinătoare, dar fraţii l-au înfruntat şi l-au respins. Purtarea lui era uşuratică, vorbirea prefăcută şi umblarea nestatornică. N-a avut nici un cîştig dintre fraţi, astfel că a plecat din Hunedoara şi s-a stabilit în Arad. Nu se ştie la care sectă a rămas, fiindcă totdeauna îşi ascundea ce crede, spre a putea umbla pe la toţi şi spre a putea suge de la mai multe oi în acelaşi timp. Acest om al nimănui a umblat mulţi ani pe aceste căi duble şi îndoielnice. Fiind un om fără nici o valoare duhovnicească n-a fost crezut şi primit decît de oameni care aveau acelaşi fel ca al lui de a vorbi şi umbla.

Cei doi care fuseseră pricina necazului prin care trecusem, erau liberi şi nepăsători... Alergau prin ţară şi “lucrau pentru Domnul”, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic.

120

Cel pentru care căzusem în mîinile lui Dumnezeu continua să trăiască în acelaşi mare păcat, fără nici un gînd de pocăinţă şi de îndreptare, aşa după cum promisese. El trăgea după el tot mai departe şi mai adînc spre iad sufletul cu care se tăvă lea, grăbind astfel fără nici un fel de frică, nenorocirea familiei şi a adunării care îl primiseră. Fă cînd ca Numele lui Dumnezeu şi al Lucrării Lui să fie înjosit.

Această nepăsătoare şi vinovată viaţă, aveau s-o ispăşească amar în curînd, şi nu numai ei înşişi.

Celălalt, pentru care căzusem în mîinile oamenilor, cedase unui alt fel de păcat. Frica şi slăbiciunea îl făcuse să accepte tot ce i se ceruse numai ca să scape. Crezuse poate că zice da, pînă ce se vede liber, iar după aceea uşor se va dezlega de această legătură vinovată.

Dar n-a fost aşa: n-a scăpat. Ci dimpotrivă a fost înfăş urat tot mai strîns în aceste obligaţii şi a trebuit să vîndă pe tot mai mulţi fraţi spre a se scăpa pe sine. S-a făcut urzitorul multor curse întinse altora, pînă ce la urmă a căzut şi el însuşi în laţurile pe care le întinsese altora.

Dar istoria asta va mai avea durerea să vorbească încă mult atît despre unul cît şi despre altul.

Slăvit să fie Domnul.

Meditaţii

Ostaşul atunci se arată strălucit înaintea împăratului său cînd poartă rane pe trupul lui... Tot aşa şi noi înaintea lui Hristos.

Omilia Tesaloniceni

Sf. Ioan Gură de Aur.

Taina puterii şi biruinţei noastre nu stă în puterea noastră ci în puterea care vine de Sus peste puterile noastre atunci cînd inima noastră se roagă, cînd ochii noştri lăcrimează, cînd sufletul nostru se luptă.

Păr. Iosif Trifa.

121

Cînd te-or covîrşi ispitele

Cînd te-or covîrşi ispitele ce leagă,

cînd obosit în lupta cea peste puteri vei bea strop cu strop durerea grea şi-ntreagă cîrtind contra soartei şi-atîtor dureri tu nu-ţi pierde firea,

mai sînt încă: Credinţa, Nădejdea şi Iubirea.

Cînd inima ta de dor n-o să mai poată cînd va veni vîltoarea zilelor de greu cînd nu-ţi vei afla odihna de-altădată tu şi-atunci aminte să-ţi aduci mereu de ceea ce-ncălzeşte

şi trup şi duh: Credinţă, Iubire şi Nădejde.

Cînd vei suferi o pierdere-n viaţă

nu plînge niciodată cu-amar după ea să ştii c-acest drum de Domnul pus ţi-e-n faţă cerească-I Voinţă a făcut aşa şi-atunci tu-ntărirea

s-o cauţi unde-i Credinţa, Nădejdea şi Iubirea.

Cînd nu vei putea să mai învingi durerea şi vei vărsa şiroaie lacrime fierbinţi mergînd la moarte chiar să vezi învierea că-i frumoasă viaţa şi în suferinţi că nu-i fericire

decît unde-i Credinţă, Nădejde şi Iubire.

O, vin-la noi...

O, vin la noi Iisuse căci azi ne-a obosit şi ultima putere de-a aştepta, în piept sub chinurile-amare ni-e sufletul zdrobit ridică-ne Tu iarăşi şi fă-ne drumul drept.

Sau ne mai dă putere în locul cel amar să mai putem Iisuse, întregul chin purta şi-n ceasul încercării un şi mai mare har să nu cădem nici unul înfrînţi sub crucea grea.

122

Se-aruncă-n noi, Iisuse, mai greu ca ori şicînd mai grea-i ameninţarea iar noi mai obosiţi vrăjmaşii-s mai puternici,

o, vino mai curînd

să nu cădem Iisuse să nu fim biruiţi.

Mai este încă har...

Puteţi să ne-alungaţi din casa voastră puteţi să ne călcaţi şi prin noroi chiar şi aşa oricît de păcătoşi aţi fi să ştiţi că mai este încă har şi pentru voi!

Puteţi să ne loviţi cît mai cu ură,

puteţi să nu vă-nduioşaţi de noi,

chiar şi aşa oricît de păcătoşi aţi fi să şti că

mai este încă har şi pentru voi!

Puteţi să ne luaţi ce-avem în lume puteţi să ne-alungaţi flămînzi şi goi chiar şi aşa oricît de păcătoşi aţi fi să ştiţi că mai este încă har şi pentru voi!

Că mila Domnului e fără margini şi cît nu sună trîmbiţa de-apoi oricît de răi sînteţi să ştiţi, să ştiţi că uşa deschisă este încă pentru voi.

Noi de-am fi arunc aţi de voi cu scîrbă afară din cetate pe gunoi,

am fi preafericiţi de-am şti că ştiţi măcar prin asta că este încă har şi pentru voi.

Goniţi-ne, nu scuturăm nici praful voi ce-aţi ales pierzarea de apoi vă spunem însă poate pentru cea din urmă oară: mai este încă har şi pentru voi!

Dar Mîine cînd pe veci ne vom desparte ca-n veci să nu ne mai vedem apoi amar vă veţi aduce-aminte ziua cea de astăzi c-a fost odată har şi pentru voi!

Fraţii mei, scris este: acela care pune mîna pe plug să nu se mai uite înapoi

(Luca 9, 62).

Aşa şi noi, prin oricîte lupte şi necazuri am avea să mai trecem, înainte, numai înainte.

Păr. Iosif Trifa.

123

Cap. 4

Aur lămurit, trestii clătinate

“Mă rog... să-L cunosc pe Hristos şipărtăşia suferinţelor Lui... Şi să mă fac asemenea cu moartea Lui...”

Filipeni 3,10

Domnul nostru Iisus Hristos are doar o singură cale din cele patru căi: cea înainte. Diavolul le are pe toate celelalte trei căi: cea din stînga, cea din dreapta şi cea înapoi...

Roditoare este doar o singură sămînţă din patru: cea din pămîntul cel bun. Toate celelalte trei seminţe sînt pierdute: şi cea de lîngă drum şi cea de pe piatră şi cea din spini.

Cînd am pornit pe urmele lui Hristos, noi n-am văzut decît o singură direcţie: cea înainte. Celelalte s-au ivit pe urmă, desfăcîndu-se din acestea: întîi una, cea din dreapta. Apoi alta, cea din stînga. Şi abia mai tîrziu, cea dinapoi.

La începutul Lucrării Oastei Domnului, Duhul lui Dumnezeu umplea sufletul tuturor celor chemaţi în ea cu o atît de mare putere şi tărie încît ei nu numai că erau cu toţii desăvîrşiţi una, dar şi mergeau înainte cu un aşa de puternic avînt încît nici nu cunoşteau vreo abatere de la direcţia luată!

Despărţirea s-a ivit numai mai tîrziu, cînd avîntul unora a început să scadă. Abaterile au venit numai prin aceia a căror inimă n-a mai rămas întreagă cu Domnul Dumnezeul nostru, cum se spusese cîndva despre Solomon (1 Împ. 11, 4).

Pe calea diavolului sînt o mie de mijloace prin care satan şi-i face asemenea lui, pe acei care îl urmează acum pe el în plăcerile trecătoare ale păcatului spre osînda veşnică a iadului său.

124

Pe calea lui Hristos sînt numai trei mijloace prin care El Şi-i face asemenea Lui pe acei care Îl urmează pe El acum din suferinţele trecătoare ale sfinţeniei, la slava veşnică a raiului Să u.

Cele trei mijloace şi semne ale părtăşiei şi colaborării noastre cu Hristos sînt:

1. Jugul. fiindcă Domnul Iisus a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun (Matei 11, 29).

2. Sarcina. fiindcă Domnul Iisus a zis: Sarcina Mea este uşoară (Matei 11, 30).

3. Crucea. fiindcă Domnul Iisus a zis: Cine vrea să vină după Mine... să-şi ia crucea sa

în fiecare zi şi să Mă urmeze (Luca 9, 23).

Toate acestea trei par la prima vedere numai suferinţă. Dar ele nu sînt numai aşa.

Jug, are două înţelesuri: întîi muncă, apoi unire.

Sarcină, are două înfăţişări: întîi răspundere, apoi rodire.

Crucea, are două părţi: întîi suferinţă, apoi sfinţenie.

Cei mulţi privesc doar la primul înţeles al jugului lui Hristos, la munca grea şi la canonul amar al unei vieţi de neprihănire şi fug de jugul Lui. Dar cei puţini privesc la minunata unire cu Hristos prin părtăşia cu El la munca cea fericită în ogorul Evangheliei Sale. A trage în jugul Lui, alăturea de El, este ceva ce-ţi dă o atît de mare bucurie încît după ce ai gustat-o n-ai mai dori s-o schimbi pentru nimic şi cu nimeni din lume.

A purta sarcina Lui, este a te împreuna cu Hristos atît de profund şi de înalt, încît ceea ce este în El mai fericit, să pătrundă în ceea ce ai tu mai intim. Şi să facă să nască în tine o viaţă nespus de nouă, de dragă, de dulce şi de scumpă...

Iar acceptarea crucii lui Hristos, primirea de bună voie a suferinţei pentru El şi alături de El, este de fapt singurul mijloc de sfinţire şi de slavă.

Cînd Mîntuitorul nostru Sfînt zicea: Mă sfinţesc Eu Însumi pentru ei (Ioan 17, 19).

El voia să ne spună: Eu am acceptat Crucea şi suferinţa Mea, pentru că acesta era singurul mijloc prin care voi veţi putea fi cu adevărat sfinţiţi.

La prima vedere toate aceste trei mijloace pe care Domnul anume le-a ales pare că sînt ceva cu neputin ţă de ales şi de purtat cu bucurie. Dar îndată ce dragostea de El a ajuns puternică şi adevărată în noi, găsim în ele nu numai singurele mijloace prin care ne putem uni desăvîrşit cu El, dar şi singura bucurie şi singurul scop al vieţii noastre.

Întîi este vorba de jug ca de o căsătorie cu Hristos, pentru că despre căsătorie se vorbeşte ca despre un jug pe care îl iei de bunăvoie, ală turi de o fiin ţă pe care o iubeşti şiţi-o alegi ca să te împreuni cu ea în totul şi pe totdeauna.

Singura condiţie care te poate face să-ţi iei acest jug, este dragostea.

Singura putere care te poate face să porţi cu bucurie sau cu răbdare acest jug, este numai dragostea. Cîtă vreme ai în tine o dragoste fierbinte faţă de Hristos, Soţul tău Cel Drag, atîta vreme tragi lîngă El şi pentru El, oricîte sudori şi lacrimi ar trebui să semeni pe brazda Lui. şi nu simţi în jugul cu El nici un fel de greutate ci numai o tot mai profundă şi fericită bucurie. Greul începi să-l simţi abia atunci cînd dragostea de Hristos se răceşte în inima ta.

Despre sarcina lui Hristos, este vorba ca de o împărtăşire atît de intimă şi de dulce între mine şi El, încît eu devin acelaşi trup şi duh al Lui. el trecîndu-şi şi petrecîndu-şi peste mine şi în mine Fiinţa Sa, prefăcută într-un rod nou divin şi etern.

125

Prin aceasta jugul căsniciei, a devenit sarcină-rod. Astfel eu devin una şi unul cu El şi în El. El devine una şi unul cu mine şi în mine.

Cam aşa am înţeles şi înţeleg eu cuvîntul care zice: eu în Hristos. Sau: Hristos în mine

(Filip. 4, 13; Gal. 2, 20).

Şi dacă Crucea a fost aleasă drept mijloc de sfinţire pentru Hristos, înseamnă că ea este singurul mijloc de sfin ţire şi pentru noi. Că drumul ajungerii la slavă trebuie să treacă neapărat prin Cruce. Şi cel al ajungerii la sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, trebuie să treacă neapărat prin suferinţă.

Dacă cu privire la fiecare credincios în parte, aceste condiţii şi mijloace şi semne, sînt neapărat şi nedezlipit legate de mîntuirea şi slujba sa cu Hristos, apoi acestea sînt şi mai mult legate de Lucrarea Sa, ca întreg al ei.

Nu noi ostaşii Domnului, fiecare în parte, am intrat cei mai dintîi în cuptorul încercării, ci Lucrarea Oastei însăşi. Ideea şi solia ei au trebuit să fie trecute prin foc, spre a se adeveri dacă este în ea un material rezistent la foc, sau nu. Dacă este în ea un filon divin, sau numai o plămădeală omenească.

O înlănţuire tainică există între aceste trei înţelesuri ale vieţii şi vieţuirii noastre cu Hristos, în El şi prin El:

întîi vine cunoaşterea Lui prin Cuvînt,

apoi dragostea de El şi cu El prin Duh.

Iar aceste două ne duc la unirea cu El prin jugul şi lucrul Lui.

Jugul ne duce la sarcina şi la însărcinarea Lui pentru continuarea seminţiei şi seminţei duhovniceşti.

Sarcina Lui fericită ne duce la cea mai înaltă treaptă a identificării noastre cu Dumnezeu: suferinţa ca mijloc al sfinţirii şi învrednicire a slavei.

Înainte de a deveni lucrători ai lui Hristos, noi sîntem mai întîi o lucrare a Lui. În acest înţeles este scris: “noi sîntem lucrarea Lui...”

Şi numai după ce se face în noi lucrarea lui Dumnezeu, apoi, devenim şi noi cu adevărat nişte lucrători împreună cu El.

Cine se înghesuie în rîndul împreună-lucrătorilor cu Dumnezeu, fără ca să fi fost mai întîi ei înşişi lucraţi şi prelucraţi de Dumnezeu, nu numai că nu vor putea produce niciodată nimic bun, durabil şi curat, dar tot ce vor produce va fi rău, uşuratic şi păcătos.

Alegerea între aceste două feluri de lucrări şi de lucrători o poate face numai Cuptorul. Numai Rugul. Numai Suferinţa.

De aceea a fost nevoie să vină întîi peste Lucrarea Oastei însăşi în întregimea ei, apoi peste fiecare ostaşîn parte, încercarea focului. Ca să se dovedească ce este aur, argint şi piatră scumpă, sau ce este lemn, fîn sau trestie. În noi şi între noi.

Eu văd în această ultimă parte a Istoriei Oastei Domnului, trei faze ale încercării:

prima între anii 1948 - 1952.

a doua între 1953 - 1958.

şi a treia după 1959.

Fiecare din aceste trei faze şi-a avut partea ei mai aspră şi partea ei mai moale.

126

Vom căuta mai departe să urmărim îndeaproape toată desfăşurarea lucrurilor petrecute, spre a trage din fiecare întîmplare trecută învăţătura de care vom avea nevoie pentru întîmplările pe care le vom avea de străbătut în viitor.

Pentru că trebuie să încep întîi de la cel mai mic, trebuie deci să încep cu mine.

Şi pentru că trebuie să spun întîi despre ce cunosc mai îndeaproape, voi continua deci şi de aci încolo cu istorisirea vieţii mele.

După cel de al treilea foc prin care am trecut în cursul anului 1950 (despre care am vorbit în capitolul dinainte) am ajuns din nou afară. Afară, dar nu liber, fiindcă îndată mi-am dat seama că afară viaţa de după închisoare poate fi uneori mai grea decît cea dinăuntrul ei.

E adevărat că n-am mai răbdat afară chinurile trupeşti ale foamei şi ale frigului. Dar am aflat din nou şi din nou că există chinuri mult mai grele decît acestea: cele ale sufletului ameninţat, stors, siluit, sugrumat, zi de zi şi clipă de clipă.

Înăuntrul zidurilor îmi suferise numai trupul şi uneori era foarte grea această suferinţă! Sufletul îmi fusese acolo liber, uşor, liniştit. Şi, de la un timp, începusem să nu mai simt prea sfîşietoare nici lupta cu lipsurile trupeşti. Cînd îmi era prea foame, posteam. Adică renunţam şi la puţinul care şi aşa nu mă ajuta prea mult şi hotăram să nu mănînc nimic. Am fă cut astfel o experienţă nouă: cînd mă hotăram să postesc de tot, atunci foamea nu mă mai chinuia! Eram liniştit. Foamea mă chinuia numai atunci cînd nu renunţam la mîncarea pe care n-o aveam şi mă gîndeam mereu la ea. De atunci ştiu că nu te pot chinui cu adevărat decît dorinţele pe care ai nădejdea săţi le împlineşti, la care nu ai renunţat. Cînd renunţi la aceste dorinţe atunci scapi de chinurile lor.

Cînd mă chinuia dorul din urmă, îmi întorceam inima spre dorul dinainte. Atunci nu mai priveam spre viaţă ci aşteptam moartea. Aşteptînd moartea, nu mă mai înspăimîntam de ea, ci începusem să mi-o apropii ca pe un prieten, ca pe o eliberare. Şi fiindcă moartea îmi putea veni oricînd, mă rugam lui Dumnezeu să mă surprindă. Să vină plecarea mea pe neaşteptate şi dintr-o dată. Asta îmi aducea în inimă o stare ca o beţie fericită în care nu mai tînjeam după nimic din trecut şi nu mai sufeream pentru nimic din prezent. Eram atît de aproape de viitorul fericit încît trăiam ca şi în el.

Dar ieşit afară din închisoarea trupească, cu trupul, am intrat în cea sufletească, cu sufletul. A trebuit din nou să încep drumul şi mai greu acum, al prezentării în fiecare a doua sau a treia zi la Securitate.

Apoi în fiecare noapte, maşina aceea care o cunoşteam atît de bine, trecînd sau oprindu-se din jos sau din sus de casa mea...

Tatăl meu şi mama mea bătrîni trăiau în spaima întîmplărilor prin care trecuseră... Soţia şi copiii mai mici la fel. Cît mă ştiuseră dus scăpaseră mă car de o ameninţare, acum îi apăsau o sută.

Fraţii mei, de-asemenea. Cît fusesem luat, ei se putuseră bucura şi întîlni mai uşor, fiindcă cei ce mă închiseseră mă ţineau acolo ca un zălog şi ca o pildă care credeau ei că o să-i facă să se teamă de permanenta lor ameninţare. Că teama aceasta îi opreşte de la orice activitate. Părerea asta a prigonitorilor, îi acoperise pe fraţi tot timpul. Şi în afară de 2-3 fraţi dintre cei mai buni lucrători ai Domnului care fuseserătorturaţi şi ameninţaţi ca să nu mai lucreze, ceilalţi nu mai avuseseră nici un necaz.

Acum însă lucrurile se schimbaseră atît în ce-i privea pe ai mei cei din familie, cît şi pe fraţii şi adunările Oastei Domnului. Ameninţări de orice fel începură să se ivească pentru toţi, din pricina mea...

127

Atunci hotărîi să plec de acasă. Oriunde, numai să se îndepărteze ameninţările care îi apăsau pe toţi. Să le iau pe toate aceste ameninţări cu mine, lăsîndu-i slobozi de ele pe ei.

Mă voi angaja oriunde voi găsi loc şi la orice fel de muncă pe care o voi putea face.

Pe atunci, din toate satele ţării mai toţi oamenii în stare de lucru se îndreptau spre oraşe şi spre centrele muncitoreşti, ca să-şi caute un loc de muncă, mai liniştit şi mai sigur decît cel ce îl avuseseră din moşi-strămoşi la ţară şi pe ogor, la plug.

Ştiam ce greu îmi va fi să găsesc un loc, în această stare cînd zeci şi sute de oameni băteau zilnic la porţile fabricilor sau minelor spre a se angaja să muncească. Aceste întreprinderi încă nu luaseră un avînt; organizarea lor abia după aceea va începe... Totuşi eu nu am altă ieşire din starea în care sînt.

unde să mă duc? mă întrebam singur.

cît mai departe de aici! îmi răspundeam tot eu.

prin cine să caut? mă întrebam iarăşi. Nu cunosc deocamdată pe nimeni care mi-ar putea înlesni ajungerea la un loc de muncă, unde să mă pot adăposti ca să mai răsuflu puţin.

În aceste zile, cînd stam în această cumpănă, am primit o scrisoare de la fr. David Bălăuţă care era pe atunci contabil la Întreprinderea Minieră din Codlea, de lîngă Braşov. Repede i-am scris să-mi facă rost de un loc de muncitor necalificat acolo. El mi-a promis.

După trei zile eram la Codlea împreună cu fratele Aurel. Dar fr. David sprijinitorul nostru plecase pe neaşteptate, fiind mutat de acolo.

Iar noi n-am mai găsit nici un loc în care să putem fi angajaţi. Nicăieri şi la nimic.

Era în decembrie 1950, un timp călduţ şi frumos.

Negăsind nimic, am plecat spre Comăneşti. Să căutăm acolo un loc şi o muncă.

Dar nici aici nu era nicăieri, nimic.

Atunci fr. Ghiţă Anăstăsoaiei, spărgător manual de piatră la cariera Caraliţa, ne-a luat cu el.

veţi sta în familia mea, zise el şi veţi lucra împreună cu mine, aici în cariera de piatră, ca spărgători cu ciocanul. Şi tatăl meu lucrează aici. Şi încă alţi fraţi. E o muncă foarte grea pentru noi, dar asta e! Noi lucrăm aci de ani de zile. Veţi lucra cît puteţi. Vă vom trece împreună cu noi părtaşi la cît vom lucra. Va fi mai greu la început, dar cu timpul vă veţi obişnui, cum ne-am obişnuit şi noi. Vă vom mai ajuta şi noi.

bine, frate Ghiţă! Facă-se voia Domnului.

Eu am rămas. Dar fratele Aurel a crezut că nu poate face faţă la o astfel de muncă şi a plecat înapoi spre Hunedoara.

Am lucrat o săptămînă... Piatra desfăcută de sus din munte, bolovani mari, trebuia sfărîmată aici jos, cu ciocanul în bucăţele mici, potrivită pentru aşternut la calea ferată.

Norma era de cîţiva metri cubi pe zi, iar plata era, după părerea tuturor, mult prea puţină pentru această muncă foarte grea. Dar, asta era! şi n-aveam altceva nimic de fă cut decît să-mi plec capul şi să primesc.

Încă din prima zi, seara nu-mi mai simţeam mîinile într-atîta mă dureau.

În palme, de coada ciocanului greu, mi se făcuseră nu bătături ci nişte băşici mari pline cu apă...

128

A doua zi băşicile începură să mi se spargă. Izbiturile pe care trebuia să le dau cu ciocanul cel greu în piatra cea tare mă făceau de fiecare dată să simt o usturime atît de ascuţită şi arzătoare în tot trupul încît mi se păru din nou că mîinile mele sînt îngropate în jăratic aprins. Cu ochii dacă aş fi prins de coada ciocanului mi se părea că m-ar fi durut mai puţin.

Fusesem prea neobişnuit cu munca şi mai ales cu o astfel de muncă. Şi o luasem prea forţat de la început.

Am mai fost doctorit în familia fratelui Ghiţă cu niş te unsori care să-mi vindece şi să-mi mai aline durerile... Mi-au legat mîinile cu fâşii de pînză moale... Am mai lucrat şi aşa cîteva zile, pînă am împlinit o săptămînă.

Atunci am pierdut speranţa că voi putea fi vreodată vreun bun spărgător de piatră cu ciocanul. Nici nu mai puteam face nimic într-atîta mă dureau toate mădularele trupului.

Mi-am luat rămas bun de la familia fraţilor de acolo şi am pornit pe urmele fratelui Aurel, spre Hunedoara, în nădejdea că acolo la Combinatul cel mare s-ar mai putea găsi un loc mic.

Pe atunci în Hunedoara, foarte aproape de Combinat locuia o tînără familie de fraţi despre care auzisem demult unele din cele mai frumoase lucruri, dar pe care nu-i cunoscusem prea îndeaproape pînă atunci.

M-a îndemnat cineva să merg la ei şi prin ei să caut un loc de muncă acolo. Erau fratele Cornel Rusu şi sora Maria.

I-am găsit într-o cămăruţă înghesuită între ateliere şi hornuri. M-au primit la ei cu toată dragostea şi mi-au făcut loc şi aşternut pe o bancă în căsu ţa lor mică. Eram atît de obosit şi de bolnav încît a fost pentru mine o adevărată salvare faptul că i-am găsit şi am putut sta la ei.

Am stat astfel la ei cîteva zile... Şi zi de zi am bătut la uşa biroului de angajări de la Combinat stăruind pentru un loc, oricît de greu...

Dar nicăieri nu s-a găsit nimic pentru mine. Toate angajările se sistaseră. Nu se mai putea face nici măcar o angajare.

să încercăm la Ghelar zise fratele Cornel.

să încercăm la Simeria zise sora Maria. Acolo sînt ateliere C.F.R. Acolo mai sînt fraţi... Sora Fica de la Cărpiniş, fratele ei Valer... şi alţi fraţi mai lucrează pe acolo. Poate cunosc ei pe cineva...

În timpul acestor sfătuiri, iată apar pe uşă sora Fica de la Cărpiniş şi fratele ei Valer. Auziseră că eram acolo, că sînt bolnav şi caut un loc de lucru undeva.

frate, am venit să te luăm la noi, ziseră ei. Vom căuta acolo la Ateliere, la Linie, la Clădiri şi undeva trebuie săţi aflăm un loc. Noi avem pe acolo cunoscuţi şi prieteni. Vino cu noi!

M-am dus. Şi am găsit într-adevăr acolo un loc. Cel mai modest loc, în biroul unui sector care se ocupa cu între ţinerea şi repararea clădirilor de pe o anumită porţiune a căilor ferate.

Am găsit apoi şi locuinţă cu chirie, împreună cu fr. Cornel şi sora Maria care s-au mutat şi ei curînd din Hunedoara aici în Simeria.

Aici am locuit apoi, amîndouă familiile noastre într-o părtăşie sfîntă şi fericită, ca la o răscruce de drumuri binecuvîntate unde se întretăiau toate căile frăţeşti. Şi unde veneau zi şi noapte oaspeţi sfinţi. Dar şi iscoade răuvoitoare.

În felul acesta hotărîrea tainică a lui Dumnezeu m-a adus din nou în mijlocul fierbinte al Lucrării Evangheliei.

Cînd într-un loc devine cu neputinţă să mai lucrezi dumnezeu îţi pregăteşte un alt loc. Cînd vrăjmaşul îţi închide o uşă, dragostea lui Dumnezeu îţi deschide o sută.

129

O sută de uşi ni se deschiseseră aici. Nouă spre fraţi şi lor spre noi. Şi pînă cînd urmăritorul nostru va prinde de veste şi va căuta iarăşi să ni le închidă (-dintr-o dată sau pe rînd-) noi să le folosim cît mai mult şi cît mai bine!

De aici am luat o mai strînsă legătură şi cu fraţii de la Bucureşti... Acolo prima generaţie de ostaşi îmbătrîniseră. Din toţi cei bătrîni o mare parte pieriseră, trupeşte sau sufleteşte. Alţii erau orbi, şchiopi şi uscaţi cu sufletul. Numai o mică parte mai erau plinide suc şi verzi.

Dar se ridicaseră o nouă generaţie, tînără, hotărîtă, promiţătoare. Dintre aceştia, mai ales patru tineri înflăcăraţi şi hotărîţi se ridicau cu un cap deasupra tuturor celorlalţi. Aceştia erau Danciu, Boeru, Nicola şi Sergiu. Cînd i-am cunoscut am fost atît de fericit şi de bucuros, simţind puternic încredinţarea că Dumnezeu îi va folosi pentru o nouă şi mare trezire în Bucureşti.

Am căutat o tot mai strînsă legătură cu ei, făcînd împreună frumoase planuri pentru lărgirea şi adîncirea Lucrării Domnului în capitală şi în ţară. Foloseam astfel toate prilejurile ce ni se puteau ivi pentru o tot mai strînsă colaborare cu ei. Avîntul tineresc al sufletelor lor, inteligenţa lor frumoasă şi curată şi mai ales dragostea lor totală pentru Hristos ne împrospăta cu putere şi curaj sfînt pe toţi.

Ne-am înţeles că acolo munca cea mai potrivită pentru izbînda Evangheliei şi mîntuirea sufletelor erau acum lucrarea personală. Astfel fiecare dintre tinerii credincioşi trebuia să înceapă prin a aduce la Domnul Iisus întîi pe cel mai apropiat prieten al său.

Ca să-l poată face să vină la Iisus, trebuia să se apropie şi mai mult de sufletul acestuia. Să citească împreună cu el din Biblie. Să mediteze împreună asupra celor citite. Să se roage împreună, să cînte împreună... Asta cît mai des, pînă cînd lumina lui Hristos va pătrunde în sufletul lui pe deplin dîndu-i naşterea din nou.

După aceea, amîndoi împreună, să-l caute pe al treilea. Şi după ce şi acesta va fi adus la Domnul şi se va naş te şi el din nou, să-l caute toţi trei pe al patrulea... Şi aşa mai departe.

Cînd cei aduşi astfel la Dumnezeu vor avea cu toţii o creştere şi o stare frumoasă în Hristos, fiecare din ei să înceapă a face şi ei acelaşi lucru cu alţii... Va fi o sfîntă reacţie în lanţ.

Astfel, după cum în jurul celui dintîi s-a format un număr, un nucleu de suflete noi şi credincioase ca o familie duhovnicească, tot aşa se vor forma astfel de nuclee duhovniceşti şi în jurul celorlalţi.

Peste săptămînă fiecare se vor aduna cu toţii împreună, dar mai ales duminica se vor aduna cu toţii împreună, în adunări de evanghelizare... Sau se vor deplasa în afară, pe la alţi fraţi şi vor chema pe alţi fraţi la ei... Aceasta îi va îmbogăţi tot mai mult şi îi va împrospăta tot mai frumos.

Acest fel binecuvîntat de a lucra, era de fapt felul în care au lucrat primii creş tini, fraţii noştri sfinţi şi curajoşi pentru Domnul, din primele veacuri ale creştinismului. Aceasta era atunci singura cale de a-L aduce pe Mîntuitorul Iisus la suflete şi pe suflete la El.

În felul acesta în curînd Lucrarea Domnului se va reface în număr, dar se va reface mult mai fericit în adîncime şi în frumuseţe duhovnicească.

Ideea aceasta a fost îmbrăţişată cu bucurie de cei cîţiva cu care ne sfătuisem asupra acestui început nou la Bucureşti. Mai ales cei patru porniră frumos şi de îndată la lucru.

Şi primele roade fericite începură să se arate... O, dacă ar fi continuat mereu aşa. O, dacă toţi ar fi rămas credincioşi... Dar mai ales din cei patru n-au rămas statornici decît unul, cel din urmă: Sergiu. Acesta a devenit cel dintîi.

130

Şi în jurul Hunedoarei, pînă departe, se întîmpla acelaşi lucru îmbucurător: alături de vechii lucrători încercaţi dar împuţinaţi, apăreau alţi noi lucrători tineri şi înflăcăraţi. În locul unor adunări îmbătrînite sau moarte, apăreau altele noi, înflă cărate, harnice şi pline de putere.

Adunările frăţeşti nu încetară niciodată, dar se ţineau după posibilităţi şi după locuri. Unde preo ţii erau binevoitori, adunările se ţineau în biserici şi cu toată bucuria slobozeniei, dar şi cu grija veghetoare de a nu primejdui nimic, printr-o umblare prea zgomotoasă şi prea pe faţă.

Unde preotul sau celelalte autorităţi erau porniţi împotriva Oastei, adunările se făceau mai cu grijă, mai pe la margini, mai împrăştiate şi nu mereu în acelaşi loc. Lucrarea se zidea, atît la suprafaţă cît şi la adîncime şi devenea mereu tot mai curată şi mai temeinică. Dumnezeul Răsplătirilor să binecuvînteze pe veci vasele Sale scumpe prin care a revărsat din belşug peste minunatul judeţal Oastei care era Hunedoara, mireasma Lui atît de frumoasă şi de întăritoare.

Casa în care ne stabilisem cu fr. Cornel, era a bătrînilor Ilarie şi Maria Sasu, oameni ajunşi la adînci bătrîneţe fără copii.

Ilarie era un credincios sincer şi adevărat în a cărui inimă locuia temerea de Dumnezeu, dar soţia lui avea o inimă îndărătnică şi lacomă. La stăruinţele fratelui Ilarie care spunea că vrea să “doneze” casa lor pentru Domnul, ne-am obligat să le dăm în schimbul “donaţiei” lor o sumă lunară din care să se poată întreţine ei amîndoi. Stăpînirea asupra casei era a lor cîtă vreme vor trăi. Nouă ni se dădea fiecărei familii cîte o cameră în care să locuim. Iar după moartea lor casa urma să devină a Frăţietăţii Oastei.

Pentru că suma pe care trebuia s-o dăm lunar pentru întreţinerea lor era destul de mare pentru puterile noastre, fratele Valer de la Cărpiniş s-a oferit de bunăvoie să ia o parte egală cu noi la cheltuielile pentru casă... Planurile noastre cu casa erau ca după moartea bătrînilor, şi dacă vremurile s-ar mai îmbunătăţi, să facem aici o casă a Oastei, o şcoală de misionari, o casă de poposire, un centru frăţesc...

Dar “liniştea” mea n-a durat mult nici aici. După două-trei luni a început să mă caute şi să mă cheme din nou Securitatea. Astfel au început din nou şicanele, ameninţările de tot felul, necazurile şi îngrijorările mele. Din pricina fraţilor care erau urmăriţi şi a adunărilor care erau pîndite.

În toată ţara opreliştile pentru adunările Oastei se menţineau, dar adunările cu toate acestea, n-au încetat deloc... Necazurile pentru Domnul ne aduceau răbdarea. Sufletele cele de aur se căleau tot mai mult în flăcările încercărilor, iar cele de lemn, de fîn sau de trestie, rămîneau tot mai în urmă sau se lepădau... Dumnezeu avea grijă însă ca să aducă în locul lor pe alţii.

În toată partea Moldovei şi a Bucovinei, adunările din biserici fuseseră oprite. Nici un preot nu-şi mai risca pentru Domnul nimic. Fraţii nu mai erau îngăduiţi în biserici nicăieri nici să cînte măcar o cîntare, în timpul slujbei sau după terminarea ei. Oricît de mult bine şi ajutor ar fi făcut fraţii ostaşi pentru biserică, nu erau nici priviţi cu plăcere, nici vorbiţi de bine de către preoţi. Aceştia spuneau cu asprimecă Oastea Domnului nu mai există şi că deci trebuie să nu mai existe nici cîntările ei, nici adunările, nici numele ei.

Mulţi fraţi lucrători din Bucovina erau chemaţi mereu ori de către preoţi ori de către miliţie. Acolo erau întrebaţi, cercetaţi, ameninţaţi şi mustraţi pentru “încăpăţînarea” lor în a rămîne pe calea Oastei Domnului.

131

Fr. Moroz Ioan, fr. Nistor Arcade şi încă alţi fraţi au fost chemaţi la Rădăuţi la protopopul Breban care le-a spus:

preotul Trifa şi Traian Dorz au trecut la secte şi nimeni nu trebuie nici să le mai pomenească numele nici să le mai urmeze învăţătura.

Dar fraţii care cunoşteau adevărul, au rămas alipiţi de Domnul Iisus, lucrînd şi luptînd mai departe fără a se lăsa nici înduplecaţi, nici înfricoşaţi de potrivnici.

La Volovăţul Rădăuţilor, ca în alte multe părţi a venit miliţeanul în adunarea fraţilor, i-a luat pe toţi fraţii şi surorile şi i-a dus la post. Acolo,şeful postului şi preş edintele Sfatului Popular i-au anchetat pe fraţi.

Apoi au trimis în judecata Tribunalului Militar din Iaşi pe patru dintre fraţi şi anume pe Robu Constantin, Olar Toader, Antonovici Gh. şi Coca Lazăr. Acest frate din urmă la care fusese în casă adunarea, era a doua oară dat în judecata Tribunalului Militar, pentru Lucrarea Domnului.

În ziua procesului, preşedintele Tribunalului i-a întrebat:

ce fel de oameni sînteţi voi şi ce fel de credinţă aveţi?

sîntem creştini ortodocşi şi vrem să trăim cu adevărat după voia lui Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Domnul nostru Iisus Hristos!

n-aţi făcut nici un alt rău?

aceasta este pricina pentru care am fost daţi în judecată!

aveţi martori care să dovedească cele ce le spuneţi?

avem!

Şi fraţii au pus martori tot pe fraţi. Printre cei puşi ca martori a fost şi fr. Moroz Ioan. Procesul s-a amînat pentru un nou termen.

În ziua judecăţii, cînd fratele Moroz, ca martor a fost întrebat ce ştie despre oamenii aceştia, el a răspuns:

ce fac oamenii aceştia, fac şi eu.

cum adică? a întrebat preşedintele.

aşa! ei merg duminica la biserică şi merg şi eu. După masă ne adunăm într-o casă la unul din noi unde ne rugăm, cîntăm împreună şi citim din Biblie, iar cu ei fac aceasta şi eu!

După aceea fratele a tăcut.

Uşierul întrebă:

să chem alt martor?

nu-i nevoie zise preşedintele, de vreme ce şi martorii sînt la fel cu inculpaţii.

După aceea s-a ridicat un maior care a spus:

domnule Preşedinte, oamenii aceştia nu sînt dintr-o sectă necunoscută la noi în ţară. Ei fac parte din Oastea Domnului care este o mişcare religioasă din biserică. Ei nu se mulţumesc numai cu cît le spune preotul duminica dimineaţa în biserică ci se mai adună şi după masă ca să se roage, să cînte şi să citească din Biblie.

bine, bine, dar cine răspunde de ei? întrebă preşedintele.

Apoi adresîndu-se fratelui Moroz îi zise:

moşule, răspunzi d-ta de ei?

cum să nu răspund? a zis fratele Moroz.

sînteţi liberi, a zis preş edintele. Plecaţi acasă!

Şi fraţii s-au întors acasă plinide bucurie.

132

Dar în ziua de 14 septembrie, Ziua Crucii, miliţeanul a venit din nou în adunarea din Volovăţ. Era hramul bisericii şi adunarea era la fr. Robu Constantin. Erau foarte mulţi fraţi veniţi din multe părţi. Fraţii veniţi, au fost despărţiţi de cei din localitate şi după ce miliţeanul le-a ţinut o cuvîntare plină de ocări şi de ameninţări le-a spus să plece.

Un frate din Volovăţi-a cerut miliţeanului voie să spună şi el ceva. A oprit pe fraţii care începuseră să iasă şi a vorbit tuturor duios şi mişcător despre Hristos şi despre mîntuire, în faţa miliţeanului. Toţi ascultătorii erau numai în lacrimi.

Apoi fraţii şi surorile care trebuiau să plece, au început să iasă pe poartă plîngînd, pe cînd ceilalţi îi petreceau din curte cîntînd:

Unde să mă duc, unde să mă duc? eu nu mă duc Iisuse Drag ci Te-aştept plîngînd în prag...

Miliţeanul n-a mai spus nici un cuvînt, a plecat capul şi s-a dus şi el.

La vreo doi ani după asta, acest miliţean era la Straja şi a venit din nou la casa unde erau iarăşi adunaţi fraţii... A venit pînă în faţa casei, i-a văzut pe fraţi în casă, dar a plecat fără să intre a le face vreun rău şi fără să spună nici un cuvînt.

Dar vîntul sectar aducea mereu tulburări şi dezbinare, mai ales din partea penticostalilor.

Fraţii Gh. Boraciuc,i. Moroz, V. Axinuţă, V. Cerlinca, ZaiţDumitru şi alţii de la Bosanci, Volovăţ, Dersca, Sf. Ilie, Dumbrăveni, erau mereu supravegheaţi, cercetaţi, ameninţaţi...

Dar Lucrarea Domnului mergea hotărît înainte.

Cam asta era situaţia în toată ţara.

Suferinţa lui Hristos este cea mai frumoasă formă şi cel mai dulce conţinut al tuturor virtuţilor duhovniceşti, fiindcă ea este cu adevărat cea mai înaltă expresie a dragostei lui Dumnezeu. În suferinţa adevărată se găsesc toate virtuţile. Şi în toate virtuţile adevărate se găseşte ea.

În dragostea adevărată este aproape numai suferinţă.

În mila adevărată tot aşa.

În bunătate şi în răbdare, în dreptate sau în adevăr, în evlaviesau în înfrînare, în curăţie sau în rugăciune, în iertare sau în judecată, în comuniune sau în singurătate, în împărtăşire sau în tăcere cînd acestea sînt înalt adevărate şi cînd sînt la cea mai divină tensiune a lor, în ele este numai, sau este aproape numai suferinţă.

Suferinţa sensibilizează sufletul pînă la îndumnezeire. Suferinţa îl face pe om părtaş la toată opera mîntuitoare a lui Hristos. Suferinţa îl uneşte pe om cu dragostea dureros de mare şi de singură a lui Dumnezeu. Dar dragostea aceasta nu poate fi nici înţeleasă de noi, nici împărtăşită niciodată, în măsura în care s-ar vrea ea.

O, cît de mult această dragoste este suferinţă şi această suferinţă este dragoste! Ea simte că dragostea noastră îi ră spunde uneori cu toată capacitatea, cu toată puterea şi cu toată căldura ei. Dar acestea toate ne sînt mult prea puţine faţă de mărimea dragostei Dumnezeieşti. Aceasta renunţă cu înţelegere la partea pe care nu i-o putem da noi dar suferă pentru orice părticică la care este silită să renunţe. Orice nerăspuns pe mă sura ei, o doare. şi aşa este mereu dragostea adevărată, suferinţă şi suferinţa adevărată, dragoste.

Cît de înfiorător a fost şi pentru noi la începutul cuvîntului: suferinţă! Dar pe urmă ce înţeles divin i-a dăruit Hristos acestui cuvînt pentru noi şi între noi.

133

Lucrarea Oastei Domnului a fost de la început suferinţă nu numai pentru că omul prin care a iniţiat-o şi a adus-o Dumnezeu între noi a fost un om al suferin ţei toată viaţa lui, ci şi prin toată istoria ei, prin toată propovăduirea ei, prin toată solia pe care această Lucrare a Oastei Domnuluişi-a ars-o în mijlocul confesiunii şi a naţiunii noastre, ca pe o flacără sacră, alimentată din însăşi fiinţa ei şi aducînd lui Dumnezeu propria sa jertfă. Ea este şi instrumentul şi sunetul. şi altarul şi jertfa. Şi rugul şi flacăra acestui rug arzînd singură din sine şi mistuindu-se singură pe sine prin Hristos şi pentru El.

Solia Oastei este una veche, nu una nouă. Ea fusese adusă de Hristos şi strigată prin toate veacurile de înaintaşii noştri sfinţi. Oastea nu învaţă nimic nou ci doar înlătură gunoaiele păcatului depus de vremuri şi de nepăsare, peste aurul adevărului, lăsat nouă moştenire.

Aceste gunoaie nu pot fi înlăturate decît cu foc. Şi atunci solia a izbucnit ca o flacără a Duhului Sfînt, iar purtătorii ei au devenit ca nişte aruncătoare de flăcări împotriva a tot ce era şi este gunoi, adunat peste aurul lui Hristos din biserica, din credinţa şi din viaţa noastră.

Oastea Domnului spune sectarismului: Nu trebuie să părăseşti biserica, ci păcatul.

Nu trebuie să vă schimbaţi cultul, ci inima.

Nu trebuie să luptaţi împotriva Semnului Crucii, sau împotriva Împărtăşaniei, sau împotriva cinstirii Maicii Domnului, ci împotriva păcatului, a fărădelegii, a neascultării.

Şi de aceea Oastea Domnului este urîtă şi prigonită de duhul sectarist.

Dar Oastea Domnului spune şi forMalismului: Nu spurcaţi biserica lui Dumnezeu cu obiceiurile diavolului!

Nu necinstiţi slujbele sfinte cu lăcomia de bani!

Nu beţi şi paharul lui Dumnezeu şi paharul dracilor!

Nu înjosiţi Duhul şi înălţaţi litera!

Nu răstigniţi pe Hristos şi alegeţi pe Baraba!

Şi de aceea Oastea Domnului este urîtă şi prigonită şi de către duhul forMalist. Căci ea nu merge pe vechiul făgaş al obiceiurilor păgîneşti devenite azi “tradiţie” în practicile cultului nostru şi care sînt de-a dreptul diavoleşti. Beţiile şi desfrînarea nu trebuiesc unite cu slujbele, cu momentele şi cu locurile cele mai cutremurătoare de suflet şi preasfinte pentru credin ţa noastră creştinească.

Ce caută beţia şi desfrîul la hramurile noastre, care sînt aniversări sfinte ale întîmplărilor sfinte sau ale oamenilor sfinţi? Ce au avut de a face aceia cu acestea?

Ce caută obiceiurile porcoase, la botezurile, la nunţile şi chiar la înmormîntările creştine?

De ce au devenit acestea mai puternice chiar şi decît biserica, chiar şi decît Adevărul?

Totuşi despre credinţă vorbesc amîndouă aceste extreme şi cel sectarist şi cel forMalist, în chip intolerant şi exclusiv. Fiecare folosind orice arme şi orice mijloace pentru nimicirea celeilalte. Fiindcă între ele, aceste două extreme se urăsc de moarte.

Şi nu este oareciudat atunci, că în ce priveşte biserica cea vie şi Lucrarea Oastei Domnului amîndouă aceste extreme se unesc şi se ajută spre a pustii şi ucide ce este cu adevărat duhovnicesc?

Şi nu este oare o atît de adîncă asemănare între soarta bisericii vii şi soarta Mîntuitorului, precum este scris în Sfintele Scripturi: În adevăr, împotriva Robului Tău Celui Sfînt Iisus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod, cu neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă ceea ce hotărîse mai dinainte Mîna Ta şi Sfatul Tău (Fapt. Ap. 4, 2 7-28).

134

Iată adevărul!

Potrivnicul adevărului este minciuna şi potrivnicul mîntuirii este pierzarea.

Oricine nu poate spune: Pentru adevăr sînt în stare să-mi dau viaţa şi împotriva minciunii sînt în stare să înfrunt moartea, acela nu poate fi niciodată un ostaş al lui Hristos.

Oricine nu poate spune: pentru mîntuire sînt gata să dau totul şi împotriva pierzării sînt gata să lupt cu tot ce am, acela este numai la un pas de iad.

Aceste lucruri erau clare pentru fraţii adevăraţi, pentru surorile adevărate din Lucrarea Oastei Domnului în acest an 1951, prin care străbăteam acum. Dar vremurile deosebit de grele prin care trecem şi încercările deosebit de mari la care sîntem supuşi într-un fel sau altul, din partea unora sau a altora, sînt de aşa fel încît dacă nu lupţi zilnic cu o hotărîre îndărătnică,uşor pot să te doboare.

Iată, în timp ce suflete noi se ridică tot mai frumoase şi mai hotărîte în slujba şi în lupta lui Hristos, alte suflete luptătoare mai vechi şi mai cunoscute încep să-şi rărească şi să-şi ră cească umblarea lor cu fraţii şi cu adevărul. Pe măsură ce lupta lîngă Hristos era tot mai primejduită şi prietenia cu El tot mai ameninţată, rînd pe rînd unii din vechii luptători băteau în retragere, căutîndu-şi fiecare cîte un adăpost comod, în cîte o slujbă, sau în cîte o sectă, sau în cîte o umbră.

Numai să nu mai fie văzuţi în cîmpul deschis alături de Hristos şi de Oastea Lui. Numai să nu mai sufere pentru El.

Nimeni n-a mai putut umiliatît de mult şi face de ruşine Oastea lui Hristos aşa ca aceşti “ostaşi” oportunişti, fricoşi sau laşi. Ei care făcuseră atît de zgomotoase legăminte cîndva înaintea lui Dumnezeu şi a multor martori; ei care învăţaseră şi chemaseră pe alţii ani de zile, acum dădeau dosul şi fugeau din faţa ră spunderilor şi a luptei lui Hristos căruia se predaseră pe totdeauna.

Ce caricatură de ostaşi deveniseră acum aceşti oameni, care degradau tot ce avuseseră cîndva de preţ şi profanau acum tot ce avuseseră sfînt înainte. Din rîndurile acestora, vrăjmaşul îşi va alege în curînd alte nefericite unelte prin care va da Lucrării Domnului alte dureroase lovituri.

Vom mai avea vreme să vorbim despre unii din aceştia ceva mai tîrziu.

Anul 1951 se prefăcu astfel pe nesimţite în 1952.

Deşi măsurile de prigoniri şi nimicire pentru Lucrarea Oastei Domnului erau date din acelea şi locuri, pentru toată ţara şi pentru toată biserica, purtarea de grijă a Dumnezeului nostru nu va îngădui ca aceste măsuri să fie aplicate peste tot şi la fel de necruţător.

Mai erau unii preoţi care nu alungau pe ostaşi şi unele autorităţi locale care nu-i prigoneau. Desigur că era foarte însemnat şi felul în care se purtau fraţii faţă de aceste autorităţi, felul în care erau cunoscuţi ei de către acei în mijlocul cărora trăiau.

Dacă la toată ura nedreaptă a oficialităţii bisericeşti faţă de Oaste, fraţii noştri au răspuns cu dragoste, cu răbdare, cu dărnicie şi cu blîndeţe, rămînînd credincioşi şi ataşaţi bisericii, pînă la urmă ei, cu aceste arme ale Duhului Sfînt, i-au biruit pe cei care luptau împotriva lor cu armele răului.

În faţa autorităţilor locale, dacă fraţii care mărturiseau pe Domnul Iisus îşi făceau conş tiincios toată datoria lor faţă de societate în toate privinţele, potrivit Cuvîntului Sfînt, chiar dacă din pricina Numelui Sfînt al lui Hristos ei erau urîţi şi dispreţuiţi, totuşi din pricina frumoasei lor purtări, nimeni nu le putea aduce nici o învinuire.

135

Astfel potrivnicul neavînd ce spune nimic rău despre noi, a rămas de ruşine şi pînă la urmă i-a lăsat pe fraţi în pace.

Cu toate acestea însă în unele părţi, răutatea unor preoţi şi slujbaşi au întrecut orice margini.

Într-o comună, Hîrseşti din Bihor, în timp ce fraţii erau adunaţi duminică seara şi se rugau în genunchi, preotul a venit şi încuind pe dinafarăuşa casei unde erau adunaţi fraţii, s-a dus în grabă să aducă asupra lor pe un ofiţer de Securitate pe care îl văzuse prin comună.

Venind ofiţerul în mijlocul adunării i-a întrebat:

ce-i cu dv. aici? De ce v-aţi adunat atîţia?

ne rugăm lui Dumnezeu, citim din Biblie şi cîntăm au răspuns fraţii.

domnule ofiţer, zicea preotul sînt nişte rătăciţi din Oastea Domnului, care nu ascultă de biserică şi umblă de capul lor.

de ce nu mergeţi la biserică? întrebă ofiţerul.

cum să nu mergem domnule! Şi astăzi am fost toţi!

scrie-i domnule ofiţer, stăruia neîncetat preotul, scrie-i pe toţi aceştia care predică şi agită poporul! Vă rog să-i pedepsiţi aspru, ca să se înveţe minte!

Şi fiindcă ofiţerul nu avea sau nu voia să scoată hîrtie şi condei ca să-i scrie pe fraţi, preotul se scotocea prin buzunare să-i ofere el hîrtie şi creion. Negăsind nici el altceva, scoase din buzunar pachetul cuţigări şi creionul, grăbindu-se să se ofere el să scrie numele fraţilor pe hîrtia pachetului său de ţigări.

Dar ofiţerul văzînd cu cine are a face, îl îndepărtă cu mîna pe preot cu pachetul lui de ţigări şi le zise fraţilor:

rugaţi-vă liniştiţi şi scuzaţi-mă că v-am deranjat.

Şi ieşi spunîndu-le: bună seara.

În urmă, ruşinat, ieşi şi preotul bombănind furios.

Şi astfel de întîmplări s-au petrecut.

În anul 1952, fraţii fiind pîrîţi în multe părţi de către astfel de preoţi, au mai fost arestaţi şi chinuiţi mulţi dintre ei. Iată de exemplu alte cîteva cazuri din Bucovina.

Din mijlocul unor adunări au fost ridicaţi fraţii Axinuţă din Negostina, Cerlinca Vasile din Sf. Ilie, Cîrlig Petru şi ZaiţDumitru de la Dumbrăveni. Ei au fost condamnaţi şi trimişi în lagăr, la sfîrşitul anului 1952.

Toţi ceilalţi fraţi au fost ameninţaţi ca să nu se mai adune, fiindcă dacă vor fi găsiţi, vor fi şi ei condamnaţi.

Cei ce s-au temut s-au întors înapoi în lume, ori au trecut la sectele care îi chemau la adăpostul autorizaţiei lor. Dar cei mai mulţi fraţi au mers înainte de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic.

Fr. Moroz de la Volovăţa fost luat de către miliţia din Calafindeşti fiindcă a fost găsit cercetînd pe fraţi. Acolo a fost cercetat cu asprimeşi supus la pedepse pentru această vină. În urmă i s-a dat drumul.

La puţin timp după aceasta, în 6 decembrie, de Sf. Nicolae, a fost găsit în adunarea fraţilor din Româneşti unde fusese chemat de că tre nişte fraţi care îşi sărbătoreau ziua numelui lor.

Aproape de miezul nopţii a intrat în adunare un ofiţer de securitate împreună cu un civil.

Civilul a arătat spre fr. Moroz şi i-a vorbit în limbaucraineană.

136

După cîteva cuvinte ofiţerul i-a spus fratelui Moroz să se îmbrace şi să plece cu el. Fratele s-a îmbră cat şi a plecat. Au ajuns în drum. Acolo era o sanie cu un cal iar în sanie două femei. Era noapte şi afară din sat. Acolo s-au năpustit asupra fratelui bătîndu-l atît ofiţerul cît şi civilul. După aceea l-au legat alăturea de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bici la cal, lovind cînd în animal cînd în om.

În fuga mare au ajuns pînă înşoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi. Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie pe fratele. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trîntit pe jos şi l-au călcat cu cizmele... În timpul cînd îl băteau îi ziceau:

pe cine aştepţi tu mă? Pe Truman? (Truman era atunci preşedintele Statelor Unite ale Americii şi era baptist).

pe Domnul Iisus Îl aştept! răspundea fratele.

na Iisus! Na Iisus! ziceau ei. Şi îl loveau bătîndu-l pînă l-au umplut de sînge şi au obosit.

Atunci din nou l-au legat alăturea de cal, şi aşa lovind cînd în cal cînd în el, au venit în fugă pînă aproape de podul de la Milişăuţi care trecea peste rîul Suceava. Acolo s-au oprit, iar civilul l-a dezlegat de cal şi i-a spus să plece.

Dar fratele Ioan de-abia a mai putut trece podul tîrîndu-se zdrobit pînă la fratele Calafiuc Gheorghe, care locuia pe aproape. A doua zi fratele Gheorghe l-a dus cu sania acasă la Volovăţ, de abia viu.

Soţia sa cînd l-a văzut aşa s-a dus şi a anunţat Securitatea de la Rădăuţi despre toate cele întîmplate. În aceeaşi zi a venit un ofiţer acasă la fr. Moroz care zăcea plin de rane şi vînătăi pe pat şi i-a luat o declaraţie despre cum s-a petrecut totul. La urmă l-a întrebat pe fratele ce pretenţie are şi ce despăgubiri cere.

nu am nici o pretenţie şi nu cer nici o despăgubire, a răspuns fratele cu lacrimi în ochi. Îl iert în Numele Domnului Iisus, tot aşa cum m-a iertat şi Mîntuitorul meu pe mine. Eu am suferit pentru Mîntuitorul meu, cum a suferit şi El pentru mine.

De pe urma acestei bătăi, fratele nu s-a mai refăcut pînă la moarte.

A aflat pe urmă cum îl chema pe cel ce l-a bătut şi de ce făcuse asta. Ofiţerul era fiul unui sectar şi a fost pus la cale de Tatăl acestuia ca să facă acest lucru, din pricină că fratele Ioan era o piedică în lucrarea lor de ademenire a fraţilor.

Nu mult timp după aceea chinuitorul fratelui nostru a fost găsit mort. Se împuşcase singur.

Prin împrejurări asemănătoare au mai trecut în anul acesta 1952 şi alţi fraţi. Într-o comună din Muntenia, din mijlocul unei adunări frăţeşti, miliţeanul împreună cu gestionarul prăvăliei săteşti i-au luat pe trei dintre fraţi care se rugau. Un frate mai în vîrstă cu fiul său şi încă un alt frate.

Plinide ură şi de vin, i-au tras în magazinul prăvăliei, iar acolo i-au bătut cu greutăţile de la cîntar, în spate, în cap, în coaste, pe unde apucau. Pînă ce le-au spart capul şi i-au umplut de sînge... S-au oprit din furia lor să lbatică numai cînd fraţii bătuţi şi-au pierdut cunoştinţa.

Atunci au aruncat peste ei apă rece ca să-şi revină şi le-au dat drumul să plece acasă.

Cei doi fraţi mai tineri şi-au revenit mai cu greu după un timp îndelungat. Dar fratele mai în vîrstă, după o săptămînă de zăcere, a murit.

După ce lucrul acesta a ajuns a doua zi la cunoştinţa autorităţilor, cei doi chinuitori au fost obligaţi să meargă să-i ceară fratelui zdrobit iertare şi să-l întrebe ce despăgubiri cere. Dar şi acest frate a spus la fel:

137

nu cer nici o despăgubire... Vă iert în Numele Domnului care şi El a suferit pentru mine şi nu mi-a cerut nici o despăgubire afară de lacrimile mele şi pocăinţa mea. Aceasta aş dori-o şi eu de la dv.: să plîngeţi pentru păcatele pe care le-aţi fă cut şi să vă întoarceţi la Dumnezeu ca să nu vă ajungă judecata Lui nemîntuiţi.

Şi după aceea fratele a trecut la Domnul.

În judeţul Alba, mai avuseseră de suferit unii fraţi dintre care fr. Bolunduţde la Buciumi, Stănilă de la Loman, Crişan de la Corna, Opriş de la Ighiel, Constantin de la Balomir, sora Ioana de la Şibot...

Fratele Opriş a stat închis cîtva timp la închisoarea din Alba Iulia sub “paza” unui gardian care era şi el frate în Oastea Domnului, Şerdean Ion de la Limba.

Ce clipe minunate au trăit acolo în închisoare rugîndu-se şi cîntînd împreună, gardianul şi deţinutul, amîndoi fericiţi copii ai lui Dumnezeu...

Şi astfel de întîmplări se petreceau.

Dar cu toate acestea în vara anului 1952 am trăit şi unele din cele mai frumoase bucurii frăţeşti care ne-au rămas mîngîietoare amintiri:

Pe 23 August a fost la Cărpiniş o nuntă neuitată cu trei perechi de miri: Fr. Valer cu sora Aurelia de la Vinerea. Fr. Ştefănescu Ilie de la Cîlnic (Caraş-Severin) cu sora Ghifta de la Cărpiniş. Şi fr. Mihai cu sora Maria de la Sibiu...

A fost o nuntă cît trei, la care au luat parte mulţi fraţi şi multe surori din toată ţara. A fost la această nuntă şi părintele Vladimir, Popa Petru, Opriş Ion, Ion Capătă, Silviu Hărăguş, Sergiu şi Boeru de la Bucureşti şi mulţi-mulţi alţi fraţi... Petrecerea a durat două zile şi două nopţi. În timpul ei s-a ţinut şi un frumos sfat frăţesc cu împărtăşiri de bucurii, de păreri şi de îndemnuri pentru bunul mers al Lucrării Domnului, în împrejurările deosebite prin care treceam şi prin care vedeam că ni se pregătesc.

Cărpinişul fiind cel mai aproape de Simeria, iar fratele Valer şi familia lor fiind cei mai aproape de inima mea, aproape tot timpul meu liber de la serviciu îl petreceam la ei sau cu ei.

Făceam atunci slujba de referent tehnic la Secţia de Clădiri C.F.R. din Simeria şi timpul stat atunci în acest serviciu a fost cel mai lung timp din cîte am fost lăsat să lucrez în pace. Aproape doi ani de zile, n-am mai fost tulburat decît de cele cîte două ori pe săptămînă cînd trebuia să mă prezint la securistul care mă supraveghea. Acesta mă ameninţa continuu fiindcă nu vreau să-i spun pe fraţii la care mergeam şi care veneau pe la mine...

Dar de la un timp mă obişnuisem cu ameninţările lui şi nu le mai dam nici o importanţă, deşi le presimţeam apropierea împlinirii...

Mă pregăteam sufleteşte împreună cu fraţii Cornel şi Valer pentru orice întîmplare... Eram hotărîţi pentru orice risc. Vedeam bine cum se strînge cercul ameninţărilor tot mai tare în jurul nostru, dar ştiam bine că fără primejdie şi fără suferin ţă nu s-a putut niciodată şi nici nu se va putea face nimic pentru Dumnezeu. Cine nu-şi riscă libertatea sa, bunurile sale sau chiar via ţa sa, nu poate face nimic pentru Hristos. Dar cine nu este gata să şi sufere pentru adevăr, acela nu este vrednic de El.

Ştiam că marele rău din lume, păcatul, nu poate fi nimicit numai cu o vorbărie uşoară şi comodă, că împotriva răului trebuie dusă o luptă îndîrjită şi necruţătoare... Că în această luptă trebuiesc atrase cît mai multe suflete, care unite, să izbească dintr-o dată la ră dă cina şi temelia răului prin care diavolul, vrăjmaş ul mîntuirii şi fericirii omului, ţinea în robie lumea.

138

Dar mai ştiam şi cîte riscuri se cer pentru ducerea acestei lupte contra răului. Eram hotărîţi însă pentru orice.

Eram fericiţi cînd vedeam atît de multe suflete care se eliberau de robia satanei şi atît de multe biruinţe asupra întunericului şi pă catului. Dar vedeam bine că dacă diavolul primeşte lovituri, se pregăteşte să şi dea.

Eram astfel în mijlocul clocotitor al luptelor, al biruinţelor, dar şi al loviturilor, pentru că eram în mijlocul poporului nostru, în mijlocul confesiunii noastre, în mijlocul problemelor de viaţă şi de moarte ale acestora. Neştiam puşi acolo de Hristos Însuşi şi stăteam cu hotărîre pregătiţi pentru orice.

Rostul Oastei Domnului tocmai acesta era: să fie şi să rămînă hotărîtă şi statornică în mijlocul acestora şi nu la marginea lor, ca şi celelalte mişcări neoprotestante cu care aveam de luptat tocmai pentru că acestea voiau să smulgă Oastea de acolo unde o aş ezase Domnul şi s-o anexeze ca pe o remorcă fiecare la maşina lor.

Oastea Domnului n-a renunţat niciodată la rostul ei ceresc şi istoric, la rostul ei de a fi în centrul bisericii noastre, în mijlocul poporului nostru, solia vie şi mîntuitoare în biserica şi focarul înnoitor de viaţă şi de înălţare a poporului prin Hristos şi prin credinţă.

Oastea Domnului a ştiut de la început cu o încredinţare de nezguduit că acesta a fost scopul lui Dumnezeu cu ea şi acesta a fost rostul care i l-a rînduit El cînd a nă scut-o şi a trimis-o pe lume. Oastea Domnului este şi va fi pe veci bine încredinţată de rostul ei nu numai religios ci tocmai prin aceasta, de rostul ei social, moral, cultural şi naţional, prin Evanghelia lui Hristos în confesiunea şi în naţiunea noastră.

S-a putut vedea foarte bine în primenirile sănătoase şi salvatoare pe care le-a iniţiat Oastea Domnului chiar din primii ei ani, în toate aceste sectoare ale vieţii bisericii şi ţării. Despre acestea am scris ceva mai pe larg în primul volum al acestei istorisiri, la capitolul: Cîte feţe ar fi putut avea binele. Acum vom spune numai că şi după atîtea zeci de ani şi mii de încercări, Lucrarea minunată a Oastei se regă seşte pe aceea şi linie pe care i-o imprimase Duhul Sfînt de la naşterea ei.

Durere însă că nici azi conducătorii bisericii şi ai ţării nu-i văd şi nu-i recunosc acest mare rost rînduit de Dumnezeu. şi împiedică cu cea mai mare înverşunare această lucrare Dumnezeiască de la chemarea ei şi o înlătură de la misiunea ei. Urmarea va fi dezastruoasă atît pentru biserică cît şi pentru popor. În biserică se vor înmulţi sectele. În popor răutăţile. Şi cînd se vor trezi conducătorii care astăzi nu văd aceste primejdii va fi prea tîrziu.

Cu celelalte familii creştine, cum le numeam la început pe cultele neoprotestante, n-am dorit niciodată să avem certuri confesionale şi nici discuţii duş mănoase.

Am mai spus şi cu alte ocazii că Oastea Domnului n-a fost înfiinţată nici spre a fi un ciomag în mîinile bătăuşilor confesionalişti dar nici o pepinieră din care să se alimenteze sectele uzurpatoare ale bisericii şi ale credinţei noastre.

Oastea Domnului a fost şi este convinsă că solia ei creş tinească este soluţia şi rezolvarea fericită a tuturor problemelor poporului nostru, fie ele religioase, sociale, morale şi chiar naţionale.

Prin activitatea puternic şi liber evanghelică a Oastei Domnului s-ar fi răspuns atît de minunat la toate trebuinţele spirituale ale ţării noastre încît în curînd tot vadul sectar ar fi secat şi toate problemele confesionale s-ar fi rezolvat prin aducerea şi întregirea în fluviul Oastei a tuturor acestor rîuleţe împrăştiate.

139

Mijlocul pentru aducerea la îndeplinire a acestui scop era dragostea lui Hristos şi puterea Duhului Sfînt care au fost de la început şi au rămas pînă astăzi peste această Lucrare.

Nici una din acele lucrări zise evanghelice din ţara noastră, nu are peste ea un har atît de mare. De la izvoarele curat evanghelice ale Oastei Domnului vin să se adape tot mai mari mulţimi de suflete din toate aceste grupări şi confesiuni. Meditaţii adînci, poeziile inspirate sau cîntările nemuritoare ale Oastei, sînt căutate şi cerute ca o mană cerească de către toţi acei ce doresc după Hristos nu numai dinţara noastră ci şi din aproape toate ţările lumii. Prin acestea numele Oastei Domnului din ţara noastră a făcut demult înconjorul lumii, iar frumuseţea acestor roade ale ei i-a făcut pe toţi să ne privească cu respect şi cu dragoste.

Ce uş or ar fi fost prin aceste mijloace fericite să-i fi putut apropia şi cîştiga pe toţi aceştia! În casa unde era hrănit şi ajutat, orice om are un alt fel de a privi. şi uş or ajungi să te muţi acolo unde simţi că eşti iubit şi ospătat cu adevărat.

O dovadă reală despre faptul că Oastea Domnului totdeauna a gîndit şi a simţit într-un duh de înaltă dragoste evanghelică, la marea trebuinţă a unei apropieri şi a unei colaborări cu toţi creştinii adevăraţi este sinceritatea cu care i-am căutat şi chemat la o luptă comună în contra pă catului. La o colaborare sinceră pentru trăirea şi vestirea Evangheliei vii, pe deasupra tuturor barierelor doctrinare şi potrivnice, pe toţi cei care se declarau slujitori şi urmaşi ai Domnului Iisus, din orice lucrare ar fi făcut ei parte.

Astfel încă din timpul războiului, cînd credincioşii erau cu toţii prigoniţi de către stăpînirea lui Antonescu, noi, chiar fratele Marini şi eu, am întîlnit adesea pe unii din conducătorii acelor culte, despre care aveam părerea că sînt cei mai înaintaţi duhovniceşte. Am stat de multe ori de vorbă cu ei, căutînd să-i conving că prin vremurile pe care le trăiam atunci, Hristos ne porunceşte tuturor credincioşilor Săi să ne trezim la o luptă nouă. Că a sosit vremea să facem saltul mîntuitor de la luptele de partidă, sau chiar de la luptele singuratice, la lupta comună. Împotriva păcatului. Şi pentru aducerea lumii la Hristos.

Atunci, războiul era în plină desfăşurare şi moartea făcea seceriş îngrozitor pretutindeni... Peste unii trecuse, peste alţii putea trece oricînd... Stări la care nimeni nu se putea nici gîndi nici aştepta, pentru că puteau să vină peste omenire din zi în zi nu numai prin război ci şi prin pace.

haideţi, le ziceam noi acestora, să ne ridicăm odată cu toţii la starea pe care ne-o porunceşte Dumnezeu!

Haideţi să aruncăm de pe ochii noştri vechii solzi ai îngustimii confesionale şi fireşti şi să privim înainte printr-o nouă lumină, în care acceptîndu-ne cu înţelegere şi cu respect evanghelic fiecare convingerile doctrinare ale celuilalt, să putem totuşi colabora în ceea ce este acum mult mai presus decît aceste convingeri: aducerea lumii la Hristos şi aducerea lui Hristos la lume.

Noi eram tineri şi entuziaşti. Mai erau şi printre ei unii la fel de tineri şi entuziaşti ca noi. Cu aceştia ni s-a părut că putem ajunge să ne înţelegem... Cu unii chiar am început o colaborare, care dădea roade frumoase...

Iată de exemplu cîteva împrejurări din acele vremuri şi din acele încercări ale noastre cu ei.

În toamna anului 1943, eram la Arad pentru tipărirea calendarului. Acolo am cunoscut pe unii dintre tinerii lucrători baptişti, talentaţi şi harnici, despre care auzeam că sînt însufleţiţi numai de rîvna pentru mîntuirea sufletelor şi preamărirea lui Dumnezeu...

În nădejdea că vom reuşi să-i vedem spărgînd găoacea strîmtă în care ştiam că sufocă sectarismul orice avînt cu adevărat evanghelic, i-am căutat...

140

Am cunoscut atunci îndeaproape pe fraţii Popovici, Alexe şi Petru... Pe Marcu Nechifor şi încă mulţi alţii, cu care ne întîlneam adesea fie acasă la ei, fie pe la alţii, încercînd să găsim căile şi mijloacele unei înţelegeri şi colaborări în Hristos, fără nici un interes sau colorit confesional.

O bună bucată de vreme ni s-a părut că aceşti oameni ne-au înţeles şi că au început să creadă şi să vorbească în acelaşi duh cu noi.

În timp ce lucram ziua la tipografie, seara după încetarea muncii mergeam adeseori împreună cu Marcu Nechifor în căutarea sufletelor pierdute... O luam pe străzi... întîlneam beţivi, femei pierdute, sau cineştie ce oameni fără rost, umblînd pe străzi singuratici şi întîrziaţi. Legam discuţie cu ei şi îndată începeam să le vorbim despre Hristos şi să-i chemăm la El... Discuţia continua pînă la gară, unde aceştia rămîneau peste noapte... Sau pînă acasă la ei, care aveau casă... Sau pînă acasă la noi, unde îi aduceam pe unii uneori.

Multe astfel de femei şi mulţi astfel de oameni s-au hotărît pînă la urmă pentru Domnul, în urma acestui fel de lucru al nostru împreună. De la mulţi fumători care s-au predat Domnului, am luat pachete de ţigări sau de tutun ca un zălog de la diavolul şi ca o dovadă din partea lor că ei au rupt-o de acum pe totdeauna cu fumatul şi s-au predat lui Hristos.

Alte dăţi mergeam pe la cîrciumile de pe lîngă gară şi de pe lîngă pieţe, unde rămîneau peste noapte cei ce veniseră de seară pentru tîrgul şi pentru piaţa de a doua zi. Acolo ne prindea miezul nopţii de multe ori stînd cu beţivii sau cu tot felul de oameni de vorbă pentru mîntuirea sufletelor lor. De la mulţi care s-au predat Domnului în astfel de locuri şi de stări, am luat la fel, drept zălog şi drept dovadă sticluţe şi pahare de băutură...

Pe dulapul din locuinţa noastră erau înşirate atunci o mulţime de astfel de sticle, pahare şi pachete de tutun sauţigări, luate drept pradă de la satana şi drept dovadă că cei ce le folosiseră, erau acum predaţi lui Hristos...

În cele cîteva luni cît am colaborat astfel, se adunaseră pe dulapul nostru o mulţime de astfel de lucruri. Mulţi din fraţii care veneau la noi, văzînd ce avem în casă, ne priveau cu uimire şi ne întrebau oarecum îngroziţi şi bănuitori:

ce e cu asta la voi, fraţilor?

Dar uimirea şi teama lor se prefăcea în bucurie şi în lacrimi cînd le spuneam istoria fiecărei sticluţe, a fiecărui pahar sau pachet de ţigări, de pe dulapul nostru...

În 1945, cînd am cunoscut şi mai îndeaproape la Bucureşti biserica evreilor creştini, iar acolo pe un mare entuziast fr. Richard, unul din fiii duhovniceşti ai lui Feinstein de la Iaşi, acesta ne-a îmbrăţişat de la început nu numai sufletul ci şi ideea apropierii şi colaborării în Hristos a tuturor celor credincioşi.

Războiul se terminase... Condiţiile erau prielnice, iar nevoia unei împreună-lucrări cu toate puterile unite, era mai presus şi mai necesară decît orice altceva.

Atunci am căutat împreună cu fr. Richard să-i strîngem la un sfat frăţesc din toate cultele din Bucureşti, pe toţi cei care mai gîndeau sau credeam noi că gîndesc, la fel cu noi.

Într-o zi deci, în casa şi biserica evreilor creştini, care prin natura lor erau aparte şi simpatizaţi de către noi toţi am hotărît să ne întîlnim cu toţi aceia care păreau mai moderaţi şi mai duhovniceşti din toate cultele de la Bucureşti.

Fr. Richard i-a invitat pe toţi cei pe care el îi cunoştea ca fiind în stare să înţeleagă şi să colaboreze la acest gînd... Au venit atunci acolo baptişti, penticostali, creştini după evanghelie... Aceste culte puţin mai liberale.

N-au venit însă nici unii de la adventişti, nici din adunarea lui Tudor Popescu... Aceştia se considerau mult mai aparte de toţi ceilalţi. Disciplina lor de partidă nu le îngăduia nici o iniţiativă personală...

141

Mai tîrziu ne-am convins de lucruri mult mai amare şi de gînduri mult mai ascunse şi la ceilalţi, la toţi.

În seara şi noaptea aceea, în urma unui apel înflăcărat pe care l-am făcut mai ales noi cei trei: Richard, Marini şi eu ni s-a părut că o atmosferă de apropiere s-a stabilit oarecum între noi toţi. Au luat parte la discuţii mulţi şi dintre ei. Trebuia să se înceapă imediat o acţiune de apropiere între toţi credincioşii din ţara noastră, indiferent de confesiunea sau cultul din care fac parte.

Ştiam că doctrinarii nu vor putea fi învinşi uş or şi că în calea colaborării iubitoare se vor opune mulţi, dar noi să nu dăm înapoi. Dacă vom lupta uniţi, atunci cei însufleţiţi pentru Hristos se vor apropia şi se vor uni, peste barierele doctrinare...

a sosit ceasul, stăruiam noi, să ajungem la această colaborare în Hristos, în care luptele de partide să fie condamnate şi părăsite de tot şi de către toţi. În locul acestora să se ridice o unitate fericită între toţi copiii lui Dumnezeu. Şi aşa să ne afle Hristos Domnul nostru la venirea Lui apropiată!...

S-a hotărît că fr. Richard ne va pune la dispoziţie revista lor Prietenul, iar noi toţi, vom medita cu sinceritate şi cu devotament, scriind şi răspîndind această revistă fiecare între ai săi, pentru scopul propus.

Cu toţi cei prezenţi mi s-a părut că sîntem de acord şi că fiecare a acceptat cu bucurie şi cu sinceritate ideea şi colaborarea.

Am cîntat împreună, ne-am rugat mulţi. Am hotărît să ne întîlnim periodic spre a întări şi adînci colaborarea noastră. Mi se pare, am şi hotărît data viitoarei întîlniri.

Şi ne-am despărţit foarte hotărîţi să începem chiar imediat cu revista.

Marini şi eu am scris pe loc în ziua următoare partea noastră pentru numărul din revista Prietenul care urma să apară imediat, cu material potrivit pentru scopul frumos pe care ni-l propusesem. Restul de material urma ca fr. Richard să-l adune de pe la toţi ceilalţi, după cum hotărîsem.

Şi într-adevăr, primul număr al revistei Prietenul cu hotărîrea şi colaborarea noastră, apăru, după cum vorbisem.

Dar din partea celorlalţi nu mai apăru nici un semn, nici în revistă şi nici în vederea ţinerii următoarei întîlniri.

Aceasta a fost a doua mare dezamăgire în această luptă, după cea de la Arad, unde curînd am constatat că toată apropierea de noi, avusese la ei un dedesubt interesat... Am auzit-o aceasta chiar din gura lor. şi m-a amărît profund, dar m-a făcut să gîndesc mai atent, asupra acestei “colaborări”.

După dezamăgirea de la Arad, încercarea cu revista Prietenul a fost pentru noi o nouă lovitură din partea duhului de sectă... Din partea acestei îngustimi intolerante şi îngîmfate care nu poate accepta şi înţelege nimic în afară de gardurile de fier şi de piatră, a doctrinei şi a spiritului de partidă. Ei acceptaseră ideea sperînd fiecare că, în urma aceasta va avea el şi ai lui un cîştig... Nimeni nu se gîndise cu adevărat numai la cîştigul lui Hristos...

Ce vremuri înalte trăiam atunci dar ce oameni mici erau credincioşii acelor zile!

Într-o seară din ultima lună a anului 1946, am mers cu fr. Marini şi cu Richard la Tudor Popescu. Ne-a primit în locuinţa lui din marea lor casă de adunare. Îl mai întîlnisem pe Tudor Popescu şi de alte dăţi fie singur, fie şi cu al ţii, cînd trecusem prin Bucureşti. Voiam să-l cunosc mai îndeaproape pe acest om şi ideile lui.

142

El îl cunoscuse pe păr. Iosif Trifa îndeaproape şi avea despre el adesea unele din cele mai înalte păreri, îmi vorbea adesea despre Oastea Domnului şi despre rostul ei în poporul nostru cu entuziasm. Mi se părea atunci nu numai că înţelege Lucrarea măreaţă a Oastei şi rostul ei sfînt, dar şi că regretă, că n-a putut el însuşi iniţia în biserica şi înţara noastră o asemenea lucrare. Că el s-a izolat şi de popor cînd s-a izolat de biserică... Mi se părea că el însuşi înţelege adevărul într-un fel înalt, chiar dacă din spirit de doctrină, este obligat acum să înalţe şi el barierele sale, ca şi ceilalţi pe ale lor. Parcă întrezăream uneori la el o vedere mai largă.

În seara aceea însă, am putut să văd cu amărăciune că pînă şi acest munte îşi are prăpastia lui.

Iată cum am avut eu încă o mare dezamăgire în ce priveşte speranţa de a ajunge la vreo înţelegere şi colaborare cu oamenii acestor partide înguste.

Veni vorba despre calendarul nostru, al Oastei, pe care abia îl tipărisem atunci împreună cu fr. Marini. Tudor Popescu lăuda mult înaltul lui conţinut duhovnicesc, spunînd:

orice om cu adevărat credincios nu poate decît să fie de acord cu tot ce aţi scris acolo. Eu însumi n-aş fi scris un material mai bun... Totuşi, zise el dezamăgit, aveţi acolo istorioara aia cu martirul indian care mai bine a suferit moartea decît să calce cu picioarele lui peste semnul Crucii... Asta este prea de tot. Eu aş fi că lcat de o sută de ori peste semnul acesta... Ce importanţă putea avea să calce peste un semn al crucii?... Faţă de salvarea vieţii lui, în momentul acela...

Atunci tot ce gîndisem bine despre omul acesta mi se prăbuşi dintr-odată!

Nevrînd să încep o discuţie contradictorie cu el acasă la dînsul, le-am zis celorlalţi doi fraţi:

e tîrziu! Să mergem fraţilor!

Ne-am luat rămas bun şi am plecat.

Abia ieşit în stradă, nu m-am putut răbda şi i-am zis lui Richard:

cum e posibil frate, ca omul acesta să gîndească atît de îngust? Pînă şi un copil a înţeles că în împrejurarea aceea a călca pe semnul Crucii înseamnă o lepădare de Hristos. Copilul acesta a ales mai bine să moară ca un martir, decît să calce în picioare semnul Crucii... Iar acest om atît de înalt nu poate să priceapă nici atît? şi tremuram de durere, de uimire şi de revoltă.

asta, ca să nu-ţi mai faci iluzii despre nici un om, răspunse fr. Richard.

Mai tîrziu am avut această amară experienţă chiar şi cu fr. Richard.

Iată cum noi voiam ca, deşi păream separaţi momentan unii de alţii prin cele fără prea mare însemnătate, să ajungem mai tîrziu uniţi în Hristos, prin cele ce erau de primul preţpentru noi toţi.

În felul acesta am fi ajuns nu numai să trăim în pace, ci să şi lucrăm în pace toţi cei ce-L iubeam pe Dumnezeu.

Dacă se făcea cu adevărat unitatea sufletelor în Hristos, nu era cu neputinţă să se facă şi unitatea confesiunilor.

Desigur că distanţele dintre confesiuni erau şi atunci uriaşe, fiindcă prăpastia dintre ele era mereu adîncită de către oameni neduhovniceşti (care în Numele lui Hristos umblau să ză dărnicească planurile Lui... şi în numele literei Evangheliei nu făceau altceva decît să-i omoare şi atunci ca şi azi, Duhul ei, urmărindu-şi cu adevărat numai foloasele lor vinovate şi comoditatea lor vrednică de iad)...

143

Dar cu toată împotrivirea acestora care aveau cîştig numai din dezbinări, dacă creştinii adevăraţi ziceam noi vor fi însufleţiţi numai de gîndul şi de duhul voii lui Hristos, unirea s-ar putea face sigur, chiar peste toţi potrivnicii ei. Fiindcă puterea lui Dumnezeu ar fi de partea alor Lui.

E greu numai să se găsească nucleul în jurul căruia să se poată face această unire, liber consimţită şi puternic dorită de toţi. Iar Lucrarea Oastei Domnului expresie a Evangheliei creştine şi a specificului nostru românesc ar fi fost credeam noi în stare să fie acest nucleu unificator.

Prin ceea ce a devenit de fapt, fără voia oamenilor ci numai prin aranjamentul lui Hristos, Oastea Domnului şi este de fapt chiar de pe acum, într-o anumită măsură, acest nucleu.

Şi nu spunem prea mult atunci cînd afirmăm convingerea noastră că Lucrarea duhovnicească a Oastei Domnului va deveni odată şi odată, prin harul lui Dumnezeu, din acest grăunte de muştar care a fost şi care încă pare că este, acel copac uriaş. Cu voia sau fără voia oamenilor, Dumnezeu va aduce vremea ca în sînul ospitalier al Oastei Domnului să se adune cu drag toate sufletele cerului, spre a se înfrăţi în aceeaşi cîntare de dragoste înălţată în desăvîrşită unire spre Hristos şi Dumnezeu, precum o doreşte El.

Fiindcă în singură această Lucrare, trăieşte şi arde fierbinte şi largă, dragostea Duhului, respectul încredinţării şi întîietatea smereniei. Practicarea acestor roade ale sfinţeniei sînt privite în ea mai presus ca orice doctrină...

În Familia Oastei Domnului intră oricine vrea şi rămîne cine poate. În ea acei care sînt trandafiri înfloresc cu adevărat sub dogoarea ei parcă mai frumoşi ca oriunde în alt loc. Acei care sînt grîu devin în cuptorul ei, cu adevărat o pîine parcă mai bună ca oricare alta. Iar acei care nu pot fi nici trandafiri şi nici grîu se uscă şi pier, sau pleacă.

Anii aceştia pregăteau Lucrarea însăşi pentru marea încercare a focului. Şi din mijlocul ei, cei aleşi pentru primele şarje erau pregătiţi ca să fie aruncaţi de-a valma în cuptorul în care focul se şi înteţea cu grijă, pînă la gradul cel mai de sus.

Oricum însă, noi am învăţat atunci marele şi durerosul adevăr: că în zadar pot fi vremuri mari dacă nu sînt şi oameni pe mă sura lor. Ele trec fără folos. Că în zadar pot fi ocazii istorice mari, dacă oamenii nuştiu sau nu vor să le folosească pentru Dumnezeu. Ele sînt pierdute fără folos. Iar urmările nenorocite ale acestor pierderi sînt întîrzieri cu zeci sau poate cu sute de ani pentru planul lui Dumnezeu, cu pierderi de suflete şi poate cu pierderi de generaţii.

Noi am constatat atunci că în privinţa înţelegerii cu alţi creş tini, Oastea Domnului era înaintea celorlalţi cu un avans de gîndire de o sută de ani... Sau, mai degrabă, ceilalţi erau în urma vremii cu o sută de ani întîrziere.

Şi astfel am renunţat noi atunci cu durere la gîndul cel aşa de frumos al unei minunate şi sfinte colaborări cu toţi credincioşii devotaţi lui Hristos. La acel minunat ecumenism din ţara noastră, care ar fi fost aducător de atîta roadă frumoasă şi veşnică pentru Dumnezeu şi pentru oameni. La acea unire fericită a tuturor lucrătorilor lui Hristos într-o dragoste fierbinte şi într-un entuziasm creator, pe deasupra tuturor schelăriilor doctrinare. Schelele s-au dovedit prea înalte, iar zidarii s-au dovedit a fi încă sub ele şi nu deasupra lor.

Azi după treizeci de ani trecuţi de atunci, parcă nimic nu s-a schimbat în privinţa aceasta. O, cît de mult întîrzie credincioşii venirea Domnului Iisus, în loc să o grăbească!

(2 Petru 3, 11-13).

144

Să fie aceste amare experienţe ale noastre, o pildă pentru toţi entuziaştii noştri, care îşi mai fac şi azi iluzii în această privin ţă, înainte de vreme. Să n-o mai luăm înaintea Duhului Sfînt, fiindcă fără El noi tot nu putem face nimic (Ioan 15, 5).

Iar pînă cînd ei nu vor ajunge să înţeleagă, noi nu vom avea decît pagube şi dureri, din orice încercare de colaborare cu ei.

Am spus aceste lucruri acum şi nu la timpul cînd s-au petrecut ele, fiindcă nici acum nu-i tîrziu... Învăţămintele de tras, sînt poate mai necesare astăzi pentru mulţi dacă nu vor să se aleagă cu dezamăgiri şi amărăciuni şi mai mari de cum ne-am ales noi atunci şi după aceea...

Acum, după acestea, noi hai să ne întoarcem de unde am rămas şi să ne urmăm istoria şi soarta noastră de foc cu aurul nostru statornic care trebuie să se curăţească. şi cu trestiile noastre nestatornice care, se vede, trebuiau să se ardă...

O, Marele nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Iisus Hristos, Tu care ai fost cu noi în zilele fericirii noastre, iar noi am avut atunci bucuriile mai mari ca a oricăror alţi oameni de pe pămînt, vino împreună cu noi cu atît mai mult acum, cînd ni se pregătesc zilele de mari nenorociri.

Şi Tu, care ai fost în cuptorul cel de foc alături de tinerii Tăi aruncaţi în flăcările nimicitoare ca să le dai acolo inimii şi ochilor lor priveliştea şi fericirea cea mai cerească, vino şi fii de acum şi cu noi.

Fă Doamne Iisuse ca toate suferinţele care ne aşteaptă să ne fie nouă nu numai cu putinţă de suportat. Ci să ne fie şi pline de acel conţinut Dumnezeiesc al dragostei şi al bucuriei profunde de care au fost pline suferinţele Tale. Pentru dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Şi pentru dragostea noastră faţă de El. Amin.

Slăvit să fie Domnul.

Meditaţii

Cea dintîi cerinţă a intrării în Oastea Domnului este ruperea dintr-o dată cu duhul lumii şi cu păcatele ei, este o naştere din nou.

O intrare în Oastea Domnului fără schimbarea vieţii, fără naşterea din nou, n-ajunge nimic.

Trebuie neapărat schimbarea cea mare care să dea celor care intră în Oastea Domnului o altă inimă, o altă simţire, alţi ochi, altă minte, alte umblări, alte reguli de viaţă.

Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea Mîntuitorul lui Nicodim cînd spunea că trebuie să se nască din nou (Ioan 3, 4).

Fără aceasta, mai bine să nu vină nimeni în Oastea Domnului căci mai mult rău face.

Păr. Iosif Trifa.

145

Nu-i odihnă-n lume...

Nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume

inima cît bate pururi se frămîntă

ca o luntre-n valuri, ca o mare-n spume

nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume

inimă, în Domnul este pacea-ţi sfîntă!

Nu-i în lume pace, nu-i în lume pace,

inima cît bate ne-ncetat suspină

o furtună trece, alta se desface

nu-i în lume pace, nu-i în lume pace,

inimă, în Domnul pacea ta-i deplină!

Dacă vine valul, dacă bate vîntul

inimă, tu-n Domnul stai adăpostită!

Dumnezeu Îşi ţine veşnic legămîntul

las’ să vină valul, las’ să bată vîntul

inimă, în Domnul poţi fi liniştită!

Pacea Lui adîncă, pacea Lui adîncă

inimă, te ţine pururea voioasă,

dac-ai temelie a credinţei stîncă

pacea ei adîncă, pacea ei adîncă

inimă, îţi face noaptea luminoasă!

Lumea n-are pace, lumea n-are pace

zbuciumul şi lupta tot mai mult se-ntinde, glasul deznădejdii mai greu se desface lumea n-are pace, lumea n-are pace inimă, dar ţie Harul Sfînt ţi-o-ntinde.

Pacea ta cea sfîntă, pacea ta cea sfîntă

inimă, păstreaz-o ne-ncetat pe cale

du-o celor care grijile-i frămîntă

pacea ta cea sfîntă, pacea ta cea sfîntă

inimă, s-arate Taina păcii Sale!

Isuse Veşnica Iubire

Isuse, Veşnică Iubire a Tatălui în veci iubit Iisuse, sufletele noastre iubire-n veci Ţi-au dăruit.

Isuse-ai Tăi sîntem Iisuse şi-a noastre inimi vor cînta acelaşi cîntec de iubire ce ne-a-nvăţat durerea Ta.

146

Ajută-ne să spună viaţa şi moartea cum iubim şi cît căci graiul nostru niciodată nu a putut să spună-atît.

De-atîta vreme-auzi şi tu chemarea

De-atîta vreme-auzi şi tu chemarea spre ceruri, spre lumină şi spre rai dar tot n-asculţi nici plînsul nici cîntarea şi nu-ţi întorci nici gîndul nici cărarea

o pînă cînd, o pînă cînd mai stai?

Văzut-a-i şi tu lucruri mari şi care pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea, dar tu rămîi mereu în nepăsare în cea mai grea şi cea mai tristă stare

o pînă cînd, o pînă cînd aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe că iadu-ţi stă mereu la căpătîi şi totuşi tu rămîi pe căi deşarte, rămîi şi-aştepţi aşa să pleci în moarte

o pînă cînd, o pînă cînd rămîi?

Tu ştii, şi de la tine, ce aşteaptă de-atîţia ani şi astăzi Dumnezeu!

Cunoşti chemarea sfîntă şi-nţeleaptă, cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă

o pînă cînd nehotărît mereu?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai o smulge-te din neagra morţii ceaţă şi rupe-ţi vălul morţii de pe faţă

o pînă cînd, o pînă cînd mai stai?

Curînd solia morţii-o să te cheme răsplata veşnică şi grea, să-ţi iei, e vremea hotărîrilor supreme, acum e-a mîntuirii tale vreme

o pînă cînd, o pînă cînd nu vrei?

147

Coboară seara mult dorită

Coboară seara mult dorită cu dulcea Tainei legănare şi-mi culcă inima zdrobită în poala ta odihnitoare.

Acopere pe veci şi-ascunde tot ce-mi atrage-aici privirea şi du-mi fiinţa-ntreagă unde se roagă lăcrimînd iubirea...

Şi unde inimi care-aşteaptă, acum, spre-aceste zări senine, cu lacrimi poate că îndreaptă priviri şi rugăciuni ca mine.

De-atîtea ori te-a cercetat pe tine

De-atîtea ori te-a cercetat pe tine Cuvîntul blînd şi trist şi mustrător, tu n-ai simţit nici teamă nici ruşine ah, cît mai poţi să stai nepăsător?

Cînd Domnul stă la uşa ta şi bate de-atîta timp tăcut şi răbdător, tu nu-L primeşti... În pofte şi-n păcate ah, cît mai poţi să stai nepăsător?

Pe tine te-a răbdat de-atîta vreme deşi-ai păcătuit îngrozitor, dar cît s-aştepte, cît să te mai cheme ah, pînă cînd mai stai nepăsător?

Cînd stă deschisă-a Harului intrare şi braţul Tatălui îndurător, o, pînă cînd respingi a Lui iertare şi cît mai poţi să stai nepăsător?

148

Cînd încă Scaunul Harului stropit e cu rugi şi plîns, de suflete ce vor să scapi de iadul muncilor cumplite, tu pînă cînd rămîi nepăsător?

Curînd din nou Stăpînul o să vies-aducă dreapta plată tuturor, ah ce vei face-n clipa de urgie cînd tu şi-acum rămîi nepăsător?

Ce inimă-mpietrită ai în tine de poţi să fi aşa nesimţitor?

Vai vine mîine,

mîine moartea vine, -

ah, cît mai poţi să stai nepăsător?

Dac-ai mai crede...

Dac-ai mai crede-n Dumnezeu nimica însă nu-i pierdut.

Şi astăzi iar te poţi întoarce... şi ar fi ca la-nceput!

Ar mai putea să-nvieiarăşi nădejdea ce-o doreşti mereu,

ah, totu-i cu putinţă, totul dac-ai mai crede-n Dumnezeu!

149

Cap. 5

În noaptea aceea...

“În noaptea aceea niştepăstori stăteau afară în cîmpşi făceau de strajă împrejurul turmei lor...”.

Luca 2,8.

Eram în seara de Crăciun 1952...

În casa noastră unde locuiam cu fr. Cornel şi sora Maria, eram adunaţi toţi ai casei împreună cu încă cîţiva fraţi şi surori veniţi să petrecem noaptea asta sfîntă împreună, în frumoasa atmosferă biblică. Să trăim toate evenimentele dureroase şi minunate petrecute atunci în Betleem.

Fratele Cornel era în schimbul de noapte, lucrînd la Hunedoara şi încă nu venise... Noi, toţi, cu sufletele înduioşate, citeam din Cuvîntul Sfînt despre Noaptea Naşterii Mîntuitorului din Evanghelia după Luca, cap. 2...

...În ţinutul acela erau niş te păstori care stăteau afară în cîmpşi făceau de strajă în noaptea aceea împrejurul turmei lor...

Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi Slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare...

Dar îngerul le-a zis: “Nu vă temeţi căci vă aduc o veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut un Mîntuitor, care este Hristos Domnul”...

...Cînd am ajuns cu citirea aici... m-am înecat în lacrimi şi n-am mai putut continua... Eram atît de mişcat cum parcă nu mai fusesem niciodată. Tot sufletul mi se oprise mai ales asupra celor trei cuvinte: “... în noaptea aceea”.

Cînd mi s-a slobozit graiul, cuvintele îmi erau grele şi grave, vorbind despre cumplita spaimă şi primejdie cu care vine şi cu care stăpîneşte noaptea pă catului şi silniciei peste trupurile şi sufletele oamenilor.

150

Ne-am dus cu gîndul la noaptea plină de fiare şi de primejdii care apăsa atunci asupra păstorilor de pe cîmpia deschisă a Betleemului şi a turmei lor. Acolo în cîmpul deschis, nu-i apăra decît paza lui Dumnezeu... Acolo tot felul de hoţi şi de fiare îi ameninţau pe ei, pe oile, oiţele şi mieluşeii lor...

În noaptea aceea... Şi cînd rosteam cuvîntul “noaptea aceea”, nu ştiu de ce tot sufletul mi se înfiora ca de o prevestire apăsătoare şi rece.

Vedeam şi păstorii şi turma sub apăsarea întunericului, primejdiei şi suferinţei aşteptînd o lumină, aşteptînd o izbăvire, aşteptînd un izbăvitor... Tremurînd aşteptau şi păstorii care vegheau şi turma care suferea.

Dar în mijlocul nopţii disperate, dintr-o dată le-a strălucit lumina cea mare şi le-a răsunat vocea cea dulce:

vi s-a născut un Mîntuitor: hristos Domnul!

Şi de la păstorii care vegheau plinide teamă şi înconjuraţi de tot felul de primejdii în cîmpul deschis tuturor vînturilor, răufă cătorilor şi fiarelor, am trecut cu gîndul la noaptea cea duhovnicească din lumea de azi...

Doamne, peste cîte părţi de lume apasă şi acum o noapte atît de cumplită şi de grea. De suferinţe şi de lipsuri. De teroare şi de deznădejde...

În atîtea locuri din lume sînt războaie, foamete, silnicie, păgînism... Cîtă nevoie este ca în noaptea asta să le strălucească oamenilor apăsaţi acolo “o lumină mare”. Şi să li se aducă vestea Unicului Mîntuitor care este Hristos Domnul!

...O, Doamne, ne-am rugat noi atunci cu ochii şiroind de lacrimi, ai milă de toţi oamenii care se chinuiesc pe faţa pămîntului! Trimite-le în noaptea aceasta vestea unui Mîntuitor care este Hristos Domnul.

Peste atîtea locuri din ţara noastră apasă o noapte atît de cumplită doamne Iisuse... Ce noapte grea este acum la Canal, unde mii şi mii de oameni muncesc şi sufăr deznădăjduiţi, bătuţi, înfometaţi, chinuiţi şi îngheţaţi...

Cîţi zac în închisori, în lagăre, în colonii de muncă, în bătaia tuturor vînturilor, în voia tuturor fiarelor, în mizeria tuturor lipsurilor...

O, Doamne, cîtă nevoie au toţi aceştia în noaptea asta cumplită şi grea să le trimiţi Tu o lumină! Să le trimiţi Tu nişte îngeri care să le vestească şi lor o mîntuire şi un Mîntuitor, pe Hristos Domnul.

Am petrecut aproape toată noaptea aceea de Crăciun în lacrimi şi într-o apăsare cum nu mai trăisem în nici o altă Noapte Sfîntă. Nu puteam scăpa de gîndul marii trebuinţe a venirii unei lumini şi a vestirii unui Mîntuitor acelora care erau rupţi de familiile lor şi duşi în cîmpiile deschise sau în temniţele închise suferind în noaptea aceea...

Cînd am sfîrşit tîrziu privegherea noastră, ne-am rugat încă o dată mai dureros ca oricînd, ca Dumnezeu să trimită pe îngerii Săi la Canal, în închisori, în lagăre, în coloniile de muncă şi de suferinţă ca în Noaptea aceea să le vestească celor apăsaţi acolo lumina şi mîntuirea lui Hristos!...

Dimineaţa următoare era dimineaţa de Crăciun... 25 decembrie 1952... Fratele Cornel abia venise de la munca lui şi ne găseam cu toţii în jurul mesei sărbătoreşti pe care era Cuvîntul lui Dumnezeu şi un semn al dragostei lor faţă de mine:

În dimineaţa asta împlineam 38 de ani.

Ne pregăteam să cîntăm: “O ce veste minunată”.

151

În acel moment vedem intrînd pe poartă în curte, apoi pe uşă în casă, patru oameni voinici şi străini.

Am bănuit îndată cine sînt.

Nici n-au dat bună dimineaţa, pînă cînd unul dintre ei, uitîndu-se crunt spre noi zise îngîmfat:

sîntem de la Securitate. Am venit să vă facem o percheziţie.

poftiţi, le-am zis noi.

cine îşi sărbătoreşte astăzi aici, ziua naşterii? zise apoi, zîmbind batjocoritor înspre mine.

eu! am răspuns liniştit.

bine. Să începem!

Luară la rînd dulapul, masa, patul, tot ce era prin casă.

Dar am băgat îndată de seamă că percheziţia asta din felul cum o fac, este doar de formă. Se uitau superficial, luau o carte şi o lă sau, luau o scrisoare şi nici n-o citeau, o aruncau înapoi. Au oprit doar 3-4 scrisori şi o carte de un scriitor englez.

Atunci am înţeles că ei n-au venit după lucrurile noastre ci după noi.

După vreo zece minute, cel care părea şeful lor veni spre mine şi deschizînd geanta pe care n-o lăsase de subsuoară îmi zise:

sînteţi arestaţi amîndoi! Iată mandatele de arestare aici! Vă îmbrăcaţi imediat şi veniţi cu noi!

Nici nu ne-am uitat la mandatele lor. Ştiam că dacă Dumnezeu ne-a dat în mîinile lor, noi n-avem nimic altceva de fă cut decît să ne plecăm capul şi să ne întindem mîinile pentru cătuşe.

Ne-am îmbrăcat paltoanele, iar sora Maria ne-a pus în cîte un pachet ceva de mîncare... Şi cozonacii acelui Crăciun, din care nu apucasem însă să mîncăm nimic.

ce bine îmi prinde acum paltonul acesta, gîndeam îmbrăcîndu-mă. Şi numai Domnul mi-l dase, doar cu 3 zile înainte cînd fratele Vasile Lavu de la Petrila mi-l cumpărase ca un cadou de ziua mea. Iată de ce trebuia să-l am! Patru ani, acest palton mi-a fost apoi haină, pătură, aşternut, saltea de toate, pînă cînd aveam să mă întorc în 1956, de unde plecam acum în 1952... Domnul să-i răsplătească fratelui Vasile pentru tot binele pe care mi l-a făcut în felul acesta... (Astăzi, cred că printre răsplătirile primite de la Dumnezeu acolo în Împărăţia Sa unde este el acum a primit-o şi pe aceea pentru paltonul de atunci).

Am fost suiţi în maş ina care ne aştepta la poarta noastră. şi în cîteva minute, opreau cu noi la Deva pe strada Moţilor, aproape de centru. Am fost băgaţi separat fiecare în cîte o celulă dintr-un beci adînc, de ciment şi fier de sub casa unde era atunci Securitatea.

Cînd uşa de fier se trînti în urma mea şi mă uitai în jurul meu, văzui două rînduri de paturi suprapuse şi înghesuite între aceşti pereţi strîmţi, întunecaţi şi reci. Eram foarte jos sub pămînt...

Undeva sus-sus, printr-un gemuleţmic abia cît palma, în care ardea un bec obosit, galben şi murdar se vedea un colţişor de geam, prin care se vedea ireal de departe şi de sus, o părticică de cer. Din cînd în cînd se vedeau doar încălţămintele trecătorilor, pe trotuarul care era la nivelul gemuleţului cu părticica ireală de cer, care îmi mai rămăsese...

Pe trei din cele patru paturi era cîte o umbră de om... Mai văzusem astfel de umbre şi alte dăţi în astfel de locuri. Acum începusem să mă familiarizez cu toate acestea ca şi cum astea ar fi fost casa mea şi aceştia ar fi fost părinţii şi fraţii mei.

Eram iarăşi ca într-un mormînt... Aici am avut gîndurile din care mai tîrziu am compus poezia:

152

Mormîntul meu...

Mormîntul meu cu ziduri negre, cu patru schelete de fier, cu şapte gratii ruginite şi-un strop îndepărtat de cer,

Mormîntul meu!cu ce putere ai răscolit viaţa mea!

Nu-i glas pe lume să-mi vorbească cum mi-a vorbit tăcerea ta!

În vremea încercării tale

am cunoscut durerea ce-i, ce mare-i harul rugăciunii ce-adîncă e puterea ei.

În noaptea zbuciumării tale aşa am suferit încît nu sînt străfunduri să măsoare adîncu-n care-am coborît!

Dar nici nu-i culme însorită şi stări să poată aduna atîta strălucire cîtă mi-a luminat în noaptea ta.

N-aş fi ştiut că pot fi lacrimi atît de-amare pe pămînt nici cît de-adîncă-i deznădejdea din lupta sufletului frînt.

Dar nici n-aş fi aflat ce-aproape e Domnul cu adevărat de-acel ce-L cheamă, ca acolo cînd sufletul e-nmormîntat!...

Mormîntul meu, cu ce lumină ai răscolit viaţa mea!

nu-i glas pe lume să-mi vorbească cum mi-a vorbit tăcerea ta.

Dar de ce oare inima mea este apăsată şi sufletul meu este iarăşi neliniştit?

Ce îmi opreşte oare lumina de care am acuma atîta nevoie? Şi ce oare îmi împiedică iarăşi rugăciunea mea?

Căci acum nu ştiu să mai fi întristat, Doamne, cu ceva Faţa Ta!

153

Mi se pare că am mai spus şi altă dată ceea ce cred că trebuie să spun şi acum. În legătura mea de o viaţă cu Domnul şi Mîntuitorul meu Iisus, sînt anumite lucruri atît de intime încît nu le pot spune, nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot.

Unul dintre acesta este semnul pe care îl primesc de la Domnul meu, în clipa cînd rugăciunea pe care I-o fac, îmi este primită. De acest semn deosebit din partea Domnului nu am nevoie întotdeauna. Pentru rugăciunile obişnuite îmi este de-ajuns pacea şi bucuria liniştită pe care mi-o lasă în inimă duhul rugăciunii în chiar clipa acestei rugăciuni. Dar pentru rugăciunile neobişnuite, în împrejurările neobişnuite ale vieţii mele, am nevoie de mult mai mult. La aceste rugăciuni şi în astfel de împrejurări, nu mă pot linişti decît după ce primesc semnul Lui. E ca şi cînd Domnul meu mi-ar răspunde:

- “Bine! Am primit cererea ta şi am luat cunoştinţă de starea ta. Acum tu las-o aici în mîinile Mele şi pleacă liniştit. La vremea potrivită vei primi răspunsul Meu. La vremea potrivită voi rezolva problema pentru care Mă rogi: mergi în pace sau stai în pace...”

Atunci eu merg liniştit. Sau stau liniştit. Sau sufăr liniştit. Sau trăiesc şi mor liniştit.

Dar pînă nu primesc semnul, nu pot.

Acum mă rugam pe drum. Mă rog aici... Mă rog şi bat mereu la uşa Domnului... şi nici un semn!

E ca şi cînd ţi-ai vedea casa arzînd şi suni la pompieri, dar nu-ţi răspunde nimeni. E ca şi cînd cineva preaiubit e pe moarte şi suni la Salvare dar nu-ţi ră spunde nimeni... Telefonul rugăciunii mele suna, suna dar de la capătul celălalt nu răspundea nimeni.

Începui să mă îngrijorez, să mă neliniştesc, să mă tulbur. Unde este semnul Lui? Nu ştie oare El în ce stare mă aflu eu acum? Nu ştie El oare cîtă nevoie are sufletul meu în starea asta de o încredinţare din partea Lui? De curajul, de pacea, de lumina care mi-ar veni dintr-o dată prin încredinţarea trimisă de semnul Său?

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?

Atunci am avut gîndurile din care am compus chiar acolo:

Strig de-o zi şi-o noapte-ntruna

Strig de-o zi şi-o noapte-ntruna, rugăciunea-i fără glas, duhu-i fără liniştire, gîndu-i fără de popas!

Gem de-o zi şi-o noapte-ntruna, zidul e de nerăspuns sufletul mi se scufundă sub poveri de nepătruns!

Stau de-o zi şi-o noapte-ntruna, aşteptarea-i jar aprins, sufletul mi se scufundă sub poveri de necuprins!

154

Cad de-o zi şi-o noapte-ntruna, ca-ntr-o mlaştină m-afund, mersu-i fără de oprire, groapa-i parcă fără fund!

Două lumi,

de două zile,

două ziduri mi le-mpart,

nu doi paşi -

ci mii de mile, ci milenii

ne despart!

Doamne, Doamne, fă-o lumină cît un fir de rază doar să-mi lumine-o clipă noaptea asta de adînc amar!...

nu mă scoate, nu-mi răspunde,

las’ să mor aici de crezi, dar arată-mi să văd semnul că m-auzi şi că mă vezi!

Fă să simt că rugăciunea pîn-la Tine mi-a ajuns

şi voi suferi-n tăcere pînă voi primi răspuns!

Mă aştept din ceas în ceas să fiu luat sus la anchetă, la întrebări, la cercetare. Cum să merg Doamne Iisuse în starea aceasta? Cum să merg fără Tine în faţa vrăjmaşului şi chinuitorului meu? Cum?

Îmi aduceam aminte de rîndul trecut cînd fusesem dus pentru ispăş irea cealaltă... Aş fi dorit mai bine să mor de o mie de ori, decît să mai trăiesc iarăşi frămîntarea aceea.

Nu mai vedeam de durere nimic în jurul meu şi nici nu mai auzeam pe nimeni. Chinul că Domnul meu S-a depărtat de mine îmi ajunsese atît de greu de îndurat încît nu ştiam ce să mai fac... Şi acum nu înţelegeam, de ce!

Aşa a trecut toată ziua întîia de Crăciun. Şi toată noaptea de după ea...

N-am putut nici măcar închide ochii ca să adorm ceva, spre a mă odihni şi reface după toată frămîntarea din cele două nopţi şi cele două zile care trecuseră.

Atunci am compus acolo, în zbuciumul acelei nopţi de Crăciun prima poezie din Cîntările Surghiunului celor patru ani care începeau atunci şi acolo.

...Cînd m-au închis trîntind în urmă, cu zgomot uşa grea de fier, în noaptea grea privea spre mine pe-un strop de geam, un strop de cer...

155

...O, strop de cer, în cîte rînduri spre tine mîinile-am întins, cînd sufletul era în mine zdrobit şi-nsîngerat şi-nvins!...

În cîte rînduri către tine s-a ridicat privirea mea cînd întunericul acela de nemaiîndurat părea!

De cîte ori, în stări supreme, cînd mii de duhuri mă-nvingeau legat şi doborît, doar gîndul şi ochii a privi puteau!

O strop de cer, cu ce putere şi har mă-nviorai atunci, ce linişte-mi dădeai în suflet cînd trupul se căznea în munci!

O, strop de cer, tu-ai fost solia

Acelui care m-a iubit

să ştiu, să simt

că chiar şi-acolo

El mi-a rămas nedespărţit.

Cînd Te-am văzut, din prima clipă,

simţit-am recunoscător

că sînt aici, dar nu sînt singur, -

în Mîna Lui, nu-n mîna lor!

Se făcu în sfîrşit dimineaţă, ziua a doua de Crăciun. Era o zi de vineri... După o zi şi-o noapte de rugăciuni şi strigăte amare semnul tot nu venea.

se apropie clipa cînd trebuia să mă duc în faţa oamenilor pentru Tine, gemeam eu, şi Tu Doamne Iisuse nu-mi arăţi semnul Tău. Şi ce fericit mi-l arătai Tu pînă acum! De ce oare nu-mi răspunzi Scumpul meu Mîntuitor? De ce nu-mi arăţi semnul Tău?...

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, gemeam zbuciumat, pentru ce m-ai părăsit?

Sosi clipa şi zăvorul greu al uşii de fier fu tras cu zgomot şi cineva îmi făcu semn să ies.

Pe coridor îmi fură puşi ochelarii negri şi apoi fui dus de mînă pe nişte scări în sus...

isuse Doamne, nu mă lăsa singur! Vino cu mine! gîndeam tot timpul urcuşului meu cumplit, pe calvarul scărilor ca înspre o altă grea Golgotă a mea.

Am ajuns sus. S-a deschis uşa şi am fost împins înăuntru.

Cînd mi s-au smuls ochelarii negri, deasupra ofiţerului care stătea la masă în faţa mea, am văzut strălucind fericit: Semnul Lui.

o, Dumnezeule Bun, am suspinat eu.

Şi dintr-o dată ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar sufletul de o putere cerească.

156

Nu-mi mai păsa acum de nimic! Am primit semnul că Dumnezeul meu este acolo, încă mai dinainte de mine. Că nu am a mă mai teme de nimic: Tot ce se va întîmpla acum şi pînă la sfârşit este controlat de El. şi că nimic nu mi se va putea face fără voia Lui. Că totul va fi numai bine sau înspre bine. Eu sînt aici, dar nu în mîinile lor ci în Mîna Lui, aşa cum mă rugasem.

De acum ştiu bine că nu mă vor întreba decît ceea ce pot spune liniştit. Şi că nu mă vor putea ţine decît atîta cît este hotărît de Domnul meu. Nici o clipă mai mult. Dar nici mai puţin.

Mai tîrziu, cînd am avut liniştea şi răgazul necesar, gîndindu-mă la clipa aceea, am compus poezia: O, semnul Lui...

Iat-o:

O, Semnul Lui...

O, semnul Lui... cînd vine-n zbuciumare răspuns îndelungatei rugăciuni, e marea,

sfînta,

unica salvare,

corăbiei cuprinsă de furtuni.

O, cînd apare-n ceasul chinuirii, la grelele răscruci de aşteptări, e farul strălucit al mîntuirii în bezna neştiutelor cărări!

O, semnul Lui, e fulger ce-n primejdii îţi sparge nori şi ziduri de mormînt şi în adîncu-amar al deznădejdii lumină-aduce sufletului frînt.

E duhul, focul care izbucneşte în glas atunci cînd vorbele aprind, e strălucirea sfîntă ce pluteşte pe faţa fericitului murind.

O, semnul Lui e liniştea deplină sub mîna-nverşunaţilor duşmani cînd poţi goli cu inima senină paharul voii sfinte-n Gheţimani.

Şi e puterea harului ce-aprinde avîntul sufletului dezrobit, cînd renăscut aripile-şi întinde din lut spre cerul care l-a primit.

157

O, semnul Lui... cînd neagra-ntunecare din viaţa mea pe veci s-a-mprăştiat, ce pace, ce lumină, ce-ndurare ce gînduri noi, ce noi simţiri mi-a dat!

O, cînd privirii inimii s-arată răspuns la rugăciunea-n ceasul greu pier griji şi răni şi temeri şi deodată întreg coboară ceru-n jurul meu.

...O, semnul Lui, pe nori cînd va apare Dumnezeiescu-I Semn Biruitor va nimici tot răul de sub soare prin zorii Veşnicului Viitor.

Puterea Lui va despica morminte unind iubirea adormită ieri cu cea de azi schimbată-n cînturi sfinte de strălucirea-ntîiei Învieri...

Ancheta n-a fost nici prea lungă nici prea grea.

Toată învinuirea care mi se aducea era că organizasem adunări ale Oastei, ţinusem sfaturi cu conducătorii Oastei, ră spîndeam cărţi religioase, primisem vizitatori şi făcusem vizite frăţeşti. Toate acestea cu scop de propagandă pentru Oastea Domnului, care era o asociaţie interzisă de legile Statului şi ale bisericii. învinuirile mele de totdeauna şi pentru totdeauna.

La acestea, în general, nu mi-a fost greu să răspund... Tăcusem! Nu-mi era nici ruşine şi nici frică de asta.

Dar îmi era greu să răspund cînd mă întreba de nume şi de locuri. Atunci “nu-mi aduceam aminte” de nici un nume şi de nici un loc unde fusesem şi cu cine.

Urmau înjurături, batjocuri şi ameninţări, apoi duceri înapoi în celulă şi iarăşi chemări şi anchete.

Şase săptămîni au durat astfel, cu acest regim de suferinţe. Mîncarea era nespus de puţină, iar celelalte erau tot aşa de multe ca în vremea lui Zoli-baci. şi aproape tot ca la Beiuşîn iarna lui 1950. S-au petrecut şi aici întîmplări aproape ca şi acolo, cu aceleaşi chinuri şi zvîrcoliri de zi şi de noapte cînd pîntecele sta gata să plesnească... Mulţi n-au mai putut aştepta pînă cînd să se hotărască în sfîrşit chinuitorul să le asculte chemările disperate şi să-i lase să iasă pînă afară, la doi paşi de celulă.

Uneori asta şi aştepta chinuitorul pînă cînd chinuitul nu mai putea. Ca apoi să rîdă...

Aici, în această stare, am mai compus unele din lucrările mele de atunci, care ori de cîte ori le recitesc, îmi reamintesc în ce locuri şi în ce împrejurări le-am compus.

Astăzi lîngă mine a căzut o frunză... am compus-o cînd într-o zi într-adevăr lîngă mine, în acest subsol îngropat sub trei rînduri de case şi închis cu trei rînduri de ziduri, am aflat o frunză:

158

Astăzi lîngă mine...

Astăzi lîngă mine am aflat o frunză, cine ştie oare pe-unde-a străbătut de-a putut prin ziduri, biata, să pătrunză pîn-aici la mine în mormîntul mut!

sora mea iubită, sora mea de-afară ruptă ca şi mine de pe-un ram iubit, spune-mi ce anume vînturi te luară oare ce haină mînă te-a răpit?

Te creşteau călduţe razele de soare, te-adormeau în zîmbet legănări de vînt, ţi-nsoţeau iubirea cor de surioare

şi-astăzi stai cu mine

doi într-un mormînt!

Unde ţi-este ramul plin de surioare, soarele cel dulce, vîntul iubitor?... cîntecul de-afară unde este oare?

ţi-a rămas doar plînsul şi-amintirea lor!

Sora mea iubită ce-ai venit de-afară, ruptă ca şi mine dintr-un loc iubit, nu-ţi mai plînge locul! vine-o primăvară

cînd ne va renaşte mult mai fericit!

Răsări-va iarăşi Soarele Iubirii şi ne vom renaşte din acest mormînt, eu în bucuria dulce-a înfrăţirii, tu-ntr-un mugur dulce legănat de vînt!

Pe la mijlocul lui februarie ancheta mea s-a terminat şi am fost mutat la penitenciarul Deva, unde am stat aproape tot timpul numai singur, într-o celulă îngustă de la etajul închisorii.

Eram foarte slăbit. Şi în condiţiile acestea boala mea de inimă de care suferisem încă de pe front începu să se agraveze... Palpitaţii, sufocări, ameţeli, mă încercau tot mai des...

Într-o noapte din acestea mă trezii la un zgomotciudat. Părea că cineva sforăie lîngă mine încet pîsîind printre buze... Sau că o pompă stricată care lasă aer se aude aci undeva pe aproape...

ce să fie oare? mă întrebai.

Deschid ochii în celulă nimeni.

Ascult, de afară nu putea să se audă nimic fiindcă zidurile erau groase...

Atunci, ce poate fi?

159

Ascult din nou... Şi dintr-o dată aud că zgomotul vine din pieptul meu... Inima mea gîfîie pompînd din greu la aerul care se scurgea pe lîngă pompa ei stricată... Acesta era zgomotul care mă trezise din somn.

Am avut atunci gîndurile pe care le-am înşiruit toată noaptea, în strofele poeziei compuse atunci:

Solia vieţii mele-apuse

Solia vieţii mele-apuse tot mai cu greu cărarea-şi suie, cu bine-n Mîna Ta Iisuse sfîrşitul slujbei să şi-l puie!

Ascult cum inima-mi se curmă în zbateri tot mai ostenite ca fîlfîirile din urmă a unei aripe rănite...

Simt c-am ajuns la o răscruce, că mult trudita vieţii cale coboară-n liniştea ce-aduce sfîrşitul zbuciumării sale.

Că fiecare fîlfîire e-o liniştită-apropiere de recea ţărnii înfrăţire de dulcea slavei înfiere.

Simt cum se smulge-ncet din mine a firii frîntă rădăcină şi-n împăcarea care vine întregul cer mi se-nsenină.

Uit zbuciumul şi-ndurerarea din lupta-n urma mea rămasă şi peste toate simt uitarea cum albă, ca un văl se lasă.

Se şterge-ncet încet din mine pămîntul părăsit departe cu toată lupta lui fierbinte cu toate urile-i deşarte.

160

Nimic n-am contra nimănue, nici gînd, nici dor de răzbunare, în toată inima nu e

decît odihnă şi-mpăcare!

Numai un dor rămas fierbinte spre voi cei dragi mă cheamă iară voi fiii fericirii sfinte, voi neuitata mea comoară.

Şi chiar din porţile divine spre voi îmi mai întorc privirea căci şi-n pămînt şi-n cer, cu mine întreagă eu vă duc iubirea!

Starea sănătăţii parcă mi se înrăutăţea mereu... Inima mi se lupta cu “zbateri tot mai ostenite, ca fîlfîirile din urmă a unei aripe rănite”... În liniştea nopţilor de afară şi a singurătăţii din celulă urmăream adeseori aceste zgomote ca nişte duioase luări de rămas bun de la tot ce lăsam frumos în urma mea pe pămînt...

Îmi retrăiam din nou, dar în alt fel decît în celelalte rînduri, moartea mea pe care o aşteptam din clipă în clipă...

Mi-o împrietenisem, mă obişnuisem cu ea şi o aşteptam ca pe o mîntuitoare şi fericită salvare din singurătatea şi despărţirea amară în care fusesem aruncat aici. Mulţumeam lui Dumnezeu că în sfîrşit a sosit vremea să fiu şi eu chemat Acasă, la odihnă, din toate flăcările şi valurile mele care socoteam că mi-au fost de-ajuns.

Ştiam că dincolo de zidurile acestea lăsasem atîta iubire suferind, dar şi pentru aceasta nu mai aveam o altă nădejde decît cea de după moarte. Îmi era dor să ne mai revedem numai acolo Dincolo...

Îmi era aşa de dor de părintele Iosif, de fr. Marini, de toţi fraţii şi surorile tinereţii şi avîntului meu sfînt, care în cea mai mare parte plecaseră Dincolo înaintea mea... Voiam să merg şi eu la ei...

Mulţi din cei de azi erau o altă generaţie. Aveam desigur în sufletul meu mii de legături cu fraţii de aici, dar de ceilalţi din cer parcă eram legat altfel, mult mai puternic.

Din nou nu mai aveam nici un gînd din urmă, nici o părere de rău, nici o dorinţă. Din nou eram mai mult Dincolo decît dincoace de viaţă...

În dimineaţa zilei de 2 martie 1953, avui două visuriciudate, pe care nu le mai putui uita...

Se făcea că eram noaptea undeva într-o încăpere înaltă şi goală... Cineva nu ştiam cine m-a chemat la un telefon şi cînd am ascultat la receptor am auzit doar atît:

pe ziua de 2. Pe 2, 4, 2. Pînă pe 2.

Apoi tăcu.

Lîngă mine păru că sta un suflet scump

şi m-am trezit.

Pretutindeni era tăcere şi numai singurătatea nopţii îmi ţiuia în urechi...

Trebuie să fie cam pe la vreo 2-3 ceasuri noaptea gîndii eu.

După aceea m-am frămîntat nu ştiu cît timp ca să pot dezlega ceva din acele cifre şi numere dar n-am putut dezlega nimic.

161

Ştiam de multă vreme că există trei feluri de visuri: unele vin de la Dumnezeu, altele vin de la diavolul, dar cele mai multe vin din frămîntările gîndurilor şi stărilor noastre.

Cele care vin de la Dumnezeu nu sînt prea multe. Dar ele ne vin în împrejurări deosebite din viaţa noastră, fie ca înştiin ţări pentru a ne feri de vreo primejdie sau de vreo ispită care se apropie. fie mîngîieri şi îmbărbătare în faţa vreunei dureri. Fie ca o lumină şi ca un ajutor în faţa unei răscruci din viaţă, spre a putea avea răbdarea şi nădejdea unei ieşiri fericite la capătul unui tunel întunecos, prin care trecem. După cum este scris: Dumnezeu vorbeşte omului prin visuri, prin vedenii de noapte, cînd oamenii sînt cufundaţi într-un somn adînc, cînd dorm în patul lor. Atunci El le dă înştiin ţări şi le întipăreş te învăţăturile Lui, ca să-l abată pe om de la rău şi să-l ferească de mîndrie, ca să-i păzească sufletul de la groapă şi viaţa de la loviturile sabiei (Iov 33, 15-18).

Pe cît de mulţi dintre copiii Săi, nu i-a înştiinţat astfel Dumnezeu!

Ştiam apoi că visurile care vin de la diavolul sînt aduse de cel rău cu gînd nimicitor. Spre ispitire, spre înspăimîntare sau spre deznădejde şi încurcătură.

Iar visurile care vin din imaginaţia noastră frămîntată zilnic de gînduri, de dorinţe şi de griji, sînt un rod al acestor frămîntări şi nu spun nimic.

Frămîntîndu-mi mintea să pot descoperi ceva din acest vis care era totuşi cu totul deosebit, se vede că am adormit din nou...

Fiindcă dintr-o dată mi se păru iarăşi că intră în camera mea un ofiţer care ţinea în mînă patru suluri de hîrtie. Se aşeză la o masă în faţa mea şi din cele patru suluri alese unul şi mi-l întinse:

Mă uitai la el şi îmi păru că era un decret de premiere pentru opera mea literară... Era cu patru pagini. Pe prima pagină scria cifra2, apoi numele meu scris mare.

Pe a doua pagină era fotografia mea, între mai multe alte fotografii.

Pe pagina a treia, îmi arătă un loc sub mai multe rînduri scrise şi îmi spuse:

semnează aici, şi pune data de astăzi.

Am semnat în josul paginii scriind mai întîi o localitate care începea cu litera C. - (mai departe n-am ştiut). Apoi am scris 2, 4, 2 şi data de 2. Iar el a scris la urmă pe ultima pagină II.

Şi m-am trezit.

Acum într-adevăr nu mai înţelegeam nimic, dar tot sufletul îmi era încredinţat că era o înştiinţare pe care e adevărat că eu n-o înţelegeam acum, dar va veni sigur vremea s-o aflu, s-o înţeleg. Reţineam puternic numerele şi data care mi se spuseseră.

De două ori pe ziua de 2. Şi de două ori: 2, 4, 2.

Doamne Iisuse, dă-mi lumina înţelegerii înştiinţării acesteia!

Dimineaţa într-adevăr, intră în celula mea ofiţerul anchetator şi îmi spuse:

vino la cancelarie!

M-am dus. Avea pe masă un sul cu patru dosare... Alese unul şi îmi spuse:

o să plecaţi la muncă în colonii. Fă-ţi bagajul şi stai gata. Veţi pleca chiar de azi toţi patru. Semnează aici!

Era ziua de 2 martie 1953.

162

Am rămas uimit auzind patru. Eu nu mai ştiam de altcineva dintre fraţi să fie arestat decît fr. Cornel. Nici de dînsul nu mai eram sigur că este acolo, fiindcă mă gîndeam că îi vor fi dat drumul, deoarece gîndeam eu, nu prea aveau de ce să-l ţină!

Dar îndată după masa de 12 m-au dus într-o altă celulă. Acolo ne-am întîlnit cu fr. Cornel, cu fr. Oprişcare locuia pe atunci aproape de Hunedoara şi cu încă un frate, Florea Ion de la Hăpria de lîngă Alba Iulia.

Acesta era un frate tînăr, care se predase Domnului în urmă cu cîţiva ani, cînd avusesem o adunare frumoasă a Oastei Domnului în biserica lor. Se mai hotărîseră la adunarea aceea un număr frumos de tineri şi tinere, iar Lucrarea Domnului din satul lor mergea minunat...

Prin nu ştiu ce împrejurări cineva l-a dat şi pe el pe mîna Securităţii. acum era şi el aci cu noi.

Ni s-a dat hrană rece pe o zi, iar seara ni s-au pus ochelarii negri pe ochi, apoi am fost suiţi într-o maşină închisă, cu care am fost duşi pînă la gara Simeria.

Acolo ni s-au luat ochelarii şi doi ofiţeri ne-au pus cătuşele la amîndouă mîinile. După aceea am fost legaţi toţi patru unul de altul şi aşa am fost duşi lanţ, prin gară, pe peronul plin de oameni, pînă am fost urcaţi în personalul de Bucureşti, unde aveam rezervat un compartiment de clasa a III-a.

Am fost aşezaţi toţi patru la rînd pe o bancă cu spatele înainte, iar cei doi ofiţeri care ne duceau, stăteau în faţa noastră. Eu şi cu fr. Cornel eram la mijloc, legaţi de amîndouă mîinile, dar fr. Opriş şi Florea erau la margine legaţi de cîte o mînă, unul legat de mine iar celă lalt de Cornel. Ei, deci de la margine erau mai fericiţi, aveau fiecare cîte o mînă liberă.

Îmbrăcasem paltonul cel gros, iar aici în tren se făcuse nespus de cald... Rîuri de sudoare îmi curgeau pe frunte, în ochi, pe faţă şi nu puteam să mi le şterg.

I-am rugat pe cei care ne duceau să ne dea voie ca să scoatem paltoanele... dar ei ne-au răspuns rîzînd batjocoritori:

pînă la destinaţie, aşa mergeţi! Dacă trăiţi trăiţi, dacă muriţi muriţi. Aţi înţeles? Şi să nu mai cereţi nimic!

Fratele Cornel şi Opriş amîndoi aveau mîinile mai subţiri. Ale mele erau mai ciolănoase. Cătuşele fuseseră alese şi potrivite pe mîinile lor, nu pe ale mele... Mă strîngeau din ce în ce mai tare...

Răsuceam mîna spre a mi-o dezmorţi, dar eu nu ştiam că aceste cătuşe erau în aşa fel fă cute încît dacă mişcai mîna se strîngeau singure tot mai mult. Îmi intraseră în carne... Mîinile mi se umflau şi mi se învineţeau. Începeam să nu mi le mai simt.

Le-am arătat celor care ne păzeau, rugîndu-i să-mi lărgească puţin cătuşele... Dar ei rîzînd îmi ziseră:

pînă vei ajunge la destinaţie aşa mergi! Dacă trăieşti trăieşti, dacă mori mori... N-ai înţeles să nu mai cereţi nimic?

am înţeles! şi nu i-am mai rugat nimic.

Ne frămîntam doar cu gîndul că ai noştri nu vor mai şti unde sîntem. Mîine vor merge la Deva să ne ducă medicamentele pe care le cerusem. Şi vor fi şi mai îngrijoraţi şi mai necăjiţi, negăsind nici o urmă de noi.

Tocmai cînd ne frămîntam cu aceste gînduri, intră în compartiment controlorul de bilete... O mare bucurie ne-a umplut feţele privind spre el: era fr. Blaj, unul dintre fraţii noştri din Simeria. Ne-a recunoscut îndată.

I-am făcut semn cum am putut ca să ştie că sîntem duşi nu ştim unde, dar cel puţin să-i anunţe pe ai noştri.

163

El văzîndu-ne, izbucni în lacrimi şi ieşi.

Îndată după aceea cei doi îşi desfăcuseră în faţa noastră mîncarea... Mîncară şi băură, ostentativ şi batjocoritor în faţa noastră, ospătînd îndelung şi îmbelşugat. Nouă nu ne-au lăsat voie să mîncăm nimic. Nici măcar să bem puţină apă.

Nu ne-au dat voie nici să ne sculăm de pe scaun, nici să ieşim măcar pînă la W.C. Toată noaptea şi toată ziua urmă toare pînă după amiază, cînd am ajuns la lagărul Ghencea din Bucureşti.

La coborîrea din tren în Gara de Nord, am urmat acelaşi lanţ, mergînd legaţi unii de alţii printre că lători şi bagaje pînă dincolo de gară în stradă unde ne aştepta duba lagă rului Ghencea.

Am rămas surprinşi văzînd peste tot steaguri negre. În gară, la tramvaie, la clădiri... şi ne întrebam miraţi:

oare cine dintre mai marii lumii va fi murit?

Abia ajunşi în lagăr, am aflat că în noaptea aceea în care noi călătorisem legaţi şi chinuiţi, murise Stalin. şi în timp ce noi stăm acum în faţa ofiţerului acestuia care ne primeşte aici în lagăr, poate că şi sufletul lui Stalin care a ajutat la înfiinţarea unor astfel de lagăre ca acestea şi la chinuirea unor astfel de oameni ca noi, va sta chiar acum şi el în faţa lui Dumnezeu, să răspundă şi el pentru asta... Poate chiar şi pentru noaptea asta a noastră, poate şi pentru mîinile astea ale mele pe care nu mi le mai simt şi din umflăturile cărora abia mi-au scos cătuşele.

Lagărul Ghencea era format din 24 de barăci de lemn, acoperite cu carton... aş ezate pe două rînduri... Între ele erau despărţite în două printr-un gard de sîrmă ghimpată, jumătate de-o parte de gard şi jumătate de alta.

În jumătatea asta erau bărbaţii, în cealaltă erau femeile. Jur împrejur apoi, pe după toate erau garduri înalte de sîrmă ghimpată, iar pe partea dinspre şoseaua Bucureşti alexandria lîngă care era lagărul, ca să nu se vadă dinafară înăuntrul lagărului, era ridicat un gard înalt de scînduri bătute una lîngă alta.

Barăcile acestea fuseseră construite în timpul războiului de către armata germană care fusese cartiruită în ele pînă la plecarea nemţilor de la noi.

În afara primului gard de sîrmă care despărţea barăcile deţinuţilor, erau barăcile serviciilor lagărului: bucătăria, baia, cancelariile, corpul de gardă, magazii... Acolo nu era voie să se meargă decît cuescortă sau cu învoire specială.

Cînd am ajuns noi era ziua de 3 martie 1953.

După ce am fost predaţi şi preluaţi, am fost duşi într-una din barăcile astea, care era plină ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam ne-am înfăţişat şefului de baracă spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă şi corvoadă. Era baraca nr. 7.

Înăuntru baraca asta avea întîi spălătoria în care erau robinete şi albii pentru spălat. Apoi dormitorul în care erau aliniate pe patru rînduri cîte 25 de paturi de fier cu un alt rînd de paturi suprapuse. Pe paturile de jos erau saltele, pe cele de sus, doar pe cîte unul era cîte o rogojină zdrenţuită... Sau cîte un capăt numai.

Paturile aveau toate plase de sîrmă sau de balot. Pe cele mai multe nu era altceva nimic.

În baracă pe paturile cele de jos stăteau cei bolnavi sau paraliticii... Cei sănătoşi stăteau pe paturile de sus, sau fără paturi, printre ele, pe jos.

164

La început noi cei sosiţi acum, n-am avut paturi, baraca era ticsită de oameni. Dar mai pe urmă ni s-au găsit şi nouă locuri, fiindcă mereu mergeau cum mereu veneau oameni. Din închisori, sau spre alte închisori şi locuri de muncă.

Pe toate paturile din baracă normal ar fi avut loc cam 200 de oameni. Dar au fost cazuri cînd pe un astfel de pat de 80 cm. lărgime trebuia să stea 2 inşi plus bagajele lor.

Uneori n-au încăput nici aşa, ci mai erau încă şi pe jos stînd pe geamantanele sau traistele lor, sau pe cîte o rămăşiţă de rogojină proptiţi de pereţi, oameni care aşteptau ca la Betezda, vreo tulburare salvatoare a apei, sau vreo venire salvatoare a morţii.

Pe jos, fusese la început pardoseală de cărămizi. Ca oarecînd la penitenciarul din Oradea. Dar şi aici ca acolo, picioarele paturilor de fier şi picioarele nenumăraţilor oameni trecuţi pe aici roseseră cărămizile. Iar acum erau numai dîmburi şi gropi. În ferestre în loc de geamuri era pusă sîrmă ghimpată prin care vîntul bătea în dragă voie şuierînd sinistru.

Asta era şi un bine, fiindcă la cele două capete ale dormitorului şi la mijlocul lui, erau trei hîrdaie mari pentru murdărie la care sutele de oameni din dormitor, în cea mai mare parte bolnavi de diaree, stăteau la rînd ţinîndu-se de pîntece şi cerînd voie să poată ajunge a-şi face cît mai repede nevoile. Toate aceste hîrdaie erau ocupate zi şi noapte... Nu încetau de multe ori nici în timpul cînd se împărţea masa la un capăt al dormitorului. Se obişnuiseră bieţii oameni cu toate. Aci unii mîncau, iar în faţa lor alţii stăteau urcaţi pe hîrdău, în văzul tuturor...

Imediat ce ajungeai în baracă, primeai un număr. Şi nu mai aveai nume ci numai număr. Pe număr erai chemat la masă, pe număr la muncă, pe număr la pat, la planton, la corvezi, la toate.

Şi disciplina era de fier, nimeni nu era iertat dacă o încălca.

Hîrdaiele pline erau cărate afară şi se vărsau în haznaua din mijlocul curţii. Pentru căratul lor se acorda un supliment de ciorbă la masă. Ar fi trebuit să facă treaba asta fiecare număr, doi cîte doi, la rînd. Dar erau unii care se înghesuiau tot numai ei, spre a căpăta mereu suplimentul de mîncare... Cei mai mulţi dintre aceştia erau foşti colonei sau maiori, care acum erau şi ei aici... Acesta era un favor aici, unde se crăpa de foame... Şi cum erau atît de mulţi şi se căra încontinuu... Haznaua se umplea şi da pe dinafară. Totul era o mizerie şi un miros de nedescris...

Hainele celor ce cărau hîrdaiele erau stropite de sus şi pînă jos...

Începură nişte ploi şi lapoviţă... Vîntul puternic băga ploaia şi zăpada prin ferestrele cu sîrmă ghimpată şi prin acoperişul învechit de carton găurit sau rupt... Cei care mergeau şi veneau de pe la corvezile de afară, aduceau pe încălţămintea lor ruptă, pe haine, pe tot trupul lor de pe la vărsarea hîrdaielor sau de pe la pămînt şi gunoaie numai murdării, noroi şi apă...

Era pe jos, prin baracă, prin gropile pardoselii şi peste tot, numai un noroi subţire, înecăcios şi rece, care ajungea apoi pe paturi, pe lucruri, pe mîini, pe ochi...

Şi în toate barăcile erau la fel de mulţi şi la fel de mizerabil.

Mizeria asta, foametea şi frigul, agravară bolile... Începură să zacă tot mai mulţi nemişcaţi pe paturi, cu temperatură mare şi cu gemete neîntrerupte. Un tuşit continuu era zi şi noapte... Mai ales noaptea cînd încetau celelalte zgomote, te îngrozeai cît de mulţi gem şi tuşesc...

165

Tencuiala tavanului învechit şi umed de ploaie, cădea cîteodată în bucăţi mari mai ales noaptea peste nenorociţii care dormeau cum puteau acolo, întinşi sau răsuciţi... Ce amară se întipărise suferinţa pe toate trăsăturile feţei acestor fiinţe care parcă nu mai aveau nimic omenesc în ei.

Ţi se sfîşia sufletul văzîndu-i cum se chinuiesc, cum se urau, cum se certau, cum se înjurau, cum se zvîrcoleau în acest noroi murdar, mai murdar cel sufletesc parcă, decît cel trupesc.

Abia acum mi-am adus eu aminte de rugăciunea noastră din Noaptea Sfîntă de Crăciun, cînd citisem şi meditasem asupra Cuvîntului - “în noaptea aceea...”

Cînd gîndisem atunci ce noapte trebuie să fie la Canal, în lagăre, în colonii, în închisori nu ne închipuisem că poate fi chiar aş a... Ne rugasem atunci ca Dumnezeu să le trimită tuturor celor care sufereau şi aşteptau acolo, nişte îngeri aducători de vestea bună a mîntuirii... Nişte soli care să li-L ducă acolo pe Mîntuitorul şi Izbăvitorul de care aveau nevoie cei care stăteau acolo şi se chinuiau fără nici o nă dejde. Ne rugam ca Dumnezeu să le trimită pe alţii. Şi nu chiar pe noi.

Dar acum înţelegeam că tocmai noi eram cei trimişi. Tocmai pe noi care ne rugasem ca Dumnezeu să-i trimită pe alţii acolo, găsise El cu cale să ne trimită. Parcă Domnul ne vorbea:

voi vedeaţi că era nevoie să meargă cineva? Mă rugaţi să trimit pe cineva? Vedeaţi că este nevoie de cineva?

iată Eu vă trimit pe voi! Duceţi-vă şi vestiţi-le celor de acolo că şi lor li s-a născut un Mîntuitor care este Hristos Domnul. Că El şi lor, mai ales lor! vrea să le aducă El mîntuirea şi viaţa!

A fost ca o revelaţie pentru mine acest răspuns ceresc, care venise imediat după rugăciunea noastră, dar pe care eu nu-l înţelesesem decît iată, acum după trei luni de zile.

fraţilor, le-am spus atunci tovarăşilor mei, noi am fost trimişi aici în urma rugăciunii noastre, ca să le vestim acestor nenorociţi pe Hristos! De graba şi de grija cu care noi vom face lucrul acesta, depinde plecarea noastră de aici. Noi nu vom pleca de aici pînă ce vom simţi că ne-am împlinit deplin slujba pentru care ne-a trimis aici Domnul!

Cu cît vom fi mai harnici aici, cu atîta vom pleca mai repede. Nu oamenii ne-au adus aici, ci Dumnezeu. Cînd El va şti că noi ne-am împlinit ce avem de făcut aici, nimeni nu ne va mai putea ţinea nici o clipă mai mult.

Dar pînă cînd El nu ne va scoate, nici un om din lumea asta nu ne va mai putea scăpa...

Cel care va fi mai harnic dintre noi, acela va pleca de aici cel dintîi...

Atunci ne-am pus pe lucru. Fiecare în altă parte, fiecare cu altcineva. Se făcuse o mişcare şi o fră mîntare în toată baraca... Eram fiecare dintre noi înconjuraţi toată ziua de grupuri-grupuri de ascultători. Chiar dacă erau mulţi care mergeau la corvezi sau se strecurau de pe la celelalte barăci să-şi caute prieteni sau cunoscuţi tot mai rămîneau destui pentru ca totdeauna să fie plin în jurul nostru.

Îndată ce ne mai obişnuirăm cu atmosfera de aici începurăm a ne strecura şi noi prin celelalte barăci din secţia bărbaţilor. Să căutăm poate mai sînt pe acolo fraţi de ai noştri, cunoscuţi, prieteni...

După cîteva zile într-adevăr am aflat că mai erau...

166

Primul pe care l-am întîlnit era fr. Gheorghe Condruz de la Nămoloasa... După aceea Costin Iftimie şi Paraschiv Sîrghie de la Corod... vechii misionari şi desfăcători de cărţi de care am mai scris... Cerlinca Vasile de la Sf. Ilie suceava, fraţii Harasiniuc de la Negostina... Şi chiar nişte preoţi credincioşi, cunoscuţi şi prieteni ai Oastei Domnului...

e aici şi fr. Tudusciuc Ion, învăţătorul de la Vaslui, îmi spuse fr. Condruz. Dar nu ştiu ce e cu el, fiindcă nu vrea nici să stea de vorbă cu noi. Cînd l-am întrebat: d-ta eşti fratele Tudusciuc, care ai scris atîtea poezii şi cîntări la Oastea Domnului? s-a uitat străin şi de departe la mine. Mi-a zis:

nu sînt eu! Vezi-ţi de treabă!

şi totuşi el este, zise fratele. Doar l-am văzut de cîteva ori pe la Sibiu la adunările mari şi chiar la moartea părintelui Iosif.

Am auzit şi o dată cînd se făcea apelul în curte cum i-au strigat numele Tudusciuc Ion iar el a răspuns: Prezent.

Şi totuşi cînd l-am întrebat, n-a vrut să recunoască în faţa mea că el este.

de ce oare, frate?

hai să mergem să-l căutăm!

L-am aflat, undeva, ascuns în tăcere şi în singurătate pe după alţii, cu care nu voia să aibă nici un fel de apropiere. Nu vorbea cu nimeni nimic şi nici nu răspundea nimănui. Nu căuta nici o apropiere de alţii şi nu-l interesa absolut nimic din ceea ce se petrecea în jurul lui...

Se vedea că nu se gîndeşte decît cum să scape din cuşca asta... Se credea permanent supravegheat de cineva care notează despre el totul. Că dacă acel cineva care îl supraveghează vede că el stă retras şi că nu vorbeşte cu nimeni, acela va scrie despre el cine ştie ce cuvinte frumoase şi că lui i se va da astfel drumul acasă cît mai repede. Pe cînd noi ceilalţi care nu încetăm să vorbim despre Hristos celorlalţi, vom sta acolo mult şi bine, fiindcă la direcţiune sînt notaţi cei care fac acolo propagandă interzisă. aşa credea şi zicea el.

frate Tudusciuc! i-am zis eu îmbrăţişîndu-l cu bucurie, spre a-l trezi din somnolenţa asta, descurajată şi rece. Ce faci frate? De cînd eşti aici?

Dar el abia se uită la mine în silă şi străin.

Ştiam eu că nu uitase el de tot nici acum ceea ce avuse împotriva noastră de cînd cu manuscrisul lui pierdut, după moartea păr. Trifa, dar mă aşteptam ca acum, după atîţia ani şi mai ales aici unde eram amîndoi în mijlocul acestei stări, să fi aruncat de la el orice gînd de supărare şi să se bucure că acum avem parte amîndoi de ocara lui Hristos, aşa cum amîndoi scrisesem cîndva în publicaţiile noastre.

Dar în ochii şi în cuvintele lui, văzui că stăruia încă nu numai urma amară a vechilor supărări, ci încă mai mărită teama ca nu cumva fiind observat că ţine legătura cu noi, să aibă şi alte neplăceri, după celelalte din trecut.

Am încercat să-l ajutăm să iasă din acest fel de robie şi de orbie a supărării şi fricii... I-am spus nu numai de grija şi de harul lui Dumnezeu care este cu noi, mult mai mult acum, în aceste încercări în care suferim pentru Numele Lui. Ci şi de zădărnicia fricii lui că dacă va ţinea legătura cu noi, va avea să i se agraveze starea. Sau de zădărnicia speranţei că dacă se va izola de toţi oamenii, el va scăpa mai uşor. Asta nu depinde de al ţii ci de noi înşine şi de Dumnezeul nostru. De relaţiile noastre cu Dumnezeul nostru.

hristos, Dumnezeul nostru îi ziceam noi, nu ne priveşte pe noi ca pe o grămadă cu ceilalţi! Noi ne-am ales aparte de grămada lumii, cînd am venit la El şi cînd ne-am predat Lui.

167

De atunci El nu mai lucrează cu noi ca şi cu al ţii. Noi am devenit nişte unelte aparte, fiecare în chip deosebit, în Mîinile lui Dumnezeu şi în Lucrarea Lui. Tudusciuc Ion nu mai este acum pentru Hristos un număr dintr-o grămadă de lume, ci este un nume ales dintr-o Lucrare aleasă a lui Dumnezeu.

Tudusciuc Ion a scris aşa de frumos despre Iisus şi I-a promis atît de hotărît că vrea să-L urmeze şi să-L slujească pe El oriunde ar fi voia Lui să-l trimită. iată acum Hristos Domnul l-a trimis pe el ca şi pe noi ceilalţi, aici între aceşti oameni, spre a li-L vesti acestora pe Iisus şi mîntuirea Lui, aşa cum o făcusem, înainte de asta, altora şi în alt fel.

De ce să fim aici mai puţin decît am fost afară? De ce să ne arătăm tocmai aici unde este şi mai mare nevoie de Hristos, mai nevrednici de El de cum am fost înainte? Acum este şi mai mare lipsă de Cuvîntul lui Dumnezeu către aceşti oameni, decît era nevoie în scrisul nostru către alţii!

Şi-apoi, tocmai acum şi tocmai aici este verificarea cinstei noastre în ceea ce i-am promis lui Dumnezeu şi în ceea ce am vorbit semenilor noştri!

Aici vede Dumnezeu cît de cinstit a fost gîndul nostru faţă de El. Aici pot vedea şi oamenii cît de vrednic de crezare era cuvîntul pe care li-l spusesem noi lor. Căci dacă la cea mai mică încercare noi sîntem atît de gata să ne nesocotim atît ceea ce am promis lui Dumnezeu cît şi ceea ce am promis oamenilor, ce preţmai putem avea noi? Dacă ne-am pierdut orice valoare sufletească, ce preţmai poate avea fiinţa noastră trupească?

Nu-i mai bine oare să ne pierdem viaţa asta trecătoare decît cea veşnică? Nu-i mai bine oare să ne pierdem trupul decît sufletul? Ce preţmai putem noi avea chiar şi în faţa oamenilor, cînd ne-am pierdut orice preţdin faţa lui Dumnezeu?

Dar am băgat de seamă că vorbeam în zadar. Starea fr. Tudusciuc a rămas aceeaşi, amorţită şi fricoasă, iar hotărîrea lui neschimbată. Evita mai departe orice întîlnire cu noi şi se ferea de orice legătură mai apropiată cu alţii.

N-avea nici un prieten, nici un frate, nici un apropiat. Trăia singur, umbla singur, suferea singur... O, ce stare nefericită trebuie să fie o astfel de stare!

Cu ceilalţi doi fraţi din Corod, lucrurile se petrecură aproape la fel. Costin, pentru a-şi mai îmbunătăţi condiţiile de hrană, se ocupa cu reparatul încălţămintelor celor ce zăceau de ani de zile prin închisori şi li se prăpă dise aproape de tot încăl ţămintea. Aceştia îşi rupeau din hrana lor mizerabilă cîte o bucăţică de pîine sau cîteva linguri de ciorbă cu care îi plăteau lui pentru că le repara încălţămintea. De la unul mai puţin, de la altul mai mult, se aduna. şi omul o ducea mai uşor. N-ar fi fost nimic rău în asta dacă starea sufletească ar fi fost bună... Dar începuse să nu fie bună... Şi nu numai a lui Costin Iftimie, ci nici a vechiului său tovarăş şi frate... şi dînşii se fereau cît mai mult de noi ceilalţi fraţi... Iar altora le vorbeau prea puţin despre Domnul. Un fel de amorţeală duhovnicească se lăsase şi peste ei...

Mai bucuroşi eram de ceilalţi fraţi pe care i-am aflat acolo. Fr. Gheorghe Condruz, Cerlinca Vasile şi cei doi Harasiniuc. Aceştia erau mereu împreună cu noi şi se străduiau după puterile lor să facă o slujbă bună pentru Domnul în mijlocul celorlalţi nenorociţi.

Între timp am mai găsit vreo 2-3 fraţi aduşi acolo şi de prin alte părţi ale ţării... Dar după bucuria cunoaşterii lor de la început, a venit curînd amărăciunea constatării că nici inima acestora nu era întreagă cu Domnul... Ci gîndurile fireşti, teama, grija mîncării şi nemulţumirea că suferă aici pentru credinţă îi chinuia peste măsură de mult. Se învinuiau de ce nu şi-au dat seama să se fi lă sat mai demult de Oastea Domnului... şi “să-şi vadă de treabă”... N-ar fi acum aici...

168

Ce le mai puteai face sau zice acestor suflete mai nenorocite decît toată mulţimea celorlalţi oameni ce sufereau aici. Aceştia măcar nu avuseseră niciodată a face nimic cu Dumnezeu. Deci nu puteau pă cătui atît de grav împotriva Lui, ca şi cei care Îl cunoscuseră ani de zile. Şi predicaseră altora despre El.

O, cît de mulţi, în acest cuptor erau nu aur ci trestii...

Dar la unul dintre aceşti fraţi fricoşi am aflat un Noul Testament trecut ca prin minune prin toate percheziţiile pînă aici. Era ascuns în căptuşeala hainei fratelui.

Acum nu mai ştia ce să facă cu cartea, fiindcă lui nu-i mai trebuia. Se temea să-l mai ţină, nu cumva la vreo percheziţie (cum se fă ceau tot mai des şi tot mai necru ţătoare) să afle la el Noul Testament... Ar fi fost pus în faţa unei prea grele suferinţe. De aceea nu mai voia să mai ţină nici o clipă cartea la el.

dacă-ţi trebuie, ia-l! îmi zise într-o zi. Dacă nu, îl îngrop în pămînt sau îl nimicesc cumva!

dă-mi-l frate! am zis eu fericit. De atîta vreme doream Cuvîntul Domnului... De multe ori mă învinovăţisem de ce nu m-am gîndit eu de acasă să mă pregătesc din vreme pentru arestarea asta care trebuia s-o aştept. Să-mi fi cusut atunci în căptuşeala hainei, măcar o parte din Cuvîntul Sfînt, vreo Evanghelie, vreo epistolă, ceva din Noul Testament.

În locurile mai ferite sau în clipele mai slobode, le-aş fi putut scoate şi citi, pentru a-mi împrospăta hrana şi puterea sufletului meu şi al altora, în uscăciunile şi în pustiul de acolo.

Acum iată, Domnul a avut grijă şi milă cu fraţii mai apropiaţi şi cu cei care ne mai deveniseră între timp fraţi sau prieteni şi am hotărît:

fiecare avem nevoie de Cuvîntul Sfînt al lui Dumnezeu. Nu ştim cîţi ani va trebui să mai umblăm prin acest întuneric şi nici unde vom ajunge fiecare din noi. De aici se formează mereu detaşamente care sînt trimise ori la Canal, ori la Colonii de muncă... Cine ştie pe unde vom fi împrăştiaţi.

Să luăm fiecare cîte o parte din acest Nou Testament, să ne-o coasem în căptuşeala hainei. S-o avem cu noi.

Dacă o vor afla la unii, să scape la alţii. Pînă ce ni se vor lua, le vom avea. Poate totuşi vom scăpa cu ele. Dacă nu toţi, măcar unii.

Astfel am desfăcut şi ne-am împărţit Noul Testament între noi. Fiecăruia cam ce şi-a dorit mai tare...

Şi ce bine ne-a prins aceasta, căci nu peste mult am fost despărţiţi şi duşi unii într-o parte al ţii în alta. Eu am avut cu mine Evanghelia după Ioan şi cele două epistole către Corinteni. Pînă am venit înapoi acasă în iulie 1956, o cît de bine mi-a prins apoi că am avut acest Cuvînt al Domnului. De cîte ori l-am citit cu lacrimi retras prin colţuri sau ascuns pe după barăci!...

Încă de la începutul muncii noastre de propovăduire în baracă, printre cei care se strîngeau de obicei să asculte Cuvîntul Domnului, am observat că se ţine după noi, cu deosebire, un tinerel foarte slăbit dar foarte agitat. În timpul stărilor noastre de vorbă cu ceilalţi despre mîntuire, despre Judecată, despre Venirea Domnului, despre viaţa ori pierzarea veşnică, acest tinerel ne întrerupea adeseori cu nervozitate şi ură:

ce prostiţi lumea cu fleacurile astea! Nu există Dumnezeu! Nu există Judecată, nu există iad! Nu există nimic din toate astea. Vedeţi-vă de treabă oameni. Iar nouă ne zicea:

nu mai credeţi în prostiile astea şi nu-i mai zăpăciţi pe nenorociţii ăştia cu ele. Sînt ei şi aşa nenorociţi destul!

169

Dacă există Dumnezeu, cum ziceţi voi, cum ar îngădui El toate astea? Dacă ar exista Dumnezeu cu adevărat, atunci uite, pe toţi aceşti oameni care zic că sînt slujitorii Săi, ar trebui să-i trăsnească imediat, aici pe loc! Că uite-i ce fac! Cutare (zise arătînd spre unul) zice că are milă de paraliticul acela care zace nemişcat colo pe pat şi cînd se dă mîncarea el se duce ca să i-o aducă, iar pe drum de laciubărul cu ciorbă pînă la patulăstuia, se dă pe după paturi şi-i mănîncă aproape toată porţ ia nefericitului care stă să moară de foame. O bucăţică pentru acesta este poate o zi din viaţa lui.

Iarăstălalt, uite-l cît e de gras şi de ro şu, fură, fură pe ce pune mîna. Pui pîine ici şi cînd te întorci nu mai este, a mîncat-o. Nu-i pasă că nenorocitul căruia i-a furat hrana moare, chiar moare de foame. Aşa face cînd ici cînd colo. N-are nici ruşine nici milă. Şi zice că este slujitorul lui Dumnezeu...

Sauăstălalt de colo... Are legături cu cei de la poartă şi primeşte pachete de acasă... Cîte cinci sute de ţigări primeşte. Apoi face comerţul cel mai blestemat. Cu cîte o ţigară, ia porţia de pîine pe o zi de la aceşti nefericiţi fumători pătimaşi, care ar fi în stare să se arunce în iad pentru un chiştoc de ţigară.

Nu-i vezi ce fac cînd vreun miliţean aruncă în batjocură pe jos rămăşiţa lui de ţigară? Sar cîte 5-6 pe pîntece în praf sau în noroi, gata să se omoare unul pe altul ca s-o apuce...

Iată de exemplu nefericitul cela de colo... de săptămîni de zile îşi dă pîinea pe cîte o ţigară iar el trăieşte numai cu lingura de ciorbă subţ ire şi goală. Acum a slăbit încît a căzut pe pat, dar nu încetează să-şi dea porţioara lui nenorocită de pîine pe ţigara care i-o îmbie ticălosulăsta. O căma şă bună a ajuns la el cinci sau chiar trei ţigări. O pereche de bocanci noi opt sau zece ţigări... Apoi le dă la alţii pe pîine.

Uite-i ce geamantan plin au cu de toate!... Uite-i pe cel ca el cum sînt de graşi!...

Ce mai vorbiţi voi de Dumnezeu?... Dumnezeu este aici gardianul. Sau ofiţerul anchetator. Dacă te închini lui şi faci voia lui, ai tot ce vrei şi o duci şi aici ca într-un fel de rai. dacă nu,ăsta-i iadul, uiteăsta-i! Altul nu mai există! Şi cum ar mai putea exista un altul mai cumplit caăsta?...În afară sînt alţi dumnezei, alte raiuri şi alte iaduri. Dar tot cam aşa...

Odată m-am uitatţintă la el în ochi... Faţa lui slăbită era palidă şi buzele lui tremurau.

Atunci i-am zis:

d-ta eşti un om sincer şi ai un suflet cinstit. Vino te rog să stăm mai îndeaproape şi mai pe îndelete de vorbă!

Eu aveam atunci împreună cu fratele Cornel amîndoi sus un singur pat de la etaj. Patul nostru era gol, fără nici măcar o rogojină. Dormeam direct pe plasa de fier, unul lipit de celălalt ca să ne încălzim. Pe acest pat de sus, l-am invitat pe tinerelul împotrivitor şi nervos. Şi am început starea noastră de vorbă, amîndoi...

Îl chema Cristian... Ce nume frumos şi creştinesc. Nu era căsătorit abia se logodise, cînd fusese arestat. Avea numai o mamă bătrînă de care era despărţit alşaselea an acum. Era un tînăr cu pregătire superioară. Abia fusese numit într-un post important la un minister. Arestarea lui venise pe neaşteptate, tocmai cînd îşi făcea cele mai frumoase planuri de viitor.

Timp de vorbit aveam destul! Afară era ploaie şi frig. Corvezi nu prea erau, decît mai puţine, la cărat şi tăiat lemne sau la descărcat şi încărcat de diferite materiale. Iar pentru astea se ofereau alţii, ca să capete supliment.

Vorbeam zile întregi pornind de la toate problemele dar ajungînd totdeauna la Iisus, Cel care era încheierea şi Ţinta tuturor drumurilor, rezolvarea tuturor problemelor.

170

cum poţi explica existenţa lui Dumnezeu? zicea el. Iar dacă există undeva în Infinit Această Fiin ţă Eternă şi Puternică, cum Se interesează El de noi, de fiecare ins, de fiecare problemă a noastră? Cumştie El de fiecare om şi cum intervine El în mersul lucrurilor, determinîndu-le într-un fel sau altul?

Am pornit de la exemplul soarelui, care există. şi care deşi este undeva la milioane de kilometri depărtare de pămîntul nostru, totuşi controlează şi determină în totul nu numai viaţa întregului nostru Sistem Solar, ci şi viaţa fiecărei planete în parte. Iar pe această planetă viaţa fiecărei fiinţe, oricît de mare sau mică ar fi ea.

iată o cîmpie întinsă... Cu mii de lanuri de grîu, de porumb, de iarbă... Miliarde de firicele verzi care cresc în lumina şi în că ldura binefă cătoare a soarelui... Priveşte-le dimineaţa la răsăritul soarelui cum fiecare din aceste miliarde de firicele priveşte spre soarele acesta care vine să-i aducă lui fiecăruia în parte, bucuria luminii şi a căldurii lui, cum ar veni mama de undeva şi fiecărui copilaşal ei care îi iese în cale, aşteptînd cu bucurie şi întinzîndu-i obrăjorul pentru un sărut şi mînuţele pentru un dar ea i le dă toate astea.

În inima mamei şi în coşul ei, fiecare copilaş ştie că el însuşi are un loc iubitor şi un dar fericit. Între fiecare copilaş şi mama tuturor există o relaţie deosebită şi personală.

Tot aşa între fiecare firicel de iarbă şi soare, există la fel o relaţie deosebită şi, cum s-ar zice, personală. Fiecare îşi primeşte stropul său de rouă şi firicelul lui de rază, de acolo din Centrul de Foc, care deşi este la o distan ţă nemărginită de el, este totuşi şi aici, chiar lîngă fiecare, ocupîndu-se chiar de fiecare, ca şi cum soarele acesta imens ar fi chiar numai al său, al fiecărui firicel de iarbă sau firicel de fiinţă. Nu ziceam noi oare cînd eram copii şi zgribuleam ie şiţi la soare dimineaţa pe prispa casei, încă somnoroşi: dă-te la o parte din soarele meu?

Soarele meu, zicem şi acum cînd ieşim puţinel colea lîngă baracă să ne încălzim la puţin soare. Cînd este ceva mai călduţafară...

Soarele meu, căci de acolo eu ştiu că o rază de lumină şi o undă de căldură îmi vine din el numai mie dintre toţi. Acel imens focar de lumină şi căldură are această grijă personală de mine. Are această legătură personală cu mine. şi aşa cu fiecare.

Acum înţelegi cum poate fi Dumnezeu, undeva în Spaţiul Imens şi totuşi ne poate cunoaşte, ne poate iubi şi ne poate controla îndeaproape şi personal pe fiecare dintre noi?

Şi precum soarele este izvorul vieţii pentru planetele, pentru arborii şi pentru fiinţele de pe pămînt (el le dă creştere şi rod celor sănătoase sau uscăciune şi moarte celor bolnave), tot aşa Dincolo de acest soare este Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor celor create de El.

...Noi zicem că soarele este izvorul luminii şi al vieţii... Dar adevărul mai adînc este că nu soarele este acest izvor. Soarele este numai mijlocul văzut prin care Tatăl Ceresc, Făcătorul Nevăzut, le dăruieşte toate acestea! Soarele ştim că este materie. Şi deci nu poate avea din sine însuşi izvorul acestor daruri vii: lumina şi viaţa.

În Sf. Scriptură este scris că lumina a fost creată în Prima Zi, dar soarele, luna şi stelele au fost create în Ziua a Patra... Au fost deci seri şi dimineţi cu un flux şi un reflux de lumină care nu venea de la soare ci venea de la El. Fiindcă nici acum lumina nu vine de la ele ci vine de la El, de la Marele nostru Făcător şi Binefăcător care Îşi trimite lumina Sa, prin spaţii spre creaturile Sale şi ele doar reflectă această lumină spre alte creaturi apropiate lor. Precum, în mic, noi primim de la El inteligenţa ca o lumină şi dragostea ca o căldură pe care le dăm apoi altora care ne sînt apropiaţi nouă: părinţi, copii, fraţi...

171

Dumnezeul Veşnic ne dă nouă această lumină şi căldură văzută, pentru fiinţele noastre materiale, trupeşti, prin acest soare văzut de ochii noştri trupeşti şi perceput de sim ţurile acestea ale noastre trupeşti.

Dar noi nu sîntem numai trup... şi nu sîntem în primul rînd trupul, materie. Ci sîntem şi spirit. În primul rînd sîntem spirit, suflet.

Pentru fiinţa noastră sufletească Soarele nostru este Hristos. Prin El, Tatăl Ceresc ne dă adevărata şi eterna Lui lumină şi viaţă.

Din El ne primim adevărata Inteligenţă, înţelepciunea care vine de Sus...

Prin El primim viaţa adevărată şi rodnică a spiritului...

Prin El ne primim şi fiinţa cea nouă spirituală, cu toate simţurile ei, prin care putem percepe şi dobîndi această viaţă duhovnicească şi nouă cu toate binefacerile ei nespus mai mari şi mai fericite decît cele percepute şi dobîndite de fiinţa aceasta materială cu sim ţurile ei...

Dar pentru cei care trăiesc numai în lumea aceasta materială şi n-au decît simţurile acestea trupeşti fără a avea şi o fiinţă spirituală, cu simţuri spirituale, cu realităţi spirituale, cu o viaţă spirituală această lume a spiritului pare că nici nu există. Ei care nu o văd, care nu o cunosc, care nu o trăiesc, e oarecum normal să o nege. E oarecum normal să nu o creadă...

Cînd vine însă clipa ca să li se deschidă ochii cei lăuntrici, ochii minţii spre această lume a spiritului, cît de cu jale îşi aduce omul aminte de orbia şi sărăcia lui din vremea cînd nu cunoştea această realitate minunată.

Tot aşa cum pentru realităţile trecătoare şi materiale îţi trebuie o fiinţă materială, cu simţuri şi percepere de aceeaşi natură ca ele, tot aşa pentru realităţile duhovniceşti şi veşnice îţi trebuie o fiinţă cu simţuri şi percepere de aceeaşi natură.

Fiinţa aceasta trupească ne-am primit-o din doi părinţi trupeşti. Fiinţa duhovnicească ne-o primim tot din doi părinţi duhovniceşti. Aceşti doi părinţi sînt Cuvîntul lui Dumnezeu adevărul. Şi Duhul lui Dumnezeu iubirea.

Adevărul este lumina, inteligenţa, perceperea... Iubirea este puterea, căldura, harul lui Dumnezeu.

Adevărul ne transformă mintea, raţiunea, dîndu-ne o cunoaş tere nouă. Iubirea ne transformă simţirea, dîndu-ne o inimă nouă. O minte nouă şi o inimă nouă sînt componentele unei fiinţe noi.

Iată aceasta este minunea prin care Dumnezeu ne devine Tată şi Mamă, Făcător şi Binefăcător, Viaţă, Fiinţă şi Mişcare unicul Izvor şi singura condiţie a fiinţei şi existenţei noastre...

Pentru un orb care zace în umbră, soarele este ca şi inexistent. Tot aşa pentru un necredincios care zace în păcat este ca şi inexistent hristos!

Iar dacă starea orbului din umbră trăind fără soare şi fără orizont este atît de nefericită... Cît de nefericită trebuie să fie starea şi existenţa necredinciosului care tră ieşte fără Hristos?

spune-mi tu dragă Cristian, în starea ta de necredinţă ai fost tu vreodată fericit? l-am întrebat eu după una dintre aceste lungi stări de vorbă ale noastre.

nu, dragul meu, îmi zise el cu lacrimi în ochi şi suspinînd din adîncul fiinţei lui. niciodată eu n-am fost fericit. Mi s-a părut numai că aş putea fi... Că aş avea şi eu dreptul să fiu fericit... Dar n-am fost.

Mi s-a părut în două rînduri scurte din viaţa mea că sînt fericit, dar acum îmi dau seama cît de şubredă îmi era biata mea fericire de atunci. şi cît de repede s-a dus pentru totdeauna.

172

Odată în primii ani ai copilăriei, cînd aveam şi eu doi părinţi iubitori, rîdeam fericit, cînd în braţele unuia cînd în ale celuilalt. Chiar dacă eram săraci, aveam între noi dragostea şi nu duceam lipsă de nimic. Dar curînd tatăl meu a murit în primele concentrări, iar eu am rămas singur cu mama mea care muncea din greu pe la alţii ca să putem trăi, şi eu să pot învăţa...

Am mai cunoscut o vreme scurtă fericirea cînd mama mă lua de mînă şi mergeam la biserică... Acolo îngenuncheat lîngă ea în rugăciune eram fericit ca un copil neştiutor.

Dar de la 10-12 ani şcoala şi lumea m-au despărţit de biserică şi de rugăciune şi de neştiutoarea mea fericire.

Pe mama mea, pe singura fiinţă care m-a iubit cu adevărat, şcoala şi lumea mi-au cam scos-o din inimă. Făceam loc în inima mea tot mai mult unei alte fiinţe. Era o tînără colegă de facultate cu care m-am logodit. Atunci mi s-a părut că sînt din nou fericit...

Dar ce curînd s-a spulberat şi acest vis scurt.

Acum sînt aici, prin aceste pustiuri murdare şi îngrozitoare, aruncat în această junglă cu fiinţe respingătoare şi primejdioase... Şi nu-mi mai văd alt rost vieţii mele decît încetarea cît mai grabnică a acestei existenţe mizerabile şi fără nici un rost... Nici nu-mi pot explica ce rost am avut şi să vin pe lume...

L-am cuprins cu amîndouă mîinile de după gît... I-am culcat capul pe umărul meu şi l-am sărutat cald şi duios pe lacrimile care îi scăldau obrajii chinuiţi.

dragul meu copil, dragul meu Cristian...

Plîngeam şi eu împreună cu el, legănîndu-i capul pe umărul şi pe inima mea îndurerată de mila lui.

ce nume frumos ai tu Cristian... Numele tău înseamnă: urmaş al lui Hristos. Mama ta cîndţi l-a pus, a presimţit ceva ceresc... Ce mult te iubeşte pe tine Dumnezeu. Şi eu te iubesc nespus de mult Cristian!

Şi îl strîngeam cu milă şi duioşie la pieptul meu.

Ce mult l-a mişcat asta.

cum, zise el mirat, d-ta mă iubeşti într-adevăr? În felul acesta numai mama mea îmi făcea cînd eram bolnav... Sau logodnica mea, cînd eram descurajat...

Acum sînt mai bolnav şi mai descurajat ca oricînd în viaţa mea... Şi nu mai am nici mamă nici logodnică.

Iată sînt aproape şase ani de cînd sufăr rupt de amîndouă aceste fiinţe care singure m-au iubit cu adevărat pe lume.

De aproape şase ani nu mai ştiu nimic de ele. Mă mai aşteaptă amîndouă sau nu mă mai aş teaptă nici una?... Mă tem că nu. Una era prea bă trînă, iar cealaltă prea tînără... şi ochii care nu se văd...

Acum regăsesc aci pe umărul acesta ceva din dragostea amîndurora... Oare este adevărat că mai există pe lumea asta printre oameni o dragoste adevărată? Eu n-am cunoscut pînă acum decît silnicie, înşelăciune, ură, egoism.

Atunci şi aşa s-a închegat între noi legătura prin care Hristos Şi-a făcut tot mai mult şi tot mai frumos drum spre inima şi viaţa lui Cristian....

Îmbrăcămintea lui se rupsese de atîţia ani iar hrana îi era atît de puţină pentru trupul lui tînăr şi slăbit... Am rupt din puţinul nostru şi i-am dat ceva din îmbrăcămintea noastră şi cîte ceva din mîncare. Din porţia puţină pe care o primeam şi noi...

173

Seara şi dimineaţa se ieşea pentru număr în faţa barăcilor. Trebuia să stăm aliniaţi în rînduri de cîte cinci, pînă se făcea numărul pe întregul lagăr.

Era frig, iar nouă, înfometaţi şi slăbiţi ne era şi mai frig. Stam aproape tot timpul spate în spate unii cu alţii ca să ne încălzim. Uneori ne cuprindeam cu aripile hainei unii pe alţii... Pe Cristian îl luam ori eu ori fr. Cornel, între aripile paltonului nostru şi îl lipeam de sînul nostru ca să-l ocrotim de vîntul rece şi tăios. Tremuram, dar tremuram împreună. Şi pînă la urmă ne încălzeam toţi.

În lungul timp de aşteptare afară la număr, cîntam...

La Oradea acum trei ani cîntarea Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu, devenise cîntarea închisorii. Toţi o învăţaseră şi oriunde mergeai, o auzeai fredonîndu-se.

Aici cîntarea noastră obişnuită deveni acum Psalmul 125:

Cei ce se-ncred în Domnul, ca munţii-s neclintiţi stau tari cum stă Sionul pe veacuri întăriţi.

Precum Ierusalimul de munţi e-mprej muit aşa-nconjoară Domnul pe-al Său popor iubit...

De cuvintele pline de putere ale acestui psalm şi de melodia lui plăcută, uşor fură cuceriţi toţi... Şi adeseori cîntarea se înălţa ca un cor frumos acompaniat de toţi. Ne pierdeam în cîntare pînă cînd cineva mai atent, văzînd gardianul apropiindu-se ne făcea dintr-o dată semn:

psst!

În unele zile eram ceva mai liberi pe afară.

Atunci ieşeam din baraca noastră şi ne duceam pe la celelalte barăci să-i vizităm pe fraţi, sau să mai căutăm printre miile de oameni de aici pe alţii eventuali cunoscuţi sau fraţi, stînd mai retraşi sau încă neaflaţi de noi. Cu astfel de ocazii am regă sit într-adevăr multe cunoştinţe.

Dar într-o zi nu mai putui să mă scol. Friguri şi călduri îmi scuturau tot trupul. Capul mă durea ca prins între nişte cercuri de foc.

Am zăcut toată ziua fără să mai pot mînca nimic. Aveam temperatură mare, apoi după valuri de frig îmi veneau iarăşi călduri cu valuri de sudori...

Aveam nevoie măcar de un antinevralgic dar cine să ţi-l dea aici, unde astfel de cazuri de boală erau acum cu sutele.

Cei mai gravi bolnavi, după multe zile de zăcere, aproape nu mai era nici o speranţă de viaţă, erau duşi la infirmerie.

Ceilalţi pentru care mai erau speranţe, erau lăsaţi aici să se vindece singuri. La mica infirmerie a lagărului nu puteau fi atîtea locuri pentru sutele sau poate miile de bolnavi care erau aici.

Într-o zi cînd îmi era mai greu, îmi simţii pe fruntea fierbinte răcoarea moale a unei mîini. Deschisei ochii şi lîngă fratele Cornel văzui un tinerel bălai, cu o faţă prietenoasă şi cu nişte ochi buni... Am simţit că este un suflet credincios.

174

mă numesc Ioniţă H., zise el. Am fost student teolog la Sibiu... Sînt şi eu din Oastea Domnului şi am fost arestat fiind învinuit de propagandă religioasă. Scriam versete biblice sau cuvinte din Sfinţii Părinţi cu chemări la mîntuire, pe care apoi le dam colegilor sau le împărţeam la diferiţi oameni pe stradă. În unele case le-am aruncat pe fereastră înăuntru.

De cîteva ori le-am şi lipit pe pereţi sau pe afişiere în oraş.

Am fost pîrît de cineva, iar acum sînt aici.

Sînt în baraca 5, împreună cu părintele N... Care a fost şi el profesor la Institutul nostru Teologic. Dînsul a auzit că d-ta eşti aici şi eşti bolnav. Mi-a dat acest medicament să ţi-l aduc. Mă bucur din toată inima că ne întîlnim. Eu te cunosc de mult, din cele ce ai scris...

Şi îmi întinse cîteva tablete...

M-am bucurat nespus de mult de acest tînăr şi de rîvna lui pentru Domnul. Am mai stat de vorbă. Şi ne-am promis o mai strînsă legătură.

Aşa a şi fost. Ioniţă a devenit curînd ca un copil şi ca un frate drag pentru mine. După ce am fost despărţit de toţi ceilalţi fraţi, duşi care încotro, Domnul Iisus mi l-a păstrat pe Ioniţă trei ani de zile aproape... Cu el am împărţit apoi multele necazuri şi puţinele bucurii, pînă cînd s-a sfîrşit şi umblarea prin acest tunel.

Noaptea, în baracă, trebuia să facem de planton trei pe noapte, fiecare cînd îi venea rîndul, cîte un schimb.

Cînd toţi aceşti sute de oameni zăceau întinşi pe aceste paturi de fier, pentru mine, cînd eram de planton, baraca asta părea un uriaş sicriu, o fioroasă groapă comună în care zac cinci sute de cadavre, care de care mai chinuit.

Într-o noapte, plimbîndu-mă printre paturile pe care zăceau aceste rămăşiţe omeneşti, am compus:

Noapte în gheenă...

Ca umbra fioroasă a solului osîndei

se lasă grea noptarea din zările pustii

cu noitorturi să roadă scheletele flămîndei mulţimi de viermi, ori oameni, înmormîntaţi de vii.

S-a dus o zi...

ce bine cînd înc-o zi se duce,

sfîrşeşte-un veac de foame, de chin şi de bătăi şi vine noaptea, noaptea o, de-ar veni sub Cruce

să nu mai vezi doar foame şi groază-n ochii tăi.

Baraca-i plină-plină... prin gropi şi prin noroaie pe jos, n-au loc, grămadă-s cu sutele trîntiţi zac unii peste alţii murdari şi uzi, o claie de putrede cadavre, de monştri-nvineţiţi!

175

De-ţi vine-n gînd o clipă, în pragul adormirii: trecuta zi, -

te zguduişi-o izgoneşti avar!

Şi-n vis te roade-ntrunatortura-nchipuirii:

vezi pîini,

vezi mese-ntinse

şi cînd să mînci dispar!

Prin sîrme urlă vîntul cu ger şi cu zăpadă, vecinul nu mai geme, nici tremurăciudat!

toţi sar cînd cade, lespezi, tavanul pe grămadă el nici tresare...

doarme, adînc:

s-a liberat!

Tîrziu, cînd se alină infernul gălăgiei abia atunci s-aude cîţi gem şi cîţi tuşesc, te înfiori privindu-i, ca-n spasmele-agoniei sînt oameni?

dar n-au parcă nimica omenesc.

Plantonul singur miş că tîrîndu-şi prin unghere o umbră uriaşă de schelet străveziu...

Cum trece, parcă-i moartea ce numără-n tăcere cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu.

O Doamne, azi de-aicea vezi nimeni nu mai poate spre cer măcar să-şi nalţe nici gîndul cel mai mic!

Coboară Tu-n adîncul acesta şi ne scoate fă totul doar Tu Singur, ei nu mai pot nimic!

O Dumnezeule, într-adevăr ce noapte cumplită este acum peste toate cîmpiile şi peşterile acestea! Cîte suflete zac aici peste tot, aşteptînd o veste bună, aşteptînd un Mîntuitor Bun.

Tu ne-ai trimis aici să Te vestim pe Tine Iisuse Doamne dar noi sîntem atît de slabi şi atît de puţini. Ai milă de noi de toţi şi lucrează prin puterea Ta minunea care ne depăşeşte pe noi şi puterile noastre, printre ei şi pentru ei...

Cîndva, noi mergeam în închisori doar în vizite. Ceream şi primeam autorizaţie de la Direcţiunea Penitenciarului şi aşa îi vizitam pe cei închişi. Dar acum Tu Doamne ne-ai adus aici cu mandate de arestare, fiindcă acum sînt altfel de vremuri şi nu se mai poate veni aici decît aşa. Sînt altfel de stări şi nu li se mai poate vorbi decît de lîngă ei.

Atunci, în vizitele scurte şi distanţate de cei închişi puteam face aşa de puţin. Cei ce sufereau ne priveau pe noi ca pe nişte străini, veniţi din afară, din lumea vrăjmaşă lor care i-a închis şi care îi asupresc. Cuvintele noastre oricît de frumoase, erau pentru ei prea de departe şi prea străine. De aceea nici prea mult răsunet nu au putut avea în sufletele lor, nici prea mult rod în viaţa lor.

176

Dar acum, cînd noi care le vestim mîntuirea Ta Doamne de aici dintre ei şi sîntem şi noi ca ei şi cu ei, suferind aceleaşi mizerii, dar fără altă vină decît a dragostei faţă de Tine felul de a ne privi şi a ne primi, este altul. Ei sînt acum mai gata să ne urmeze.

Noi suferim împreună cu ei, dar nu ca ei. Ei sufăr înjurînd, cîrtind, urînd. Noi suferim cîntînd, rugîndu-ne şi mulţumind lui Dumnezeu.

Deosebirea este atît de clară şi contrastul este atît de izbitor, încît orice suflet sincer este mi şcat şi inima lui se poate deschide pentru solia Evangheliei Tale pe care Tu ne-ai trimis ca noi să o aducem aici între ei...

Te rugăm fă-i să o primească şi să o urmeze, spre a fi mîntuiţi...

Lagărul Ghencea este acum ca un lac de acumulare în care toate închisorile şi securităţile îşi vărsau pe cei strînşi de prin ţară pentru cîte toate, considerate infracţiuni politice... Sînt aici tot felul de oameni luaţi pentru tot felul de lucruri şi mai ales pentru tot felul de vorbe, începînd de la cei mai de jos, pînă la unii din cei mai de sus.

În mulţimea asta mare sînt tot felul de oameni, ţărani şi muncitori simpli de la sate şi oraşe. Apoi din pătura mijlocie, militari, pînă la colonei şi chiar generali, profesori, funcţionari, preoţi...De aici mereu sînt aleşi şi trimişi, după nevoie, la munci la Canal, la coloniile de muncă, la fabricile de prin închisori, sau la marile construcţii din diferite părţi.

Toţi cei intraţi aici vin însoţiţi fiecare de dosarul său de pedeapsă administrativă.

Oameni care nu aveau vreo vină încadrată în vreun articol din Codul Penal, ci numai consideraţi că împiedică în vreun fel activitatea vreunei autorităţi de partid şi de stat din ţară.

Sau erau luaţi doar ca un fel de măsură de înfricare a celorlalţi...

În dosarele lor, securităţile care îi trimiteau în lagăr pentru a fi duşi la muncă, le înscriau aprecierea vinei lor, gradul lor de periculozitate, precum şi propunerea (un fel de sentin ţă) asupra duratei şi categoriei de pedepsire după părerea şi voinţa ofiţerului care făcuse ancheta.

Maximum de pedeapsă administrativă care se putea da şi propune atunci, în 1952-1953

era de doi ani. Dar unii propuneau: 2 ani cu prelungire. Asta putea fi încă doi ani, apoi încă doi... şi aşa mai departe, cît se voia.

Mai tîrziu cei doi ani s-au majorat la cinci.

La venirea în lagăr eram trecuţi printr-o comisie medicală, care ne clasa după capacitatea de muncă. Cei mai tineri şi mai sănătoşi erau socotiţi categoria întîia. Cei mai bătrîni sau mai bolnavi, categoria a doua. Iar cei dărîmaţi de tot inapţi.

Din categoria întîia se formau apoi mereu detaşamente care erau trimise în diferite direcţii. Cei mai mulţi la Canal. Apoi la alte şantiere ale Ministerului de Interne.

Printre cei dintîi care pleca dintre noi fu fratele Opriş. La 2-3 zile după el plecară şi alţi fraţi.

Apoi fu luat fr. Ion, fr. Cerlinca şi cei doi fraţi Harasiniuc. Dar ei n-au fost duşi înafară

ci aleşi pentru muncile interioare din lagăr. La bucătărie, la curăţenie şi la alte asemenea lucrări.

La aceste munci considerate un favor eram luaţi numai cei cu pedepsele cele mai mici:

cei pînă la un an.

O dată pe săptămînă eram duşi la baie... Abia acolo se putea vedea ce foamete cumplită era aici şi în ce stare jalnică erau aceşti bieţi oameni...

Toţi eram numai nişte schelete peste care era întinsă sau lăbărţ ată o piele aproape vînătă. Celor care cîndva la venirea lor aici, fuseseră graşi, acum pielea nefolositoare din care toată carnea scăzuse, le atîrna în toate părţile, pe trupul subţiat...

177

Coastele şi spinările se vedeau împungînd afară prin pielea întinsă, iar în locul burţii, era o groapă adîncă. Pe trupuri, rane, vînătăi, cicatrice şi scoarţă...

Cînd fraţii noştri au ajuns afară la munci unde era mîncarea mai bună şi mai multă, a început şi pentru noi o perioadă mai bună. Fraţii Cerlinca, Ion şi Harasiniuc, făceau ce puteau şi se strecurau pînă la noi să ne aducă cîte ceva de mîncare de pe la bucătărie pe unde lucrau ei, sau din porţia lor care acum era mai mare.

Într-un timp fratele Cornel căzuse mai greu bolnav. Atunci am vorbit cu fraţii care lucrau afară să mă ia şi pe mine la diferite munci, cînd puteau, spre a putea face rost de mai multă hrană, să-i aduc şi fratelui Cornel.

Acest lucru însă se putea face cu prea multă primejdie fiindcă oricine era de la barăci şi nu dintre cei aleşi cu drept de muncă, putea fi pedepsit destul de aspru, dacă era aflat printre cei ce munceau acolo.

În gardul care despărţea barăcile noastre de bucătărie, erau însă cîteva scînduri desprinse la un capăt. Pe acolo se strecurau dintre noi cei care se duceau pe la bucătărie să se ofere la diferite munci pentru o lingură de arpacaş sau de mămăligă. Unele dintre aceste munci, cea mai rîvnită, era curăţarea şi spălarea cazanelor, după ce se ducea din ele mîncarea la barăci.

După luarea arpacaşului sau a mămăligii, mai rămînea cîte ceva pe fundul cazanelor adînci şi pe marginea lor. Ei, aceste rămăşiţe arse, trebuiau răzuite, iar cazanul de aramă spă lat lună, pregătit pentru noua masă următoare.

În timpul cînd se da masa gardienii erau foarte ocupaţi cu echipele care mergeau să ducăciuberele cu mîncare. Apoi să supravegheze împărţirea mîncării.

La masă aproape totdeauna se ivea cîte un scandal. Mîncarea era puţină, iar oamenilor înfometaţi totdeauna li se părea că unii mai iau încă o dată sau că altora li se dă mai gros...

Lîngă hîrdăul cu mîncare stăteau de obicei trei autorităţi: întîi gardianul cu ciomagul său. Apoişeful de cameră cu lista lui a deţinuţilor după număr sau după nume sau după ordine. Şi al treilea polonicarul, în mînă cu o coadă de lemn la care era legată cu sîrmă, o cutie de conservă, în chip de polonic. Această cutie de conservă era cam de cinci sute de grame. Atîta era porţia la care avea dreptul fiecare...

La masă ne încolonam pe cîte un rînd sau pe cîte două, după cum era locul şi cazul.

Nimeni n-avea voie să ia decît o singură porţie.

La urmă se împărţea suplimentul pentru cei ce făcuseră diferite corvezi. Apoi, dacă mai rămînea ceva, şeful camerei striga:

de la numărul 1 la supliment!

Şi se împărţea la 2-3, uneori la mai mulţi ciorba care mai rămăsese pe fundulciubărului fie din pricină că bucătarul pusese mai multă apă în cazane, fie că polonicarul pusese lingura lui mai goală în castroane.

Toţi ţineau bine minte unde rămăsese suplimentul, pentru ca la rîndul viitor şeful să nu greşească atunci cînd striga:

de la numărul cinci, la supliment!

Înainte de a se da ciorba la amiază venea însă pîinea.

Ei, cu pîinea era ceva şi mai şi:

Porţ ia fiecărui deţinut era de 250 de grame pe zi şi se primea o singură dată, la amiază.

Pîinea de 2 kg. venea tăiată în opt felii, de la bucătărie. Efectivul camerei era împărţit pentru pîine în grupe de cîte opt.

178

În cuprinsul grupei, fiecare îşi avea numărul său, pentru că pîinea neputînd fi tăiată chiar absolut egal trebuia să fie aleasă prin rotaţie de fiecare dată ca nu cumva porţia cea mai mare să-i vină tot la unul.

Astfel odată primită pîinea în baracă, şeful o împărţea pe grupe.

Din grupă se ducea totdeauna după pîine acela care era de rînd să aleagă ultimul.

Apoi pîinea odată adusă, toţi cei opt înfometaţi se adunau la patul celui ce împărţea.

Acela aşternea pe pat ştergarul său cel mai curat, sau batista, sau cămaşa... apoi rupea cu mîinile tremurînde fiecare porţie cu cea mai mare grijă să nu rămînă nimic la cealaltă porţie.

Apoi le aşeza la rînd urmărit tot timpul de opt perechi de ochi.

Cînd totul era gata, cele opt perechi de ochi flămînzi, se uitau cu lăcomie, cîntărind-o, la fiecare bucăţică.

cine-i azi la rînd să aleagă?

eu! sărea fericitul alegător, care încă de pe cînd sosise pîinea, pusese ochii pe porţia cea mai mare... Şi se repezea s-o ia. Şi s-o înfulece nerăbdător...

al doilea, al treilea... Şi aşa mai departe. Pînă cînd împărţitorul rămînea cu ultima, adunîndu-şi cu grijă ştergarul său cu fărîmiturile strînse cu grijă ca şi cum ar fi de aur...

O, cîte scene jalnice pînă la hazlii, se petreceau în mormîntul acesta al împărţirii pîinii, care era poate cel mai însemnat eveniment din toate cîte se puteau petrece atunci în lume. E uimitor pînă unde poate ajunge omul înfometat prea îndelung.

În astfel de împrejurări, cum am mai spus, era o forfotă de oameni prin curte, pînă cînd mîncarea ajungea în barăci, apoi în pîntece.

În timpul acesta fraţii mă învăţaseră ca să mă strecor oricînd puteam, pînă la bucătărie, unde să ajut şi eu la curăţarea cazanelor, pentru acele resturi arse culese sau dezlipite cu răzuitorul de pe fundul sau de pe marginea cazanului.

Apoi, odată ce cazanul era curăţat, îmi strîngeam preţioasa pradă într-un ştergar pe care în vîram în sîn.

Strîngeam bine haina să nu se vadă, şi încercam să intru înapoi prin strunga din gard. Ajuns cu bine înapoi în baracă, împărţeam cu fr. Cornel, cu fr, Ioniţă, cu alţi necăjiţi, ceea ce cîştigasem.

Dar aceasta era o călcare de lege. Şi oricine era prins putea fi aspru pedepsit. Mulţi au făcut carceră pentru asta.

Nici eu nu mergeam chiar cu toată inima liniştită niciodată, prin gardul acesta. E adevărat că munceam destul de greu pentru aceste coji de mămă ligă sau de arpacaş. Dar dacă nu era voie, trebuia să nu mă duc. Suferinţa unora din noi care aveau atîta nevoie de un strop de hrană, mă făcea să calc legea gardianului şi să înfrunt pedeapsa lui. Uneori biruia în mine respectul de lege. Alteori dragostea de frate.

O dată am fost prins şi eu.

Veneam cu sînul umflat de răzuituri arse de arpacaş, bucuros că duc o porţie dublă. Curăţasem două cazane...

În baracă mă aşteptau flămînzii, rugîndu-se pentru mine ca să scap cu bine. Era o zi de duminică. Fusese un arpacaş ceva mai gros.

La strunga din gard însă gardianul!

stai, ce-i cu tine?

am fost de corvoadă la bucătărie.

ce ai acolo sub haină?

am curăţat cazanul!

179

ştii că n-ai voie să ieşi din curtea barăcii?

ştiu!

dar atunci de ce ai mers la bucătărie?

am vrut să merg pentru aceste rămăşiţe de pe cazan!

de ce nu le-ai mîncat acolo? Acolo puteai mînca cît vrei, dacă ai lucrat. De ce aduci în baracă? Ştii că nu-i voie?

am un frate bolnav. Şi pentru el am mers.

cum îl cheamă?

rusu Cornel!

unde este?

în baraca 7.

vino cu mine să văd!

Am mers cu el.

Cînd am intrat, adus de gardian, toţi din baracă s-au speriat. Ştiam că voi fi pedepsit. Şi se mirau că tocmai eu căzusem.

care-i fratele tău mă?

iată-l aici! am zis eu, arătîndu-l pe fr. Cornel care zăcea bolnav.

eşti fratele lui mă? îi zise gardianul.

da, zise fratele Cornel.

şi eşti bolnav?

da!

ei bine, dacă este aşa, dă-i mîncare şi lui.

Şi plecă.

O, cum am mulţumit amîndoi Domnului pentru grija şi ocrotirea cu care eram înconjuraţi pînă şi în asta.

De atunci am mai intrat doar de cîteva ori prin gard şi m-am mai întors cu sînul umflat. nu mi s-a mai întîmplat nimic.

Mai tîrziu, puteam merge liberi şi noi la munca de la bucătărie. Atunci mergeam în fiecare zi. Puteam aduce astfel cîte ceva de fiecare dată şi celor ce mă aşteptau...

Veni astfel luna lui aprilie, cu o desprimăvărare plăcută.

Tot mai des apărea în curte între barăci, comisia cu dosarele, pentru alegerea şi formarea altor detaş amente care plecau.

Cînd apărea comisia asta, eram scoşi cu toţii în careu în jurul comisiei şi cineva de la masă lua din teancul de dosare cîte unul şi striga cîte un nume.

Din mulţime cel strigat trebuia să răspundă prezent, apoi să se ducă în faţa comisiei, care se uita la el şi doctoriţa lagărului în halat alb, spunea:

da!

Apoi punea dosarul ici sau colo. După cum i se părea ei că omul poate sau că nu poate încă, să fie trimis.

Cîteodată îşi apropia gura de urechea unuia sau a altuia de lîngă ea şi-i întreba cerîndu-le părerea...

Cînd îşi făceau numărul de care aveau nevoie, strîngeau celelalte dosare şi plecau.

Cei aleşi, trebuiau să-şi facă bagajul, uneori chiar imediat. Nu aveau vreme nici să-şi ia rămas bun de la cei rămaşi.

180

Într-o zi ne-au scos pe toţi în curte iarăşi cu dosarele.

De data aceasta pentru a ni se comunica fiecăruia pedeapsa pe care trebuia să o executăm.

Cînd îmi auzii şi eu numele şi strigai “prezent”, cel care citea se uită în dosarul meu şi îmi zise:

- 2 ani, cu prelungire!

slăvit să fie Domnul! am şoptit eu. Pentru El asta nu-i nimic.

Dar în jurul meu mulţi chiar dintre cei mai credincioşi, auzind că au o pedeapsă atît de lungă, se văicăreau chinuiţi şi descurajaţi.

nu vă plîngeţi le-am zis. Anii sînt în mîna lui Dumnezeu, nu în mîna oamenilor. Nu vă frămîntaţi în zadar! Mai bine vă încredin ţaţi deplin soarta în mîinile lui Dumnezeu şi vă încredeţi în El, decît să vă văicăriţi în zadar. Ce vă pot face oamenii? Nu oamenii ne-au trimis pe noi aici ci Dumnezeu. Nu de ei depinde cît vom sta aici, ci de El. Mai bine împăcaţi-vă cu El, nu vă milogiţi la oameni!

Cu venirea primăverii, detaşamentele plecau tot mai des, iar în barăci, ne rărisem într-atîta că acum stăteau fiecare singur pe un pat. Cei sănătoşi mulţi plecaseră la muncă. Cei dărîmaţi mulţi plecaseră la odihnă. Mai rămăseserăm numai cam noi, cei nici sănătoşi nici dărîmaţi chiar de tot încă.

Hrana era şi mai slabă şi mai puţină. Dar pe lîngă garduri începu să înverzească iarba... Ieşeam şi culegeam iarbă, o strîngeam în castron şi cînd venea ciorba subţire şi caldă,ţineam castronul plin cu iarbă şi aşa încă lzită cu puţină ciorbă o mîncam umflîndu-ne stomacul.

Şi eu am mîncat atunci de cîteva ori iarbă.

Uşile barăcilor nu se mai închideau ziua. Puteam astfel ieşi să stăm la soarele călduţ, jos sau în picioare, cu spatele proptit de pereţii barăcilor... Stam astfel ca niş te schelete galbene cu ochii închişi şi cu faţa întinsă spre soare, fără să putem face uneori nici măcar efortul de a vorbi unii cu alţii...

În tot acest timp stăteam adeseori la soare mai ales cu fr. Cornel, cu Cristian şi cu Ioniţă... Dar mai aflasem şi mulţi alţi fraţi care primiseră Cuvîntul Domnului.

Se apropiau Paştile... Ne temeam mai ales de percheziţiile care ni se făceau de obicei cu ocazia sărbătorilor.

În mod normal se făcea cam cîte o percheziţie pe săptămînă.

Percheziţia asta era şi ea una din metodele de a ne chinui şi de a ne ţine totdeauna sub frică şi cu nervii încordaţi.

E adevărat că unii mai ţineau la ei diferite obiecte interzise: cuţite din tablă sau din cozi de lingură cu care îşi tăiau pîinea sau unghiile, ace din sîrme găsite pentru cusutul zdrenţelor sau încălţămintei rupte, unii chiar capete de creioane sau bucăţi de hîrtie pe care puteau scrie, ori bucăţele de ziare, aduse de cei care ieşeau la munci.

Toate acestea erau interzise sub pedepse aspre.

În afară de asta, mai erau cîte unii care făceau comerţ cu ţigări şi îşi strînseseră mai multe cămăşi sau altfel de obiecte decît aveau dreptul. Le ţineau ca să le dea pe mîncare altora care erau dezbrăcaţi de tot. Astea, găsite la percheziţie, se confiscau toate. Iar cei găsiţi cu lucruri mai grave, erau pedepsiţi aspru.

Unii gardieni erau peste măsură de răi şi nu iertau nici cea mai mică abatere.

181

La percheziţie trebuia să te dezbraci uneori de jumătate, alteori de tot. Şi cu toate boarfele aş ezate jos şi desfă cute, trebuia să-l aştepţi la rînd, pe cel care trebuia săţi le scarmene zdreanţă cu zdreanţă, aţă cu aţă, tot nimicul pe care îl mai aveai.

Apoi după ceţi le răvăşea şi uneori le călca nepăsător în picioare, săţi le aduni iarăşi şi săţi le strîngi în traista peticită cu care dormeai ală turi, ca şi cu o soţie sau ca şi cu o comoară care singură ţi-a mai rămas pe lume. şi de care aveai atîta nevoie cît încă mai trăieşti.

Unele percheziţii erau mai blînde... Cei ce le făceau aşa, ori erau mai plictisiţi, ori nu erau prea supravegheaţi.

Dar cînd gardienii aceştia erau prelucraţi mai dinainte cum trebuie să facă percheziţia, atunci erau deosebit de severi. Atunci era ceva de neînchipuit.

Pentru noaptea Paştilor s-a şi pregătit într-adevăr o percheziţie de asta. Ca de Paşti.

Era cam pe la miezul nopţii cînd au năvălit deodată vreo 8 sau 10 gardieni în baracă, strigînd deodată cu toţii cît îi ţinea gura:

drepţi! Percheziţie! Drepţi, dreeepţi!...

Buimăciţi toţi sărirăm în picioare.

dezbrăcaţi la pielea goală! răsună din nou strigătul aspru.

desfaceţi tot bagajul, apoi cu toţi cu faţa la perete!

repede, repede...

De afară răzbăteau pînă la noi, prin ferestrele sparte, zvonul clopotelor de Înviere, de la toate bisericile din Bucureşti.

Şi pînă la ziuă, astfel am trăit noi Noaptea Învierii din 1953 între cele mai jalnice sunete ale clopotelor, din vreo zi de Paşti...

Într-o zi din Săptămîna Luminată, după o nouă alegere din curte plecă cu un detaşament şi fratele Cornel. Îl petreceam cu toată durerea inimii mele şi cu multe lacrimi.

Mai rămăsei deci dintre cei mai apropiaţi doar cu puţini. Aceştia erau cei aflaţi acolo începători pe calea mîntuirii şi starea lor sufletească era încă slăbuţă, fiindcă împrejurările în care ne găseam erau prea pline de ispite.

Cele mai grele dintre aceste ispite erau ispita foamei şi a libertăţii.

Diavolul se apropia de cei care doreau să devină nişte fii ai lui Dumnezeu, tot cu ispita cu care se apropiase de Iisus Mîntuitorul nostru, într-o vreme la fel cu asta cînd era şi El într-o pustie. Fără mîncare, flămînzit de timp îndelungat.

Cei mai mulţi, se hotărîseră pentru Domnul în nădejdea unui cîştig imediat. Făcură în ascuns un fel de tîrg cu Dumnezeu, tîrg care ieşise dintr-o socoteală care era cam aş a: dacă mă hotărăsc pentru Dumnezeu El desigur că mă va scăpa cît mai repede de aici. Iar pînă atunci trebuie să-mi dea nişte mîncare mai multă şi nişte condiţii mai uşoare... Cam astea erau motivele multora care veniseră aici la Hristos.

Un timp aceştia avură răbdarea să aştepte. Dar pe măsură ce vremea aşteptării se prelungea, nădejdea lor se topi ca zăpada la soare. În inimile chinuite ale multora credinţa frumoasă dar slabă, se prefăcu în curînd în descurajare şi în îndoială.

În zadar luptam să-i fac să înţeleagă că în planul mîntuirii Dumnezeul nostru are în vedere mai întîi salvarea sufletului din pă cat şi din osînda veşnică, iar abia apoi, dacă mai este nevoie salvarea trupului din mizeria şi din închisoarea asta trecătoare.

Bieţii oameni, dezamăgiţi, mulţi nu se mai putură reface. Şi astfel puţini dintre ei se mai interesau cu adevărat despre Dumnezeu...

182

Iată cît de însemnat lucru este ca fiecare om să-I deschidă Domnului Iisus uşa sufletului său, chiar atunci cînd Îl simte lîngă sine. Să se predea Lui şi să se hotărască pentru El în chiar clipa cînd simte îndemnul să facă aceasta. Fiindcă dacă trece îndemnul acesta sfînt, sau dacă se amînă lucrul acesta însemnat, de cele mai multe ori diavolul intervine cu o ispită sau cu o descurajare şi atunci sufletul rămîne pe totdeauna fără Hristos şi fără mîntuire. Îndemnul slăbeşte, prilejul trece, inima se schimbă şi mîntuirea se duce...

Mai rămăsesem doar cu Cristian şi cu Ioniţă. Dar cu Ioniţă nu puteam fi mereu împreună fiindcă el era în altă baracă...

Era în ziua de 22 aprilie, o zi frumoasă şi călduţă. Stăteam iarăşi la soarele binefăcător care parcă intra în noi prin toţi porii trupului împlinind toate marile noastre trebuinţe.

Presimţeam clipa unei despărţiri şi de Cristian. Vorbisem de multe ori cu el, iar cunoaşterea lui despre Domnul ajunsese acum la clipa marii hotărîri.

Stam unul lîngă altul la soare jos pe iarba de lîngă baraca 7, proptiţi cu spatele la peretele călduţ...

Îl întreb:

cristian, spune-mi care a fost totuşi cea mai fericită zi din viaţa ta?

pînă astăzi, zise el oftînd cu întristare, eu n-am avut nici o zi de care să pot spune că a fost cu adevărat fericită.

dar tu, îmi zise el, despre care zi din viaţa ta poţi să spui că ţi-a fost fericită?

Acum ajunsesem foarte apropiaţi sufleteşte.

o, eu am avut nenumărate astfel de zile, Cristian. Dar cea dintîi zi fericită în viaţa mea a fost ziua cînd m-am hotărît pentru Domnul Iisus şi m-am predat Lui.

povesteşte-mi pe larg cum a fost asta!

era ziua întîia de Rusalii, 8 iunie 1930, începui eu...

Şi îi povestii pe îndelete toată istorisirea acelei zile, după cum v-am povestit-o şi vouă la vremea ei...

Eram atît de adînc mişcat sufleteşte cum mi se întîmplă totdeauna cînd îmi repovestesc minunea pe care am trăit-o atunci.

I-am spus despre cartea mea de la premiu la religie, Corabia lui Noe... Despre frica mea de moarte de pînă atunci... Despre lectura cărţii care m-a cucerit. Despre îndemnul care mi-a venit dintr-o dată în tot sufletul meu ca să mă predau Domnului...

Despre rugăciunea mea înlăcrimată în genunchi ascuns în podul grajdului, ca să nu mă stînjenească nimeni în această întîlnire a mea cu Hristos... Apoi despre transformarea cerească ce s-a petrecut în mine în ceasul acela...

Şi despre omul nou şi fericit care m-am ridicat de la rugăciune, cu frica de moarte pierdută pe totdeauna... Şi cu cerul pe care îl vedeam deschis şi strălucit...

aceasta a fost cea mai fericită zi din viaţa mea Cristian.

În urma ei au mai venit nespus de multe astfel de zile fericite, gustate singur şi împreună cu multe astfel de suflete trecute prin această cerească trans formare.

dar tu Cristian, nu vrei să ai şi tu o astfel de zi în viaţa ta? am încheiat eu.

ba da! îmi spuse el, luîndu-mi amîndouă mîinile mele în mîinile lui şi aplecîndu-şi capul pe umărul meu.

Şi în lumina fericită a acelui soare strălucit din vîrful acelei primăveri întunecate s-a făcut în viaţa lui Cristian una din cele mai minunate naşteri din nou a unuia dintre cele mai pierdute suflete...

183

În noaptea aceea... strălucise pentru Cristian o lumină atît de Dumnezeiască!...

Din sufletul acesta pînă de curînd atît de departe de Dumnezeu,izbucneau acum nişte atît de minunate mărturisiri de credinţă. Niş te atît de amare păreri de rău pentru păcat. Nişte atît de recunoscătoare mulţumiri pentru iertarea şi mîntuirea Sîngelui Crucii răscumpărătoare... Încît cred că în clipa aceea toţi îngerii din ceruri se bucurau şi cîntau ca în Noaptea Naşterii din Betleem.

Plîngeam amîndoi ca în cea mai mare durere, aşa eram de fericiţi. Lacrimile noastre prelinse pe obraji, curgeau căzînd împreună, ca nişte picuri de soare, mistuindu-se în pămînt şi în cer.

Hristos intrase în sufletul lui Cristian în ziua aceea mai minunat de cum intrase cîndva în Ierusalim...

eşti fericit Cristian? l-am întrebat privindu-i printre lacrimi faţa lui care parcă strălucea.

da, şopti el, îmbrăţişîndu-mă şi tremurînd de bucurie. Acum da, sînt fericit. Slavă veşnică Marelui meu Mîntuitor şi Dumnezeu Iisus Hristos...

Ah, în ce iad am fost şi în ce rai sînt! Ce orb eram şi ce strălucit văd acum. Cît de nefericit am fost şi cît de fericit sînt... Slavă veşnică Marelui meu Mîntuitor şi Dumnezeu Iisus Hristos.

Dumnezeu să te binecuvînteze Traian, căci chiar dacă numai pentru mine a trebuit să fii adus aici nu-ţi pară rău de tot ce ai suferit. Cum nu-I pare rău acum lui Hristos pentru suferinţa Sa pentru mine. Căci ceea ce a rodit azi din suferinţele acestea este atît de mult, o, atît de mult...

Şi mă săruta plîngînd... Şi plîngea sărutîndu-mă.

acum nu-mi mai pasă dacă trăiesc sau dacă mor zicea el.

Dacă mor, ştiu că voi vedea pe Răscumpărătorul meu şi voi fi veşnic fericit cu El.

Dacă trăiesc, aş mai dori să ajung încă o dată afară, numai pentru ca s-o iau de mînă pe măicuţa mea scumpă şi acolo în bisericuţa unde n-am mai intrat de cînd aveam şapte ani, să mergem amîndoi împreună ca atunci. Şi îngenunchind iarăşi alături de ea, să mulţumesc lăudîndu-L pe Dumnezeul meu, acum cunoscîndu-L cu adevărat.

O, cît de vrăjmaş am fost eu, Binefăcătorul meu, cît de nebun am fost, cît de orb, cît de nenorocit... Iar El cum mă iubea! Slavă Ţie Iisuse Bun, Iisuse Bun...

Gîndindu-mă la ziua fericirii lui şi la ziua fericirii mele, am compus după aceea poezia:

Atunci cînd Te-am aflat pe Tine...

Atunci cînd Te-am aflat pe Tine de toate eu m-am lepădat eram în sfînta-mi sărăcie Dumnezeieşte de bogat.

Atunci cînd Te-am aflat pe Tine tot sufletul mi-era vrăjit plîngeam ca-n cea mai grea durere aşa eram de fericit.

184

Atunci cînd Te-am aflat pe Tine aşa o zi de rînd era dar n-am pe lume sărbătoare mai fericită decît ea.

Atunci cînd Te-am aflat pe Tine

eram atît de vinovat

dar ca pe cel mai fără vină aşa cu drag m-ai sărutat.

Atunci cînd Te-am aflat pe Tine nici nu simţeam că merg pe jos părea că zbor prin întuneric aşa era de luminos...

Atunci cînd Te-am aflat pe Tine al primăverii vis era dar ca-ntr-un mijloc greu de iarnă atît belşug de flori ningea.

Atunci cînd Te-am aflat pe Tine eu am simţit că sînt bogat dar nici atunci, nici azi Iisuse nu ştiu cît sînt cu-adevărat.

La două zile după asta, a plecat şi Cristian.

A fost în ziua aceea una din cele mai grele despărţiri pentru noi amîndoi. Cristian era unul dintre cei mai minunaţi copii, pe care îi născusem pentru Domnul în lanţurile noastre... Înţelesese atît de adînc, de bine adevărul şi se împletise atît de adînc cu iubirea lui Hristos, încît starea lui era o minune care mă uimea.

Într-adevăr, gîndind la transformarea lui, înţelegeam ce minunat orînduise Domnul tot ceea ce se întîmplase.

Sufletul lui care fusese adînc sincer în necredinţa lui, acum, luminat de Dumnezeu era plin de o limpezime a credinţei la care ajung doar puţini.

Mintea lui inteligentă pătrundea cu uşurinţă şi cu bucurie în cele mai profunde adevăruri, încredinţîndu-se puternic şi fericit de temeinicia mîntuirii şi slavei pe care o dobîndise.

Acum pleca. Cine ştie unde şi pentru cît timp.

Ne-am promis şi ne-am înţeles că oricînd vom ieşi din acest întuneric să ne căutăm, să ne găsim.

Dar presimţeam că nu ne vom mai revedea niciodată pe pămînt. El era atît de slab, eu atît de bolnav cu inima...

S-a dus cu un detaşament care era trimis la Canal.

Cred că trupul lui a rămas acolo undeva, în pămînt, iar sufletul lui mă aşteaptă numai în cer, unde vom regăsi pe toţi cei pe care i-am iubit atît de mult, dar cu care am trăit atît de puţin...

Nici un semn n-am mai primit de la el. Nimeni din cei pe care i-am tot întrebat, nu mi-au ştiut spune nimic.

185

Între timp îmi creasem alte prietenii şi cunoştinţe...

Erau destule suflete aici, care încă mai ascultau de Cuvîntul lui Hristos, deşi cei mai mulţi ajunseseră într-o aşa stare de descurajare că nu mai puteau suferi nici să audă vorbindu-se despre Dumnezeu.

Sufletele acestea ajunseseră atît de îndobitocite încît nu mai căutau nimic altceva decît mîncare sau ţigări. Erau atît de nervoase încît stau neîncetat gata de ceartă, de insulte, de ocările cele mai grele şi chiar de bătaie, pentru orice lucru cît de mic. Nimeni nu mai era prieten cu nimeni şi fiecare îi ura pe toţi...

Ceciudat lucru se petrecea: animalele cu cît stau mai mult împreună, cu atîta se împacă şi se iubesc mai mult. Oamenii aici dimpotrivă, cu cît stăteau mai mult împreună cu atîta se urau şi se învrăjbeau mai mult...

Mai rămăseserăm aici doar cei care eram mai bătrîni şi mai bolnavi, căci toţi ceilalţi fuseseră aleşi şi duşi în detaşamentele plecate mai înainte. Din afară soseau foarte puţini, aşa că rezerva scăzuse mult.

Se vorbea de desfiinţarea lagărului, aşa că în curînd va trebui să se facă ceva şi cu noi. În aşteptarea plecării şi despărţirii totuşi trebuia să ne mai facem datoria vestirii Cuvîntului Sfînt, celor care mai sîntem încă, doar cine ştie cît de puţin.

Dar n-am mai putut afla nici măcar un suflet mai devotat şi sincer faţă de Dumnezeu. Unii veneau crezînd că vor primi ceva de la mine, alţii că vor primi ceva de la Dumnezeu. Dacă vedeau că nu primesc nimic de la nici unul, plecau şi nu-i mai interesa Hristosul pe care li-L vesteam.

Atunci am simţit că misiunea mea aici se sfîrşise.

Stam mai mult singur... Şi stînd singur, începeam să mă gîndesc la visele mele din noaptea de 2 martie.

de două ori cîte 2, 4, 2. Erau 8 sau 242. Fie luate luni, fie luate zile, erau la fel.

Întîi, de pe ziua de 2 martie, cînd începea prima numărătoare de 2, 4, 2 înseamnă că va trebui să treacă o primă parte de 242 zile sau 2, 4, 2 = adică 8 luni.

Socotesc cîte luni fac 242 zile. Da, fac 8 luni.

Număr 242 zile sau 8 luni începînd de la 2 martie... Da, se împlinesc exact la 8 luni, exact pe ziua de 2 noiembrie...

Ce se va întîmpla oare pe ziua de 2 noiembrie? Nu ştiu! Dar atunci trebuie neapărat să se întîmple ceva. Dar şi să înceapă ceva...

Al doilea vis, cel cu decretul de premiere, în care au scris alte 2, 4, 2 zile, trebuia să înceapă după primul undeva într-o localitate care va începe cu C... Pînă la altă dată de 2...

Pe urmă altundeva 2 mare.

Dumnezeule, cît de tainice sînt căile Tale! şi cît de neînţelese sînt uneori pentru noi înştiinţările Tale.

De ce oare noi nu le înţelegem acestea mai înainte de a veni vremea ca să se împlinească? De ce oare şi noi, ca ucenicul Tău Petru cîndva, nu înţelegem de la început ce faci Tu cu noi şi pentru noi, ci trebuie să trecem înainte prin multe şi grele experienţe, pentru ca numai după aceea, uneori mult prea tîrziu să înţelegem? (Ioan 13, 7).

186

O, cîte nu le înţeleg nici eu acum! Dar Te rog Doamne Iisuse dăruieşte-mi răbdarea şi încrederea de care am nevoie ca să străbat prin acest tunel întunecos cu nă dejde şi cu ascultare deplină de voia Ta. Împlineşte-mi slujba pentru care Tu m-ai trimis aici, în aşa fel încît cînd voi ieşi din întunericul acesta în faţa Ta, şi în faţa Lucrării Tale, să nu-mi fie nici ruşine nici teamă de felul cum Te-am slujit...

În ziua cînd am văzut că nu mai pot face nimic acolo, atunci s-a întîmplat:

din nou a apărut masa cu dosarele în curte... Din nou vizită medicală acolo.

De data asta printre primii mi-au auzit şi eu strigat numele meu. Dezbrăcat pînă la brîu, am păş it în faţa comisiei.

Doctoriţa cu halat alb, mi-a ascultat din nou inima, mi-a luat tensiunea şi a spus celui ce scria în dosarul meu:

stenoză mitrală compensată... Tensiune sub normală 11 cu 9... Munci uşoare. Jumătate de normă...

Treci colo. Altul.

Era începutul lunii iulie 1953.

Am trecut de-o parte şi după ce ne-au ales pe vreo 45-50, şi-au strîns dosarele şi au plecat.

La vreun ceas după ce am luat masa, eram cu tot bagajul suiţi grămadă în două dube şi ieşind pe undeva afară din Bucureşti.

Nu după multă vreme intram pe o alee de pomi bătrîni, pe un deal de pe marginea Dîmboviţei, unde în mijlocul unui cîmplarg de grădinărie, înconjurată cu gard de sîrmă ghimpată, era Colonia de muncă Popeşti-Leordeni... Aici vom munci vara asta!

Într-un fost conac al familiei domnitorului Brîncoveanu se improvizaseră pentru deţinuţii care vor lucra aici dormitoare, bucătării, birouri... În acestea, cîteva sute de deţinuţi, cu pedepse administrative, fuseseră aduşi de la lagărul Ghencea şi puşi să facă munci de grădinărie pe aceste terenuri expropriate de stat.

Cînd am ajuns noi, mai erau aici încă vreo 6 brigăzi, fiecare din cîte 30 sau 40 de oameni, conduse de cîte unşef de brigadă tot dintre de ţinuţi şiescortate de cîte 2 gardieni înarmaţi.

Curtea cînd am ajuns noi era pustie fiindcă brigăzile erau la cîmp. Dar curînd apărură la capătul aleii, încolonaţi pe cîte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă, pentru cine ştie cîtă vreme.

În faţa coloanei brigăzile fură oprite la cîţiva paşi distanţă una de alta.

percheziţie!

Fiecare trebuia să treacă ţinînd mîinile sus prin faţa gardianului înarmat care îl controla prin traistă, prin sîn, prin buzunare, pe corp de sus pînă jos, să nu aducă ascuns nimic de pe cîmp.

ce pot aduce de pe cîmp?

legume, zarzavaturi, de pe unde lucrează! N-au voie nici să mănînce nici să ia cu ei nimic. Dar de mîncat... mai mănîncă acolo în lanul de roşii, de castraveţi, de ardei sau de praz. Cine îi poate opri de tot, cînd ei lucrează între ele? Şi aici se dă mîncare tot foarte puţină şi slabă, faţă de muncile care se fac şi de normele care se cer...

Oamenii sînt înfometaţi şi slăbiţi ar mai mînca... Acolo în cîmpmănîncă ce apucă: ceapă goală, cartofi cruzi, ardei, praz, cum apucă şi ce apucă... E grozav cum pot să mănînce aşa gol şi nefiert. Cînd ajung la roşii sau la varză, e altceva, acestea pot fi mîncate şi goale. Dar prazul gol? Dar ardeiul gol?

187

dar la Ghencea cum mîncau iarbă goală?

Foametea cea mai cumplită nu-i atunci cînd n-ai ce să mănînci deloc. Atunci nu mănînci! după cîtva timp nu mai simţi nimic apoi cazi şi mori. Dar foametea adevărată este cea cînd nu ai să mănînci ca să te saturi niciodată. Cîndţi se dă numai atît cît să nu poţi muri. Dar nu cît să poţi trăi...

Ne uitam prin sîrme la ei: zeci de petice aveau fiecare cîrpite pe vechile lor haine, cu care fuseseră luaţi de cine ştie cîţi ani de pe la casele lor.

Cu hainele astea ale lor erau şi acum. Puseseră pe ele atîtea petice şi de atîtea feluri, încît nici una din aceste “haine” nu se mai cunoştea ce culoare avusese la început. Pînă şi şepcile sau căciulile de pe cap sau traistele de pe umăr le erau peticite în diferite forme şi culori. Şi în lagăr văzusem astfel de înfăţişări, dar aici unde îmbrăcămintea coaptă de timp şi de mizerii era purtată pe la munci se rupsese şi mai mult.

Unii chiar şi pe îmbrăcămintea lor încă bună puneau totuşi petice. Peticirea era o măsură de prevedere şi de protecţie. Nimeni nu ştia cît o să stea aici.

După ce îţi expiră pedeapsa iniţială,ţi se pot da oricîte prelungiri. Poţi astfel muri aici, fără să fi fost condamnat niciodată de vreo instanţă de judecată. aşa că, pune petice frate pe tot ce ai. Cît mai multe petice, fiindcă dacă ţi se rupe haina, gol rămîi. Alta nu mai ai.

Peticul devenise oarecum o podoabă şi o manie. Mizeria parcă îşi are şi ea o fală a ei.

mîine ne vor scoate şi pe noi la muncă. Formează din noi două brigăzi. şi uite aşa caăştia, vom fi şi noi duşi şi aduşi.

Între timp, la cei percheziţionaţi erau găsite tot felul de legume, aduse din cîmp. Se formase o grămadă din ele, aruncate de-a valma la marginea drumului: varză, cartofi, ceapă, ardei, praz...

la bucătărie cu ele! porunci unul din gardieni. Iar voi, spuse el către vreo trei amărîţi la care se găsiseră mai multă pradă, la carceră cu voi! Să vă învăţaţi minte să mai prăpădiţi avutul poporului. Bandiţilor!

În dimineaţa următoare noi cei sosiţi ieri, furăm împărţiţi în două brigăzi. Eram numiţi “cardiaci” fiind bolnavi cu toţii, mai ales de inimă.

Aveam un regim special de muncă de patru ore pe zi, două de dimineaţa de la 8 la 10 iar două după masă, de la 4 la 6.

Lucram doar cînd nu era soarele prea puternic. N-am fi putut rezista şi la muncă şi la soare.

Cînd lucram mai departe de colonie sau cînd era timp frumos masa ni se aducea acolo în cîmp. Alteori cînd lucram mai pe aproape, sau era timpul ploios ne duceau să luăm masa în colonie.

Mîncarea era cu puţin mai multă decît în lagăr, dar cu mult mai puţină decît aveam nevoie.

Am fost încadrat într-o grupă cu încă cinci dintre cei cu care venisem şi dintre care nu cunoscusem în lagăr pe nici unii.

Fratele Ioniţă era şi el aici, dar el fusese repartizat în brigada cealaltă. Ne vedeam de departe, ne salutam cu bucurie, dar nu puteam sta de vorbă numai după ce veneam de la muncă. Sau cele cîteva clipe în timpul pregătirilor de plecare, dimineaţa în curte. Duminica însă cînd nu lucram, puteam sta să ne rugăm împreună, sau să citim din Evanghelia ascunsă, undeva pe după dormitoare... Eram fericiţi şi mulţumitori şi pentru atît.

188

Curînd mi-am găsit prieteni şi cunoscuţi între noii mei tovarăşi de muncă şi de petice. Eram într-o grupă cu un fost general de grăniceri, cu un fost primar al unui mare şi frumos oraş, un fost profesor şi un cunoscut predicator baptist...

În cadrul brigăzii totul era organizat pe grupe. Cu grupa se mergea la masă, se împărţea pîinea, se îndeplineau serviciile la bucătărie, la curăţenia curţii, sau la serviciul pe brigadă la cîmp.

Serviciul pe brigadă la cîmpera că grupa noastră trebuia să ducă cele 4 table cu “Zonă interzisă”, pe care odată ajunşi la locul de muncă, trebuia să le împlîntăm în cele patru părţi din jurul brigăzii, dincolo de care n-aveam voie nici unii şi sub nici un motiv să trecem. Cine trecea dincolo de tablă, numai cu un pas, putea fi împuşcat pe loc, fă ră somaţie, considerîndu-se că a vrut să fugă.

În afară de aceste table pe care le ducea grupa de serviciu mai era şi bota de apă... Asta era un fel de putină de lemn, cu funduri şi deasupra şi dedesubt. Avea o singură gaură cu cap prin care puteai bea apă, punînd gura direct pe gaură. Intra în ea cam 10 litri de apă. De asta aveau grijă permanentă doi inşi, ca să o poarte atîrnată pe un băţ şi să o umple de pe la fîntînile din cîmp, cînd se golea.

Mişcarea şi aerul ne făceau bine. Munca nu era nici prea lungă şi nici prea grea, dar noi eram slăbiţi peste măsură de mult.

Peste 2 săptămîni, primirăm cărţi poştale să scriem acasă. Aveam dreptul la vorbitor cu familia odată pe lună... Şi la un pachet de 5 kg. alimente. Familiile erau chemate la vorbitor pentru zilele de duminici, cînd nu se lucra.

Cînd am primit cartea poştală mi s-au umplut ochii de lacrimi şi am mulţumit adînc lui Dumnezeu. Trecuserăşase luni de cînd nu maiştiam nimic de acasă. Am scris la Simeria...

În duminica următoare, prin gardul de sîrmă ghimpată, printre cei sosiţi la vorbitor, iată şi pe cei dragi ai mei: sora Fica şi fr. Valer de la Cărpiniş, aducînd cu ei pe Nina, fetiţa mea, elevă la şcoala din Simeria...

Au dat voie să intre la mine numai sorei Fica şi fetiţei mele Nina. În cinci minute de vorbitor, eu dincoace de două rînduri de sîrmă ghimpată, ele de dincolo, iar între noi gardianul, am schimbat doar cîteva cuvinte şi cîteva întrebări la care aveam voie. Mult mai mult ne-am vorbit cu privirile decît cu gura.

Am aflat astfel despre starea lor şi a celorlalţi apropiaţi, lucru care în condiţiile acelea era pentru mine atît de mult.

Fr. Cornel era şi el undeva, cu fr. Opriş familiile lor fuseseră la ei. Erau sănătoşi. Toţi ceilalţi fraţi bine. Adică fraţii se bucură, Lucrarea merge înainte.

În loc de orice alt îndemn, am împreunat mîinile şi le-am arătat ochii în sus. Asta însemna: rugaţi-vă şi credeţi. Domnul este cu noi!

Apoi ne-am despărţit. Pînă pe luna viitoare...

Dar “luna viitoare” s-a întîmplat ceva care mi-a pus în mare primejdie nu numai dreptul la vorbitor ci chiar şi viaţa mea. Şi iată cum a fost:

Eram grupă de serviciu pe brigadă. Mie mi se încredinţase de dimineaţă de către generalul nostru care ne era şeful de grupă, o tablă cu “Zona interzisă”, pe care trebuia s-o port, să am grijă de ea, s-o pun unde trebuia şi s-o mut mai departe după cum înaintam cu lucrul. În ziua aceea lucram la un teren plantat cu roşii. Trebuia să săpăm plantele rînduri-rînduri. şi tabla asta eu trebuia să o mut mai departe, mai departe, înaintea brigăzii, după cum înaintam noi, grămadă cu lucrul.

189

Prin cîmpul pe unde lucram noi, treceau canale de irigaţie la care lucrau echipe de muncitori din satele apropiate, civili liberi, angajaţi pe plată de către administraţia întreprinderii pentru care lucra şi colonia noastră.

Ajunsesem foarte aproape de aceştia şi trebuia să întoarcem înapoi ca să nu ne întîlnim cu ei. Aceasta ar fi fost foarte grav, ei putîndu-ne spune ceea ce noi n-aveam voie să ştim, sau putînd să ne dea cine ştie ce: “vreo armă, vreo scrisoare”... Sau vreunul dintre noi, ar fi putut trece neobservat printre ei şi să fugă...

Gardienii noştri erau foarte atenţi şi foarte aspri dacă vreunul dintre noi ar fi mişcat ceva în apropiere de aceşti oameni liberi. Ordinul era clar. Pistolul era întins.

Echipa care lucra la canalul din faţa noastră ajunsese foarte aproape de noi. Eu, nu ştiu cum, nu observasem că aceştia sînt civili, ci mi s-a părut că sînt cealaltă brigadă cu care noi lucram de obicei împreună.

Şi cînd m-am dus să iau tabla ca s-o aduc înapoi, trebuind să cotesc pe după o baltă cu apă, m-am pomenit dintr-o dată că umblu cu tabla pe umăr printre lucrătorii străini de pe marginea canalului...

Dintr-o dată aud strigăte şi fluierături disperate. Văd mîini agitate dinspre ai mei. Unul din gardieni fugea cu pistolul întins spre mine...

Dar eu ieşisem dintre oamenii aceştia, fără nici măcar să mă uit în faţa vreunuia din ei.

mă, ce-ai făcut? se răsti gîfîind spre mine gardianul ajungînd roşu şi vînăt de mînie şi de spaimă. ei răspundeau cu libertatea lor de noi.

am fost după tabla asta!

cum mă? Pe unde te-ai dus?

vă rog din toată inima să mă credeţi că n-am ştiut că sînt străini. Eu am gîndit că sînt de ai noştri cei din brigada a doua. Vă rog să mă credeţi... Pentru nimica în lumea asta nu m-aş fi dus pe acolo dacă ştiam că sînt străini de noi. Spun acest lucru înaintea lui Dumnezeu, nu mint.

cum te numeşti? strigă el.

Îi spun numele meu!

pune-i cătuşele! strigă celălalt.

Dar cel de lîngă mine nu făcu acest lucru.

Mi se păruse că auzind numele meu şi felul în care i-am vorbit şi-a schimbat dintr-o dată părerea.

Cînd ajunserăm la brigadă văzui că vorbeşte cu celălalt pe un alt ton. M-au ameninţat doar cu carcera şi cu pierderea dreptului la vorbitor şi pachet...

Toţi cei din brigadă se uitau înspăimîntaţi la mine, prin ce primejdie trecusem. Puteam fi împuşcat imediat şi pe loc fără somaţie. Alţii, pentru o vină mai mică decît a mea, păţiseră la fel...

Dar Dumnezeu mă salvase. Ba mai mult, vorbind cu gardienii pînă la Colonie, mi s-a părut că în inimile lor s-a schimbat cu totul părerea pe care o avuseseră la început despre mine. Începură să mă cunoască. Acolo aşa ceva nu se prea întîmpla.

Nu mi-au mai pus apoi nici cătuşele. Nu m-au mai băgat nici la carceră. Şi nici măcar nu m-au trecut pe raportul lor de evenimente, pe care trebuia să-l prezinte Comandantului la venirea în colonie.

Şeful pazei noastre mi s-a părut că mai auzise cîndva despre numele meu. Cîteva zile după aceea, cît ei au fost daţi ca pază pe lîngă brigada noastră, căuta să ia mereu vorbă cu mine.

190

Duminica viitoare la vorbitor era chiar el de serviciu. Mai aveam o oarecare teamă de el...

Dar Domnul anume lucra aşa. Şeful pazei nu numai că m-a lăsat să vorbesc cu fr. Valer, cu Aurelia şi cu Nina care veniseră la mine, mult mai mult decît era normal, dar mi-a dat întreg şi pachetul adus de ei, fără să mai cîntărească nimic...

O, cît de adevărat este Cuvîntul făgăduinţelor Tale Doamne Iisuse! Fii slăvit şi slăvit în veci şi în veci...

Am lucrat aici la colonia asta toate lunile iulie, august, septembrie şi o săptămînă din octombrie...

După prima săptămînă din octombrie, vremea se răci dintr-o dată. Începuseră nesfîrşitele ploi reci de toamnă, cu noroaie şi cu boli. Lucrul la cîmpse încheiase şi nu mai avea nici un rost ca să mai stăm noi aici.

Aprovizionarea noastră se făcea cu greu... Trebuiau cărate şi suite pînă aici pe deal de undeva de la Bucureşti toate alimentele şi materialele de care aveau nevoie pentru noi. Aici nu era depozitat nimic, fiindcă brigăzile acestea trebuiau să plece imediat ce sezonul muncilor se încheiase.

Timpul era greu şi înaintat. Comandantul făcuse nenumărate rapoarte să fim evacuaţi de aici. Paznicii sufereau de frig şi de ploaie, fă cînd naveta de la depărtări şi protestau că nu mai avea demult nici un rost să mai fim ţinuţi aici.

Iar pînă la 2 noiembrie mai erau încă vreo 20 de zile...

Nu mai aveam aici nici lemne pentru bucătărie... Trebuia ca noi, brigada de serviciu pe colonie să tăiem de fiecare dată cîte un lemn verde, din parcul vechiului conac brîncovenesc. Apoi să aducem lemnul întreg, pe braţe, în sus, pe urcuşul greu, pînă în curtea coloniei la bucătărie, unde să-l tăiem cu un topor rău şi cu un tîrnăcop ştirb.

Într-o zi cînd era brigada noastră de serviciu, am fost trimişi jos la poala dealului să doborîm un fag bătrîn şi să-l aducem sus. Eram vreo opt de toţi. Fagul era gros, verde şi greu.

După ce l-am doborît cu greu şi l-am curăţat de crengi, am fost aşezaţi din loc în loc cîte doi, cu cîte o prăjină, să-l ridicăm aşa întreg şi să-l ducem pe sus la bucătărie.

Cum toţi ceilalţi se plîngeau că nu pot, gardianul care era cu noi m-a pus pe mine şi cu încă unul, la capătul cel gros...

Apoi strigă:

sus! Daţi-i drumul!

L-am ridicat foarte cu greu, apoi am păşit şi mai cu greu cu el în sus... Urcuşul pe care trebuia să-l suim era în pantă foarte repede. Uneori, venind de la muncă, de-abia puteam urca panta asta, fără nici o povară. Iar acum trebuia să o urcăm cu lemnulăsta verde şi gros.

dă-i drumul, nu sta! striga gardianul răstindu-se cu ciomagul cînd la unul cînd la altul din noi.

De-abia mai puteam toţi. Urcam gemînd şi icnind.

Cînd ajunseserăm aproape de vîrf, cel care ţinea cu mine căzu şi scăpă prăjina din mîini. Lemnul greu mă izbi dintr-o dată şi rămase cu întreaga lui greutate pe mine.

Am simţit dintr-o dată ca o arsură fulgerătoare jos sub stomac. Şi am căzut şi eu.

Pe noi ne-au dus în colonie şi au scos pe alţii după lemnul rămas acolo în drum.

De atunci am suferit de hernie dublă... Am dus-o cu greu aş a, mulţi ani, pînă cînd am ajuns din nou afară, la condiţii în care să mi se poată opera...

191

Astfel timpul trecea şi vremea se înrăutăţise de tot... Administraţia noastră aştepta cu disperare desfiinţarea coloniei şi ducerea noastră într-o altă parte. Se aştepta din zi în zi această plecare. Situaţia nu mai putea dura aşa nicidecît.

Dar zilele treceau şi nici un răspuns.

Eu aşteptam ziua de 2 noiembrie, cînd se împlineau cele 242 de zile. Acum eram convins că nimic nu se va întîmpla pînă atunci...

Eram împreună cu foştii mei tovarăşi de grupă cînd, pe la 20 octombrie, le-am spus:

noi nu plecăm de aici pînă pe 2 noiembrie!

nu se poate! Nu vezi că este imposibil să mai rămînem aici?

veţi vedea!

Aşa s-a şi întîmplat.

În noaptea spre 2 noiembrie începu să ningă. Un strat subţire de zăpadă era peste tot cînd se făcu ziuă.

Cînd ieşirăm afară, în faţa porţii văzurăm oprind niş te dube mari.

Dinspre birou cîţiva gardieni ieşiră grăbiţi:

alarmă! Toată lumea se pregăteşte de plecare imediat! Se vor îmbarca în dube cîte două brigăzi. Repede, repede...

Deci prima înştiinţare de 242 de zile sau opt luni, se împlinise întocmai.

În dubă, lîngă inginerul Bartolomeu şi lîngă fr. Ioni ţă, le spun:

vom merge într-o localitate al cărei nume începe cu C... nu ştiu care. Dar vom sta şi acolo alte 8 luni, alte 242 de zile...

Ei stăteau cu capetele plecate, neîncrezători ca toţi cei trecuţi prin astfel de locuri unde de fiecare minut auzeai o părere, unde fiecare spunea un zvon sau un vis... Dar aproape nimeni nu putea să mai creadă în nimic.

În inima mea însă, binecuvîntam din tot sufletul pe Dumnezeul meu, care mă înştiinţase cu atîta grijă şi dragoste mai dinainte.

Acum cînd venise vremea să se împlinească, ştiam cu recunoştinţă fierbinte că Duhul Domnului meu Iisus avusese grija aceasta. Spre a mă încredinţa că El Însuşi a pregătit totul.

Că Lui toate Îi erau cunoscute, că El Însuşi măsurase timpul şi cîntărise greul care trebuia să-l duc acolo, spre împlinirea voii Sale şi planului Său, cu noi şi cu al ţii.

M-am aruncat cu bucurie în braţele şi în grija Lui iubitoare. cu şi mai mare siguranţă, pentru noua etapă care începea.

Slavă veşnică Ţie Preaiubitul meu Mîntuitor, care porţi o grijă atît de apropiată de mine pas cu pas şi clipă de clipă.

Slăvit să fie Domnul.

192

O, nu-s mai tari!...

O, nu-s mai tari ispitele ca harul

ce-l vei primi ca să le poţi răbda căci nu se cere-ntîi să urci calvarul ci-ntîi primeşti putere a-l urca!

credinţă se cere, credinţă şi orice ispite-ai să-nvingi, credinţă, atîta credinţă puterea ispitei s-o stingi!

O, nu-s mai tari durerile-ntîlnite decît puterea care-o vei primi, că nu-s întîi poverile sporite ci-ntîi primeşti putere-a suferi!

nădejde se cere, nădejde şi orice dureri ai să-nvingi, nădejde, atîta nădejde puterea iubirii s-o stingi!

O, nu-s mai tari vrăjmaşii niciodată decît iubirea gata a-i ierta, că-ntîi nu vine ura-nverşunată, ci-ntîi se va mări iubirea ta.

iubire se cere, iubire

şi orice vrăjmaşi ai să-nvingi,

iubire, atîta iubire

încît ura-ntreagă s-o stingi!...

193

Zbori dulce înger

Zbori dulce înger al Nădejdii departe undeva spre-Apus şi intră-ntr-o căsuţă unde stă cineva cu gîndul dus...

Şopteşte-i cui aşteaptă-acolo că vremea nu-i fără hotar, că nu se roagă şi nu plînge şi nu aşteaptă în zadar!...

194

O, tu mai ai putere, rabdă!

O, tu mai ai putere, rabdă!

de cînd tot spui tu “nu mai pot”, dar uite-n urma ta ce valuri

şi-ai biruit pîn-astăzi tot!

Mai rabdă, mai rabdă, mai rabdă căci Domnul te-ajută mereu, priveşte ce slavă te-aşteaptă fii gata să-nvingi şi-acest greu!

O, lacrimi tu mai ai, te roagă stăruitor, profund, aprins, atît de tare este-acela ce-n rugăciune-i neînvins!

Te roagă, te roagă, te roagă căci Domnul te-ascultă curînd, învins nu te da niciodată, nădejdea nu-ţi pierde nicicînd!

O, tu ai încă foc, iubeşte curat, statornic, credincios decît cel iubitor nu-i nimeni mai mult, asemeni lui Hristos. Iubeşte, iubeşte, iubeşte mereu cu iubirea dintîi, oricît te-ar costalegămîntul statornic cu Domnul rămîi!

O, tu ai încă glas, vesteşte Cuvîntul Sfînt în jurul tău, că-n faţa Domnului nu-i nume mai scump ca vestitor al Său. Vesteşte, vesteşte, vesteşte răscumpără ziua de az', curînd înmiit vei culege ce semeni acuma-n necaz.

195

Cap. 6

Zile rînduite şi pa şi număraţi

-“Şi în Cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rînduite, mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele”

Psalm 139,16.

În împrejurările normale ale vieţii, Dumnezeu are pentru noi mijloace normale pentru a ne face cunoscută voia Sa, ori pentru a ne creşte şi îndruma în împlinirea cerinţelor Sale faţă de noi. Are căi obişnuite pentru a ne mîngîia şi întări în durerile sau luptele vieţii cu El.

Aceste mijloace şi căi sînt, întîi Biblia, Cuvîntul Său Sfînt prin care El ne vorbeşte nouă şi prin care El ne face nouă cunoscută voia Sa.

Al doilea mijloc este rugăciunea, prin care noi Îi vorbim Lui, făcîndu-I cunoscute poverile noastre şi dorinţele noastre sau mulţumirile şi laudele noastre.

Iar în al treilea rînd, este părtăşia frăţească, biserica şi adunarea, unde într-un gînd şi într-o simţire cu toţi fraţii şi cu toate surorile noastre, noi să găsim toată căldura, bucuria şi puterea de a lucra şi de a lupta spre împlinirea voii lui Dumnezeu, Binefă cătorul nostru. În locul în care ne-a aş ezat El. Cu puterea pe care ne-a dat-o. şi pentru împlinirea lucrului Său pe care El ni l-a împărţit fiecăruia să-l facem

Cînd Harul lui Dumnezeu ne-a dat noua naştere, noi am fost aşezaţi în mijlocul acestor binecuvîntări pe care noi folosindu-le, să ne putem duce şi mîntuirea noastră pînă la capăt, dar şi să împlinim faptele bune pentru care Dumnezeu ne-a zidit pe noi în Hristos

(Efes. 2, 10).

Pentru cei mai mulţi dintre credincioşii Domnului, aceste trei mijloace normale rămîn pînă la sfîrşitul vieţii lor singurele izvoare de care ei au nevoie. şi din care ei îşi primesc îndeajuns toată puterea necesară pentru creşterea şi rodirea pe care le-o cere Dumnezeu.

196

Dar vremurile normale şi condiţiile obişnuite sînt adeseori pe pămînt măturate de furtuni vrăjmaşe, luate de valuri tulburate şi arse de flăcări pustiitoare.

Atunci mijloacele obişnuite nu mai sînt sau nu mai ajung. Atunci puterea şi grija lui Dumnezeu faţă de noi, trebuie să găsească alte mijloace, alte căi, prin care să ne dea tăria şi ajutorul de care avem nevoie spre a nu fi nimiciţi de aceste furtuni sau valuri sau flăcări.

Hristos, Mîntuitorul şi Domnul nostru nu ne-a promis nouă că pe urmele Lui nu vom avea necazuri. Ca să mergem pe aceste urme fără nici o grijă. ci ne-a înştiinţat că vom avea multe lupte, pentru ca totdeauna să avem teama de ispite şi încercări, iar această teamă să ne facă a ne feri de fiecare ademenire lumească cu grijă şi cu groază. Să ne alipim mai strînşi de El, renunţînd la orice altceva, pînă şi la viaţă pentru El.

El nu ne-a promis că nu vom avea de trecut prin flăcări, dar ne-a făgăduit că ele nu ne vor arde, fiindcă El va fi cu noi şi le va schimba în răcoare plăcută.

Nu ne-a promis că în lumea asta noi vom duce un jug mai uş or decît a fost al Lui. Nici că vom avea de purtat o cruce mai mică decît El. Ci ne-a promis numai că în jug El va fi cu noi şi ne va face să nu simţim decît partea cea fericită a muncii alături de El. şi că pe calea crucii va fi lîngă noi, dăruindu-ne harul de a nu simţi din suferinţă decît partea cea Dumnezeiască a ei.

El nu ne-a promis că ne va fi uşor pe pămîntul acesta, ca să putem umbla fără să avem nevoie de ajutor, dar ne-a spus că ajutorul Său nu ne va lipsi niciodată în nevoie.

Tot acest ajutor, pe care El ni-l dă în vremile normale prin mijloacele Lui şi pe căi oarecum ocolite, în vremile anormale El ni le dă prin Prezenţa Sa şi pe căi directe.

Sînt două feluri în care Hristos Domnul nostru ne dă atunci ajutorul Său direct:

prin rugăciunea şi mijlocirea Sa (Ioan 17, 9; Evrei 7, 25).

şi prin intervenţia Sa în luptă pentru noi (Exod 14, 14).

Încercări şi ispite avem noi de întîmpinat pe întreg drumul nostru din lumea asta. Toate aceste ispitiri sînt însă potrivite de grija şi iubirea lui Dumnezeu cu puterea noastră de a le purta şi suporta.

Dar în încercările şi ispitirile mai mari decît această putere, intervine în ajutorul nostru El Însuşi.

Atunci cînd noi luptăm, El Se roagă. Sau cînd noi ne rugăm El Se luptă.

Atunci El este una şi unul cu noi, împlinind alături de noi şi pentru noi ori una ori alta din aceste două părţi ale aceleiaşi lupte. Căci noi nu le-am mai putea împlinicum este nevoie pe amîndouă în acelaşi timp. Cînd te lupţi nu te mai poţi ruga. Cînd te rogi, nu te mai poţi lupta, deşi în fiecare din acestea este şi cîte ceva din cealaltă.

Cum însă atunci fiecare parte dintre astea te cere mai mult decît eşti domnul vine puternic şi direct în ajutorul nostru. Iată zice El eu sînt cu tine, ca să te scap, nu te teme de ei! (Ieremia 1, 8).

În marile încercări, efortul rugăciunii trebuie să fie egal cu efortul luptei. Precum era în vremea luptei lui Israel cu Amaleciţii. În vale era Iosua care se lupta iar pe munte era Moise în rugăciune (Exod 17, 8-13).

Iosua nu putea să se şi roage atunci, cum Moise nu putea să şi lupte. dar amîndoi deveniseră atunci unul. Iosua se ruga alături de Moise, iar Moise lupta alături de Iosua. Astfel biruinţa a fost cîştigată, pentru că fiecare dintre ei a făcut în tot timpul acestei lupte un efort de aceeaşi măsură şi de aceeaşi putere cu celălalt.

197

Noi trebuie să ne înălţăm inima în rugăciune de-a lungul întregii noastre lupte. Şi trebuie să luptăm de-a lungul întregii noastre rugăciuni. Nici lupta fără rugăciune, nici rugăciunea fără luptă nu ne pot asigura izbînda în astfel de împrejurări grele.

Cînd ne luptăm cu ispita sau cu frica, noi trebuie să fim deplin încredinţaţi că Însuşi Domnul nostru Iisus, Se roagă pentru noi exact cu aceeaşi puternică hotărîre cu care ne luptăm noi cu ispita.

Tot aş a, cînd noi nu mai putem lupta, cînd se schimbă locurile al nostru în rugăciune şi al Lui la luptă, să fim tot aşa. Atunci noi să ne rugăm cu aceeaşi puternică încredinţare şi hotărîre, cu cîtă ştim că El Se luptă pentru noi!

Cînd sîntem încredinţaţi de adevărul făgăduinţei că Domnul nostru este alături fie rugîndu-Se fie luptînd nici o putere din lume nu ne va mai putea învinge. Şi nu-i nici o putere în lume pe care să n-o învingem.

Cînd ştim că cineva se roagă lîngă noi şi pentru noi, ce mare putere primim în luptă! Şi cînd ştim că cineva se luptă lîngă noi şi pentru noi, ce mare putere primim în rugăciune.

Dar cînd sîntem încredinţaţi că acest Cineva este Însuşi Hristos Cel Viu şi Iisus Cel Biruitor, puterea pe care o primim este nemărginită.

Fraţii mei iubiţi care luptaţi acum împrăştiaţi prin toate văile acestea întunecoase, priviţi spre un Munte mai înalt decît Refidim şi la o Stîncă mai puternică decît Horeb! Acolo Se roagă pentru noi Cineva mai slăvit decît Moise şi luptă pentru noi Cineva nespus mai puternic decît Iosua!

Cu astfel de gînduri mă luptam în noaptea de 2 spre 3 noiembrie 1953, închis şi înghesuit într-un vagon-dubă îngheţat cu care tot călătorim de aseară spre nu ştim unde.

Duhul Domnului îmi linişteşte inima: Chiar dacă ai fi dus pînă la marginile pămîntului, tot în Mîinile lui Dumnezeu ai fi! Pămîntul este atît de mic, iar Mîna Domnului tău este atît de mare!

Vagonul-dubă cu care sînt transportaţi de obicei deţinuţii, este acum pregătit pentru transportarea oamenilor răufăcători şi primejdioşi... aşa cum sîntem socotiţi şi noi acum.

Băncile, ca nişte laviţe tari de scîndură groasă, sînt aşezate de-a lungul pereţilor şi prin mijloc, pe patru rînduri lungi... Sub ele sînt fixate şi lan ţuri, pentru cei care ar trebui să fie duşi legaţi.

În loc de ferestre sînt puse acolo un fel de plăci de fier, aşezate în aşa fel încît să poată intra printre ele cîte puţin aer, dar să nu se poată vedea nimic în afară.

La capătul vagonului, cabinele paznicilor, cu vizete prin care să ne observe. În cabinele dubei noastre era cald.

Nu ştim cîte astfel de vagoane au ocupat cu noi, dar în al nostru sîntem înghesuiţi aici unul într-altul vreo şaptezeci de inşi. Cu tot bagajul pe care ni-l cărăm cu noi.

Unii au mult bagaj. Alţii abia traista, tovărăşia noastră nedespărţită, de-a lungul anilor acestor bîjbîieli prin noaptea aceasta.

Afară trebuie să fie tare frig. Aseară cînd ne-am îmbarcat aici era încă zăpadă...

Un timp am tremurat cu toţii destul de tare: duba era rece. Aburul ne ieşea ca un fum pe gură şi pe nări, iar hainele ne păreau atît de subţiri şi de uşoare încît ni le tot strîngeam pe noi. Mai tîrziu însă, tot hurducaţi şi înghesuiţi, ne-am mai dezmorţit.

198

Abia aşteptam dimineaţa ca să ajungem undeva. Eram atît de curios să văd ce localitate va fi aceea unde vom fi duşi. Înşiram în gînd toate oraşele de care îmi aminteam că încep cu litera C... = Craiova, Constanţa, Cluj, Cîmpina, Cîmpulung, Carei...

Întrebam cînd pe unul cînd pe altul să vă d unde bănuiesc ei. Dar nimeni nu ştia. Nimeni nu bănuia unde mergem şi ce vom face acolo.

Unii credeau că ne vor duce la Gherla unde este o fabrică, să lucrăm acolo. Alţii că ne vor duce la vreun şantier de construcţii. Alţii că la vreo mină...

De fiecare dată cînd unul îşi da o părere, săreau alţii să-l combată:

noi, la mină? Sîntem noi în stare să săpăm în mină?

ei, zi mai bine să ferească Dumnezeu! Parcă ne mai întreabă cineva pe noi, putem sau nu putem. Mergem unde ne duc şi facem ce ne silesc.

nu-i chiar aşa! Nu vezi că totuşi s-a ţinut seama la Colonie că nu putem mai mult şi ne-a dat să lucrăm numai jumătate de normă!

aici da, dar nu mai poate fi şi altfel?

nu prea se poate! Doar este o lege!

lege? Ce lege? Dacă ar fi o lege, am fi noi aici? Ce rău am făcut noi? Ce rău a făcutăsta pentru că s-a rugat lui Dumnezeu? Darăla, darăla? Oricare de aici, pentru care n-au avut nici o lege scrisă care să-l condamne pentru că n-au făcut. Şi totuşi iată îngheţăm şi putrezim aici cu toţii duşi ca animalele sau ca răufă cătorii! În acest hal şi în acest fel. Condamnaţi numai de legea nescrisă a bunului plac. Iar ai noştri, familia, cine mai ştie pe unde şi cum vor fi!... şi cineştie cît va mai fi tot aş a! Mai vorbeşti de lege! Ce rău am făcut noi, ca să fim trataţi aş a? Dar există două legi: una scrisă pe care nu oţine nimeni. şi cea nescrisă, după care ne conduc toţi.

Eram sătul să tot aud astfel de cîrteli şi de proteste fără nici un rost. De zeci de ori pe zi şi le aruncau unii altora.

Eu aveam despre toată starea în care ne găseam noi o altă părere. Eram convins că nici unul din noi nu sîntem chiar total nevinovaţi. Fiecare eram aduşi aici de Dumnezeu cu un scop limpede şi pentru un motiv clar.

De atîtea ori le-am spus celor care cîrteau aşa că sînt condamnaţi pe nedrept şi că sufăr nevinovaţi povestirea cu vaca săracului şi Efrem Sirul.

Le-o spun şi acum:

voi ziceţi că sînteţi nevinovaţi, mereu nevinovaţi... Poate că este aşa, poate că faţă de legile omeneşti sînteţi nevinovaţi. dar oare faţă de legile lui Dumnezeu sînteţi tot nevinovaţi? Ascultaţi o povestire şi după aceea spuneţi-mi dacă veţi gîndi tot aşa...

Era demult în Siria un tînăr numit Efrem, singurul fiu al unor părinţi bogaţi dar credincioşi. Acest tînăr era foarte ră sfăţat şi întrecut. Îşi permitea orice, fiindcă părinţii lui aveau o mare slăbiciune pentru el.

Odată fu trimis de părinţii lui la nişte rudenii dintr-un oraş vecin, să plece azi şi să vină mîine. Drumul trecea printr-o pădure. La marginea pădurii era o căsuţă, iar pe lîngă calea din pădure păştea o vacă singură.

Cum tînărul trecea pe cale, vaca nu s-a dat în lături ca să-i facă loc. Atunci tînărul furios luă un ciomag şi lovi vaca. Dar vaca speriată nu se dete la o parte ci o luă înaintea lui pe cărare. Tînărul şi mai furios lovi iarăşi vaca. Dar vaca iarăşi nu se dete în lături ci mergea fugind tot pe cale înaintea lui. Peste măsură de înfuriat, Efrem se luă atunci la fugă după vacă lovind-o cît putea cu ciomagul, pînă cînd vaca ajungînd la o prăpastie căzu şi muri acolo. Nimeni nu-l văzuse cînd făcuse isprava asta.

199

A ajuns seara în oraşul unde mergea... S-a bucurat cu rudeniile sale iar diminea ţa a întors înapoi.

Cînd era prin pădurea de ieri îl întîlneşte un om foarte sărac şi îi zise:

tinere dragă, ieri am văzut că treceai pe aici, spune-mi te rog n-ai văzut cumva o văcuţă pă scînd pe cale? Eu sînt om sărac, am cinci copii, femeia mi-a murit, iar copilaşii mi-au rămas fără mamă. Aveam o văcuţă de la care îi hrăneam cu lapte. Copilul cel mai mărişor a adormit ieri cînd o păzea, iar cînd s-a trezit el vaca nu mai era. Spune-mi te rog, ieri cînd ai trecut d-ta pe aici n-ai văzut cumva văcuţa noastră?

vezi-ţi de treabă momîrlane, zise tînărul bogat şi încrezut. Ce, eu sînt văcarul tău? Ce-mi pasă mie de vaca ta!

Şi plecă mai departe în drumul său nepăsător.

Abia ce ajunse acasă şi se lăudă la părinţii lui ce bine şi-a petrecut pe unde a fost, că îndată sosiră jandarmii care îl întrebară:

tinere, tu ai fost ieri în oraşul vecin?

da, am fost!

şi ai trecut printr-o pădurice?

da, am trecut.

atunci vii cu noi! Eşti arestat. Acolo a fost găsit un om omorît şi jefuit, nu se ştie de cine. Cum numai tu ai fost văzut trecînd pe acolo vii cu noi.

sînt nevinovat, sînt nevinovat! începu să se vaite tînărul.

poate că eşti nevinovat, nu se ştie. Deocamdată însă vii cu noi!

Şi tînărul Efrem fu dus în închisoare. Acolo anchete, cu bătaie şi ameninţări...

sînt nevinovat, sînt nevinovat striga Efrem.

Iar zi şi noapte mereu se ruga:

doamne, Doamne, cum îngădui Tu ca să sufăr aici nevinovat? Ei mă învinuiesc că am ucis un om, dar Tuştii că eu nu am ucis, nu am furat, nu am aprins... Tuştii că eu sînt nevinovat...

Într-o noapte însă, după ce Efrem fu chinuit multe zile, cînd mereu striga: sînt nevinovat, sînt nevinovat, i se arătă o fiinţă luminoasă şi îi zise:

efrem, dar şi de văcuţa săracului eşti tu nevinovat?

Atunci Efrem se trezi din nebunia lui şi se aruncă la pămînt plîngînd cu lacrimi amare şi zicînd:

o, Dumnezeule Atotputernic care le vezi pe toate şi pe toate le judeci, te rog iartă-mă! Da, nu voi mai spune că sînt nevinovat. Dar dacă mă vei izbăvi de aici voi întoarce împătrit săracului pe care l-am păgubit, iar eu mă voi preda Ţie ca să Te slujesc cu o viaţă sfîntă. Pun legămînt cu Tine în clipa asta.

Chiar în dimineaţa aceea, uş a se deschise şi temnicerul intrînd la el îi zise:

ei tinere, ai avut noroc! Azi noapte s-a descoperit ucigaşul adevărat, tu eşti liber. Ia-ţi tot bagajul şi pleacă acasă.

domnule temnicer, ştiu eu cine m-a eliberat pe mine, zise el. Dumnezeu, care mi-a ascultat pocăinţa mea.

Ajuns acasă, de data asta a povestit totul părinţilor săi, cu lacrimi de pocăinţă şi cu legămînt că va sluji toată viaţa sa lui Dumnezeu.

200

acum vă rog tată şi mamă, zise el, să mă ajutaţi să-mi împlinesc legămîntul meu. Să-mi daţi cele mai bune două vaci cu lapte de la casa noastră să i le duc săracului răscumpărare pentru văcuţa lui. Şi două pungi de galbeni, pentru copiii săi, care au suferit din pricina mea...

Ajuns la căsuţa săracului cu darul său, i-a mărturisit cu pocăinţă totul şi şi-a cerut fiecăruia iertare cu multe lacrimi.

Apoi toată viaţa lui a trăit în aşa fel că şi astăzi i se spune sfîntul Efrem Sirul...

Aşa şi voi ziceţi mereu ca tînărul: Sînt nevinovat, sînt nevinovat... Dar aduceţi-vă aminte că fiecare văştiţi trecutul nu aveţi cumva pe conştiinţă vreo “văcuţă a săracului”? Pă cate ascunse pe care nu vi le-au văzut oamenii, dar vi le-a văzut Dumnezeu! Pentru astea aţi fost aduşi aici. Acum să vă aduceţi aminte de acestea, spre a vă pocăi de ele şi a vă întoarce la Dumnezeu.

Poate că nu vom fi noi vinovaţi de ce ne acuză ei. Dar şi de “văcuţa” vreunui sărac sîntem oare nevinovaţi?

După povestirea asta, mulţi rămîneau pe gînduri, iar alţii cu ochii înlăcrimaţi recunoşteau:

adevărat! Fiecare ne avem pe conştiinţă “văcuţa” noastră. Dumnezeu să aibă milă să ne ierte şi să ne îndrepte...

despre mine cel puţin, nici nu mai întrebam. Ştiam bine pentru ce sînt aici. Şi ştiam şi mai bine că zilele mele nu numai afară ci cu atît mai mult aici, sînt numărate precis.

Iată, ieri am primit prima confirmare că zilele mi-s numărate. Cu opt luni mai înainte mi s-a spus, cu număr clar, cîte zile voi sta într-un loc.

Acum începe un alt număr de zile, în alt loc. Dimineaţă cînd se va deschideuş a asta, voi vedea primul semn...

În sfîrşit, trenul fluieră de cîteva ori scurt. Ne împinse înapoi, ne trase, ne izbi, apoi roţile înţepeniră cu noi undeva frînate puternic.

Cabinele paznicilor se deschiseră:

gata pentru debarcare!

Cînd uşile se deschiseră, afară era lumină. Primul lucru pe care l-am făcut era să arunc ochii spre faţada gării:

caransebeş!

Slăvit să fie Numele Tău Dumnezeul meu, am răspuns liniştit. Iată semnul că Tu eşti şi aici cu mine. De acum sînt liniştit pentru alte 242 de zile.

Printre 2 rînduri de gardieni, după cum coboram din duba-vagon, urcam în altă dubă-camion. Care cum se umplea, o lua repede din loc.

Duba opreşte cu noi în curtea penitenciarului. Se vede că toate închisorile seamănă bine una cu alta. De altfel atît pe asta de aici cît şi pe cea de la Oradea le-a născut aceeaşi mamă: Maria Tereza, împărăteasa Ungariei de acum vreo 2-3 sute de ani. În afară de unele din cele mai urîte povestiri, n-a mai rămas după această împărăteasă altceva decît asta şi încă alte cîteva vestite închisori... Şi-a agonisit astfel şi asta pentru veşnicie aceste locuri de chinuri pentru oameni, ca să-i roadă destul sufletul şi să-i ardă destul conştiinţa.

201

Sărmanii împăraţi ai pămîntului, nefericiţi stăpîni ai noroadelor! Ce sorţ norocos şi nenorocit v-a căzut vouă! În scurta voastră trecere peste faţa acestui minunat şi înşelător pămînt, cît bine aţi putut face voi cu puterea care vi s-a dat, dar prea mulţi din voi cît rău faceţi!

Ce urme luminoase aţi putea lăsa voi prin lume, dar prea adesea ce dîre murdare lăsaţi!

Pe cît de mulţi din supuşii voştri i-aţi putea ferici voi, dar peste cîţi aruncaţi nefericirea!

De ce binecuvîntări v-aţi putea acoperi, dar sub ce blesteme vă îngropaţi.

O, dacă v-aţi gîndi la sicriu cînd vă aruncaţi pe tron. şi la alungarea din faţa lui Dumnezeu, cînd sînteţi aclamaţi de oameni. Atunci n-aţi şti cum trebuia să fi trăit, numai cînd trebuie să muriţi!

În timp ce sîntem luaţi în primire, mă uit spre cele trei rînduri ale închisorii cu cele două capete ale ei în formă de U.

La toate cele trei rînduri de ferestre sînt puse obloane groase acoperind de tot fiecare fereastră zăbrelită.

Sîntem duşi la etajul de sus, ca să fim cît mai izolaţi. Acolo, pe sală, în faţa celulelor care ne aş teaptă pentru iernare, stăm la rînd, pe lîngă perete şi ni se face fiecăruia nelipsita percheziţie.

De pe la colonie fiecare mai aducea cu el cîte ceva pentru uşurarea existenţei sale: o bucăţică de tinichea cu care tăiam o coajă de pîine, un petic, o aţă, un ac, o cutie, o cană, un brîu pentru şale...

aici nu-i voie să aveţi nimic! Aruncaţi toate astea la o parte!

ce-i cu oala asta? îmi zise cel ce-mi scotocea traista mea.

medicul mi-a permis s-o ţin, răspund cît se poate de rugător. Vă rog să mi-o lăsaţi, fiindcă sînt bolnav şi îmi mai opresc cîte puţină mîncare cînd mă simt mai rău, pentru mai tîrziu.

nu se poate! Arunc-o colo!

domnule şef, dar vreau să raportez să mi se aprobe ca să o ţin!

n-ai cui să mai raportezi!

Şi îmi smuci oala, aruncînd-o cît colo.

Atunci mi-am dat şi mai bine seama de tragedia situaţiei noastre: Oricine îţi poate face orice, fără ca să mai ai cui raporta căţi s-a făcut o nedreptate, chiar şi faţă de această “lege” care mai există pentru noi.

Slavă veşnică Ţie Dumnezeul nostru, care nu ne-ai lăsat deplin în voia acestei legi şi în mîna acestor oameni. De cîte ori am auzit spunîndu-ni-se:

dacă ar fi după mine, nu v-aş da nimic să mai mîncaţi! spunea unul căruia i se plînsese cineva dintre noi că mîncarea e prea puţină şi prea slabă. asta încă este prea bună pentru voi. Nici asta n-o meritaţi!

dacă ar fi după mine, nu v-aş scoate o lună să vedeţi soarele, spunea altul cînd cerusem dreptul la aer. Şi cinci minute este prea mult. Nici astea nu le meritaţi!

dacă ar fi după mine, aicea aţi crăpa toţi muncind, bandiţilor, spunea altul, cînd doi dintre noi căzuseră muncind, iar ceilalţi protestau că am fost ţinuţi prea mult şi forţaţi prea tare la muncă. Voi boieriţi aici, zise el înjurînd. Munca asta este prea puţină şi prea uşoară pentru voi!

slavă Ţie Dumnezeul nostru că totuşi nu este după ei după nici unul, ci este după Tine!

202

În camera unde sîntem băgaţi sînt numai priciuri dintr-un perete pînă în celălalt. Pe aceste priciuri sînt aş ezate rogojini vechi, apoi nişte saltele cu paiele mălăieţate numai pleavă şi praf. Peste saltele pături vechi, subţiri şi rupte.

Sîntem mulţi. Ne alegem şeful de cameră, un fost ofiţer de miliţie, ajuns şi el cu noi.

Apoi şeful ne împarte fiecăruia locul de dormit pe prici. Fiecăruia ne revine un loc cam de 34 de centimetri.

atît şi nu mai mult! Orice centimetru în plus, îl furi de la celălalt!

dar cum o să dormim aşa înghesuiţi? Nu ne putem nici întoarce noaptea de pe o parte pe cealaltă! se plîngeau cei mai mulţi.

ne sculăm în picioare şi ne întoarcem toţi deodată, răspunse glumind trist şeful nostru.

raportează că n-avem loc toţi, îi spuneau unii.

ce să mai raportezi? Nu ştiau ei cît loc este aici cînd ne-au băgat pe atîţia? Mai bine ne organizăm noi cum putem, pînă se va mai schimba ceva.

Aşa am stat aici alte exact 242 de zile!

De două ori pe zi, fără nici o excepţie, ni s-a dat mîncare la amiază şi seara în aceste 242 de zile numai arpacaş. La amiază ceva mai gros şi cîteodată cu nişte bucăţi de burtă de vacă. Iar seara ceva mai subţire şi gol. Adică nu chiar gol, pentru că de cele mai multe ori aflai prin el murdării de şobolani, pietricele, paie, aţe, aşchii de lemn...

Bunătatea Domnului meu nu mă părăsise nici aici! Zilnic mă bucuram de mîngîierile Lui şi de noi dovezi ale dragostei şi purtării Sale de grijă pînă în cele mai mici lucruri. Mai ales în astea, fiindcă aici toate aceste lucruri mici căpătau o mare valoare. Situaţia în care ne aflam ne făcea să vedem ce mare preţpoate avea o crăpătură într-o scîndură, cînd scîndura asta este la oblonul ferestrei prin care poţi vedea afară în curtea închisorii... Şi dincolo peste ziduri, pînă în parcul din faţa noastră, pînă în munţii depărtaţi...

Apoi ce mare lucru era să fii pus chiar în camera pe a cărei fereastră să poţi vedea tocmai porţiunea de stradă pe care se vine de la gară spre poarta închisorii...

Aveam totuşi şi aici drepturile celor de la coloniile de muncă. O carte poştală pe lună, cu vorbitor şi pachet.

Am primit cartea poştală, ni s-au fixat zilele de vorbitor pe litere după alfabet, începînd de pe ziua de 8. Pe ziua de 8 erau cei cu litera A, pe 9 cei cu litera B, pe 10 cei cu litera C. Deci pe 11 era litera D. Mai departe nu număram.

În fiecare zi, cei cu litera respectivă se aşezau la crăpătura din scîndura oblonului nostru, prin care îşi puteau vedea încă din parcul care era în faţa închisorii, pe cei care o luau pe stradă spre poartă!

Ce fericiţi izbucneau cîte unii care îşi vedeau pe ai lor venind:

iată pe soţia mea cu fetiţa!

iată şi pe fiul meu cu mama!

iată şi pe ai mei!

Şi toţi tremurau de nerăbdare să-şi audă numele strigat pe coridor, de către gardianul trimis de la poartă cu lista, ca să scoată pe cei la care le veniseră cineva la vorbitor.

Cu cîtă bucurie am aşteptat primul vorbitor aici! Dumnezeu să le răsplătească tuturor celor prin care mi-a făcut El atît de mult bine în fiecare lună din cele opt pe care le-am stat şi aici pentru Numele Lui şi pentru Cauza Sa.

203

Deşi nu i-au lăsat la vorbitor pe toţi cei ce veneau de fiecare dată la mine, eu, fără să ştie ei, îi vedeam pe toţi, acolo în parc.

Prin crăpătura de scîndură din oblonul aşezat peste toată fereastra, îi vedeam pe dragii mei fraţi şi surori care veneau la mine, aducîndu-mi fiecare cîte ceva în speranţa că vor reu şi să-mi dea. Se adunau, se întîlneau şi se sfătuiau care să vină. Cei ce rămîneau îi aşteptau acolo pe banca din parc pe cei ce veneau bucuroşi înapoi de la mine.

Din dimineaţa zilei cînd era rîndul literei mele, îi vedeam în fiecare lună, pe cei cunoscuţi şi pe al ţii noi, adunîndu-se pe banca din parc. Mi se umpleau ochii de lacrimi şi graiul de rugăciune pentru ei.

Erau nelipsiţi cei de la Simeria cu Nina... Fratele Valer ori surorile Fica sau Aurelia. Sora Lucreţia de la Laz cu preaiubiţii mei de la Arad: Moise şi Eliţa, cei care au fost alături de toată crucea mea, încă din primul meu calvar de la Gherla. Aceştia au fost nelipsiţi lîngă toate necazurile mele... Apoi, lîngă părinţii şi copiii mei, fraţi iubiţi din Moldova, din Ardeal, din Banat...

Rînduite sînt, cu cea mai apropiată şi mai scumpă grijă iubitoare, toate-toate cîte trebuie să ni se întîmple nouă clipă de clipă şi loc de loc!

Eu văd cu tot mai multă uimire şi recunoştinţă acest mare adevăr în toate zilele mele. Nimic din tot ce mi se întîmplă, nu este întîmplător! Totul-totul este atît de înţelept orînduit să fie aş a, încît de fiecare dată cînd văd cu cît de nemărginită dragoste sînt iubit şi ocrotit, nu ştiu cum să mai laud şi să mai preamăresc pe Domnul meu!

În jurul meu sînt tot felul de suflete cu care vorbesc în fiecare ceas despre viaţa sau osînda veşnică... Dar în jurul meu îl simt neîncetat şi pe duhul potrivnic. Vă d neîncetat şi lupta lui împotriva Duhului Sfînt care mă apără. Şi împotriva mea.

Un simţămînt puternic am avut încă din prima zi a încercării prin care umblu acum: Că dacă Prezenţa Domnului este neîncetat cu mine din clipa cînd I-am văzut semnul Lui, apoi şi prezenţa vrăjmaşului meu satana, este aproape pas de pas nelipsită.

Cîteodată parcă pleacă şi se depărtează. Dar nu peste mult îl simt din nou cum se apropie căutînd pe orice cale să-mi facă numai rău.

În orice loc nou ajung, mă uit de fiecare dată printre cei care mă înconjoară, cercetînd feţele lor, ochii lor, duhurile lor, să-l văd pe acela în care se va băga duhul vrăjmaş, pentru a-l face să-mi devină potrivnic, pîrîtor, iscoadă, răufăcător.

În privinţa aceasta ajunsesem să-mi cunosc atît de bine pe vrăjmaşul-duh care mă urmărea încît din prima clipă, descopeream pe acela din jurul meu în care se va întrupa spre a-mi face rău. şi niciodată nu m-am înşelat.

Dacă m-am păzit cît de bine de acel om peste care văzusem de la început semnul vrăjmaşului meu, domnul mă scăpa de multe curse ale lui.

În celula aceasta de închisoare mi s-a întîmplat la fel.

Presimţeam, simţeam, vedeam, ştiam cum potrivnicul stă în faţa mea ameninţîndu-mă. Dar cum să tac, să nu vorbesc acestor oameni despre Hristos, cînd tocmai pentru aceasta eram trimis aici?

După ce mi s-a împotrivit pe faţă în mijlocul celor cu care vorbeam, vrăjmaşul-duh l-a făcut pe vrăjmaşul-om prin care lucra, să se ceară la raportul directorului închisorii, pentru a mă reclama “că fac propagandă religioasă printre deţinuţi”...

Eu văzusem încă de cîteva zile gîndul rău pe care şi-l pusese acesta asupra mea. şi mă rugam cu stăruinţă Domnului, să-l împiedice ca să nu-mi poată face nici un rău...

204

Simţeam cum Domnul îmi primise această rugăciune şi aşteptam acum cu adîncă încredin ţare şi linişte să văd cum Domnul va lucra pentru mine, în desfăşurarea acestei lupte de duhuri.

O, şi slăvit să fie Scumpul Său Nume, cît de minunat a lucrat!

Bietul vrăjmaş-om, mîniat de vrăjmaşul-duh, a ieşit la raportul ofiţerului de serviciu la ora deschiderii, cerînd să fie dus “la raportul domnului comandant...”

ce vrei să-i raportezi?

am ceva confidenţial!

despre ce anume?

problema de aici din cameră!

În astfel de cazuri, obişnuit, ofiţerul de serviciu îl şi scotea pe cel ce se ceruse la raportul comandantului, îndată după ce termina “deschiderea” (adică luarea în primire pe camere şi pe număr a efectivului de deţinuţi -).

De obicei cei ce se cereau la raport, căutau astfel să-şi “uşureze” starea lor îngreunînd-o pe a altora din cei între care erau ei. Se duceau cu pîre, cu reclamaţii, cu învinuiri, asupra vreunuia sau a tuturor celor care erau închişi împreună cu ei. Credeau aceştia că în acest fel direcţiunea va face propuneri ca lor să li se dea drumul mai repede acasă.

Dar de multe ori se întîmpla tocmai dimpotrivă.

De data asta însă ofiţerul îi spuse în auzul tuturor:

nu ţi-e ruşine mă? Popă eşti tu, sau... (şi spuse un cuvînt urît). Pe care vrei să-l pîrăşti?

Nu mai este nici un raport pînă peste două săptămîni. Comandantul e în concediu.

Şi trînti uşa!

Ceilalţi rămaseră miraţi. Îl bănuiseră pe pîrîtor şi înainte... Dar nu ştiau nimic din lupta noastră de duhuri.

Mai tîrziu, nemaiputîndu-se stăpîni, izbucni împotriva mea în alt fel, pentru un motiv de nimic, răzbunîndu-se cu tot felul de insulte şi scorniri.

Mai reuşise să-şi facă un tovarăş la fel cu el dintr-un biet suflet, cel mai nenorocit dintre toţi, nu numai sufleteşte ci şi trupeşte. Un schilod, cu faţa sucită şi cu trupul la fel.

O lună întreagă am avut multe de pătimit din pricina acestor doi... Nu puteam vorbi cu nimeni nici chiar înşoaptă, că imediat erau acolo şi începeau să insulte, să răstălmă cească, să ameninţe...

Cînd mi-a venit pachetul cu mîncare însă, le-am împărţit şi lor. La ei nu venise nimeni. M-am bucurat astfel că mi s-a dat prilejul să le răspund aşa la răul care mi-l căutaseră ei.

Dar din toate formele de teroare la care eşti supus în închisoare, teroarea cea mai grea este a celor cu care eşti închis împreună şi care sînt permanent lîngă tine, zi şi noapte.

Cei care netorturau la anchete sau la muncă, erau cu noi un ceas-două. După aceea eram despărţiţi de ei.

Oricît de grele fuseseră cele un ceas-două, cînd veneam în mijlocul celorlalţi care erau în aceeaşi suferin ţă ca noi, gă seam unii la alţii mîngîiere, îmbărbă tare, compă timire, dragoste. Iar asta ne întărea inima şi ne uşura chinul.

Dar cînd satana ne supunea prin unii din cei închişi cu noi, la teroarea dinăuntru, spre a ne zdrobistatornicia, spre a ne înfrînge credinţa şi nă dejdea, atunci era nespus mai greu. Fiindcă aici ochiul necruţător şi urechea iscoditoare a vrăjmaş ului te urmăreau pretutindeni. Iar cursele care ţi se întindeau neîncetat ascundeau o primejdie permanentă.

205

Cu cîtă teamă şi grijă trebuia să fii pas cu pas, cînd potrivnicul n-avea nici somn, nici ruşine, nici cinste, nici conştiinţă ci numai ură, ură de fiară închisă, ură de moarte, ură nimicitoare împotriva ta!

Cînd am simţit că îmi este cu neputinţă să mai suport starea asta cu vrăjmaş ul-om de lîngă mine, Dumnezeu ne-a despărţit. Camera noastră s-a desfiinţat, şi noi am fost împărţiţi printre alţii.

Şi nu ne-am mai văzut de atunci.

Aşa mi se întîmplă mereu: cînd ajung într-o stare pe care n-o mai pot suporta, totdeauna se întîmplă ceva. Ceva care schimbă totul în alt fel.

Ştiu că aşa se va întîmpla în oricare stare rea în care voi ajunge.

De aceea mă străduiesc nu numai să-mi fac toată datoria ascultării mele de Domnul în situaţia în care sînt, ci mă străduiesc să am necurmat şi grija ca nu cumva să mă fac cu voia mea, vinovat de vreun lucru sau cuvînt nedrept împotriva celui ce mă prigoneşte. Pentru ca nu cumva, la despărţirea de acela, eu să rămîn cu o povară pe inimă.

În ispita prin care trec, veghez şi mă rog ca să nu cad. Adică să nu fiu angajat într-atîta încît să uit că totul este doar o ispită şi astfel să izbucnesc şi eu apărîndu-mă cu lovituri împotriva vrăjmaşului-om. Cînd vinovatul adevărat este vrăjmaşul-duh. Omul este numai nefericita unealtă prin care mă loveşte potrivnicul meu vechi şi cunoscut, duhul răului.

Dar nu totdeauna am reuşit să biruiesc în aceste ispite. De multe ori am fost biruit eu. Eram atunci ca un cîine care vedeam numai băţul şi nu pe cel ce lovea în mine cu acest băţ. Am sărit să muşc şi eu “băţul”, cînd adevăratul vrăjmaş era cel ce mă lovea cu el.

După astfel de “muşcături” cu care mă apăram, niciodată n-am fost fericit. Chiar dacă “apărarea” mea era dreaptă şi cinstită, această apărare care l-a umilit şi l-a rănit pe vrăjmaşul-om, făcîndu-l poate şi mai rău m-a zdrobit în realitate pe mine. Atunci nu mi-am putut ierta de ce n-am putut să tac! De ce n-am putut să sufăr? De ce m-am apărat? Oare aşa a făcut Domnul meu Iisus cînd era El învinuit şi batjocorit, mult mai pe nedrept ca mine?

Nu-i destulă nenorocire pentru vrăjmaşul-om că este stăpînit de un duh rău şi că s-a făcut o unealtă a răului? îl mai aţîţşi eu, ca să-l fac şi mai rău! Adică să-l mai împing şi eu în mai adînc foc!

Sufeream cumplit pentru asta de fiecare dată cînd cădeam într-o astfel de ispită. Şi de fiecare dată mă rugam Domnului meu Iisus să-mi astupe El gura mea şi să-mi pună El strajă buzelor mele, cînd nu mi-o astupam eu, cînd eu nu ştiam să mi le păzesc.

Ce minunate au fost totuşi multe din zilele petrecute şi aici. Atîtea din amintirile pe care le am de prin aceste locuri sînt o bogăţie nemăsurată pe care n-aş schimba-o pentru nici un aur de pe lume.

Am versificat şi aici unele din cele mai frumoase gînduri pe care le-am păstrat din zilele şi nopţile de acolo. Iată două, una din iarna aceea:

206

Se cerne printre gratii...

Se cerne printre gratii zăpada viscolită precum se cern pe tîmple şuviţele-argintii precum se cern pe suflet din viaţa răvăşită regretul şi tristeţea apusei bucurii.

Trec anii rînd pe rînd etern

şi-n scurgerea-ncetinitoare

pe ochi, pe gînd, pe vis se cern

tăceri de duh şi de uitare.

Sîntem de veacuri parcă aici între zăbrele

de ne-am uitat şi fiii şi mamele cum sînt

de nu mai ştim cum este un liber cer cu stele

de nu mai ştim de-i soare sau plouă pe pămînt...

Sîntem bătrîni, dar nu mai ştim

nici nu vedem la noi schimbarea

spre locurile ce iubim

demult am şi uitat cărarea...

La fel trec zi de muncă, ori zi de sărbătoare la fel trec luni, trec anii, de parcă ni s-au dus, cînd vom ieşi de-aicea, ah cine ştie oare ce vom mai fi din gîndul ce zi de zi l-am pus! Copiii noştri n-au avut

ca alţi copii copilărie...

şi fără vreme ne-au trecut

cei dragi zdrobiţi în veşnicie!

sus credinţa însă, fraţii mei de pîine! pieptul încă-i tînăr chiar dacă-i slăbit,

a fost şi mai rău IERI

mai bine-o fi MÎINE

nu-i nimic pe lume fără de sfîrşit!

Mai vine-o zi cînd orice greu

şi orice lacrimi vor fi-uitate,

minunile lui Dumnezeu

vin însă-atît de neaşteptate.

207

Iar alta din Săptămîna Învierii:

O, îngeri preaiubiţi...

O, îngeri preaiubiţi ai serii, ai visului şi-ai Amintirii, vă cheamă-n seara Învierii uitaţii fii ai Pătimirii!

aduceţi noaptea liniştită cu vălul tainic de-mpăcare s-adoarmă inima zdrobită cu liniştită legănare.

Întindeţi ceata care-aşterne pe suflet pacea ei adîncă, punînd alinătoare perne durerii ce zvîcneşte încă.

Închideţi geana ostenită ce timpul nesfîrşit îl rumpeşi-n biata inimă amăgită fiorul locurilor scumpe.

Aduceţi visul care-i scapă de temniţe şi de zăvoare şi duce dorul de-adapă la mult doritele izvoare.

Daţi sufletelor revederea fiinţelor nemaiuitate reînnoindu-le puterea să-şi ducă crucea resemnate.

Să-şi crească-n taina rugăciunei şi mai aprinsă-n astă seară adînca-ncredinţare-a unei nădejdi ce va să-nvieiară.

Şi-a revederii mult dorite ce nu va fi atunci părere cînd mii de clopote slăvite vesti-vor şi-a lor înviere...

208

Am cunoscut şi aici suflete mai scumpe ca mărgăritarele şi mai frumoase ca trandafirii. Printre acestea au fost unele de care am rămas legat pentru totdeauna prin naş terea lor din nou, prin înfrăţirea noastră din Duhul Sfînt... ai cărui fii au devenit şi ei prin unele din cele mai frumoase hotărîri şi legăminte.

Nu voi uita printre astea hotărîrea frumoasă, predarea în slujba Domnului a fratelui Nicolae... Cel cu care lucrasem vara trecută în aceeaşi grupă la Popeşti-Leordeni. şi care fusese înainte timp îndelungat primarul unuia din cele mai mari oraşe din ţară... În timpul cît el împlinise funcţia aceea, ajunse cu toată puterea şi cu toate mijloacele mari pe care le avea atunci, clădirea în acest oraş a uneia dintre cele mai frumoase şi mai mari catedrale din ţară.

Acum, Dumnezeu îngăduise să ajungă şi el aici trimis de oameni şi pentru a plăti o parte din “vina” că a clădit pentru Numele lui Dumnezeu o astfel de Casă Sfîntă. Dumnezeu a îngăduit să fie trimis şi el aici, pentru a-şi întregi dragostea lui de Dumnezeu, prin primirea lui Iisus în inima sa.

Această primire a lui Hristos în inima lui era mult mai mare decît construirea unei catedrale. căci oricît de frumoasă, de mare şi de trainică ar fi o catedrală de ziduri, tot nu este veşnică! Dar catedrala unei inimi predate lui Hristos unde Dumnezeu să fie slăvit cu toată dragostea şi adoraţia, este ceva de durată eternă şi de preţdivin.

De multe ori vorbisem despre asta cu fratele Nicolae, pînă în ziua cînd a ajuns el să înţeleagă limpede acest simplu dar complicat adevăr! Pînă atunci mijloacele îi acoperiseră scopul. Acum scopul începea să-i anuleze mijloacele.

Era o zi spre sfârşitul lui martie 1954, presimţind că va veni în curînd despărţirea noastră, l-am pus în faţa marii alegeri. Ca oarecînd pe Cristian...

Clipa lui cea mare a venit în timpul plimbării din curtea închisorii.

La aceste plimbări de 10-20 de minute la care eram scoşi în fiecare zi de cîteva zile mergeam numai cu el. Spre a putea vorbi mai liniştiţi, fără ochii şi urechile iscoditoare ale celor din cameră. Lucrurile ajunseseră aproape de vîrf, iar clipa hotărîrii trebuia să nu se mai amîne. Fiindcă aici nu se putea şti niciodată ce poate aduce fiecare zi.

Şi el n-a mai amînat-o! Cînd i-am spus în ziua aceea la plimbare:

a sosit clipa să te hotărăşti pentru Domnul Iisus! Vrei?

El a răspuns cu ochii plinide lacrimi şi cu faţa plină de hotărîre:

vreau!

atunci, uite aici! Fă-o acum!

Ningea cu fulgi mari şi liniştiţi peste noi în curtea închisorii. Gardianul de serviciu fluierase sfîrşitul plimbării şi cei din capătul coloanei suiau scările spre celule...

Noi stam amîndoi în rugăciune în curte... El se preda Domnului cu cuvinte zguduitoare şi cu lacrimi care îi şiroiau pe obrajii înfloriţi cu fulgi mari de nea.

Ceilalţi ajunseseră sus... Noi încă stam amîndoi fericiţi şi uitaţi în mijlocul curţii, mulţumind lui Dumnezeu... Pînă cînd paznicii de pe ziduri alarmaţi, au început să strige şi să fluiere la noi:

ce faceţi acolo? Daţi-i drumu' sus! iar gardianul de serviciu ne ameninţa venind furios spre noi.

Nouă însă nu ne mai păsa de nimic. Eram atît de fericiţi amîndoi încît nici un rău nu mai putea să ni se întîmple. În ceasul acela fratele Nicolae construise pentru Dumnezeu în inima lui cea mai frumoasă catedrală.

Peste cîteva zile într-adevăr ne-am despărţit. Lui i s-a dat drumul acasă.

209

Pentru luna mai o veste tristă: nu se mai dau cărţi poştale. S-a suspendat vorbitorul, s-au suspendat pachetele!...

ce vom face? se plîngeau cu toţii. Vor veni din nou ai noştri şi dacă nu-i vor primi, vă închipuiţi cum au să plece înapoi! De ce oare? Ce s-a întîmplat?

poate să se întîmple orice, noi de aici nu ştim nimic. Vedem numai că din cînd în cînd se iau mereu alte măsuri de constrîngere faţă de noi.

Mîncarea parcă devenise tot mai puţină, mai slabă şi mai proastă. Peste zi numai arpacaş, dimineaţa numai terci. Iar percheziţiile se întăriseră. Chiar şi de două ori pe săptămînă.

După ce aceste percheziţii ni se făceau nemilos de aspre pe sală, gardienii intrau în celulă şi dădeau totul cu josul în sus. Pături, rogojini, saltele, toate erau ră sucite şi aruncate una peste alta... “Paiele” din saltele scoase, scîndurile răvăşite, totul era aşa de pustiit ca după nuştiu ce grozăvie... şi doar nu mai aveau ce să ne găsească, după atîtea zeci de astfel de controale amănunţite. Dar parcă nu mai ştiau cum să ne mai chinuiască.

După ce totul era scîlciat în felul acesta, era în cameră un praf că abia se mai vedea şi becul aprins. Noi eram împinşi cu toate boarfele noastre grămadă înăuntru, iaruşa că dea trîntită astfel ca o lespede peste noi.

Nici n-aveam loc unde să stăm în picioare. Ne suiam peste toate boarfele noastre în acest praf gros şi înăbuşitor.

Trebuiau să treacă două-trei ceasuri pînă ce ni le puteam aş eza toate iarăşi cum au fost. Ca să ne aşezăm în sfîrşit şi noi gîfîind pe la locurile noastre.

În tot timpul acesta abia mai puteam respira. Fereastra închisă, uşa închisă, noi mulţi, camera strîmtă... Nasul, buzele, ochii ne erau toate pline de praful care umezit pe gură devenea ca un noroi. Stam toţi cuştergare şi batiste la gură şi la nas. Ne sufocam, tuşeam, ne zvîrcoleam gata de moarte, pînă ce într-un tîrziu se aşeza iarăşi praful şi începeam să ne mai liniştim...

Cît de înţeleaptă este vorba: să nu dea Dumnezeu omului cît poate răbda!

În zilele vorbitorului oprit începură să sosească iarăşi familiile. Nu primiseră obişnuita carte po ştală aşteptată de la noi dar veniseră.

Mulţi din cei care stăteau la crăpătura din fereastră urmărind cu toată atenţia să-şi vadă venind pe cei dragi, şi-i văzură într-adevăr venind...

Dar care cum venea la poartă, era văzut plecînd amărît înapoi. Nimeni nu primi vorbitor. Nimănui nu i se luă nici măcar pachetul adus.

Astfel trecură zilele A, B şi C. Toţi cei ce veniseră, erau îndrumaţi înapoi de la poartă cu tot bagajul adus.

Veni şi ziua de 11. Era rîndul nostru cei cîţiva cu D.

Văzui venind pe sora Fica cu Nina cu sora Lucreţia... şi alţii. În gîndul meu mă rugam lui Dumnezeu să se facă o minune la poartă.

Văzurăm astfel că mulţi se întorc... Dar Nina şi Fica nu. În timpul acesta apare un ofiţer venind din oraş spre poartă. Înăuntru nu mai intra nimeni, dar nici înapoi nu plecaseră.

Probabil la un telefon de la poartă am văzut cum comandantul şi contabila se duceau grăbiţi înspre acolo. După aceea la cîteva minute veneau împreună cu ofiţerul străin aducînd în braţe toţi trei pachetul adus de Nina, care avea împliniţi atunci, treisprezece ani.

Îndată mi-am auzit numele. Şi şeful de secţie m-a luat la vorbitor şi la pachet.

210

Am aflat atunci că ofiţerul care venise tocmai în clipa cînd fetiţa mea era la poartă şi plîngea să o lase să mă vadă, era un delegat de la Ministerul de Interne, venind în vreo inspecţie pe la penitenciar. El a intervenit pentru ca eu să am atunci, singurul dintre toţi, bucuria de a primi revederea şi darul celor iubiţi.

Domnul meu intervenise pentru mine şi încă în ce chip! Iată cît de puternic este Domnul... El punea pe însuşi comandantul cel atît de mare şi de puternic, să facă un aşa serviciu pentru mine, cel atît de mic şi dispreţuit.

Poate că eu nu aveam nevoie atît de mult de pachetul acela, cît aveam nevoie de încă o minune, de încă o dovadă din partea Lui, că este cu mine.

Atunci am văzut plin de bucurie cum, cînd Domnul Iisus vrea să ne ajute, noi nu numai că nu putem face nimic, dar nici nu este nevoie să mai facem fiindcă El îi pune pe toţi, chiar şi pe cei mai mari în slujba noastră.

Şi încă odată am văzut cum chiar cel pus să-ţi facă răul, lucrează fără voia lui, spre a-ţi face binele!

Marele nostru Dumnezeu şi Mîntuitor, cît de puternic eşti Tu şi cît de minunat ştii să vii în ajutorul celor ce Te slujesc şi se bizuiesc pe Tine. Slavă veşnică Ţie.

Pe cîţi i-ai pus Tu astfel să lucreze şi pentru mine de-a lungul acestor ani. Eu doar mă rugasem încredinţîndu-Ţi Ţie temerea sau nevoia mea şi am aşteptat plin de nă dejde. Pînă am primit semnul Tău. Iar cînd l-am primit, ce plin de siguranţă eram că vei face ca totul să fie biruitor şi fericit. Şi aşa a şi fost. Mai înainte de a mă ruga eu, Tu lucraseşi pentru mine. Acesta plecase de la Bucureşti poate numai ca să-mi vină mie în ajutor. Ca eu să văd încă o dată ce minunat şi puternic eşti Tu. Să Te pot slăvi pentru încă o minune în faţa fraţilor mei. Să le pot spune încă o dată că şi ei, la vremea lor, să se bizuie pe Tine cel Biruitor şi Puternic.

În noaptea spre 18 iunie, Domnul îmi trimise din nou un sol al Său, care să mă înştiinţeze că azi are să se întîmple din nou ceva.

Eram la plimbare în curte cînd dintr-o dată gardianul de la poartă vine grăbit în curte şi sună alarma, dînd lovituri puternice şi grăbite în placa de oţ el care era atîrnată lîngă zid în scopul dării alarmelor.

toată lumea sus! Repede, repede! strigau toţi paznicii de jos şi de pe ziduri.

ce s-a întîmplat? ne întrebam noi toţi care nu văzusem nimic.

sus, sus, repede, repede! ne împingea din urmă gardianul cu gura şi cu mîinile.

Ajunşi în cameră întrebarăm pe cei ce nu coborîseră la plimbare:

n-aţi văzut nimic? De ce este alarma asta?

am văzut, spuneau cei ce priviseră prin scîndură, patru ofiţeri venind cu raniţe şi bagaje la poartă. După ce au venit ei, s-a sunat alarma!

Îndată începură să alerge pe sală strigăte:

jos cu tot bagajul. Daţi-i drumul jos, cu tot bagajul!

Ne-am luat repede totul şi am coborît grămadă împingîndu-ne unii pe alţii pe scări în curte.

Atunci ne-am revăzut după aproape opt luni toţi cei ce venisem în 2 noiembrie de la colonie, aici. Toţi stam gata de plecare.

liberarea! spuneau cu toţii, unii rîzînd, alţii plîngînd.

Dar eu eram nedumerit.

După socotelile mele făcute în zeci de nopţi de la venirea noastră aici, cele 242 de zile expirau nu azi ci pe data de 2 iulie... Iar acum eram abia în 18 iunie.

Nu mai înţelegeam nimic.

211

faceţi loc la mijloc! Daţi-vă în lături pe margini! strigară paznicii, aducînd o masă şi nişte braţe de dosare.

care îţi auzi numele, treci la poartă pe cinci rînduri, răsună scurt porunca comandantului, care apăruse la masă, cu încă doi ofiţeri.

Tremurînd de nerăbdare şi de emoţii, fiecare aştepta să-şi audă numele.

Fericiţii care strigaseră “Prezent” se făcuseră o coloană lungă, pe cinci rînduri, cu faţa la poartă. Noi ceilalţi ne răream tot mai mult rîndurile.

gata! răsună ca o lovitură de sabie, porunca celui ce strigase dosarele.

restul daţi-i drumul sus! Imediat! Repede, repede!

Mai rămăsesem cam jumătate din cîţi fusesem înainte.

Ne-au băgat în două celule mari.

Dar nu-i mai venea nimănui să se aşeze. Aşteptam cu toţii, din ceas în ceas, altă listă cu alte plecări.

Peste două zile, în ziua de 20 iunie, într-adevăr, urmă altă adunare în curte, cu o altă jumătate de plecări dintre noi.

Eu am rămas din nou între cei care au urcat iarăşi înapoi, cu tot bagajul sus.

De data asta ne-au băgat pe toţi cei care mai rămăsesem, într-o singură cameră.

În ziua următoare, apăru în cameră ofiţerul de serviciu împreună cu şeful de secţie...

Un fior de aşteptare bucuroasă trecu din nou prin inimile tuturor.

care îţi auzi numele, ieşi pe sală cu tot bagajul!

Printre cele zece nume citite, era şi numele meu şi al lui fr. Ioniţă.

Ne-au dus cu tot bagajul într-o cameră pentru eliberare. Apoi am fost duşi încă în aceeaşi zi, la magazie ca să ne luăm şi bagajul care ne fusese oprit acolo. Şi obiectele care ne fuseseră luate încă din ziua cînd am fost arestaţi: acte, scrisori, ceasuri, stilouri, bani, cuţita şe. tot ce fusese găsit atunci asupra fiecăruia în momentul cînd am fost arestaţi.

Toate aceste lucruri fuseseră trimise după noi, oriunde am mers. Ele se dădeau din nou omului numai atunci cînd era eliberat.

Ce emoţie avea fiecare revăzîndu-şi lucrurile sale, unii după atîţia ani, de cînd i se luaseră. Aproape că ni le uitasem de tot.

Ne-am primit deci cu toţii, toate actele şi toate lucrurile personale. semn că vom fi eliberaţi de aici, încă azi.

Am fost duşi înapoi în camera noastră, cu toate aceste bagaje. Unii aveau chiar mult bagaj... De-a lungul anilor de muncă şi de vorbitor, familiile le aduseseră, iar omul tot strînge pînă în clipa morţii lui, totdeauna grijuliu ca să nu ducă lipsă. Astfel îşi adaugă bietul om mereu alte poveri sub care apoi gîfîie cărîndu-le... Îşi încarcă astfel viaţa, cu mereu alte griji. Căci totdeauna bogăţia, fie de aur fie de zdrenţe este numai grijă şi greutate.

Ce bine este de cei care au de cărat un bagaj mic! Ei merg atît de uş or şi fără de chinurile temerii că li se ia... Ori de amara durere că li s-a luat...

Din nou avui nedumerire în inima mea: Cum rămîne cu 2 iulie? azi este abia 21 iunie...

Cînd ne-am desfăcut fiecare cele două bagaje ca să ni le facem unul, abia atunci vedeai ce poate să strîngă un biet om din lumea asta!

O mulţime de să culeţe şi trăistuţe fiecare conţinînd cîte o nimică: nasturi, aţe, petice de tot felul de culori şi de mărimi, căpeţele de săpun, lopăţele de lemn cu care mîncaserăm cînd nu ni se dăduseră linguri...

212

Şi de fiecare “comoară” de asta, bietul om nu se îndura să se despartă, ca s-o arunce. O căra cu el ani de zile. Pînă cînd venea cîte o percheziţie mare şi i le smulgea din mîini, aruncîndu-le la foc.

Cam aşa va fi odată şi cu toate “bogăţiile” lumeşti pe care şi le tot adună bieţii oameni de prin toate locurile acestea pe unde peregrinăm acum cu toţii, ca nişte bieţi deţinuţi, ce nu putem fi siguri de nimic din ce cărăm cu noi.

Sigure ne sînt numai povara şi durerea şi teama, sub care gemem cărîndu-ne zdrenţele. Dar în fiecare clipă putem, oricare dintre noi, să fim despoiaţi de ele. Fie luîndu-ni-se ele de la noi, fie luîndu-ne pe noi de la ele...

Ajunşi în camera noastră cu tot bagajul acesta, stăm acum gata, fiecare îmbrăcat, ca de drum.

Afară era o căldură ca în cea mai fierbinte zi de vară. Dar aici în cămăruţa asta zece inşi cu tot bagajul, transpiram îmbrăcaţi ca de iarnă, cu paltoanele luate la Crăciun...

În cămăruţa asta pregătită cel mult pentru patru inşi, cu paturile suprapuse şi cu oblonul împiedicînd tot aerul de afară stam aşa de îngrămădiţi încît numai bucuria că din clipă în clipă vom fi scoşi şi eliberaţi, ne face în stare să putem suporta.

Era cam ora 11 cînd stam în picioare cu ochii la uşă, gata cu tot ce aveam, aşteptînd din clipă în clipă să plecăm.

Dar nimeni nu mai veni la noi!

se apropie masa zice unul. Acum sînt ocupaţi, nu ne poate da drumul pînă trece masa.

poate, răspunse altul. Deci hai să ne dezbrăcăm, ce să stăm aşa!

masa! răsună pe sală.

eu nu mănînc nimic! ziseră în acelaşi timp vreo patru. Avem să mîncăm noi dacă ieşim. Ne-am săturat de arpacaş!

Trecu şi masa! Iarăşi se îmbrăcară să fie gata în clipa care se va deschide uşa. Unii nici nu se mai aş ezară mă car pe pat. Stăteau în picioare lauşă cu tot bagajul lîngă ei ca în gară la plecarea trenului. Ca să fie primii cînd se dă drumul la uşă.

Dar sosi şi trecu şi masa de seară, şi tot nimic.

cum să nu ne dea drumul, cînd avem toate lucrurile şi actele asupra noastră? Nu-i voie să ne ţină peste noapte aşa. Avem la noi cuţite, foarfece, bani ziceau toţi nerăbdători.

aşa ar fi! Atunci de ce ne ţin?

nu ştiu!

În curte sună numărul şi închiderea.

Noul ofiţer de serviciu care ne ia în primire îl întreabă pe cel vechi, cînd ne vede aici cu geamantane, cu raniţe, cu pachete:

dar cuăştia ce-i aici cu tot bagajul?

am primit ordin să-i pregătesc de plecare. Mi s-a spus să-i pun aici gata, iar cînd am întrebat: ce să mai fac cu ei? mi s-a răspuns:

să aştepte gata! Şi gata aşteaptă de atunci, dinainte de masă. Aşa ţi-i predau.

A trecut cum a trecut şi noaptea asta. Dimineaţa am luat aşteptarea de la capăt. Dar a trecut şi ziua asta, fără să se întîmple nimic cu noi.

frate Ioniţă, părinte Vlad, haideţi să ne aşezăm noi pe stat aici. De aici nu plecăm pînă pe ziua de 2 iulie. Mai stăm aici zece zile. Veţi vedea!

Dar ei se uitau tot neîncrezători la mine.

213

Fratele Ioniţă şi părintele Vlad erau cele două suflete cu care mă înţelegeam cel mai fericit acolo.

În afară de ei, printre cei ce eram acum împreună, doar pe unul îl cunoscusem mai de mult... Acesta avea cei mai mulţi ani de închisoare dintre noi toţi.

Din aceşti ani s-a ales cu un cîştig minunat. Îi ajunsese undeva şi lui în mînă Evanghelia după Ioan şi o învăţase pe de rost ca pe o poezie de la început pînă la sfîrşit. În ziua cînd oştia toată fără nici o greş eală, la o percheziţie mare, i-au găsit cartea.

Astfel de percheziţii se făceau de obicei numai cînd vreunul pîrîse la direcţiune că în cameră un alt deţinut are asupra lui un obiect deosebit. Atunci eram dezbră caţi la piele şi ni se controla totul cusă tură cu cusă tură, orice haină, cămaşă, încălţăminte... Pînă şi în gură şi încă şi în alt loc unde nici nu poţi spune, erai controlat.

Aşa era cu neputinţă să mai scape nimic.

I-au luat Evanghelia, apoi a făcut pentru asta zece zile de carceră. Dar din cap nu i-a mai putut-o lua nimeni.

Acum stătea întins pe pat, iar cînd noi îi ziceam, mai ales duminica, ori seara:

victor, mai spune-ne te rugăm Evanghelia după Ioan!

Atunci el închidea ochii şi începea mişcat şi fără greş:

la început a fost Cuvîntul... Şi Cuvîntul era cu Dumnezeu... Şi Cuvîntul era Dumnezeu...

Şi dacă nimeni nu ne deranja în timpul acesta, Victor, cu ochii închişi şi cu sufletul înfiorat, ne spunea toată Evanghelia, frumos, curgător, mişcat, de la primul pînă la ultimul capitol şi verset.

Cînd se sfîrşea eram cu toţii într-o stare atît de cerească.

Mi-am făcut atunci atît de multe mustrări: cum de n-am făcut şi eu acest lucru! De ce n-am învăţat şi eu astfel pe dinafară măcar o Evanghelie? De ce nu ştiu acum pe de rost măcar o carte din Noul Testament?

M-am bizuit că am Cuvîntul lui Dumnezeu în buzunarul meu sau pe masa mea şi nu m-am străduit să-l strîng cît mai mult în mintea mea!

Acum iată, dacă n-a fost luată Biblia de la mine, am fost luat eu de la ea...

E adevărat că reţineam în minte zeci de versete şi eu de ici de colo. Dar fără greş şi la rînd, puţine le ştiam... Şi iată aici, spre ruşinea mea, omul acesta cunoaşte fără greş şi poate să recite o Evanghelie întreagă!...

după ce voi ieşi de aici, promiteam eu în inima mea, am să caut să-mi întipăresc în minte cît mai multe părţi din Cuvîntul Domnului. Şi voi îndemna pe toţi cei ce vor vrea să mă asculte, mai ales pe tineri să înveţe fiecare pe dinafară cît mai multe capitole din Sfînta Scriptură. Mai ales din Noul Testament şi din Psalmi.

Nici unii din noi nu putem şti ce ne aşteaptă în viaţă. Cuvîntul lui Dumnezeu ne poate fi luat de oricine, dar din cap nu ne poate fi luat decît odată cu capul. Cînd ne va fi luat capul însă, atunci nu vom mai avea nevoie nici de el. Dar pînă atunci da!

De aceea străduiţi-vă din toate puterile, fiii şi fraţii mei, să vă strîngeţi în cap şi în inimă bogăţia nesecată şi nepieritoare a Cuvîntului lui Dumnezeu, singura care cu adevărat o vom duce cu noi.

Avînd în minte Cuvîntul Sfînt, el ne va lumina şi ne va că lăuzi în orice loc şi în orice problemă. Ne va întări şi ne va sătura în orice vreme şi strîmtorare. Ne va însoţ i şi apăra în orice primejdie şi ameninţare. Căci în El este puterea şi ajutorul lui Dumnezeu.

214

Nu voi înceta niciodată să spun tuturor acest îndemn: Nu numai citiţi, ci învăţaţi pe dinafară Cuvîntul lui Dumnezeu, Biblia. Începeţi cu capitolele 5, 6 şi 7 din Evanghelia după Matei. Apoi continuaţi cu Evanghelia după Ioan, apoi cu epistolele sfinţilor apostoli... Apoi pînă unde puteţi de mult, învăţaţi pe dinafară cît mai mult din Sfîntul Cuvînt al lui Dumnezeu...

Gîndiţi-vă la El pe drum... în timpul cînd mîinile lucrează... sau în timpul cînd ochii nu pot să vă adoarmă...

În El veţi găsi lumină în întunericul vostru, mîngîiere în durerea voastră, însoţitor în singurătăţile voastre, apărător în primejdiile neprevăzute ale vieţii şi morţii voastre.

Dacă aş fi pe patul de moarte şi n-aş mai putea să dau decît un singur sfat copiilor mei, acela ar fi: învăţaţi pe dinafară Cuvîntul lui Dumnezeu. În El veţi avea totul, oricare dintre voi, oriunde şi oricînd în viaţa şi în moartea sa.

Într-adevăr, aşa s-a întîmplat precum fusese mai dinainte înştiinţarea Domnului...

Noi am stat în aceste condiţii încă peste zece zile în camera aceea, înghesuiţi şi pregătiţi în orice clipă de drum. N-am fost scoşi pînă în ziua de 2 iulie.

Cîte rapoarte la toţi şefii de secţie, la ofiţerii de serviciu, că nu mai putem...

Cîte întrebări: ce e cu noi, că sîntem ţinuţi aşa?...

Cîte rugăminţi să fim schimbaţi!... Toate însă fără nici o urmare.

Toţi se uitau la noi, ridicau din umeri, dau din cap a mirare sau promiteau: Eram ceva cu totul neobişnuit. dar nimeni n-a făcut nimic.

Pînă pe ziua de 2 iulie.

Îndată după deschidere am fost luaţi la rînd şi duşi la camera ofiţerului de serviciu.

Am fost fotografiaţi şi puşi să semnăm de luare la cunoştinţă că sîntem trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

Acolo ne vom stabili în comuna unde sîntem trimişi fiecare, ne vom căuta loc de muncă pe o rază de cel mult 15 km.

Vom sta acolo pînă cînd va expira termenul pentru care sîntem trimişi. Acest termen va putea fi scurtat sau prelungit, depinde de purtarea noastră acolo.

Eu sînt trimis în comuna Dropia dintreciulniţa şi Călăraşi. Acolo va fi un ofiţer care ne va supraveghea. La acesta va trebui să ne prezentăm de cîte ori ne va spune el. Acum, ne va însoţi cîte un gardian pe doi, pînă ce ne va preda la miliţia unde sîntem trimişi.

Într-un ceas, toţi cei zece eram scoşi pe poartă şi duşi la miliţia din Caransebeş, de unde trebuia să plecăm, fiecare cînd aveam trenul.

Am cerut voie ca pînă la tren să mergem prin oraş spre a ne cumpăra cîte ceva.

Am ieşit atunci liber prima dată după aproape doi ani...

Am intrat în prima biserică pe care am întîlnit-o. Acolo, înaintea lui Dumnezeu am plîns mult mai mult decît am putut şopti.

Era 2 iulie 1954.

După o zi şi o noapte de drum, ajungeam la Dropia, cărînd un geamantan de la garaciulniţa, pe jos şase km.

La miliţie ni s-a pus pe buletin ştampila D. O. (domiciliu obligatoriu). Apoi am fost îndrumat să mă stabilesc la unul din locatarii satului.

215

Dropia era un sat nou, făcut numai de 3-4 ani, cînd au fost aduşi aici toţi cei refugiaţi şi deportaţi de pe la frontiera cu sîrbii, ori din alte părţi ale ţării, care fuseseră răvăşite de război sau de stările de după el.

Erau aici sîrbi luaţi din Banat, pe vremea neînţelegerilor cu Tito. Erau nemţi luaţi în urma necazului cu fascismul german. Erau basarabeni refugiaţi din războiul de acolo... Macedoneni refugiaţi din partea cedată Bulgariei... Români din toate părţile: din Bucovina, din Banat, din Ardeal, din Oltenia... În sat erau aşezaţi cam în acest fel grupaţi, pe uliţe.

Dropia, ori Satul Nou, cum i se mai spunea, fusese aşezat în mijlocul cîmpiei semănată cu grîu... Cînd s-a hotărît strîngerea tuturor acestor oameni aici a fost un lucru mare.

Trebuie să se fi lucrat cu mult timp înainte la pregătirea planurilor cu aşezarea acestor sate în toată cîmpia asta a Bărăganului. Mai erau încă multe altele asemenea acestuia.

Pînă în noaptea cînd au fost luaţi şi aduşi aici, ei nici nu bănuiau nimic. În noaptea hotărîtă au fost treziţi din somn şi în două ore trebuia să-şi ia tot ce puteau şi să fie la gară, unde aştepta cîte un vagon pentru două familii...

Atunci şi-au luat fiecare ce au putut, au pus în car sau în căruţă şi la gară.

Pînă dimineaţa erau îmbarcaţi cu toţii şi trenul pleca.

Cînd au ajuns aici, era grîu verde cît vedeai cu ochii... În mijlocul cîmpiei erau deja croite drepte străzile viitoare. În locul unde vor trebui construite casele doar cîte un ţăruş, pe care se scria numele celui ce va locui acolo.

În mijlocul cîmpului era locul în care va fi centrul comunei cu tot ce trebuie să aibă comuna: Primărie, şcoală, dispensar, miliţie, cooperativă, gospodărie colectivă, tot...

Iar de aici din centru, în toate cele patru direcţii, uliţe drepte, pînă departe...

Acum erau peste tot colibe toate la fel. Acoperite cu stuf sau cu coceni de porumb, o cameră, o tindă şi o cămară. Nici un gard nicăieri. Din loc în loc la cîte un mic acoperiş pe patru stîlpi pentru o vacă sau un cal. Cele mai multe căsuţe nu aveau nimic decît porumbul crescut pînă în casă, aproape cît ea.

Am fost trimis la moşKolenko, unul din refugiaţii basarabeni, care n-avea decît pe nevastă-sa, astfel că va mai putea găzdui o vreme pe un străin ca mine.

L-am găsit pe moşKolenko acasă. I-am spus cine sînt şi care este starea în care mă aflu.

Mai de milă, mai de silă cum s-ar zice, moşKolenko m-a primit.

o să doarmă în cameră, iar noi o să dormim în tindă, zise el babei lui. O săptămînă-două pînă cînd îşi află un loc de muncă poate sta şi la noi.

Este în comuna vecină un gostat la care vei putea munci îmi zise el. Acolo dă şi mîncare şi dormit. Vei merge să vezi.

două zile am nevoie să mă odihnesc, am răspuns eu. Nu mai pot face nimic altceva.

bine, iată pat, masă, linişte fă ce vrei. De mîncat vei mînca cu noi. N-avem noi cineştie ce, dar n-o să murim de foame. Abia ne-am înjghebat şi noi ceea ce vezi aici. Cînd am venit aici acum patru ani era numai grîu verde, şi un ţăruşîn loc de casă.

Cînd ni s-a spus să ne luăm gîndul că vom mai merge de aici vreodată mulţi n-au crezut. Dar eu am crezut.

Cei care am crezut, am început îndată să ne punem pe muncă. Am cosit grîul, am săpat un beci, în care să ne adăpostim lucrurile. Deasupra intrării am pus căruţa acoperită cu grîu cosit, ca să ne fie un adăpost de soare sub cerul acesta care ardea ca un cuptor peste noi.

Apoi am început să facem chirpici. Era foarte greu că n-avem apă. Atunci m-am apucat să sap fîntîna asta. Am săpat singur şi am scos pămîntul cu găleata pe cap...

Aici pămîntul e aşa că stă fîntîna săpată, fără zid...

216

Am ajuns la apă, căci nimerisem un loc, cum vezi, aici mai jos. Aşa mi-am făcut casa, iar statul mi-a dat lemnul de acoperiş, uşile, geamurile...

Cei care nu credeau că vor rămîne aici, aşteptau din zi în zi să plece şi nu-şi făceau nimic.

După cîteva zile şi-au săpat şi ei doar un beci. Apoi au aşternut grîu cosit şi stăteau acolo cu copiii. Vaca şi-o ţineau legată de car, aici sub cerul liber, ziua şi noaptea...

Nu peste mult au venit niş te ploi... Şi aici cînd sînt ploi, nu te mai poţi trage de noroaie. Beciurile li s-au umplut de apă. şi n-au mai avut încotro decît să se pună şi ei pe muncă. Aşa s-a făcut satul...

Eu am cerut la Sfatul Popular loc să-mi seamăn grîu şi porumb. Iar Sfatul Popular mi-a dat. Aşa că acum am un lan al meu de porumb, în afară deă sta din gră dină. şi un lan l-am avut cu grîu. Săptămîna trecută l-am secerat. Astăzi mă duc să-l ar.

cum îl ari, moşKolenko?

să vezi cum ară, zice baba lui: Are un plug strîns de el nu ştiu cum şi de pe unde. A fă cut un jug şi a învăţat vaca să tragă. De-o parte vaca, de-o parte el, iar euţin plugul de coarne. Să vezi cum arăm aş a! Se uită toţi oamenii după noi ca după nu ştiu ce.

MoşKolenko era fără cămaşă. Toată vara aşa umbla. Pielea îi era toată neagră, pălită de soare. Iar pe sub piele se vedeau pe braţele lui nişte vine încordate şi tari ca nişte frînghii...

Muncitor om era moşKolenko! L-am văzut arînd aşa, alături de vaca lui.

Satul lui nu se mai mira de el, fiindcă îl cunoşteau cu toţii. Dar străinii se uitau ca după o minune...

Peste trei zile m-am dus la Gostatul vecin cam vreo 4 km. să caut de lucru. Acolo am mai găsit încă pe vreo patru, veniţi şi ei ca mine aici. Doi preoţi, un profesor, un avocat. Ne-am cunoscut şi ne-am însoţit, ca nişte pui rămaşi fără cloşcă.

Ni s-a dat de lucru la prăşit porumb. Norma era cîteva rînduri lungi cît vedeai cu ochii şi plata era zece lei, din care 5 lei ni se reţineau pentru mîncarea la cantină. Vom putea dormi seara în dormitorul comun. Vom săpa aici, ce să facem. Dar e cald, ca în cuptorul cel aprins.

M-am împrietenit cu cei doi preoţi, cu profesorul şi cu avocatul, fiind toţi străini aici. În afară de noi mai erau acolo la diferite munci mulţi din cei de prin satele vecine. Mai ales tineret. Erau şi mulţi ţigani...

Ziua am prăşit tot timpul de dimineaţa şi pînă la amiază, ca să facem norma... Soarele era fierbinte, porumbul înalt, sculele proaste, noi neobişnuiţi.

De abia am putut mînca ceva de obosiţi. Ne ardea pielea roşie ca focul şi se făcuseră nişte băşici mari pe spate şi pe mîini... Stă tusem prea mult dintr-odată în soarele acesta dezbrăcaţi.

Noaptea însă în dormitor, era un iad nu alta. Tineretul acesta fără căpătîi, toată noaptea nu dormea deloc. Fumau, cîntau, se certau, înjurau, se băteau pentru femei şi vorbeau nişte cuvinte care îmi cădeau ca nişte ciocane pe creier.

să văd trecută noaptea asta şi mă duc nu ştiu unde numai să nu mai stau aici.

Mi-am luat pătura şi am ieşit afară pe cîmplîngă o căpiţă de fîn. Acolo am putut dormi ceva.

După două zile nici n-am mai putut sta... Am încercat pe la magazia de alimente unde era gestionar un turc, Ibrahim, de prin Dobrogea. M-a primit la el ca să-l ajut. Am stat şi acolo trei zile, apoi am gă sit ceva mai departe la o bază experimentală de prăşit un hectar de morcovi pentru iepuri şi cobai de experienţe.

217

Am prăşit singur două săptămîni, într-un loc frumos, înconjurat de salcîmi... Aici au venit ai mei la mine. Am stat liniştiţi împreună la umbra de salcîmi, pe iarbă verde.

Pe urmă s-a înfiinţat lîngă Baza cu salcîmii un şantier de construcţii pentru lărgirea Bazei Experimentale.

Inginerul, un cunoscut de la Bucureşti, m-a angajat ca meşter zidar, fiindcă avea un detaşament de militari salahori, dar n-avea nici un meşter.

Astfel am devenit dintr-o dată zidar. Primele lucrări pe care le-am făcut au fost trei bazine mari săpate în pămînt, pentru acumularea apei necesare la lucrări. Le-am zidit cu cărămidă, le-am tencuit bine cu ciment gros şi astfel am trăit bucuria primei mele opere de zidărie reuşită.

A fost apoi nevoie de cuptoare pentru cazanele bucătăriei, de hornuri, de sobe de cărămizi prin dormitoare... Atunci am devenit constructor şi de astfel de lucrări. Dacă nu era un alt sobar mai bun le-am făcut şi eu şi s-au folosit de ele aşa cum le-am făcut eu, ani de zile.

Toamna cînd au încetat lucrările afară, am devenit paznic de noapte la depozitul de materiale alşantierului... În felul acesta am cîştigat banii pe care îi trimiteam copiilor mei la şcoală şi familiei acasă.

Aşa a trecut anul 1954.

În anul următor, 1955, am lucrat dulgherie cu “bădiţa” Dani, unul din cei veniţi aici tot cu “D. O.”.

Făceam cofraje pentru scări, pentru fundaţii, pentru decantoarele de apă.

Aşa a trecut tot anul 1955.

Cînd în aprilie 1956 m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut lucra la aceste munci grele, m-am mutat ca paznic de cîmpla Gostatulciulniţa...

Ocupaţia asta, ca paznic de cîmp, a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase din cîte am avut în viaţa mea.

Era acolo în mijlocul hotarului o jireadă înaltă de paie rămasă din anul trecut de la treieriş. Mă suiam în vîrful acestei clăi de paie şi vedeam tot hotarul pe care trebuia să-l păzesc, pînă unde puteam cuprinde cu ochii.

Pămîntul acesta negru şi bun rodea atît de frumos tot ce semănai în el. Se întindeau roată cît puteai cuprinde cu privirea ogoarele de grîu, de porumb, de trifoi, de bumbac... Erau toate o minunăţie verde şi fericită. Mă desfătam ca într-un rai binecuvîntat, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de ciocîrlii şi de soare...

Mergînd fericit printre aceste minuni sau odihnind pe înălţimea grămezii de paie, am compus multe din lucrurile rămase din acel an neuitat.

Urcat acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele, am avut cel mai mult şi mai potrivit timp să citesc şi să scriu.

Acolo după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu a lui Voltaire, acel scriitor şi filozof francez necredincios, am scris poezia O, om, ce mari răspunderi ai.

Cartea aceluia se tipărise pentru tineretul român în zeci de mii de exemplare. Şi desigur se tipărise în multe alte milioane de exemplare şi pentru tineretul din alte naţiuni şi limbi ale lumii.

Scriitorul ei murise de aproape două sute de ani, dar opera lui nu murise odată cu el. Lucrarea lui continua şi după moartea sa, răspîndirea batjocurii împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea cu tot ce este mai satanic şi mai pierzător...

218

După citirea acestei scrieri, mi-am dat şi mai bine seama pentru ce trebuie să mai fie odată o Judecată Finală.

La sfîrşitul vieţii sale fiecare om merge în slava veşnică sau în ocara şi ruşinea veşnică, după felul cum a trăit fiecare faţă de Dumnezeu. Atunci s-ar părea că totul s-a sfîrşit, potrivit dreptăţii, cu judecata aceasta personală. Omul ducîndu-se acolo unde şi-a ales de aici din lume, prin faptele pe care le-a săvîrşit. Şi după cuvintele pe care le-a spus. Precum a zis chiar Mîntuitorul cu gura Lui Sfîntă: “...Cei păcătoşi vor merge în pedeapsa veşnică”

(Matei 25, 46).

Sau: “În Ziua Judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvînt nefolositor, din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osîndit” (Matei 12, 36-37)...

Dar numai judecata personală şi particulară de la ceasul morţii încă nu-i de-ajuns.

Cuvîntul şi exemplul omului sînt nemuritoare ca sufletul său. Cuvîntul său şi faptele sale rămîn în urma lui, îndemn spre bine sau spre rău... iar aceste îndemnuri vor duce la slava ori la ruşinea veşnică, mereu şi mereu, pe alţii şi pe alţii, pînă la Sfîrşit.

Numai la Marea Înviere şi Marea Judecată a tuturor se va vedea cu adevărat cît bine sau cît rău am făcut în viaţă fiecare din noi, nu numai în timpul zilelor noastre, ci şi după moartea trupului nostru, prin scrisul nostru, prin vorbirile noastre, prin faptele şi pilda pe care am lăsat-o în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe cîţi semeni ai noştri i-am ajutat să ajungă la mîntuire şi pe cîţi i-am împins la pierzarea veşnică...

Eu sînt încredinţat că acest Voltaire este acum în osînda veşnică şi dacă ar mai putea, de acolo ar striga tuturor cititorilor lui ca bogatul nemilostiv să se întoarcă şi să creadă în Dumnezeu, spre a nu ajunge nimeni acolo unde este el...

Acum însă nu mai poate. Acum sufere, chinuindu-se acolo, urmările necredinţei lui. Şi pe măsură ce opera lui adînceşte din ce în ce mai mult răul în lume, cred că şi sufletul lui se adînceşte acolo în aceeaşi măsură, în focul şi în osînda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut şi a spus cînd trăia pe pămînt.

În Ziua Judecăţii atît omul cît şi opera sa, vor merge în faţa Marelui Judecător Drept şi Atotputernic. Atunci se vor descoperi cu adevărat în toată întinderea şi adîncimea lor faptele şi urmările fiecăruia dintre oameni.

Atunci vor vedea sfinţii apostoli şi mărturisitori ai Evangheliei cît bine au făcut ei prin cuvîntul şi prin scrisul lor, tuturor generaţiilor care i-au urmat pînă la sfîrşit.

Atunci vor vedea şi scriitorii sau educatorii nelegiuiţi cît rău au făcut lumii care i-a crezut şi i-a urmat prin necredinţa lor.

De aceea trebuie să mai fie o Judecată!

Numai atunci cînd se va pune un capăt tuturor relelor, se va putea face totalul faptelor fiecăruia. Şi i se va putea da pe cît şi-a strîns.

219

Din aceste frămîntări au ieşit strofele de care am scris mai înainte:

O, om, ce mari răspunderi ai

Om, om, ce mari răspunderi ai

de tot ce faci pe lume!

de tot ce pui în scris sau grai,

de pilda ce la alţii-o dai,

căci ea mereu spre iad sau rai

pe mulţi o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui

în viaţa ta, în toată

căci gîndul care-l scrii sau spui

s-a dus... şi-n veci nu-l mai adui

dar vei culege roada lui

ori viu, ori mort, odată.

Ai spus o vorbă! vorba ta,

mergînd din gură-n gură,

va veseli sau va-ntrista,

va curăţa sau va-ntina,

rodind sămînţa pusă-n ea

de dragoste sau ură.

Scrii un cuvînt! cuvîntul scris e-un leac sau e-o otravă!

Tu vei muri, dar tot ce-ai zis rămîne-n urmă-un drum deschis înspre Infern sau Paradis spre-ocară sau spre slavă.

Spui o cîntare! viersul tău rămîne după tine îndemn spre bine sau spre rău, spre curăţie sau desfrîu, lăsînd în inimi rodul său de har sau de ruşine!

Arăţi o cale! calea ta în urma ta nu piere.

E calea bună sau e rea va prăbuşi sau va nălţa, vor merge suflete pe ea spre rai sau spre durere.

220

Trăieşti o viaţă! viaţa ta e una, numai una, oricum ţi-ar fi tu nu uita: cum ţi-o trăieşti vei cîştiga ori fericirea-n veci prin ea ori chin pe totdeauna!...

O, om, ce mari răspunderi ai tu vei pleca din lume!

Dar ce scrii azi, ce spui în grai, ce laşi prin pilda care-o dai, pe mulţi, pe mulţi mereu spre rai sau iad o să-i îndrume.

O, nu uita!... fi credincios cu grijă şi cu teamă!

să laşi în urmă luminos un grai, un gînd, un drum frumos! căci pentru toate, ne-ndoios, odată, vei da seamă!...

Îndată ce au aflat despre trimiterea mea cu D. O. în Bărăgan, fraţi scumpi şi surori neuitate din toată ţara, s-au perindat pe la mine duminică de duminică...

Printre cei dintîi au fost tot cei de la Arad, de la Simeria, de la Laz, de la Beiuş... Apoi pe măsură ce aflau, mulţi alţii din Moldova, Bucovina, Ardeal...

Dar cei care m-au căutat aproape în fiecare duminică, îngrijind cum nu se poate mai iubitor de toate trebuinţele mele au fost fratele Sergiu şi sora Alis din Bucureşti.

Prin ei am aflat mai pe larg, multe despre mersul Lucrării din ţară şi din Bucureşti. Despre adunări şi despre fraţi. Tot timpul acelor doi ani cît am stat în D. O., aceste două suflete statornice m-au înviorat şi ajutat nespus de mult cu dragostea şi încurajările lor.

În acele locuri şi în acele zile s-a închegat statornic părtăşia şi prietenia mea deosebită cu fratele Sergiu. Acolo am cunoscut marea valoare şi sinceritate a sufletului său hotărît şi statornic pe calea şi învăţătura Oastei Domnului.

Acolo mi-a istorisit el despre naşterea lui din nou în Lucrarea Oastei. Despre transformarea totală pe care a făcut-o în viaţa lui Harul lui Dumnezeu pe care l-a cunoscut prin această Lucrare, cînd a rupt-o deplin cu felul lui de viaţă din trecut, şi s-a alipit total de Hristos.

Acolo am făcut noi unele din cele mai frumoase şi avîntate planuri de lucru pentru Lucrarea Domnului... Acolo am descoperit eu în el nu numai un intelectual format, ci şi un credincios de cea mai frumoasă înălţime duhovnicească. Singurul dintre cărturarii Oastei, care nu numai că avea unele din cele mai sănătoase vederi, dar avea şi o viguroasă şi entuziastă voinţă pentru realizarea lor.

Acolo am început să am o bucuroasă încredere în el şi să doresc fierbinte ca acest suflet inteligent să aibă un rol tot mai puternic în desfăşurarea lucrurilor din Frăţietatea noastră.

Lipsa lui de experienţă era compensată de cuminţenia unei bucuroase ascultări frăţeşti.

221

Cînd i se arăta că uneori merge prea departe, înţelegea cu uşurinţă şi revenea cu bucuroasă grabă înapoi la limita înţeleaptă a lucrurilor. Sinceritatea sufletului său, smerenia duhului şi limpezimea minţii, apoi entuziasmul şi rîvna tinereţii sale, ni-l făcea pe Sergiu mai deosebit dintre toţi ceilalţi tineri.

Cînd începea să-şi înşire planurile sale avîntate şi fericite pentru viitorul Lucrării Oastei, îl lăsam să se înflăcăreze pînă la gradul cel mai înalt... Cu cîtă convingere spunea el atunci că toate acestea sînt nu numai cu putinţă, dar şi chiar cu uşurin ţă de realizat! Auzindu-l mă bucuram din toată inima de el şi nu mă mai îndoiam deloc atunci, că pentru o astfel de credinţă, va fi cu putinţă tot ce spune el.

După mulţi ani şi după multe încercări, iată că credinţa lui cea tare a biruit. El şi-a văzut cu ochii împlinirea multora dintre planurile fă cute de el atunci. de şi la vremea aceea planurile lui păreau doar nişte visuri frumoase dar fără putinţă de împlinit vreodată pe pămînt.

Aceasta era încă o dovadă că fiecare ne primim de la Dumnezeu chiar şi astăzi tot după credinţa noastră. Cine crede mult primeşte mult. Cine crede puţin, primeşte puţin. Cine nu crede nimic nu primeşte nimic. Dar iată că cine poate crede totul primeşte totul.

Fiindcă lui Dumnezeu nu numai că nu-I este greu a-Şi împlinioricare din făgăduinţele Sale, dar Îi face chiar cea mai mare bucurie acela care poate crede şi poate aştepta de la Dumnezeu chiar imposibilul. Pentru ca El să-i arate aceluia că Lui Îi este cu putin ţă pînă şi acest imposibil.

Noi trebuie să luptăm de-a lungul mîntuirii noastre să ne creştem o credinţă tot mai mare. şi pe mă sură ce Dumnezeu ne ră spunde cu minuni mai mari, să-I cerem şi mai mari. Să nu considerăm niciodată că bunătatea Lui a ajuns la capăt şi că pentru puterea Lui există o margine, după care încă ceva ar fi cu neputinţă.

Puneţi-Mă la încercare spune Domnul şi azi, ca în vechime (Maleahi 3, 10). şi veţi vedea...

Cînd L-am pus, avînd o credinţă îndestulătoare pentru asta, am văzut. Dar prea puţini dintre noi am ajuns să-L încercăm în felul acesta pe Dumnezeu... Şi astfel prea mulţi rămînem fără revărsarea binecuvîntărilor Lui îmbelşugate. Ză gazurile acestor binecuvîntări rămîn închise păstrate doar credinţei mari. Noi abia ne bucurăm de picăturile lor, vrednice de credinţa noastră mică.

Adevărata credinţă în Hristos nu este o aşteptare pasivă ci una activă... Chemîndu-L pe Dumnezeu, trebuie să ştii să ieşi cît mai departe în întîmpinarea Lui. Şi în braţe cu o măsură cît mai mare, în care să primeşti harul Său.

Magii şi păstorii n-au aşteptat să vină Hristos la ei ci s-au dus ei la El. Irod care a aşteptat acasă fără să facă nici un efort, nu L-a aflat niciodată.

Desigur alergarea în întîmpinarea lui Dumnezeu cere multă osteneală şi înfrîngerea multor piedici, dar orice alergător adevărat şi statornic, va avea la urmă răsplata alergării sale în ajungerea marelui său scop... Nu trebuie să pierzi niciodată din vedere steaua conducătoare, nădejdea ajungerii scopului pe care ţi l-ai propus.

Dacă n-ar fi fost cu putinţă de găsit pe Mîntuitorul, nu s-ar fi arătat steaua Lui. Dacă n-ar fi cu putinţă de realizat planurile noastre frumoase pentru Hristos, nu ne-ar fi răsărit nădejdea care ne însufleţeşte pentru ele.

Dar dacă Dumnezeu ni le-a pus în inimi, înseamnă că El doreşte ca noi să avem o credinţă pe măsura atingerii Ţintei noastre. atunci Dumnezeu ne va dărui atingerea acestei Ţinte, nu coborînd-o pe ea la noi ci înălţîndu-ne pe noi la ea.

222

Prin fraţii veniţi, am aflat astfel despre cele ce se mai întîmplaseră în ţară în cei patru ani de cînd intrasem în noaptea acestei altei lumi prin care umblam încă.

Lumea închisorilor într-adevăr este o lume aparte, cu o viaţă aparte, cu gîndurile aparte, cu o soartă aparte. Nişte ziduri mult mai groase şi mai înalte decît cele de piatră şi de gratii, ne despart adesea de lumea oamenilor închişi care trăiesc şi mor lîngă noi într-o mizerie sufletească mult mai înspăimîntătoare decît cea trupească.

Nici o fiară de pe lume n-a mai inventat pentru semenul său, un mijloc de a şi-l chinui, aşa de fioros cum a inventat omul pentru om, nici chiar pentru vrăjmaş ul său.

De multe ori m-am îngrozit cu cîtă uşurinţă este osîndit un om.

I se face o formă de judecată grăbită şi nedreaptă, apoi i se dă o sentinţă... Apoi nici cei ce l-au învinuit nici cei ce l-au judecat nu se mai gîndesc ce se întîmplă cu acest semen al lor, după această sentinţă... Ce grozăvieeste acolo unde l-au aruncat. Ce cumplită este acolo fiecare clipă. şi ce mai rămîne din tot chipul lui trupesc şi sufletesc de om! dincolo de zidurile după care l-au închis.

Ce s-a făcut şi ce se face oare pentru ca omul odată ajuns sub zăvoare, să rămînă tot om, sau să devină şi mai om? nimic! Ci totul s-a lă sat să ajungă în aşa fel încît omul căzut pe o clipă de la starea sa să decadă tot mai rău şi pe totdeauna.

Îndreptarea desigur că numai de la Hristos poate veni. Singur Hristos a recondiţionat pe omul căzut, prin transformarea sufletului său. Singur El îi poate recondiţiona pe toţi.

Unii au spus că dacă toţi judecătorii şi temnicerii înainte de a fi judecători şi temniceri, ar fi puşi să stea ei înşişi o vreme la închisoare, atunci ar şti ce e acolo şi nu s-ar grăbi să trimită în închisori cu uşurinţă pe nimeni. Iar dacă cineva ar trebui să fie trimis, atunci i s-ar pregăti acolo cu totul altfel de condiţii decît cele care sînt azi. În felul acesta închisoarea ar deveni un ajutor pentru mîntuirea şi îndreptarea omenirii şi nu unul de îndobitocire a oamenilor, care trecînd pe acolo ies cu mult mai răi de cum au intrat.

Dar, s-a văzut că omul netrecut prin transformarea lui Hristos, în zadar este trecut prin închisoare sau prin suferinţă, fiindcă fără Dumnezeu, aceasta îl face şi mai înrăit.

Nici chiar suferinţa fără Hristos nu-l schimbă pe om. Oare n-au fost în închisori cîndva cei ce ne-au bă gat acum pe noi în ele? Cu ce i-au făcut mai milostivi pe aceştia închisorile lor? dimpotrivă, parcă nu i-au învăţat altceva decît cum săştie acum să chinuiască şi mai nemilos pe alţii. Acesta este omul fără Hristos.

Îndreptarea nu vine dinafară spre înăuntru ci invers.

În sufletul omului trebuie să se facă operaţia transformării. Iar aceasta numai Hristos o poate face. De aceea Hristos este Cel mai necesar oriunde. Dar în închisori şi mai mult.

Deci din primele mele întîlniri cu fraţii din ţară am aflat multe despre mersul Frăţietăţii noastre scumpe.

Prigonirile şi apăsarea la care erau supuşi fraţii erau peste tot cam la fel. În multe părţi urmăririle şi ameninţările reuşiseră să nimicească multe adunări şi multe-multe suflete. Unii se refugiaseră la secte. Alţii căzînd înapoi în păcate. Iar alţii nemaifăcînd nimic, ajunseseră într-o stare nici de viaţă nici de moarte.

223

Fratele Florea Ion, cel mai “nevinovat” dintre noi cei patru luaţi deodată, a fost eliberat chiar la sfârşitul acelui an. Ajuns acasă, de frică să nu mai aibă de suferit s-a aruncat şi el peste gard în curtea unei autorizaţii. Astfel nu i s-a mai chinuit trupul, dar i se chinuie acum acolo sufletul lui, ca pe un jar necurmat.

Tot înainte de sfîrşitul acelui an au fost eliberaţi şi ceilalţi doi fraţi, afară de fr. Cornel şi Opriş care au mai stat pînă în primăvara lui 1954, cînd au fost eliberaţi şi ei.

Dar cei care vor dori să trăiască cu evlavieîn Hristos Iisus, păstrînd cum au primit trebuie să fie prigoniţi.

La Săuleşti lîngă Simeria, fraţii fiind pîrîţi, au fost ridicaţi vreo 15 de la adunare şi duşi la miliţie. O noapte întreagă au fost cercetaţi, înfricaţi şi chinuiţi să declare că se leapădă de Oaste...

Afară de unul, toţi ceilalţi au ieşit nevinovaţi de acolo, rămînînd statornici. Însă cel biruit în noaptea aceea, a făcut mult rău după aceea. Domnul îi va plăti şi lui pentru faptele sale.

Adunările continuau, cu toate ameninţările la care erau supuşi toţi fraţii. Multe suflete s-au întors la Dumnezeu în mijlocul acestor prigoniri, devenind nişte minunaţi ostaşi ai Domnului. Dar şi mulţi s-au nefericit pe totdeauna, lepădîndu-se sau fugind.

Totuşi, în acele zile de grea strîmtorare pentru Lucrarea Oastei Domnului “fraţii” sectari au făcut tot ce le-a stat în putinţă să rupă pe cît mai mulţi dintre noi. Peste tot, duhul sectar nu mai umbla după nimic altceva decît după vînă toarea de ostaşi... Ce mulţi dintre fraţii noştri iubiţi au fost ispitiţi atunci. Foarte mulţi din cei trecuţi prin felurite secte, au ajuns după aceea iarăşi în lume, în păcatele din care abia fuseseră scoşi odată.

În Bucovina, la Vicovul de Sus, unii dintre fraţii care au primit păreri sectare s-au întors pînă la Straja, la Falcău, la Horodnic, Monenţi, Volovăţ, Scheia... Alţii şi-au făcut grupări aparte şi începură să lupte cu mai multă înverşunare decît cei care îi amă giseră împotriva fraţilor rămaşi statornici.

Unii au primit părerile străine, dar n-au părăsit adunarea Oastei. Aceştia erau o sămînţă de tulburare necurmată printre fraţi, totdeauna ei fiind de altă părere şi aducînd numai întristări, frămîntare şi lupte lăuntrice.

O, cît de mult rău au făcut şi mai fac încă aceste suflete nenorocite. Ei sînt nişte unelte ale celui tulburător în mijlocul adunării lui Hristos.

Printre aceştia sînt Derevleanu Vasile din Vicov, Bugoianu Andrei din Zamostea, Bobui. de la Serbăuţi, care pe mulţi i-au tulburat cu botezuri, cu vorbiri în limbi, cu cina Domnului...

Totuşi marea mulţime a fraţilor au rămas neclintiţi suferind şi biruind. Pe unele locuri au avut loc chiar adunări frumoase.

Într-o zi de pe la fraţii din Tecuci am aflat despre multele suferinţe prin care au trecut şi acolo fraţii noştri şi Lucrarea Domnului.

Dintre acestea, una m-a mişcat în chip deosebit.

În comuna Iveşti, fraţii se adunaseră într-o duminică în casa unuia care fusese doar cu cîţiva ani mai înainte unul dintre cei mai temuţi hoţi şi bătăuşi din satul lui. Acesta ajunsese “din întîmplare” într-o adunare a Oastei împreună cu încă doi din tovarăş ii lui de beţii şi hoţie, iar acolo Cuvîntul lui Dumnezeu le-a străpuns inimile şi toţi trei s-au predat Domnului Iisus. A fost asta atunci o privelişte şi o ştire uimitoare pentru tot satul lor care avea o groază de ei... Nimeni nu putea crede în schimbarea acestor oameni, într-atîta de răi fuseseră. Aceştia erau Nicu Micu, Ştefanache Pincu şi Dumitru Pruteanu.

224

Mulţi ani de zile aceşti trei, făcuseră parte dintr-o temută bandă de hoţi care băgaseră spaima în toate satele de primprejur.

Acum erau toţi trei plinide rîvnă pentru Hristos, cum fuseseră plinialtădată de rîvna pentru diavolul. Cutreierau satele şi mărturiseau cu multă îndrăzneală despre marea schimbare mîntuitoare pe care puterea lui Iisus Hristos o făcuse în viaţa lor. Se aduna lumea uimită şi neîncrezătoare să vadă minunea asta. Iar ei mărturiseau cu lacrimi despre Sîngele Răscumpărător şi despre Harul cel puternic al Mîntuitorului Hristos...

Mulţimi de suflete rămîneau zguduite şi mulţi i-au crezut şi i-au urmat, predîndu-se şi ei Domnului.

În această duminică deci, erau adunaţi împreună cu o mare mulţime de suflete la unul dintre ei, Ştefanache Pincu.

Deodată au intrat în casă cinci miliţieni înarmaţi cu pistoale. Din uşă au tras cam la cincizeci de focuri în tavanul casei. În casă erau adunaţi vreo optzeci de fraţi, surori şi copii. Mulţi s-au aruncat sau au căzut îngroziţi pe jos, neş tiind ce se întîmplă.

Au scos apoi o listă pe care erau scrişi trei dintre fraţi: Nicu Micu, Marin Arghir şiştefanache Pincu. Cei cinci miliţieni i-au luat pe aceştia din adunare şi i-au dus într-o casă din faţa primăriei şi a postului de miliţie.

Acolo au început să-i acuze că sînt cu Truman, că sînt legionari, că aşteaptă pe americani.

Şi a început bătaia de la ora 9 seara pînă după ora 2 noaptea...

Cînd unul dintre fraţi, între lovituri, a întrebat dacă au vreun ordin de la vreun organ competent să facă ceea ce fac, atunci s-au năpustit cu o mînie şi mai sălbatică asupra lor.

ne-au bătut cu armele, spunea fratele. Voiau să ni le bage pe gît. Loveau unde se nimerea. Ne-au bătut cu capul în gură, ne-au dat cu capul de zid, cu pumnii, nu mai vorbesc. Cînd ne loveau numai cu pumnii, ni se părea că ne odihnim. Eram numai sînge. Se dezbrăcară numai în cămaşă. Ne-au bătut pînă au obosit...

ne tremurau picioarele şi cădeam pe jos, dar ei nu ne lăsau. Pereţii erau numai sînge... De sîngele nostru erau stropiţi peste tot şi murdari şi ei. Erau ca turbaţi, nu maiştiau ce să ne mai facă...

La ora 2 noaptea au adus o căldare de apă rece ca să ne spălăm.

Noi n-am vrut să ne spălăm. Am zis: Ne vom duce aşa la Bucureşti, ca să vadă şi cei mari ce faceţi dv. cu noi cei care vrem să ne întoarcem de la rele la Dumnezeu!

Atunci ne-au luat din nou la bătaie pînă cînd ne-au lăsat aproape morţi. Apoi ne-au spălat ei cu forţa şi ne-auşters. Pe urmă au fă cut un proces verbal că am fost bătuţi de nişte necunoscuţi şi ne-au forţat să-l iscălim.

Noi am spus: Cum necunoscuţi! Nu vă cunoaştem noi pe dv.? Nu este dînsul domnul major Ioniţă?

Atunci a urmat o altă bătaie! Ca să spunem că ne-au împuns vitele...

Cînd am venit dimineaţa acasă, eram de nerecunoscut. Două săptămîni n-am putut nici să vorbesc. Soţia îmi era gravidă, copiii mici... Noi toţi trei am zăcut multă vreme zdrobiţi la pat... Eu sînt bolnav de cap de atunci, iar unul dintre noi, fratele Arghir a şi murit nu după mult timp, dintr-o rană la cap, nevindecată pînă la moarte.

În comuna Griviţa s-a întîmplat la fel cu fraţii. Au fost bătuţi şi acolo pînă la sînge...

Dar nici cei care ne-au făcut răul acesta, n-au scăpat nici unul nepedepsiţi de Dumnezeu.

225

Prin astfel de încercări se mărturisea Cuvîntul lui Dumnezeu în ţara şi în biserica noastră în vremea aceea, ca în vremea primilor creştini. Numai că atunci lumea care îi prigonea pe fraţii noştri creştini era cel puţin păgînă... şi era în acele secole întunecate... Pe cînd acum, lumea care ne prigoneşte pe noi se numeşte creştină iar secolul acesta se pretinde al civilizaţiei şi al culturii.

Într-una din nopţile acelui iunie 1956 cînd se sfîrşeau şi cei doi ani, ultima parte a înştiin ţării din 1952, Duhul Domnului mi-a dat o altă înştiinţare din care am înţeles că mă aş teaptă iarăşi un anumit timp de mari frămîntări şi de umblete printre primejdii. apoi alţi cinci ani şi jumătate de întuneric, pînă la lumină.

Mi-am plecat şi mai adînc inima în faţa hotărîrii Domnului şi Dumnezeului meu, încredinţîndu-mi deplin soarta în voia Lui. Nu eram eu oare un om salvat de la atîtea morţi, datorită numai harului Său?

Acum dacă mai trăiesc este numai datorită izbăvirii Sale. aşa că viaţa asta a mea şi aşa nu mai este a mea. Cea care fusese a mea se sfîrşise demult, atunci cînd trebuia să fi murit acolo pe front unde muriseră atît de mulţi dintre camarazii mei.

Sau acolo în spital, unde am căzut fără cunoştinţă.

Sau acolo în închisoarea dintîi, pus la zid.

Sau în mizeriile şi primejdiile din lagăr sau de la muncă unde muriseră lîngă mine atît de mulţi dintre cei cu care eram.

Acum, în starea în care mă găsesc, cu numărul meu de zile care îmi mai fuseseră rînduite poate încheiat demult şi cu paşii pribegiei mele putînd fi încheiaţi oricînd pot tot aşa de bine să mai trăiesc nu ştiu cît, cum pot să mor mîine.

De aceea eu trebuie să fiu gata a trăi oricîţi ani, dar să fiu gata şi a muri în orice clipă.

Fie! Facă-se numai voia lui Dumnezeu. Dacă voi trăi Îl voi lăuda pe Domnul trăind, dacă voi muri, Îl voi lăuda murind.

Dacă voi fi liber Îl voi sluji pe El în libertate, dacă voi fi închis Îl voi sluji în închisoare.

Dacă voi fi sănătos Îl voi mărturisi pînă unde mă va întinde El. Dacă voi fi bolnav Îl voi mărturisi pînă unde mă va restrînge El.

Doamne Iisuse, eu sînt şi rămîn al Tău, fie că trăiesc fie că mor. Ajută-mă să Te pot sluji şi slăvi cu vrednicie pînă la capăt, ca să pot vedea cu bucurie Faţa Ta strălucită şi biruitoare. Şi să pot vedea feţele strălucite ale biruitorilor Tăi, fraţii şi înaintaşii mei binecuvîntaţi.

Slăvit să fie Domnul.

226

Meditaţii

Hotărîrea şi legămîntul de predare în slujba lui Hristos este hotarul cel mare de la care sufletul se desparte definitiv de satana şi se uneşte definitiv cu Hristos.

Hotarul de la care lasă calea cea largă şi o ia pe calea cea strîmtă.

De la care moare pentru lume şi începe să învieze pentru Dumnezeu.

Cine face legămînt de ascultare cu Hristos şi cine ţine acest legămînt pînă la moarte,

acela va primi cununa vieţii din Mîna cea străpunsă de cuie a Dulcelui nostru Mîntuitor şi Răscumpărător Iisus Hristos.

Păr. Iosif Trifa.

227

N-am să uit Iisuse Doamne niciodată

N-am să uit Iisuse Doamne niciodată din ce greu, prin ce minune m-ai scăpat, n-am să uit iubirea Ta nemăsurată, bunătatea Ta şi grija-Ţi minunată, c-am fost mort şi dintre morţi m-ai înviat!

N-am să uit cum, cînd durerea era mare, şi-am strigat să nu mă laşi, că nu mai pot, n-am să uit cum mi-ai răspuns, cu ce-ndurare, cum în noaptea cea mai neagră de-ntristare mi-ai umplut de strălucire cerul tot...

N-am să uit cum ai răspuns Tu rugăciunii cînd credeam că sînt mai singur şi uitat, cînd cei dragi nu mai ştiau că sînt, nici unii, cînd tînjeam de dorul soarelui şi-al lunii n-am să uit, Iisuse Doamne, niciodat'...

Cît aş vrea să-Ţi pot aduce-o mulţumire mai curată decît roua de pe crin şi să-Ţi cînt un dulce cîntec de iubire, revărsat în stări de har şi fericire, din potirul sfînt al rugăciunii plin!

cît aş vrea să pot să-Ţi cînt ca altădată cînd era senin-senin tot cerul meu, pînă nu plînsesem încă niciodată,

pînă n-aveam inima împovărată

recunoscător eu Ţi-aş cînta mereu!

Dar acum, cînd, după ani de pătimire, eu îmi reamintesc de bunătatea Ta vreau să-Ţi cînt un cîntec numai mulţumire, dar, Iisuse, Te rog iartă că-n neştire mă trezesc că-mi scaldă lacrimi faţa mea.

O, mai dă-mi Iisuse Doamne-o primăvară fără nori şi fără plîns şi fără chin şi dă-mi glasul fericit de-odinioară să-Ţi aduc întreaga inimii comoară în potirul sfînt al rugăciunii plin.

228

Şi-acest cînt doresc să-Ţi fie-o mărturie pentru toţi cîţi vor mai suferi cîndva ca să creadă-n Tine Doamne cu tărie şi să strige către Tine din urgie ca să-Ţi cînte-apoi ca mine slava Ta.

Reîntîlnirea...

Cînd toamna asta cîntă în simfonii cereşti, cînd retrăim minunea uimitelor poveşti, cînd solilor Luminii nu le ajung puteri să-mpartă Pîinea Sfîntă mulţimilor ce-i cer, cînd solii Veştii Bune ca mii de roiuri vin, cînd prin pustiu curg iarăşi izvoarele din plin cînd morţi ce nu de zile ci de-ani zăceau uitaţi, mai vii ca totdeauna din groapă-s înviaţi.

Purtînd în trupul şubred vulcani din focul viu şi dînd vieţii preţul ce numai morţii-l ştiu, cînd stăm uimiţi ca-n faţa momentului suprem cînd nu e vis, ci-aievea e ceea ce vedem,

nu se putea un cadru de bucurii mai mari la revederea noastră, iubiţi prieteni rari!

Reverse Domnul toată lumina-I peste voi azi cînd privim o clipă viaţa înapoi.

Şi din întreg trecutul de patimi şi de chin să ne rămînă numai un nesfîrşit senin!

Şi după toată urma amarului pahar un negrăit de dulce şi nesfîrşit nectar!

De cînd ne-am pus viaţa în slujba Lui, vedem că-n lume ca şi Domnul aceeaşi cale-avem! Luînd pe umeri jugul aceleaşi chemări vom fi cu El alături în slavă şi-n ocări.

Purtînd cu El comoara Cuvîntului Slăvit avem şi noi primirea ce Lui s-a pregătit.

de n-am fi fost alături de El acum în munci cum I-am putea sta oare alăturea, atunci?

Azi cînd în cîntec cerul se bucură cu noi, vă-mbrăţişez din suflet, dragi luptători eroi! Şi-s fericit din suflet că sînt cu voi şi-acum că şi aici şi-n ceruri avem acelaşi drum.

Că-n întîlnirea noastră adînc dorită az' sărbătorim sfârşitul învinsului necaz!

229

Sărbătorim pe Domnul, pe-al cărui Nume Sfînt ne-am bizuit şi-n bezna adîncului mormînt.

Şi care înc-o dată, a dovedit că-n veac e-alăturea de-aceia ce voia Sa o fac.

O, fraţii mei cu care alături am luptat, cu care-am plîns alături şi-alături am cîntat,

ce-aţi fost cu mine-alături în singuratic foc, cu care-alături şi eu muncit-am la un loc,

căci dragostea şi Duhul unitu-ne-au mereu: cînd voi eraţi cu mine, cu voi eram şi eu simţind la fel aceleaşi suspine şi cîntări

în umbra şi-n lumina aceleaşi chemări...

în veci de Domnul nostru fiţi binecuvîntaţi, de sfînta Lui iubire în veci să fiţi purtaţi! De-aceeaşi sfîntă Cauză mereu însufleţiţi,

să fiţi în gînd şi-n suflet şi în cuvînt uniţi!

Curaţi să fiţi în viaţă ca vasul cel curat, de-o parte pus de Domnul şi slavei destinat. Curat să fie lucrul ce voi îl săvîrşiţi precum curată-i jertfa pe care-acum zidiţi! Curat să fie gîndul,

curat cuvîntul spus,

curată pilda vieţii,

ca pilda lui Iisus!

Cu lacrima iubirii din ochii fericiţi vă-mbrăţişez iubirea cu care mă primiţi!

şi-ntors cu faţa toată spre Slava ce-o privim doresc pe Calea Sfîntă mai hotărîţi să fim! Uniţi să facem lucrul slăvit şi minunat

pe care Domnul nouă acum l-a-ncredinţat.

A Lui este Lucrarea...

Statornică-i doar ea,

noi rînd pe rînd ne ducem, dar ea va rămînea!

s-o-ncredinţăm frumoasă la cei ce vor veni la fel şi ei s-o lase cînd şi ei vor sfîrşi.

Curată să ajungă la Domnul ei iubit precum a fost curată atunci cînd a pornit.

La capăt toţi odată să fim încununaţi!...

în Numele Iubirii, fiţi binecuvîntaţi!

230

O, bucuraţi-vă!

O, bucuraţi-vă de ziua de astăzi cîntaţi şi veseliţi-vă în ea puterea dragostei ce vă-nconjoară lăsaţi să vă cuprindă inima! Cîntaţi, cîntaţi cu toată bucuria trăind al fericirii har deplin şi v-adunaţi în suflete comoară cît cerul vostru încă e senin!

Vă umpleţi inimile cu lumină ca să aveţi belşug în noaptea grea, mai strîns uniţi să v-alipiţi de Domnul cînd vine greul să-l puteţi răbda. Trăiţi, trăiţi puternic orice clipă din fericita, dulcea, zi de az' zidiţi în voi credinţă şi răbdare să biruiţi în vreme de necaz!

Căci zile ca acestea nu sînt multe şi ne sînt date doar ca mîngîieri să ne uităm durerile trecute, să ne-ntărim pentru alte noi dureri! Luaţi, luaţi puteri prin rugăciune s-aveţi mereu tărie să vegheaţi ca-n noaptea grea a luptei viitoare să nu cădeţi, să nu vă lepădaţi.

Cîntaţi acum, în ziua bucuriei, în dragoste prin har să vă-ntăriţi, ca-n ziua încercării prin credinţă şi prin nădejde toţi să biruiţi!

Cîntaţi, cîntaţi... dar voi şi-n bucurie de jertfă gata, ori şicînd, să fiţi căci chiar de nu va trebui adusă răsplata ei în cer o s-o primiţi!

Oastea Domnului este un foc ceresc care arde pentru Dumnezeu. Pentru aprinderea noastră şi aprinderea altora spre o viaţă sfîntă, pentru mîntuirea noastră şi a tuturor oamenilor.

Păr. Iosif Trifa.

231

Cap. 7

Printre leu şi printre urs

“...dar Fiul Omului n-are unde Îşi odihni capul”.

Matei 8,20.

“Şi din mijlocul vostru se vor scula oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase,

ca să atragă pe ucenici de partea lor”.

Fapt. Ap. 20,30.

La sfîrşitul lui iunie 1956 trăiam ultimele zile numărate din cele două înştiinţări trimise de la Domnul în dimineaţa de 2 martie 1953. Fuseseră o dată 242 de zile în lagăr şi

colonie.

Mai fuseseră a doua oară 242 de zile în temniţa oraş ului C.

Apoi aceşti doi ani de pe ultima pagină a dosarului de atunci...

Acum aşteptam ziua de 2 iulie cînd se împlineau cei doi ani, încredinţat că ceva se sfârşeşte şi mă bucuram. Dar după noua înştiinţare eram de-asemenea încredinţat şi că o nouă perioadă zbuciumată va începe. şi în adîncul bucuriei mele se lă să ceva greu şi necunoscut!

Aşa se şi întîmplă! Pe ziua de 2 iulie am fost chemat la ofiţerul care ne supraveghea şi mi s-a pus în vedere că pedeapsa mea expirase şi că mi s-a ridicat Domiciliul Obligatoriu.

După cîteva zile plecam din surghiunul meu, în care fusesem aceşti ani, umblînd printre mulţi oameni cărora după puterile mele le-am mărturisit Evanghelia Mîntuitorului nostru Iisus...

Am mers pe la toţi cei pe care îi cunoscusem în Dropia începînd cu moşKolenko şi mi-am luat un duios rămas bun de la fiecare. Le-am amintit pentru ultima dată tot ce vorbisem cu ei de cînd ne-am cunoscut, despre mîntuirea şi Mîntuitorul Hristos.

232

Apoi am avut o neuitată despărţire de tovarăş ii mei care veniseră odată cu mine din închisori aici şi cu care doi ani de zile, am mers pe jos de două ori pe săptămînă, vară şi iarnă, pe că lduri dogoritoare sau pe viscole cumplite cei 12 km. dus şi întors, de la garaciulniţa şi pînă la miliţia din Dropia. Nici faţă de ei nu rămăsesem dator cu nimic.

Acum mă despărţeam şi de ei ca şi de ceilalţi, poate pentru totdeauna. Despre vreo doi din ei am mai aflat cîte ceva, rar de tot. dar despre ceilalţi n-am mai aflat niciodată nimic. Apa vremii i-a acoperit pe totdeauna.

Ce scurtă este trecerea noastră printre oameni pe lumea asta! Şi cît de însemnat lucru este să ne facem în fiecare zi şi în fiecare loc, datoria divină faţă de fiecare om, fiindcă fiecare despărţire sau fiecare zi, poate să ne fie ultima.

Ajuns acasă în Simeria, aveam să aflu despre multe frămîntări şi dureri din Lucrarea Oastei Domnului, atît dinăuntru cît şi dinafară.

Cîtă vreme fusesem departe de fraţi în surghiunul meu, pus de-o parte eram oarecum înafara luptelor Lucrării Domnului. Fraţii care veneau pe la mine, nu-mi spuseseră chiar totul, nevrînd să mă întristeze. Dar acum cînd am ajuns din nou în mijlocul lor am făcut cunoştinţă cu marile şi grelele frămîntări prin care treceau fraţii şi adunările.

Leul “literei” se lupta cu toată furia împotriva duhului Oastei... Peste tot în biserică se statornicise o atitudine atît de dură şi de ostilă faţă de Oastea Domnului încît oricare dintre preoţi i-ar fi apărat şi ocrotit pe fraţi, risca cele mai grele pedepse disciplinare din partea superiorilor săi. Avertismente drastice li se dăduseră tuturor preoţilor pe ţară atît în scris cît şi verbal, la toate conferinţele pe care le aveau pe proprietate. înşişi episcopii le atrăseseră personal atenţia în repetate rînduri preoţilor asupra primejdiei pe care o reprezintă pentru biserică “schisma trifistă”. Şi îi avertizaseră să ia cele mai severe măsuri pentru nimicirea acestei “schisme” din sînul bisericii.

Greu a fost atunci pentru toţi preoţii adevăraţi, buni şi credincioşi, care ascultau cu inima zdrobită, despre sfînta Lucrare evanghelică şi viepe care Dumnezeu o trimisese ca un mijloc ceresc spre trezirea bisericii noastre şi spre renaşterea duhovnicească a poporului nostru, aceste vorbe grele şi neadevărate despre sfînta Lucrare.

Preoţii buni clătinau din cap cu durere auzind ce măsuri aspre se hotărau şi doar îşi şopteau cu amărăciune şi îngrijorare unul altuia:

ce fac mai marii noştri? Înlăturăm dintre noi pe aceşti oameni care singurii pot fi pentru biserica noastră un ajutor efectiv în lupta contra sectelor şi a păcatului! Dar ce vom face fără ei, cînd vor da năvală asupra bisericii toate învăţăturile dezbinătoare? Ce lucrare adevărată vom mai putea opune în faţa acestora?

Cei indiferenţi spuneau:

ce-mi pasă mie, care pe care! Cînd mi s-a spus că e bună Oastea am lăsat-o în pace ca să nu mă stric cu cei mari. Acum cînd mi se spune că e rea, o las în pace, ca să nu mă stric cu cei mici. Treaba lor, eu îmi văd de slujbele mele, facă cine ce vrea. Cine ia măsura acela va răspunde!

233

Cei vrăjmaşi spuneau:

n-am zis noi asta de multă vreme? De la început trebuia nimicită lucrarea asta sectară din sînul bisericii! Ce ne trebuie nouă protestantism în ortodoxie! Ce evanghelizare? Ce tot Biblie? Nici nu trebuia dată Biblia în mîna poporului! Ştie poporul ce să facă cu Biblia? nu ştie! El citeşte apoi vine sectarul şi i-o interpretează. Astfel se înmulţesc peste tot sectarii la noi folosindu-se şi de Biblia pe care le-o dăm noi!...

bine, dar de ce nu mergi d-ta părinte să le-o explici oamenilor din parohie? De ce laşi să vină cine ştie cine şi cine ştie de unde, ca să le-o explice! Du-te d-ta pe la credincioşi, stai de vorbă cu ei şi arată-le!

ce, parcă eu de asta am timp, să mă duc la orice momîrlan ca să-l fac teolog? Acum cei ce le-au băgat în cap Biblia, meargă şi să le-o scoată! Eu nu i-am îngăduit niciodată pe ostaşi în biserica mea. Acum, las’ să vină numai! Am eu cîţiva bătăuşi pe acolo! Le dau acestora un litru de rachiu şi mă scapă ei de Oastea Domnului!

Acesta era felul în care se “rezolva” de către cei mai mulţi preoţi “problema Oastei Domnului”. Această atitudine devenise aproape generală faţă de singura mişcare evanghelică din biserica noastră. Primăvara duhovnicească adusă de această mişcare în confesiunea noastră şi naţiunea noastră, încetă a mai fi primită după un atît de frumos, dar atît de scurt, început!

“Uriaşul adormit” lenea duhovnicească era foarte supărat pe îngeraşul care îl trezise din somnul lui leneş şi comod. Cu tot maiul greu al pumnului său necruţător, uriaş ul acesta lovea acum ca să-l zdrobească pe nevinovatul său trezitor.

Se folosea, tot mai tendenţios împotriva Oastei Domnului, ca un “precedent edificator”, ceea ce se numea pe atunci: “experienţă tudoristă”...

Şi Tudor Popescu, fusese tot un preot ortodox. Şi el voise să facă tot o “mişcare evanghelică” în sînul bisericii.

Şi iată cum a sfîrşit! A trebuit să fie dat afară din preoţie şi din biserică, pentru rătăcirile lui cu privire la învăţătura bisericii. Iar el, a aşteptat şi a acceptat cu bucurie această caterisire şi excomunicare, spre a arăta cu trufie că “în biserica asta nu se mai poate mîntui nimeni”.

Iată limpede dovada: el spune că oricine vrea o viaţă cu adevărat duhovnicească, după voia lui Dumnezeu, este excomunicat, este dat afară. Că în biserica ortodoxă poate trăi liber şi liniştit doar pă catul şi nu Hristos. Că nimeni nu dă afară din ea pe preoţii beţivi, desfrînaţi, politicieni, afacerişti şi compromişi cu tot felul de urîciuni. Dar dă afară pe oricine arată o cît de timidă dorin ţă de a trăi, cu fapta şi cu adevărul, adevărurile Bibliei şi chiar a Tradiţiei Sfinţilor Părinţi în biserică. Ce dovadă mai limpede trebuie pentru a se vedea că Tudor Popescu este deci un vrăjmaş al bisericii ortodoxe!

Oastea Domnului nu zice oare tot aş a? Chiar dacă încă n-au ajuns şi ostaşii Domnului ca ai lui Tudor Popescu, vor ajunge tot aşa şi ei nu peste multă vreme! Fiindcă şi Trifa tot aşa ar fi ajuns dacă trăia... De aceea oricînd se va mai ivi în biserica asta încă cineva care să mai vorbească vreodată de evanghelizare şi de răspîndirea Bibliei în popor, trebuie să fie zdrobit de la început! Pînă nu ajunge să-şi creeze un vad, nici cît de mic. căci iată ce se întîmplă dacă este lăsat să lucreze! Biserica noastră trebuie ferită cu orice preţde astfel de oameni. N-avem nevoie de ei. Afară cu ei, chiar de la prima mişcare!”...

Acest fel de a gîndi şi a lucra al preoţimii, era exact pe dorinţa politicii statului. Şi ea începea să se gîndească tot mai puternic la mă suri drastice pentru ”stăvilirea şi stîrpirea misticismului” din ţară.

234

Unul dintre mijloacele cele mai active de largă răspîndire şi întreţinere în popor a acestui “misticism” era considerată Oastea Domnului. Fiind o mişcare religioasă cu cel mai zelos fel de activitate şi avînd cea mai largă primire în mulţimea poporului, trebuie neapărat să fie nimicită!

Din toată desfăşurarea ulterioară a lucrurilor, s-a dovedit clar că între anii 1956-1958 în anumite cercuri înalte ale bisericii şi ale statului s-a fă cut de comun acord un plan de prindere într-o cursă a Oastei Domnului şi apoi de nimicire a ei.

Dar noi atunci nici nu bănuiam nimic.

Noi în timpul acesta ne luptam cu ursul infiltraţiilor sectare. Firele pornite de la Sibiu, urzeau în toatăţara tot felul de încurcături printre fraţi şi adunări. Se gă seau aproape în fiecare adunare cîte un suflet-două neascultătoare şi ambiţioase în care duhul şi învăţătura străină, gă seau slăbiciunea unei bune-primiri. Astfel se adînciră problemele acestea şi se întinseră, alimentate şi de asprimea atitudinii clerului şi a autorităţilor faţă de Oaste şi de ostaşi.

Fraţii statornici aveau în toate părţile, mari necazuri din pricina celor care din frica de a nu suferi ceva pentru Hristos (ei, sau familiile lor), erau în stare de orice compromis cu lumea. şi mulţi din aceştia fuseseră cîndva credincioşi buni, ostenitori harnici, lucrători de nădejde... În “lume” nu voiau să meargă, în biserică erau prigoniţi mergeau la secte.

Alunecarea lor ne durea cu atît mai mult cu cît cea mai mare parte dintre cei ce veniseră la Domnul prin ei sau împreună cu ei, s-au luat după ei ori la pierzare, ori la rătăciri.

Aşa s-a întîmplat în multe părţi din ţară. Vom aminti doar pe unele deşi în multe alte locuri lucrurile s-au petrecut tot cam aşa de dureros.

Erau cunoscute adunările minunate din părţile Aradului...

În partea întîia a acestei istorisiri am spus atît de multe lucruri frumoase despre adunările de la Sepreuş, Sîmbăteni, Covăsinţ, Cicir... Ce roade frumoase au adus pentru Domnul, mulţi ani aceste adunări şi fraţii şi surorile care osteneau acolo pentru Domnul.

Dar cînd au venit primele prigoniri peste ei, sau primele ispite, mulţi s-au dus să se usuce în secte sau să putrezească în lume.

În Sîmbăteni, primul lucrător Petre Stancu avea un singur copil şi spre a nu avea copilul neplă ceri în şcoală, el încetă lucrul pentru Domnul. Avu apoi unele neînţelegeri lumeşti cu preotul şi atunci alunecă spre căile străine. Apoi fratele rupt de dragostea dintîi s-a alipit de o organizaţie străină spre a fi la adăpost de orice suferinţă pentru Domnul. A mai atras după el şi pe fratele său Florea, apoi pe încă unul dintre fraţi, făcînd ca Numele Domnului şi adunarea Oastei să fie de ocara lumii.

Plecarea din interes sau din slăbiciune a devenit curînd căderea multora din învăţătură şi din statornicie.

Acum aceştia şi alţii sînt pierduţi pentru totdeauna. În sufletul lor este numai clevetirea împotriva fraţilor, numai ură împotriva bisericii, numai ocări împotriva învăţăturii, credinţei şi dragostei dintîi.

235

În Sepreuş unde era o adunare de aproape trei sute de fraţi, fr. Pîrvu, lucrătorul de acolo, avînd şi el copii laşcoală, a făcut la fel. Spre a le crea copiilor un viitor “fericit” în lumea asta s-a nefericit pe veci pe sine, viitorul său şi pe a multora. Toată adunarea Oastei de la Sepreuş a avut de suferit din această pricină. Pîrvu, odată căzut în starea asta, silindu-i şi pe toţi ceilalţi să facă tot aşa ca şi el. Astfel s-a băgat frica de oameni în toate sufletele fraţilor şi ale surorilor, într-atîta încît nimeni nu mai îndră zneşte nici a pomeni acolo Numele Domnului.

Astăzi el, care a propovăduit ani de zile aducînd multe suflete la Domnul, a ajuns nefericitul prilej de poticnire şi de cădere pentru şi mai mulţi din aceştia.

La Curtici unde fusese o adunare la fel de mare, tot din pricina lucrătorilor căzuţi s-au risipit toate sufletele care apucaseră atît de frumos pe calea Domnului.

La Cicir, venise de curînd Vasile Marini ca ginere după o soră tînără care, mai înainte ca fată, era o credincioasă deplin predată Domnului şi care suferise mult atunci pentru Domnul. (Vasile Marini este cel mai tînăr din familia Marini de la Săsciori). Promitea foarte mult pe atunci, dar împreună cu Dumitru Pădureanu care la fel ca Vasile părea că vor fi nişte lucrători de nădejde în Cicir, s-au dovedit însă prea curînd nişte oameni lumeşti. Astfel că nu numai ei şi familiile lor au căzut dar au făcut să mai cadă şi pe mulţi alţii...

La Covăsinţ, la Cuvin, la Micălaca la fel. Pricina celor mai multe căderi au fost unii care la început păruseră a fi nişte lucrători ai Domnului. Astfel aceştia, devenind prilej de că dere pentru mulţi, s-au acoperit cu o ocară şi cu o ruşine veşnică. O, ce cumplit lucru este acesta! Şi cum de amar vor plînge şi îşi vor sfîşia inima, toţi aceştia. Dar va fi prea tîrziu. Ce cuvinte grele are Mîntuitorul pentru cei care au devenit prilejul căderii altora (Luca 17, 1-2). Spune că va fi mai uşor pentru sinucigaşi decît pentru ei.

Dar Dumnezeul Îndurărilor a avut totuşi milă. Prin alunecarea unora s-a adus mîntuirea pentru alţii. În locul lor Duhul lui Dumnezeu a ridicat pe alţii, ca Lucrarea să nu fie nimicită.

S-au ridicat astfel multe alte adunări binecuvîntate precum cea de la Zărand, unde fraţii credincioşi şi surorile statornice nu s-au clătinat în nici o vreme, ci au stat tari în mărturisirea lor. Rămînînd nedespărţiţi de Domnul Oastei, ei au colaborat strîns cu preotul, un om ales şi înţelept rămînînd neclintiţi în biserică. Ei au ajutat biserica, iar biserica i-a ajutat pe ei. Pînă astăzi adunările lor frăţeşti sînt mereu în biserică, iar în mijlocul lor mulţi alţi fraţi au aflat şi află mari bucurii şi multe suflete au aflat şi află calea fericitei mîntuiri.

La fel în Beliu, alt loc unde Domnul a avut şi Şi-a păstrat statornice nişte suflete de aur, alese şi scumpe prin care s-au purtat multe sarcini frăţeşti. şi a fost mult ajutată Lucrarea Domnului, în zilele ei cele mai grele.

Domnul a mai ridicat încă multe alte adunări noi pînă la mari depărtări, cu suflete care ostenesc şi aleargă făcînd multă bucurie. Cum sînt cele din Hălmagiu, Musteşti, Zimbru sau Livada, Grădiş te, Avram Iancu... Şi încă multe altele noi, “unde Cuvîntul Domnului nu mai fusese vestit”... Astfel se împlineşte cuvîntul: “iar locul lui să-l ia altul...”

Prin părţile Hunedoarei şi Bihorului, adunările continuau pline de putere şi ferite cu grijă de orice amestec cu învăţăturile străine. Fraţi lucrători harnici nu numai hrăneau turma Domnului cu cea mai aleasă păşune duhovnicească, dar o şi păzeau de orice fiară nimicitoare. Printre leul amenin ţător şi printre ursul viclean, turma Domnului se strecura astfel fără pierderi. Lucrarea Oastei îşi pă stra nu numai numărul frumos ci şi statornicia frumoasei umblări în învăţătura şi în dragostea ei dintîi.

236

Suflete de mărturisitori harnici, vechi şi noi, alergau pretutindeni săptămînă de săptămînă semănînd, plivind şi îngrijind ogorul Domnului.

Se mai adăugaseră multe nume noi şi frumoase de lucrători care ne-au devenit apoi tot mai cunoscute. La Crişeni, Sîncrai, Săcel, Brad în Hunedoara. La Ceişoara, Cîrpeşti, Rieni, Mizieşîn Bihor. La Gră dişte, Hălmagiu,şimand, Beliu în Arad... De asemenea în tot Banatul şi Ardealul de Nord...

Începuse o nouă lucrare puternică cu tineretul. Adunări speciale pentru tineret se făceau pretutindeni tot mai multe şi mai dese. Fraţi şi surori se ocupau îndeaproape de munca aceasta şi roadele erau din ce în ce mai fericite. Veneau mulţi tineri noi. Din rîndurile lor s-au ales curînd surori şi fraţi de un înalt nivel duhovnicesc, care începură să lucreze cu multă înflăcărare pentru Domnul. Astfel s-a format noua generaţie, care va duce mai departe steagul Domnului.

Din pricina lipsei de alte mijloace de informare fraţii continuă şi înmulţesc cercetările frăţeşti. Astfel Duhul Domnului face să se nască între toţi acel minunat circuit al dragostei, care face să fie pe drumuri zilnic sute de fraţi şi surori în toatăţara pentru a se cerceta unii pe alţii.

Marea lipsă a legăturii frăţeşti o simte fiecare frate şi fiecare soră. Neavînd alt mijloc de legă tură între noi cum erau altă dată gazeta şi cărţile, acum ne umpleam acest gol cu vizitele frăţeşti. Îndată ce avem o zi-două libere, plecăm pe la fraţii din alte localităţi şi alte regiuni ale ţării. Avem o zi liberă, mergem la cei mai apropiaţi. Avem o lună liberă, mergem pe la cîţi putem, prin toată ţara. şi cine poate chiar şi în Yugoslavia şi în Ungaria.

Cei mai mulţi cu bilete de tren “în circuit”, merg şi vin ducînd şi aducînd bucurii, mîngîieri şi încurajări binecuvîntate pentru ei şi pentru alţii. Ne vizitează mai rar chiar şi fraţi din Yugoslavia şi Ungaria.

Astfel se leagă părtăşii, colaborări şi familii binecuvîntate. Prin aceste circuite, bucuriile sînt totdeauna proaspete, adunările înviorate, creşterea uniformă, legătura puternică, iar Lucrarea Domnului tot mai îmbogăţită.

Ce minunat este acest circuit frăţesc. Este ca sîngele într-un trup, care umblînd prin toate mădularele, face ca toate să fie crescute şi ajutate la fel.

Dar unele suflete şi unele adunări bolnave de duh străin n-au intrat sau au rupt-o cu acest sfînt circuit frăţesc, izolîndu-se.

Dacă ei n-au mai mers pe la fraţi, nici alţi fraţi n-au mai venit pe la ei. Şi astfel cei rupţi, au ajuns ca nişte mădulare care nu mai au nici un fel de legătură cu trupul. Şi dacă nu mai au cu trupul, nu mai au nici cu Capul trupului (Col. 1, 18). Nemaiavînd această legătură prin care îşi primeau cîndva puterea şi prospeţimea, unii au început să se usuce şi să înlemnească. Sau să putrezească şi să miroase greu murind sufleteşte ori încet, ori dintr-o dată, de moartea cea mai amară şi mai veşnică moartea cînd toţi ceilalţi învie. Moartea, în timp ce totul în jurul lor învie... Cum spune cîntarea:

237

Nici o moarte nu-i amară ca moartea din primăvară totu-i soare, totu-i flori numai tu să-ngheţi şi mori.

Toţi se bucură şi strîng numai pentru tine plîng...

Între aceste împrejurări deci am ajuns din nou înapoi în mijlocul fraţilor dintre care plecasem cu aproape patru ani în urmă, pentru slujba de noapte, aşa cum cerusem Domnului.

Cîteva din gîndurile şi simţămintele de bucurie pe care le-am avut atunci, le-am descris în poezia Reîntoarcere scrisă în bucuria revederii cu fraţii:

Reîntoarcere

Revăd iar casa mea... în care cu mîna-mi toate le-am lucrat, ştiu fiecare cărămidă şi piatră cum am aşezat!

Privesc cu prietenie totul şi-n fiecare colţ e-un glas ce mustrător îmi reaminteşte de-un prieten credincios, rămas...

Le înţeleg mustrarea dreaptă şi-mi plec privirile-n pămînt, ca cel ce şi-a lăsat un prieten şi şi-a uitat un legămînt.

Revăd cărările umblate demult în tinereţea mea, mai recunosc ştiute semne atît de prietene cîndva...

Cîte-o fărîmă din viaţă în fiecare-am părăsit şi numai cînd mă duc pe-acolo să le revăd, mi-e-ngăduit.

Dar ori prea grabnic uită ele ori eu prea tare m-am schimbat căci eu le recunosc pe toate dar ele, toate, m-au uitat.

238

Revăd prieteni de-altădată aşa de-apropiaţi cîndva, atît de-adînc, atunci viaţă cu-a lor viaţă se-mpletea.

Iar astăzi trec pe lîngă mine aşa de-ndepărtaţi, părînd că nici nu ne-am ştiut pe lume că nu ne-am cunoscut nicicînd!

Pe veci de ce-aveam drag odată şi ce iubeam sînt despărţit!...

Şi toate-acestea pentru Tine şi nu regret, Iisus iubit!

Îndată ce am fost din nou în mijlocul lor, fraţii m-au înconjurat deci cu dragoste şi cu îngrijorările lor. Bunul mers al Lucrării Domnului cerea mereu o legătură strînsă cu ei între toţi fraţii lucrători, iar primejdiile care pîndeau din toate părţile Oastei Domnului, ne sileau să petrecem multe nopţi nedormite, căutînd să găsim cele mai bune căi pentru a ne strecura atît printre leu cît şi printre urs, spre a nu cădea în ghearele nici unuia dintre aceste două duhuri la fel de primejdioase.

Astfel, îndată după venirea mea, fraţii au hotărît un sfat frăţesc la Simeria unde au luat parte unii din cei mai cunoscuţi şi mai activi fraţi lucrători de atunci printre care şi fr. Capătă, Hărăguş, Popa Petru, Opriş Ion, Rusu Cornel, Irinca Valer şi mulţi al ţii, precum şi fr. Sergiu de la Bucureşti.

A fost o seară şi o noapte de consfătuiri binevenite şi folositoare pentru îndrumarea adunărilor şi pentru toată orientarea de care aveau nevoie toţi fraţii, spre a nu fi abătuţi din drumul cel bun, nici la dreapta şi nici la stînga. Familia noastră duhovnicească era mare, împrejurările prin care treceam erau grele şi primejdiile multe, aşa că era mereu nevoie de astfel de întîlniri pentru a rezolva mereu alte şi alte trebuinţe.

După sfatul de la Simeria a urmat la o lună, un alt sfat şi mai larg, la Galda de Sus din jude ţul Alba. Aici cu prilejul unei frumoase adunări au participat un şi mai mare număr de lucrători, avînd de pus şi de rezolvat tot aşa un şi mai mare număr de probleme.

Dar chiar dacă nu se puteau rezolva toate şi în cel mai fericit chip, totuşi unele din aceste sfaturi frăţeşti erau de cel mai mare folos, prin faptul că se întărea legătura frăţească şi se puteau găsi căi mai duhovniceşti pentru multe neajunsuri ce se petreceau între fraţi.

Astfel ieşeau la iveală lucrurile nepotrivite sau faptele rele, care se judecau şi se îndepă rtau dintre noi. Ori erau arătate pildele şi căile bune ce trebuiau urmate. Era în acel an 1956 şi un an de îndurare a Domnului, cînd ne bucuram de o libertate mai mare în ce privea adunările şi strîngerile noastre. Nu ştiam că totul ne era supravegheat.

239

Dar şi aceste sfaturi frăţeşti care la început au lămurit bine multe neajunsuri, pînă la urmă s-au dovedit ca o sabie cu două tăi şuri. Adică dacă ele nu erau cu toată grija începute şi îndrumate permanent într-un duh de rugăciune, de smerenie şi de curăţie duhovnicească,uş or alunecau devenind nişte prilejuri de gîlceavă şi de certuri fireşti. Fiindcă dacă nu se lucrează cu multă înţelepciune şi dragoste din partea celor ce doresc să îndrepte anumite nepotriviri, acei care se simt atinşi, în loc să primească îndrumarea se ridică împotriva ei. aşa se ajunge apoi la rupturi care nu se mai pot vindeca decît cu ani de dureri şi pierderi. sau poate chiar niciodată.

De Pop Alexandru (zis Şandor înainte cînd era la Cluj; zis mai tîrziu Sandu, cînd a ajuns la Bacău) n-am mai pomenit nimic din 1951 cînd de la Baia Mare a ajuns la Oradea. Apoi

eliberat, a devenit dintr-o dată cel mai activ “misionar” pe ţară.

Înzestrat cu o puternică îndrăzneală şi cu un neobişnuit talent de a se introduce oriunde voia şi mai ales se pare, cu o însărcinare oficială, el seştia folosi de “rîvna lui arzătoare” zisă “pentru Domnul”, spre a-şi înălţa propria sa persoană cît mai în fruntea fraţilor îmbinînd astfel atît interesele sale cît şi pe ale celor ce îl foloseau.

Ştia să folosească fiecare prilej pentru a se arăta pe sine persoana numărul unu, fără de care nu se putea face nimic şi care singurul le poate pe toate...

Era exact tipul şi metoda lui Secaş din 1932-1934... Întocmai ca acela atunci acesta acum, se vedea bine că urmăreş te acelaşi scop: să parvină. Să ajungă prin orice mijloace cît mai în vîrf, pentru ca apoi de acolo din frunte să-şi facă el voia firii sale ambiţioase. După două zeci de ani istoria se repeta întocmai. În alte condiţii desigur şi la alt nivel, dar cu aceleaşi metode şi cu acelaşi scop. Chiar şi la înfăţişarea trupească aceşti doi oameni se asemănau atît de mult unul cu altul. Atîta doar că acesta de acum are în plus faţă de acela de atunci un defect de vedere, nu numai la ochii sufleteşti ci şi la cei trupeşti: un ochi îi era orb. O meteahnă care parcă este şi ea o însemnare de la Dumnezeu.

Avînd o memorie bună, ca oricare deficitar al însuşirilor luminii precum şi un real talent artistic, Pop deprinsese bine arta de a vorbi îndrăzneţ şi atră gător. Alegea diferite istorioare şi versete biblice, bine potrivite pentru stările sufleteşti ale ascultătorilor săi, apoi cu gesturi largi şi cu voce îndrăzneaţă, chiar şi cu o mimică lacrimogenă, se stră duia să-i convingă pe cei ce-l ascultau că Oastea Domnului nu mai are un alt vorbitor asemenea lui. Şi că prin urmare toţi trebuiau să-l privească şi să-l asculte ca pe un conducător. Astfel sub Numele Domnului el îşi urmărea cu iste ţime înălţ area numelui său. şi sub lozincile Evangheliei, interesele sale.

Metoda îşi avea dedesubturile ei bine puse la punct. Folosindu-se de ambiţia acestui om, redus din punct de vedere intelectual şi ceea ce era mai grav, nenăscut din nou, cei care îl dirijau, urmăreau în primul rînd dărîmarea seriozităţii şi demnităţii sfinte şi înalte la care se făcuse pînă aci evanghelizarea în Oastea Domnului.

Marii oameni ai lui Hristos din Lucrarea Oastei, începînd cu părintele Iosif, care porniseră şi duseseră înţară prin această Lucrare Evanghelia o făcuseră aceasta în faţa lumii la un nivel atît de înalt. Nu numai de seriozitate ci şi de putere. şi mai ales de o vieţuire sfîntă.

Din pricina aceasta, vrăjmăşia oricît de pornită a fost împotriva Oastei n-a putut spune nimic rău despre Lucrarea şi lucrătorii Domnului. Totul fusese lucrat cu o înaltă competenţă şi cu o mare putere în lumină. Chiar dacă majoritatea fraţilor lucrători erau oameni simpli.

lipsa lor de pregătire omenească, era mult acoperită şi întrecută de că tre darurile duhovniceşti pe care le aveau din plin de la Duhul Sfînt, pe baza vieţuirii lor alese. Curăţia, smerenia şi dragostea, blîndeţea şi înfrînarea lor pline de evlavie şi de bun simţ cu care fraţii înaintaşi Îl slujiseră pe Hristos era pricina de laudă în Domnul a Oastei.

240

Acum acest înalt nivel duhovnicesc începea să fie dărîmat prin aceşti zişi “lucrători” noi care dădeau nă vală în Oaste, unii fără nici mă car a şti ce este naşterea din nou. Alţii pierzînd-o îndată.

Astfel plinide firea lor pămîntească aceşti “mînaţi” şi duşi fie de ambiţii fie de interese, lucrau de zor la dărîmarea însăşi a temeliei Oastei Domnului, care era naşterea din nou şi umblarea în sfinţirea vieţii.

Pe lîngă plaga “forMalismului” ucigător de voluntariat, sau a sectarismului ucigător de statornicie, mai veni acum şi parazitismul acesta ucigător de toate virtuţile şi prăbuşitor de tot ce fusese serios şi înalt în ideea Oastei!

Într-o astfel de “independenţă” din ce în ce mai sfidătoare faţă de toţi fraţii, umbla acum acest Pop. Acolo unde era ascultat fără cîrtire, el le arăta fraţilor o “dragoste” protectoare. Unde nu i se împlineau dorinţele şi pretenţiile lui fireşti, devenea dintr-o dată ca un tigru furios care muşca cu vorbe grele şi necruţătoare pe oricine i se împotrivea. Cu o astfel de fire dublă el devenise cunoscut şi temut peste tot.

Cutreiera ţara în lung şi în lat. Organiza adunări mari, cît mai mari, la care el să fie stegarul principal, cel care să se impună, spre a fi cunoscut şi recunoscut de toţi. Acolo unde simţea că ar putea fi un altul mai preţuit ca el, nu mergea deloc. Sau dacă mergea, ori căuta să se arate tot timpul ca unul din cei mai apropiaţi ai aceluia, ca “omul imediat după el”, dacă nu asemenea cu el sau chiar şi mai mult, cu scopul de a ajunge odată şi cît mai repede în vîrful grămezii.

Ori se arăta potrivnic de la început, creînd o atmosferă de luptă şi de partidă între fraţi.

Fraţii buni, vedeau aceasta cu durere şi cu îngrijorare, dar tăceau pentru a ocoli ieşirile lui furioase care adesea erau adevărate scandaluri, izbucnind pe neaşteptate în chiar mijlocul adunărilor la care participaseră mulţi noi veniţi. Sau se ocoleau orice discuţii cu el spre a nu-l face să izbucnească în cineştie ce ocări, fă cînd de ruşine Lucrarea Domnului, de care lui nu-i păsa.

E nevoie să ne ocupăm de omul acesta, deşi oricînd vorbim despre el ne este neplăcut fiindcă el va avea un rol însemnat în evenimentele care vor mai urma. În curînd el va deveni “o problemă” pentru Oaste, precum Moldoveanu va deveni “o altă problemă”. Amîndoi aceştia au fost ridicaţi de duhuri diferite din adînc şi prin felurite metode caută să ajungă cît mai în vîrf, fiecare cu un alt scop. Astfel au creat ei în Lucrarea Domnului unul tulburări celălalt dezbinare. Dar nu ei, ci duhurile care îi foloseau.

Prin mijloacele proprii firii sale pop ajunsese în familia fr. Leon Andronic la Bacău, unde a cunoscut-o pe Dorica, fiica acestuia şi repede-repede s-a căsătorit cu dînsa. Era pe la sfîrşitul anului 1950, cînd abia ieşit din închisoare, am aflat despre punerea la cale a acestei căsătorii prin tînăra soră Maricica Săilă din Bacău.

Sora aceasta, Maricica Săilă, de o vîrstă cu Dorica şi prietenă scumpă a acesteia era un suflet cu totul ales şi scump. Suferindă de o gravă boală la piept, abia ieşită din spital, cînd a aflat despre cursa în care era gata să cadă Dorica, a încercat totul ca să o scape.

A stăruit cu toată puterea s-o convingă să nu facă pasul căsătoriei cu Pop, simţindu-l pe acesta o cursă pentru ea. Dar Dorica n-a ascultat-o.

241

A rugat-o apoi împreună cu părinţii şi cu fraţii acesteia, dar nici pe ei nu i-a ascultat.

Atunci a venit pînă la mine acasă la Beiuş... Cînd am revăzut-o pe sora Maricica în ce stare gravă era, mi-am dat seama că s-a sculat chiar de pe patul de moarte spre a încerca totul ca să o salveze pe sora ei. Venise să-mi ceară şi mie ajutorul unei intervenţii pe lîngă Dorica spre a o convinge să nu se căsătorească cu Pop.

Vestea căsătoriei acesteia era cu totul neaşteptată şi pentru mine. Fireşte că eram împotrivă. Cunoşteam atît de bine pe fratele Leon Andronic şi o cunoşteam şi pe fiica lui încă din 1935 cînd avea abia 7 ani, venise cu tatăl ei la Congresul Oastei din Sibiu. Se legase atît de strîns de mine atunci fetiţa asta pe care n-o mai văzusem, încît mi-a rămas pe totdeauna aproape. Păstrasem o strînsă legătură cu familia lor şi ea a crescut, cum s-ar zice, datorită acestei legături... În vremea foametei din 1946-1947 am adus-o la noi cu toţi ceilalţi frăţiori ai ei, crescîndu-i împreună cu copiii mei.

Acum Dorica era pe cale să se nefericească poate pe totdeauna. Trebuia să facem totul pentru a o feri de nenorocirea în care cade.

Maricica se vedea bine că este în cele din urmă zile ale vieţii ei. Efortul călătoriei lungi şi grele pe iarnă şi în niş te condi ţii foarte grele, o fă cură să nu poată pleca imediat înapoi. Trebui să stea 2 zile la pat, suferind ca un martir crizele de febră şi friguri.

Am trimis o telegramă pentru Dorica, rugînd-o să nu facă în nici un caz pasul căsătoriei pînă ce va primi scrisoarea pe care i-o va aduce Maricica.

Dar Pop aranjase ca orice scrisoare să cadă în mîinile lui. Bănuindu-şi în primejdie planurile a grăbit şi mai tare totul, aşa că pe cînd Maricica a ajuns acasă, nunta era făcută. Pop ajunsese într-o familie cu vază în Oaste şi se asigurase de sus ţinători mulţi. Ca naşi i-a chemat, tot pentru slavă lumească pe Oprişan şi pe Sergiu de la Bucureşti, care pe baza cunoştinţei cu fratele Leon primiseră să binecuvînteze, fără a cerceta mai îndeaproape, o însoţire atît de nepotrivită.

Ajunsă acasă, sora Maricica nu s-a mai ridicat de pe patul ei. Peste cîteva zile a şi murit... Ca o jertfă a dragostei pentru Domnul, pentru Lucrarea Lui şi pentru sora ei, pe care cu orice preţa vrut să o scape de la un calvar pe care ea l-a întrevăzut bine...

Fie ca aceste rînduri duioase să ne reamintească de ea ca de încă un suflet sfînt dintre comorile şi jertfele Oastei...

Sora aceasta avea şi un dar minunat de a cînta şi compune melodii. De la ea am reţinut atunci cîntarea:

“O, păcătoşilor iubiţi, ce staţi în nesimţire doriţi voi oare s-auziţi un cîntec de iubire un cîntec cum nicicînd n-a fost şi nici va fi vreodată o, de doriţi priviţi adînc spre Crucea-nsîngerată...”

Ea cînta totdeauna cu lacrimi... Ne-a mişcat atît de adînc felul ei nepămîntesc de a cînta... Totdeauna cînd cîntam cîntarea aceasta nu pot să nu-mi amintesc de ea... şi de tragedia sorei ei.

Acum în 1956 Pop era “învăţător” undeva pe lîngă Cluj. Dar ce fel de învăţător era şi cînd îşi făcea “pregătirea” lui nu ştiam. N-am aflat aceasta limpede niciodată. El însuşi spusese că pe cînd şi-a luat el diploma de învăţător tatăl său era şeful organizaţiei de partid din comuna lor Sărata şi că era în foarte bune raporturi cu Securitatea. Nu ştiu dacă asta a avut vreo legătură cu diploma sa.

242

Dar în toamna anului 1956 el era foarte “harnic”. Nimeni nu putea fi atît de pretutindeni ca el. Împlinea slujba de învăţător în Feleac lîngă Cluj, dar era şi organizator de mari adunări ale Oastei în toate părţile ţării, din Banat pînă în Bucovina şi din Maramureşpînă în Moldova. Făcea “şcoală” vreo 2-3 zile pe săptămînă cu elevii săi la Feleac, iar celelalte zile era tot dus...

Cum putea face aşa? nimeni dintre noi nu ne puteam explica. La orice nedumeriri ale noastre, el avea răspunsuri “convingătoare”. Totdeauna lăsa să se înţeleagă că el are o pricepere atît de mare şi nişte relaţii atît de sigure încît îi duce sau îi depăşeşte pe toţi mai marii comunei sau ai judeţului care l-ar controla...

În vara anului 1956 a fost şi o mare nuntă aranjată să se petreacă la Feleac. Felul cum se pricepea să aranjeze atunci astfel de întîlniri frăţeşti îi fă cea pe toţi să-l admire. Reuşise într-adevăr să fie unul dintre cei mai căutaţi. Ţinea corespondenţă cu fraţi din toate părţile. Organiza adunări, făcea vizite, primea tot felul de vizitatori, avea tot felul de relaţii “rezolva” tot felul de probleme.

Din Cluj însă doar familia fr. Chişu era cea care îl sprijinea. Cu ceilalţi fraţi aproape cu toţi era certat. Reuşise să facă între ei partide în aşa fel încît nici ei între ei să nu se mai poată înţelege.

Nemulţumiţi, fraţii din Cluj au convocat dese stări de vorbă la care au invitat pe diferiţi fraţi din ţară pentru rezolvarea neînţelegerilor provocate de Pop între el şi ei. Dar cu toate “împăcările” şi înnoirile de legăminte, pace adevărată nu s-a mai putut face.

Chiar şi după plecarea lui Pop din Cluj, sămînţa aruncată de el acolo în loc să se stîrpească, a rodit mereu neînţelegeri. Nu era desigur numai Pop cauza. Păcatul lui se încuibase acum adînc şi în alţii. Dar de la el a început cangrena care nici după douăzeci de ani tot nu era vindecată...

În noiembrie 1956 eram deci tot în Simeria. Încercam mereu să obţin serviciul avut înainte sau un altul, dar nu primeam decît promisiuni şi amînări.

Într-o zi mă pomenesc că vine la mine Pop zis atunci şandor şi îmi spune că pe ziua de 6 noiembrie s-a fixat un sfat frăţesc deosebit la Feleac. Întîi pentru rezolvarea problemei infiltraţiilor sectare în Oaste. Al doilea, pentru punerea de acord asupra învăţăturii, între toţi fraţii cei mai de seamă. Şi al treilea, pentru stabilirea unui fel de plan de lucru pentru viitorul Lucrării Oastei Domnului. Am bănuit că acest sfat fusese pus la cale de Sergiu şi Leon, ca apropiaţi ai lui Pop.

Cum toate acestea trei erau nişte probleme arzătoare la care cu toţii ne gîndisem şi le ridicasem adeseori între noi cu fraţii cei mai apropiaţi, n-am mai întrebat cine a fost primul cu părerea de a se convoca acest sfat tocmai la Feleac, în casa lui Pop. El mi-a spus că s-a şi hotărît data cînd să se ţină sfatul şi cine dintre fraţi să fie chemaţi la el.

Trebuiau să fie acolo neapărat: Andronic, Bălăuţă, Condruz, Capătă, Dorz, Hărăguş, Moldoveanu, Popa Petru, Tudose, Sergiu... Cam aceştia erau priviţi a fi “stîlpii”. Trebuia deci să se afle tot ce gîndesc şi ce plănuiesc aceştia.

Şi cam aceştia am şi sosit în seara de 6 noiembrie 1956 la Feleac. În bucuria revederii cu toţi aceşti fraţi nu ne-am putut gîndi la nimic rău. Cui să-i treacă măcar prin gînd că acest sfat nu fusese pus la cale de nici unul dintre noi, ci de cu totul altcineva din afara noastră pentru a se afla astfel tot ce gîndim şi plănuim.

Am avut în toată noaptea aceea o stare de vorbă asupra tuturor celor trei puncte de mai sus.

243

Au fost în primul rînd confruntări destul de aspre între noi pe problema strecurării în Oaste a învăţăturilor străine care îşi aveau izvorul mai ales în cei de la Sibiu. Propovăduitorul mai de seamă al acestor învăţături devenise acum Moldoveanu. Iar cei doi mai apropiaţi de părerile sale erau priviţi a fi Condruz şi Tudose.

De partea cealaltă erau Andronic, Bălăuţă, Capătă, Hărăguş şi Sergiu. Popa Petru era cam la mijloc între aceste două partide.

Sfatul acesta n-a avut de la început o atmosferă de confruntări, ci una de împăciuire, de apropiere, de găsire a unui mod de înţelegere şi climat de colaborare frăţească. De punerea de acord a tuturora asupra unei singure interpretări şi a unui singur fel de a învăţa şi de a crede. Spre a se lichida dintre noi oricare deosebiri de vederi şi de păreri.

Cu toate acestea însă, au avut totuşi loc şi cuvinte mai apăsate împotriva lui Moldoveanu care deşi se numeşte “frate ostaş” şi îşi desfăşoară activitatea în Frăţietatea Oastei, totuşi de atîţia ani de zile şi astăzi nu numai că nu vrea să-şi însuşească felul de a crede şi de a învăţa al celorlalţi fraţi, dar răspîndeşte o învăţătură sectară total potrivnică învăţăturii Oastei...

Asupra acestor lucruri li s-a atras atenţia şi celorlalţi doi fraţi care îl sprijineau pe Moldoveanu şi se făceau şi ei părtaşi la acelaşi fel greşit de a lucra.

Moldoveanu a adoptat şi de astă dată felul lui obişnuit de a nu răspunde decît cu frînturi de idei şi cu ascunzişuri după vorbe, care să nu spună nici “da” nici “nu”. Omul acesta cred că n-a spus niciodată clar ce gîndeşte şi ce vrea. La el cuvintele au rostul să ascundă nu să arate ceea ce gîndeşte.

Totuşi, forţat să dea un răspuns direct, a recunoscut că “în unele privinţe” el are “alte încredinţări decît ceilalţi fraţi”, dar că pe viitor el nu le va mai răspîndi nimănui aceste încredinţări ale sale ci şi le va păstra numai pentru el.

La toate stăruinţele noastre ca el să renunţe la acele încredinţări care îl despart de fraţi şi care răspîndindu-se produc dezbinări, tulburare şi pierderi în adunările frăţeşti, el n-a dat nici un răspuns hotărît şi n-a arătat nici o dorinţă sinceră ca să asculte de fraţi.

În privinţa asta deci, lucrurile nu s-au îmbunătăţit cu nimic. Reieşea limpede că în Lucrarea Oastei, Moldoveanu îşi avea şi el un plan al lui pe careşi-l urmărea cu răbdare şi stăruinţă... Ceilalţi doi Condruz şi Tudose, îl urmau fără să gîndească prea limpede ce fac.

Din pricina neînţelegerii asupra acestui punct nu s-a putut realiza prea mult nici din cel de al doilea şi nici din cel de al treilea, decît foarte puţin. şi doar între noi ceilalţi, fără partida celor trei.

De fapt, eu lipsind atîta vreme dintre fraţi, am căutat să păstrez o atitudine mai apropiată de toţi, mai împăciuitoare între ei, spre a nu se produce o ruptură. Voiam cu orice preţsă cred că singură dragostea poate rezolva totul. Şi căutam să izbutesc pe această cale să-l conving pe Moldoveanu să înţeleagă că dacă stă în familia Oastei este dator să creadă şi să înveţe şi el la fel cu Lucrarea în care a venit.

Fraţii ceilalţi erau hotărîţi să procedeze mai radical faţă de el: Ori ascultă şi se supune şi el învăţăturii şi Frăţietăţii ziceau ei ori să plece unde vrea! A fost de ajuns cît i s-a tot spus fără să vrea să se supună Cuvîntului şi Frăţietăţii!...

Dar eu am intervenit cu rugămintea să nu se meargă chiar pînă acolo. Să mai avem răbdare, să mai aşteptăm, să mai nădăjduim. În felul acesta, lucrurile s-au domolit.

244

De multe ori mi-a părut rău mai tîrziu pentru atitudinea mea de atunci! Poate că dacă operaţia “Moldoveanu” s-ar fi fă cut atunci, aşa cum voiau fraţii, am fi suferit cu toţii mai puţin mai tîrziu... Şi boala aceasta n-ar fi nimicit pe atît de mulţi dintre fraţi. Dragostea poate că nu este în astfel de cazuri chiar cea mai bună de urmat. Aici poate trebuie să asculţi mai mult de adevărul care spune: După întîia şi a doua mustrare depărtează-te de cel care face dezbinări (Tit 3, 10).

“Fratele” Pop nu lua nici o atitudine între aceste două păreri. Asculta la fiecare, dar aproape la fiecare oră ieşea afară... Nu bănuiam de ce iese. Mă gîndeam că doar spre a lua seama pe afară, ca unul care era stăpînul casei.

Cam pe la ora 11 noaptea a ieşit pînă afară şi fr. Capă tă. Cînd a venit în casă mi-a spus încet:

în stradă stau două maşini mici, una din jos alta din sus de noi. Ce va fi oare cu ele?

nu ştiu, am răspuns eu liniştit. Şi mi-am văzut mai departe de treabă fără să bănuiesc nici atunci nimic.

După orele 12 Pop a stat pe afară cam prea mult: vreo oră-două.

Cînd a venit în casă a adus un ziar care în Cluj apărea seara iar în afara Clujului sosea dimineaţa următoare. În acel ziar se scria despre revoluţia din Ungaria, care izbucnise atunci, în 6 noiembrie 1956.

de unde ai luat acest ziar acum la ora 2 noaptea? l-am întrebat noi. Acum numai în Cluj se găsesc ziarele astea.

am întîlnit poştaşul pe stradă! răspunse Pop.

acum, la ora 2 noaptea?

nu ştiu cum s-a potrivit, dar poştaşul mi l-a dat!

Nici atunci tot n-am bănuit nimic! Eram foarte ocupaţi cu ale noastre. N-am avut bănuieli nici asupra lipsei sale de aproape 2 ore în miezul nopţii aceleia. Şi nici n-am făcut vreo legătură între desele lui ieşiri pe afară şi cele două maşini mici care stăteau în apropierea casei maşini care după ora 2 n-au mai fost acolo.

Dar mai tîrziu după ani de zile, prea tîrziu însă! am început să facem o oarecare legătură între toate acestea şi multe altele, de după noaptea aceea...

După ce ni s-a adus ziarul cu noutatea neobişnuită, discuţiile noastre din noaptea aceea s-au întins şi asupra unor planuri de viitor “dacă Domnul va aduce şi la noi o libertate mai mare” în care să putem lucra iarăşi la vestirea mai largă a Evangheliei...

Mai ales fr. Sergiu era plin de inspiraţie în ce privea frumosul viitor al Oastei:

va apare foaia Iisus Biruitorul spunea el. Va apare o revistă Oastea Domnului. Vor apare cărţi noi, emisiuni religioase la radio, echipe artistice religioase, teatru religios, şezători religioase, cinematograf religios...

Toate-toate acestea păreau ceva atît de apropiate şi de cu putinţă pentru el, ca şi cum ar fi nişte mere coapte, gata să cadă acum din pom. şiţara întreagă ne-o şi vedeam plină de cunoştinţa şi dragostea lui Hristos.

Ce minunate ni se păreau toate acestea şi ce entuziasmaţi devenisem gîndindu-ne că totuşi la Dumnezeu toate sînt cu putinţă...

Dar cîteva zile mai tîrziu eu şi fratele Sergiu ni le auzeam pe toate acestea din gura anchetatorilor noştri de la Ministerul Securităţii din Bucureşti.

245

Dar pînă atunci, iată ce s-a mai petrecut:

Tot nu ştiu nici azi cine hotărîse ca în prima duminică după acest 6 noiembrie, să seţină o mare adunare a Oastei din Moldova în comuna Lă loaia, lîngă Comăneşti-Bacău. Se înştiinţase că vom merge şi noi cei din Ardeal.

În ziua anumită eram deci acolo. De multă vreme nu mai văzusem atîta mulţime de fraţi venind la vreo adunare. Poate chiar de la Congresul Oastei din Sibiu.

Cînd soseau trenurile, de la staţia din loc, plecau o mare de oameni. Staţiile vecine nu mai aveau bilete pentru gara asta. Se vînduseră toate.

Am mers cu un şuvoi uriaş cu toţii spre biserica din Lăloaia, unde era preot atunci părintele Albu, un om al lui Dumnezeu, iubitor al Oastei şi sprijinitor al fraţilor.

Marea biserică s-a umplut ticsită de fraţi care stăteau înghesuiţi unul lîngă altul. Pe dinafară mai aşteptau încă mai mulţi.

Au început vorbirile şi cîntările pline de înflăcărare şi de bucurie, ca o despovărare a dragostei frăţeşti care fusese despărţită de prea mulţi ani.

Dar pe la jumătatea adunării vine cineva cu un ordin de la Sfatul Popular: adunarea să se împrăş tie imediat iar vorbitorii împreună cu preotul să se prezinte cu toţii la miliţie. Altfel miliţia va veni şi ne va aresta pe toţi.

Fratele din loc, Toma Mierluşcă, cu preotul Albu au fost de părere ca noi cei mai de departe să plecăm imediat din comună, iar adunarea să se despartă în două şi să continue jumătate la Văsieşti iar jumătate la Comăneşti. La miliţie se vor duce numai dînşii, fără noi.

Aşa am făcut. Ne-am despărţit în două. Eu am luat-o împreună cu o mul ţime de fraţi şi surori spre Văsieşti, unde am petrecut toată noaptea în mari bucurii duhovniceşti. Iar alţii în cealaltă parte.

Pop, care de obicei nu lipsea de nicăieri, acum nu ştiu cum se potrivise că aici n-a apărut.

După 3 zile petrecute pe aici din plin, am plecat cu încă vreo doi fraţi spre Bucureşti. Am avut şi acolo cîteva întîlniri fericite cu fraţii în locuinţa fratelui Sergiu şi în alte locuri. Gruparea tineretului din Bucureşti era una din cele mai frumoase dinţară... Tot tineri unul şi unul...

Sîmbăta şi duminica viitoare urma să avem o mare adunare cu toţi fraţii la Vulcana-Pandele din judeţul Dîmboviţa. Erau chemaţi să vină aici toţi fraţii din părţile Munteniei.

Într-adevăr încă de sîmbătă seara marea casă a fr. Stan Ionescu din Vulcana devenise neîncăpătoare. Cu trenurile de seară sosiseră o mulţime de fraţi. Dar cei mai mulţi urmau să sosească abia duminică dimineaţa...

S-a început adunarea. Vorbirile înflăcărate ale fraţilor curgeau din plin, cînd dintr-o dată intrară pe uşă un grup de necunoscuţi civili, împreună cu un căpitan şi cîţiva miliţieni.

toată lumea stă pe loc! Nu mişcă nimeni. Prezentaţi buletinele! răsună comanda scurt şi aspru.

Eu tocmai vorbeam cînd primul intrat, unul dintre civili care părea a fi şeful lor îmi zise privindu-mă peste toţi:

aşa domnule Dorz! De asta mi-am dat eu avizul ca să vii d-ta din Bărăgan, ca acum să răscoli toată ţara? Bine! Vom mai vedea noi!

Vom mai vedea noi ce va fi şi cu dv. care nu vă mai astîmpăraţi locului ci umblaţi de la o margine la alta a ţării, deranjînd bunul mers al lucrurilor, oprind tineretul de la şcoală şi împiedicînd muncitorii de la servicii...

246

După ce au luat buletinele tuturor şi i-au trecut în tabele nominale, cel ce era şeful spuse:

în afară de Dorz Traian, Grosu Sergiu, Diac Viorel şi Mortici Lazăr care vor rămîne pe loc, toţi ceilalţi veţi pleca imediat la gară. Şi cu primul tren acasă! Pe drum să-i întoarceţi înapoi şi pe toţi cei pe care îi veţi mai întîlni venind aici!

Nu ştiu cum se făcuse că Pop, cel nelipsit, nici de data asta nu sosise aici. Dar nimeni nu observase asta.

Toţi fraţii au înţeles că noi cei opriţi sîntem arestaţi. Cîţiva dintre fraţi şi surori se grăbiră să ne schimbe căciulile, fularele sau hainele lor mai groase ca să le avem de frig. Şi se despărţiră de noi cu multe lacrimi.

După plecarea fraţilor, noi am fost puşi să dăm o declaraţie că nu vom mai participa la nici o activitate a Oastei Domnului pînă cînd aceasta nu va fi legalizată. Apoi mie şi lui Sergiu ni s-a pus în vedere ca mîine, luni, să facem primele demersuri pentru obţinerea legalizării Oastei. Altfel vor începe o serie de măsuri împotriva oricăror adunări fie mari fie mici iar noi o să-i avem pe conştiinţă pe toţi cei care vor avea de suferit.

Am întrebat:

există vreo posibilitate să obţinem o legalizare a activităţii Oastei Domnului?

de ce n-aţi încercat niciodată? Ceilalţi cum au obţinut? (“ceilalţi” erau cultele neoprotestante legalizate).

şi cum să începem? Unde şi ce trebuie să facem?

interesaţi-vă la Patriarhie; la Departament!

bine, vom încerca!

după ce veţi merge la Patriarhie şi vi se va spune ce trebuie să faceţi, trebuie să vă întîlniţi cu noi, ca să vedem ce aţi făcut!

dar unde vă găsim?

vă veţi prezenta seara la ora 5 lîngă ceasul de la universitate! acolo ne veţi aştepta zise “şeful”.

Duminică seara, tîrziu, am ajuns la Bucureşti, acasă la Sergiu numai eu şi el. Atunci Sergiu locuia într-o căsuţă mică pe strada Puţul cu Tei.

Tot timpul nopţii ne-am sfătuit ce este de făcut.

iată-ne ajunşi la o răscruce foarte grea ne ziceam noi.

Dacă nu vom încerca să obţinem legalizarea, autorităţile vor începe să ia măsurile aspre cu care ne-au ameninţat împotriva adunărilor noastre şi a fraţilor noştri.

Dacă vom începe să umblăm după legalizare pe la Patriarhie şi Departament cine ştie ce condiţii ni se vor mai pune şi pînă la urmă ce vom primi!

Totuşi n-avem încotro. Vom porni şi apoi facă-Se voia Domnului.

În dimineaţa următoare am început calvarul drumurilor noastre... Credeam atunci că totul se va rezolva oarecum uşor, de vreme ce mergem trimişi de Securitate.

desigur, vorbeam noi doi, este şi interesul Securităţii Statului ca să se pună o ordine legală şi în problema Oastei. Fiindcă acolo unde ceva nu este în ordine se nasc permanent bănuieli şi temeri. Statului nu-i pasă ce este între noi şi autoritatea bisericească. Statul vrea să ştie doar că acolo se adună nişte oameni care au o formă legală.

247

dar cum vom obţine noi această formă legală? Noi sîntem desigur o lucrare duhovnicească în sînul credinţei şi bisericii ortodoxe, însă noi nu mai avem nici un fel de recunoaştere din partea bisericii şi a statutelor pe baza cărora funcţionează ea în Stat. Legal noi sîntem desfiinţaţi din 1948, iar oficialităţile bisericeşti ne-au condamnat înainte chiar de a ne desfiinţa.

pe ce bază să le cerem noi o legalizare pe care nici un paragraf din Statutele şi Regulamentele lor oficiale, nu o prevăd?

pe baza existenţei noastre! Oastea Domnului există! Ea este o realitate. Şi acum a devenit o problemă. Pe baza asta să cerem rezolvarea bună a acestei probleme care interesează în egală măsură atît Statul cît şi biserica...

Înainte de a ieşi din casă, am îngenuncheat amîndoi şi cu sufletele pline de apăsare ne-am rugat fierbinte:

doamne Iisuse, pornim la un drum greu. Singur Tu ştii ce va urma pentru Lucrarea Ta şi pentru noi. Cîtă vreme s-a putut merge fără această legalizare, noi am mers chiar dacă am avut cîţiva atîtea de suferit de la mai-marii bisericii şi ai poporului acestuia. Dar acum cînd toată mulţimea fraţilor noştri sînt ameninţaţi, din dragostea pentru ei şi din grija pentru Lucrarea Ta, luăm acest drum. Te rugăm fii cu noi înaintea mai-marilor lumii acesteia şi nu ne lăsa să facem nimic din ceea ce ar fi nepotrivit cu voia Ta şi cu planul Tău...

Primul drum l-am făcut la Patriarhie.

Acolo, după o lungă aşteptare, cînd am spus pentru ce vrem să vorbim cu Patriarhul, am fost întîmpinaţi de către un preot înalt şi cu o atitudine mîndră ca nişte oameni care vin cel puţin de la capătul lumii şi din cine ştie ce secol:

ce Oastea Domnului? Păi fleacul acesta nu mai există,ăhă, de cînd! Cum vă treziţi voi acum să mai umblaţi după cai verzi?...

vă rugăm stăruitor să ne înştiinţaţi pentru o audienţă la părintele Patriarh!

dar ce credeţi voi că mai interesează pe cineva problema asta? Vedeţi-vă de treabă! Mergeţi acasă!

Am fost trimişi de către Securitate aici! Trebuie neapărat să înfăţişăm problema asta Patriarhiei.

dacă aşa este, faceţi un memoriu scris. şi îl trimiteţi prin poştă. Apoi aşteptaţi acasă răspunsul. Acum nu puteţi fi primiţi în audienţă! Astfel de probleme nu se rezolvă decît cum v-am spus. De altfel Patriarhul este acum ocupat cu o delegaţie din Yugoslavia...

Am plecat de la Patriarhie cu acest rezultat, iar seara eram amîndoi la ceasul din faţa universităţii.

Acolo ne aştepta şeful care vorbise cu noi în Vulcana. Îndată am fost luaţi de o maşină şi duşi la Ministerul Securităţii. Acolo am fost despărţiţi unul de altul şi fiecare am fost dus în altă parte.

De la ora cinci seara şi pînă la ora nouă noaptea a trebuit să ascult şi să răspund la nenumăratele acuze şi întrebări.

Toate marile adunări la care participasem în timpul de cînd venisem din închisoare erau cunoscute. Mai ales sfatul de la Feleac, era cunoscut pînă în cel mai mic amănunt.

Cel ce mă cunoscuse atît de bine la Vulcana se vede că ne urmărise prin oameni ai lui de mulţi ani peste tot.

248

Acum mă miram totuşi de unde le putea cunoaşte chiar atît de bine şi chiar pe toate cele ce le discutasem la Feleac!

Tot nu ne puteam gîndi cine oare i-a putut informa atît de repede şi atît de amănunţit asupra tuturor celor ce se petrecuseră între noi.

După ce am fost ameninţaţi şi avertizaţi în toate felurile cu privire la activitatea Oastei pe viitor, am fost din nou îndrumat “cu toată bunăvoinţa” să continuăm eforturile pentru obţinerea legalizării. Să facem cît mai repede memoriul care ni s-a cerut. Să-l facem către Patriarhie, dar să-l scriem în trei exemplare din care unul să i-l dăm dînsului în mînă pentru Ministerul Securităţii, atunci cînd vom veni să-l prezentăm la Patriarhie iar al treilea exemplar la Departamentul Cultelor. Aceste memorii vor trebui înmînate personal atît Patriarhului cît şi Preşedintelui de la Departamentul Cultelor. Să le cerem acestora audienţă.

acum, zise anchetatorul uitîndu-se la ceas peste un sfert de oră ai trenul spre Simeria. Vei fi dus la gară cu maşina. Cumperi bilet şi te sui în tren. Iar cît mai curînd faceţi memoriul şi vă prezentaţi cu el la Bucureşti. Să fim înţeleşi! Cînd vii îmi dai un telefon!

Şi ieşind cu mine pe felurite scări şi coridoare am ajuns în sfîrşit în stradă. Maşina mă duse în cîteva minute şi mă lăsă în faţa Gării de Nord.

Dar cum să plec, fără a şti nimic ce s-a întîmplat cu Sergiu?

Ştiam însă că sînt urmărit pas cu pas.

De aceea mă îndreptai spre ghi şeul de bilete, cît mai încet spre a ajunge cît mai tîrziu...

Pe jos dormeau întinşi zeci de oameni... Mă prefăceam că nu ştiu cum să trec peste ei spre a ajunge la bilet. Stam, mă uitam, ocoleam pe o parte şi iar reveneam pe alta aşa că am ajuns la bilete după cum prevăzusem: cînd trenul plecase...

Mă prefăcui necăjit (ştiam că sînt privit ce fac -) şi am luat-o prin sală spre ieşirea din strada cealaltă unde ştiam tramvaiul cu care puteam ajunge la Sergiu.

Cînd am ajuns, abia atunci sosise şi el acasă. Stinsese lumina să se culce.

Pînă în ziuă am stat de vorbă asupra tuturor celor ce ni se întîmplaseră.

eu, zise el la un moment dat, n-am să mă mai duc nicăieri! Între noi există vînzători primejdioşi care spun despre tot ce facem şi vorbim noi. Iată cît de repede au aflat totul de la Feleac!...

Şi nu mă pot dumiri defel, cine este acela care vinde.

Dacă vrei fr. ta să faci memoriul, fă-l! Dacă vrei să te duci pe la ei, du-te! Eu însă nu mă mai duc nicăieri şi nu voi mai face nimic, pînă cînd voi vedea ce se va alege din toată treaba asta!

bine frate, dar dacă vom lua toţi atitudinea asta, ce va urma pentru Lucrarea Oastei?

eu nu zic s-o iei şi fr. ta. Spun numai că eu am luat-o.

eu n-o pot frate. Pînă cînd pare că mai există o posibilitate de a feri pe fraţi de necazuri, eu voi căuta să fac tot ce pot, cu orice risc pentru mine.

te voi însoţi din tot sufletul cu rugăciunea şi cu dragostea mea. Vomţine legătura împreună şi vom vedea pas cu pas ce este bine de făcut. Dar personal eu nu mai fac nici un pas!

domnul ne va călăuzi prin Duhul Său în tot ce vom avea de făcut. Mă bizuiesc pe El... Dar nu mă voi grăbi în nimic. Eu n-am ce face decît să merg înainte. Dacă vom refuza această posibilitate îşi vor întări tot ce cred rău despre noi. şi vor urmări pe fraţi peste tot cu o ură necru ţă toare, ca pe nişte potrivnici care refuză să se supună şi să accepte o legalitate cinstită...

249

Cu aceasta, dimineaţa ne-am despărţit. şi am plecat spre Simeria, acasă.

A trecut o lună de zile de la despărţirea mea de Sergiu fără să fac nici eu nimic în ce priveşte însărcinarea cu memoriul.

Nu ştiam cum şi mai ales nu prea voiam să încep... Căutam să amîn cît mai mult, înţelegînd ce plin de primejdii este un astfel de drum.

Din ţară se zvoneau tot mai multe ameninţări.

La Lăloaia, părintele Albu care ne primise în biserica lui era mereu purtat prin anchete aspre şi prin tot felul de amenin ţări. Se simţea în toate păr ţile o tot mai puternică presiune asupra Oastei.

În ziua de 15 decembrie un miliţean mă luă de acasă şi mă duse la postul de miliţie din gară, unde eram chemat de cineva de la Bucureşti.

Am bănuit că era şeful care mă anchetase la Minister.

Într-adevăr, el era.

De la început s-a răstit la mine, ameninţînd toate adunările care se vor face de sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei în toată ţara.

se dovedeş te clar acum zicea el că dv. sînteţi împotriva oricărei legalităţi. Vă place anarhia şi dezordinea, fiindcă sînteţi nişte nesupuşi şi nişte vrăjmaşi atît ai bisericii cît şi ai Statului. Vi se oferă posibilitatea să vă puneţi în ordine, dar vreţi dezordinea. Fiindcă sînteţi nişte dezordonaţi! În cazul acesta să nu vă miraţi că se vor lua împotriva dv. măsurile pe care le meritaţi!

e ultimul prilej care vi se oferă! Dacă în săptămîna asta nu vă prezentaţi la Bucureşti cu memoriul despre care a fost vorba, să ştiţi că se va proceda fără milă împotriva dv.!

dar cum să-l fac domnule? Eu n-am nici un fel de calitate şi de autoritate în Oaste! În numele cui să cer eu legalizarea Oastei?

în numele d-tale personal!... Şi al celor care gîndesc ca d-ta. Nu trebuie să spui nici un alt nume dacă nu vrei să mai bagi pe nimeni. Dar fă-l odată!

voi încerca!

cînd ajungi în Bucureşti îmi dai un telefon. Iată numărul! Eu voi veni să-mi dai şi mie un exemplar din memoriul pe care îl vei prezenta la Patriarhie şi la Departament.

N-am mai putut amîna. Am alcătuit atunci următorul memoriu:

Către

Preafericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Justinian

Bucureşti.

Subsemnatul Dorz Traian, domiciliat în Simeria, reg. Hunedoara.

În numele meu şi cu asentimentul acelora care gîndesc la fel cu mine, membri ai fostei Asociaţii Religioase Ortodoxe Oastea Domnului, supun cu smerenie şi încredere părinteştii bunăvoinţe a Prea Fericitului Patriarh, următorul

MEMORIU Cu privire la starea actuala şi la dorinţa rezolvării favorabile a problemei adunărilor duhovniceşti a credincioşilor din fostaAsociaţie Religioasă Oastea Domnului.

250

Prea Fericitul Patriarh, ştie că în toată ţara noastră, există un număr mare de fii credincioşi ai bisericii noastre Ortodoxe, care sînt membrii ai fostei Asociaţii Religioase Ortodoxe Oastea Domnului şi care sînt dornici să trăiască o via ţă duhovnicească cît mai potrivită cu Cuvîntul Sfînt al lui Dumnezeu Biblia, şi cu învăţăturile sfinte ale bisericii noastre ortodoxe, căci credinţa lor se întemeiază numai pe principiile şi învăţăturile bisericii.

În o mare parte a ţării îndeosebi în Ardeal aceşti fii devotaţi ai bisericii au fost primiţi în Comitetele Parohiale şi în Şcolile duminicale, dîndu-li-se posibilitatea ca în felul acesta să-şi găsească satisfacţia sentimentului lor adînc religios în programe de plăcută petrecere duhovnicească, desfăş urată în biserici, sub supravegherea şi îndrumarea duhovnicească a preoţilor, duminicile după masă şi chiar şi în alte sărbători şi seri alese de peste săptămînă.

Dragostea şi înţelegerea care le-au fost arătate de către preoţi acolo unde acestea au avut loc au dus la o adîncă armonie între credincioşi şi preoţi, putîndu-se realiza în acest fel multe lucruri îmbucurătoare. În felul acesta s-a adus şi un mare folos bisericii şi poporului, prin faptul că au atras lîngă altar mulţimea sufletelor dornice de o viaţă mai adînc duhovnicească, dîndu-li-se acolo această hrană căutată. Astfel că pe unii lucrul acesta i-a atras din primejdia ră tă cirii sectare care bîntuie cu atîta furie pretutindeni printre credincioşii bisericii noastre, iar pe alţii i-a smuls din ghearele patimilor rele şi a pă catului beţiei, desfrîului, etc., care aduc atîta nenorocire şi pagubă sănătăţii şi vieţii poporului nostru.

Oficial însă (datorită unor regretabile greşeli săvîrşite în trecut de către unii din mai marii noştri) atitudinea multora din slujitorii bisericii noastre faţă de aceşti fii credincioşi ai ei, a rămas pînă astăzi, în cea mai mare parte o atitudine neprietenească şi ostilă.

Pînă astăzi ei nu au fost şi nu sînt îngăduiţi în multe locuri să-şi poată ţinea adunările lor în biserici, respingîndu-li-se orice apropiere în direcţia aceasta. Astfel că nevrînd să se ducă la secte ei au fost siliţi să-şi ţină adunările lor prin case, înstrăinîndu-se de supravegherea bisericii, şi contravenind dispoziţiilor Legii de Stat.

Faptul acesta a fost şi este păgubitor din atîtea puncte de vedere: În primul rînd simţindu-ne nedreptăţiţi şi îndepărtaţi cu ostilitate, s-a creat între ei şi preoţi o prăpastie artificială şi o stare care a dat naştere la atîtea penibile şi regretabile atitudini reciproce.

Apoi, în felul acesta, s-a favorizat influenţa propagandei sectare care în multe locuri a reuşit să facă victime printre membrii bisericii noastre.

Şi în sfîrşit, a zădărnicit atîtea acţiuni bune şi folositoare a căror realizare ar fi fostuşor posibilă, într-o atmosferă de armonie duhovnicească, aşa cum era de dorit să existe.

Toate acestea nu au folosit decît duşmanilor bisericii şi ai poporului, singurii care s-au putut bucura şi trage foloase din menţinerea atmosferei de nemulţumiri şi de neînţelegeri dintre noi.

E adevărat că în ultimul timp, datorită unei rîvnitoare munci de lămurire, dusă de către unii fraţi mai ostenitori, situaţia s-a îmbunătăţit mult în multe părţi, acolo unde astfel de adunări de lămurire au avut loc. Aceasta s-a putut face cu atît mai bine cu cît în unele locuri un însemnat număr de slujitori ai bisericii au dat un preţios şi binevoitor concurs la aceste întruniri, îngrijoraţi fiind ei înşişi de ascensiunea curentului sectar. şi doritori fiind de îndreptarea fericită a unor lucruri, care era bine dacă ar fi fost mai demult, şi oficial soluţionate favorabil.

E regretabil numai că unii din aceşti preoţi binevoitori au avut de suferit de pe urma acestei iniţiative. Cum e recent cazul părintelui Albu de la Asău, raionul Moineşti, care pentru că a primit ca în cadrul unei şedin ţe a Comitetului Parohial să aibă loc în biserica sa o astfel de adunare, se gă seşte acum sub ancheta mai marilor săi, ameninţat fiind cu mutarea disciplinară, spre a constitui un exemplu negativ.

251

E uş or de închipuit în astfel de condiţii cum pot fi priviţi atunci aceşti credincioşi de către ceilalţi preoţi oricît de binevoitori şi îngrijoraţi ar fi ei.

Negreşit se simte nevoia acută a stăvilirii progresului sectar precum şi a împiedicării descompunerii morale în viaţa membrilor bisericii noastre. Şi singura posibilitate practică şi reală de îndreptare a lucrurilor este reînviorarea duhovnicească a vieţii bisericii.

Iar pentru aceasta, concursul cel mai preţios îl pot da în chip deosebit foştii ostaşi aceşti fii credincioşi ai bisericii, care se stră duiesc să ducă o viaţă corespunzătoare Sfintelor Învăţături dacă chestiunea lor va fi cu dragoste şi înţelegere îmbrăţişată de biserică.

Pînă acum, autorităţile ordinii de Stat au privit adunările foştilor ostaşi, chiar şi acelea ţinute în afară de biserici, fără să ia o atitudine împotriva lor! Acum însă ni s-a pus în vedere că ţinerea pe mai departe a unor astfel de adunări nu va mai fi permisă, ci ele fiind considerate ilegale, vor fi sancţionate.

În situaţia aceasta s-a ajuns la o răscruce. Dacă nu se găseşte o soluţionare fericită, e primejdie să se creeze o stare şi mai îngrijorătoare. Pe de-o parte unii neputînd renunţa la adunările lor, considerate acum ilegale, vor fi sancţionaţi, lucru care nu va rezolva chestiunea, ci o va adînci şi mai mult.

Iar pe de altă parte al ţii mai slabi, vor fi atraşi de libertatea şi propaganda sectară, precum şi de ispita de a reacţiona defavorabil bisericii.

Şi în primul şi în al doilea caz, nu va fi nici un cîştig. Ci dimpotrivă pagube şi rane uneori ireparabile.

Dată fiind această stare de lucruri fără să am vreo însărcinare deosebită şi fără nici o calitate decît aceea de fiu al bisericii şi frate mai cunoscut între fraţii ostaşi am găsit cu cale să supun cu toată smerenia şi cuviinţa părinteştii griji şi înţelepciuni a Prea Fericitului Patriarh această sesizare, îndemnat fiind numai de sincera dorinţă a unei înviorări duhovniceşti în biserica noastră şi de instaurarea unei adevărate şi adînci armonii între fiii ei. Lucru atît de necesar în zilele acestea, cînd cu toţii uniţi trebuie să fim angajaţi în opera uria şă de refacere morală a omenirii, în spiritul pă cii, iubirii şi înţelegerii, spre slava lui Dumnezeu, propăşirea Bisericii Sale şi bunăstarea poporului nostru.

Dorim din toată inima şi ne rugăm Domnului Dumnezeu să se găsească o soluţie fericită acestei situaţii, spre a nu se ajunge la noi dezbinări dureroase, la nemulţumiri şi la amărăciuni noi, poate şi mai mari.

Dorim şi ne rugăm ca soluţia care se va gă si, să fie un factor pozitiv în viaţa duhovnicească a bisericii şi a poporului nostru, spre a se pune capătfericit unei stări anormale, create în trecut de către oameni, care erau rupţi de popor, lucru care a dăunat atît de mult tuturora.

Înţelepciunea cu care Domnul Dumnezeu v-a luminat, ca pe un ales stîlp al bisericii, va găsi desigur calea cea cu adevărat fericită, care să poată duce la adevărata şi buna rezolvare a acestei probleme. Fiindcă ajunge cît a îndurerat ea timp îndelungat viaţa duhovnicească a bisericii şi a unui atît de mare număr de fii buni şi credincioşi ai ei.

Vom fi fericiţi cu toţii dacă ţinîndu-se seama de dorinţele şi sentimentele celor dintre care venim, se va găsi posibilitatea ca slujba lor credincioasă şi ascultătoare de Dumnezeu şi de biserică să capete forma legalităţii în cadrul bisericii.

În felul acesta, mulţimea acestor credincioşi, cu dragostea şi rîvna lor duhovnicească, nefiind îndepărtaţi ci îmbrăţişaţi cu iubire şi încadraţi deplin în viaţa bisericii, va aduce vieţii ei o puternică înviorare şi avînt spiritual.

252

Prin aceasta veţi face încă un lucru, poate din cele mai alese, spre binele bisericii şi poporului, pentru care vi se va pă stra recunoştin ţă, fiindcă va fi soluţionată o problemă arzătoare, fără a fi creată alta.

Aşteptînd cu încredere şi răbdare hotărîrea înţeleaptă şi înţelegătoare a bisericii, rămînem sărutîndu-vă cu supunere dreapta

Bucureşti, la 26 decembrie 1956.

Traian Dorz.

În dimineaţa zilei de 28 decembrie, a patra zi de Crăciun 1956, eram la Bucureşti.

Am trecut pe la fr. Sergiu căruia i-am arătat memoriul şi i-am făcut cunoscut toate. Apoi am telefonat şefului de la Ministerul de Interne care a venit la ceasul din faţa universităţii, unde i-am predat memoriul!

acum mergi la Patriarhie mi-a zis el. Vei fi primit de Patriarhul! După ce vei sta de vorbă cu el, îmi vei telefona din nou, ca să văd ce aţi aranjat.

Am luat acum crucea mea pe umăr am gîndit. De acum trebuie să mi-o duc pînă la capăt. numai Domnul Singur merge şi suferă împreună cu mine.

Am fost primit la cancelaria Patriarhului de către părintele Cazacu, cel care se repezise cu vorbe de batjocură cînd mai fusesem aici rîndul trecut, cu Sergiu.

Acum cînd i-am spus cine sînt şi că doresc să vorbesc cu Părintele Patriarh, repede s-a dus să mă anunţe.

Apoi întorcîndu-se îmi deschise o uşă, şi cu un gest de largă bunăvoinţă şi favoare îmi zise:

poftiţi la Prea Fericirea Sa!

Părintele Patriarh, cu o înfăţişare slăbu ţă şi binevoitoare m-a primit cu braţele deschise. I-am sărutat dreapta, iar dînsul m-a îmbrăţişat spunîndu-mi:

fii binevenit, frate Dorz.

M-a aş ezat la masă alături de dînsul, a poruncit să ne aducă două cafele. După aceea m-a ascultat cu răbdare asupra problemei şi necazurilor Oastei. Apoi luîndu-mi memoriul şi citindu-l, îmi spuse:

am toată bunăvoinţa să vă ajut. Să căutăm împreună orice posibilitate pe care am avea-o spre a soluţiona problema dv. Dar aceasta se poate numai în cadrul Statutelor existente pentru organizarea şi funcţionarea bisericii Ortodoxe. Nici o altă cale de soluţionare nu există.

Iată! îmi zise mai departe, întinzîndu-mi Cartea Statutelor bisericii. ia-o d-ta acasă şi cerceteaz-o în linişte. Dacă vei găsi acolo vreun paragraf în care s-ar putea încadra activitatea Oastei, consemnează-l într-un alt memoriu în care să propui forma practică cea mai acceptabilă atît pentru dv. cît şi pentru biserică şi Stat.

Iar eu voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a se rezolva cît mai bine problema dv.

I-am mulţumit respectuos şi îndatorat, pentru toată bunăvoinţa arătată. Apoi după ce mi-a scris cîte un autograf pe o serie de cărţi ieşite proaspăt din Tipografia Cărţilor bisericeşti, mi-a dat binecuvîntarea de plecare spunîndu-mi:

cînd vei mai avea să vii la mine, nu veni pe la cancelarie, vino pe aici pe partea astalaltă. şi luîndu-mă de braţmă scoase pe o altă uşă într-un hol, apoi arătîndu-mi pe un călugăr bătrîn cu barbă albă care ieşise de undeva îmi zise:

iată părintele Mitrofan care îţi va deschideuşa asta cînd vei suna! el te va conduce la mine.

253

I-am sărutat dreapta, mulţumindu-i din nou şi am ieşit pe poarta astalaltă pe care părintele Mitrofan o închise apoi în urma mea, răsucindu-i cheia.

La Departament n-am intrat. Am predat doar la poartă un plic conţinînd memoriul nostru, spre a fi dus la conducere...

La ora anumită eram din nou la ceasul din faţa universităţii, pentru a da seamă de tot ce rezolvasem la Patriarhie. Şeful mă aştepta.

I-am spus că trebuie să fac un alt memoriu potrivit celor spuse de Patriarhul şi că voi veni iarăşi cu el aici cîndva, după Anul Nou, spre a discuta asupra lui. Urma că, dacă va fi bun, să fie propus Sf. Sinod spre aprobare, la proxima şedinţă a acestuia.

bine! Cînd va fi gata memoriul îl faceţi din nou în trei exemplare, ca şi pe acesta. Iar la venirea cu el aici la Bucureşti să-mi telefonaţi pentru a mă încunoştinţa. Autoritatea de Stat vrea să fie pusă la curent cu tot mersul lucrurilor acestora.

Am întîlnit din nou pe fr. Sergiu căruia i-am făcut cunoscute toate cele petrecute... Apoi întors acasă, am luat legătură cu toţi fraţii mai de seamă printre care Bălăuţă, Capătă, Hărăguş, Popa Petru, Opriş, Velescu, Moldoveanu şi alţii. Cu toţii au fost de acord asupra continuării acestei încercări de legalizare a activităţii noastre. M-am consfătuit cu ei şi asupra modului cum să punem problema în memoriul ce urma să-l înaintăm Patriarhiei.

Greul alcătuirii acestui memoriu a căzut tot asupra mea singur. M-am rugat mult Domnului să-mi dea toată lumina de care aveam nevoie pentru găsirea unei căi potrivite, pe care ne-am putea strecura în aşa fel încît să-şi putem face lucrarea de evanghelizare la care eram chemaţi,

dar nici să nu ne angajăm întru nimic faţă de puternicii zilei, ca nu cumva să cădem în vreo cursă ce ni s-ar putea întinde, ori dintr-o parte ori din alta.

Nu mai am acum la îndemînă textul acestui al doilea memoriu pe care l-am alcătuit atunci. Nici un exemplar din el n-a mai supravieţuit distrugerilor care au trecut curînd după aceea peste tot ce am avut distrugeri din care doar prin minune s-a mai salvat cîte ceva. Dar ştiu că am căutat mult prin Cartea Statutelor Bisericii Oficiale, pînă ce am găsit forma sub care s-ar putea strecura spre legalizare activitatea Oastei.

Era acolo paragraful care prevedea în cadrul Comitetelor Parohiale cîte o secţie misionară alcă tuită din bărbaţi şi femei, secţie care ar avea chemarea să se ocupe de problemele duhovniceşti şi misionare în cadrul fiecărei parohii.

Sub forma aceasta ceream să se recunoască dreptul membrilor “fostei asociaţii Oastea Domnului din fiecare parohie de a se aduna în biserici, sub controlul bisericii, spre a-şi afla acolo satisfacerea nevoilor lor sufleteşti şi spre a-şi dobîndi şi înmulţi cunoaş terea bunei învăţături şi a dreptei credinţe în biserică.

Pentru o bună reglementare practică a problemei propuneam un fel de semi independenţă pentru Oaste şi nu o încorporare totală ca un fel de bucată înghiţită şi asimilată, adică nimicită în pîntecele oficialităţii. ci ca un mădular subordonat dar viu şi lucrător, pe linia voluntariatului duhovnicesc şi a misionarismului laic în biserică.

Practic scriam acest lucru s-ar putea reglementa în felul următor:

Oastea Domnului doreşte să-şi supună toată activitatea ei sub ascultarea şi controlul bisericii.

254

Pentru aceasta propune ca Sf. Sinod să aprobe ca la fiecare episcopie să fie designată o persoană oficială care să ţină legătura cu un misionar de legătură a Oastei din eparhia respectivă. În felul acesta, biserica ar putea îndruma şi controla toată activitatea Oastei.

Adunările ostaşilor astfel încadraţi în secţiile misionare ale Comitetelor Parohiale, intră de la sine şi îndată sub îndrumarea şi controlul preotului şi al Consiliului Parohial.

Delegatul episcopiei împreună cu misionarul de legătură, vor căuta cu tact şi cu răbdare aplanarea oricăror divergen ţe care s-ar putea ivi şi aducerea la îndeplinire a oricăror măsuri care s-ar dovedi necesare. Şi ar găsi căile cele mai bune pentru o reală, fericită şi definitivă încorporare a Oastei în biserică...

În felul acesta ar dispărea încet-încet şi toată răceala care prin unele locuri a intervenit datorită acestor împrejurări şi frămîntări timp de peste douăzeci de ani din 1935 şi pînă în 1957 între ostaşi şi preoţi.

S-ar înlătura şi suspiciile preoţilor faţă de aceşti credincioşi care cu toate ostilităţile împotriva lor, rămăseseră totuşi alipiţi şi credincioşi bisericii.

S-ar stabili apoi cu timpul, din nou, o dragoste adevărată şi o împreună-lucrare rodnică între credincioşii cei mai devotaţi şi păstorii lor bisericeşti, aşa cum fusese în primii şi cei mai rodnici zece ani, de la începutul Oastei.

Dacă conducerea bisericii va fi de acord asupra acestui mod de a rezolva problema, atunci la fiecare episcopie ar urma să fie recunoscut ca misionar de legătură unul dintre fraţii cei mai harnici şi mai capabili din cuprinsul acestei episcopii.

În felul acesta se asigura cea mai strînsă colaborare subordonată a Oastei Domnului în biserică.

Activitatea secţiilor misionare locale, urma să o stabilească preotul local dar în strînsă legătură cu conducătorii ostaşilor din loc,ţinînd seama şi de dorinţa celor încadraţi în aceste secţii, totul făcîndu-se în deplină armonie şi într-ajutorare.

Cam acesta era în esenţă, modul în care vedeam şi propuneam reglementarea realistă a problemei Oastei Domnului în cadrul bisericii.

Am citit astfel acest memoriu multora dintre fraţii de seamă din Oaste, cerîndu-le din nou părerea şi asupra acestui mod de reglementare. Nici unii dintre ei nu-mi amintesc să fi fost împotrivă.

Cu acest memoriu am făcut cîteva drumuri în cîteva luni la Bucureşti.

O dată nu era găsit Patriarhul. Altă dată şeful Departamentului.

O dată trebuia făcută o modificare. Altă dată alta.

De fiecare dată eram obligat să iau legătura cu şeful de la telefonul Ministerului de Interne şi să-i arăt mai întîi lui toate modificările care interveneau în felul de soluţionare a problemei noastre.

Într-un rînd ni s-a cerut numele fraţilor propuşi ca misionari de legătură cu episcopiile. Cu numirea unora el nefiind de acord.

Într-alt rînd ni s-a cerut să declarăm dacă sîntem de acord ca aceşti misionari să fie numiţi preoţi, devenind astfel salariaţi şi slujitori bisericeşti. Trebuia să li se ceară consimţămîntul fiecăruia în parte.

Într-alt rînd mi s-a cerut un fel de programe anuale scrise, pentru şedinţele săptămînale ale acestor secţii misionare ca să aibă idee despre preocupările noastre...

255

Am muncit, m-am chinuit, am alergat, am suferit, m-am rugat întreg anul acesta zile şi nopţi în speranţa unei ieşiri fericite şi din acest tunel întunecos şi întortocheat în care fusesem împins.

De multe ori mă gîndesc la înştiinţarea Domnului prin care mă văzusem umblînd printr-un întuneric plin de spini, de muşte şi de tot felul de alte urîciuni.

Interesul sincer pe care mi s-a părut la început că îl avea Autoritatea de Stat pentru o dorită rezolvare legală a problemei Oastei, precum şi dorinţa sinceră pe care mi s-a părut la început că o are Patriarhul bisericii pentru refacerea unităţii dintre biserică şi Oastea Domnului, m-au făcut să cred sincer într-un rezultat bun.

Credinţa aceasta m-a însoţit în tot cursul anului 1957, dîndu-mi toată puterea pentru munca şi lupta de care era nevoie faţă de fiecare dintre cele trei interese şi puteri atît de felurite, care trebuiau apropiate şi armonizate: a Statului, a bisericii şi a Oastei.

Atunci am stat de vorbă de multe ori, sfătuindu-mă cu fraţii asupra celei mai bune căi pe care am avea-o de urmat, spre a nu cădea în nici o cursă şi spre a nu pă gubi în nici un fel Lucrarea Domnului.

Fr. Sergiu era acela cu care mă consfătuiam cel mai mult, chiar dacă el, pe faţă, se ţinea pe linia hotărîrii lui de a înceta orice amestec în aceste lucruri.

Într-o zi din toamna anului 1957 el îmi spuse:

mi-a sosit şi mie vremea să mă căsătoresc. Singur mi-e foarte greu.

M-am oprit cu gîndul la una dintre surorile pe care lecunoşti şi am vrut mai întîi să-ţi cer părerea. Te-am aşteptat nerăbdător să vii.

Ce zici? şi îmi spuse numele sorei Coleta.

dumnezeu să vă binecuvînteze pasul! am zis eu. Cred şi eu că este alegerea cea mai potrivită!

Pe sora Coleta o cunoscusem prin anul 1952 în biserica evreilor creştini după ce făcuse şi ea doi ani de închisoare la Canal cărînd pietre cu targa, împreună cu sora Binţea, soţia lui Richard Wurmbrandt.

Atunci după a doua sau a treia stare de vorbă cu ea în casa lui Binţea, coleta mi-a spus într-o zi:

vreau să stăm de vorbă numai amîndoi!

să mergem în biserică! i-am zis.

Acolo mi-a împărtăşit ea toată frămîntarea sufletului ei, dornic după mîntuire. Şi toată dorinţa ei fierbinte de a se hotărî pentru Domnul.

dar nicăieri altundeva zise ea decît în Oastea Domnului, în duhul şi dragostea acestei Lucrări în care sînteţi voi, fr. ta şi Sergiu!

Am dorit mult acest prilej urmă ea, cu ochii plinide lacrimi. Vreau neapărat să fac astăzi legămîntul predării mele lui Hristos. Şi vreau ca singurul martor al acestui moment crucial din viaţa mea, să fie fratele Dorz!

slăvit să fie Domnul am răspuns eu adînc mişcat. Iată locul şi clipa rînduită de Domnul pentru asta. Să îngenunchem!

Şi acolo, în biserica plină doar de îngerii Domnului care se bucurau, privind şi ascultînd la noi, sora Coleta a depus unul din cele mai zguduitoare şi mai frumoase legăminte al căror martor am fost în viaţa mea.

256

La urmă, cu sufletul plin de o fericire cerească, am mulţumit şi eu Domnului pentru acest fericit moment, pentru acest binecuvîntat prilej, pentru acest drag şi scump suflet.

De atunci sufletele noastre s-au închegat într-o aşa fericită părtăşie încît am socotit-o printre cele mai apropiate cîteva inimi legate pe totdeauna de inima mea.

De aceea cînd fr. Sergiu (care îmi devenise unul dintre fraţii cei mai necesari în aceste împrejurări, avînd nu numai un orizont larg asupra tuturor problemelor Oastei dar şi o inimă total pătrunsă de duhul Oastei şi o cunoştinţă formată pe adevărurile ei -), de aceea zic, cînd Sergiu mi-a împărtăşit această alegere a lui, am fost cu toată inima de aceeaşi părere. Sora Coleta era de aceeaşi talie intelectuală şi de aceeaşi alcătuire sufletească. Amîndoi îmi păreau niş te dragi şi curaţi copii ai Oastei, născuţi şi crescuţi în vremea celor mai grele împrejurări pentru Oaste mama lor.

Nunta lor a avut loc în Săptămîna Luminată a anului 1958. De la cununia lor din biserică, am venit în cea mai mare taină la căsu ţa lor din Calea Moşilor... La sărbătoarea aceasta am fost de faţă doar cîţiva fraţi reprezentînd toată ţara.

Împrejurările erau cele în care adunările noastre erau total interzise, iar eu chinuit cu anchete şi ameninţări pe la Ministerul de Interne.

Împreună cu fr. Bălăuţă şi încă vreo doi fraţi, am cîntat în seara nunţii lor, pe cel mai jos ton, spre a nu fi auziţi de nimeni, singura cîntare permisă atunci Hristos a Înviat din morţi, cu moarteapre moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le...

Dar a fost cea mai potrivită şi mai scumpă cîntare de nuntă pentru vremea de atunci, nu numai pentru mirii noştri dragi, ci şi pentru toată familia lor duhovnicească. Un imn al izbăvirilor din viitor.

Apoi casa lor a devenit un adăpost statornic şi binecuvîntat pentru toate peregrinările mele printre spinii şi muştele din ce în ce mai chinuitoare pentru mine pînă la împlinirea şi a acelei vremi.

Iar ei au devenit părtaş ii şi încurajatorii mei. Martorii tuturor chinurilor şi frămîntărilor mele de atunci, pentru Frăţietatea noastră.

Pe la mijlocul anului 1957 cînd am prezentat cea mai potrivită variantă din propunerile noastre, am mai chemat cu mine la Patriarhie şi la Departament pe încă trei dintre fraţii mai de seamă dinţară şi anume pe fr. Bă lău ţă, Hără guş şi Popa Petru. Voiam să se convingă şi dînşii direct despre stadiul în care se găseau demersurile noastre la aceste autorităţi.

Într-adevăr am fost primiţi cu toţii de către Patriarhul cît şi de către Preşedintele Departamentului Cultelor.

În amîndouă aceste locuri s-a stat de vorbă cu noi dîndu-ni-se “binevoitoare” îndrumări şi promisiuni pentru o rezolvare cît mai bună a problemei pentru care umblam. Dar şi îndemnuri la răbdare şi supunere, pînă cînd se va ajunge la această rezolvare, care este în curs...

În luna următoare cînd mi se spusese să merg din nou spre a mi se comunica stadiul lucrurilor, am fost dus direct la Ministerul de Interne, purtat de jos, sus, pe scări şi cu ascensoare dintr-o parte în alta, spre a sta de vorbă cu diferite persoane care fiecare avea cîte o ameninţare sau cîte o critică de făcut, împotriva activităţii fraţilor şi adunărilor Oastei.

257

Mi s-au adus în esenţă aceleaşi învinuiri că activitatea Oastei în loc să scadă s-a intensificat. Că ostaşii în loc să se domolească în aşteptarea legalizării Oastei, desfăşoară o activitate încă mai puternică, neţinînd seama de nici o măsură şi îngrădire.

Ni se pune în vedere în modul cel mai serios, că rezolvarea problemei noastre este condiţionată de supunerea noastră faţă de Autorităţile de Stat. Problema legalizării Oastei se află în lucru atît la Departament cît şi la Patriarhie ni se spunea dar pînă cînd se va rezolva, ostaşii dinţară trebuie să-şi înceteze orice activitate. Să înceteze de peste tot mai ales adunările mari şi deplasările dintr-o parte în alta, a unora la alţii, fie cu orice prilej şi motiv ar fi acestea.

Nici la nunţi, nici la hramuri, nici la botezuri, nici măcar la înmormîntări, nu se mai permit ostaş ilor adunări mari şi vizite din străini.

să pui în vedere tuturor ostaşilor aceste condiţii! mi se poruncea aspru cînd de către unul cînd de către altul.

De felul cum veţi asculta şi vă veţi conforma acestor dispoziţii, va depinde graba şi felul rezolvării cererilor voastre...

dar cum să fac eu, practic, acest lucru?

să le scrii, să mergi pe la ei, să faci cum ştii! Dar dacă nu veţi dovedi peste tot o sinceră dorinţă de supunere şi de ascultare faţă de aceste dispoziţii să nu vă aşteptaţi la bine ci la rău!

eu voi face tot ce pot. Dar eu sînt unul iar ţara e mare. Sigur că bunăvoinţă este, dar dacă lucrurile se prea amînă mult, nu ştiu cum va fi...

ordinul nu se discută. Cu legea nu există tocmeală! Aţi înţeles?

M-am întors cu sufletul şi mai amărît ca oricînd. Pentru prima dată mă îndoiam de sinceritatea Securităţii în rezolvarea problemei noastre. Ştiam bine că omeneşte vorbind totul depinde de acest Minister de Interne, de aceşti oameni, de acest sistem... Că atît Patriarhia cît şi Departamentul Cultelor nu fac decît să semneze ceea ce li se va spune de acolo.

De aproape un an de cînd pornisem spre legalizare, adunările frăţeşti luaseră un avînt puternic. Autorităţile, în aşteptarea unui rezultat bun, nu mai luaseră mă suri prea aspre nicăieri. Iar fraţii lucrau cu hărnicie. Avură loc un număr neobişnuit de adunări mari în multe părţi ale ţării şi bucuriile erau fericite pretutindeni.

De aceea vestea cu opririle adunărilor căzu acum, ca o brumă peste niş te flori, în plină vară.

Întristarea aceasta însă, ne-am zis nu va ţinea mult. Desigur ne este greu să renunţăm chiar şi pentru un răstimp scurt la adunările noastre singurele noastre bucurii de duminica, după o săptămînă de muncă şi luptă! dar dacă nu va ţine mult, hai să o facem şi pe asta, ca să vadă Statul şi biserica toată bunăvoinţa noastră. Nouă ni se cere totul, pînă încă nici nu ni s-a dat nimic.

Astfel am intrat într-o perioadă de post negru: oprirea tuturor adunărilor din întreaga ţară!

Toţi fraţii noştri au avut atunci o sinceră încredere în cuvîntul Autorităţii de Stat. şi au dat cu toţii o sinceră dovadă de ascultare a dispoziţiilor acesteia! în speranţa că promisiunea care ne-a fost dată, adică legalizarea noastră va fi obţinută fără a i se mai pune alte piedici şi condiţii.

Dar acum a intrat în acţiune planul ascuns: acum începe un rol nou al lui Pop... Îndată ce toţi ceilalţi fraţi lucrători, înţelegînd situaţia, îndemnau pe fraţi la linişte şi la răbdare el a sărit spunînd:

258

ce oprire? Nu fraţilor! Nu daţi ascultare la astfel de sfaturi! Cine ne poate opri pe noi să nu ne adunăm, să nu alergăm, să nu lucrăm? Nu vă temeţi, veniţi cu mine!

bine frate, dar uite că toţi ceilalţi fraţi ai noştri ne spun că trebuie să fim supuşi şi să ascultăm un timp, ca lucrurile să se poată rezolva în linişte. Nu tot Cuvîntul Domnului ne îndeamnă să nu dispreţuim stăpînirile?

nu de astea stăpîniri e vorba acolo! Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni. Nu vă temeţi. Hai la adunare!

Astfel a convocat mai activ ca oricînd tot felul de adunări mari... La Mediaş, la Mehadia, la Dej... în toate părţile ţării, plecînd de acasă de la Feleac vinerea şi întorcîndu-se abia marţea. Asta în fiecare săptămînă.

Postul de învăţător însăşi-l ţinea. Salariul şi-l lua. Elevii săi rămîneau 2-3 zile pe săptămînă singuri sau în grija suplinirii soţ iei sale care îşi avea şi ea pe ai ei. Asta într-oşcoală de lîngă Cluj, pe unde treceau zilnic tot felul de activişti. şi într-o vreme cînd se urmărea mai ales în şcoli cea mai strictă conformare cu disciplina şi teoria de Stat.

L-am întîlnit de cîteva ori şi l-am rugat stăruitor cam aşa:

frate Pop, fr. ta vezi cu cîte jertfe şi chinuri umblăm noi acum să obţinem un strop de libertate pentru adunările fraţilor, de ce nu înţelegi şi fr. ta situaţia? Crezi că noi iubim pe Domnul şi Lucrarea Lui mai puţin decît fr. ta? Crezi că pe noi nu ne doare şi noi nu suferim din cauza lipsei adunărilor noastre? Dar dacă Autoritatea de Stat vrea acum să se convingă că noi sîntem o lucrare serioasă în care este ordine şi pe care merită s-o recunoască de ce numai fr. ta nu eşti în acelaşi gînd cu noi toţi? Crezi fr. ta că eu care am luptat din copilăria mea cu preţul vieţii mele atîţia ani pentru Oastea Domnului, o iubesc mai puţin? Sau îmi dau seama despre răspunderea mea în faţa lui Hristos pentru vremea şi prilejul de astăzi mai puţin decît fr. ta?

Dar dacă acum acesta este preţul care Domnul îngăduie să ni se ceară tocmai pentru aceste bunuri veşnice la care ţinem cu toţii, de ce numai fr. ta nu înţelegi?

Faceţi voi toţi ceilalţi cum vreţi, mie nu-mi pasă! Eu fac cum vreau şi tot aşa vă rog să mă lăsaţi în pace! Să ascultaţi toţi dacă vreţi, dar mie nu-mi poate porunci nimeni să fac cum vrea el... Fac cum vreau eu!...

În fiecare lună cînd trebuia să merg din nou la Bucureşti pentru aflarea stadiului problemei noastre, mi se arunca în faţă ameninţarea:

cum vreţi voi să fiţi luaţi în serios cînd în mijlocul vostru este o aşa dezordine şi nesupunere! Iată ce face Pop de ce nu-l opriţi?

Aşa respectaţi voi Autoritatea? Aşa vă dovediţi disciplina? Aşa cuvînt aveţi? De ce nu-l sfătuiţi să se liniştească?

toţi ceilalţi fraţi din toată ţara s-au supus. Toate adunările au încetat. Credem că dispoziţia dată esteţinută şi Autoritatea poate vedea bine acum dovada bunei noastre credinţe. Ar fi vremea acum să se rezolve odată şi problema noastră. E aproape un an de cînd umblăm după asta pe aici.

dovediţi mai întîi cu toţii ceea ce vi s-a cerut. Liniştiţi-l şi pe Pop!

Dar Pop era mai activ ca oricînd. Voia oare neapărat să treacă în faţa fraţilor drept cel mai curajos şi mai vrednic decît toţi ceilalţi lucrători? Sau era în toată această falsă “rîvnă pentru Domnul”, numai o ambiţie firească?

Sau era mai degrabă, o însărcinare primită anume spre a sabota încercările noastre şi spre a le da prilej celor care urmăreau nimicirea Oastei, ca să ne învinuiască şi să ne apese?

259

Mi se pare că erau toate acestea la un loc. Mi se părea însă şi mai mult că este anume pus să facă aceste acte de nesupunere spre a le da prilejul celor ce ne căutau un motiv de învinuiri şi osîndire. Firea lui, caracterul şi interesele lui se potriveau toate cu ceea ce făcea.

Între timp, la Bucureşti atitudinea faţă de mine devenea tot mai aspră şi mai ameninţătoare. De la ceasul din faţa universităţii eram dus mereu la Ministerul de Interne unde eram ameninţat şi cercetat ceasuri, zile, nopţi... Am îndurat toate acestea pentru a dovedi pînă la capătcă îmi ţin cuvîntul dat şi că doresc rezolvarea cinstită şi dreaptă a cauzei noastre.

Formula cu o semi-autonomie a Oastei în biserică pe care o cerusem noi în ultimul memoriu mi s-a spus că nu mai poate fi aprobată. Că nici Statul şi nici biserica nu admit un astfel de paralelism într-o instituţie legală. Aceasta ar fi o biserică în biserică şi un Stat în Stat. Să propunem o altă formulă...

Am plecat acasă convins acum că la Bucureşti au intervenit alte dispoziţii, nu ştiu de unde

şi că acum nu se mai doreşte cîtuşi de puţin o norMalizare a situaţiei noastre. Că nu se mai are în vedere deloc dreptul nostru la o legalizare, nici pacificarea vieţii bisericeşti, nici respectul faţă de promisiunea solemnă care ne fusese făcută la început.

Fraţii noştri din toată ţara au constatat şi ei acelaşi lucru.

Trecuse astfel tot anul 1957 şi intrasem în 1958.

După felul în care se purta autoritatea cu noi, n-am mai găsit că sîntem obligaţi nici noi faţă de nedreptele dispoziţii care ne opriseră adunările.

Astfel rînd pe rînd s-a reluat iarăşi activitatea puternică a adunărilor de dinainte de oprirea lor.

fie ce va voi Domnul ziceau fraţii. Am aşteptat destul, nu mai putem!

De fapt, practic vorbind, adunările frăţeşti nu încetaseră chiar de tot niciodată nicăieri. Doar se reduseseră ca număr şi ca mărime. Dar adunările mici, împrăştiate şi mai pe ascuns, care nu puteau fi controlate continuaseră peste tot chiar şi în perioada celei mai atente supravegheri. aşa mă şi înţelesesem cu fraţii, în şoaptă, încă de la început.

Dar la Bucureşti se aflase şi despre acest lucru pe care eu îl spusesem fraţilor. Şi într-un rînd mi-am avut de ascultat o aspră ocară şi acuză de “joc dublu” pe care îl fac faţă de autoritate.

asta este tot ce pot să fac am răspuns. Cred că şi pentru dv. e mai convenabil totuşi să avem adunări mici şi nu mari.

deci v-aţi schimbat numai părul, nu şi năravul.

şi faţă de noi s-a procedat la fel!

Noua formulă care ni se cerea s-o propunem în vederea unei întruniri a Sf. Sinod care urma să se ţină în luna octombrie 1958, trebuia să fie consemnată într-un ultim memoriu şi care să fie depus la Patriarhie din timp, înainte de aceastăşedinţă.

Am alcătuit fără prea multe speranţe această nouă şi ultimă formă a propunerilor noastre în care doream să salvăm măcar două lucruri: adunarea şi cîntarea. Lăsînd toate celelalte în voia Domnului. De fapt adunarea şi cîntarea erau voluntariatul Oastei.

De la 5 pagini cît avusese memoriul nostru în prima formă şi de la 4 cît avusese în a doua, am rămas acum la o singură pagină, în care spuneam doar că părerea noastră, dacă se vrea a se mai ţine seamă de ea, este ca pentru satisfacerea minimă a trebuinţelor duhovniceşti ale celor credincioşi

260

să li se permită duminica şi în sărbători după vecernie, ţinerea unei adunări în biserică sub supravegherea preotului.

În cadrul acestei adunări să se permită şi colaborarea fraţilor, cu cîte un cuvînt, o cîntare, o rugăciune...

Să se permită cîntarea în comun şi a unora din cîntările religioase neoficiale, atît la pauzele slujbelor religioase din biserică, cît şi după terminarea acestor slujbe, dar mai ales în cadrul programului de după masă.

bine, mi s-a răspuns, dar aceste adunări nu se pot numi ale Oastei Domnului! Noi nu vrem să mai înfiinţăm din nou ceea ce-am desfiinţat! Dv. trebuie să înţelegeţi asta! Dv. trebuie să vă descompuneţi ca organism aparte în biserică. Trebuie să vă confundaţi, să vă asimilaţi, să vă faceţi una cu toţi ceilalţi! Ce înseamnă îngîmfarea asta? Vă credeţi mai altfel decît toată lumea? De numele de Oastea Domnului nici nu vrem să mai auzim!

numiţi-ne cum vreţi: şcoală biblică, şcoală duminicală, secţie misionară cum vă convine, am răspuns, sătul de şicanări. Noi nu cerem neapărat să ne recunoaşteţi sub numele pe care nu-l vreţi. Cerem numai atît cît am scris. Vreţi să ne daţi, cum ne-aţi promis, bine! Nu vreţi, iarăşi bine! Noi am fost cinstiţi în tot ce ne-a cerut autoritatea şi în tot ce am spus autorităţii. Acesta este ultimul nostru cuvînt. Aşteptăm de acum să vedem ce va hotărî pentru noi Conducerea Poporului nostru şi Conducerea bisericii noastre.

Deşi ştiam că hotărîrile adevărate asupra problemelor noastre se luau de Interne şi la Culte, totuşi asupra lor avea un cuvînt de spus şi Sf. Sinod. Întrucît acest suprem for bisericesc era acela care trebuia să dea forma religioasă legală, hotărîrilor luate de Autoritatea de Stat. Sau şi mai bine zis: Autoritatea de Stat îşi consfinţea hotărîrile sale prin autoritatea bisericească. Totuşi, am încercat mai întîi la uşa părintelui Mitrofan...

Am sunat. Am aşteptat mult, dar n-a venit nimeni.

Atunci m-am dus la uşa părintelui Cazacu.

Dar nici părintele Cazacu n-a mai vrut să mă primească, pentru audienţă la Patriarh. N-a vrut nici măcar să-mi primească dînsul memoriul pentru a i-l înmîna.

mergi cu el la Cancelaria Sf. Sinod şi predă-l acolo la Registratură. Aşa este forma pentru problemele ce trebuiesc propuse Sf. Sinod. Ei ni-l vor trimite aici la timp.

Pînă ce îl vor trimite ei de acolo, poate să treacă termenul! am zis eu. Dar dacă am să-l duc eu şi după înregistrare să-l aduc înapoi?

încearcă!

La Permanenţa Sf. Sinod din clădirea mînăstirii Antim, aveam să aflu alte amărăciuni!

Umblam dintr-un birou în altul. În vreo trei în care am intrat pînă să aflu Registratura, am dat peste nuştiu cîte dactilografe şi secretare, toate fumînd şi povestind, picior peste picior între ele şi între alţii. Marile icoane de pe pereţi, de-abia se mai vedeau din fumul de ţigări...

În sfîrşit una dintre ele auzind cu ce problemă sînt acolo a pufnit în rîs:

Domnule, d-ta de unde eşti? Lasă fantomele în pace şi ieşi la lumină domnule!

lasă-l fa în pace! rîse alta. Apoi răsucindu-se puţin pe scaun îmi făcu semn:

ieşi pe coridor şi mergi înainte. Uşa din stînga la părintele Şarpe.

părintele Şarpe mă înfiorai eu ieşind. Dacă va fi şi la suflet ca la nume, atunci prevăd la ce mă pot aştepta.

261

L-am găsit foarte ocupat cu nişte hîrtii. Am dat bună ziua. Mi-a răspuns ceva fără să se uite la mine.

Am aşteptat în picioare un timp.

Cînd am crezut că a şi uitat de mine, am îndrăznit cam nerăbdător. Trecuse atîta din vremea mea cea atît de scumpă şi încă n-aveam nici un folos.

părinte, vă rog stăruitor, sînt de departe şi am o problemă foarte importantă, n-am timp să tot aştept aici.

ce problemă ai?

un memoriu privitor la legalizarea Oastei Domnului. Trebuie să fie prezentat Sf. Sinod la prima întrunire care se apropie. Şi trebuie înregistrat.

ce Oastea Domnului domnule? De ce nu-ţi vezi d-ta de treabă? N-ai d-ta cu ce să te ocupi? N-ai d-ta de lucru nimic altceva mai bun? De ce nu înveţi domnule o meserie să nu pierzi pe aici vremea lui Dumnezeu degeaba!

părinte, îl înregistraţi sau nu? Trebuie să-l duc din nou la Patriarhie.

lasă-l aici! Acum n-am timp. O să-l trimitem noi!

vreau să-l duc eu! Cînd să vin după el?

peste două săptămîni!

cu cine pot să vorbesc totuşi pentru a-l primi înapoi acum? Vreau să-l duc personal!

cu şeful Permanenţei, Prea Sfinţitul Antim Nica! Este în cabinetul său. Mergi acolo dacă vrei!

Am mers... Am bătut la uşă!... Nici un răspuns: Dinăuntru se vorbea tare la telefon cu gara Iaşi...

-...Să puneţi la dispoziţie două vagoane de dormit cît mai bune!... Să se pregătească mîncăruri şi băuturi cît mai bune pentru delegaţii mitropoliei care vor veni la Bucureşti...

Vorbirea se lungea şi timpul se făcuse tîrziu. stăteam ca pe spini.

Am bătut din nou la uşă, apoi am intrat.

sînt (şi mi-am spus numele) vin de la Patriarhie cu un memoriu pentru legalizarea Oastei Domnului şi vă rugăm...

ce Oastea Domnului, domnule! N-am avut noi destul de lucru cu asta pînă am scăpat de ea? S-o mai înfiinţăm acum iarăşi?

Abia ne-am scăpat de beleaua asta, să ne-o luăm acum iarăşi pe cap?

Pleacă domnule şi lasă-mă în pace! Am eu acum altele destule pe cap, n-am vreme să mai pierd şi pentru poveşti de-astea.

Şi mă privi cu nişte ochi...

am înţeles! Să trăiţi!

Şi ieşii...

Peste tot pe unde umblasem, eram privit ca un om care vine cel puţin din cealaltă lume, ca o stafie, ca o sperietoare, ca un demodat demult...

o, Iisuse Doamne suspinai cu durere. Dragul şi Scumpul meu Mîntuitor, ce străin eşti Tu pe-aici şi ce duşmănit!... Cînd află că umblu cu Tine, toţi sar la mine să mă rupă nu alta...

Atunci am compus poezia:

262

Ce duşmănit eşti Tu acum

Ce duşmănit eşti Tu acum

pe unde mergi cu mine

vrăjmaşii Tăi m-ar rupe-n drum

cînd văd că merg cu Tine...

Cînd la ospăţul lor m-ar vrea

las mesele lor pline

şi dezlegînd merindea mea

mănînc ce pot cu Tine.

Cînd mă îmbiu spre-un aşternut

ce cald şi moale ţine,

eu merg în colţul meu tăcut

şi-adorm lipit de Tine.

Cînd ei mă vor cu ei s-alerg

la patimi şi ruşine

rămîn-napoi de toţi şi merg

pe calea mea cu Tine.

Cînd ei mă-ndeamnă să îmbrac

podoabele lor fine

privesc veşmîntul Tău sărac

şi-l caut să fiu ca Tine.

Cînd sînt chemat spre-un loc dintîi ştiu gîndul lor prea bine mă trag spre urmă şi rămîn nedespărţit de Tine.

Cînd ei mă vreau să stau rîzînd cu ei de tot ce-i bine eu mă feresc şi-ascuns, plîngînd, mă rog un duh cu Tine.

o, iartă-mă cînd nu-s aşa de-al Tău cît se cuvine cînd Te ascund, spre-a nu vedea vrăjmaşii că-s cu Tine...

Întors la Patriarhie am încercat din nou la uşa părintelui Mitrofan.

De data asta a venit. M-a recunoscut.

Patriarhul era ocupat cu o delegaţie din Damasc. N-a putut să mă primească. I-a spus să vin peste două săptămîni în ajunul şedin ţei Sf. Sinod pentru alegerea de episcop la Roman...

263

Iată am ajuns în luna octombrie 1958 şi n-am mai spus nimic despre tot ce se petrecuse în celelalte privinţe în tot răstimpul alergării după “legalizare”.

Încă de la începutul anului 1957 presimţeam că nu voi mai putea sta mult în Simeria. Bătrînii la care stăteam nu se mai puteau înţelege între ei. Fratele bătrîn era un suflet bun, credincios şi răbdător, dar bătrîna era o femeie lacomă, nemulţumită, cîrtitoare. Ne spunea că nu-i de-ajuns cîte le dăm pentru casă. Că trebuie să facem un alt contract, o altă înţelegere. Bătrînul plîngea şi-i zicea:

nu te temi tu de Dumnezeu să vorbeşti aşa? N-am făcut noi o înţelegere să dăm totul pentru slujba Domnului? Nu-ţi este de-ajuns? Aproape totul iei tu şi foloseşti sau strîngi. Mie nu-mi dai nici jumătate din partea mea şi totuşi eu nu mă plîng. Noi n-avem suflet? Cît să mai trăim noi că sîntem acum de optzeci de ani! Mulţumeşte-te cu ce ai şi nu mai supăra pe Dumnezeu!

Dar bătrîna nu şi nu.

Atunci bătrînul nu numai pentru asta s-a despărţit de ea şi s-a mutat singur departe la Sălişte, lîngă Sibiu, unde avea o casă rămasă de la părinţii săi. A lă sat-o pe bătrînă singură în toată casa de la Simeria.

Punîndu-ne condiţii tot mai grele, eu nemaiprimind serviciu, n-am mai putut plăti. Bătrîna ne dase în judecată ca să desfacă învoiala noastră, învinuindu-ne că i-am înşelat. Cineva care voia să cumpere casa o tot învăţa să facă totul ca să se scape de noi, îmbiindu-i cadouri şi promisiuni cu un nou preţpe casă.

În aceste condiţii am plecat, apropiindu-mă de Cluj, unde băiatul meu Viorel intrase într-un serviciu, iar fata mea Nina voia să se înscrie la facultate.

Am găsit un loc de casă lîngă Cluj la Sînicoară. Pe acel loc de la marginea satului era încă o rămăşiţă de colibă dărîmată din timpul războiului şi acoperită acum cu coceni de porumb. Stătuse acolo o iarnă un ţigan care plecase.

În această colibă, cu o singură încăpere m-am mutat cu un pat, cu o masă, cu o lădiţă în care îmi aveam toată avuţia mea pămîntească. Acolo au venit şi tatăl meu, apoi şi mama mea şi Nina. Viorel locuia în Cluj.

Vînduserăm de acasă de la Mizieşcîteva bucăţi de pămînt, boii şi vaca şi am început să construim pe locul cu coliba, o căsuţă familiară în care să putem locui şi noi împreună cîndva cu toţii.

Şi astfel din primăvara anului 1957 şi pînă în toamna anului 1959, aici am muncit zi de zi cu părinţii şi cu copiii mei şi uneori cu fraţii de aproape şi de departe ca să putem construi căsuţa nouă.

Ne-a plouat multe zile şi nopţi prin acoperişul de coceni ai colibei noastre eu dormind în pod, ai mei în “casă”.

Cînd ploua ziua, ne strîngeam lucrurile toate în colţul cel mai adăpostit. Dar cînd venea cîte o ploaie noaptea, apa curgea prin acoperiş peste noi în somn. Întîi peste mine în pod, apoi printre scîndurile rare şi putrede peste ai mei jos şi uneori peste fraţii care veniseră la mine.

De multe ori a trebuit pe la mijlocul somnului să ne strîngem astfel aşternuturile ude de ploaie, în colţul în care nu ploua chiar aşa tare.

În toamna anului 1958 am putut astfel să ne mutăm într-o parte din casa noastră...

Ce frumoasă a fost apoi vara asta în care aproape zilnic aveam oaspeţi binecuvîntaţi, fraţi şi surori venind din toate părţile ţării...

264

Clujul era un centru spre care se îndrepta mult tineret la şcoli şi meserii. Pe lîngă numărul frumos al celor din Sînicoară mai erau în Cluj cuşcoala sau cu serviciul lor o mulţime de tineri foarte harnici şi plinide avînt. Toţi aceştia erau cîte 2-3 seri pe săptămînă în casa noastră, dîndu-ne astfel prilejul unor mari bucurii şi binecuvîntări.

Dar chiar dacă locuiam mai la o margine de sat, totuşi nimic din toate acestea n-au trecut neobservate.

De pe la mijlocul verii 1958 cînd lucrurile la Bucureşti se agravaseră, au început să se învîrtă şi în jurul meu la Sînicoară tot mai des muştele amenin ţătoare. Tot felul de feţe necunoscute roiau zilnic în jurul nostru, întrebînd pe la vecini, uitîndu-se de după garduri, venind chiar şi în casă, scotocind printre cărţi, cu diferite treburi şi întrebări.

Se apropia toamna!... Băiatul Viorel trebuia să plece în armată. Pe Nina n-o primiră la şcoală... Mie nu mi se dădea nici un fel de serviciu.

În sat, oameni puşi la cale stîrniră contra mea tot felul de împotriviri şi de vorbe rele... Miliţia şi Primăria îmi făceau tot felul de şicane şi greutăţi...

Nemaiavînd nici un mijloc de existenţă, fusei nevoit să fac casa de vînzare. Şi să caut să mă mut în altă parte.

Mă gîndeam din nou la Hunedoara unde mai găsisem adăpost şi altădată, tot într-o astfel de stare grea.

Fratele Popa Petru de la Batiz a alergat mult atunci spre a-mi găsi în jurul lor, la Călan o casă pe care să o cumpăr cu preţul celei de la Cluj... Părea foarte simplu şiuş or, dar o, cîte necazuri am avut cu tîrgul acesta.

Eu niciodată n-am ştiut nici vinde nici cumpăra. Mi-a fost totdeauna ruşine să mă tîrguiesc. Cînd am avut să cumpăr, am dat cît mi-a cerut cel ce vindea. Cînd am vrut să vînd, am dat cu cît mi-a oferit cel ce cumpăra.

Ca să mă ţin de cuvînt, cînd n-am avut bani să plătesc la timp ceea ce am cumpărat, m-am împrumutat. Astfel m-am băgat într-o mulţime de datorii, la care tot plătesc şi azi.

Tot ca să mă ţin de cuvînt, am dat celor care îmi cumpărau, chiar dacă în loc de plată mi-au dat numai promisiuni. Astfel că mi-am făcut o mulţime de datoraşi, care se feresc de mine azi.

Aşa am păţit şi cu casa de la Cluj pe care cel ce mi-o “cumpărase” nu mi-a dat nimic. Iar celui de la care am cumpărat casa de la Călan mi-a cerut din prima zi înainte de a mă muta în ea să-i dau partea care i-o promisesem.

Între aceste împrejurări m-a găsit întrunirea Sf. Sinod de la mijlocul lui octombrie 1958 cînd urma să se pună problema legalizării Oastei.

În ajunulşedinţei, eram deja la Bucureşti, la poarta părintelui Mitrofan.

Mi-a deschis. Am avut atunci a treia stare de vorbă cu Patriarhul care mi-a zis:

m-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dv. Doresc şi eu din toată inima ca totul să se rezolve bine. Mi-am întocmit susţinerea în şedinţa Sinodului. Dar prevăd că va merge cam greu.

Dacă totuşi Dumnezeu va voi, vom reuşi.

Mîine după masă, după şedinţă, vino din nou la mine să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.

I-am mulţumit. I-am sărutat dreapta şi am ieşit pe aceeaşi uşă în care părintele Mitrofan şi-a învîrtit din nou cheia sa.

Noaptea aceea am dormit la Sergiu şi Coleta, rugîndu-ne şi încredinţînd în Mîna Domnului Iisus, rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună pe la Bucureşti,

265

sau prin ţară. Nădăjduisem sincer şi suferisem mult, ca un tampon lovit din amîndouă părţile şi de autorităţi şi de unii fraţi.

După amiază părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui şi am ajuns la Patriarh. Acesta era nespus de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit şi mi-a spus cu un glas plin de amărăciune:

frate Dorz, am fosttorpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?

nici un amestec Părinte Patriarh!

nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el?

în privinţa asta nu!

dar atunci cu cine din Oaste a alcătuit el un plan de trecere a Oastei la protestantism?

eu nu ştiu nimic de un astfel de plan, am răspuns eu într-adevăr uimit şi zăpăcit dintr-o dată.

Patriarhul urmă:

după ce mi-am rostit eu cuvîntul referitor la problema Oastei, propunînd adoptarea unei atitudini favorabile unei forme de legalizare, a intervenit surpriza: Cineva s-a sculat şi a citit un memoriu de vreo 10 pagini făcut de Wurmbrandt la Departament. Acest memoriu viza exclusiv problema pe care o susţinusem eu. Era un memoriu sau o dare de seamă a lui în care amintea printre alţi conducători ai Oastei şi numele dumitale. Reieşea din acest memoriu că el s-a consfă tuit cu dv. şi aţi pus la cale un plan după care, obţinînd legalizarea, dv. aţi intenţiona să vă rupeţi de biserica Ortodoxă spre a alcătui o biserică protestantă română...

Fireşte că îndată s-a înrăutăţit toată atmosfera devenind imposibilă a se mai discuta.

S-a amînat totul de la sine.

Acum trebuie să ai neapărat o explicaţie cu Wurmbrandt. Eu nu mă îndoiesc deloc de sinceritatea d-tale. Dar sînt în anturajul d-tale mulţi oameni nesinceri. Asta este situaţia!

acum ce e de făcut Părinte Patriarh?

deocamdată eu nu mai pot face nimic!

Doar dv. să căutaţi a vă apropia în toate părţile de episcopii pe care îi aveţi. Ca ei să vă cunoască şi să se convingă că dv. sînteţi de bună credinţă şi că nu este adevărat nimic din ce s-a spus.

Atunci, dacă vreodată se va mai putea pune problema dv. în Sf. Sinod, eu să nu mă văd singur ca acum.

Acum du-te şi Dumnezeu să aibă milă de noi.

Văzîndu-mă zdrobit de tot, m-a îmbrăţişat cu milă şi cu durere.

I-am mulţumit, i-am cerut iertare din toată inima pentru toată înfrîngerea dureroasă pe care o avusese din pricina noastră şi sărutîndu-i dreapta, am ieşit.

De atunci nici nu l-am mai văzut.

Am mers de la dînsul într-un suflet direct acasă la Wurmbrandt adînc îndurerat şi hotărît să am o explicaţie necruţătoare cu el:

Era cu Binţea şi Alis. Le-am rugat să ne lase singuri.

Cu toată durerea sufletului l-am mustrat pentru tot ce a făcut în ascuns, fără să ne întrebe nimic, cînd elştia de cîtă vreme alergăm şi suferim pentru o clarificare legală a condiţiilor noastre!

I-am cerut imediat să-mi spună drept cine i-a cerut un astfel de memoriu, cu cine s-a sfătuit, cînd l-a făcut şi cui l-a dat. Să-mi dea imediat o copie după el.

266

S-a schimbat dintr-o dată la faţă şi a devenit foarte încurcat. A ieşit apoi spre a se duce unde îşi avea hîrtiile să-mi caute copia.

După un timp a venit aducîndu-mi vreo trei jumătăţi de pagini, din care nu puteam desprinde decît numele lui Moldoveanu şi părerea lor că prin ob ţinerea unei independenţe a Oastei Domnului faţă de biserica Ortodoxă s-ar putea promova un curent mai liberal în această instituţie a bisericii care ţine mereu poporul într-o stare rigidă şi înapoiată sufleteşte. Se arăta apoi că Oastea Domnului reprezintă un curent înnoitor prin care s-ar putea face mari reforme în biserică. Şi că unii din conducătorii Oastei printre care cita şi numele meu, au deja o puternică înclinaţie spre protestantism...

cine ţi-a cerut acest memoriu?

departamentul Cultelor!

în ce calitate l-ai făcut?

în calitatea unuia care cunoaşte problema Oastei. Am avut treburi pe acolo şi printre alte discuţii cu preşedintele Departamentului am căutat să vă susţin, să ajut la rezolvarea mai grabnică a problemei voastre. El mi-a cerut să pun toate astea pe hîrtie. Am crezut că vă ajut la obţinerea unei legalizări mai repede.

vreau să văd întreg memoriul care l-ai făcut. De ce îmi aduci numai aceste frînturi?

nu-l mai am! Acestea sînt tot ce am mai găsit!

cu cine te-ai sfătuit cînd ai făcut lucrul acesta?

numai cu Moldoveanu!

ştiai bine că nu Moldoveanu ci eu alerg de doi ani aici în fiecare lună. Dacă voiai într-adevăr să ne ajuţi de ce nu m-ai întrebat şi pe mine?

mi s-a cerut totul urgent! şi n-am mai avut timp să te caut pe la Cluj sau pe unde erai!

dar nici după aceea? De ce nu m-aţi căutat şi nu mi-aţi spus nimic nici d-ta nici Moldoveanu? De ce aţi lucrat în ascuns ca să zădărniciţi totul şi să aruncaţi asupra noastră un nou val de atacuri şi prigoane din partea puterii clericale şi administrative? Nu era de-ajuns cît suferisem din partea acestora? Aţi crezut că Statul este împotriva bisericii şi că vă va sprijini pe voi şi nu pe ea? Aţi crezut că Statul va sprijini ruperea Oastei la care lucraţi voi în ascuns, spre a forma o fracţiune protestantă în biserica Ortodoxă?

Aţi lucrat necinstit! Îmi pare nespus de rău. Aţi crezut că totul va rămîne ascuns?...

Iată că n-aţi reuşit decît să ne aruncaţi din nou cu mîinile legate în groapa cu lei pe toţi. Şi pe noi şi pe voi. Veţi vedea!

Dumnezeu să aibă milă de voi, mai bine de cum aţi lucrat...

Şi am ieşit pentru totdeauna din casa lui. Asta era, cum am spus, în octombrie 1958.

Dar abia am ajuns acasă la Sînicoară cînd mă aştepta altceva. Cercetîndu-mă nişte tineri din Moldova printre care şi Vasilică Iftimoaie, m-au întrebat:

cînd se ţine sigur Congresul Tineretului Oastei, de la Feleac?

ce congres al Tineretului? i-am întrebat eu uimit. Cine v-a spus vouă despre aşa ceva acum?

păi fratele Pop ne-a convocat la un Congres al Tineretului Oastei pe ţară... Se va ţine acum peste cîteva zile la Feleac. Ne-a chemat să venim cît mai mulţi. Deja seştie în toatăţara. Cum, frăţia voastră nu ştiţi nimic?

nu! Eu aud acum pentru prima dată despre aşa ceva!

267

Dar în condiţiile astea de acum la un “congres” cu tineretul se gîndeşte Pop? El nu ştie în ce situaţie grea ne găsim? Cît sîntem de urmăriţi, de ameninţaţi, de primejduiţi?... Cum este cu putinţă chiar o asemenea nechibzuinţă, care ne-ar aduce o lovitură şi mai necruţătoare! Nu veniţi nici unii, frate Vasilică! Spuneţi la toţi să nu vină nimeni. Nu va fi nici un congres. Securitatea nu va permite nimic, ci dimpotrivă vom avea de suferit toţi de pe urma acestei nesăbuinţe.

Am plecat imediat la Cluj să-l caut pe Pop la casa lui Chişu, unde ştiam că umblă. Nu l-am găsit acolo, era plecat.

Le-am lăsat vorbă îndurerată că am aflat despre planul lui Pop cu un congres al tineretului la Feleac şi i-am întrebat dacă ei ştiu despre asta!

Da, ştiau. Şi că ei voiesc ca acest congres să se ţină, indiferent cine ar fi împotriva lui... (Acel “cineva” care ar fi împotrivă mi-au dat să înţeleg că eu eram).

bine, faceţi ce vreţi dacă nu voiţi să ascultaţi nici unii. Aş fi vrut totuşi să vorbesc ceva cu Pop. Ştiu că vine pe aici, spuneţi-i să vină şi pe la mine! Eu am spus celor ce m-au întrebat să nu vină la Feleac.

Abia am ajuns înapoi acasă. Mă rugam Domnului cu inima zdrobită să Se îndure de Lucrarea Lui şi să n-o lase pe mîna acestor oameni nechibzuiţi şi fără minte, cînduş a se deschise violent şi intră Pop!

de ce ai spus tinerilor să nu vină la Feleac?

frate, dar acum vrei fr. ta să faci acolo un congres pe ţară al tineretului Oastei? Dar nu-ţi dai fr. ta seama în ce situaţie este acum toată Lucrarea Oastei? Nu ţi-am spus de atîtea ori ce necazuri avem la Bucureşti?

nu-mi pasă de nimic ce spui fr. ta. Eu fac ce vreau!

bine frate, dar toţi fraţii sînt împotriva acestui lucru. Ai întrebat fr. ta pe cineva cînd ai hotărît aşa ceva? Ai întrebat pe Capătă, pe Hărăguş, pe Bălăuţă, pe Sergiu?

dar cine-i Capătă, cine-i Hărăguş, cine-i Bălăuţă? strigă el la mine sărind de pe scaun şi bătîndu-se cu pumnul în piept! Toţi ăştia nu sînt nimic! Eu sînt ţara!

Parcă era un ieşit din minţi. M-am îngrozit ce stare avea!

eu te rog frate să nu faci aşa ceva! Ne vei înrăutăţi tuturor şi mai mult starea. Şi pînă la urmă vei vedea că nu vei putea face nimic. Veţi fi opriţi şi veţi face numai rău celor ce vor veni. Eu am spus la cîţiva să nu vină şi câţi mă vor asculta nu vor veni.

să nu mai spui la nimeni să nu vină! Eu voi ţine acest congres oricine ar fi împotrivă. Dacă nu-ţi place du-te şi mă spune la ministru!

Şi ieşi trîntind cu atîta putere uşa încît se scuturară ferestrele.

Am rămas înmărmurit! Niciodată nu se purtase chiar în aşa fel.

O, Dumnezeule, unde am ajuns! Prin ce oameni sfinţi ai pornit Tu şi ai dus Lucrarea Oastei Tale pînă aici şi acum iată ce fel de oameni s-au strecurat pînă în rîndurile ei cele mai dinainte, pentru a o lua din mîinile Tale şi a o duce la prăpastie... Ce duhuri potrivnices-au năpustit asupra duhului Oastei Tale Doamne, ca să-l sugrume! Iată cum aceste duhuri îi împing pe aceşti doi din mijlocul nostru, pe acesta de la Cluj şi pe cel de la Sibiu... Pe unul să tulbure iar pe celălalt să dezbine Lucrarea aceasta sfîntă pentru care s-au adus atîtea jertfe şi lacrimi sfinte şi sînge sfînt!...

268

O, Dumnezeule Bun şi Puternic, nu-i lăsa să nimicească Lucrarea Ta! Împiedică-i Doamne. Şi deschide ochii fraţilor mei asupra planurilor nimicitoare ale acestor duhuri care îi mînă pe aceşti doi, ca să nu-i urmeze nimeni, ca să nu-i mai încurajeze nimeni, ca să nu-i mai ajute nimeni în lupta lor vinovată împotriva Lucrării Tale, acum în aceste grele momente prin care trecem...

Fireşte că la Feleac s-a şi întîmplat aşa precum era de aşteptat să se întîmple.

Nici nu erau adunaţi decît o parte în grădina de la casa unde îşi hotărîseră “congresul” cînd au fost înconjuraţi de miliţie, legitimaţi, notaţi şi împrăştiaţi.

Fanfara de la Mediaş a fost oprită la gară, ameninţaţi, notaţi şi urcaţi în tren să întoarcă înapoi.

Mulţi tineri au avut de pătimit în urma acestei neascultări.

Răul cel mare pe care îl făcea duhul care lucra prin acest om era că în albia cea curată a Evangheliei înalte care se vestise pînă atunci în Oaste, el revărsa acum un şuvoi tulbure şi urît. Un duh neascultător,uş uratic şi lumesc nimicea tot ce fusese frumos, înalt, smerit şi curat... Neghina aceasta se înmulţea cu iuţeală căci duhul tulburător era foarte harnic şi neastîmpărat. Lucra cu repeziciune, era peste tot activ, prezent, obraznic şi agresiv... Scăpase din orice frîu şi acum nimeni nu-l mai putea opri.

Mi-am dat seama şi mai bine în clipa aceasta că într-adevăr este trimis anume spre a sabota tot ce făceam noi ceilalţi. Cei care urmăreau nimicirea Oastei, se foloseau de ambiţia, de răutatea şi de prostia lui spre a crea aceste acte de nesupunere în Oaste, tocmai spre a ne putea învinui apoi pe toţi de neascultare şi de atitudine duşmănoasă faţă de autorităţi, ca să ne poată condamna.

Dar cu omul acesta nu se mai putea acum vorbi! Se ştia sprijinit de la spate de către cei care îl trimiteau şi în care el se încredea ca un orb şi nu-i mai pă sa de nimeni. Se bătea cu pumnul în piept spunînd: Eu sîntţara! Iar unii dintre cei ce nu ştiau nimic îl credeau şi îl susţineau. La Dumnezeu nici nu se gîndeau. Nici la păcat. Parcă o orbie li se lăsase peste minte.

În 4 noiembrie m-am pomenit acasă cu o telegramă: “Vino imediat la Bucureşti”...

Nu era semnată de nimeni.

Am înţeles că era de la Interne.

La Bucureşti, eram aşteptat chiar la coborîrea din tren.

Am fost luat şi dus direct la Minister...

Aici, pe coridoare, pe scări, iar pe alte coridoare şi alte scări pînă am ajuns şi am intrat.

Nu mai văzusem niciodată un astfel de birou, îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe mobilier, pe lîngă ferestre...

La masă un bărbat voinic şi puternic, într-o cămaşă gri lucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.

dezbracă-ţi paltonul şi stai! mi-a zis aspru.

M-am supus! Aici trebuie să execuţi tot ce ţi se spune.

Am pus paltonul nu în cuier, ci lîngă mine, pe spatele unui divan.

te-am chemat să-ţi pun în vedere pentru ultima dată să nu mai cereţi, să nu mai speraţi şi să nu mai umblaţi după nici o legalizare!

269

Sînteţi nişte reacţionari, nişte elemente recalcitrante! Toţi aveţi o atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială!

Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunaţi, aţi continuat!

Vi s-a pus în vedere să nu mai faceţi propagandă în rîndurile tineretului voi faceţi congres cu tineretul pe ţară!

Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasaţi dintr-o parte în alta, voi puneţi toată ţara pe drumuri. Nu lă saţi tineretul laşcoală, nu lă saţi oamenii la servicii... umblaţi numai să tulburaţi şi să agitaţi lumea.

vă rog, am încercat eu să mă apăr eu nu ştiu cu cine vorbesc de aceea nu ştiu cum să mă adresez. Dar cred că dv. ştiţi că noi nu sîntem aşa cum ne învinuiţi...

cum nu sînteţi aşa! se răsuci furios la mine. Dar ce înseamnă toată larma asta pe care o faceţi pe acolo pe la Cluj?... Congresul tineretului!... Ce înseamnă asta, spune, nu atitudine duşmănoasă?

nu noi am făcut aceasta!

am terminat! Încă o dată: să ştiţi că oricine veţi mai fi găsiţi adunaţi fie doi-trei, fie două-trei sute, veţi fi imediat arestaţi. Şi bucuria voastră se va preface în jale. Să ştiţi!

eu voi nimici Oastea Domnului!...

dv. puteţi face orice vreţi spusei eu sculîndu-mă şi luîndu-mi paltonul de pe spatele divanului pe care stătusem. Dar cînd veţi lua aceste măsuri împotriva noastră să ştiţi că loviţi pe cei mai nevinovaţi, mai supuşi şi mai conştiincioşi dintre cetăţenii acestei ţări. Noi am căutat sincer o legalizare!

am terminat! şi apăsă pe un buton de pe birou.

să trăiţi, terminai eu, plecînd spre cel care îmi făcea semn din uşă să ies.

Deci totul a fost numai o minciună. Din nou Hristos, prin Lucrarea Sa, era lepădat, scos afară şi aruncat în cea mai adîncă ilegalitate. Lumea se pregăteşte deci să-I reediteze alt proces, alt calvar, altă răstignire. El va trebui să sufere din nou lîngă ai Săi, aruncat în alt cuptor...

Tot timpul îmi frămîntam mintea: unde l-am mai văzut eu pe omul acesta, care îmi apăruse aşa de cunoscut?

Abia pe stradă văzînd pe frontispiciul clădirii tablourile înşiruite ale conducătorilor statului, l-am recunoscut:

Fusese Alexandru Drăghici, Ministrul de Interne.

Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui. Dar cînd peste cîţiva ani i-a venit şi lui rîndul să cadă cum îi vine odată fiecăruia care se înalţă împotriva lui Dumnezeu, mi-am adus aminte de ameninţarea lui plină de trufie şi de ură din 4 noiembrie:

eu voi nimici Oastea Domnului!...

Şi iată cum Dumnezeu l-a nimicit pe el!

Şi mai departe m-am gîndit atunci la cele scrise în psalmul 2, vers. 4, unde Cuvîntul Sfînt al lui Dumnezeu zice:

“Cel ce şade în ceruri rîde Domnul Îşi bate joc de ei...”

270

Ar fi atît de frumos, dacă cineva s-ar gîndi să adune din toată Biblia şi din toată Istoria atîtea dovezi cîte se pot şti, despre felul cum ştie Dumnezeu să-Şi bată joc de cei care luptă “împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său zicînd: să le rupem legăturile...”

(Ps. 2, 2-3)!

Dacă vreodată s-ar găsi acel cineva care să strîngă aceste dovezi, tare mult aş dori ca acela să nu uite atunci nici de Alexandru Drăghici!

Noi putem adeveri cu teamă dar şi cu tărie grelele cerinţe ale vieţii cu Hristos.

Cînd pleci pentru Numele Lui trebuie să rişti totul în lumea asta. Dacă nu eşti în stare mai înainte să-ţi dai libertatea ta, averea ta şi chiar viaţa ta, mai bine să nu porneşti, fiindcă te vei prăbuşi la primul atac, la prima confruntare.

Cei care pornesc pe urmele lui Hristos sau pentru Cauza Lui, nu trebuie să preţuiască mai presus decît aceasta nimic pe lume. Nici să se teamă mai mult decît de El, de nimeni pe pămînt.

Aceştia nu trebuie să uite niciodată că Prezenţa Lui Hristos îi însoţ eşte cu atît mai puternică cu cît primejdia este mai mare şi vrăjmaşul mai înfricoşător. şi că Duhul Sfînt le va da chiar în clipa aceea ce să răspundă şi ce să tacă, potrivit cu planul pe care Îl are mai dinainte Dumnezeu cu fiecare din noi în mic. Şi cu toată Lucrarea Lui, în mare.

Dumnezeu ne-a dat fiecăruia din noi o părticică din veşnicie şi aceasta se numeştetimpul nostru, spre a-l folosi spre slava Sa şi împlinirea planului Său.

Pentru aceasta ne-a rînduit şi locul şi timpul şi ocaziile în care noi să-I slujim planurile Sale şi să-I apărăm cauza Sa.

Timpul pe care îl avem este scurt. Libertatea pe care o avem este provizorie. Ocaziile pe care le avem sînt unice. De aceea fiecare dintre noi ar trebui să ne repetăm de fiecare dată: nu am decît azi! Trebuie să fac deci acum totul. Fiindcă niciodată nu voi mai avea nici clipa asta, nici ocazia asta, nici libertatea asta!

Eu am avut totdeauna îndeajuns din toate, numai timp n-am avut niciodată îndeajuns.

Pentru cele mai însemnate lucruri pe care a trebuit să le fac, n-am prea avut decît timpul care mi l-am furat mie însumi. Mi l-am furat de la mîncare mîncînd grăbit. De la drum, alergînd cît mai repede! De la odihnă, dormind cît mai puţin!...

Cea mai mare parte din anii vieţii mele timpul meu n-a fost al meu. Cu timpul meu nu eu am putut face ce am vrut. Al ţii au făcut cu el ce au vrut ei. Şi tocmai cu cel mai scump şi mai bun din timpul anilor mei!

De acest timp al meu nu eu voi răspunde ci ei... Tot ce am putut lucra, am lucrat în rămăş iţa săracă de timp pe care mi-au mai lăsat-o puterile necru ţătoare ale veacului în care am trăit. Şi acest timp mi-a fost atît de scurt şi de muncit!

De aceea acum, cînd toate aceste zile şi ocazii s-au dus privesc în pace înapoia mea. Cu puterile slabe pe care le-am avut şi cu talentul pu ţin care mi s-a încredinţat, conştiinţa mea liniştită caută să mă încredinţeze că m-am străduit să fac tot ce putea face un om ca mine, într-o stare ca aceea.

Am lucrat însă cu un cuget totdeauna curat atît faţă de Stăpînire şi faţă de biserică, cît şi faţă de Cauza Domnului.

271

Apărînd Lucrarea Oastei Domnului, frăţietatea mea scumpă, am înfăţişat o nedreptate şi am luptat pentru îndreptarea ei. Am arătat o primejdie şi am luptat pentru înlăturarea ei. Am dorit o fericită rezolvare şi am luptat pentru realizarea ei.

N-am păcătuit în aceasta cu nimic nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului şi nici împotriva Cuvîntului lui Hristos. am vrut numai împlinirea datoriei mele cinstite faţă de toate acestea.

Dacă lucrurile au luat o altă întorsătură decît cea dorită de mine şi asupra căreia eu aveam o deplină încredinţare din partea Domnului, de asta au să răspundă înaintea lui Dumnezeu, acei care au lucrat în ascuns şi care au avut gînduri nemărturisite.

Atît leul cît şi ursul se repeziră să ne sfîşie. Trecusem printre ei cu o mare greutate. Dar încă nu scăpasem. Vom mai avea de luptat.

Aceasta este deocamdată tot ce am avut de spus acum despre aceste lucruri, despre aceşti ani şi despre aceşti oameni.

Şi Dumnezeu ştie că nu mint!

Slăvit să fie Domnul.

Cine-şi va alege frate

Cine-şi va alege frate pe oricine şi oricum

şi va crede tot ce-i spune un necunoscut pe drum,

Cine va primi în casă şi în inimă pe-acel ce se laudă şi plînge şi se face-n fel de fel,

Cine-şi pune cu grăbire mîini de frate şi de soţ peste-un nime bun de gură, îşi dă inima la hoţ!

Să-nţeleagă de voieşte pînă nu e prea tîrziu, pînă nu-i rămîn din casă şi din suflet un pustiu.

Iar de nu vrea să-nţeleagă şi să-nveţe tot nu vrea, merită să-i ardă casa şi să-i fure tot din ea!

Cine va primi-n Lucrare

Cine va primi-n Lucrare prea grăbit pe toţi cîţi vin, ori le va deschide uşa largă pentru duh străin, ori va mai răbda pe-acela care tulbură pe fraţi, ori pe-acei care dezbină, ori pe-acei necumpătaţi, ori va-acoperi pe-acela vinovat şi necinstit, ori va mai băga-n Lucrare slujitor nelegiuit,

272

ori va ocroti pe-acela purtător de gînd străin ori va-mparte-nvăţătură care duce la dezbin, ori va încălzi la sînu-i sufletul linguşitor, ori primind străine duhuri se va face sluga lor, ori va fi cu neascultarea mai milos ca Dumnezeu, ori nu va goni pe-acela care tulbură mereu, ori nu va-nvăţa nimica după tot ce-am îndurat,

Săvîrşind cu ştirea răul,

fie anatemizat!

Cei ce sînt în fruntea nesupuşilor şi cîrtitorilor sînt de regulă cei doritori după “carnea” din Egipt, după ambiţii şi pofte fireşti.

Aceştia apleacă şi inimile altora spre cîrtire pentru că cei răi mereu umblă să-i strice pe cei buni.

Păr. Iosif Trifa.

Eu merg luptînd nainte

Eu merg luptînd nainte spre Ţinta arătată cu spada goală-n mînă, cu moartea pas de pas, şi-n marea luptă sfîntă cu inima-ncleştată n-am timp să văd în urmă cu cîţi am mai rămas.

Simt fraţi luptînd alături, dar cîţi sînt: mii, ori sute ori zeci, mi-acum totuna: văd numai de vrăjmaş, că şi-n loviri pe faţă şi-n vorbe prefăcute străinul duh e-acelaşi: viclean şi ucigaş.

Eu voi lupta nainte, oricîţi au să rămînă!

cum mi-am primit solia aşa vreau să mi-o-nchin chiar de-aş rămîne singur, să mor cu spada-n mînă doresc s-ajung la Domnul şi la ai mei, senin.

Cînd cu vorbiri viclene

Cînd cu vorbiri viclene străinul vă încîntă, cînd laudă iubirea şi rîvna voastră sfîntă, cînd limba i-e de miere şi vorbele i-s unse, fiţi cu luare-aminte la cursele-i ascunse!

273

El nu pentru folosul lui Dumnezeu vă cată, nici spre folosul vostru în tot ce vă arată, ci mintea v-o adoarme şi ochii vi-i astupă ca lupul care linge nainte ca să rupă.

Pe cei plecaţi la drum din rîvna şi dragostea fierbinte pentru Hristos, fraţii să-i ajute şi să-i asculte ca pe nişte vrednici lucrători care asudă în ogorul lui Hristos.

Dar pe cei care merg numai să-şi facă rost de trai fără muncă

şi care nu aduc nici un folos Lucrării lui Hristos, ci umblă înşelînd credinţa şi evlavia frăţească,

fraţii să nu-i primească. Să se ferească de ei.

Oastea Domnului nu încurajează lenea şi înşelătoria religioasă.

Pe fiecare îl veţi cunoaşte după roadele sale, după faptele şi duhul său.

Păr. Iosif Trifa.

În templul sfînt al Oastei...

În templul sfînt al Oastei Hristos întîi v-a pus cînd din pierzarea lumii la viaţă v-a adus, acolo de iertare întîi v-aţi bucurat, acolo-mpărtăşirea cu harul v-aţi aflat, acolo din iubirea dintîi gustînd, aţi pus un legămînt statornic şi veşnic cu Iisus, din vase necurate, acolo curăţaţi aţi fost chemaţi acolo, pe Domnul să-L slujiţi!

Dar ce-aţi făcut voi oare acolo ajungînd? Satanice ispite în suflet ascunzînd, primit-aţi ce Cuvîntul spunea să nu primiţi, călcat-aţi legămîntul jurat să vi-l păziţi, trădat-aţi Cauza Sfîntă de care-aţi fost legaţi şi duşi de neascultare v-aţi dezbinat de fraţi.

Iar după ce credinţa, netrebnic, v-aţi călcat v-aţi pus în slujba dusă de duhul dezbinat şi-ajunşi mai răi ca răii de care-aţi fost atraşi loviţi acum în Oaste mai crud şi mai vrăjmaşi şi nu-i de-ajuns păcatul ce-l faceţi, ci apoi ademeniţi şi pe-alţii să-i pierdeţi ca pe voi. Părinţi v-atrageţi fiii, soţi vă-ndemnaţi pe soţi iar fraţi să duceţi fraţii, ca voi să piară toţi!...

274

Tot Sfînt-Cuvîntul-Veşnic condamnă ce-aţi făcut! blestemul faptei voastre v-apasă greu şi mut aţi fost doar stînci ascunse la mesele de fraţi, pomi zmulşi şi fără roadă, de două ori uscaţi, rătăcitoare stele păstrate pentru-abis

minciună-a fost în totul ce-aţi vorbit şi-aţi scris!

Minciună-a fost iubirea ce-aţi spus-o, s-a uscat, minciună legămîntul făcut, căci l-aţi călcat, minciuni a voastre predici, cîntări şi rugăciuni, minciuni şi spumă, toate v-au fost nişte minciuni. Minciună e şi noua credinţă care-aveţi: o veţi lăsa cu-aceeaşi ruşine şi dispreţ.

N-aţi fost în stare prima credinţă s-o păstraţi, în veci nu veţi fi-n stare să ţineţi ce juraţi.

Mai bine-ar fi Cuvîntul să nu-L fi cunoscut că orbi fiind atuncea nici vină n-aţi fi-avut decît aşa cum astăzi voi să-L stricaţi ştiind păcatul cel cu voia întreagă săvîrşind.

Stigmat etern rămîne pe fruntea voastră mut

şi cine-o să mai şteargă păcatul ce-aţi făcut?

Slăvit să fie Domnul.

275

Cap. 8

Alşaptelea foc

“Şi focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia”.

1 Cor. 3,13

Orice istorie, fie a unui popor, fie a unei lucrări, este o parte mică din marele întreg al Istoriei tuturor. După cum timpul nostru fie al unui ins fie al unei generaţii, este o mică parte din Timpul întregii omeniri.

Orice biserică sau grupare duhovnicească îşi are desigur istoria sa, dar această istorie nu este singură şi ea nici nu poate fi înţeleasă cu adevărat dacă este privită aparte, ruptă din marea istorie a întregii biserici, din care ea este doar o parte. Şi precum dintr-o parte a unei clă diri nu poţi înţelege nimic, luată înafara întregului, tot aşa nu poţi înţelege nici istoria vreunei lucrări evanghelice, dacă ea este ruptă de marele întreg al istoriei bisericii. Dacă este privită îngust şi în afară de locul ei din întregul Lucrării lui Dumnezeu.

Viaţa omenirii este ca o pînză uriaşă, cu miliarde de fire de urzeală, care sînt oamenii. şi cu şi mai multe fire de băteală, care sînt împrejurările.

La toate acestea lucrează Marele Ţesător, care Singurul cunoaşte toate tainele acestei pînze. Care Singurul este mai dinainte de pînza aceasta. Şi care va fi pînă după ea.

El Singurul cunoaşte fiecare fir şi ştie cum să-l aşeze şi să-l folosească.

El Însuşi a urzit-o aşa, El Singurştie cum să o lucreze şi ce scop are cu fiecare fir şi cu fiecare bucată din acest mare întreg.

Privind numai la un fir nu vei putea înţelege niciodată toată frumuseţea pînzei, după cum privind numai un pom nu vei putea cunoaş te toată livada. Sau privind numai la un lan, nu vei putea înţelege cîmpul cel felurit şi frumos.

Trebuie să se fi mai spus aceste adevăruri chiar dacă noi nu le ştim, fiindcă este scris: Nu este nimica nou sub soare. Ceea ce se va spune, s-a mai spus. Şi ceea ce va fi în urmă, a mai fost şi înainte.

276

Să ne învăţăm deci să privim pînza întreagă, ca să ne vedem fiecare locul nostru mărginit în marea nemărginire - (mărginită totuşi şi ea) a Istoriei Tuturor. Şi să ne cunoaştem timpul limitat al existenţei noastre în Marele Timp (limitat totuşi şi el) al existenţei tuturor semenilor noştri.

Poţi înţelege bine rostul unei lucrări evanghelice numai privind-o în cadrul Marii Evanghelii a lui Hristos. O biserică o poţi înţelege numai privind-o în cadrul Marii Biserici a lui Dumnezeu. Şi o adunare de credincioşi numai în cadrul întregii lor Frăţietăţi.

Orice credincios, rupt de Frăţietatea sa, este ca o piatră scoasă din zidul său. Orice adunare ruptă din Frăţietatea ei, este ca o parte din zid despărţită de temelia sa.

Ce se întîmplă cu piatra scoasă din zid? Şi ce se întîmplă cu partea despărţită de temelie? mai curînd sau mai tîrziu vor fi aruncate sau risipite. Iar locul ei o să-l ia alta, sau altele. Marele Ziditor lucrează neîncetat el Se poate bucura cu adevărat numai atunci cînd pietrele Lui vii se aş ază în chip frumos şi ascultător în locul ales de El fiecăreia. Spre a-şi întregi fiecare frumos şi solid, locul ei din Marea Construcţ ie în care a fost aleasă ca să fie pusă.

Ce se întîmplă cu o piatră colţuroasă sau umflată, care nu se mai aşază bine nicăieri? Care se împiedică de toate celelalte din jurul ei, împingîndu-le şi lovindu-le? Care nu vrea să se aş eze nicidecum după dreptarul Meşterului ci totdeauna are o parte înafară, nesupusă, necioplită?

se întîmplă că dacă nu se supune nici loviturilor care caută să o îndrepteze şi nici nu se lasă acoperită de legătura dragostei care vrea s-o unească cu celelalte pînă la urmă va fi aruncată la moloz. Iar molozul nefolositor va fi îndepărtat odată şi aruncat afară.

Molozul acesta poate sta o vreme în clădire sau lîngă ea. dar curînd va fi lepădat. Neghina poate sta şi ea o vreme în holdă... Dar vine sigur şi vremea cînd va fi smulsă şi aruncată în cuptor.

Tot aşa după cum se întîmplă cu o piatră sau cu o neghină, se poate întîmpla nu numai cu un credincios nesupus ci şi cu o adunare dezbinată.

Dacă am început să privim istoria ţării noastre ca o parte din Istoria Omenirii. Şi istoria bisericii noastre doar ca pe o parte din Istoria Creştinismului, să învăţăm a privi atunci şi Istoria Oastei Domnului doar ca pe o parte din istoria mîntuirii poporului nostru.

În construcţia acestei biserici, această frumoasă piatră vieera menită să fie aşezată într-un unghi însemnat, de la care ar fi pornit poate cea mai însemnată şi mai frumoasă parte a acestei construcţii.

Dar zidarii plătiţi au înlăturat-o. S-au lepădat de această piatră scumpă. Au aruncat asupra ei cu tot felul de murdării şi au lovit-o cu tot felul de ciocane, căutînd s-o ştirbească şi s-o spargă. Iar pînă la urmă au lepădat-o să fie nimicită.

Dar Marele Ziditor n-a lăsat-o şi n-o lasă. El o ţine şi o va ţinea în locul ei. el vrea să clădească pe ea un viitor frumos, o parte frumoasă din Marea Construcţie a Evangheliei Sale de pe pămînt partea rînduită poporului nostru.

Şi dacă am început să privim la Lucrarea lui Dumnezeu ca la o pînză, să privim şi la partea Oastei Domnului în această Lucrare. La toate firele urzelii ei, ca şi la întîmplările prin care au trecut şi trec aceste fire.

Dacă un fir este nesupus, sau noduros, sau de altă culoare, oare nu va fi el odată înlăturat? Chiar dacă răbdarea Ţesătorului este îndelungă!

277

Nu ne învaţă oare chiar şi aceste adevăruri mărunte, pe care le întîlnim în fiecare zi şi care sînt atît de limpezi pentru fiecare din noi, că există legi şi margini de care noi, nici unul, oricine ar fi el, nu poate să nu ţină seamă? Că oricine nu ţine seama de acestea este înlăturat?

Iată deci ce vreau să spun: Construcţia Oastei a început mult înainte de noi.

Temelia a fost pusă iar zidăria a început cînd noi nici nu eram.

Cei dinainte care au fost folosiţi la zidit, au lucrat frumos şi drept, pe temelia care le-a fost dată. Şi au adus lucrarea pînă la noi.

Acum “schimbul” lor s-a sfîrşit. Vremea lor a trecut. Ei au plecat la odihnă. A venit “schimbul” nostru, vremea noastră iar noi am intrat în locul lor.

Dreptarul îl avem. Temelia oştim. Lucrarea celor dinaintea noastră o vedem. Datoria noastră este doar a o continua tot aşa de frumos, cum ne-au lă sat-o ei. Aceasta este isprăvnicia care ne-a fost nouă încredinţată: să fim dovediţi ca nişte continuatori vrednici, ascultători, cinstiţi şi buni.

Dar ce se întîmplă acum în “schimbul” nostru?

Iată doi lucrători tocmiţi să continue frumos dacă au venit să lucreze aici, nu mai vreau să asculte!

Unul dintre ei, fără să ţină seama de planul Marelui Ziditor, vrea să întoarcă toată zidirea într-alt fel.

Celălalt zideşte dezordonat, anarhic, nechibzuit fără dreptar, fără atenţie, fără control!

Unul strică însăşi temelia care a fost pusă, ca s-o schimbe după un alt plan, al său. Celă lalt face o lucrare stricată, chiar dacă lucrează pe aceeaşi temelie. Iar cei puşi să aibă grijă ca lucrarea să meargă frumos, doar privesc cu durere, dar nu îndreaptă nimic.

Apoi atît unul cît şi altul din cei doi au reuşit să mai atragă la felul lor de a lucra pe mulţi şi din cei care altădată lucrau frumos.

În felul acesta, toată lucrarea atît de frumoasă înainte a început a merge din ce în ce mai rău.

Desigur că atunci Marele Ziditor a trebuit să spună tuturor lucrătorilor din acest “schimb”:

staţi! Voi lucraţi rău!

Lucrarea e bună, materialul e bun, planul e bun dar voi sînteţi răi şi nepregătiţi!

Aici au lucrat înainte oameni care au trecut ani îndelungaţi prin şcoală. Voi vă dovediţi nişte nevrednici fiindcă încă n-aţi trecut prin şcoala lor.

Lăsaţi toţi uneltele acolo şi voi veniţi aici, în şcoala suferinţei, în locul tăcerii, în focul încercării, spre a avea şi voi vreme şi prilej să învăţaţi cum trebuie să vă purtaţi în lucrarea în care aţi fost chemaţi.

Aşa s-a ajuns la al şaptelea foc. Şi acestea au fost şi cauza şi scopul pentru care Dumnezeu a adus peste noi cele ce s-au petrecut din 1959 şi pînă în 1964.

Şi acum să spunem mai lămurit pilda aceasta.

Cred că a fost o mare năvală de duhuri potrivnice, mai ales din cele două feluri: al dezbinării şi al tulburărilor, care au venit peste duhul Oastei.

Aceste două duhuri foarte viclene unul al dezbinării iar celălalt al tulburării s-au aşezat în două inimi care aveau frumoase daruri şi talente din Lucrarea Oastei. Duhurile acestea le-au împins pe aceste două suflete spre locurile de unde ar putea strica cel mai mult şi mai repede Lucrarea lui Dumnezeu.

278

Folosindu-se pe de-o parte de prefăcătoria şi talentul lor, iar pe de altă parte de credulitatea fraţilor aceste două duhuri s-au înghesuit pînă în rîndurile dintîi. De acolo au intervenit nimicitor în bunul mers al Lucrării Domnului.

Atît duhul noilor sibieni care lucra prin Moldoveanu cît şi duhul care lucra prin Pop, reuşiseră să creeze o mare confuzie şi zăpăceală în oştirea Domnului. Aproape nimeni nu mai ştia care este ţinta şi drumul Oastei.

Lovită de biserică şi îndepărtată de la rostul ei cel adevărat, Oastea Domnului stătea în col ţul cel mai întunecos şi mai din urmă al bisericii, gata să fie aruncată de tot afară. Din locul frumos pe care îl avea cîndva în strana din dreapta acum ajunsese să nu mai fie suferită nici la uşă.

Fiind mîzgălită de către oficialitatea religioasă în tot felul cu noroi şi cu învinuiri, statul, care nu cunoştea Oastea decît din spusele bisericii, începu să o socotească şi el tot aşa ca pe o cenuşăreasă netrebnică, de care nu mai ştia cum să se scape.

Astfel am ajuns toamna anului 1959, cînd după cum am mai spus, am fost condamnaţi de toţi: biserica prin Sf. Sinod ne-a condamnat fără să ne mai asculte, iar Statul prin Ministrul de Interne ne-a condamnat după ce ne-a ascultat. Condamnarea noastră din partea amîndurora era la nimicire.

De aceea cuptorul pregătit era încălzit de şapte ori. Iar în el am fost strînşi şi aruncaţi toţi cei despre care pînă în momentul acela fuseseră strînse cele mai multe dovezi şi date că am avea răspunderi şi roluri în Lucrarea Oastei Domnului.

Pentru toată cernerea asta se făcuse un plan nu numai undeva Sus, în planul şi grija mîntuitoare a lui Dumnezeu pentru salvarea Lucrării Oastei. Ci şi “sus” pe pămîntul nostru, în Sinod şi la Guvern, pentru nimicirea ei.

Dar oamenii nu pot face niciodată decît atîta şi atunci, cît şi cînd porunceşte sau îngădui e această hotărîre mai dinainte a lui Dumnezeu.

Totul începu deci, de data asta, în martie 1959.

Mă mutasem de curînd la Călanul Mic, lîngă Hunedoara şi eram angajat de o lună la un depozit de materiale unde lucram 24 de ore, iar alte 24 eram liber.

Omul de la care cumpărasem casa îmi cerea neapărat zece mii de lei, cît promisesem că am să-i dau la 10 martie, după cum îmi promisese omul la care îmi vîndusem casa de la Sînicoară, că o să-mi dea această sumă la 10 ianuarie.

Cum nici pînă la 10 martie acela nu-mi dăduse banii cu care eu eram dator, a trebuit să merg să mă împrumut undeva.

Aşa am ajuns la hotărîrea grea, dar silită, să merg la Comăneşti să încerc printre fraţii de acolo un împrumut, pînă ce îmi voi primi de la cel ce-mi datora.

Familia binecuvîntată a fratelui şi sorei Iftimoaie, împreună cu alţii de acolo m-au înţeles şi m-au ajutat, împrumutîndu-mi aceşti bani cu care mă întorceam acasă spre a-mi plă ti datoria.

Încă de pe drum m-am observat urmărit. Cineva mă însoţise încă de acasă, tot drumul pînă acolo şi înapoi.

În seara de 13 martie cînd am sosit, încă de la coborîrea din tren m-am văzut înconjurat de vreo 5 sau 6 civili şi miliţieni, care s-au repezit să mă prindă ca pe un fă cător de rele. Se înnoptase...

279

Am fost dus acasă unde mi s-a făcut o percheziţie şi mi s-a luat tot ce aflaseră, cărţi şi scrieri. Apoi am fost suit în maşină şi dus din nou la Securitatea din Deva, unde mai fusesem cu şase ani în urmă.

În tot timpul de la arestarea mea şi pînă la depunerea în Deva, oamenii aceia care m-au arestat de la gară s-au purtat cu multă asprimeşi vrăjmăşie atît faţă de mine cît şi faţă de familia mea. Nu s-au mulţumit că m-au luat pe mine şi lucrurile cu care m-au dus, ci a doua zi s-au dus din nou, asuprind pe ai mei şi cerînd să le dea şi cei zece mii de lei pe care tocmai îi împrumutasem şi pe care i-au confiscat.

După aceea s-au dus la casa de la Sînicoară de unde încă nu ne adusesem lucrurile şi au confiscat tot ce am avut acolo. Toate lucrurile fetei mele Nina. Cearş afuri, perne,ştergare, masa, patul, dulapul, scaunele... tot puţinul ce-l aveam.

După aceea cei de la Cluj au confiscat şi casa, cu grădină cu tot.

Nu ne-au lăsat nimic, decît ceea ce aveam pe noi.

După arestare n-am stat la Deva decît o noapte şi o zi...

A venit de la Cluj o maşină care m-a luat de aici şi m-a dus acolo la Securitatea din Cluj, unde trebuia să trec prin chinurile pînă sub moarte ale celui de al şaptelea cuptor...

Cel care m-a luat în primire de la Deva ca să mă ducă la Cluj, era în uniformă de căpitan...

S-a purtat destul de omenos cu mine. Nu mi-a vorbit aproape nimic, dar îndată ce am ieşit din Deva, s-a aşezat în maşină lîngă mine, apoi şi-a pus capul pe umărul meu şi a dormit pînă la Cluj. Dumnezeu să-l binecuvînteze că nici după aceea omul acesta nu mi-a făcut nici un rău direct. Şi nu ştiu să fi făcut nici altcuiva.

La Cluj am fost dus în fundul celui mai izolat coridor. Apoi a început ancheta lungă şi grea a celor opt luni de zile şi nopţi, din martie pînă în octombrie, cînd am fost duşi la judecată şi condamnaţi.

Aici am retrăit apoi, clipă de clipă şi pas cu pas, cumplitul calvar al celei mai grele şi mai lungi golgote din viaţa mea de pînă atunci. Fiindcă, dacă pînă acum de cîte ori fusesem dus, aveam de răspuns doar pentru mine singur, acum trebuia să răspund pentru mulţi...

Înainte de a fi luat eu în 13 martie, nu mai aflasem să fi fost arestaţi nici unii dintre fraţi, în afară de Voina de la Sebeş, despre care n-am fost întrebat nicăieri şi niciodată nimic. Dar în acelaşi timp cu mine au mai fost arestaţi mulţi fraţi dinţară. La Craiova, la Timiş oara, la Galaţi, la Suceava, la Deva...

Anchetatorul nostru, un căpitan, ne cunoştea atît de bine pe toţi, încît ne-a putut uşor încredinţa că omul acesta ne urmărise ani de zile pe fiecare.

Din prima zi mi-a spus, exprimînd fără să-şi dea seama adevărul tainic al planului ceresc:

d-le Dorz, aţi fost daţi în mîinile mele! N-are nici un rost să vă faceţi iluzii. Trebuie săştiţi că noi cunoaştem totul despre voi toţi. Eu trebuie doar să stabilesc gradul de vinovăţie al fiecăruia dintre voi. Aşa că vedeţi! Orice aţi încerca, tot acelaşi va fi rezultatul...

şi dv. sînteţi în mîinile lui Dumnezeu. Toţi sîntem în mîinile Lui, am zis eu încet, privind în ochii lui. Faceţi ce trebuie să faceţi!

Părîndu-i-se probabil că prima noastră întîlnire şi începutul discuţiilor noastre n-a fost potrivit, vrînd să ocolească alunecarea vorbirii noastre pe acest fă gaş, a luat îndată o atitudine aspră şi mi-a poruncit dur:

stai acolo la masă! Vei răspunde numai ce te voi întreba eu! Şi fără să-mi vorbeşti despre Dumnezeu şi despre Hristos! Despre asta ai vorbit pînă acum destul şi prea mult unora... Acum va trebui să dai aici seama pentru toate acestea!

280

Astfel începu pentru mine lungul şir al anchetelor de zi şi de noapte ale celor opt luni.

În celulă cu mine mai erau cînd doi cînd trei, cînd încă patru sau chiar şase deţinuţi. Fiecare cu cîte altceva. Nu erau băgaţi împreună niciodată cîte doi din acei care erau învinuiţi de aceeaşi lucrare.

Unii erau pentru politică, alţii pentru sabotaj, alţii pentru trecere de frontieră, alţii pentru aur, alţii pentru felurite crezuri religioase interzise...

Din cînd în cînd se făceau schimbări prin celule mutîndu-i şi împrăştiindu-i pe cei care fuseseră un timp împreună. Probabil spre a nu se prea împrieteni unii cu alţii. Mai îşi mutau cu acest prilej şi prin alte celule cu alţi arestaţi pe cei ce erau puşi să culeagă de la noi informaţii pe care nu le cunoşteau anchetatorii noştri despre noi cei care eram în cercetările lor. Erau unii la care nici nu te puteai gîndi că sînt iscoade.

Nici eu nu m-am putut gîndi că şi acolo în starea aceea de chin, mai sînt oameni care umblă să stoarcă prin prefăcătorie, de la cei care erau închişi împreună cu ei, lucruri pe care aceştia nu le spuseseră, ca apoi cînd erau scoşi “la cercetări” să spună tot ce aflaseră despre cei cu care fuseseră puşi. Nu m-am putut gîndi, pînă cînd mi s-a întîmplat şi mie aşa, cu unul dintre cei cu care am fost pus sau care au fost aduşi unde eram eu.

Acum ştiu cu groază că sînt şi astfel de oameni. Dar aceasta încă nu este nimic. şi lucruri mai mari voi afla...

Cînd se deschidea uşa celulei noastre pentru ca cineva să fie băgat sau scos, cu toţii trebuia să ne întoarcem imediat cu faţa la peretele celălalt.

Dacă cel care deschidea uşa făcea: “psst”! asta însemna că trebuia să ne întoarcem tot imediat toţi înapoi cu faţa spre uşă. Pentru ca el să-l aleagă pe acela de care avea nevoie.

Dacă nu-l cunoştea, întreba încet:

care eşti... cutare?

Dar în curînd începură să ne cunoască atît de bine toţi cei care făceau treaba asta, încît nu mai era nevoie să ne întrebe de nume.

De la început am aflat că celui ce venea să ne ia îi ziceau “uliul”.

Îndată ce se apropiau paşi şi se opreau la uşă, unul şoptea speriat:

uliul!

Uşa se deschidea într-adevăr şi el apărea aspru: Se uita peste noi şi întindea celui ales, ochelarii cei negri pe care totdeauna îi avea în mînă.

Luam ochelarii, care erau nişte petice rotunde de piele neagră, legaţi cu elastic, sau chiar un fel de ochelari de sticlă neagră căptuşită. Elasticul tare, era îndesat pe după cap să strîngă în aşa fel ochii încît să nu poţi zări absolut nimic. Apoi punînd mîinile la spate, trebuia să mă las înhăţat, dus şi condus de cel care mă luase, pînă unde trebuia să mă ducă... Mergeam dus numai de picioarele mele şi împins ori tras de cel ce mă înhăţase de mînă.

De obicei acela se grăbea... Şi atunci, pe coridoare necunoscute, peste praguri, pe scări ce trebuia să le urc sau să le cobor, prin uşi ce trebuia să le trec, cu ochii adesea prea strînşi sub elasticul prea tare, mă izbeam de margini, mă loveam de sus, mă împiedicam de jos...

Uneori chiar cel ce mă ducea, în bătaie de joc, făcea în aşa fel, încît acestea să mi se întîmple cît mai des. Atunci se prefăcea tot el furios:

de ce nu eşti atent boule!

Şi mă mai izbea şi el încă odată.

281

Necunoscîndu-i după numele lor adevărat pe nici unul dintre gardieni cei care aveau permanent de a face cu noi, arestaţii îi botezaseră ei, pentru ei, pe fiecare dintre cei cu care aveau a face mai des. Numele lor era luat fie din felul lor de a se purta, fie după cîte o expresie mai des întrebuinţată de către cel numit... Astfel unul era “podoabă” fiindcă avea obiceiul să spună fiecăruia dintre noi în vreo batjocură: “Hai odată podoabă”, sau: “N-ai murit încă, podoabă”?...

Altuia îi ziceau “tapirul” pentru figura lui asemănătoare acelui animal şi pentru felul nesimţit în care se purta.

Unuia mai cumsecade i-au pus numele: “pune plin”. asta de la o întîmplare, pe care o spun aci pe scurt:

Celula în care eram şi eu, am mai spus că era în fundul ultimului coridor. Acolo se termina totdeauna de împărţit mîncarea.

Cînd se înmulţeau cei din celelalte celule pînă la noi, atunci se întîmpla că noi primeam mîncare mai puţină, cum se ajungea. Cînd se împuţinau ei, la noi ajungea cratiţa mai plină.

De obicei se înşiruiau pe coridorul din faţa celulelor noastre atîtea castroane cîţi deţinuţi eram prin cele 4 sau 5 celule ale acestui coridor.

Apoi se punea în ele puţina porţie reglementară de mîncare. Cel care făcea treaba asta era gardianul de serviciu pe coridor, împreună cu o femeie de la bucătărie.

După ce se împărţea mîncarea cîtă se ajungea, începeau să dea, de la prima celulă, castroanele înăuntru. Noi, trebuia să stăm unul la uşă spre a le primi.

Femeia de pe sală ascunsă după uşă le dădea gardianului, iar gardianul doar ni le întindea nouă celor de dincoace, prinuş a abia întredeschisă, doar cît să încapă mîna lui cu castronul.

La uşă stăteam doar unul care primeam castronul din mîna gardianului. Ceilalţi trebuia să stea mai departe, luîndu-ne fiecare castronul nostru, începînd de la cel mai din fund.

În ziua aceea, gardian de serviciu pe sală era unul mai cumsecade. (Pentru că şi acolo puteau fi şi oameni cumsecade. Am cunoscut mulţi... Dumnezeu le va ră splăti odată tuturor acestora, pentru că mult ne-am rugat pentru acei gardieni care acolo, unde era atîta răutate şi suferin ţă, ei purtîndu-se omeneşte şi nu ca alţii, dră ceşte, cu acei pe care îi supravegheau...).

De obicei ceilalţi gardieni nu ne dădeau decît puţina porţie reglementară, iar cealaltă mîncare, oricîtă rămînea o aruncau. aşa era ordinul de la comandantul celulalelor. Înfometarea deţinuţilor era încă unul din mijloacele de chinuire şi constrîngere legale. Deci nimeni n-avea voie să ne dea nici o lingură de mîncare în plus. Mai puţină putea, dar mai multă nu...

În ziua aceea deci rămăsese mai multă mîncare, iar omul-om, n-a vrut s-o arunce!

L-am auzit şoptindu-i femeii de la bucătărie venită cu el ca să împartă mîncarea prin castroanele noastre:

pune plin, pune plin!...

Femeia îi răspunse în şoaptă:

bine, dar dacă ne prinde tu răspunzi!

pune plin, şopti el din nou, pune plin.

Femeia rîse şi îi zise din nou încet:

bine, numai să nu vină!

Şi mai trecu o dată cu oala, punînd în fiecare castron.

Dar în clipa cînd era să înceapă să ne dea castroanele, se auziră pe coridor paşii şi vocea comandantului ţipînd:

282

ce-i ţigănia asta? Ce banchet este aici? Imediat să dispară porcăria asta! Aşa faceţi voi?

După ce plecă comandantul, femeia pufni în rîs şi îi zise gardianului:

pune plin, pune plin! Vezi? Nu ţi-am spus eu?

De atunci “pune plin” i-a rămas numele.

Ne-am temut să nu-l pedepsească. Nu ştim dacă l-a pedepsit sau nu.

Şi astfel de lucruri se puteau întîmpla pe acolo.

Cred că astfel de gardieni-oameni cu care toţi am avut de a face pe acolo, au fost crescuţi de mame credincioase, sau în familii temă toare de Dumnezeu. Aceşti oameni vă zîndu-ne cît de chinuiţi eram şi aşa de către legea apă sătoare sub care eram puşi au căutat adeseori, pe cît au putut să se poarte faţă de noi nu cu ura şi cruzimea celorlalţi, ci cu dreptatea şi legalitatea înţeleasă omeneş te. Ei îşi făceau datoria de slujbaşi puşi pentru o asemenea misiune dar cu omenia legii, nu cu sălbăticia ei. Unde atîrna de ei, se arătau oameni faţă de semenii lor şi nu fiare.

Iată ce însemnat lucru este educaţia religioasă în familie. Iată ce mare răspundere are mama.

Fiul pe care îl creşte ea poate va deveni cîndva unul de care va depinde fericirea sau nefericirea altora. Dacă ea mama, sau el tată l, şi-au crescut copilul să fie om, atunci fiul lor cînd va fi mare, va fi om, faţă de semenii săi. şi oamenii şi Dumnezeu vor binecuvînta odată pe omul acesta şi pe mama sau pe tatăl lui care l-au crescut să fie om şi nu fiară.

Dar dacă el va fi fiară, atît oamenii care vor avea de a face cu el, cît şi Dumnezeu îl vor blestema nu numai pe el ci odată cu el şi pe cei care l-au făcut pe lume fiară şi nu om.

O, de cîte ori am gîndit, gemînd, prin anii aceia mulţi şi crînceni, ce bine ar fi fost dacă poporul nostru ar fi avut mai multe mame credincioase! Dacă legile erau cum erau, măcar oamenii care erau puşi să le aplice să fi fost oameni. Şi să le aplice omeneşte...

De la oamenii care veneau de prin celelalte celule am aflat că aproape în fiecare celulă de prin tunelurile astea este cîte un frate din Oastea Domnului. Astfel am aflat despre toţi cei 23 de fraţi care alcătuisem lotul pe ţară al căror proces ni-l pregăteau aici la Cluj. Fiindcă aici la Cluj se desfăşuraseră cele mai multe din întîlnirile noastre cu fraţii mai de răspundere din Lucrare. Aici locuisem eu în cei doi ani cît se desfăş urase munca noastră pentru legalizare. Şi aici era omul de la Feleac, unealta de care se folosiseră atît de bine cei care ne pregătiseră “gheţimanii” noştri.

Chiar şi acest lucru, am înţeles atunci, că era destinat mai dinainte ca să se întîmple aşa. Căci altfel de ce a trebuit să vin eu de la Simeria tocmai aici la Cluj, tocmai aici unde locuia acest om care era pus să mă urmărească permanent. şi să-mi fie ca unţepuşîn coastă! Şi să stau aici la Cluj doar acei doi ani cît a fost necesar pentru a se strînge împotriva mea şi a fraţilor, toate informaţiile din care să ni se formeze dosarele noastre de trimitere în judecată. Iar după ce s-au făcut acestea eu să nu mai pot sta aici. Să plec. Fiindcă se sfîrşise vremea pentru care fusesem adus aici!

Aşa se întîmplă cu toate lucrurile: cînd le vine vremea şi locul în care trebuie să se întîmple, de nu vin ele la tine, te duci tu la ele! Numai noi nu le vedem pe toate. Sau nu le prevedem. Rînduit este însă tot ce trebuie să întîlnim în viaţă. Dacă nu vine focul la noi, mergem noi la el!

283

Aşa am aflat şi despre Pop, că era acum şi el undeva aici prin vreo celulă. Cineva care era acolo cînd îl băgase în celula lor, povestea că Pop fusese luat de la gară. Tocmai se pregătea din nou să meargă undeva prin Banat la o nuntă. Îşi şi cumpărase biletul de tren, cînd doi l-au luat, l-au suit în maşină şi l-au băgat direct în celulă.

era nervos şi nerăbdător ne spunea omul care venise de la el la noi, şi nu mai avea astîmpăr.

trebuie să fie o greşeală cu mine zicea el foarte agitat. Nu se poate, trebuie să fie o greş eală! Doar eu am colaborat cu ei, cum să mă aresteze pe mine? Desigur cineva are să mă întrebe ceva şi neavînd timp momentan am fost adus aci pentru cîteva minute. Dar nu se poate, trebuie ca mie să-mi dea drumul.

Am şi biletul, trebuie să fiu neapărat acolo la nuntă! O să plec acum cu trenul următor...

Şi iarăşi bătea în uşă să fie scos la comandant.

Noi zîmbeam spunea omul, miraţi de naivitatea lui şi i-am zis: linişteşte-te, nu-i nici o greşeală cu d-ta. La nunta unde ai vrut, n-ai să mai ajungi... D-taleţi se pregăteşte de acum o altă nuntă.

Nu voia să ne creadă, nici să se liniştească! L-am lăsat în pace. Ne şi temeam de el dacă îl auzisem spunînd că el a colaborat cu ei...

Ne-am mirat şi noi cum de l-au luat şi pe el “colaboratorul”.

Dar după ce am aflat de pe la alţii care păţiseră la fel, că aşa se procedează aici: împreună cu cei pîrîţi îl arestează şi pe principalul lor pîrîş. în primul rînd pentru că mărturisirile lui sînt necesare anchetei, pentru confruntarea şi verificarea declaraţiilor celor învinuiţi. În al doilea rînd pentru că el trebuie să mai fie folosit şi acolo pentru slujba avută afară. În al treilea rînd pentru ca de ochii lumii, să fie acoperită astfel slujba pe care el o făcuse. A şa că, dacă el ar fi fost lăsat afară cînd toţi ceilalţi au fost luaţi,uş or ar fi putut vedea oricine că el este necurat. şi în al patrulea rînd, aşa se întîmpla totdeauna cu un astfel de om după ce şi-a făcut slujba: cei care l-au folosit nu le mai păsa de el, ca de o zdreanţă nefolositoare. Aşa au făcut şi cu Iuda cînd i-au zis: Ce ne pasă nouă, treaba ta!

De pîrîşul Iuda, Sinedriul n-a mai avut nevoie, fiindcă pîrîtul său era Hristosul şi El era mai dinainte rînduit să moară. Dosarul Lui era încheiat, sentinţa de moarte împotriva Lui era şi dată. Nevoie de martorii noi, nu mai aveau. Prin urmare nu mai aveau nevoie de pîrîtor şi vînzător. Renunţaseră la Iuda.

El putea acum din partea lor, să se spînzure liniştit. cu cît o va face aceasta mai repede, cu atît va fi mai bine pentru ei, fiindcă va amuţi o gură supărătoare care ar putea fi primejdioasă. Dacă nu moare Iuda, s-ar putea ca el în disperarea mustrărilor lui de conştiin ţă, să înceapă a spune tuturor felul cum ei l-au prins în cursa lor ca să-l facă să devină pîrîşul Binefăcătorului său. Să le divulge promisiunile lor mincinoase. Să le descopere planul lor ucigaş. Să spună de cîte ori l-au chemat la Caiafa cu note informative despre ce a spus şi ce a fă cut Iisus. Despre cîţi arginţi a încasat el, Iuda, ca să-L dea prins pe Hristos în mîinile lor. Cu atîtea dovezi de cîte aveau ei nevoie spre a fi sigur condamnat la moarte.

Noi însă nu vom fi condamnaţi chiar la moarte! De aceea de pîrîşul nostru vor mai avea nevoie. El va trebui să fie printre noi, oriunde vom fi duşi, spre a mai da de ştire ce facem, ce vorbim, ce gîndim. Omul acesta are o structură sufletească atît de corespunzătoare unei astfel de îndeletniciri încît nimeni nu mai poate face slujba aceasta asemenea lui.

284

Tot timpul i se va fi insuflat lui speranţa că după ce Oastea va obţine o formă legalizată, el va fi numit împăratul ostaşilor, ca drept răsplată pentru ajutorul şi ascultarea de care a dat dovadă. Trebuie numai ca acei care sînt o piedică acum în calea acestor planuri, să fie luaţi din drumul lui. Iar pentru ca aceia să poată fi înlăturaţi cît mai repede şi mai definitiv, el trebuie să facă totul spre a afla tot ce fac ei şi tot ce gîndesc. Apoi să-i dea pe mîna legii. Legea va avea apoi grijă să facă restul.

În felul acesta vor fi mulţumiţi cu toţii: el va avea o şefie a lui, iar ei vor avea o oaste a lor.

Dar iarăşi planul Domnului era altul. Planul Domnului era tocmai ca această amestecătură de duhuri să iasă la iveală. Iar focul curăţător să-şi facă lucrarea mîntuitoare sau nimicitoare pentru care trebuie să vină, atît în viaţa Lucrării cît şi a fiecărui lucrător.

Şi s-a împlinit nu planul oamenilor, ci planul lui Dumnezeu.

Lucrarea duhovnicească a Evangheliei este ca unşantier uriaş în care există doar două bunuri: lucrurile şi lucrătorii. Materialul şi meşterii. amîndouă aceste bunuri duhovniceşti sînt ale Aceluiaşi Stăpîn.

Dumnezeu-Proprietarul, a plătit un PreţMare pentru sufletele oamenilor, acest material scump strîns şi dat pe mîna meşterilor care trebuie să scoată din toate aceste pietre vii un templu măreţpentru Dumnezeu-Stăpînul, care le-a răscumpărat cu un Mare Preţ: Preţul Scump al Sîngelui Fiului Său Preaiubit (1 Cor. 6, 20; 1 Tim. 2, 6).

Dumnezeu lucrează El Însuşi împreună cu aceşti meşteri (1 Cor. 3, 9). Astfel, El

Marele Meşter şi Ziditor (Evrei 11, 10) supraveghează cu grijă felul cum lucrează schimbul de pe schelă, începînd cu cel mai de sus.

Există o anumită legătură între lucrător şi lucrare. Între meşter şi material. Cel ce lucrează o piatră pentru a o pregăti să fie a şezată într-un anumit loc al zidului, trebuie să aibă o mare dragoste şi o mare grijă faţă de acest material dat pe mîna lui spre fasonare, spre cioplire şi pregătire.

Cînd un lucrător, fie din nepricepere, fie din nepăsare, ajunge să facă o lucrare de batjocură sau de risipă stricînd materialul dat în grija sa, nu-i de mirare că intervine Stăpînul, luînd măsuri împotriva acelui lucrător.

Există o tainică legătură care trebuie să fie între zidar şi piatra pe care o lucrează. Între dulgher şi lemnul pe care îl ciopleşte. Între sculptor şi marmora pe care o modelează. şi există o limită peste care nu-i permis să treacă acela care a primit o însărcinare în legătură cu Lucrarea lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor care au fost daţi de Dumnezeu în răspunderea şi în pregătirea lui.

Noi trecusem atunci peste această limită!

Noi lucrătorii de pe tot şantierul Oastei în mîinile cărora Dumnezeu ne dăruise spre modelare un material atît de scump cum erau sufletele fraţilor şi surorilor noastre, oile, oiţele şi mieluşeii pe care Tatăl nostru Cel Ceresc îi ră scumpărase cu Preţul atît de Mare şi Sfînt al Sîngelui Crucii de pe Golgota, al Sîngelui Scump şi mîntuitor al Fiului Său Iisus!...

Noi, lucrătorii acestui material scump, începusem să ne facem în chip rău lucrarea. Unii cum am mai spus, schimbau iarăşi structura zidăriei, cercînd să sape iarăşi la temelia Lucrării.

Alţii clădeau dezordonat, neatent, urît...

Iar ceilalţi tratau cu nepăsare materialul. Ba încă făceau şi “comerţ” necinstit cu el.

285

Astfel s-a creat o ruptură între lucrare şi lucrători!

Lucrarea era bună, materialul era bun dar lucrătorii - (nu chiar toţi, dar cei mai mulţi), erau răi.

De aceea a trebuit să vină şi de aceea a şi venit şcoala focului!

Acest lucru l-am înţeles îndată după ce am ajuns acolo. Îndată ce am avut timpul şi liniştea necesară spre a mă gîndi adînc la explicaţia acestui foc, abătut dintr-o dată asupra noastră! A acestei furtuni dezlănţuite dintr-o dată peste noi.

Atunci am compus, în nopţile şi zilele chinuite de acolo acel Psalm al Patimilor Oastei, în opt părţi, pe care acum iată îl redau mai jos.

Trebuie ca să se urmărească aici ideea, care duce cu fiecare treaptă a psalmului tot mai aproape de scop.

Fiecare parte este o nouă stare, care prin înlănţuirea ei cu celelalte părţi să redea în întregul acestei bucăţi toată cauza acestei încercări prin care trecem acum şi tot înţelesul ei.

Iată prima treaptă, începutul încercării, abătut ca o furtună venită dintr-o dată peste via Oastei.

Psalmul Patimilor Oastei

Treapta întîia, furtuna după Ps. 22,14-16

Şiroaie neoprite de lacrimi...

Şiroaie neoprite de lacrimi, mai fierbinţi, mai grele şi amare vărsăm ca niciodată căci lespezi de durere şi munţi de suferinţi zdrobesc al nostru suflet bucată cu bucată.

Vin una după alta mereu mai negre ştiri, vin una după alta mereu dureri mai grele, şi ceas cu ceas ne piere lumina din priviri şi pas cu pas ne pierdem puterile sub ele.

Pe tot întinsul zării cîntarea a-ncetat s-aude numai plînsul mai tainic sau mai tare cu mîinile lăsate şi capul aplecat priveşte ca-ntr-o rană în suflet fiecare.

Ieri cît de minunată şi dulce răsuna frumoasa Ta cîntare pe-ntinderea senină, azi curge numai sînge şi plîns din rana grea iar cupa suferinţei-i departe de-a fi plină.

Ca peste-o viescumpă cînd floarea leagă rod s-a năpustit furtuna pe scumpa Ta Lucrare şi-acum priveşte Doamne cum macină şi rod să-ntindă pustiirea, puteri nimicitoare.

286

Frumoşii stîlpi căzură legaţi şi duşi pe rînd, frumoasele mlădiţe zac rupte şi zdrobiteşi-acum priveşte Doamne cum pribegim plîngînd prin jalea şi pustiul ruinelor iubite...

Zac harfele uitate alături pe pămînt noi unii lîngă alţii stăm muţi în grea tăcere frumoaselor speranţe săpatu-le-au mormînt şi-i moartă parcă iarăşi credinţa-n vreo-nviere.

Treapta a doua rugăciunea după Ps. 27,9-11

Şi totuşi Doamne...

Şi totuşi Doamne, noi n-avem alt Dumnezeu decît pe Tine spre cine altul să cădem acum cînd ardem în suspine şi inimile noastre gem de rane şi de lacrimi pline?

Pe nimeni altul noi nu ştim şi nimeni altul nu ne ştie la cine altul să venim şi cui să-i spunem decît Ţie ce nedreptate suferim... ce pierderi şi ce silnicie?

Căci nimănui noi n-am cîntat cîntări atît de minunate ce Ţie, Unuia, Ţi-am dat comoara inimii curate cînd frunţile ni s-au plecat pe mîinile împreunate.

Părinţii noştri s-au sfîrşit ca jertfe pentru-a Ta Lucrare noi ani de chin am pătimit prin lupteşi-ncercări amare.

iar astăzi Doamne ce cumplit se calcă totul în picioare...

dar Dumnezeule Slăvit în muta noastră tînguire nu-i plînsul deznădăjduit din necredinţă şi cîrtire

287

ci-i jalea unui duh zdrobit de-o prea-ndelungă pătimire.

E jalea unui prea duios şi prea-ncercat trecut Părinte ce n-a avut în el frumos decît o dragoste fierbinte şi cîntecul şi plînsul scos din cer, din vis şi din morminte.

Cădem spre Tine rămînînd cu faţa de nădejde plină suim calvarul aşteptînd făgăduinţa ce-o să vină din toată inima crezînd în Biruinţă şi-n Lumină.

Treapta a treia trezirea după Prov. 28,13

Greşit-am Doamne...

Greşit-am Doamne, toţi şi fiecare, Cuvîntul Tău nici unii n-am ţinut ne-ai dat în grijă Sfînta Ta Lucrare noi, lucrul Tău, nevrednic l-am făcut.

Ş i-acum cînd toateşi-au umplut măsura şi-o dreaptă răsplătire ispăşim, prin palme grele ce ne-astupă gura păcatele cu gura le plătim.

Plătim prin urme de cătuşe şi bîte azi urmele păcatelor de ieri, prin zdrenţele ocării mohorîte trecutele podoabelor plăceri.

Plătim ce vorbe grele-am spus în viaţă prin grelele ocări ce ne-auzim şi lacrimile-aduse pe vreo faţă cu lacrimile-amare le plătim.

Plătim cu morţi păcatele de moarte şi vina grea cu preţ nevinovat, dar Cumpăna Dreptăţii-i tot pe-o parte cu talerul din stînga aplecat:

288

mai sînt păcate încă neplătite

şi inimi necurate în străfund

şi conştiinţe încă netrezite

şi iude încă printre noi s-ascund!

Arzi foc ceresc, să mistui vina toată tot ce e-n noi şi printre noi străin să-Ţi faci Lucrarea iar deplin curată şi drumul ei, ca la-nceput, senin.

Şi-apoi spălaţi de urmele trecute,

plătiţi deplin de tot ce datoram,

s-atingem iar nălţimile pierdute

spre unde-am fi demult, de nu cădeam.

Treapta a patra pocăinţa după Luca 15,21

La fereastra cu zăbrele

La fereastra cu zăbrele

inimi frînte-n lanţuri grele

se ridică şi se-nchină

spre Iertare şi Lumină...

Mîini cu răni şi vînătăi

se tîrăsc spre Ochii Tăi,

mute gemete mănunchi –

cad spre Faţa Ta-n genunchi.

...Faţă Veşnică şi Sfîntă

greu mustrarea ne frămîntă

greu ni-e duhul frînt de jale

pentru starea Oastei Tale.

Căci pe scumpul ei cuprins

grea osîndă s-a aprins

foc şi jar au nimicit

rod cu sînge sfînt muncit.

Dar nu-s lacrimile-amare cît ni-e vina din Lucrare nici cătuşa nu-i fierbinte cît aducerile-aminte.

Căci de jalea dintre fraţi noi sîntem cei vinovaţi n-am fost treji şi n-am luptat şi păcatul n-a cruţat.

289

La ferestre cu zăbrele ochii plîng cu lacrimi grele: gîndul s-ar lega de-o rază pocăinţa nu cutează...

Numai duhul cel zdrobit rabdă crucea umilit să plătească pas cu pas sfîntul izbăvirii ceas...

Treapta a cincea mărturisirea după 1 Ioan 1,9

Iertare Îţi cerem

Iertare Îţi cerem, Părinte-ndurat cu lacrimi, Îţi cerem iertare că-n toate greşindu-Ţi, adînc vinovat se simte, din noi, fiecare...

Iertare îi cerem Lucrării pustii lăsată pe mînă străină ajunsă să-şi plîngă pierduţii copii şi-altarele-ajunse ruină.

Iertare Îţi cerem că noi n-am aprins mai viu focul sfînt şi mai tare ci vînturi străine-am lăsat de-au întins îngheţ şi pustiu şi-ntristare.

Iertare îi cerem întîiei iubiri

şi-ntîiei frăţii fericite

din vremea cînd toate-ale noastre simţiri erau de-o credinţă sfinţite.

Iertare îi cerem Cuvîntului Sfînt primit cu credinţă curată iertare acelui dintîi legămînt ce-n lacrimi l-am pus prima dată.

Iertare le cerem că nu le-am păstrat aceleaşi dintîi, neschimbate ci-n inima noastră-au pătruns cu păcat străine chemări ascultate.

290

Iertare le cerem părinţilor duşi

ce-ntîi ne-au chemat spre lumină,

că-n slujba Lucrării le-am fost nesupuşi răbdîndu-i pe-acei ce dezbină.

Iertare Îţi cerem Părinte-ntristat

cu lacrimi Îţi cerem iertare,

că-n toate greşit-am şi-adînc vinovat suspină din noi fiecare.

Treapta a şasea legămîntul după Psalm 51,13

Doamne, Dum nezeul...

Doamne, Dumnezeul clipelor solemne lîngă-a patruzecea piatră de hotar, jertfa Oastei Tale vine-acum să-nsemne legămînt de sînge pe-un trecut amar.

Cînd sfîrşind robia grea şi-ndelungată aşteptam Canaanul fără de duşmani, a venit pustia mai înfricoşată cu calvarul celor patruzeci de ani.

Lipsa mîngîierii, lipsa hranei sfinte,

lipsa îndrumării, multele nevoi,

au topit în lacrimi tot ce-a fost nainte

dragoste, credinţă şi nădejde-n noi.

Măcinaţi de toate au venit duşmanii

cu vorbiri de înger, vinovat mijloc...

şi-n şelaţi vitejii, au căzut sărmanii

de-a rămas în urmă scrum, ca după foc.

Dar cuptorul astăzi fără de cruţare

curăţînd ce-i aur şi-alegînd ce-i lut

sapă-adînc hotarul ultim de la care

vom lua eroic drumul cunoscut.

La hotaru-acesta, pentru tot ce vine punem Doamne astăzi stîlp de legămînt s-ascultăm în totul-totului de Tine şi să-i dăm Lucrării primul ei avînt.

Arătîndu-i Ţinta care s-o atingă arăta-i-vom drumul clar prin voia Ta şi pe toţi vrăjmaşii care să-i învingă ca s-ajungă-odată ce-ai dorit din ea.

291

Apoi Treapta a şaptea lumina după Psalm 148,14 care putea fi nădăjduită doar prin credinţă era ca o urare venind de departe din viitor, ca o lumină a îndurării, a Harului Ceresc, trimisă pocăinţei sincere care trebuia să fie a tuturor pentru toţi, sau măcar a unora, dar tot pentru toţi. Ca o urmare a legămîntului dureros şi adevărat pus în faţa lui Dumnezeu, din mijlocul rugului aprins pe care ispăşeam pe drept, fiecare pentru partea lui de vină... Dar cu făgăduinţa unei totale şi definitive îndreptări...

A sosit izbăvirea

A sosit, a sosit izbăvirea a căzut, a căzut lanţul greu să nălţăm, să nălţăm mulţumirea ne-a scăpat, ne-a scăpat Dumnezeu.

Legămînt, legămînt de credinţă lui Iisus, lui Iisus înnoim într-un duh, într-un duhşi-o fiinţă slujba Lui, slujba Lui s-o-mplinim.

Mulţumim, mulţumim numai Ţie Doamne Sfînt, Doamne Sfînt şi-ndurat Te slăvim, Te slăvim pe vecie numai Tu, numai Tu ne-ai scăpat.

Înălţăm, înălţăm cu tărie steagul Lui, steagul Lui glorios credincioşi, credincioşi pe vecie lăudăm, lăudăm pe Hristos.

Jertfa grea, jertfa grea e primită Duhul Sfînt, Duhul Sfînt S -a-ndurat Oastea Lui, Oastea Lui izbăvită cîntă-n cor, cîntă-n cor minunat.

Strîns uniţi, strîns uniţi mai departe pe Iisus, pe Iisus să-L slujim voia Lui, voia Lui pîn-la moarte fericiţi, fericiţi s-o-mplinim.

A sosit, a sosit ziua mare sîntem iar, sîntem iar la un loc într-un gînd, într-un gînd şi-o umblare să-L iubim, să-L vestim mai cu foc.

292

Şi în sfîrşit Treapta a opta închinare după Psalm 150,2 o cîntare de slavă şi mulţumire Aceluia, care Singur ne va putea aduce Biruinţa, lui Iisus Biruitorul. Totul era sperat numai prin credinţă şi nădejde, de la Iubirea lui Dumnezeu. Totul fiind primit în acest fel, desigur că întregul merit şi întreagă slava pentru acestea se cuvine numai lui Dumnezeu.

Hristos ne-a adus biruinţa...

Hristos ne-a adus biruinţa prin Numele Său Strălucit cîntaţi-I cu toată fiinţa în veci fie El preamărit.

Isus, mai presus Slavă Ţie cu-avînt neînfrînt Ţi-nălţăm Iisus, noi am pus pe vecie un sfînt legămînt să-Ţi urmăm.

Hristos ne-a adus izbăvirea cînd noi suspinam greu legaţi cîntaţi-I, cîntaţi-I mărirea şi-al Lui Nume Sfînt lăudaţi.

Hristos ne-a adus învierea cînd noi toţi zăceam ca-n mormînt cîntaţi-I, cîntaţi-I puterea şi-al Lui minunat Nume Sfînt.

Hristos ne-a trezit conştiinţa chemării ce-avem pe pămînt jertfindu-I întreagă fiinţa luptăm pentru-al Lui Nume Sfînt.

Hristos ne-a adus libertatea şi-avîntul în lupta spreţel Lucrării păstrînd unitatea să-i ducem pe toţi către El.

Hristos ne va da răsplătirea răbdării şi luptei curînd şi-n veci vom gusta fericirea al Lui Nume Sfînt lăudînd.

Dar în timpul cînd astfel de gînduri îmi frămîntau sufletul, iar Duhul Domnului îmi înfăţişa astfel adevăratul rost al cuptorului în care fusesem aruncaţi, anchetele grele continuau neîntrerupt.

293

Omul pus să-mi stoarcă sufletul în cel mai necruţător fel, devenea din ce în ce mai ameninţător... Nuştiu cine dintre cei 23 de fraţi cîţi eram în beciurile astea, declarau lucruri care nu erau adevărate despre Lucrarea Oastei şi despre scopurile ei! Eu nu puteam să recunosc nimic din ceea ce era spre paguba acestei Lucrări care era curată pînă în străfundurile ei, atît faţă de Dumnezeu cît şi faţă de biserică şi Stat. Mărturie era modul cinstit în care am vorbit şi am lucrat totdeauna pe faţă. Toate învinuirile nedovedite cu fapte nu erau altceva decît minciuni şi scorniri răuvoitoare împotriva noastră.

Ancheta avea tot interesul să strîngă atît împotriva Lucrării Oastei cît şi împotriva fiecăruia din noi tot felul de învinuiri. şi dintre cele mai grele.

De aceea anchetatorul lupta să-mi stoarcă recunoaşterea acestora, pentru ca el să ne poată cere osîndirea cît mai grea, iar motivarea lui să fie cît mai susţinută.

Cum eu eram socotit vinovatul principal, se înţelege că asupra mea se concentra presiunea cea mai mare.

Ancheta era foarte harnică. După fiecare frate anchetat eram luat eu ca să recunosc cele declarate de fratele de mai înainte.

Unele puteam să le recunosc fără greutate, ele se refereau la mine. Altele nu puteam, fiindcă ele priveau pe alţii.

I-am spus anchetatorului de la început:

vedeţi bine că în ce mă priveşte pe mine, nu mă dau în lături de la nici o pedeapsă. Eu vreau să mă las legat. Puteţi să mă înfăşuraţi cu cîte lan ţuri vreţi. Dar pe al ţii eu nu-i pot da legaţi, orice aş suferi eu. Şi nici nu i-am dat.

nu vezi că eşti un prost cînd procedezi aşa? Iată ce părere au fraţii tăi despre tine, ca să vezi şi să nu te închipui că ei te consideră cine ştie cum. Prea te încrezi în toţi.

Şi îmi arătă o declaraţie în care un rînd era subliniat cu roşu. Unul dintre fraţii mei anchetaţi scria despre mine: “...da, l-am crezut pe Dorz că este un înger, dar m-am convins că este un înger cu aripi de lut...”

foarte rău că m-a considerat aşa. El sărmanul deci mă consideră chiar şi acum tot un înger. Prea mult! Se înşală şi acum. Nu sînt decît un om păcătos. Fratele a declarat despre mine prea frumos.

vrei să-ţi arat şi altceva mai puţin frumos?

mi-e indiferent! Eu nu caut aici să-mi arat valoarea persoanei mele, ci vreau să se vadă înfăţişarea şi fapta vieţii: este cinstită sau nu? Este folositoare sau nu? Este vinovată sau nu?

avem vreme s-o descoasem şi pe asta, fii sigur. Vei sta tu aici mult şi bine. Are ancheta metode cum să desfacă firul vostru, oricît ar fi el de bine ascuns!...

Întors în celulă, am compus atunci poezia:

N-am fost ispravnicu-nţelept...

N-am fost ispravnicu-nţelept pus peste-averi cuprinse scriind puţin să pot da mult la cei cu mîini întinse,

ci mult scriind, am dat puţin. Iar cei ce mă căutară s-au depărtat dezamăgiţi: n-am fost ce s-aşteptară.

294

Şi n-am fost înger uşurel cu aripi diafane s-aduc la cei ce m-adorau rîvnite-averi profane,

ci înger cu aripi de lut ce-n zborul către soare plătesc şi visul cel mai scurt c-o trudă zdrobitoare.

Şi n-am fost floare răsărind din gras pămînt de seră ci-odraslă din pămînt uscat trudită şi stingheră.

de-aceea rodul meu sărac e plin de-amărăciune şi tot ce are bun în el e-un strop de rugăciune.

Ştiam într-adevăr că ancheta are destule şi cumplite metode cum să facă pe oricine să declare tot ce avea nevoie anchetatorul, pentru dosarul său de condamnare. Auzeam din beciul nostru mereu vaiete şi izbiturile din camerele de anchete...

Celulele în care zăceam noi erau jos la subsolul marii clădiri dintre două străzi, pe care o ocupa Securitatea din Cluj. Paturile noastre de fier erau lipite de temelia aceea de beton şi piatră, întotdeauna rece şi umedă.

Cum mai totdeauna trebuia să dormim pe spate, cu faţa descoperită spre lumina becului pentru ca paznicul de pe coridor să ne poată vedea prin vizetă, ori de cîte ori dorea şi pe fiecare, eu a trebuit să stau cu mînă stîngă mereu lipit de peretele cel totdeauna rece şi umed...

Curînd am simţit că mîna începe să mă doară din ce în ce mai tare. Am pipăit-o odată şi pe osul de la umăr pînă la cot, am simţit sub piele două dungi tari şi dureroase, ca două urme de sudură în lungul osului...

Atunci mi-am adus aminte că în iarna trecută, după mutarea la Călan, adunînd odată nişte lemne şi crengi uscate pentru foc, am căzut pe o coastă. Pe umăr aveam o tulpină grea de lemn, iar în mînă nişte crengi. În cădere mîna stîngă îmi rămă sese întoarsă sub mine. Abia m-am putut ridica atunci de jos. Dar n-am simţit nimic rupt.

În cădere însă, se vede că osul fără să ştiu îmi plesnise prin două locuri... Pe urmă s-a sudat singur.

Acum stînd aici în frigul şi umezeala beciului din beton, slăbit de foame şi de chinuri, am început să simt înrăutăţirea stării generale. Inima începu să gîfîie tot mai greu urcînd, încheieturile să doară tare, picioarele să se umfle, iar în osul crăpat, usturimea unei dureri arzătoare.

Ancheta devenise aproape cu neputinţă de suportat. Se căutau învinovăţiri tot mai grele pentru Frăţietatea noastră. Pă catele şi nechibzuinţele politice ale unora din trecut, care înainte de intrarea lor în Oaste fuseseră niş te exaltaţi şi aventurieri, iar după intrarea în Oaste se dovediseră schimbaţi prea puţin şi doar pe dinafară, acum erau aruncate asupra întregii Lucrări.

Se căuta cu tot dinadinsul ca Lucrarea Oastei să fie dovedită ca o lucrare cu dedesubt politic şi nu religios. Iar pentru dovedirea acestei învinovăţiri se foloseau fapte şi cuvinte ale unor asemenea oameni cum am spus mai sus.

Printre aceştia numele cel mai des pomenit era al lui Viorel Trifa, al doctorului Banu, al acelui Roman Miron, de care am pomenit mai la începutul acestei istorisiri şi încă al altora... Ce greu îmi era să vorbesc despre aceştia.

295

M-am străduit din toate puterile să dovedesc că aceştia n-au avut niciodată cu adevărat duhul Oastei şi că Oastea n-a avut niciodată un duh politic. Trecutul acestora era folosit ca o învinuire pentru Oastea Domnului, dar ei nici unul nu erau arestaţi aici cu noi. Viorel era fugit în străinătate dar Banu, Roman şi ceilalţi erau liberi!

În afară de asta se căuta descoperirea de noi învinuiţi. Cît mai mulţi fraţi lucrători erau căutaţi a fi acuzaţi şi ei.

Se căuta aflarea a cîtor mai multe cărţi şi fapte...

La toate acestea trebuia să răspund. Şi nu puteam să spun nimic. De aceea eram chinuit mereu cu anchete ziua şi noaptea.

Uneori mai veneau şi alţi anchetatori de prin ţară din oraşele pe unde erau arestaţi alte loturi de fraţi cărora li se pregăteau acolo procese...

De la Timişoara, de la Bacău, de la Craiova... Şi trebuia să le răspund şi acelora despre fraţi. Dacă îi cunosc. Cum îi cunosc. Ce legături am avut cu ei...

La anchetele lor, unii dintre aceşti fraţi se vede că spuseseră prea mult despre legăturile noastre...

Îmi era nespus de greu. Niciodată nu-mi fusese aşa. Cu cît luptam să-i scot pe alţii, mă afundam mai mult pe mine. Mă întrebau şi despre fraţi de care într-adevăr nici nu auzisem...

Se apropia Săptămîna Patimilor 1959. Starea mea trupească se agrava din zi în zi, datorită foametei, frigului şi mai ales grelelor presiuni sufleteşti la care eram supus zi şi noapte de asprimea anchetei.

Ameninţările deveneau tot mai puternice şi mai apropiate. Zi şi noapte, auzeam deasupra noastră în camerele de anchetă lovituri şi urlete...

Chiar în acelaşi timp mai erau în celulă cu mine încă doi a căror anchetă mergea tot aşa de greu. Unul, un medic veterinar, făcuse o politică interzisă şi acum nu voia să spună pe nişte tovarăşi de ai lui, care îl spuseseră deja pe el... Şi pentru asta venea mereu cu picioarele bătucite de răngi. I se dădea o găleată cu apă rece ca să-şi ţină în ea picioarele umflate.

iarăşi m-au încălţat cu bocancul de plumb, spunea el gemînd.

cum este acest bocanc? îl întrebam.

un bocanc cu talpa de plumb. Te leagă şi te întoarce în sus şi îţi trage cu ranga la tălpi... Pînă în fundul creierului te străpunge şi nu poţi să nu urli...

Ce milă îmi era de el... Dar nu numai el era acum aşa. Ne mîngîiam cum puteam unul pe altul şi ne pregăteam fiecare pentru asta la orice oră.

În Joia Patimilor, am avut o zi grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. De aceea şi ameninţările stăruiau ca o sabie gata să cadă. Tot sufletul îmi era în flăcări, tot timpul îmi era rugăciune şi tot trupul slăbit îmi tremura.

Peste noapte am avut şi un vis deosebit: Se făcea că era Ziua de Paşti... Că eram într-o mare catedrală în timpul slujbei Învierii. Dar nu mai eram jos unde sta tot poporul cel mult, ci eram undeva foarte sus lîngă tavanul altarului înalt, între nişte alte fiinţe care mai erau acolo. Priveam pe deasupra iconostasului foarte în jos şi departe la o mul ţime uriaşă care asculta predica unui episcop. Episcopul era în odăjdii suit pe un amvon care era acolo jos în faţa mulţimii.

I-am auzit predica episcopului, din care am reţinut doar cîteva cuvinte: “Hristos a Înviat, spunea episcopul... Hristos a Înviat prin Sine Însuşi, fiind Dumnezeu, după cum El Însuşi a spus: Eu Îmi dau Viaţa şi Eu Mi-o iau iarăşi...”

296

Ce lumină şi ce sărbătoare înaltă şi fericită era... şi cum se vedeau toate acestea de foarte sus, unde eram...

Şi aşa m-am trezit.

Atunci mi-am explicat că sigur voi muri. Că peste trei zile cînd vor fi Paştile, eu n-am să mai fiu pe pămînt, ci undeva mult mai sus.

Încredinţarea că voi muri se aşeză astfel deplin în tot sufletul meu şi nimic nu doream mai mult decît acest lucru. Numai moartea mi-o mai şi vedeam singura salvare din cumplitul drum pe care mă împingea ancheta.

I-am mulţumit Domnului pentru înştiinţarea aceasta şi doream fierbinte şi nerăbdător să vină mai repede clipa izbăvirii mele.

Toată starea mea trupească îmi prevestea moartea mea iar cea sufletească mi-o dorea cu toată puterea. Acum ştiam sigur că plecarea mea va veni azi sau mîine. Nu ştiu în care clipă, nuştiu în care fel, dar ştiu sigur că va veni. Eram şi liniştit şi nerăbdător. Mă bucuram că atunci cînd va veni “uliul” să mă ia din nou, nu va mai avea pe cine...

Vinerea Patimilor 1959... Uşa se deschise şi noi ne întoarserăm cu faţa spre perete, ca de obicei. Cînd se auzi “psst” cel ce stătea în uşă îmi făcu semn mie. Şi îmi întinse ochelarii negri.

De abia am urcat scările... Picioarele îmi erau foarte slăbite şi umflate... Îmi erau numai junghiuri de reumatism. Inima mă strîngea, îmi ardea, şchiopăta... Capul gol îmi vîjîia, iar ochii îmi umblau numai prin ceaţă.

Am ajuns înaintea chinuitorului, a cărui faţă şi privire erau astăzi mai întunecate şi mai cumplite ca oricînd.

Întrebările rămase de ieri fără un răspuns mulţumitor, reveniră din nou mai stăruitoare. Sufletul îmi era liniştit, dar trupul începu să-mi tremure, iar mîna nu mai puteaţine pana de scris.

Ochii începură să mi se întunece de tot. Ceva cald şi gol mi se sui spre cap. şi mi se păru că totul începe să se învîrtă dintr-o dată.

Mă scuturai să-mi revin şi luptai să pot scrie.

ţi-e rău? mă întrebă anchetatorul văzîndu-mă aşa.

cred că este ceva trecător, răspunsei.

Atunci intră pe uşă şeful. Aruncă o privire spre mine apoi spre el, care se ridicase în picioare ca să-l salute.

ei, cum merge? îl întrebă şeful.

nu vrea deloc să spună! mă pîrî anchetatorul.

nu vrea? ia dă-i un bocanc, să vezi cum vrea!

Dar un nou întuneric cald mi se ridică în cap şi peste ochi. Trupul îmi tremura oricît încercam să-mi stăpînesc mîinile şi picioarele.

dacă ţi-e rău şi nu mai putem continua sun să te ducă jos!

poate îmi revin! Mai stau!

Dar nu-mi putui reveni.

Cred că şi faţa mi se schimbase mult, fiindcă el şi sunase, iar gardianul apăru în uşă:

du-l jos!

Trebuia să mă ridic să merg, dar nu putui face nici un pas.

Simţii că toată partea stîngă a trupului îmi amorţise şi nu mă mai ascultă nici ochiul, nici urechea, nici mîna, nici piciorul.

Un gînd că mă voi paraliza, îmi trecu fulgerător.

Fui gata să cad, dar gardianul puternic mă sprijini.

297

Nu-mi mai puse ochelarii. Pe piciorul stîng nu mă puteam sprijini, îl tîram. El mă luă de mînă şi mai mult pe sus mă coborî, tîrîndu-mă pe scări pînă în celulă la patul meu, unde mă întinsei.

după aceea nu mai ştiu nimic.

Cînd m-am trezit era seară. Mă dureau toate mădularele şi mai ales capul. Gardianul de pe sală pus probabil să mă supravegheze atent, văzînd că m-am trezit chemă peşeful de secţie pe care îlştiam de la Sînicoară. Era unul a cărui mamă şi fraţi erau în Oastea Domnului...

Fără să se arate că mă cunoaşte, acesta mi-a adus cîteva tablete pentru durerea de cap şi mi-a spus că anchetatorul îmi aprobase o săptămînă “dreptul la pat”.

“Dreptul la pat” era o îngăduinţă pe care ancheta o dădea celui care era atît de slăbit şi de bolnav încît viaţa îi era în primejdie. Acei care aveau dreptul acesta puteau sta lungiţi pe pat toată ziua. Sau jumătate de zi. Sau numai două ore cît se îndurase anchetatorul să-i îngăduie.

Altfel, fără această îngăduinţă, programul era aşa că nu aveai voie să stai culcat pe pat de la deşteptarea care se dădea la ora cinci dimineaţa şi pînă la stingerea care se dă dea la ora zece seara.

În tot acest timp, dacă erai prins culcat în pat, gardianul putea să te pedepsească cum voia el. Începînd de la bătaia pe loc, pînă la ţinerea în picioare cu faţa la perete sau cu mîinile sus, sau într-un picior sau cum mai putea scorni el şi cît voia.

De cîte ori ni s-a întîmplat să plătim cu ceasuri întregi de astfel de chinuri, cele cîteva clipe şezute pe pat, cînd nu ne maiţineau picioarele umflate!...

Atît Vinerea aceasta a Patimilor cît şi Sîmbăta care a urmat le-am trăit doar pe jumătate treaz şi conştient. Dormitam tot timpul iar cînd mă trezeam uneori nu ştiam nici unde mai sînt.

Ştiam că trebuie să mor. Şi de fiecare dată nădăjduiam că atunci cînd am să deschid ochii, nu mă voi mai vedea aici.

Dar de ce oare se amînă atît?

Începusem să fiu nerăbdător de amînarea aceasta.

Toată nădejdea mi-o pusesem în izbăvirea morţii. Nu mă îndoiam cîtuşi de puţin că visul din noaptea de Joi, fusese o înştiinţare şi că eu în dimineaţa de Paşti trebuie să fiu mort aievea.

E adevărat că îmi făceam nişte mustrări că prea puţin am lucrat pentru Domnul şi că prea goale mi-s mîinile cu care merg înaintea Lui! Dar teama de a nu slăbi în faţa anchetei şi a nu spune cumva într-un moment de prea puternică presiune ceva care ar fi spre răul Lucrării Domnului sau spre nenorocirea vreunui frate, îmi era mai puternică decît folosul pe care îl adusesem Domnului.

Doream, voiam, stăruiam să mor deci cît mai repede. Termenul era pînă în dimineaţa Învierii. Atunci cînd toţi episcopii vor predica în toate catedralele despre Învierea lui Hristos, eu trebuie neapărat să fiu undeva sus şi nu jos.

Nu pot şti cum am fost tot timpul acela, aşteptînd ceasul Praznicului. Nici nu mă rugam, nici nu mă gîndeam... Stam şi aşteptam cu nerăbdare... Ce greu a trecut Sîmbă tă, Sîmbătă noaptea.

Dar cînd răsunau clopotele de Înviere şi am văzut că n-am murit, am simţit o mare dezamăgire.

Oare de ce n-am fost izbăvit? De ce am fost lăsat mai departe în această groapă cu lei înfuriaţi şi cumpliţi? Dumnezeul meu, de ce oare nu ai avut milă de mine?

298

De undeva, nu ştiu de unde, mi s-a părut că aud un răspuns:

nu pentru moarte ai fost adus tu aici! Deşi într-un anumit fel, ai şi murit deja...

Dreptul meu la pat a fost prelungit la două săptămîni.

După ce am început să-mi revin, au reînceput dar nu cu aşa de puternice presiuni anchetele întrerupte în tot acest timp.

Între timp unii din celulă fuseseră scoşi şi erau aduşi alţii.

De la cei veniţi de prin alte celule, aflam veşti despre fraţii cu care fuseseră... Ascultam cu nerăbdare să aflu cum se comportă acum fraţii mei în acest cuptor de foc. Mă rugam pentru toţi cei ce erau prin coridoarele astea şi prin altele în alte părţi, ca toţi să putem trece cu bine şi cu cinste prin acest examen. Ştiam că şi aici sîntem aduşi, ca odinioară pe la Ghencea, pe la Canal sau pe la Coloniile de muncă, numai prin voia şi planul lui Dumnezeu. Pentru propria noastră curăţare şi pentru mărturisirea în faţa altora.

De aceea este foarte însemnat lucru în ce fel dovedim că noi sîntem vrednici de încrederea şi de Numele Domnului Iisus. Precum şi de respectul şi primirea semenilor noştri. Mai ales în acest loc greu, unde oamenii nu-L cunosc pe Domnul, dar au cea mai mare nevoie de El, toţi aşteaptă să-L vadă în noi şi să-L afle prin noi, pe Hristos.

Despre unii din fraţi am aflat de la cei care fuseseră cu ei, adevărate minuni. Cei care îi cunoscuseră vorbeau cu admiraţie despre răbdarea, bunătatea, înţelepciunea şi credinţa lor. Şi nu mai găseau destule cuvinte de laudă şi de admiraţie pentru Oastea Domnului... Atunci inima mea creştea de bucurie şi slăvea pe Dumnezeu fericit, pentru cinstea pe care o fac fraţii mei Numelui Sfînt al lui Hristos şi Lucrării Oastei. Aceasta îmi dădea un puternic prilej şi temei să pot vorbi ceasuri întregi celor ce erau cu mine, despre rolul minunat şi salvator al Oastei Domnului în biserica noastră şi în poporul nostru.

I-am văzut astfel pe mulţi dintre acei oameni deplin convinşi de acest mare adevăr. Majoritatea acelora fiind intelectuali, medici, ingineri, profesori, ofiţeri superiori, se înţelege că ei sesizau adînc problema aceasta. Şi pe mulţi i-am văzut luînd mari hotărîri de a deveni prieteni şi sprijinitori ai Lucrării Oastei în familia şi în anturajul lor.

Dintre aceşti oameni cu care am stat împreună au fost cîţiva care au depus şi legăminte frumoase pentru Domnul, apropiindu-se cu tot sufletul lor de Lucrarea Oastei.

Dar au fost şi alţii care ne-au adus şi veşti dureroase, despre unii fraţi de ai noştri, despre slaba sau nevrednica mărturie adusă de ei pentru Domnul, în mijlocul celor între care fuseseră.

Ca nişte pietre grele îmi zdrobeau sufletul fiecare din aceste cuvinte. Dintre aceştia unii auziseră cu mult înainte despre Lucrarea Oastei Domnului iar acum în necazul închisorii, văzînd că unul dintre cei închişi acolo cu ei este ostaş, se bucura că are acum prilejul să afle mai îndeaproape despre această Lucrare sfîntă şi să-şi împlinească astfel setea sufletească şi nevoia după mîntuire.

Dar cînd a văzut purtarea slabă şi vorbele de nimic, ori purtarea şi vorbele sectare, ale aceluia care trebuia să fie acolo o lumină şi o sare, a devenit ori un dispreţuitor, ori de-a dreptul un vrăjmaş al Oastei.

Aici, în mijlocul cuptorului acestuia aprins, s-a văzut cu adevărat starea jalnică nu numai total lipsită de unitate şi orientare a cîtorva dintre noi cei ce sufeream închişi pentru Acelaşi Nume şi pentru această Lucrare. Ci şi nivelul duhovnicesc scăzut, pe care îl aveau aceşti zişi “lucrători ai Domnului”.

299

Ce mărturie nevrednică au dat pentru Evanghelie şi Oaste aceşti oameni al căror nume era şi este cunoscut de la o margine a Oastei pînă la cealaltă! În loc să fie răbdători, erau certăreţi. În loc să fie cei mai reţinuţi acolo unde era atîta foamete, se împingeau primii la mîncare. În loc să fie mai solidari între ei, se vorbeau de rău unul pe altul. În loc să fie apărători ai fraţilor, ei s-au unit cu străinii, învinuind şi batjocorind pe fraţi. În loc să ţină la învăţătura Oastei, ei răspîndeau învăţături străine.

Despre faptele unora dintre aceştia va trebui să vorbim, deşi o facem aceasta cu o mare durere şi amărăciune. Dar pentru că însuşi scopul pentru care eram aduşi aici era curăţarea şi limpezirea, trebuie să le arătăm acestea.

Am vrea să vorbim de fapt nu despre oameni ci despre defecte. Căci oamenii se pot şi îndrepta dar defectele rămîn.

Omul, oricît de căzut ar fi, pînă cînd nu s-a identificat total cu păcatul, mai poate fi salvat, despărţindu-se de el. Numai cînd s-a unit într-atîta cu păcatul său încît a devenit el însuşi păcat, atunci e pierdut.

Lăcomia rămîne păcat, dar cînd un lacom se desparte de ea el poate fi mîntuit.

Bîrfirea rămîne permanent un păcat, dar cînd un bîrfitor care avea o gură de noroi se leapădă de ea, el poate deveni un înţelept cu o gură de aur.

Trufia şi neascultarea rămîn veşnic păcate dar cînd cineva le părăseşte, el se face un frate smerit, una cu duhul Domnului şi cu al Frăţietăţii sale.

Ultimul din mijloacele pe care Domnul le foloseşte pentru salvarea sufletelor noastre din osîndă şi pentru despărţirea noastră de păcat, este focul, este suferinţa, este cernerea.

Cînd păcatul din noi are o întindere mai mică precum grîul cu mai puţine gunoaie, atunci sîntem şi noi cernuţi mai puţin.

Dar cînd în viaţa noastră există o zgură mai multă, iar noi rînduiţi să fim puşi într-un loc mai ales atunci focul curăţător trebuie să fie pentru noi mai lung şi mai puternic.

Dacă înciurul cernerii sale grîul nostru îşi înlătură gunoaiele, despărţindu-se de ele, desigur cernerea noastră încetează. Noi sîntem astfel pregătiţi pentru frămîntătura cea bună.

Dacă în cuptorul lămuririi, aurul nostru îşi înlătură zgura, despărţindu-se de ea, desigur focul nostru încetează. Iar noi sîntem pregătiţi ca să devenim o comoară scumpă.

Dar dacă nici înciurul cernerii ultime şi nici în cuptorul încercării celei mai mari, noi nu ne despărţim de vechile noastre păcate şi deprinderi, atunci care să fie oare urmarea? Nu aruncarea afară? Nu lepădarea veşnică?

Cernerea şi focul ne vorbesc despre sfinţenia cea cutremurătoare a lui Dumnezeu. Şi despre condiţiile cele înalte ale intrării în Împărăţia Sa, precum este scris: Nimic întinat nu va intra acolo!... (Apoc. 21, 27).

Deci nici un singur păcat, nici un singur gunoi, nici un singur fir de zgură. Acestea toate trebuiesc înlăturate, din şi dintre cei care sînt chemaţi să intre acolo.

Dacă un singur păcat ar intra, totul s-ar nărui şi s-ar întuneca. Un singur strop de otravă ajuns într-un cazan de mîncare, infectează totul. Un singur microb pătruns într-un organism sănătos, poate îmbolnăvi totul. Un singur păcat îngăduit într-un cuget, tulbură lumina lui toată.

Există un hotar sub care nu mai poate fi nici o nădejde de salvare, nici chiar la Dumnezeu. Pentru că există o lege a liberei voinţe şi a liberei alegeri, peste care nici Dumnezeu nu vrea să treacă niciodată.

300

El i-a dat omului acest mare dar de a fi liber în voinţa şi în alegerea sa. Acest dar, Dumnezeu nu-l îngră deşte niciodată. Dar şi ceea ce omul singur şi-a ales şi ceea ce cu tărie îşi vrea, dumnezeu nu-i forţează şi nu-i schimbă niciodată.

Asta cu cea mai mare parte a oamenilor cînd aceştia devin una şi aceeaşi cu păcatul lor.

Dar există şi oameni care au fost chemaţi pentru o slujbă deosebită în planul şi în Lucrarea cea mîntuitoare a lui Dumnezeu. Aceştia sînt ca filtrele aş ezate din loc în loc în cursul rîului Iordan, care feresc spre a nu ajunge în Marea Moartă, vietăţile şi lucrurile care trebuiesc să fie salvate.

Cînd aceste “filtre” se umplu ele însele de murdării, desigur este de cea mai mare nevoie ca ele să fie curăţate. Atunci vine peste ele peria cea aspră, dar curăţătoare, a suferinţelor. Focul cel usturător dar necesar al încercării.

Ce se întîmplă cu filtrul care nu se lasă curăţat? el devine astfel nu un mijloc de salvare ci o sursă de infecţie şi o piedică în planul lui Dumnezeu! Nu sfîrşeşte acesta oare pînă la urmă să fie înlăturat şi nimicit?

Timpul, de la cernere şi pînă la lepădare, de la foc şi pînă la înlăturare, din momentul dovedirii netrebniciei şi pînă la aruncarea în osînda veşnică, acesta este un timp de aşteptare. De ultimă aşteptare a lui Dumnezeu. Este ultimul har pentru unealta nevrednică.

Dar este harul cu parcă cea mai slabă nădejde, cu parcă cea mai amară experienţă, cu parcă cele mai puţine rezultate...

De fapt, s-a curăţat şi mai mult în foc doar ceea ce era de mai înainte curat. şi s-a ales şi mai frumos în cernere, doar ceea ce era de mai înainte ales. Căci ceea ce era gunoi încă mai dinainte de cernere, cam tot aş a, dacă nu poate şi mai rău, a rămas şi după ea. Amestecătură a intrat înciur şi tot aşa a trecut şi prin el.

După trecerea prin focul încercării, am auzit pe unul care şi înainte de încercare era un nesupus, iar după ea tot nesupus a rămas, strigînd mînios fraţilor:

- “Voi toţi să tăceţi în faţa mea! Eu am suferit pentru Domnul ani de închisoare, dar voi n-aţi suferit nimic. Nimeni n-are voie să spună nici un cuvînt în faţa mea! Eu am suferit, nu ca voi!”

Iată ce în zadar au suferit astfel de oameni! Dacă într-adevăr se va dovedi pînă la urmă, că au suferit în zadar! Ei într-adevăr pînă la urmă nu s-au ales din suferinţă decît cu o laudă goală a gurii, şi cu un păcat plin al mîndriei.

Şi după cum acolo au fost nişte nevrednici prin felul cum s-au purtat, afară se dovedesc şi mai nevrednici prin felul cum vorbesc.

Gîndind la adevărul acesta, am compus odată scrierea:

Cu ce-ai ieşit din flăcări?

Cu ce-ai ieşit din flăcări mai bun decît erai cînd ai intrat în marea şi ultima-ncercare, sfîrşind cu tine însuţi eroica-nfruntare cu ce-ai rămas din toate,

ce-ai ars şi ce mai ai?

301

Ce-ai limpezit în tine din cîte căi aveai, ce-ai lepădat din toată zadarnica strînsură? cît ai ales ce-i aur, cît ai lăsat ce-i zgură? cît ai avut atuncea,

şi-acuma cît mai ai?

Nu anii suferinţei urcaţi cu-atîta vai, nu perii albi, nici plînsul, nici pierderile grele ci cîtă-nţelepciune şi tîlc ai scos din ele, aceasta e-ntrebarea!

ce-ai ars şi ce mai ai?

Căci dacă tot acelaşi te-ntorci precum erai cînd ai intrat în marea şi ultima-ncercare zadarnică ţi-e jertfa şi chinurile-amare nimic n-aveai nainte,

nimic nici astăzi n-ai!

Prin celula în care eram, treceau mulţi... Unii stau mai puţin, alţii mai mult. Unii cu cauze mai uş oare, alţii mai grele.

Şi pentru că ştiam că faţă de fiecare dintre cei pe care Dumnezeu îi trimite pe aici am datoria de a-i vorbi despre Hristos şi despre mîntuire, nu încetam să le aduc aminte de aceste lucruri, fie în parte fiecăruia, fie în momentele mai libere tuturor. Vorbeam numai înşoaptă fiindcă aici secretul era absolut şi pentru orice cuvînt rostit tare, care putea fi un semnal dat cuiva de prin celulele vecine, erau în stare să te pedepsească nu ştiu cît de greu. Dacă acest cuvînt era şi despre Dumnezeu, desigur pedepsirea era şi mai înverşunată.

În privinţa semnalelor însă, cu toţii am păcătuit şi păcătuim împotriva poruncilor pazei.

Aproape fiecare mai aveam arestaţi şi pe alţii în aceeaşi cauză cu noi. Şi fiecare dorea să ştie unde se află şi ce se întîmplă cu ceilalţi fraţi sau tovarăşi ai săi.

Se putea întîmpla ca în chiar celula de lîngă noi, erau de luni de zile fraţi de ai noştri de care nu ne despărţea decît un perete îngust de o cărămidă dar despre care noi nu ştiam că sînt acolo. Poate că acum pe patul de partea dincolo de cărămida asta era fratele meu cel mai scump... stăm unul lîngă altul dar noi nuştim nimic, nici eu că el este dincolo de mine, nici el că eu sînt dincoace de el!

De aceea încercam, ori de cîte ori puteam, împotriva celei mai aspre porunci şi pedepse, să aflăm ceva unii despre alţii, măcar cît de puţin.

Erau mai multe mijloace de-a încerca să luăm legătura cu cei de dincolo de perete. Cele mai dese folosite erau bătăile uşoare cu unghia în pereţi, fie prin alfabetul Morse (pe care însă îlştiam doar puţini) fie printr-un alt alfabet şi anume: atîtea bătăi a cîta literă se afla în alfabetul cunoscut literei pe care voiai să o spui. Astfel pentru litera A era o bătaie. Pentru B, două bătăi. Pentru C, trei bătăi... şi aşa pînă la Z. Cînd era vorba de litere mai de la începutul alfabetului, nu era prea greu să le numeri. Dar cînd era de cele mai de la sfîrşit, euşor de închipuit cît timp şi cîtă atenţie la numărătoare îţi trebuia ca să poţi înţelege ceva. Şi cîtă primejdie ca uliul să audă...

302

Pentru comunicarea aceasta era astfel o mare primejdie să te poată auzi dinafară. Fiindcă pe sală totdeauna era o tăcere absolută, aşa că se putea auzi orice zgomot... Mulţi dintre noi au şi fost prinşi pentru că cel ce păzea era numai urechi tot timpul şi căpătase de atîta vreme un simţ atît de ascuţit în descoperirea celor ce făceau aceste semnale.

Cei astfel prinşi ori că erau pedepsiţi pe loc adesea cu bătaie de pumni, de picioare sau de vergi de fier peste mîini, ori că erau duşi la raportul anchetatorului, care avea nişte mijloace şi mai grele de pedeapsă.

De aceea prea puţini mai aveau curajul să încerce: nu ştiai niciodată cînd urechea de pe sală te aude şi ochiul de pe vizetă te vede.

Aşa că puţinul pe care probabil l-ai fi putut afla, în cazul că cel de dincolo de perete te-ar putea auzi şiţi-ar ră spunde, era aşa de neînsemnat. Pe cînd primejdia la care te-ai expus dacă te auzea cel de dincolo de uşă era atît de mare.

S-a întîmplat şi să fim prinşi! Dragul nostru frate Valer care în neastîmpărul dorinţei lui de a afla cîte ceva despre noi ceilalţi, a făcut multe astfel de încercări la perete. Şi a primit destule pedepse pentru asta. Am mai fost şi alţii care am plătit la fel, mai greu sau mai uş or dragostea noastră de fraţi şi încercarea de a-i vedea măcar o clipită printr-o gaură de cui dinuşa celulei, sau printr-o crăpătură de scîndură dintr-un gard al ţarcului de plimbare...

Dar nu era numai primejdia să fii prins bătînd la perete... Ci şi primejdia ca cel ce-ţi răspunde sau te cheamă de dincolo să fie chiar gardianul, sau anchetatorul. Niciodată nu puteai şti cine îţi răspunde de dincolo de zid. Au fost şi ei cei care au bătut în peretele nostru nu numai fraţii.

Se bătea de dincolo, iar tu răspundeai crezînd că este frate al tău. Te întreba ceva tu îi răspundeai. Sau întrebai tu şi răspundea el.

Apoi cînd erai în mai bună legătură uşa al cărei zăvor fusese tras foarte-foarte uşor se deschidea dintr-o dată şi uliul te înhăţa cu toate ghearele!

aha banditule! Acum te-am prins!

De aceea fiindcă nu ştiai niciodată cine te cheamă sau cine îţi răspunde dincolo, puţini riscau să afle mai mult decît le era rînduit de Dumnezeu.

Eu am stat luni de zile lîngă fr. Valer de-o parte şi fr. Opriş de cealaltă parte fără să ştim nimic unii despre alţii. Am aflat aceasta numai după mulţi ani cînd ne-am întîlnit afară şi ne-am întrebat unii pe alţii:

în care celulă erai atunci?

în 32.

dar fr. ta?

în 33.

dar fr. ta?

în 34...

O, dacă aş fi ştiut atunci că fr. Valer era acela care bătea noaptea uşor, cu unghia lui în peretele de lîngă inima mea... lîngă inima mea care îmi ardea toată atunci de dor după el şi de dragoste pentru fraţi...

Gîndindu-mă cu dor la aceste lucruri, am scris acolo într-o astfel de noapte cu lacrimile ochilor mei topiţi, pe faţa peticită a pernei mele de paie:

303

Frumoasă dragoste dintîi

Frumoasă dragoste dintîi numai o dată eşti în viaţă dar cît de scumpă ne rămîi frumoasă dragoste dintîi...

Credinţă, dar Dumnezeiesc doar una poţi să fii pe lume cînd toţi ai tăi la fel simţesc credinţă, dar Dumnezeiesc.

Nădejde, har nepreţuit doar tu mi-eşti unica avere cînd tot ce-aveam s-a nimicit nădejde, har nepreţuit.

Frumoase feţe-a lui Hristos doar voi daţi veşnic strălucire cînd staţi pe chipul credincios frumoase feţe-a lui Hristos.

...Isuse Doamne Te rugăm păstrează-ni-le-n veci curate ca-n totul noi să-Ţi semănăm Iisuse Doamne, Te rugăm.

Aşa mă apuca cîteodată cîte un dor după fraţi, după iubirea sfîntă şi veşnică, după feţele neuitate şi scumpe de care fusesem despărţit atît de brutal încît îmi părea că mi se rupe toată inima.

O, cîtă uşurare îmi aduceau atunci lacrimile şi rugăciunea. Singurele care mă mai puteau face să nu mor.

Dumnezeul meu Îţi mulţumesc veşnic că mi le-ai lăsat pe acestea, cînd îngăduiseşi să-mi fie luate toate celelalte mîngîieri de pe lumea asta. Fără de ele n-aş fi putut trăi nici cum am trăit.

Răbdam cumplit de foame!

De foameam răbdat cumplit toţi cei şaptesprezece ani cîţi n-am murit pe acolo. Fiindcă mîncarea ni se dădea nu atîta cît să trăim cu ea ci atîta cît să nu murim fără ea.

Pe castronul meu ruginit şi permanent gol, gîndindu-mă cîţi ani din viaţă l-am privit cu lacrimi de foame, am scris cîndva o însemnare de două strofe în care spuneam:

304

Atît amar de viaţă mi-ai fost nedespărţit mi-ai fost un frate vitreg

dar nu m-ai părăsit zgîrcit ai fost cu mine

că pe-orice strop ce-mi dai

acelaşi preţde foame şi lacrimi îmi cereai.

Mereu sărac şi jalnic şi ruginit şi gol

erai al tiraniei şi-al foametei simbol.

cu lacrimile cîte în tine mi-au căzut mai darnic ca stăpînul

eu i te-am dat umplut...

Acolo în închisoare era mult mai uşor de cei care aveau trupeşte o statură mică şi nedezvoltată de munca fizică grea. Ei aveau nevoie de hrană mai puţină.

Dar a fost cumplit de greu pentru cei care am avut o statură fizică mai dezvoltată. Ei aveau nevoie de o hrană mai multă de cum se dădea.

Celor mici aproape că le ajungea porţia lor mică... Adică măcar nu sufereau arsurile cumplite şi permanente ale stomacului gol care li se măcina singur...

Pe cînd celorlalţi nu le-a ajuns mîncarea niciodată.

Pe lîngă toate celelaltetorturi de acolo, una din cele mai grele prin permanenţa ei era înfometarea. Bătăile erau trecătoare. Carcera şi percheziţiile şi muncile erau trecătoare. dar înfometarea era permanentă. Zi şi noapte, luni şi ani...

Chinurile foamei le simţeam continuu, fiindcă ne erau secătuite toate celulele organismului nostru. Nu numai stomacul ne era flămînd ci fiecare celulă a corpului ne era flămîndă.

Cînd se întîmpla rar, cîteodată ca vreun gardian mai om, să ne bage în celulă un hîrdău de arpacaşrămas şi mîncam, fiecare cîte 2-3 castroane, ne umflam dar nu ne săturam. Eram umflaţi dar nu sătui. Oricît de plin ne era stomacul atunci n-am avut niciodată senzaţia că sîntem sătui.

Cine n-a suferit aşa nu poate înţelege cum este asta.

Singura bucurie pe care o aveam acolo, era aceea cînd vedeam cum cei ajunşi deznădăjduiţi se luminau de încrederea şi apropierea de Hristos.

Atunci vedeam cum oameni prăbuşiţi, zdrobiţi de greutatea în care ajunseseră, se ridicau pînă în genunchi şi veneau pînă la Hristos.

Am fost martorul fericit al hotărîrilor neuitate pe care le-au luat acolo inginerul Laurean, medicul Constantin, preotul Teofil, profesorul George, ofiţerul Constantin, inginerul Ioan, avocatul Ionică...

Dumnezeu să-i binecuvînteze. Dacă mai trăiesc încă, El să-i facă să nu uite niciodată ce I-au promis Lui atunci. Iar dacă s-au dus, El să le aşeze sufletul în lumina cerească spre care s-au întors cu atîta nădejde şi bucurie acolo, în cuptorul cel mai aprins.

Dar n-am avut numai mîngîieri duhovniceşti acolo şi numai neştiutori de Dumnezeu care se apropiau de El cu toată puterea şi speranţa sufletului lor.

Ci am avut şi nefericirea să văd cum oameni care au cunoscut rău, erau de o sută de ori mai nefericiţi decît ar fi fost dacă n-ar fi cunoscut deloc. Acolo am văzut şi mai îndurerat cît de nefericită este o credinţă sucită, o învăţătură stricată, o cunoaştere rea despre Dumnezeu.

305

Pentru motive de credinţă mai erau închişi cu noi şi al ţii, de alte crezuri.

Erau închişi adventişti reformişti, penticostali dezidenţi, milenişti, iehovişti. Toţi aceştia pentru vină mai mult politică decît religioasă. Ei nu făceau serviciul militar, nu puneau mîna pe armă, nu lucrau sîmbăta sau mai nesocoteau şi altele din obligaţiile legilor de stat.

Cu aceştia am avut dese ciocniri de vorbă, fiindcă cei mai mulţi dintre ei n-aveau o altă plăcere mai mare decît să se ia la vorbă asupra părerilor îndoielnice, şi să batjocorească fără frică şi fără ruşine lucrurile sfinte. Şi vorbeau cu îndrăzneală ceea ce nu trebuie vorbit.

Mi-a fost dat astfel să aud din gura lor lucruri de-a dreptul îngrozitoare, împotriva Crucii, împotriva Maicii Domnului, împotriva Împărtăşaniei şi chiar împotriva Dumnezeirii Domnului Iisus... Stricau cu atîta neruşinare Adevărul şi răstălmăceau într-aşa chip Sfintele Scripturi, încît te înspăimîntai ascultîndu-i.

nu există rai, nu există iad, ziceau ei, pentru că nu există suflet nemuritor. Iadul este acum, raiul va fi pe pămînt.

Şi atîtea altele de acest fel... Nici nu îndrăznesc să scriu aici pe hîrtie ceea ce am putut auzi de la ei.

Erau îndeosebi între iehovişti, nişte conducători de ai lor, care stătuseră ascunşi ani de zile pe la unii din cei care îi credeau. Fuseseră urmăriţi de autorităţi pentru că răspîndeau scrieri primejdioase. Cu greu fuseseră prinşi, iar acum erau şi ei aici.

Ce am putut auzi de la aceştia, de-a dreptul m-a îngrozit. Cred că nici diavolul însuşi n-ar fi putut grăi despre Dumnezeu ceea ce erau ei în stare să grăiască.

Aveau o isteţime plină de răutate împotriva oricărei învăţături sănătoase. Şi vorbeau plinide un neruşinat dispreţdespre tot ce nu era după învăţătura lor.

singurul Dumnezeu Adevărat, zicea odată unul din ei, este Iehova, Dumnezeul nostru! Dumnezeul vostru este ca o pilă, cu trei feţe...

Despre pilda Mîntuitorului din Evanghelie cu bogatul nemilostiv din iad şi săracul Lazăr din “sînul lui Avraam” rîdeau.

nu vedeţi că e o prostie să crezi pilda asta! ziceau ei. Cum putea avea Avraam un sîn în care să-l bage pe Lazăr? Apoi cum să fie un foc veşnic în care Dumnezeu să-i ardă pe oameni? Ori Dumnezeu este Iubire şi atunci nu poate să facă aşa ceva, ori dacă poate face aşa ceva Dumnezeul vostru este un criminal nemilos...

Apoi cîte altele de astea!...

Şi dacă aşa vorbeau despre aceste cele mai mari adevăruri, e uşor să-ţi închipui cum vorbeau despre celelalte...

La aşa ceva se poate ajunge primind astfel de învăţături şi nerămînînd deplin în învăţătura pe care am primit-o noi de la început.

Mulţi chiar dintre fraţii noştri nu şi-au dat toate silinţele să se cerceteze mereu în limita învăţăturilor dintîi, au ajuns pe nesimţite să aibă unele păreri îndoielnice pentru alţii iar de aici s-a creat între fraţi un gol care dacă nu se face apoi o prăpastie, tot devine o pungă cu gheaţă...

Împotriva Oastei Domnului toţi aceştia, dar mai ales iehoviştii, aveau o ură de moarte.

lucrarea asta, îmi ziceau ei în faţă, este cea mai blestemată lucrare a lui satana. Ea prosteşte cel mai mult pe oameni. Măcar pe ceilalţi care nu cred în nimic îi putem lămuri uşor asupra adevărului şi chiar şi pe penticostali, baptişti şi ceilalţi... dar voi ostaşii nu numai că sînteţi nişte nebuni cu care nimeni nu mai poate face nimic, dar îi înnebuniţi şi pe alţii... Vă duceţi în sinagoga satanei şi plîngeţi la nişte chipuri cioplite... Nu vedeţi că sînteţi nişte nebuni şi orbi?

306

Noi oriunde vom afla această Oaste o vom zdrobica pe o spurcăciune, ca să scăpăm sufletele din orbia ei... Pe unde am lucrat noi nici n-a mai rămas nici un ostaş!

În privinţa asta aveau o dureroasă dreptate... Aşa s-a şi întîmplat la Săsciori, Laz, Şibot... Şi încă...

Cel mai bun lucru era să-i ocoleşti. Pentru că la cea mai mică discuţie cu ei izbucneau în astfel de grozăvii. Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că pot fi şi astăzi duhuri care să grăiască din nişte oameni astfel de hule. Că pot să răsucească într-atîta Adevărul încît să-l rupă şi ocupîndu-se cu Biblia să poată ajunge atît împotriva ei... Iată acestea sînt unele din credinţele drăceşti din vremea din urmă mi-am zis îngrozit! Duhul acestora, cu o iscusinţă satanică şi cu o îndrăzneală sfidă toare faţă de tot ce este vrednic de închinare, calcă în picioare şi batjocoreş te totul, dîndu-se numai pe sine Dumnezeu... Pe cei căzuţi în ghearele lui, duhul acesta îi robeşte şi îi orbeşte într-atîta încît nu mai este nimic de făcut cu ei, fiindcă el îi face să fie încredinţaţi că acela este adevărul. Astfel că merg orbeşte şi plinide o îndrăzneală primejdioasă. Ca niş te posedaţi, de care simţi că trebuie să te temi.

Cînd erau puţini şi slabi, întrebuinţau vicleşugul şi prefăcătoria.

Cînd erau mulţi şi tari, întrebuinţau îndrăzneala, neruşinarea, agresivitatea.

Niciodată însă nu se lăsau convinşi chiar dacă le înfăţişai dovezi de netăgăduit. Cînd nu mai aveau ce să zică, îţi spuneau:

chiar dacă ar fi aşa cum zici tu, eu tot nu vreau să cred aşa!

Iată acesta este îngrozitorul duh sectar. Este în stare să se prefacă ani de zile (cînd este slab) pînă cînd i se pare că a ajuns destul de tare. Atunci aruncă vicleşugul şi ia neruşinarea, dar nu cedează niciodată.

Poţi să-i arăţi o mie de dovezi, el nu se lasă convins.

Pot să-l roage o mie de fraţi, el nu renunţă.

Poate să stea o mie de ani lîngă tine, el nu se lipeşte.

Cînd îţi este dator, tace prefăcut, spre a te lăsa să crezi că l-ai convins, că te-a înţeles. Dar îndată după ce pleci de lîngă el face tot ca înainte.

Dacă îl sileşti să ia hotărîri şi să-şi spună părerea el se va ascunde după jumătăţi de cuvinte şi după sferturi de promisiuni pînă scapă. Nici un fel de cinste faţă de obligaţiile de conştiinţă în legăturile sale cu alţii decît ai lui, nu există la el.

A trebuit să ajung acolo, lîngă acest duh, ca să-l cunosc. Aşa este chipul ursului aceluia primejdios, cu care am avut şi vom avea încă mult de a face.

Dar despre el va trebui să mai vorbim...

În timpul acesta anchetele noastre se apropiau de sfîrşit... Cea mai mare parte dintre fraţi fuseseră şi duşi de la Securitate la Penitenciar, semn că cu aceştia anchetatorul terminase. Mai rămăseserăm totuşi unii, de care ancheta se vede că mai avea nevoie aici, pentru unul sau pentru altul din scopurile ei.

Nu ştiam atunci cîţi dintre fraţi plecaseră şi nici cîţi mai rămăseserăm. Am aflat însă, tot de la unii care fiind aduşi de la penitenciar din nou la Securitate şi trecînd pe la noi, că întîlniseră acolo pe unii dintre ai noştri. Doi dintre cei care fuseseră arestaţi şi băgaţi în lotul nostru fuseseră scoşi şi eliberaţi. Unul fiindcă îşi pierduse acolo vederea, iar altul pentru că nu i se găsise suficiente motive de condamnare...

Se împlineau în curînd opt luni de zile de cînd eram în beciurile acestea întunecoase, umede şi reci...

307

Într-o zi, anchetatorul îmi spuse:

s-a apropiat de sfîrşit şi treaba asta. Cred că am muncit destul. Acum cred că ţi-ai dat seama cît de bine am ştiut să vă descoasem toate dedesubturile voastre. E de-ajuns ca noi să aflăm doar un fir şi apoi tragem mereu de acest fir pînă desfacem toată împletitura, ca pe un flanel sau ca pe un ciorap pe care vrei să-l desfaci. Împletitura voastră a fost acum depănată toată pe ghemul meu, iată-l!

Şi îmi arătă dosarul anchetei, în care erau declaraţiile noastre ale tuturor şi concluziile lui la fiecare.

uneori au fost şi noduri pe acest fir dar cred că vei recunoaşte că le-am descurcat bine. Acum cînd ai ajuns şi d-ta ca Iov spune tot aşa: Domnul a dat, Domnul a luat...

aşa zic şi eu! Dar eu zic şi mai departe ceea ce a zis el după asta.

citeşte concluziile şi semnează de luare la cunoştinţă.

Le-am citit... Erau acolo înşirate toate învinuirile aduse Oastei Domnului, ca idee şi ca lucrare “mistică şi retrogradă, dăunătoare poporului şi duşmănoasă regimului. Prin activitatea ei desfăş urată în mijlocul celor mai largi mase populare”.

Lucrarea Oastei Domnului “împiedică procesul revoluţiei sociale şi politice, fiind o frînă în mersul înainte al societăţii spre socialism... Avusese în trecut şi un amestec în ea al politicii celei mai reacţionare şi mai fasciste... De aceea trebuie stîrpită din mijlocul poporului cît mai repede şi cît mai radical” aşa se încheiau concluziile lui.

Noi cei care fusesem arestaţi şi cercetaţi de el, eram socotiţi drept conducători peţară şi eram învinuiţi fiecare după măsura în care găsise ancheta lui că activasem în această Lucrare “interzisă, ilegală, duşmănoasă”.

În primul rînd eram învinuit eu, ca unul dintre primii colaboratori ai iniţiatorului Oastei şi cel care a activat mai mult şi mai demult în această Lucrare.

Apoi Capătă, Tudose, Moldoveanu, Pop, Popa Petru. Şi aşa mai departe pînă la Opriş, Lae Marini, Chişu, Tache Gră dinaruşi... Alis Panaiodor din biserica evreilor creştini de la Bucureşti. În total 23.

Pînă în clipa aceea eu nu ştiusem cu adevărat cîţi dintre fraţi şi care anume sînt încadraţi cu mine în acest lot al conducătorilor pe ţară ai Oastei Domnului.

Într-adevăr mă aşteptasem la unii care acum vedeam că nu sînt printre noi. Şi nu mă aşteptam deloc la unii care erau. Nu ştiam cu ce gînd fuseseră băgaţi în lotul nostru unii ca fr. Chişu, Lae Marini, Tache Grădinaru... Şi nu erau alţii ca Hărăguş, Bălăuţă, Leon, Sergiu... Ce căuta între noi sora asta din Bucureşti care nici măcar nu era din Oastea Domnului?...

acestea sînt concluziile dv., i-am zis eu! Dv. le-aţi semnat acum. De ce trebuie să le mai semnăm şi noi?

că aţi luat cunoştinţă despre ele! Aceasta este doar o simplă forMalitate pe actul trimiterii tale în judecată.

semnez numai în ce mă priveşte pe mine! Dacă trebuie să sufăr pentru tot ce am lucrat pentru Dumnezeu, nu mă dau în lături de la nimic. Slăvit să fie Domnul.

Şi am semnat.

vrei să-ţi pui avocat?

n-am nevoie de el!

Ştiam că sentinţa şi aşa a fost dată mai dinainte. N-avea nici un rost vreo apărare în faţa unei astfel de judecăţi. Bine, spuse anchetatorul acesta de la început cînd zisese: Aţi fost daţi în mîinile mele şi orice veţi încerca voi, rezultatul tot acelaşi va fi...

alţii şi-au pus apărător! îmi zise el.

eu n-am nevoie! N-am cu ce să-l plătesc!

308

vei avea apărător din oficiu!

n-am nevoie nici de acesta!

ce dorinţă mai ai? Sau ce nemulţumire?

nici una!

Procesul nostru s-a fixat pentru ziua de 18 noiembrie 1959.

În dimineaţa zilei procesului am fost scos din celulă şi băgat într-o maşină închisă.

Pe rînd au fost aduşi în această maşină apoi: Capătă, Tudose, Pop, Ion Opriş, Lae Marini...

Apoi am fost duşi la Tribunalul Militar şi băgaţi într-o cameră... Abia acolo ne-am revăzut toţi cîţi eram: 23.

Noi cei şase care fuseserăm ţinuţi la Securitate pînă la proces eram îmbrăcaţi în hainele noastre de acasă. Toţi ceilalţi care fuseseră duşi la penitenciar erau în hainele vărgate de condamnaţi de mai înainte chiar de a ni se fi ţinut procesul.

Era şi acest lucru un semn că noi eram şi condamnaţi de mai înainte. Procesul era numai o forMalitate de ochii lumii.

Ni s-a pus de la început cu stricteţe în vedere că n-avem voie să spunem nici un cuvînt şi nici să facem mă car vreun semn familiilor noastre care se vor afla în sala procesului. Că oricare dintre noi va face aş a, o să aibă de suferit pe loc o pedeapsă. şi nu numai el, ci şi familia sa.

vă rugăm să ne daţi măcar dreptul la zece minute de vorbitor cu familia şi la pachetul de la ai noştri le-am cerut noiştiind că mai înaintea noastră, multora dintre cei ce fuseseră judecaţi aici li se dăduse acest drept.

vi se va da după proces!

Primul am fost introdus la judecată eu. Trebuia să trec pînă în sala procesului printr-un coridor...

Dintr-o dată am văzut pe scări şi pe coridor o mul ţime de feţe cunoscute şi dragi. Fraţii şi surorile noastre din multe părţi ale ţării veniţi să ne vadă nu fuseseră lăsaţi să intre în sala de judecată. Acum aşteptau aici afară, să ne vadă mă car şi de departe, trecînd... Bine că îi lăsaseră totuşi măcar aici pe scări. Căutaseră gardienii să-i împiedice, dar fraţii nu s-au lăsat pînă nu au răzbătut.

Le-am făcut din ochi şi din mînă, fără cuvînt, cele mai fericite semne de dragoste şi de nădejde în ajutorul Domnului nostru. Şi în revederea de Sus...

În sală, erau ai noştri, familiile.

Am căutat cu ochii pe ai mei. Numai Nina era. Viorel era în armată, accidentat şi eu nu ştiam. Florica departe, părinţii bolnavi... Apoi toţi ceilalţi, soţii, surori, mame, copii de ai noştri, care stăteau plîngînd şi rugîndu-se.

Întrebările şi învinuirile judecătorului au fost puţine şi scurte, toate de fapt ale anchetatorului nostru.

Toată formularea acestora era făcută şi pusă în aşa fel încît să nu lase loc decît pentru recunoaşterea învinuirii. Orice alt răspuns ne era tăiat scurt.

Am căutat să apăr cauza Lucrării şi dreptul nostru la credinţă...

să nu răspunzi altceva, decît la întrebare! mi-a strigat tăios preşedintele.

Cînd am văzut că aşa merge şi judecata ca şi ancheta am tăcut. N-am mai răspuns nimic.

care îţi este ultimul cuvînt? a întrebat preş edintele.

înţelegere şi dreptate! am răspuns eu. Apoi am stat jos.

309

bine! Altul!

Toţi cei din sală asistau cutremuraţi şi aveau ochii plinide lacrimi, aţintiţi la noi.

Unii încercau să ne facă semne, să neşoptească... Dar paznicii înarmaţi ne ţineau din scurt, stînd neclintiţi şi atenţi ca un zid de gheaţă şi de foc între noi şi ai noştri.

Am asistat apoi pe rînd la aducerea tuturor celorlalţi, în ordinea “importanţei” în care avusese ordin să ne clasifice anchetatorul, după scopul pe care îl urmăriseră cei ce căutau nimicirea Oastei atît cu ancheta cît şi cu procesul.

Pop s-a comportat ca unul care avea încă o deplină încredere în tot ceea ce probabil i se spusese de către anchetator: că dacă şi în faţa judecăţii el va recunoaşte totul, ba încă chiar şi mai mult decît i se cerea, el nu numai că va fi eliberat ci şi toţi cei din sală vor vedea că el este cel mai curajos şi mai vrednic. Apoi admiraţia (şi naivitatea) fraţilor o să-l urmeze ca pe un conducător. Abilitatea lui va avea deci de trecut aici un examen. El trebuie să iasă primul.

Asta şi voia ancheta. Fiindcă apoi, prin el, autoritatea va putea nu numai controla tot ce este în Lucrarea Oastei ci o va şi conduce prin el, aşa cum va vrea!

De aceea Pop, la toate întrebările preşedintelui, a răspuns cu grabă şi curaj, recunoscînd că a făcut mult mai mult decît stătea scris în dosar.

Apoi cu singurul lui ochi a privit triumfător şi zîmbind peste sală şi a stat jos mulţumit.

Au urmat aduşi pe rînd ceilalţi... Unii au răspuns curajos şi demn, ca Popa Petru, Capătă, Arcade, Cornel, Valer şi mai ales fr. profesor Ghiţă Precupescu.

Apoi unul-doi, încercau să-şi tăgăduiască rolul... Că n-au fost chiar peste tot unde se spusese. Că n-au făcut chiar atît cît sînt acuzaţi. Că n-au avut chiar importanţa care li se dădea...

Iar alţii vreo patru milogindu-se, tîrîndu-se, văicărindu-se că n-au ştiut, că n-au vrut, că n-au cunoscut... să fie iertaţi că nu vor mai face...

Îmi părea că se prăbuşeşte cerul peste mine, că se deschide pămîntul şi ne înghite.

Ce ruşine! După zeci de ani de credinţă, după mii de predici altora, după nu ştiu cîte legăminte făcute lui Dumnezeu, acum să ajungi să te lepezi cu atîta nevrednicie de Lucrarea lui Hristos, aici înaintea unui tribunal omenesc. Numai pentru că nădăjduiai că dacă vei face-o asta, aceşti oameni care te judecă vor avea milăşi-ţi vor scăpa de suferin ţă hoitul trupului acestuia netrebnic!

Mi-e ruşine să dau numele acestora. Toţi cei ce erau în sală i-au văzut şi i-au auzit. Cred că în urechile multora mai răsună şi astăzi ecoul acestor ruşinoase văicăreli.

Pe faţa frumoasă a Oastei Domnului pe care străluceau podoabele minunate ale atîtor mărturisiri făcute de vrednicii noştri înaintaşi ei aruncau acum cele mai urîte pete. Era deci adevărat tot ce făcuseră prin închisoare. Şi tot ce făcuseră şi înainte de asta.

Unii din aceştia şi-au plătit şi avocaţi apărători. “Apărarea” a fost tot aşa de vrednică şi demnă ca şi ei.

Tot ce au spus aceşti avocaţi în apărarea clienţilor lor s-a redus cam la asta:

rugăm onorata instanţă să binevoiască a le acorda acestora circumstanţe atenuante, întrucît, după cum se poate vedea şi constata atît din declaraţiile inculpaţilor cît şi din atitudinea lor, aceştia au complexe de inferioritate şi deficienţe atît fizice cît şi psihice... Şi cam atît!

Şi nici unuia nu le-a plesnit obrazul. Şi nici unul n-a strigat după aceea plîngînd cu amar:

sînt un netrebnic!

Odată farsa procesului încheiată, procurorul avea acum prilejul să-şi rostească rechizitoriul său necruţător, împotriva Lucrării Oastei Domnului ca idee întîi, apoi ca activitate.

310

Pe urmă ne-a selecţionat pe noi, după vina fiecăruia, cerînd pentru cei mai fanatici maximum de pedeapsă. Munca silnică pe viaţă pentru vîrfuri şi apoi gradat în jos, pentru fiecare din ceilalţi după importanţă şi după activitatea de care se făcuse vinovat.

Apoi tribunalul s-a ridicat. Noi am fost înconjuraţi şi scoşi între gardieni înarmaţi şi coborîţi din nou în maşinile care aveau să ne ducă la penitenciarul Gherla, unde ni se va comunica sentinţa şi vom avea să ne ducem ispăşirea osîndei.

La ieşire am trecut printre ai noştri! Dragii şi neuita ţii noştri ne făceau semne iubitoare. Ne strigau cuvinte de îmbărbătare. Se luptau să ne dea cîte ceva din cele ce ne aduseseră, haine şi mîncare.

Am stăruit de gardieni să ne permită cîteva minute de vorbitor cu familiile aşa cum ne promisese anchetatorul.

dar nu ni s-a permis nici unuia din noi.

Am fost împinşi în maşinile care ne aşteptau. Şi ochii înlăcrimaţi ai dragilor noştri, nu ne-au mai văzut. Decît după ani...

Sentinţa ne-a fost comunicată la penitenciarul Gherla, unde am fost duşi îndată după terminarea procesului.

Noi cei şase care fusesem pînă în ziua procesului la Securitate, am fost duşi la Gherla toţi împreună şi depuşi în aceeaşi celulă cu nr. 64.

Sentinţele tribunalului ni s-au comunicat acolo. Eu fusesem condamnat la şaptesprezece ani de muncă silnică, zece ani interdicţie şi confiscarea întregii averi familiare.

La Gherla apoi am mai aflat că mulţi alţi fraţi din Oastea Domnului în toată ţara mai fuseseră astfel condamnaţi. Fuseseră făcute mai multe loturi pe regiuni. Şi tribunalele îi condamnaseră fără cruţare nefă cînd nici o deosebire între Oastea Domnului şi cele mai primejdioase învăţături străine. Ne-au pus în rîndul celor ce aveau nu o evanghelie a iubirii, ci o învăţătură a urii faţă de Stat şi faţă de biserică, precum i-am văzut pe cei ce se numesc milenişti sau martori ai lui Iehova.

Am fost socotiţi de către mai-marii poporului nostru asemenea acelora care nesocoteau orice îndatorire către ţară, chiar şi aceea a apărării ei, noi cei care ne lăsasem pe front ani din viaţă, ori sîngele, ori fraţii, ori părinţii noştri...

Am fost judecaţi ca vrăjmaşii bisericii noi cei care eram însufleţiţi de cea mai curată dragoste pentru ea sprijinind-o nu numai cu cuvîntul nostru ci şi cu umărul şi cu bănuţul nostru sfînt.

Nu ştiu dacă la hotărîrile de nimicire care s-au luat atunci împotriva Oastei a contribuit şi în ce mă sură conducerea bisericii nu numai a ţării noastre. Asta o va ară ta numai Judecata cea Mare a lui Dumnezeu, în ceasul ei.

Dar ştiu că nici Patriarhia nici Sf. Sinod, care au ştiut bine de nedreptatea cea mare ce se făcea împotriva Oastei Domnului care era un mădular al bisericii, nici Sf. Sinod deci şi nici Patriarhia n-au făcut nimic spre a ne apăra! S-a lepădat de noi ca de nişte zdren ţe urîte şi aruncate şi ne-a lăsat să murim căzuţi undeva pe drumul spre Ierihon trecînd pe alăturea şi prefăcîndu-se că nici nu ne vede. Ca nu cumva să se expună la vreun risc nici cît de mic...

Dacă n-ar fi venit după noi Dulcele Samaritean Milostiv, acolo am fi putut muri cu toţii din partea lor... Nici unii nu s-au sesizat de asta.

Ne ştiau condamnaţi pe atîţia dintre noi la ani grei şi la un regim necruţător de închisoare

care pentru cei mai mulţi dintre noi însemna moartea, după cum a şi însemnat pentru cîţiva, dar nimeni din conducerea bisericii nu s-a sinchisit să pună un cuvînt de apărare pentru noi. Va fi aceasta o veşnică pată pe numele acestora şi pe conş tiinţa lor.

Nu cîrtim împotriva nimănui pentru asta! Am mai spus-o de atîtea ori pînă aici şi o spunem încă: noi am considerat şi considerăm că tot ce s-a întîmplat era necesar să se

311

întîmple, fiindcă lucrurile aveau o raţiune duhovnicească şi un scop duhovnicesc ca să se petreacă aşa.

Dar aceasta nu scuză totuşi întru nimic atitudinea nepăsătoare a conducerii confesiunii noastre. Eram fiii sufleteşti ai bisericii acesteia. O sprijinisem, o apărasem, o slujisem şi împotriva ei nu păcătuisem cu nimic. Avea datoria să ne apere şi să nu ne lase!

Desigur Statul dacă voia să ne osîndească pentru Hristos, ne-ar fi putut osîndi foarte comod chiar şi dacă biserica ne-ar fi apărat... Ne aşteptam ca în lupta contra lui Dumnezeu să se ia măsuri şi împotriva noastră. şi nu ne-am fi opus, cum nu ne-am opus nici aş a.

Dar ar fi fost o datorie Dumnezeiască să fim apăraţi de cea care îi place să se numească mama noastră. şi pe care noi aşa am considerat-o.

O dovadă a faptului că despre toate necazurile noastre s-a ştiut atunci pînă sus la conducerea bisericii este şi cuvîntul pe care mi l-a spus un ierarh de seamă cu cîţiva ani mai tîrziu, după ce fusesem eliberaţi:

s-a exagerat cu dv. S-a exagerat mult... s-a exagerat mult...

Mie mi s-a părut că el se referea atunci cel puţin într-o oarecare măsură şi la partea pe care a luat-o conducerea bisericii la condamnarea noastră. Împlinind astfel prima parte din profeţia părintelui Iosif din ceasul morţii sale...

Partea a doua a acestei profeţii plata pentru toate acestea, va avea să vină desigur, la vremea ei, asupra tuturor celor vinovaţi. Şi nu numai asupra lor. Credinţele dezbinătoare şi lucrările de ră tă cire se vor abate necru ţă toare şi agresive atît asupra bisericii cît şi a Neamului. Şi nimeni nu le va mai putea împiedica, fiindcă ceea ce le putea opri a fost înlăturată din drumul lor.

Cînd Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, îi ia aceluia mintea sănătoasă. Apoi acela se va pierde singur. Şi sigur.

Slăvit să fie Domnul.

Meditaţii

Cine sînt cei fără rînduială? oare nu toţi acei care săvîrşesc fapte contrare voii lui Dumnezeu?

Sf. Ioan Gură de Aur.

Vestirea Oastei şi vestirea Cuvîntului lui Hristos trebuie ferită pînă la sfîrşit de orice sminteală.

Nici unul din cei care se îndeletnicesc cu vestirea Cuvîntului ceresc nu trebuie să dea loc la vreo sminteală nimănui, prin umblarea şi trăirea lor.

Păr. Iosif Trifa.

312

Sîntem nevinovaţi!

Noi n-am fugit cînd noaptea veneaţi conduşi de iude cu săbii şi ciomege şi slugi să ne legaţi ne-am aplecat obrazul şi gura palmei crude şi n-am lovit pe nimeni sîntem nevinovaţi!

Noi n-am cîrtit cînd pîinea şi haina greu muncite ni le-aţi răpit şi-ai noştri în drum ni-i aruncaţi priveam fărădelegea ororii săvîrşite

şi ne-ngrozeam ce faceţi sîntem nevinovaţi!

Am ascultat a voastre învinuiri nedrepte

puteaţi oricît de tare şi greu să ne-apăsaţi

urcăm cu resemnare a chinurilor trepte

şi n-acuzăm pe nimeni sîntem nevinovaţi!

Privim la judecata formală şi grăbită

nu ne mirăm de felul în care vă purtaţi

n-avem nici o dorinţă s-o cerem împlinită şi nu vrem apărare sîntem nevinovaţi!

Puteţi să ne şi spuneţi cum vreţi orice sentinţă ştim legea după care puteţi să judecaţi noi n-avem azi dreptate, voi n-aveţi conş tiinţă dar veţi vedea odată! sîntem nevinovaţi!

Voi nu ştiţi, dar şi-acolo însîngeraţi, cînd unii vom fi munciţi cu ură iar alţii îngropaţi n-o să-ncetăm spre ceruri nălţarea rugăciunii să nu vă ţină-n seamă, sîntem nevinovaţi!

Pentru cei căzuţi, dar care n-au ajuns încă îndrăciţi şi pierduţi cu totul, ne vom ruga şi ne vom lupta să-i mîntuim din nou, aducîndu-i iarăşi în ascultarea Domnului, la picioarele Crucii Lui, cum spune sf. apostol Iacov (Iacov 5, 19-20).

Dar de ceilalţi ne vom păzi.

Cu toţii trebuie să fim cu mare grijă ca să nu cădem şi noi.

Ca să nu ne tragă iarăşi cu ei şi pe noi. După cum spune tot Cuvîntul lui Dumnezeu.

Păr. Iosif Trifa.

313

De ce, de ce, de ce?

De ce ne prigoniţi cu ură şi-n pace nu ne mai lăsaţi?

de ce ne bateţi şi ne-nchideţi şi ne ucideţi torturaţi,

de ce răpiţi puţinul nostru cu greu şi cu sudori muncit,

de ce-alungaţi părinţii noştri bătrîni, cu sufletul zdrobit,

de ce ne chinuiţi copiii şi bateţi fetele turbaţi,

de ce ucideţi fraţii noştri şi-i chinuiţi nevinovaţi,

de ce nici drept, nici libertate, nici pîine numai noi n-avem, de ce cu teamă zi şi noapte privim mereu tot ce vedem, de ce să fim pîndiţi întruna şi-n muncă şi în aş ternut,

de ce, de ce, de ce? răspundeţi, la cine ce rău am făcut?

N-am vrut nici bunurile voastre, nici ranguri, nici măriri, nici bani,

nu v-aţi temut c-a voastre locuri au să le ia nişte sărmani,

n-am fost duşmanii vieţii voastre, n-am vrut să vă răpim ce-aveaţi,

nici piedici nu v-am pus în calea spre ţinta care-o urmăreaţi

nici n-am căutat prin uneltire în contra voastră vreun folos,

n-am lăcomit nici locul vostru şi nici belşugul de prisos,

nimic n-am vrut din ce-i al vostru, nici n-o să vrem nimica, ştiţi!

atunci de ce, de ce? răspundeţi de ce, de ce ne prigoniţi?

Cui i-am făcut vreun rău vreodată, cui i-am răpit ceva, şi cui noi i-am făcut vreo nedreptate, nedîndu-i ce era al lui? pe cine am făcut să plîngă, pe cine-am prigonit şi-nchis, pe cine-am alungat pe drumuri, sau am bătut, sau am ucis? cui i-am luat vreodată casa sau pîinea lui muncită drept, sau cui i-am îngrozit copiii în miezul nopţii prins de piept, sau cine ar putea să spună că i-am făcut măcar ceva?

de ce atunci, de ce, răspundeţi, de ce umblaţi cu noi aşa?

314

Sau am greşit în contra ţării? n-am mers atunci cînd ne-a chemat,

n-am apărat-o, n-am slujit-o cinstit în tot ce-am datorat?

am dat noi mîna cu vrăjmaş ii, avut-am noi vreun gînd străin,

am fost găsiţi cu trădătorii purtînd în suflete venin?

nu-s moşii şi strămoşii noştri sub glia asta îngropaţi

şi nu-s între eroii ţării, de-ai noştri mulţi părinţi şi fraţi?

Ce-aţi dovedit în contra noastră, vreo faptă rea sau gînd urît?

de ce, de ce atunci? răspundeţi, de ce ne duş măniţi atît?

Sau contra templului greşit-am? noi oare n-am dorit mereu curat şi sfînt să fie templul aşa cum cere Dumnezeu?

n-am vrut noi oare ca păcatul din el să fie-afară scos,

n-am vrut ca-n el deplin să fie Stăpîn slujit de toţi Hristos

şi n-am luptat noi ca altarul să nu mai fie profanat

ci slujitorii şi poporul să aibă sufletul curat?

n-am vrut noi s-ascultăm de Domnul trăind cinstit Cuvîntul Său?

de ce atunci, de ce, răspundeţi, de ce ne vreţi atîta rău?

Dac-am aflat în rugăciune şi-n duh plăcerea de Hristos,

dac-am umblat să facem totul cu setea după mai frumos, dac-am căutat al nostru suflet să-l mîntuim de la păcat, dac-am iubit ce-a fost cucernic, ce-a fost frumos şi-adevărat, dac-am dorit ca fiii noştri să fie fericiţi crezînd, dac-am răbdat iertînd cruzimea şi urii i-am răspuns tăcînd, dac-am aflat plăcerea-n lacrimişi-n dulcile cîntări cereşti, dac-am jertfit pentru credinţă iubiri şi lucruri pămînteşti, dac-am mărturisit lumina în jurul nostru şi-am aprins, dac-am adus lucirea vieţii în ochii celui prea învins, dac-am luptat s-aducem pacea în viaţa celor învrăjbiţi, dac-am trudit să fim cu toţii mai buni,

mai harnici, mai cinstiţi,

dac-am voit s-ajungă lumea întreagă-n slujba lui Hristos, ce-a fost în asta rău? răspundeţi! şi ce-a fost oare du şmănos?

315

De n-a fost rău,

şi nici o vină din toate nu ne dovediţi de ce, de ce, de ce? răspundeţi, de ce, de ce ne prigoniţi?

...Dar sînteţi tari şi nu vă pasă, nici seamă nu daţi nimănui,

hristos Cel Viu însă vă vede veţi da odată-n faţa Lui!

Căderea din credinţă este un lucru greu şi un păcat mare.

Fraţii mei, privegheaţi şi vă rugaţi neîncetat cu toţii ca să nu cădeţi în ispite şi în păcate, ca să nu ajungeţi în nici un fel de pricină de sminteală pentru Lucrarea Evangheliei Lui.

Firea cea veche din noi se poate trezi în orice moment şi poate răsturna totul.

Dacă nu ţinem firea noastră ră stignită şi pironită pe Crucea Mîntuitorului Hristos, uşor se poate ridica împotriva mîntuirii noastre şi să ne-o piardă, căci ea este nesupusă şi neascultătoare.

N-o putem birui decît răstignind-o.

Păr. Iosif Trifa.

316

Din cea mai adîncă

Din cea mai adîncă şi mai grea-ncercare şi din locul cel mai greu şi-apăsător şi din cea mai neagră noapte de-ntristare Te chemăm o Doamne, vino-n ajutor.

Mai porniţi sînt astăzi ca oricînd vrăjmaşii, mai aprinsă-i ura şi cruzimea lor

ca să nu ne pierdem inima şi paşii Te chemăm o Doamne, vino-n ajutor.

Ca un leu năprasnic gata să sfîşie vine-n contra noastră cel asupritor

ca să nu ne-nghită marea lui urgie Te chemăm o Doamne, vino-n ajutor!

O, Tatăl Bunătăţii

O, Tatăl Bunătăţii, fii răbdător şi bun cu cei pe care-n lume prea mari poveri se pun măreşte-le puterea cînd greul li-l măreşti nainte de răbdare necazul să-l sfârşeşti.

O, Tatăl Rugăciunii, îndură-Te din cer de-acei ce ani, cu lacrimi, acelaşi har Ţi-l cer adună-i şi pe dînşii cum ruga le-o aduni dă harul pentru care ceri ani de rugăciuni.

O, Tatăl al Iubirii, îndură-Te de-acei ce au pe lume-o casă, dar n-au căldura ei Tu care-ntotdeauna poţi fi cu-ai Tăi iubiţi fă-i şi pe ei asemeni cu cei de ani doriţi.

Cunoaşterea adevărată a lui Hristos trebuie să facă din tine cel mai smerit om în tot felul tău de viaţă.

Păr. Iosif Trifa.

Slăvit să fie Domnul.

317

Cap. 9

A doua judecată

“Ştii că cei ce sînt în Asia, toţim-au părăsit... ”. 2 Tim. 1,5 şi 4,14-16.

Credem că este destul de limpede pentru oricine că după cum în lumea trupească nu poţi intra pe altă cale decît printr-o naştere trupească, tot aşa în lumea duhovnicească nu poţi intra decît printr-o naştere duhovnicească.

Ar trebui deci să fie tot aşa de limpede şi că după cum există după naşterea trupească boli şi defecte trupeşti, tot aşa există după naş terea sufletească boli şi defecte sufleteşti.

Şi după cum există moarte trupească prin încetarea vieţii trupeşti, tot aşa există şi moarte sufletească. Nu prin nimicirea sufletului, ci prin încetarea vieţii duhovniceşti.

De fapt moartea nu este o nimicire a vieţii, căci viaţa este veşnică. Ceea ce pare o încetare este doar trecerea în altă existenţă. După cum spune însuşi dictonul ştiinţific: “nimic nu piere, totul se transformă”.

Totul se transformă într-adevăr. În afară de Acela care a făcut acest Tot. Fiindcă El nu Se poate transforma: El este Acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8; Psalm 103, 27). În El neputînd fi schimbare sau umbră de mutare.

De aceea în toată Creaţiunea, totul este ordonat, frumos şi sigur. Fiindcă El care le-a făcut pe toate, le susţine, le veghează, le îndrumă, trecîndu-le prin cîte transformări găseşte potrivit Înţelepciunea Lui, spre împlinirea hotărîrilor Sale pentru fericirea celor ce-L ascultă. Sau a judecăţilor Sale, pentru pedepsirea celor ce nu-L ascultă...

În desfăşurarea de astăzi a acestei vieţi, nouă ne este dat mereu să vedem tot felul de schimbări, dar numai în unul din cele două feluri: ori spre bine, ori spre rău. Ori înspre creştere şi putere, înspre rod şi folos bun pentru ei şi pentru alţii. Ori înspre scă dere şi slăbiciuni, pentru necazuri şi amărăciuni ale celor îmbolnăviţi şi a celor cu ei...

318

Deci naşterea de Sus îşi are şi ea bolile ei, după cum şi le are şi naşterea de jos pe ale sale. De aceea normal ar fi ca ori de cîte ori omul duhovnicesc se îmbolnăveşte, să facă acelaşi lucru ca atunci cînd se îmbolnăveşte omul trupesc. Să se supună adică unui tratament aspru şi atent pînă cînd se vindecă.

Dar acest înţelept lucru, duhovniceşte nu se întîmplă decît foarte rar. Din această pricină lumea duhovnicească este plină de tot felul de suflete bolnave.

Cu ochi bolnavi care văd strîmb sau rău sau întunecat...

Cu picioare bolnave care umblă dintr-o prăpastie în alta...

Cu inimi bolnave pline de răutate, de trufie, de neascultare...

Sfînta Scriptură este desigur cea mai desăvîrşită Carte de medicină duhovnicească. Acolo sînt arătate amănunţit toate felurile de boli sufleteşti. şi este indicat pentru fiecare boală, leacul sigur şi vindecător. Numai că, din nefericire, adevăraţii bolnavi, nu se recunosc decît arareori ca bolnavi... şi atunci toată lumina Bibliei nu le mai foloseşte celor neascultători la nimic.

S-a mai spus adevărul că pentru creşterea unui nou născut, este neapărat nevoie de trei lucruri: de hrană, de curăţenie şi de căldură. În înţeles duhovnicesc aceste trei lucruri sînt: Cuvîntul lui Dumnezeu hrana zilnică a sufletului nostru. Rugăciunea curăţenia lui. Şi părtăşia frăţească, biserica şi adunarea, că ldura sa. Fără hrană se uscă. Fără curăţenie putrezeşte. Fără căldură îngheaţă.

Un astfel de suflet, bolnav şi putred fie că stă, fie că umblă printre ceilalţi, va fi numai spre rău semenilor săi şi spre ruşinea locului în care stă.

Dacă societatea şi familia în care se află un om bolnav de o boală trupească primejdioasă are datoria să-l oblige pe acela ca să se trateze cu atît mai mult ar trebui ca Lucrarea lui Dumnezeu să-i oblige pe cei bolnavi duhovniceşte din ea să facă şi ei la fel.

Cînd cineva are între fraţii săi gînduri rătăcite, vederi strîmbe, căi abătute sau inimă neascultătoare nu numai că toţi ar trebui să se ferească de boala aceasta, ci ar trebui să-l oblige pe purtătorul ei la un aspru tratament vindecător. Tratamentul acesta să înceapă prin a i se arăta de către cei mai apropiaţi despre îmbolnăvirea lui. Apoi dacă nu primeşte îndrumările vindecătoare, ar trebui să urmeze izolarea sa.

Sînt aşa de necesare aceste măsuri încît Legile Sfinte ale lui Dumnezeu le porunceşte în viaţa duhovnicească cu o şi mai mare tărie, decît le poruncesc legile cele omeneşti, în viaţa trupească. Fiindcă dacă neascultarea de legile sanitare trupeşti poate aduce printr-un singur bolnav pierzarea multora, cu atît mai mult neascultarea de legile sănă tăţii sufleteşti poate aduce prin unul bolnav, pierzarea multor suflete sănătoase.

Încercarea în care ne duce uneori Dumnezeu, Marele nostru Medic Mîntuitor, fie că este vorba de spital, de închisoare sau de alt necaz încercarea zic, este locul şi mijlocul prin care cel mai adesea sîntem duşi la controlul stării noastre sufleteşti. La descoperirea şi vindecarea bolii de care suferă viaţa noastră duhovnicească. Fiindcă prin această boală mădularele infectate pot infecta tot trupul. Mai ales cînd aceste mădulare sînt la cap şi în frunte.

Noi ne gîndeam că după ce ne-a văzut odată condamnaţi, Securitatea n-avea acum de ce să se mai ocupe de noi. Neţinuse opt luni în anchete, tocmai spre a controla totul şi spre a se convinge asupra tuturor “dedesubturilor” Oastei. S-a văzut astfel că Lucrarea aceasta nu are nici un alt “dedesubt” decît pe Iisus Cel Răstignit.

319

Că nu are nici alte “scopuri” şi nici alte “mijloace” decît pe Iisus Cel Ră stignit. Că “în general” noi ostaş ii nu avem altă vină decît că sîntem nişte “fanatici” ai Acestui Iisus.

Dar acest “fanatism” al nostru a fost socotit ca o “atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială existentă în ţara noastră”. Şi faţă de “noile adevăruri asupra vieţii”, propovăduite de regim.

Dintre noi, cei cu “circumstanţele atenuante”, au fost socotiţi mai puţin primejdioşi. Ei erau doar nişte bieţi “iresponsabili” sau nişte “induşi în eroare”, care se dovediseră în parte “recuperabili”. Pedeapsa lor deci va fi cît se poate de mică.

Pedeapsa celorlalţi însă, consideraţi nişte elemente fanatice, trebuie să fie cît se poate de lungă şi de grea. Ca aceştia să aibă timp îndeajuns fie de a se reeduca aici, fie de-a muri.

Separarea de dinainte de proces, a fost menţinută între noi şi după.

Astfel pe cînd cei ce fuseseră la Cluj la penitenciar au fost puşi acum în Gherla în aceeaşi cameră mare, împreună cu încă mulţi alţi fraţi din alte locuri judecate în alte oraşe dinţară. Precum şi cu alţi condamnaţi pentru credin ţă din alte culte. noi, ceişase de la Securitate, am fost puşi tot singuri, în celula cu nr. 64 de la etajul unual închisorii.

Îndată ce ne-am văzut acolo împreună, mi-am zisuşurat: Slăvit să fie Domnul! Desigur tot focul prin care am trecut, este cu neputinţă să nu-l fi curăţat pe fiecare din cei ce am fost aruncaţi în el. Dacă în mine a fă cut atîta lucrare cuptorul acesta, desigur o va fi făcut şi în fiecare dintre noi. Acum vom avea deci timpul şi prilejul să ne verificăm starea sănătăţii, după operaţia grea prin care trecusem. Era cu neputinţă să nu fi făcut nimic focul. Trebuie să fi făcut o lucrare fericită. Ce minunat va fi să construim acum aici împreună planurile frumoasei lucrări viitoare, cu învăţăturile pe care le vom fi tras cu toţii. Şi cu aurul, argintul şi pietrele scumpe din noi, lămurite de focul aspru şi lung...

Prima manifestare deci a fost o mare bucurie cu îmbrăţişări şi cu sărutări sincere, ca între niş te fraţi care se regă sesc, rupţi prea mult de un trecut dureros dar legaţi printr-un viitor comun. Oricît de multe au fost ciocnirile “mărunte” dintre noi gîndeam că de acum trebuie să fim legaţi puternic.

Aici fiecare sîntem singur şi totul ne este potrivnic tuturor. Singura familie a fiecăruia din noi ne sînt fraţii. Să ne iubim deci din toată inima fiecare pe fiecare. Şi să începem o viaţă nouă, cercetînd şi trăind mai adînc Cuvîntul lui Dumnezeu... Aici am fost aduşi tocmai spre a ne încredinţa de aceste lucruri şi a ni le însuşi pe deplin fiecare din noi.

Stam încă în picioare în mijlocul camerei, cu toate bagajele rămase grămadă între noi. Nu mai terminam cu întrebările şi cu răspunsurile despre toate cele prin care trecusem în cele opt luni de cînd nu ne mai văzusem unul cu altul.

Camera înaltă avea trei rînduri de cîte patru paturi suprapuse. Ne-am ales fiecare cîte unul. Întîi pe cele de jos, apoi cei mai tineri ori mai sănătoşi, pe cele de mai sus. Ne-am pus fiecare bagajul pe patul său.

Cînd am obosit în picioare, ne-am aşezat cu toţii pe patul meu, care era jos, cu cearş aful alb şi cu pătura îndoită în patru, întinsă peste mijloc.

Dar abia ne aşezarăm şi începusem alte întrebări, cînd uşa se deschise şi în cameră intră gardianul de pe secţie. Ne ridicarăm cu toţii în picioare. Dar el uitîndu-se la patul de pe care abia ne sculasem şi care rămăsese mototolit întrebă:

320

al cui este patulăsta?

al meu, răspunsei eu senin, neaşteptîndu-mă la nimic rău.

Doi pumni grei, ca două maiuri, mă izbiră puternic, unul după altul, peste o ureche, apoi peste cealaltă... Ochii mi se întunecară, urechile îmi ţiuiau fusei gata să cad...

Lui Lae Marini, care se ridicase ultimul de pe pat şi îl văzuse în clipa în care intrase el, îi trase o palmă peste ceafă. O palmă “mai uşoară”, probabil văzîndu-l mai slăbuţ.

bandiţilor! Ca să ştiţi că aici sînteţi la Gherla şi că patul e sfînt. N-aveţi dreptul să staţi pe el decît de la stingere pînă la deşteptare. Să ţineţi minte!

Şi ieşi.

O săptămînă m-a tot durut capul şi mi-au tot ţiuit urechile.

La mijlocul camerei era o masă mică de lemn şi lîngă ea, de o parte şi alta, două bănci simple pe care puteau sta înghesuiţi trei oameni. Aici stăteam ziua la mîncare sau la vorbă, în şoapte.

Încă din primele zile am convenit să ne facem un program pentru petrecerea timpului.

Vom face în fiecare dimineaţă o oră de meditaţie încheiată cu rugăciune, spre a folosi astfel timpul cît mai bine ziserăm noi. Peste zi apoi, vom vedea.

Ne-am înţeles ca meditaţia zilei să fie susţinută de fiecare dată de către un altul dintre noi. Fiecare îşi va alege cum va vrea cuvîntul biblic asupra căruia să medităm cu toţii împreună. Apoi va scoate din cuvînt învăţămintele pe care le-a înţeles el. După aceea fiecare din noi ceilalţi pe rînd, vom lua cuvîntul spre a adăuga ceea ce am mai aflat nou, asupra cuvîntului meditat.

e foarte bine aşa, gîndeam şi vorbeam. În felul acesta vom avea prilejul nu numai să arătăm cît cunoaştem fiecare din Cuvîntul scris al lui Dumnezeu ci şi cum am înţeles conţinutul lui.

Va fi acesta un mijloc şi un prilej în care fiecare dintre noi ne vom putea cerceta pe noi înşine şi unul pe altul în lumina lui Hristos. Spre a ne descoperi starea noastră duhovnicească în raport cu Voia lui Dumnezeu. Spre a ne verifica cu ce fel de material şi în ce fel am zidit fiecare pe temelia lui Hristos, în Lucrarea Oastei Sale. Şi spre a li se da celorlalţi fraţi prilejul să ne ajute în ceea ce noi greşim.

Niciodată nu ni se mai dăduse un astfel de prilej. Condiţiile şi împrejurările prin care trecusem nu numai cu Lucrarea Oastei Domnului ci chiar şi noi, fiecare în parte, nu ne permiseseră pînă acum să ne putem aş eza cu toţii în jurul unei mese şi în linişte să ne verificăm din adînc şi cu sinceritate între noi nu numai felul de învăţătură ci şi felul de trăire personală. Iar aceasta fusese atît de necesar, de cînd rămăsesem noi în fruntea coloanei frăţeşti.

O, dacă am fi găsit totuşi răgazul acesta mai demult! O, dacă am fi că utat şi am fi dorit cu adevărat fiecare din noi o astfel de sinceră şi conştiincioasă cercetare de sine între fraţi, cu toată temerea sfîntă de Dumnezeu şi cu toată ascultarea sfîntă de Dumnezeu şi de fraţi.

O, dacă măcar din timp în timp “ne-am fi suit şi noi fiecare, la Ierusalim, cum făcuse sf. ap. Pavel, ca să arătăm şi altora dintre fraţii noştri, evanghelia pe care o propovăduim, avînd permanent în inimă teama ca nu cumva să alergăm sau să fi alergat în zadar...” Aşa cum o făcea cu toată smerenia şi cu toată curăţia de conştiinţă acel minunat Pavel care lucrase mai mult ca toţi (Gal. 2, 2).

321

O, dacă n-am fi fost atît de mulţi dintre noi mai ales dintre cei mai nou veniţi în Lucrarea Domnului, la care să le placă mai degrabă a se ascunde decît a se arăta, cum lucrează!

Desigur, atunci n-ar fi fost nevoie să fim constrînşi de Domnul să venim aici spre a găsi acest răgaz de care ne-am ferit afară.

Dar acum, dacă totuşi nu s-a putut altfel, bine că măcar în felul acesta şi în locul acesta am ajuns să facem fie că dorim fie că nu dorim într-adevăr, acest lucru.

Ardeam deci de dorinţa de a vedea la acest examen amănunţit cum arată radioscopia şi radiografia lăuntrului nostru sufletesc al fiecăruia.

Să vedem întîi cît mai reţinem clar din litera Cuvîntului Sfînt. Cît putem cita exact din versetele Bibliei. Asta este o dovadă despre cît am citit şi despre cum am păstrat în mintea noastră Cuvîntul lui Dumnezeu. Cît loc şi cîtă însemnătate i-am dat în timpul vieţii noastre libere de pînă acum.

Apoi cum îl înţelegem? Şi cît îl trăim? asta va fi iarăşi o dovadă care va arăta cît ni l-am însuşit pentru noi înşine. Prin aceasta vom arăta fiecare dintre noi în ce fel “am clădit deasupra”. şi cu ce fel de material am lucrat, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu aur, argint, pietre scumpe, sau cu lemn, fîn, trestie...

De fapt Dumnezeu nu avea nevoie să ne cunoască, el ne ştia. Ci aveam nevoie să ne cunoaştem în primul rînd noi înşine, spre a nu ne înşela singuri. şi aveau nevoie să ne cunoască şi alţii, spre a şti în ce măsură să se mai încreadă sau să nu se mai încreadă în noi. Să se fi încrezut sau să nu se fi încrezut.

Cu niş te astfel de frămîntări m-am aşezat la masa meditaţiilor frăţeşti de la Gherla, străduindu-mă din tot sufletul să-mi fac înţelese gîndurile şi încredinţările pe care mi le-am arătat pînă aici că le-am avut prin toţi anii şi întîmplările pe care le-am descris.

Dar încă de la început am simţit cu durere că la masa meditaţiilor noastre sîntem două tabere. De o parte eram Tudose, Capătă şi eu, iar de cealaltă Pop care atră sese lîngă el pe Lae Marini şi pe Opriş.

Şi am înţeles cu şi mai mare durere că nu numai gîndurile dar nici inimile acelor fraţi nu se schimbaseră chiar întru nimic prin toate flăcările astea. Rămăseseră exact cum fuseseră înainte. Masa aceasta sfîntă dintre noi, care ar fi trebuit să se facă acum tot mai îngustă pînă ce ne-ar fi făcut pe toţi una pe deplin între noi, se făcea pe zi ce trecea tot mai lată. Pînă ce ne-a despărţit de tot. Vai, ce constatare amară a fost asta pentru mine.

Încă de la început s-a văzut “calitatea” scăzută a “materialului” şi a “meşterului” care lucra.

Cine nu-i în stare dintr-o ochire să vadă ce material trebuie la un loc de muncă acela nu ştie nici cînd e pus să facă singur cum să aş eze acest material. Nici care şi nici unde trebuie. Acela se dovedeşte că niciodată nici n-a ştiut nici n-a lucrat altfel, ci totdeauna a lucrat rău.

Un astfel de lucrător însă n-a fost dat pe faţă fiindcă nimeni nu l-a controlat. Unde sînt mulţi la lucru şi nimeni nu controlează, acolo fiecare face cum vrea. Şi mai ales fiecare face ce vrea.

De la un timp aceşti “lucrători” se obişnuiesc aşa necontrolaţi. Şi nici nu mai doresc nici ei să se corecteze. Şi cu atît mai mult nu doresc apoi şi nu permit să-i controleze alţii. E mult mai uşor şi mai plăcut pentru firea pămîntească să n-o controleze nimeni. Să facă ea ce vrea şi cum vrea.

322

Însă ce grozav lucru este să ajungă cineva aşa în Lucrarea Sfîntă a lui Dumnezeu: nici el să nu se controleze cu toată necruţarea în lumina lui Hristos, cu mare frică şi respect pentru Cuvîntul Cel Sfînt pe care Îl predică. şi nici pe altul să nu-l primească să-l corecteze.

Cînd lucrarea făcută de un astfel de “meşter” va fi luată odată la necruţătorul “examen”, de către Marele Control al lui Hristos, ce plată vor lua oare acei lucrători care au nimicit “materialul” Domnului şi au stricat zidăria templului Său? (1 Cor. 3, 16-17).

La “meditaţiile” noastre nu numai că aproape nici un singur verset din Biblie nu se cunoştea exact, dar cînd ţi-ai ales un verset spre a medita asupra lui, conducînd în această meditaţie şi pe alţii, s-ar cere ca să ai totuşi oţintă finală a cuvîntului. Iar pînă la această ţintă să ai un fir luminos care să te conducă. Spre a putea face astfel o bună legătură cu toate celelalte fire ale Cuvîntului Sfînt care îţi vin în ajutor pentru ajungerea la această ţintă cît mai frumos, cît mai bine, cît mai curînd şi cu cît mai mult folos sufletesc.

Dar cînd nici măcar o singură dată după un ceas de vorbărie, cei ce te ascultă nu se aleg cu nimic şi nu se văd duşi nicăieri,

cînd tot vîsleşti un ceas şi tot în gol...

sau cînd tot pescuieşti o noapte întreagă şi tot nimic nu te araţi,

ce dovadă este asta? Nu este oare o dovadă tristă ori că umbli cu ochii închişi, ori că eşti încă undeva agăţat de o rădăcină rea de păcat ascuns şi lucrezi fără Duhul Domnului?...

Dacă nu în fiecare zi, dar la a doua sau la a treia zi eram scoşi 10-15 minute pentru plimbare jos în curtea închisorii, pe celule, cu toată grija spre a nu ne vedea unii pe alţii. Curtea nu mai era ca în 1948. Aici erau acumşase ţarcuri aranjate ca o floare cuşase petale la margini mai late, ca foaia de trifoi, iar în mijlocul celorşase se înălţ a ghereta paznicului care ne supraveghea de sus pe toţi. Trebuie să ne plimbăm în cerc, doi cu doi, fără să vorbim decît în şoapte, ca să nu ne recunoască cumva cei de dincolo de gard.

În gardul de scînduri însă erau crăpături şi găuri, la care ne opream pe furiş şi ne uitam... Pe acolo ne-am văzut odată cu fraţii Cornel şi Valer... Ce bucurie cerească am avut atunci. Altă dată ne-am băgat cîte un deget să ni-l strîngă ei. Sau ei să li-l strîngem noi...

O, dragostea de fraţi, de fraţii adevăraţi, ce bucurii Dumnezeieşti cuprindea ea! Dumnezeu să vă binecuvînteze pe vecii vecilor, Valer şi Cornel, ce fraţi adevăraţi şi statornici aţi fost voi...

În celula noastră, între noi ceişase, astfel despărţirea care se produsese se adîncea din zi în zi tot mai mult. Stăteam trei de-o parte şi trei de cealaltă parte a mesei. La toate acele zise meditaţii ale celor trei, cînd noi făceam unele “prudente” dar necesare completări, aproape totdeauna ei se supărau. Dragostea noastră faţă de adevăr şi grija faţă de învăţătură precum şi răspunderea noastră faţă de Domnul şi Lucrarea Oastei Sale în starea în care ne găseam nu ne permitea să tăcem! Trebuie să-i corectăm pe aceşti fraţi care făceau nişte mari greşeli nu numai faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu răstălmăcindu-i înţelesul, dar şi faţă de ei înşişi. Şi de lucrul pe care îl făceau între fraţi.

Însă nivelul lor pretenţios şi mai ales ambiţiile fireşti, alimentate de alte complexe, se împotriviră de la început oricărei corectări. Pînă ce au ajuns în curînd la ruptura totală de noi şi chiar la ură directă împotriva noastră.

Prima revoltă a fost a duhului ambiţios şi trufaş al lui Pop. La aceasta s-au alăturat apoi curînd duhul rece al fratelui Lae Marini, apoi şi celuş uratic al fratelui Opriş. Curînd toţi trei s-au închis într-un cerc de gheaţă faţă de noi.

E lesne de înţeles ce deveniseră atunci frumoasele noastre meditaţii. şi ce se alegea de tot gîndul curat cu care le începusem!

323

Noi cei trei de dincoace de masă, ne chinuiam sufletul să găsim vreo cale de apropiere dar fără să trecem peste adevăr. Şi nu mai găseam nici una.

Primul dintre ei, Pop, mînios, renunţă într-o zi să mai ţină vreo “meditaţie” cu noi. Un timp mai stătu încă la masă. Dar cu singurul ochi pe care îl avea, privea tot timpul în altă parte, zîmbind dispreţuitor şi clătinînd din cap la tot ce spuneam noi, ca şi cum ar fi zis: Halalmeditaţii!

Lae Marini şi Opriş îl urmară şi ei peste cîteva zile. Apoi după ce el nici nu se mai aşeză cu noi la masă ci stătea retras într-un colţ, i se alăturară şi ei acolo.

Toţi eram întristaţi de această atitudine a lui Pop, care şi acolo îşi făcu partidă. Dar fratele Tudose era cel mai necăjit. Cînd îl vedea pe Pop pufnind pe nări şi clătinînd din ochiul său cel închis, era gata să-şi iasă din fire:

eu sînt gata nu ştiu ce să-i fac împotrivitorului acestuia zise el. Mă mir cum am putut noi să fim atît de orbi încît să nu-l vedem ce face. De ce l-au răbdat oare fraţii atîta vreme? Ăsta tot aşa a fost de la început. Un om total firesc şi vrăjmaş în Lucrarea lui Dumnezeu...

Între timp, într-o zi, pe neaşteptate, se făcu în camera noastră o schimbare. Îl scoseseră pe fr. Tudose şi ne aduseră în schimb pe alţi doi. Pop scăpă astfel de Tudose, care începu să nu-l mai poată suferi deloc.

Cei noi veniţi, unul era Silagy, un preot reformat ungur, care făcea parte dintr-un grup de “betanişti” (o asociaţie religioasă maghiară). Iar celălalt era Todor, un creştin după evanghelie sau baptist, care fusese arestat cu grupul lui Moisescu de la Arad.

Amîndoi veneau din camera unde mai fuseseră cu ceilalţi fraţi ai noştri. Acolo erau şi Moldoveanu şi cu Wurmbrandt.

După nume şi din spusele fraţilor cu care stătuseră cei doi, ne cunoşteau. De la început şi-au manifestat foarte zgomotos “marea bucurie” că mă întîlneau şi că vom putea de acum să fim împreună... Îmi cunoşteau mai ales poeziile şi nu mai găseau cuvinte, aşa mă lăudau.

vom face ca dincolo, “meditaţii” împreună. Ne vom ruga. Vom cînta ca şi cu ceilalţi fraţi dintre care am venit. Vom putea astfel “cunoaş te mai bine şi adînci adevărul” ziceau ei fericiţi.

La primele meditaţii cu ei, au revenit la masă şi fraţii cei supăraţi.

Dar curînd “ai noştri”, stătură de vorbă “mai îndeaproape” cu ei şoptindu-şi la ureche unii altora retraşi şi ascunşi pe după paturile de la peretele celă lalt. în urma celor spuse despre noi la ureche, temperatura lor faţă de noi începu să scadă răcindu-se dintr-o dată.

Această răceală se ivi chiar de la prima oră de meditaţii împreună, pe care o ţinu Todor, care ardea de nerăbdare să ne arate “marea lumină” pe care o avea el “asupra adevărului”.

Fireşte că interpretările lui total sau parţial opuse adevărului, noi nu le puturăm primi. La “completări” cînd veni rîndul nostru, atît fr. Capătă cît şi eu nu puturăm trece fără o lămurire mai bună asupra cuvîntului spus.

Aceasta iarăşi supără numaidecît. Dar deocamdată nu se rupse nimic.

A doua zi se întîmplă acelaşi lucru şi cu meditaţia lui Silagy. Din nou urmă un duş rece fiindcă ei doi erau una...

Aşa am mai continuat dar nu mult, căci întîi a venit marea supărare a lui Todor care în ziua aceea era de rînd să facă meditaţie şi iată cum a fost:

324

A ales pilda cu fiul cel pierdut. Iar la “lămuriri” asupra înţelesului, Todor avu cam astfel de cuvinte despre tatăl fiului pierdut:

“Ce fel de părinte este acela care poate sta liniştit acasă cînd fiul său suferă departe? De ce n-a lă sat totul ca să se ducă să-l caute?... Iar despre fratele rămas acasă cam tot aş a: “Ce fel de frate este acela care poate să-şi vadă nepăsător de treburile sale la cîmp, în timp ce fratele său suferă departe?... De ce n-a lăsat totul şi să se ducă să-l caute pînă îl va găsi şi să-l aducă înapoi?”

Numai împotriva fiului pierdut, nici un cuvînt rău.

M-am mirat de atîta îndrăzneală. Adică se subînţelegea că vinovat este doar Tatăl şi doar fiul ascultător.

Desigur că n-am putut tăcea. Am spus că prin felul acesta de a gîndi, iată cum totul se poate întoarce chiar pe dos. aşa poţi scoate vinovat pe Dumnezeu şi pe cei ascultători, şi poţi scoate nevinovat tocmai pe cel care a provocat tot răul şi sfîşierea în familie, numai pentru că “om era şi el şi putea greşi”... Sau numai din a scoate cu orice preţceva nou... Asta era boala lor.

A doua şi marea supărare veni la meditaţia lui Silagy. El a ales cuvîntul din 1 Ioan 3,21 care spune în Biblie aş a: dac a nu ne osîndeşte inima noastră avem îndră zneală la Dumnezeu...

Dar de la început Silagy spuse că în Biblie scrie: dacă ne osîndeşte inima noastră să avem îndrăzneală la Dumnezeu. Că şi el avea de la început gîndul să tragă din acest cuvînt nişte învăţături din care făcea mereu nişte laţuri spre a ne prinde în ele pe noi cei lesne crezători sau neputincioşi cu cunoaşterea cum ne considerau ei pe noi. Şi de data aceasta Silagy spuse ceea ce spunea de fiecare dată: că noi trebuie să simţim că inima noastră ne osîndeşte pentru tot trecutul care a fost rău. Că toată credin ţa noastră de pînă acum a fost rea şi că noi trebuie s-o mărturisim aceasta cu îndrăzneală. Să ne lepădăm de toate acestea şi să luăm de acum un alt drum. Formele în care am trăit n-au nici o valoare ci numai duhul. Cei care au ţinut şi la forme adică noi, s-au în şelat şi se înşală...

Şi mereu în felul acesta, vizîndu-ne direct pe noi cei care mai ţineam “la forme”, cum ar fi de ex. Crucea, icoanele şi altele asemenea din biserica noastră.

Vorbeau amîndoi cu atîta patimă şi trufie, încît noi cei doi ne-am zis: de data asta vom angaja lupta. nu-i vom mai răbda. Să vedem pînă unde vor putea merge în stricarea Cuvîntului lui Dumnezeu.

Redau discuţia asta destul de urîtă cu destulă durere nu pentru alta, ci numai spre a se vedea cum întunecă păcatul mintea unor oameni. Şi cum pot aceştia merge din rău în mai rău.

Chiar credinciosul care suferă pentru Dumnezeu, dar care nu rămîne smerit şi curat cu inima, poate cădea astfel. Dacă nu se cercetează bine pe sine şi eul său firesc, în lumina aspră a voii lui Dumnezeu.

Pe urmă şi pentru a arăta cu ruşine şi amărăciune ce fel de învăţăminte au tras unii fraţi ai noştri, din toată lecţia aspră a cuptorului de foc.

bine, le-am zis noi. Voi dispreţuiţi absolut orice formă văzută. Şi preţuiţi numai ceea ce nu se vede. Dispreţuiţi Crucea care se vede şi spuneţi că oriunde scrie Biblia despre Crucea lui Hristos, se are în vedere numai înţelesul, conţinutul Jertfei Sale. Iar Crucea văzută ziceţi că nu are nici o valoare. Şi cu toate celelalte semne văzute ale închinării noastre către Dumnezeu faceţi la fel!

325

Voi nu mai vedeţi acum păcatul şi nu mai luptaţi împotriva păcatului, cît împotriva “formelor” noastre de cult, dispreţuind orice formă. Dar oare chiar orice formă trebuieşte lepădată?

da! răspunse Silagy. Forma, oricare ar fi ea, n-are nici o valoare, ba dimpotrivă, este un rău, fiindcă ea împiedică deplina cunoaştere a adevărului!

bine! Dar voi nuţineţi seama că după cum noi sîntem alcătuiţi din trup şi din suflet, adică dintr-o formă văzută trupul în care locuieşte conţinutul nevăzut, sufletul, tot aşa este şi cu toate celelalte? De ce nu spuneţi mamei voastre: eu preţuiesc sufletul tău (conţinutul) dar lepăd trupul tău (forma)? Fiindcă nici “forma” aceasta n-are nici o valoare!

Iată Biblia! Ce este oare Biblia în primul rînd? o carte din hîrtie şi din cerneală! O “formă” văzută! Are forma asta valoare domnule Silagy sau nu are?

nu are nici o valoare nici forma Bibliei, răspunse Silagy, prinzîndu-se astfel în laţul său viclean.

chiar nici un fel de valoare?

nici!

este la fel şi Biblia cu oricare altă carte? La fel cu orice altă hîrtie?

absolut la fel!

(Acest îngîmfat merită acum orice lecţie gîndirăm noi. Să-l facem să se dezgolească de tot. Poate se vor dumiri în sfârş it şi ai noştri, care stau pe lîngă el cum stăteau filistenii pe lîngă Goliatul lor cînd acesta arunca batjocuri lui Israel...).

(Aici trebuie să vă cerem tuturor celor ce citiţi, o îndurerată iertare şi să facem o paranteză:

Ştiţi bine cu toţii, noi eram atunci în închisoare!

Am mai spus, ştiţi bine, că în închisoare este altă lume şi o viaţă cu totul altfel decît afară.

Aici unde nu te poţi ascunde de ceilalţi cu absolut nimic, omul este brutal de sincer şi total descoperit în tot ce face şi în tot ce este. Este aşa şi n-ai ce face altceva. Aici omul n-are nimic după ce să se ascundă şi cu ce să se acopere de ceilalţi. Trebuie să se arate întocmai aşa precum este într-adevăr...

Am spus că pentru a arăta adevărul va trebui să vorbim şi despre lucruri neplăcute. Ei bine iată acum trebuie să vă vorbesc despre lucrul cel mai neplăcut. Vă mai cer încă o dată tuturora o ruşinoasă iertare. N-am ce face, trebuie să spun ceea ce trebuie spus.

Ştiţi, am mai spus, că în celulele astea, pentru nevoile cele mai ascunse şi mai normale ale omului, era aşezată la colţ tineta, hîrdăul de scîrnăvii. N-aveai ce face. Afară nu te scotea nimeni.

Mai tîrziu s-au produs şi aici unele prefaceri, amenajîndu-se în loculciubărului un W.C. cu apă. Şi cu un mic paravan de ciment în faţa lui, după care bietul om se mai putea adăposti cîtuşi de puţin.

Dar atunci cînd se întîmplau acestea între noi, era în celulă tot hîrdăul cel de lemn.

Noi, dintr-un omenesc simţ de ruşine, convenisem ca programul de aşezare acolo să fie rînduit dimineaţa şi seara. Iar cînd unul va sta să fie al ţii doi, care să-l ferească oarecum de ochii celorlalţi, ţinînd în faţă un cearşaf întins...

Cel care nu ţinea la nimeni cearş aful, n-avea nici el pe nimeni să i-l ţină lui.

Aşa se întîmplă cu Silagy. El care nu ţinea la “forme” nu-i păsa de ruşinea asta. A sta pe tinetă era pînă la urma urmei, tot o “formă”. Astfel că el stătea acolo la colţ în văzul tuturor, fără nici o jenă. şi nuştiu din ce motive din boală sau din alte cauze, stă tea totdeauna acolo peste măsură de mult... Uitai uneori că stă acolo.

326

Treaba asta, neplăcută pentru toţi, fiecare se silea s-o termine cît mai repede şi să acopere în grabă hîrdăul cu capacul. În cameră şi aşa era atîta lipsă de aer. Singura fereastră era închisă aproape de tot, iar în faţa ei oblonul gros de scîndură, aproape lipit de perete.

Preotul Silagy însă nu prea avea nici o grijă pentru asta. Apoi, pentru a se îmbrăca, se întorcea cu spatele descoperit spre noi ceilalţi. Cer încă o dată iertare cu ruşine tuturor, pentru aceste brutale cuvinte. Din nou însă: nu pot arăta mai limpede ceea ce trebuie arătat decît aşa.

Ca să cunoşti bine un adevăr, trebuie mai întîi să-l cunoşti bine pe cel care ţi-l aduce. Să vezi mai întîi cum îl înţelege şi cum îl trăieşte acela. Altfel, dacă nu te uiţi cu mare băgare de seamă la aceasta, vei ajunge călăuzit de un orb şi căzut în groapa unde va ajunge şi el.

Să nu vă întoarceţi deci faţa în altă parte cu făţărnicie şi să judecaţi că spun lucruri “necuviincioase”. Viaţa vă mai poate arăta încă şi mai multe şi încă şi mai dezgustă toare privelişti ca asta. Dacă nu veţi învăţa nimic din asta, s-ar putea să nu învăţaţi nici din altele! Care ar putea oare să vă fie atunci sfârşitul?

Nu spre judecată sau spre osîndă să-mi fie mie arătarea acestor lucruri, căci nu spun decît poate ceea ce este mai obişnuit din toate cele ce se întîmplă normal şi zilnic acolo. Ci toate să vă fie vouă spre o învăţătură bună, ca să nu ajungeţi şi voi aşa sau poate şi mai rău!

Aceste lucruri deci erau văzute zilnic de către toţi cei care erau atunci în celula 64. Le vedeau bine şi fraţii Opriş şi Lae Marini! Ei încă mai trăiesc şi astăzi. şi dacă vor vrea să mărturisească adevărul, pot să spună cu gura lor dacă a fost aşa sau nu).

Odată aceste lucruri ştiute şi paranteza închisă, să arătăm acum cum a decurs mai departe de unde am lăsat, discuţia noastră cu “forma” Bibliei.

bine, i-am zis noi, dacă şi cartea Bibliei are acelaşi preţcu orice altă carte şi nu mai mare, atunci hai să zicem că mergînd la W.C., acasă, pentru a nu pierde vremea stînd acolo, d-le Silagy, iei şi o carte ca să citeşti...

da, eu acolo am diferite reviste religioase pe care le primesc de la parohie şi le citesc în timpul cît stau.

şi pe urmă le întrebuinţezi desigur!

păi da!

bine, hai să zicem ca nişte nebuni mai departe. Dacă n-ai acolo altă carte decît Noul Testament şi cînd ai nevoie de hîrtie ce faci?

rup şi folosesc! răspunse calm Silagy, preotul reformat, închis şi condamnat pentru activitatea lui religioasă, desfăş urată în cadrul mişcării spirituale “betaniste”. (Mişcarea “betanistă” trecea drept o lucrare pretenţios evanghelică în confesiunea lor).

Am rămas uluiţi! Chiar la asta, mărturisesc că nu ne aşteptasem nici Capătă nici eu. Spuserăm doar atît:

îngrozitoare credinţă!

Dar “fraţii” noştri nu socotiră pesemne nimic de mirare în asta, fiindcă continuară să rămînă aprobatori de partea lui Silagy şi Todor. Ei erau cinci noi abia doi. Trecuseră acum cu totul şi cei trei “ai noştri”, de partea lor.

şi apoi începurăm noi mai departe, chiar versetul pe care l-aţi spus din epistola lui Ioan, l-aţi sucit tocmai pe dos. Chiar dacă n-avem noi acum aici Biblia, tot ar trebui să vă aduceţi aminte bine că acolo scrie: dacă nu ne osîndeşte inima noastră şi nu aşa cum aţi spus tocmai dimpotrivă: dacă ne osîndeşte. Biblia nu scrie aşa, cum aţi zis voi!

327

ba da, aşa scrie! răspunse Silagy.

bine, atunci hai să-i întrebăm pe toţi la rînd. Trebuie să-şi aducă măcar unul aminte bine cum scrie exact. Căci doar toţi am citit Biblia de zeci de ani.

cum scrie frate Todor?

aşa: dacă ne osîndeşte inima noastră!

cum scrie frate Pop?

aşa, dacă ne osîndeşte inima noastră! cum, nici atîta memorie nu aveţi?

bine! Cum scrie frate Opriş?

aşa scrie! Şi eu aşa îmi amintesc!

bine! Dar fr. ta cum zici că scrie frate Marini?

aşa cum au zis ei. Nu cum ziceţi voi!

Ne-am îngrozit... Nu pentru că credeam chiar că nu ştiau nici unul din fraţii noştri cum scrie exact acolo Biblia. Ci văzînd pînă unde merge ura lor faţă de noi. Erau în stare să se solidarizeze cu străinul chiar dacă acela susţinea un neadevăr, numai pentru a fi împotriva noastră. Chiar dacă noi aveam dreptate, eram tăgăduiţi.

bine fraţilor, fie aşa cum ziceţi voi! Acum şi aşa n-avem cum vă dovedi. Dar să vă aduceţi aminte toţi cînd veţi ieşi de aici şi veţi pune mîna întîia dată pe Sfîntul Cuvînt al lui Dumnezeu prima dată să vă uitaţi la versetul acesta. Şi dacă versetul acesta va fi scris acolo aşa cum ziceţi voi acum, atunci să fie adevărate şi toate cele ce le-aţi spus voi aici. iar noi doi să fim nişte mincinoşi.

Dar dacă nu va fi scris aşa cum ziceţi acum voi toţi că este, atunci să ştiţi şi că toate cele ce le-aţi spus voi pînă acum aici sînt nişte stricări ale Cuvîntului Sfînt, pentru care veţi avea să răspundeţi la Judecata lui Dumnezeu!...

Şi cu asta, Dumnezeu să vă binecuvînteze frate Pop şi Opriş şi Nicolae cu noii voştri fraţi cu tot! Noi, la astfel de meditaţii, unde strîmbaţi cu atîta îndrăzneală dreptele cuvinte ale lui Dumnezeu, nu vom mai lua parte. Faceţi ce vreţi.

La vreo două zile după asta au mai fost băgaţi în celula noastră încă şase oameni. Erau adventişti reformişti.

Grupul adventiştilor era de la început separat de noi... Aşa erau ei peste tot. Nu se împrieteneau cu nimeni. Stăteau numai între ei. I-am văzut la suprafaţă foarte solidari între ei, deşi încă de la început am observat că în adînc şi între ei erau unele neînţelegeri. Despre aceste neînţelegeri însă vorbeau numai între dînşii şi doar în şoaptă, foarte retraşi. Niciodată nu au dat prilej să se vadă pe faţă lipsa lor de unitate dintre ei.

“Ai noştri” continuau să facă “meditaţii” cu Silagy şi Todor... Acum participau şi ei în sfîrşit cu bucurie, ascultînd cu admiraţie la tot ce spunea Silagy şi Todor... Iar aceia se prefăceau că ascultă cu multă bucurie şi înţeles la tot ce spuneau noii lor fraţi.

După meditaţia lor, lăsau masa liberă pentru adventişti, care îşi aveau şi ei “meditaţiile”

lor.

În timpul acesta, ai noştri se retrăgeau iarăşi prin colţuri, unde îndeosebi fr. Lae Marini le făcea lungi comunicări despre păcatele noastre, ale fr. Capătă şi mai ales ale mele. Fraţii le spuneau astfel tot ce ştiau de cînd auziseră despre noi. Şi numai tot ce auziseră rău. Stăteau cap lîngă cap, fraţii numai gură iar străinii numai urechi. Doar din cînd în cînd aruncau ochii spre noi ca să ne vadă ce facem, acolo unde stăteam retraşi, cu sufletele zdrobite de durere şi de ruşine, pentru tot ce vedeam că fac fraţii noştri.

328

Noii veniţi, adventiştii nu mîncau deloc nici un fel de carne. La masă, îndată ce intra primul castron cu mîncare, se repezeau cu toţii să vadă dacă are în el vreo jumară de slănină sau vreo bucăţică de carne. Dacă era, ei refuzau mîncarea, dînd înapoi castroanele lor. Primeau mîncare numai dacă nu vedeau prin ea nimic din ce ar putea să-i spurce...

Unii din şefii de secţie, supăraţi pentru acest refuz, veneau în cameră şi întrebau furioşi:

care aţi refuzat mîncarea?

noi!

pentru ce?

sîntem adventişti şi credinţa noastră ne opreşte să mîncăm carne.

ce credinţă, ce oprire? Eu vă dau ordin să mîncaţi imediat!

nu mîncăm!

nu mîncaţi?

Şi începu să-i lovească pe vreo doi cu palmele peste obraz.

nici acum nu mîncaţi?

nu mîncăm!

Văzînd că n-are ce să le facă, furios şeful ieşi, înjurînd:

atunci crăpaţi aici de foame! Eu n-am să vă dau vouă separat altceva de mîncare.

Cîteodată era de două ori la rînd cîte vreo jumară de slănină rătăcită prin vreun castron. Atunci rămîneau nemîncaţi şi la amiază şi seara. Rămîneau doar cu cafeaua de dimineaţă şi cu porţia lor de turtoi.

Ne era milă de ei... Oricum, erau şi ei închişi pentru credinţă, chiar dacă după părerea noastră această credinţă era greşită.

Ne-am sfătuit să-i ajutăm. Astfel noi nu ne mîncam turtoiul nostru pînă ce sosea mîncarea. Dacă erau jumări primeam noi mîncarea lor şi le dam lor turtoiul nostru. Aşa ei scăpau de două necazuri. Şi de bătaie şi de foame. Iar noi eram mulţumiţi că puteam face ceva pentru ei.

De multe ori se “afla” jumara de slănină numai la sfîrşitul mîncării. Atunci nu mai era nimic de făcut. Fie!

De la un timp unii începură să scoată doar jumările, apoi să mănînce mîncarea. Foamea doar lărgea cîte puţin hotarele asprei legi. Mai tîrziu s-au mai lărgit şi altele.

După ruptura dintre noi şi ceilalţi, au urmat între ei cîteva zile de şi mai intense consfătuiri şoptite printre colţuri... Acum eram mai mulţi în cameră, iar grupul adventiştilor stătea de obicei între noi ca un paravan, aşa că noi eram şi mai depărtaţi de ei. Iar ei şi mai feriţi de urechile noastre.

Am înţeles că puneau la cale ceva împotriva noastră.

Şi iată ce au pus:

Într-una din serile următoare, au alcătuit un fel de tribunal care să ne judece. Cum stăteam atît eu cît şi fr. Capătă de obicei împreună pe aceeaşi bancă au venit în faţa noastră toţi cinci.

Silagy era ca un preşedinte care stătea între Todor şi Pop. El a început să ne învinuiască şi mai ales pe mine, folosind toate hulele şi vorbele rele pe care i le spuseseră fraţii noştri Pop Alexandru şi mai ales Nicolae Marini.

de la început, îmi zise Silagy mie, tu ai fost în Lucrarea Oastei un răufăcător. Ai avut o viaţă plină de pă cate şi de rătă ciri. Din pricina ta au avut de suferit nespus de mult toţi fraţii.

329

Şi mai ales fratele Ioan Marini. Tu ai provocat moartea fratelui Marini. El din pricina ta a murit... Acum vrei să duci Oastea Domnului iar la forme.

Iar pe cei care vor s-o elibereze de aceste forme îi împiedici şi îi îndepărtezi...

Eşti un vrăjmaş al Lucrării lui Dumnezeu. Eşti un stricător şi un corupător de fraţi. Eşti un ucigaş şi un nelegiuit. Iar acesta care stă lîngă tine este şi el la fel. aşa sînteţi amîndoi!...

glasul îi era plin de furie iar faţa vînătă de ură.

Todor îl ajuta, întregind cele spuse de Silagy cu toate cuvintele cele mai grele pe care le avea în gura lui. Şi cu toată ura cea mai pornită de care îi era în stare inima mai neagră decît faţa.

Pe lîngă ei doi, Pop Alexandru cu toată gura lui cunoscută, era pentru prima dată mai prejos...

Noi stăteam fără cuvînt, ca nişte miei în mijlocul unor lupi care ne rupeau bucată cu bucată toată viaţa, tăvălindu-ne-o în cel mai murdar noroi... Toată faţa noastră era scuipată. Toată spinarea noastră sfîşiată. Toată viaţa noastră călcată în picioare.

Toţi cei şase adventişti care erau martori la acestea, stăteau acolo privind uimiţi, ascultînd hulele aruncate împotriva mea, nedumeriţi de starea în care mă găseam în faţa lor. Cîţiva dintre ei mă cunoscuseră după nume de afară fiindcă şi revistele lor publicaseră unele din lucrările mele. Ştiau că sînt condamnat ca fiind lucrătorul principal al Oastei Domnului.

şi pentru ei apăreau ca nişte grozăvii cele ce le auzeau împotriva mea.

Cînd Silagy şi Todor au tăcut, i-am privit liniştit şi le-am zis:

bine! Pe voi vă înţeleg. Sînteţi niş te străini şi vrăjmaşi ai credinţei noastre, ai bisericii noastre şi ai frăţietăţii noastre. Aţi avut un plan iar Domnul vi l-a zădărnicit şi acum ne vedeţi pe noi vinovaţi de toate acestea, cum ne-au văzut cîndva şi alţii, asemenea vouă. şi vă răzbunaţi, arătîndu-vă prin asta care vă este adevărata faţă şi inimă.

Poate că voi doi nu sînteţi chiar prea vinovaţi. Nu ne-aţi cunoscut decît acum aici. N-aţi avut de unde să mă ştiţi nici pe mine ce am făcut cu adevărat. Mă cunoaşteţi doar din cele ce v-au spus fraţii aceştia despre mine. De aceea n-am ce să vă mai spun vouă şi cred că nici n-am să vă mai spun niciodată nimic.

Dar vreau să-i mai întreb un cuvînt pe aceşti trei fraţi ai mei care stau aici şi ne osîndesc alături de voi. Ei mă cunosc ceva mai demult ca voi. Doresc să-i aud ce zic ei despre tot ce aţi spus. Pe urmă vom şti ce avem de făcut.

frate Pop, chiar dacă nu mă cunoşti decît de vreo 12 ani, ce zici despre tot ce au spus aceşti doi acuzatori împotriva mea?

nici n-au spus atîta rău cît ai făcut! Nici nu ţi-au descoperit toate nelegiuirile. Nici n-au arătat cît de mult ai stricat şi strici în Lucrarea lui Dumnezeu. Cît rău mi-ai făcut numai mie! Ai lucrat numai rău contra mea şi contra familiei mele. M-ai vorbit numai de rău peste tot. Şi vrei să-i duci pe toţi fraţii în rătăcire. Încă stai că de-acum încolo vei vedea!...

bine frate Pop! Acum vreau să văd ce zic şi ceilalţi!

ce zici frate Opriş, fiindcă frăţia ta mă cunoşti cel puţin din 1934. Aşa m-ai cunoscut cum au spus aceştia?

da! zise fratele Opriş. dumnezeu a grăit prin gura lor.

bine frate Opriş. Dumnezeu să te binecuvînteze! Va mai fi o judecată şi atunci se va vedea totul.

frate Marini, fr. ta ce zici?

au spus numai adevărul! răspunse şi fr. Marini. asta ai făcut!

330

Mă uitai la fr. Capătă! Privea liniştit undeva departe. El nu era prea zdrobit. Îi cunoştea mai bine ca mine şi se aşteptase la asta, nu se mirase deloc.

Dar mie o lespede grea şi rece mi se prăbuşi peste tot sufletul meu. Nu o deznădejde mă cuprinse, nu o descurajare, nu constatarea unui faliment total al vieţii şi luptei mă copleşi ci altceva mult mai amar: constatarea stării fraţilor mei, a lucrătorilor Oastei.

La totala dezorientare în ce privea învăţătura şi credinţa Lucrării pe care o dovediseră înainte de stările noastre de vorbă aici, acum se adăuga totala lor lipsă de conştiin ţă frăţească, în faţa acestor străini.

Erau şi ei condamnaţi cu mine, cu noi, pentru aceeaşi Lucrare evanghelică în care simţiseră cîndva chemarea şi alegerea lui Dumnezeu. Trăiseră şi ei şi luptaseră alături de noi. Se hrăniseră ei înşişi şi familiile lor, nu numai cu pîinea trudei noastre sufleteşti (citiseră ani de zile cărţile şi revistele pe care le scrisesem, ne cîntaseră cîntările) ci ne mîncaseră chiar şi din pîinea noastră cea trupească. Mai mult sau mai pu ţin, pe fiecare din ei îi ajutorasem şi în felul acesta...

Dar, chiar dacă n-ar fi fost aceste motive, eu eram aci totuşi, condamnat şi învinuit ca cel mai dintîi dintre ei. Clasificarea asta o făcuse altcineva şi nu eu. Prin chiar acest fapt deci, că eram considerat ca primul din Lucrarea Oastei în care erau şi ei, ar fi trebuit să vadă că înjosindu-mă atunci pe mine în faţa acestor străini ei nu înjoseau de fapt numai întreagă Frăţietatea Oastei, ci se înjoseau chiar şi pe ei înşişi!

Ce părere să mai aibă aceşti străini despre ei, ceilalţi ostaşi, dacă chiar cel dintîi dintre ei era aşa cum îlzugrăviseră ei?

De fapt oamenii aceia care au fost martori la acest proces amar, chiar aşa cum erau ei, şi-au putut da şi şi-au dat uşor şi de la început seama de adevăr. Îi priveau şi ei dezgustaţi.

De aceea o milă plină de durere mi-a umplut inima mai ales pentru aceşti trei fraţi ai noştri.

Pop Alexandru ar fi fost un lucrător atît de bun, dacă el ar fi cu adevărat un om născut din nou, un om duhovnicesc! Are o memorie atît de ascuţită... Are un talent frumos de a cînta şi o rîvnă deosebită. Era capabil de lucruri mari şi ar fi putut fi atît de folositor Domnului, dacă ar fi fost îndrumat de o judecată sănătoasă. Uneori vorbea atît de înflă cărat şi compunea poezii bunişoare. Ce păcat însă că toate acestea sînt nimicite de o fire ambiţioasă şi lumească, de o minte împrăştiată, de o inimă îndărătnică, potrivnică şi nestatornică!...

Fratele Opriş... are un aşa minunat dar de vorbire, de emoţionare, de cucerire. Şi-a pus viaţa întreagă, din copilărie, chiar înainte de noi ceilalţi, în slujba Domnului. A trăit ca lucrător în librăria Oastei ani de zile alături de părintele Iosif. A fost martorul celor mai zguduitoare momente din Istoria Oastei... A văzut cu ochii săi tot ce am tră it şi am suferit atîta vreme pentru cauza lui Hristos... A fost el însuşi părtaş la aceste suferinţe de atîtea ori... cum se poate oare să fi uitat el toate acestea şi să vorbească acum aş a? Cum se poate să fi uitat el că doar cu cîţiva ani în urmă, în unul din cele mai grele momente pentru el şi pentru familia sa numeroasă şi grea, eu însumi mi-am pus libertatea şi cuvîntul meu pentru ca el şi ai lui să ajungă să aibă un acoperiş de casă al lor?...

Apoi fratele Nicolae Marini... A putut el uita oare ziua aceea de 6 noiembrie 1945 din casa fr. Miron din Săsciori, unde el s-a predat Domnului îngenuncheat lîngă mine între cei şapte de lîngă patul fratelui Vasile?...

Cine l-a îmbrăţişat pe el atunci, cel mai dintîi şi cel mai fericit că în sfîrşit a devenit şi el copil al lui Dumnezeu? Şi cine i-a adus fratelui său Ioan acasă la ei, această veste care l-a făcut pe acesta să-i cadă pe grumaz, cu una din cele mai mari fericiri ale vieţii sale?

331

Dar acum toate acestea şi multe altele pentru ei nu mai valorau nimic! O ceaţă blestemată îi învă luia pe toţi. şi o otravă amară picurată strop cu strop în sufletele lor, le întunecase şi înveninase toată judecata şi simţirea faţă de noi. Vrăjmaş ul reuşise să ridice împotriva noastră nu numai răzbunarea lumii necredincioase şi nu numai duşmănia prefăcuţilor credincioşi ci şi vrăjmăşia acestor fraţi ai noştri.

Eram aruncat în cea mai îngrozitoare temniţă din toate cîte le suferisem pînă astăzi. Nici o lovitură din cîte le primisem pînă aici nu mă usturase cît aceste vorbe grele ale fraţilor mei... Şi cît constatarea decăderii la care ajunsese starea noastră ca lucrători ai lui Dumnezeu, într-o Lucrare a Lui atît de minunată şi de înaltă precum era Oastea Lui. O, cum fusese gîndul Său şi planul Lui cu ea, şi ce devenise!

Eram într-o stare aşa cum am descris mai tîrziu în cele trei strofe din poezia:

Cum strînge rădăcina piatra pe vîrful bîntuit de vînt, aşa mă strîng de Tine Doamne acum, în locul unde sînt.

Cu toate fibrele fiinţei întinse, încordat, mă ţin să nu mă smulgă să mă ducă rafalele de vînt hain.

Să-mi sîngere, să-mi crape faţa, să mă întindă să scrîşnesc, dar să mă ţin să nu mă smulgă acest vrăjmaş de vînt cîinesc.

Încă odată îmi cer iertare pentru istorisirea acestor dureroase întîmplări din camera 64 de la Gherla din începutul anului 1960. Aş dori ca nimeni să nu mă înţeleagă rău, ci bine.

N-am vrut prin asta să spun nimic rău nici despre Mişcarea Betanistă din care făcea parte preotul Silagy şi nici chiar despre cultul creştin din care făcea parte Todor. Nu vreau să judec toată frăţietatea nici unuia din ei doar după valoarea duhovnicească a lor personal. Cel puţin după acea valoare pe care au dovedit-o în timpul acelor 2-3 luni pe care le-am petrecut acolo împreună.

N-ar fi drept aceasta. După cum n-a fost drept nici că a fost judecată rău Oastea Domnului de către alţii, din pricina unora dintre noi zişi ostaşi cu numele, dar cu totul departe de a fi ostaşi adevăraţi cu fapta şi cu învăţătura. Cel puţin acolo, în faţa acelora.

Poate că în Mişcarea Betanistă din care făcuse parte Silagy sau în cea evanghelică din care făcuse parte Todor, erau mulţi credincioşi adevăraţi şi vrednici cum are Dumnezeu cîte unii peste tot... Pentru aceştia n-avem decît preţuire şi respect.

Dar dacă şi cu aceste lucrări duhovniceşti Dumnezeu a avut tot acelaşi scop al cernerii şi al curăţării ca şi cu Oastea Domnului, trecîndu-le şi pe ele prin acest cuptor al suferin ţei, atunci înseamnă că cel puţin aceşti doi lucrători din ele n-au învăţat cu nimic mai mult decît cei trei ai noştri, din camera 64.

Dumnezeu să aibă milă de ei. Poate că după aceea vreunul din ei să-şi mai fi revenit duhovniceşte. Nu ştiu; nu i-am mai întîlnit niciodată.

332

Dar ceea ce doresc din toată inima să se reţină din toate cele arătate aici este că dacă omul nu înţelege vremea cînd este cercetat sau nu vrea s-o înţeleagă, după cum n-a înţeles-o nici Ierusalimul precum spune Scriptura... pentru că n-ai înţeles vremea cînd ai fost cercetat (Luca 19, 44) atunci totul poate fi în zadar. După cum tot Scriptura spune: în zadar aţi suferit voi atît de mult dacă în adevăr este în zadar!... (Gal. 3, 3-4).

În felul acesta, pînă şi ultima încercare a lui Dumnezeu de salvare a lor încercarea focului poate rămînea fără nici un folos. Atunci Domnul poate renunţa la orice nădejde pentru el. Omul mai poate face apoi parte cu numele din Lucrarea lui Dumnezeu, spre amăgirea sa şi a celor ca şi el. Dar în realitate el este în afară de ea, fiindcă Duhul lui Hristos nu-l mai are (Rom. 8, 9).

Nimic nu poate fi mai dureros apoi ca această stare!

De aceea avem fiecare atît de mare nevoie de a ne cerca şi încerca noi înşine, mereu şi mereu prin fraţi, prin cuvînt, prin duhul, dacă sîntem sau nu în Hristos şi în credinţă (2 Cor. 13, 5). Spre a nu ne înşela singuri, avînd despre noi o părere bună cînd stăm rău şi a ne pierde astfel pe noi înşine pentru totdeauna. Fiindcă zice Domnul vor veni mulţi în ziua aceea şi vor zice: N-am predicat noi? N-am făcut noi minuni?... iar Domnul cu ce cutremurător răspuns îi alungă! (Matei 7, 22-23).

Fiecare ar trebui să ne temem citind aceste Scripturi! Şi să căutăm cu tot dinadinsul să ascultăm de fraţi şi de cercetarea Domnului prin ei!

Dumnezeule al Milei, ai milă de noi! Iată cît de nevrednici am ajuns! Într-adevăr, bine ai făcut că n-ai mai lăsat Lucrarea Ta pe mîinile unor astfel de lucrători cum sîntem noi. Noi astăzi nu mai sîntem vrednici Doamne de această Lucrare atît de scumpă, în care Tu ai avut oameni atît de înalţi şi de sfinţi ca înaintaşii noştri!

Iată ei, părinţii noştri, au fost nişte lei puternici şi biruitori, iar noi care ne lăudăm că sîntem fiii şi urmaşii lor, ne dovedim nişte biete pisici, gata să ne linguşim pe lîngă picioarele oricui ştie să ne perie puţin îngîmfarea noastră prostească!...

Bine ai făcut Doamne Iisuse că ne-ai strîns de pe zidurile Lucrării Tale, în care iată ce eram şi cum lucram! Te rugămţine-ne în acest cuptor pînă cînd ori vom arde de tot, ori se va alege ceva curat din noi dacă mai este ceva curat. Ţine-ne în aceastăşcoală grea pînă cînd Tu Însuţi vei găsi că ne-am lămurit. Ori că este ceva bun în noi spre a ne folosi mai departe. Ori că nu mai este nimic şi a ne îndepărta.

Din milă şi din grija de Lucrarea Ta Dumnezeul nostru, care ai investit în această Lucrare Preţul cel Mare al suferinţelor Fiului Tău Iisus Hristos. Şi preţul care mai lipsea acestor suferinţe pentru mîntuirea noastră, al suferinţelor acelora care se mai jertfiseră în această Lucrare a Oastei Tale, într-un fel atît de înalt!

fraţilor, le-am zis cu amărăciune, înseamnă deci că de acum încolo noi sîntem despărţiţi pe totdeauna! Dacă este aş a, Dumnezeu să vă binecuvînteze, rămîneţi cu cei ce vi i-aţi ales fraţi. Iar pe noi lăsaţi-ne aşa cum ne-aţi judecat. Pînă la Judecata lui Dumnezeu care ne va răsplăti fiecăruia după faptele noastre, rămînem aşa!

După aceasta n-am mai avut ce să ne mai spunem nici un cuvînt unii altora.

Dar sufeream cumplit. Ştiam că nu bieţii noştri fraţi erau cei ce ne făcuseră şi ne făceau rău nouă şi durere Domnului. Ci duhurile potrivnicecare îi stăpîneau. Aceste duhuri şi învăţături întunecate erau adevăraţii vrăjmaşi, iar nu fraţii. Am început să ne rugăm îndureraţi ca Domnul să îndepărteze duhurile acestea, iar nu pe fraţi. Să smulgă numai neghina, numai neghina păcatului din suflet, dar să le salveze sufletele lor.

333

Ce fericiţi vom fi cu toţii cînd vom rămîne toţi fraţii fără nimic tulburător şi dezbinător între noi, ci numai cu dragostea dintîi, una în toţi şi una toţi. Să ne tot rugăm cu toţii pînă atunci!

La două zile după asta fratele Opriş a fost scos şi dus într-un detaşament de muncă. Nu aveam să-l mai văd decît după aproape cinci ani, afară, la Călan, într-o zi iarăşi de mare necaz pentru el. L-am îmbrăţişat cu bucurie atunci şi i-am dat cît ajutor i-am putut, fără a-i aminti nimic de cele petrecute în celula 64.

După ce a ajuns din nou liber, în mijlocul fraţilor, fr. Opriş şi-a revenit deplin, fiind iarăşi ca înainte. Doar atunci, în vremea şi în locul ispitei aceleia, bietul frateşi-a pierdut pentru o clipă bunul cumpăt.

Dar care dintre noi oamenii nu greşim? Domnul să aibă milă de noi de toţi, cînd ne trezim şi ne întoarcem la ceea ce n-ar fi trebuit să pără sim niciodată. Iată dovada că nu fraţii noştri sînt vrăjmaşii noştri, ci duhurile potrivnice. Pentru că dacă vreunul poate să ne smulgă din cursele acestor duhuri şi îşi vine în fire... el devine din nou ceea ce trebuia să fi rămas prin toate (2 Tim. 2,26).

Tot în aceeaşi zi în care îl scoseseră pe fr. Opriş pentru muncă, îl scoseseră şi pe Lae Marini pentru infirmerie. Şi nu l-am mai văzut apoi nici pe el decît întîmplător după zece ani într-o trecere prin Cluj. Dar starea lui sufletească nu se schimbase întru nimic. Astfel că după cîteva clipe ne-am despărţit. Nu cred că vom mai avea prilejul să mai vorbim despre el niciodată. Domnul să Se îndure totuşi de mîntuirea lui. Şi a întregii familii din care s-a născut el.

În chiar ziua cînd i-au scos pe cei doi, ne-au mai adus pe alţii, vreo opt, dintre care patru erau fraţi ostaşi. Din ei doi erau de la Caransebeş, condamnaţi cu lotul fraţilor din Timişoara: fraţii Avram şi Andrei. Apoi fr. Nediu Petru de la Arad. şi fr. Ilie Marini, fostul misionar al Oastei de acum treizeci de ani... Ilie, fratele lui Ioan şi al lui Nicolae Marini din Săsciori...

Venirea lor a fost pentru noi o mare bucurie şi înviorare în amărăciunea stării prin care treceam.

Din Gherla se făcuse în zilele acelea un mare transport de deţinuţi la munci. Iar ei toţi bolnavi, fuseseră puşi cu noi. şi noi, aproape toţi eram bolnavi.

Dar dintre ei cei noi veniţi, doi erau bolnavi mai grav. Unul era Nediu Petru de la Arad, slab şi paralizat. Apoi Ilie Marini total distrus atît trupeşte cît şi sufleteşte. Slab ca un schelet şi cu tot spatele o rană sîngerîndă de o eczemă înfocată care i se întindea pe toată pielea de sus de după cap şi pînă jos pe picioare...

I-am aşezat în locurile noastre pe paturile cele de jos şi am căutat să facem tot ce puteam pentru ei.

De la început am avut o mare milă şi durere pentru starea fratelui Ilie. Nu i-am spus nimic despre felul cum se purtase fratele său, dar m-aş fi bucurat dacă nu-l scotea de aici pe Lae ca să se întîlnească împreună. Ar fi fost o mare bucurie pentru ei amîndoi... Şi poate o izbăvire.

Încă în aceeaşi zi, fr. Ilie care era foarte grav bolnav, mă chemă la o parte şi îmi spuse:

frate Traian, ştie Domnul dacă eu voi mai scăpa cu viaţă de aici sau nu. Starea mea este atît de gravă încît cred că nu voi mai rezista mult. M-am tot cerut la infirmerie, dar nu au vrut să mă scoată.

334

şi nici n-au vrut să-mi dea vreun tratament de cameră. Am dorit atît de mult să ne întîlnim, spre a-mi mărturisi fr. tale ceea ce am pe inimă o mare greutate. şi să-ţi cer să te rogi pentru mine.

Întîi vreau să-ţi spun cît de mult îmi pare rău de faptul că de optsprezece ani eu n-am mai lucrat nimic pentru Domnul. Am fost robit cu totul de alergările după bunurile lumii acesteia... Pe urmă n-am vrut să mă pun în primejdie din partea stăpînirii. Apoi vrăjmaşul m-a atras tot mai adînc în goana după avuţii şi după altele.

Acum, dacă Domnul nu mă smulgea de acolo, doar o zi-două şi aş fi fost pierdut pentru totdeauna...

O, dacă Domnul m-ar mai ajuta să scap de aici! Promit în faţa Lui că nu voi mai ţine seama de nimic, ci voi lucra iarăşi pentru El, cum am alergat cîndva, cu tot sufletul şi cu toată rîvna inimii mele... Acum văd ce zadarnice sînt toate celelalte...

Şi plîngea amar. Plîngeam şi eu alături de el şi mă străduiam să-l mîngîi şi să-l încurajez.

roagă-te pentru mine. Şi ajută-mă cu ce poţi.

I-am promis că voi face totul. Voi stărui de şeful de secţie pînă cînd va fi scos şi dus la infirmerie. Acolo îl va afla şi pe Lae...

Domnul, în bunătatea Sa, poate să-l primească iarăşi. Să-l scape şi să-l aşeze din nou în slujba sfîntă avută cîndva.

Într-adevăr după ce zile la rînd am tot bătut în uşă înfruntînd toată mînia şi răzbunarea gardianului, fratele Ilie a fost scos şi dus la infirmerie. Pînă atunci am fost neîncetat lîngă el, ajutîndu-l cu tot ce am putut.

De atunci nu l-am mai văzut pe fratele Ilie nicăieri, nici astăzi.

La vreo doisprezece ani după asta, cînd el era de acum acasă de aproape zece ani trecînd eu odată prin Sebeş, aproape de Lancrăm, satul lui, am trimis după el să vină la adunarea fraţilor la care eram şi eu în seara aceea să ne întîlnim. dar n-a venit.

Fraţii spuneau că nu mai merge deloc pe la adunările frăţeşti. Era sănătos şi liber de zece ani, dar cu nimic nu arăta o altfel de umblare de cum avusese în anii de dinainte de închisoare

şi de care îi păruse atît de rău acolo.

Ba dimpotrivă, acum, ziceau fraţii că şi el vorbea de rău biserica şi pe fraţi. Aşa cum făcea şi fratele său Lae, cum făcea şi celălalt frate al său Vasile. Şi cum făceau şi ceilalţi ai familiei lor din Săsciori...

Ce se mai poate spune în faţa tuturor acestor lucruri?

Suspini şi te rogi: Dumnezeule al Milei, ai milă...

După ce veniră atunci aceşti fraţi în cameră cu noi, eram acum foarte înghesuiţi, cîte doi pe un pat de jos şi cîte trei pe două de sus.

De la fraţii aduşi la noi aflarăm multe. Ne interesa tot ce fac şi ce făcuseră toţi ceilalţi fraţi ai noştri aici pe unde am fost şi sîntem risipiţi.

Am aflat astfel că eram arestaţi mult mai mulţi decît ştiusem. Fraţi de care nici nu aflasem afară, auzeam cum că erau închişi şi condamnaţi şi ei. Unii aici, alţii trimi şi pe la colonii, alţii la stuf în Delta Dunării... Un frate murise la stuf, altul la o colonie, altul lîngă Avram şi Ghiţă, aici jos în camera 14...

Deşi nu-l văzusem trupeşte niciodată, cunoşteam bine povestea vieţii fratelui Valer, care murise aici jos, în camera 14, în braţele celor doi fraţi, Avram şi Ghiţă.

335

Dintre cîte vieţi s-au stins prin acest întuneric cred că nici una n-a fost atît de zguduitoare ca a acestui frate. O spun doar pe a acestuia unul, după cum am aflat-o din mărturia mai multor fraţi.

Acest frate era Mîndroni Valer dinciula Mare, jud. Hunedoara. Iată istoria vieţii lui:

Era prin anii 1954-1955 cînd pe Valea Haţegului Lucrarea Oastei Domnului luase un mare avînt în toate comunele acelea începînd de la Subcetate, pînă la poalele Muntelui Retezat. Şi pînă departe spre Caransebeş. Bisericile erau neîncăpătoare iar Cuvîntul Domnului se răspîndea cu atîta putere încît o mare mulţime de suflete se întorceau la Domnul, începînd o viaţă nouă cu El. Judeţul Oastei hunedoara, a avut totdeauna parte de la Duhul Sfînt de nişte lucrători adevărat credincioşi, smeriţi şi pătrunşi de dragostea dintîi. Prin aceştia Duhul şi Cuvîntul Sfînt au adus mult rod duhovnicesc.

Printre cele mai binecuvîntate comune cercetate de Duhul Sfînt erau: Sălaşul de Jos, Sălaşul de Sus, Ohaba de sub piatră, Bărăşti, Săcel, Sînpetru, Onciuc, Valea Dîrjii, Hăţăgel, Densuş, Reia, Fărcădia,ciula Mică,ciula Mare, Băiţa, Răchitova şi încă multe altele...

La una din adunările din satulciula Mare, printre sufletele care s-au predat Domnului a fost şi soţia unuia din cei mai temuţi oameni din părţile acelea: Mîndroni Valer dinciula Mare. El era pe atunci unul dintre cei mai bogaţi şi mai voinici din satul său. Ducea o viaţă total despărţită de Dumnezeu, veşnic beat şi gata de ceartă şi bătaie. Nimeni nu-i putea sta împotrivă. Bătea pe oricine îi stătea în cale şi amenin ţa cu cuţitul. Era groaza comunei şi a familiei sale.

După ce soţia lui s-a întors la Domnul, el o fugărea mereu de acasă bătînd-o şi ameninţînd că o va omorî, ori de cîte ori mergea sau venea de la adunare. Această purtare a lui era un chin pentru biata soţie şi pentru cei doi fii ai lor: Iulius şi sora sa.

Într-o seară după ce îşi îngrozise iarăşi familia, omul stătea în casă foarte abătut. A cinat ceva, apoi s-a culcat.

Dar îndată a auzit un glas limpede care îi spunea ca o ameninţare:

valer, bagă de seamă! Pînă cînd ai tu de gînd să mai urmezi în felul acesta? Nu te gîndeşti că ai un suflet şi că vine ziua cînd va trebui să dai seamă de toate faptele tale rele?

Omul îngrozit s-a sculat, a aprins lumina şi i-a zis soţiei sale:

tu, ai auzit glasul care a vorbit acum cu mine? Ai înţeles ce mi-a spus?

n-am auzit nimic! Ce ţi-a spus?

Soţul îi spuse tot ce auzise.

acela a fost un glas de Dumnezeu i-a zis soţia. Să iei bine seama la înştiinţarea lui!

Au stins lumina şi s-au culcat iarăşi. Dar îndată a răsunat din nou şi limpede glasul, spunîndu-i la fel. Toată noaptea nu au mai putut adormi.

A doua zi starea lui era adînc frămîntată. Nu avea linişte, nu putea să facă nimic altceva decît să spună celor din jurul său tot ce auzise cu urechile lui de repetate ori toată noaptea.

Aştepta seara viitoare cu groază, temîndu-se că se va repeta iarăşi totul ca noaptea trecută.

Într-adevăr, pe vremea de ieri s-a auzit din nou glasul care îi vorbise, dar de data asta a văzut pe Cineva îmbrăcat în alb, care îi vorbea dintr-o mare lumină.

Şi-a sculat soţia spunîndu-i îngrozit:

336

ia te uită, tu nu vezi şi nu auzi nimic? Scoală-te şi tu, ascultă şi priveşte!

Au aprins lumina, dar nu mai era nimeni.

S-au culcat din nou... Fiinţa îmbrăcată în alb i s-a arătat iarăşi spunînd:

să te întorci la Dumnezeu! Să te laşi de această viaţă decăzută care te duce sigur la pieirea veşnică. Crede în Domnul Iisus şi hotărăşte-te pentru El, intră în Oastea Domnului ca să fii salvat... Duminica viitoare să-ţi iei toată familia şi să mergi la rudeniile tale din Bărăşti acolo ţi se va spune ce trebuie să faci...

Cînd a ajuns în satul Bărăşti, rudeniile sale care erau fraţi din Oastea Domnului, tocmai mergînd la adunare... Au lăsat totul şi au mers cu ei.

Biserica din sat era plină de fraţii care slăveau pe Dumnezeu cu mari cîntări de laudă şi vesteau Cuvîntul lui Hristos cu multă putere.

La încheierea adunării cînd s-a făcut chemarea, cel dintîi care a ieşit în faţă şi s-a prăbuşit în genunchi înaintea altarului, era Mîndroni Valer. S-a predat Domnului cu o rugăciune zguduitoare de pocă in ţă şi a depus un legămînt neuitat, spunînd cu gura mare înaintea mulţimii de fraţi tot ce se întîmplase cu el. Cît de nenorocită era starea lui înainte şi cum l-a cercetat acum pe el Mîna şi Harul lui Dumnezeu, care nu l-a lă sat să meargă la pierzarea veşnică...

Toţi cei care îl cunoscuseră înainte au rămas uimiţi de tot ce auzeau acuma de la el. Şi preamăreau pe Dumnezeu care lucrează şi astăzi ca în vremile primilor creştini.

Dintr-un om care fusese groaza satului, fratele Valer devenise dintr-o dată un om nou, o binecuvîntare... Mulţi dintre cei care îl vedeau şi îl auzeau acum preamăreau pe Dumnezeu şi se întorceau şi ei de la calea cea rea, hotărîndu-se cu pocăinţă puternică la o viaţă nouă.

Astfel, după cum mai înainte cutreiera satele pe la petreceri şi tulburări păcătoase, acum fratele Valer cutreiera aceste sate împreună cu fraţii, mărturisind pretutindeni ce i-a făcut lui Domnul şi cum a avut milă de el.

Aşa a umblat el mereu, vestind peste tot cu o mare putere şi îndrăzneală lucrările mîntuitoare şi puterea cea mare a Numelui şi Crucii lui Iisus Hristos. O mare mulţime de oameni s-au întors la Domnul intrînd în Oastea Domnului, în urma mărturisirilor lui înflăcărate şi pline de credinţă.

În 1959, printre cei arestaţi cu lotul fraţilor din Hunedoara şi Alba, era şi el.

A fost condamnat astfel, împreună cu ceilalţi fraţi, la mulţi ani de închisoare pentru activitatea lui religioasă.

Ajuns la Gherla, după cîteva luni, în urma condiţiilor grele s-a îmbolnăvit şi el grav... A dat în dezinterie, a slăbit de tot pînă ce nu s-a mai putut scula de pe pat.

Din cauza bolii sale s-au ridicat apoi împotriva lui şi unii dintre cei închişi împreună cu el, provocîndu-i mereu chinuri şi mustrări din ce în ce tot mai grele. Cei doi fraţi care erau lîngă el îl ajutau cum puteau, dar starea lui se înrăutăţea din ceas în ceas.

Au bătut la uşă să-l scoată la infirmerie sau măcar să-i dea ceva medicamente dar nimic.

Cei din cameră îi îngreuiau tot mai mult starea prin mustrările şi amenin ţările pline de răutate şi de neînţelegere.

Astfel nu după multe zile fratele Valer a închis ochii pentru totdeauna acolo în celula 14, în braţele fraţilor Avram şi Ghiţă...

În ultimele sale ceasuri spunea fraţilor cum Îl vede pe Domnul Cel îmbrăcat în alb, aşa cum Îl văzuse în nopţile chemării lui... Şi corul de îngeri care cîntau acum pentru bucuria întîmpinării sale care pleca spre ei...

337

Aşa s-a sfîrşit, ca un martir, acest frate iubit care din clipa chemării sale s-a predat Domnului cu toată puterea sa, apoi L-a slujit pe Domnul cu o dragoste şi o statornicie pline de îndrăzneală, pînă la moarte.

Slăvit să fie Domnul pentru orice suflet care trece în veşnicie biruitor şi vrednic!

În amintirea lui şi a celorlalţi fraţi ai noştri care şi-au sfîrşit viaţa în acei ani şi prin acele locuri pecetluind cu sîngele şi cu moartea lor sfîntă slujba şi îndrăzneala lor pentru Domnul, să ne plecăm genunchii, rugîndu-ne Lui pentru fericirea lor veşnică, acolo la Scumpul nostru Mîntuitor Iisus. şi să ne rugăm pentru curăţia şi biruinţa Lucrării Oastei, la temelia căreia, pe lîngă suferinţele Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus, sînt îngropate şi suferinţele acestor martiri, aleşi şi scumpi înaintea Lui şi a noastră, care au rămas statornici în învăţătură şi mari în credinţă pînă la moarte, aşa cum au primit de la început, prin cuvîntul şi pilda părintelui Iosif.

Iar noi şi toţi cei care vom mai urma în această Lucrare sfîntă să luăm pildă de la ei! Să privim sfârşitul felului lor de vieţuire şi să-i urmăm statornici în învăţătura şi în credinţa lor şi a noastră de la început.

Îndărătul acestei uşi închise parcă de o veşnicie, stăteam acum ca într-un iad. Din cauza prea marilor chinuri, a foametei şi a apăsării tot trupul ne era stors de orice vlagă. Eram cu toţii ca nişte jumătate morţi. Slăbisem din nou pînă la marginea de jos a puterii.

Din cauza durerilor sufleteşti însă sufeream şi mai mult. Mi se părea cum mi s-ar desface fîşie cu fîşie toată carnea putrezită de pe oase. Toată fiinţa îmi era ca între nişte lespezi de gheaţă sau de foc.

Tăceam cu toţii aproape tot timpul ca nişte morţi, sau ca nişte îngheţaţi care de şi aveau atît de multe să-şi spună unii altora, nu-şi mai spuneau nimic. Starea ne era aşa de grea încît fiecare nu mai doream nimic altceva decît să fim scoşi de aici şi duşi oriunde. Numai să nu mai fim aci şi aşa.

Şi uş a asta cumplită, care stă mereu neclintită, închisă pe dinafară peste noi aici, ca un zid pînă la cer, prin care nu mai pătrunde de nicăieri nimic la noi de o veşnicie. şi de la noi nicăieri...

Sîntem aici închişi parcă în uitarea veşnică...

Lîngă uşa aceasta închisă, gîndindu-mă la o mie de bucurii şi la o singură durere, am compus primele versuri din poezia:

338

Uş a...

Voi care vă puteţi deschide a voastră uşă cînd doriţi, voi ce puteţi ieşi din casă sau să intraţi,

după plăcere,

voi ce puteţi privi în voie la soarele plăcut al zilei

sau stelele şi luna nopţii,

sau cîmpul înflorit şi verde,

sau ploaia primăverii caldă,

sau fulgii legănaţi ai iernii,

voi nu ştiţi ce înseamnă-o uşă

pe care n-o puteţi deschide

nici la nevoie

nici la voie

o uşă unde n-ai tu cheia,

dar care-i totuşi uşa ta!...

Voi care nu ştiţi,

care n-aveţi de unde şti, ce-amar se plînge şi-ngrozitor se poate arde şi suferi, de viu în groapă, dincolo, după-o uşă-nchisă, mai îngropat decît toţi morţii.

Voi care n-aţi stat treji în flăcări de aşteptare nopţi şi zile

şi luni şi ani

cu răsuflarea oprită

şi auz atent,

cu inima zdrobită-n zbucium de teamă

şi de bănuială

şi chinuiţi de deznădejde şi de nădejde totodată napoia unei uşi închise pe dinafară,

de un veac...

Voi care nu ştiţi în ce adîncuri întunecate

şi-n ce iaduri

se prăbuşeşte şi ridică,

trăieşte ne-ncetat

şi moare

de mii de ori pe zi un suflet zdrobit

bucată cu bucată,

clipită de clipită-ntruna

de mii de ori

gustînd otravă

stînd singur după-o uşă-nchisă

ca după-o piatră de mormînt.

339

voi care vă puteţi întinde din casă

mîinile-amîndouă

să vi le răcoriţi în stropii călduţi ai ploilor de mai, voi care vă culcaţi pe iarbă sub merii sau cireşii voştri,

sau vă puteţi purta pe braţe zîmbind copiii şi soţia,

sau iarna v-aruncaţi prin neauă

cu faţa roşie şi plină,

sau toamna vă puteţi întinde

în grădiniţa voastră mîna

spre-o prună roşie-ntre frunze

sub care încă-s stropi de rouă,

sau ori şicînd vă este sete puteţi bea apă

după voie

din cana voastră

sau din unda unui izvor însingurat

şi-apoi să odihniţi la umbră,

să mirosiţi o floare albă,

să vă uitaţi la peş tişorii ce-noată jucăuşi în rîu, să vă scăldaţi voioşi în apă, în soare

sau în nisipul cald.

voi care vă puteţi în pace ruga în odăiţa voastră cu tatăl sau cu mama voastră,

cu fiii voştri, cu soţia

sau singuri

sau în Casa Sfîntă

şi nimeni nu vă rîde-n faţă

nici nu vă bate pentru asta,

nici nu vă-njură mînios,

nici nu sînteţi siliţi s-o faceţi în pat,

cu pătura pe faţă

ci liniştiţi,

cu tot respectul

şi bucuria clipei ei...

voi care după uşa voastră staţi liniştiţi, netremurînd

de cîte ori s-aude-un zgomot,

de cîte ori simţiţi un pas

că poţi fi scos, nuştii de cine

că poţi fi chinuit de-oricare

şi nu ştii pentru ce, oricînd...

340

voi care vă puteţi în voie culca în aş ternutul vostru şi făr-să vi se-nsemne locul

că nu-i permis să-l depăşiţi,

voi ce puteţi mînca o pară sau pîine,

pîine cîtă vreţi,

sau care, cînd simţiţi nevoia de-a rămîne

cei mai singuri

puteţi ieşi cînd vreţi din casă

sau din mulţime, neopriţi...

o, voi nu ştiţi,

nuştiţi ce har e,

ce fericire negrăită-i,

ce lucru necrezut de mare-i

o uşă ce-o deschizi cînd vrei!...

o, voi ce nu ştiţi,

nuştiţi încă,

nici vreţi să ştiţi

nici nu căutaţi

să ştiţi, ce va urma clipitei

cînd Dumnezeu o să vă spună:

- “Plecaţi voi blestemaţi în focul de veci

în care n-aţi crezut...”

voi care nu gîndiţi nici astăzi

şi nici nu vreţi să ţineţi seama

ce iad-spăimîntător şi veşnic e depărtarea de Hristos, ce noapte veşnică-i aceea neluminată de-o nădejde de nici o singură nădejde,

pe vecii vecilor închis...

voi care nu vă daţi azi seama ce-ngrozitor este păcatul fiindcă fără nici o teamă trăiţi în el

şi el în voi,

nici cît de veşnice sînt: noaptea şi chinurile remuşcării şi usturimea conş tiinţei de-a pururi nemaiadormite şi ispăşirea nesfîrşită a săvîrşitului păcat al neascultării de Cuvîntul lui Dumnezeu ce-l cunoşteaţi...

voi nu ştiţi ce respingeţi astăzi,

cînd nu vă pasă de Hristos

cînd n-ascultaţi chemarea sfîntă

a Crucii Răscumpărătoare

şi cînd respingeţi harul care e Uşa Veşnicei Lumini!

341

...Dar cînd veţi fi ajunşi, odată,

napoia unei uşi închise

a unei uşi pe veci închise,

pe veci închise, după voi,

cînd veţi fi despărţiţi de-a pururi

de ori şice fiinţă scumpă,

cînd singuri, singuri pe vecie

în deznădejde, şi uitare,

în veşnica-ngrozire, singuri

şi vă veţi da cu spaimă seama că-n veci

şi-n veci, aşa va fi,

că nici măcar nu-i altă moarte

s-aveţi măcar în ea nădejde,

atunci

abia atunci,

acolo, cu-adevărat vă veţi trezi

gîndindu-vă ce har odată era o uşă larg deschisă o uşă larg deschisă vouă spre mîntuire prin Hristos...

Că-o viaţă-ntreagă-a stat deschisă,

deschisă şi îmbietoare

dar voi batjocorind iubirea,

dispreţuind înştiinţarea

şi lepădînd iertarea care prin Cruce v-a răscumpărat,

n-aţi vrut să credeţi nici în moarte

nici în osînda necredinţei

nici în Gheena unde focul

şi viermele vor roade veşnic

şi astfel v-aţi închis voi singuri,

cu mîna voastră,

u şa vieţii

şi aţi ajuns pe drept în locul unde vă chinuiţi acum... Pe veci de veci, pe veci de veci, pe veci de veci, pe veci de veci.

Abia atunci veţi şti ce-nseamnă

o uşă care vi s-a-nchis

o uşă ce v-a fost deschisă, atîţia ani,

atîta vreme,

dar care-acum vă va fi-nchisă, pe veci de veci, pe veci de veci...

342

O, tu cel pentru care uşa mai este, încă, azi deschisă nici la chemarea cea din urmă ce-i poate asta,

nu răspunzi?

Eram însă demult încredinţat că atunci cînd se va sfîrşi ceea ce Domnul avusese de făcut cu noi, sau pentru noi, totul se va schimba într-o clipă. Aşa cum se mai întîmplase şi pînă aici de atîtea ori. Numărate erau şi zilele care vor trebui suferite şi aici. Cînd rostul pentru care eram adus în celula asta se va fi împlinit se va deschide şiuş a asta, cum s-au deschis şi altele.

Acest rost acum eram încredinţat că se împlinise. Nu mai aveam de ce să stau aici.

Atunci se deschise şi uşa asta.

Slăvit să fie Domnul.

343

Pe patul morţii mele

Pe patul morţii mele voi spune tot aşa:

uniţi, păstraţi iubirea, nimica nu-i ca ea!

nu-ngăduiţi credinţe şi-nvăţături ce vin s-aducă-n adunare şi-n suflete dezbin,

nu mai primiţi în casă şi nici un loc nu daţi la cei ce fac lucrare străină printre fraţi, ca de tîlhari ce umblă cu gînduri de omor aşa feriţi Lucrarea de ei şi toţi ai lor.

Priviţi ce fac acolo pe unde au intrat

ce dezbinări, ce jale şi prăpăd au lăsat

între acei ce-odată erau cu duh unit,

şi veţi vedea mai bine ce duh i-a-nsufleţit. Cuvîntul lor ce dulce şi bine-l potrivesc

să pară adevărul cel mai înalt ceresc,

ce “dragoste curată”, ce rîvnă, ce zîmbiri, ce nemaiauzite şi-adînci “descoperiri”, de stai s-asculţi, îţi pare că noi lumini ţi-apar curînd le cazi în curse prin “adevărul clar”.

Apoi uşor te lepezi de tot ce pînă-acum fusese părtăşia cu fraţii tăi de drum şi-ncepi să calci cu ură satanic de-ndrăzneţpe tot ce-aveai nainte mai scump şi mai de preţ, batjocoreşti Lucrarea în care-ai cunoscut pe Domnul şi lumina şi harul la-nceput, trecînd peste-ascultarea de-al Domnului Cuvînt te lepezi de credinţă şi uiţi de legămînt, înlocuind aceste Dumnezeieşti comori cu-o spumă-nşelătoare, minţit de-amăgitori.

cum crezi, călcînd porunca ce-aveai ca să rămîi statornic pîn-la moarte credinţei cei dintîi, -

că poţi schimba Cuvîntul lui Dumnezeu Cel Sfînt călcînd peste Lucrare, uitînd de legămînt

şi să mai scapi acum şi-n veacul viitor de-osînda şi de focul în veci mistuitor?

344

Botezul şi credinţa sînt unice pe veci,

cum crezi că peste-acestea poţi, nelovit, să treci? cum crezi, sucind Cuvîntul (să-ţi aperi ce-ai făcut) că n-ai să fii odată pe veci de veci bătut?

O, noul crez va ţine atîta pînă iar

vicleanu-ţi va trimite un alt duh mai tîlhar şi-n altă amăgire vei fi făcut să treci şi-apoi în alta iarăşi -

ca să te pierzi pe veci!...

Aşa lucrează felul vrăjmaş cînd îl primeşti cînd stai s-asculţi la vorbe şi nu la duh priveşti!

cum vrei să spună hoţul că-i hoţ şi nu-i cinstit, de-ar spune el că-nşeală, de cine-ar fi primit?

cu vorbă dulce însă şi glas amăgitor

el ştie că-l învinge pe lesne-crezător

pe cel purtat întruna de orice-nvăţături

fiindcă stă s-asculte viclenele lor guri.

...O, cum să spun mai tare să mă-nţeleagă toţi: păcatul şi minciuna şi lauda sînt hoţi, vicleni vorbesc de pace şi dragoste, dar vin s-aducă-n adunareşi-n suflete dezbin.

Nu-i credeţi cînd vă-ncîntă cu biblice vorbiri că-n gînd li-e interesul şi-n suflet uneltiri, pe urma lor ruină şi prăpăd vor lăsa oriunde-nvăţătura şi duhu-şi vor purta.

Oricine le va spune vreodată “bun venit” părtaş cu ei se face,

la fel va fi-osîndit!

Voi fraţii mei, feriţi-i, căci oriunde-au intrat durere, dezbinare şi prăpăd au lăsat.

Nici nu le pasă preţul durerii care-o fac cu-o lacomă trufie îşi caută bunul plac. Feriţi-vă de dînşii de-a pururi fraţii mei, nimic, nici rău, nici bine, să nu aveţi cu ei. Uniţi, păstraţi Iubirea, că nu-s comori ca ea pe patul morţii mele voi spune tot aşa!

345

Cine va primi pe-acela

Cine va primi pe-acela care Dumnezeu l-alungă blestemul şi anatema ce-l apasă-o să-l ajungă.

Cine va ierta pe-acela care Dumnezeu nu-l iartă apăsarea şi pedeapsa de el n-au să se despartă.

Cine va-nsoţi pe-acela care Dumnezeu îl lasă cu păcatul se-nsoţeşte şi cu răul face casă.

nu fi mai milos spre nimeni decît Dumnezeu vreodată căci unindu-te cu răul vei purta a lui răsplată.

Suflet dezrădăcinat

Suflet dezrădăcinat

dus şi-ntors de vreme

nu e, cît e zarea-n lat

nimeni, să te cheme.

Eşti străin şi unde-ai fost

şi-unde te vei duce,

fără loc şi fără rost

singur la răscruce.

Suflet rupt de lîngă-ai tăi

unde-ai fost odată

va pieri pe triste căi

viaţa ta sfărmată.

Nechemat şi nedorit

rătăceşti pe lume

nu te-aşteaptă mulţumit

nimenea anume.

Suflet gol şi de pripas, luntre sfărîmată, trebuia să fi rămas unde-ai fost odată!

Nu te va cruţa nicicînd plata neascultării, c-ai lovit pe-ai tăi luînd calea dezbinării!

346

Vă chem...

Vă chem cu mîini întinse prin gratii, ca spre soare şi inima trimisă, din depărtări v-aduce ca zorile-Aurorii pe Serile Polare, ca zîmbetul Genesei pe Faţa de pe Cruce!

...Sub crucea mea nu-i nimeni...

surorile şi mama

plîng, neştiind, departe de locul pătimirii întunecat, aproape e numai Akeldama şi albul sol prieten cu luntrea despărţirii!

O, reveniţi spre ochii închişi, fiinţe scumpe şi-mi însoţiţi plecarea c-o albă fîlfîire, cu fruntea luminoasă să intru-n beznă, cum pe nălţimi zîmbeşte, seara, apusa strălucire.

347

Cap. 10

Va veni un altul...

“Eu am venit în Numele Tatălui Meu

şi nu Mă primiţi... va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi ”.

Ioan 5,43.

În seara Cinei celei de Taină, printre ultimele cuvinte de rămas bun pe care Mîntuitorul nostru Iubit le lăsa ca un testament veşnic Lucrării Sale şi lucrătorilor Săi, cea mai stăruitoare poruncă şi rugăminte a Lui către ai Săi era: “Să fiţi una!” (Ioan cap. 17).

Pe apostolii Domnului îi aştepta marea şi unica misiune universală şi veşnică pentru care fuseseră aleşi şi pregătiţi de Dumnezeul Întrupat, care venise să aducă marea şi unica mîntuire universală. şi ai cărei soli El îi alesese apoi pe ei. Aceşti trimeşi, trebuia ca preluînd Evanghelia de la Hristos, să o ducă apoi din loc în loc, din neam în neam, din ucenic în ucenic şi din generaţie în generaţie, pînă la marginile Geografiei, pînă la sfîrşitul Istoriei, pînă la capătul Vremurilor şi pînă la împlinirea numărului celor chemaţi şi aleşi.

Aceasta le cerea o uriaşă luptă cu diavolul, cu întunericul şi cu lumea, aceste trei puteri potrivniceoricărei sfinţenii, oricărei lumini şi oricărui adevăr.

Ghearele îngrozitoare ale diavolului ţineau pe om şi omenirea atît de strîns în robia şi orbia morţii prin puterea blestemată a păcatului, încît acest tiran nu voia cu nici un chip să elibereze nimic din ceea ce a apucat în ghearele lui. Pentru orice suflet salvat, pentru orice loc eliberat, trebuia dusă o luptă cumplită şi dată o jertfă grea. Nimic nu era cedat fără împotrivire. Nimic nu va fi cucerit fără un preţmare de jertfă. Totul va trebui răscumpărat, pas cu pas, clipă cu clipă, bun cu bun, om cu om.

În această încleştare uriaşă care urma să se decidă mîine pe Golgota pentru Hristos. Iar după Săptămîna Patimilor Lui prin toate veacurile patimile lor şi prin toate întinderile pămîntului pînă unde ai Lui vor merge împingînd întunericul şi aducînd lumina, lîngă Jertfa Lui vor trebui să adauge mereu şi ei jertfele lor! Fără aceasta nu se va putea!

348

Vrăjmaşul este nu numai puternic dar şi îndărătnic şi viclean. Încleştarea cu el va fi cumplită, lungă şi grea.

Dar nu există altă cale de mîntuire nici pentru ucenicii lui Iisus şi nici pentru lumea după care au fost trimeşi ei ca s-o mîntuiască.

Lîngă puterea Jertfei lui Hristos prin care vor birui ei, numai puterea unităţii şi dragostei dintre toţi le-a fost şi dată şi cerută de Hristos. Dragostea era semnul, iar unitatea era condiţia izbînzii lor.

Atunci Duhul lui Hristos care era în ucenici, i-a făcut pe toţi să fie o inimă şi un gînd. Cel unul care nu avea acest duh s-a şi despărţit imediat de ei. şi şi-a urmat soarta pe care şi-o alesese.

Dar ei, ceilalţi toţi, rămînînd în acelaşi duh şi în aceeaşi învăţătură, au mers pînă la marginile rînduite lor, fiecare singuratic, dar cu toţii una, după porunca lui Iisus. Potrivit legămîntului de jertfă pe care îl puseseră în seara neuitată, cînd fiecare spusese ca şi Petru: Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine

(Matei 26, 35; Marcu 14, 31) ei nici nu s-au lepădat, nici nu s-au dezbinat. Au rămas una!

Şi unitatea a biruit.

Iar dacă ei şi-au împlinit faţă de Domnul legămîntul dragostei şi unităţii lor, dumnezeu şi-a împlinit şi El cu prisosin ţă faţă de ei legămîntul ajutorării Sale: Iată Eu voi fi cu voi, pînă la sfîrşitul veacurilor (Matei 28, 20).

Şi a fost!

Am spus că istoria Oastei Domnului nu putea fi înţeleasă aparte, decît cuprinsă în cadrul larg al Istoriei Bisericii şi Evangheliei pe pămînt... şi numai dacă este privită prin lumina Cuvîntului lui Dumnezeu.

Istoria aceasta mică face parte din întregul marii Istorii Sfinte după cum un mic spic de grîu face parte dintr-un mare lan. Sau un arbore dintr-o pădure. Sau o undă dintr-un izvor...

Datoria Lucrării Oastei Domnului pentru misiunea mai mică rînduită ei, nu putea fi alta decît datoria cea rînduită mai marii misiuni a întregii Sale Biserici, de către Mîntuitorul Iisus Hristos, ucenicilor în seara Cinei de Taină.

Cînd Hristos pleca dintre ai Săi, El nu lăsa în locul Său dintre ei numai pe unul singur, ci îi lăsa pe toţi împreună. Unul, oricine ar fi fost el, puteauş or să greşească; era şi el om. Dar toţi nu puteau greşi uşor.

Pe un arbore singur uşor îl poate smulge o furtună, dar pe o pădure întreagă nu.

În Lucrarea Oastei Domnului lucrurile s-au petrecut asemenea: nu rămăsese numai unul

ci rămăseseră mai mulţi. Dar chezăş ia biruinţei întregii Lucrări era legată în mare măsură de unitatea şi dragostea dintre aceşti lucrători ai ei.

Cîtă vreme înăuntru dragostea şi unitatea s-au păstrat puternice între noi, furtuna dinafară n-a avut ce ne face. După fiecare val de vînt, pădurea Oastei s-a ridicat din nou cu toată fruntea ei spre cer şi cu toate crengile ei spre soare. În locul arborilor furaţi sau căzuţi

au crescut alţii mai frumoşi, fiindcă Soarele era puternic iar rădăcinile ei erau lîngă Izvor...

Dar cînd vîntul cel rău s-a stîrnit dinăuntru răcind dragostea şi sfîşiind unitatea, atunci a venit acea zăpadă adusă de diavolul, care i-a făcut pe mulţi să-şi piardă mintea smerită şi sănă toasă şi să înceapă a lovi în ceea ce trebuia să apere. şi să batjocorească ceea ce aveau datoria să adore.

Venise “un altul”... Acest “un altul” adusese între fraţi un alt Iisus, un alt duh, o altă evanghelie (2 Cor. 11, 4).

349

Iar unii din cei care aveau o Dumnezeiască datorie să i se împotrivească acestui “altul” oh cum începeau să-l îngăduiască de bine!

Începea astfel să se împlinească profeţia dureroasă a părintelui Iosif, din noaptea morţii sale: “...Cînd şi unii dintre ostaşi se vor lepăda de Duhul Oastei şi se vor lua după alte duhuri, acestea îi vor duce la lupte între ei. Şi în urmă îi vor duce la pierzare pe toţi...”

Am arătat cum se stîrnise mai demult acest “Eurachilon”, acest vînt rău, începînd tot de la Sibiu şi ră spîndindu-se apoi şi prin alte părţi. După cum tot de la Sibiu se stîrnise şi celălalt vînt rău, prima furtună, în 1935.

Vîntul acesta nu era omenesc, dar duhul care îl pornise lucra prin oameni. E adevărat că oamenii prin care lucra, începuseră să fie alţii, dar duhul, marele vinovat duhul, el rămăsese tot acelaşi.

Duhul lui Hristos din Lucrarea Oastei Domnului venise în Numele Tatălui, venise în învăţătura de la început, venise în credinţa strămoşilor noştri, în biserica părinţilor şi înaintaşilor sfinţi.

Duhul Oastei nu aducea în învăţătură şi în credinţă nimic nou, nimic altceva, nimic de la el, adică nu venea în numele lui însuşi. Nu spunea nimic de la sine însuşi, nimic diferit de ceea ce spuseseră înaintaşii. Nimic care să nu fi fost potrivit cu învăţătura şi cu viaţa Mîntuitorului nostru şi a urmaşilor Lui adevăraţi, în Biserica Lui cea vie şi trăitoare a Evangheliei, în care ne născusem. Toată învăţătura şi practica noastră veneau în numele şi din înlănţuirea strînsă cu trăirea şi cu viaţa evanghelică a înaintaşilor noştri sfinţi...

Cît a mers în vîntul acesta bun, corabia Oastei a înaintat atît de frumos...

Acum însă bătea tot mai tare, de undeva din altă parte un alt vînt. Un alt duh începea să semene o altă sămîn ţă printre fraţi, în ogorul Oastei. Cu mîini foarte harnice şi prefăcute, acest alt duh prin cei mînaţi de el strica de zor cît pe furişcît pe faţă, zidăria frumoasei învăţături lăsate nouă. Înlăturînd ce fusese făcut şi punînd pe temelia noastră un alt material, al lor.

La înfăţişare toate acestea păreau adevărate. Iar felul cum erau îmbiate fraţilor, era destul de atrăgător. Întocmai cu fructul din Eden, îmbiat deşarpe. Era bun la mîncat şi plă cut la privit, de dorit ca să-i deschidă cuiva mintea...

Au luat deci unii din rodul lui şi au mîncat... apoi au dat şi altora care erau lîngă ei... Aceştia au mîncat şi ei (Facere 3, 6).

Şi astfel s-a răspîndit infecţia...

Ispita n-a fostuş oară! Nici o minciună nu-i atît de primejdioasă ca aceea care are şi puţin adevăr în ea!

Lucrau două duhuri: Prin unii duhul tulburării, iar prin alţii al dezbinărilor.

Duhul tulburării care lucra prin aceşti unii, parcă nu era chiar atît de primejdios cît era duhul dezbinării care lucra prin ceilalţi. Amîndouă însă aceste duhuri erau ale unui şi aceluiaşi “altul”, care venea în numele lui însuşi.

Aşa ceva în Oastea Domnului, era cu totul nou. Nimeni nu fusese aşa înaintea acestora în Oastea Domnului! Nici tulburările, nici tulburător nu fusese nimeni, nici dezbinător. Acum veneau amîndoi aceştia atît tulburătorul cît şi dezbinătorul, fără înaintaşi.

Pentru că nu puteau spune în numele cui vin, nu spuneau nimic.

Veneau în numele lor înşişi.

350

În capitolul trecut am arătat în parte cum am fost duşi în lupta cu duhul tulburării. Acum va trebui să arătăm cum am fost duşi după aceea în lupta cu duhul dezbinării.

Prima dată fusesem duşi în confruntarea cu tulburătorul, ca să ne lămurim cu acest duh, cu uneltele de care se folosea şi cu metodele pe care le întrebuinţa el.

Acum va trebui să fim duşi la confruntarea directă cu celălalt duh, cu duhul dezbinător, cu uneltele de care se folosea acesta şi cu metodele pe care le întrebuinţa el.

Acesta era adevăratul rost al tuturor celor ce se întîmplau cu noi.

Astfel într-o dimineaţa de la începutul lunii lui mai 1960 se făcu din nou mare zgomot pe sală. Glasuri, uşi, paşi, zgomote arătau formarea unui alt lot pentru munci.

În sfîrşit, uşa se deschise. Mă auzii strigat afară cu tot bagajul. Şi încă un frate. Şi încă unul...

Daţi-i drumul imediat jos, pe sală!

Din toate camerele, pe toate coridoarele venea o mare şi grăbită mulţime de oameni speriaţi, pe care strigătele şi pumnii gardienilor îi alungau pe coridoare şi scări jos, în marele hol de la prima intrare.

M-am uitat ars de dor şi încălzit de speranţe să-mi regăsesc fraţii...

Într-adevăr, iată-l pe Cornel de la Simeria, iată-l pe Moldoveanu de la Sibiu. Pe Fănică şi Cornel de la Timişoara, Vasile de la Petrila, Ion de la Vurpăr. Şi alţii. Şi al ţii...

Ne-am luat de mîini ca să nu ne despartă valurile noi care veneau împinse de strigătele şi pumnii gardienilor. Oriunde vom fi duşi, voiam să mergem împreună să nu ne mai despărţim.

Se făcuse un aşa zgomot de bucurie printre noi, fiecare căutîndu-şi, strigîndu-şi, îmbrăţişîndu-şi pe cineva dorit, încît loviturile gardienilor nu puteau pune prea multă ordine.

Fiecare se temea să nu fie despărţit prea repede de cei întîlniţi prea după mulţi ani. Nimeni nu ştia unde va fi dus şi ce se va întîmpla cu el. aşa că fiecare ar fi dorit să aibă şi să ţină lîngă el pe cel mai apropiat... Bucuriei noastre nu-i prea pă sa de pumnii şi strigătele lor.

În bucuria cea mare că l-am regăsit pe fr. Cornel, nu ştiam ce să ne întrebăm mai întîi unul pe celălalt. Şi nu mai ţineam nici noi seama prea mult la ordinele celor ce umblau printre noi strigînd şi lovind.

Fără să ne dăm seama, dintr-o dată apăru lîngă noi un căpitan, directorul închisorii.

Cum vorbeam cu fr. Cornel, un pumn mînios văzui venind pe neaşteptate spre ochii mei. Într-o clipită îmi ferii capul.

Bietul fr. Cornel însă nu se putu feri! Şi pumnul mînios îi căzu cu toată greutatea în ceafă, clătinîndu-l.

Mă duru, cum mi s-ar fi dat mie zece.

dragul meu frate Cornel, de ce m-am ferit? Acest pumn trebuia pe mine să mă lovească... Şi te-a lovit pe tine!...

L-am sărutat cu lacrimi, ca să uite pumnul dureros.

Pentru noapte am fost înghesuiţi grămadă într-o cameră mare, cîteşase pe două paturi. Ne-am întins de-a curmezişul paturilor între Moldoveanu şi Cornel şi am dormit doar cîteva frînturi, printre toate cîte ni le aveam de spus unii altora, după tot ce trăisem despărţiţi.

Ajunsesem acum cu alţi fraţi. Trebuia să începem iarăşi din nou verificarea conş tiinţelor noastre. Spre a ne vedea cum am trecut prin încercarea focului şi ce s-a lămurit în noi din tot ce fusese nebulos şi amestecat înainte.

351

Trebuia să vedem mai departe cît se limpezise ceea ce trebuia să se limpezească bine. Acesta era de fapt, adevăratul rost al tuturor acestora.

De la confruntarea cu duhul tulburării care am văzut cum s-a încheiat, trebuia acum să fim duşi la confruntarea cu duhul dezbinării. Să vedem cum se va încheia şi asta.

N-am pornit niciodată spre nimeni cu idei preconcepute. Şi dacă totuşi am pornit vreodată, acestea erau numai în bine şi nu în rău.

N-am avut prejudecăţi rele faţă de nici un frate. De fiecare dată am vrut să înlătur de la început orice bănuieli dinspre înainte, cum am vrut să uit orice amărăciuni dinspre trecut. Spre a nu împiedica astfel nicidecît, nici măcar pe vreuna dintre razele de speranţă pentru unitate, care s-ar fi putut ivi, datorită vreunor noi împrejurări prin care am trecut sau treceam unii sau alţii. Totdeauna am pus o mare nădejde în trezirea minţii sănătoase, sau a conş tiinţei înţelepte. Aceasta putea veni în orice clipă, prin vreo neaşteptată minune de la Dumnezeu în om. Aşa am vrut să cred şi aşa am vrut să fac faţă de toţi.

De aceea m-am apropiat acum şi de fr. Moldoveanu tot cu aceeaşi dragoste nouă şi totală, cum mă apropiasem în prima zi la Gherla şi de Pop, în camera 64.

Eram încredinţat că şi în sufletul lui, atît de simţitor de altfel s-a făcut, - (nu se poate să nu se fi făcut), o cotitură fericită, spre unitatea cu fraţii, în duhul Oastei... În sfîrşit a avut şi el destul timp să gîndească temeinic asupra felului cum a lucrat şi cum trebuia să lucreze şi el în Oastea Domnului, dacă venise în ea.

Le-am povestit fraţilor cu lacrimi amare despre toate cele petrecute de mine cu fraţii noştri în camera 64. şi îmi storceam inima înaintea lor pentru durerea că nici prin aceste flăcări, încă n-am putut înţelege toţi tragedia stării noastre dezbinate. Şi n-am putut simţi toţi, atît cît este nevoie, marea poruncă a Domnului nostru pentru reorientarea noastră sănătoasă şi deplină pe linia voii lui Dumnezeu arătată nouă de la început prin Lucrarea aceasta. În care noi toţi am venit nu ca nişte începători ca să-i croim alt drum ci ca nişte continuatori care aveam datoria să mergem pe drumul croit ei de înaintaşi...

Speram că prin aceasta, bunele gînduri din ei, vor căpăta o mai limpede fixare. Şi bunele hotărîri luate, o mai mare tărie.

Eram între Cornel şi Moldoveanu, doar ei erau cei mai aleşi. Mă uitam atent în ochii lor, să văd cît înţeleg şi cît simt ei din ceea ce le vorbeam eu. Doream să le simt duhul lor cum răspunde duhului meu.

Ochii lui Cornel erau limpezi, mă priveau calzi, curaţi şi înţelegători.

Ochii fratelui Moldoveanu s-au ferit, privind în altă parte. Iar gura lui, la urmă, a dat un răspuns din care să nu pot înţelege nimic. Mi s-a părut pe o clipă chiar că nu-l interesează deloc toate acestea... Ba parcă m-a ispitit o umbră de impresie că se bucura de sfîşierea sufletului meu.

Am tăcut. Poate Dumnezeu ne va da timp mai îndelungat de stare împreună, timp în care pe îndelete şi cu tot sufletul, voi căuta să-i explic marea noastră datorie de conştiin ţă faţă de Lucrarea Oastei şi de continuitatea ei, aşa cum am primit-o. Marea şi Dumnezeiasca misiune a ei, în mijlocul bisericii noastre şi a poporului nostru.

Fără această conştiinţă limpede, noi nu ne vom putea împliniscopul pentru care am fost chemaţi de Hristos la mîntuirea Sa. Doar Dumnezeu tocmai pentru asta ne-a şi zidit pe noi în Hristos. Pentru lucrarea aceasta pe care a rînduit-o El mai dinainte ca noi să umblăm în ea (Efes. 2, 10).

352

Potrivit acestui plan Dumnezeiesc, am fost deci puşi acum împreună.

În ziua următoare am fost luaţi şi duşi într-un vagon-dubă, cu care am călătorit două zile şi două nopţi.

Cînd am ajuns, eram în Delta Dunării, aproape de Tulcea, la colonia de muncă Periprava, secţia Grind.

Secţia asta era formată din cîteva barăci, împrejmuite din patru părţi cu sîrmă ghimpată şi cu posturi înalte de santinelă. Era în mijlocul nisipurilor dintre cele două braţe ale Dunării, Chilia şi Sfîntul Gheorghe. Dincolo peste un braţ al Dunării se vedea ţărmul sovietic, iar dincoace căsuţele răsfirate departe printre sălcii, ale unui sat de pescari. Încolo cît vedeai cu ochii stufuri şi cîmpgol. Aici va trebui să muncim.

O comisie medicală a ales dintre noi în ziua următoare pe cei apţi şi pe cei inapţi de muncă.

Cu boala mea de inimă, am fost băgat printre inapţii care au fost înghesuiţi apoi într-o baracă cu două dormitoare, separat cei intelectuali şi separat ceilalţi.

Cam tot aşa au fost aleşi şi cei din brigăzile de muncă, puse fiecare brigadă în alt dormitor. Fiecare baracă avea două dormitoare.

Am ajuns astfel în acelaşi dormitor cu fr. Moldoveanu. Numai noi amîndoi între vreo 80 de ceilalţi. Fraţii care veniseră împreună cu noi, fuseseră gă siţi apţi de muncă şi repartizaţi la diferite brigăzi, prin celelalte barăci.

Era în primăvara anului 1960. Aveam să stăm aici pînă în toamna anului 1962.

Cei apţi de muncă primiră din prima lună dreptul la o carte poştală şi la un pachet de 5 kg. alimente pe lună. Hrana aici era aproape tot atît de slabă ca la Gherla, pe deasupra oamenii trebuind să şi muncească era şi în interesul stăpînirii să le dea acest drept.

Noi însă, cei ce nu puteam munci, urma să răbdăm aceeaşi cumplită foamete de la Gherla căci noi nu aveam nici dreptul la pachet de acasă, fiindcă noi eram bolnavi şi nu puteam munci.

Trecuse mai mult de un an de zile de cînd nu mai ştiam absolut nimic despre familie. Părinţii rămăseseră bolnavi, copiii împrăştiaţi, totul răvăşit.

Am încercat să ies şi eu la muncă, măcar pe un timp, pînă voi afla ceva despre ai mei. Am raportat la comandant, am rugat pe gardieni, pe medic, dar peste hotărîrea comisiei medicale n-au trecut nici unii. Eram foarte bolnav şi slăbit.

Doream să ies la muncă nu numai pentru a obţine o carte poştală către familie şi de la ei, ci şi pentru a fi cu ceilalţi fraţi, fiindcă mai erau pe aici vreo zece. Cei care ieşeau la munci, după ce veneau de la cîmp, erau liberi să umble unii pe la alţii, prin toate dormitoarele. Astfel că serile sau sărbătorile, erau mereu împreună, putînd sta de vorbă cît voiau.

Noi în baraca de inapţi, eram însă păziţi cu uşile închise zi şi noapte spre a nu ieşi pe afară şi a nu ne întîlni cu ceilalţi. Eram scoşi cînd ei cei de la munci erau plecaţi. Făceam curăţenie prin curte, greblam zona dintre cele două garduri de sîrme care înconjurau colonia (pentru a se cunoaşte paşii dacă cineva s-ar fi încumetat să evadeze de aici). sau fă ceam diferite munci la bucătărie.

Pentru asta n-aveam nici măcar dreptul la un supliment de mîncare. Dar ne bucuram că măcar aşa ieşeam cîte puţin la aer şi făceam o mişcare.

Se înţelege că în situaţia asta aveam destulă vreme să stau de vorbă cu fr. Moldoveanu. Aici eram acum numai cu el. Ceilalţi fraţi erau în dormitorul celălalt.

353

Dar după experienţa cu fr. Pop şi după primele impresii din discuţiile noastre, mă rugam lui Dumnezeu şi mă străduiam să fiu cît se poate de cu grijă şi de fără grabă în apropierea şi în discuţia cu el. Îmi dam seama că dacă nici de data asta şi nici aici în locul acesta el nu va putea face întoarcerea cea salvatoare de la duhul sectar la duhul Oastei, de la învăţăturile străine la învăţătura bisericii şi de la legăturile cu străinii la unitatea cu fraţii, atunci acest lucru nu se va mai putea face poate niciodată.

Aici nu puteam face meditaţii cu mai mulţi în jurul aceleiaşi mese, spre a avea astfel posibilitatea, ascultînd, să-ţi dai seama de starea de credinţă şi de părtăşie cu Hristos şi cu frăţietatea, a fiecăruia.

Dar fiind unul lîngă altul şi avînd timp destul, am angajat destule stări de vorbă zilnic, avînd astfel fiecare dintre noi prilej să-l cunoască destul de limpede pe celălalt.

În focul prin care trecusem de mai bine de un an... Prin toate suferinţele şi frămîntările despre care v-am spus destul în cele de pînă acum că le-am avut, ştiţi bine acum ce gînduri şi ce îndemnuri aveam.

Vedeam atît de mare primejdia şi atît de vinovată legătura dintre noi şi duhurile sectare care ne făcuseră atît de mult rău pînă astăzi, încît nu puteam să nu aduc de fiecare dată vorba despre asta, cu toţi fraţii pe care îi întîlneam.

Acum, cu fr. Moldoveanu aproape că nici nu mai puteam vorbi despre altceva decît despre asta. Cînd simţi în trup vreo durere ascuţită, sau ai vreun mădular zdrobit, nu mai poţi vorbi cu nimeni decît despre asta. Aşa eram şi eu acum.

I-am vorbit astfel cu tot sufletul meu despre începuturile Oastei Domnului. Despre misiunea ei unică în biserica noastră şi în poporul nostru. Despre această unică şi mare chemare Dumnezeiască pe care o avea Lucrarea Oastei, spre deosebire de orice alte mişcări duhovniceşti.

Toate celelalte curente religioase, indiferent de unde porniseră, erau trimise altora, sau nu erau trimise nimănui. dar Lucrarea Oastei era trimisă special bisericii noastre şi poporului nostru. Asta era slujba ei rînduită de Însuşi Dumnezeu, slujbă de la care nimeni şi nimic de pe lume nu trebuie nici s-o abată şi nici s-o împiedice. Nici dinafara şi cu atît mai mult dinăuntrul ei.

Îi vorbeam despre acestea nu fiindcă el nu le-ar fi cunoscut, dar pentru că pînă acum le sfidase toate astea, călcîndu-le în picioare ca pe nimic şi considerînd Oastea doar ca pe ceva ce trebuie să devină o sectă. Şi dacă se poate una a lui...

Ceasuri întregi şi zile întregi i-am vorbit despre marea răspundere pe care o avem fiecare dintre noi, lucrătorii aleşi de Domnul să fim acum în fruntea acestei mişcări. Cît de mare este această ră spundere mai ales acum cînd duhuri şi învăţături stră ine dau năvală împotriva duhului Oastei, spre a-l abate de la misiunea rînduită lui de Însuşi Duhul Sfînt şi spre a-l nimici. Spuneam cum peste gîndurile unui mare număr de fraţi ai noştri s-a lăsat acum ceva ca o ceaţă care îi împiedică a mai vedea drumul sănătos şiţinta adevărată. Căi felurite şi lăturalnice au atras privirile şi inimile multora acum, şi ei merg spre ţinte false. După ei s-au luat adunări şi chiar regiuni întregi pierzînd şi drumul adevărat şi scopul rînduit de Dumnezeu acestei Lucrări. Ei sînt ca nişte oameni rătăciţi în pustiu, abia de-şi maiţin viaţa şi nu mai ştiu merge nicăieri...

Moldoveanu asculta şi nu zicea nimic.

354

Iar eu continuam:

acum, cu voia sau fără voia noastră, noi am ajuns în capul acestei coloane, care ne urmează.

Răspundem înaintea Viului Dumnezeu Iisus Hristos pentru felul cum mergem şi pe unde ducem această lungă coloană care vine după noi.

În faţă avem urmele înaintaşilor noştri la care avem poruncă să privim neîncetat şi după care să ne orientăm fiecare pas.

Cum facem noi asta?

Iată de exemplu atitudinea noastră faţă de biserica şi de credinţa în care ne-am născut, cît de mult este ea influenţată de schimbări!

E adevărat că preoţimea aceasta ne-a făcut atît de mult rău, dar ce rău ne-a făcut biserica, ea însăşi? Noi nu trebuie să confundăm oamenii cu instituţia. Oamenii pot fi răi, dar instituţia este divină. Mîntuitorul Însuşi a spus: Casa Tată lui Meu este casă de rugăciune pentru toate popoarele, voi aţi fă cut din ea o peşteră de tîlhari... voi aţi fă cut-o să pară o peşteră, dar ea nu este aş a! Păcatul trebuia scos din biserică, fiindcă ea este şi trebuie să rămînă curată şi sfîntă. Pentru că este Casa Tatălui, iar Tatăl este Neschimbat! Lui nu-I pare rău de alegerea pe care a făcut-o! Şi nici noi nu trebuie să gîndim altfel decît cum au gîndit marii noştri înaintaşi care veneau de la Hristos.

Moldoveanu tăcea şi asculta sau se prefăcea că mă ascultă...

atitudinea noastră, ziceam eu, faţă de biserica noastră şi faţă de misiunea pe care o avem în ea, nu trebuie să depindă întru nimic de atitudinea oficialităţii bisericii faţă de noi. Părintele Iosif a fost judecat, dat afară, chinuit, nedreptăţit, jefuit şi pînă la urmă aproape omorît de către această oficialitate. dar nimic din toate acestea nu l-au putut face pe el să se lepede de biserica noastră şi de învăţătura ei. El a mărturisit pînă în cea din urmă clipă a vieţii lui toată dragostea şi tot ataşamentul său faţă de ea. şi faţă de toate învăţăturile şi semnele ei.

În mijlocul marii adunări pe ţară din 12 septembrie 1937 el a spus şi scris în auzul nostru al tuturor fraţilor, că Oastea Domnului este şi rămîne pe totdeauna şi întru totul în Hristos a bisericii şi în biserică.

În ce priveşte slujba şi darul preo ţiei pe care o avea, el s-a considerat mereu preot al lui Hristos dar în biserica şi în învăţătura asta, chiar dacă oficialitatea nedreaptă a dat împotriva lui o sentinţă nedreaptă ca să-i ia această slujbă pe nedrept. El a făcut cîte proteste a putut împotriva acestei sentinţe. Dar nu s-a considerat niciodată lipsit de harul preoţiei nici despărţit de biserică. Acest har, a spus el, Dumnezeu mi l-a dat şi numai El mi-l poate lua. Eu rămîn pînă la moarte un slujitor şi un fiu credincios bisericii mele.

În ce priveşte taina Împărtăşaniei, el a respectat-o pînă în cea din urmă clipă a vieţii sale, după cum am mai spus despre acest lucru la vremea sa.

Tot aşa în ce priveşte semnul Crucii, cinstirea Maicii Domnului şi toate celelalte semne şi dovezi ale credinţei noastre, de la care el nu s-a abătut întru nimic nici prin cuvintele sale şi nici prin faptele sale, pînă la moartea sa.

Iar dacă el, cel dintîi dintre noi, prin care Duhul Sfînt a făcut această mişcare duhovnicească şi căruia Duhul Domnului i-a vorbit şi i-a arătat pas cu pas cum să o îndrume, el deci i-a arătat acestei Lucrări a Oastei Domnului într-un chip atît de limpede şi de hotărît acest drum, cu ce drept mai venim noi acum, oricine am fi noi, să-i abatem paşii ei pe alte căi, deosebite de aceea pe care i-a pus-o Dumnezeu şi pe care a adus-o El pînă acum?

355

Moldoveanu tăcea.

Eu continuam:

dacă noi sîntem acum precum ucenicii Mîntuitorului nostru Iisus Hristos cînd El le-a spus: Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit, alţii s-au ostenit iar voi aţi intrat în osteneala lor... (Ioan 4, 38) atunci aceasta este pentru noi o însărcinare plină de o cumplită răspundere.

Munca noastră în această Lucrare trebuie să fie în totul vrednică de osteneala înaintaşilor noştri, continuînd-o, întregind-o şi încununînd-o. Nu risipind şi nimicind sau înstrăinînd rodul acestor sfinte osteneli, ca nişte urmaşi netrebnici şi risipitori, care am venit într-o moştenire atît de frumoasă lăsată nouă de părintele nostru, iar acum să-i rupem toate gardurile şi să chemăm în ea toate fiarele, ca s-o răpească, s-o fure, s-o nimicească, aşa cum au şi început s-o facă unii... iar noi nişte urmaşi netrebnici nu numai că privim nepăsători la toţi aceştia, dar chiar le înlesnim să facă aceasta, cît mai cu spor pentru ei şi cît mai cu pagubă pentru moştenirea noastră...

În timp ce eu îmi scoteam astfel sufletul şi mi-l puneam tot în astfel de cuvinte spre a-i trezi fratelui Niculiţă undeva adînc, un glas al acestei conştiinţe de creştin şi de român, pentru soarta şi dragostea bisericii noastre şi a poporului nostru, băgam de seamă tot mai îndurerat că inima lui nu primea nimic din toate acestea. Tăcerea lui, privirea lui, nepăsarea lui arătau că el nu mai avea nimic de fiu al acestei biserici. Şi aproape nimic nici de fiu al acestui neam.

În afară de limba care le-o vorbea, simţămintele inimii lui nu mi se mai păreau întru nimic legate de această dragoste... Încercarea prin care trecuse în loc să-i aprindă aceste comori, le arsese de tot, dacă le avuse...

hristos nu este un naţionalist, îmi zise el odată. El este al tuturor popoarelor şi nu numai al poporului român. Iar biserica adevărată este alta, nu asta.

e adevărat, căci Hristos este Dumnezeul şi Mîntuitorul tuturor am zis eu. Dar cînd a fost om, aparţinea şi El în primul rînd poporului Său. El a spus-o aceasta în destule rînduri. Nu putea aduce mîntuirea tuturor oamenilor, dacă nu urmărea în primul rînd mîntuirea alor Săi! Nici Domnul Iisus şi nici ucenicii Să i n-au renunţat la identitatea lor trupească de fii ai poporului Israel. nici unul n-a spus: Eu n-am o identitate! ci ei s-au unit cu Dumnezeu în primul rînd pentru poporul lor. Apoi cu poporul lor pentru Dumnezeu. De şi misiunea lor era universală, ucenicii Domnului ştiau că nu-şi vor putea împlinimisiunea lor faţă de lumea întreagă, decît împlinindu-şi în primul rînd misiunea lor faţă de propriul lor neam.

Cu atît mai mult noi. Şi mai ales acum cînd fiecare popor îşi are trimişii săi. Noi nici nu trebuie să ne amestecăm în cîmpul de lucru al altora, nici să le îngăduim să se amestece ei în cîmpul nostru de lucru. Cu atît mai mult nu trebuie să li-l încredinţăm noi, să ni-l lucreze ei. Mai ales că atît mijloacele cît şi scopul lor sînt străine de noi.

Mi s-a părut în clipa aceea că el era ca mama falsă din judecata lui Solomon, căreia nu-i păsa dacă va fi tăiat copilul. “Dacă nu poate fi al meu să nu fie nici al ei” gîndea ea, cu duh rău şi cu suflet ucigaş (1 Împ. 3, 2 6).

e aşa de greu oare frate ca să pricepi cît de însemnat lucru este ca Oastea să trăiască aici! Să lucreze aici. Să rămînă aici. Aici unde a pus-o Dumnezeu. şi aşa cum a născut-o El!

Da, era greu să priceapă asta! Pentru fratele Moldoveanu aceasta se dovedea pe zi ce trecea tot mai greu de înţeles şi cu neputinţă de primit.

356

El nu numai că numai tăcea şi numai vorbea cu jumătăţi de vorbe împotriva noastră ci începuse să vorbească cu tot mai hotărîtă şi mai întreagă împotrivire la tot ce-i spuneam eu. La tot ce eram noi şi Oastea.

Am lăsat iarăşi o vreme ca totul să se liniştească.

Am început cu altceva sperînd încă într-o fericită schimbare a lui.

Lucram poezii şi îi dădeam să le pună melodii. Speram că aceasta este o punte pe care doream s-o pot păstra peste prăpastia care se şi mai adîncise între noi. şi pe care tot credeam tot aşa am crezut ca într-o bună zi să se întîmple minunea ca el să se hotărască a o trece. Să vină de dincolo de la străini dincoace la dragostea de fraţi şi la unitatea cu Lucrarea Oastei. Şi în sfârşit, la contopirea cu misiunea ei sfîntă.

Atunci am compus eu textul iar el melodia la cîntarea:

Chiar dac-ar fi

Chiar dac-ar fi să-ndur din greu dureri şi lanţuri şi ruşine ajută-mi Dumnezeul meu să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să fiu răpit şi-n noapte dus de mîini haine oricît închis şi chinuit să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să mi se ia tot ce mai am pe lîngă mine sărac şi gol de-aş rămînea să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să zac flămînd bolnav şi-uitat la uşi străine lovit şi alungat, nicicînd să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi cei dragi ai mei răpiţi şi duşi de lîngă mine zdrobit de dorul după ei să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să ştiu că mor departe dus în zări străine tînjind de-al casei mele dor să nu pot să mă las de Tine.

357

Chiar dac-ar fi să fiu ucis de-acei cu mîini de sînge pline pîn-la sfârşit să spun deschis că nu pot să mă las de Tine.

Iar pentru toate-acestea Sus tot ce-mi doresc eu de la Tine e ca să văd atunci Iisus că nici Tu nu Te laşi de mine.

Cum “scriam” noi atunci?

la plimbările prin curte sau la lucrările de pe afară, aflasem nişte cioburi de geam. Udam sticla cu apă sau cu scuipat, o ungeam cu puţin săpun, apoi frecînd cu o cîrpă pe perete lăsam peste ea un strat de praf de var. Praful de var se lipea peste săpun, ca un strat alb.

Cu un beţişor de lemn ascuţit scriam apoi peste acest strat alb. şi asta era tot.

Trebuia să ne păzim însă ca să nu fim văzuţi şi prinşi.

Odată am făcut atunci cîteva zile de carceră pentru o astfel de cîntare cu care ne-au prins. Ne pîrîse cineva dintre cei care erau cu noi în acelaşi loc.

Toată colaborarea cu fr. Moldoveanu am întreţinut-o de ani, de zeci de ani de zile, doar cu acest singur gînd: să nu se piardă nici un suflet venit în Lucrarea lui Dumnezeu şi odată să ajungă şi el a fi una deplin cu noi.

Eram încredinţat orbeşte că pînă la urmă e cu neputinţă ca el să nu înţeleagă şi să nu se lase biruit de dragostea care i se arăta şi care i s-a arătat.

Cu această încredinţare orbească am luptat pentru el cu fraţii care au văzut mai limpede şi mai fără prejudecata dragostei decît mine, adevărata lui stare, vrînd s-o rupă pe totdeauna cu el.

Cu această încredinţare orbească l-am împărtăşit de toată dragostea sufletului meu. I-am corectat lucrările slăbuţe încă de la început. L-am recomandat fraţilor. L-am dus cu mine pretutindeni. I-am făcut nume şi trecere peste tot, lui care era necunoscut...

Şi astfel din tinerelul timid, lipsit şi amărît din 1940, a ajuns acum acest Absalom ambiţios, care se împotriveşte cu cerbicie oricărei încercări de a-l readuce la ascultarea cumpătată de duhul şi solia Oastei. Acest Goliat care sfidează toată dragostea frăţească. şi care dispreţuieşte tot ce a fost înainte de el aici.

Totuşi nu pierdusem de tot nădejdea. Ori de cîte ori în discuţiile noastre ajungeam la punctul de criză, tăceam. Tăceam spre a nu se ajunge la ruptura totală. Şi spre a nu da aici atîtora care priveau la noi, un prilej să dispreţuiască Lucrarea lui Dumnezeu.

Mă învinuiam că n-am ştiut cum să-l iau mai cu înţelepciune ca să mă înţeleagă... Nu mai puteam să mă împac nicidecum cu gîndul că sufletul lui poate fi într-atîta de nerecunoscător şi orb încît să nu-şi vadă şi să nu-şi simtă marea lui datorie pe care o are dacă nu faţă de mine cel puţin faţă de Lucrarea Oastei care l-a ridicat, l-a ajutat, l-a hrănit şi l-a îmbrăcat. Care i-a dat o soţie atît de bună, un nume atît de cunoscut, o preţuire atît de iubitoare.

Mai credeam încă orbeşte în puterea dragostei pe care o arătasem, şi în capacitatea lui de recunoştinţă.

358

cînd lucrurile vor ajunge la marea răscruce gîndeam eu nu se poate totuşi ca el să nu cedeze, biruit de recunoştinţă şi de amintiri. Dragostea este totuşi mai tare decît moartea. Noi cu o astfel de dragoste ne-am purtat faţă de el. Ştia el asta foarte bine...

Nu ştiam încă atunci că cerbicia şi ambiţia lui va fi totuşi mai tare ca toate acestea.

În vremea aceasta s-au petrecut acolo multe...

În dormitorul vecin cu noi, cum am spus, mai erau cîţiva fraţi din lotul celor condamnaţi la Craiova...

Am mai cerut şi ajutorul acestora spre a-l trezi pe Moldoveanu. Dar cerbicia lui nu numai că nu ceda nimic din susţinerile sale, dar şi dispreţuia pe aceşti fraţi pentru puţina lor cunoaştere şi pentru încredinţările lor “forMaliste”.

Între timp au mai fost aduşi aici şi alţi fraţi deveniţi inapţi de muncă. Dar şi faţă de aceştia Moldoveanu avu acelaşi fel de a fi.

Mai erau aici cu noi şi doi preoţi credincioşi, care iubiseră mult Oastea Domnului şi lucraseră cu ea. Unul din Banat altul din Moldova. Pe lîngă aceştia mai erau şi unii intelectuali, avocaţi, profesori, foşti colonei şi generali care la fel auziseră despre Oastea Domnului, iar acum doreau din toată inima s-o cunoască mai îndeaproape şi să se apropie şi ei de Calea Domnului. Auziseră despre noi şi căutau să afle chiar din gura noastră adevărul despre această Lucrare a Oastei.

În dimineţile de duminici şi sărbători începusem să facem ceasul nostru de rugăciune. Ne strîngeam în col ţul cel mai ferit al dormitorului şi uneori preoţii fă ceau slujba Liturghiei, iar noi cîntam răspunsurile.

La Evanghelie şi Apostol, aveam mai dinainte scris în memorie textul evangheliei tot pe ciobul nostru de geam, uns cu săpun.

Iar la sfîrşit cîte o meditaţie asupra evangheliei, urmată de rugăciune şi cîntări.

Era aceasta un ceas de mare mîngîiere sufletească, la care uneori participau toţi cei care erau acolo cu noi. În acest ceas încetau orice discuţii şi cu toţii pă strau o tă cere respectuoasă.

În tot acest timp, cineva făcea de pază pe la ferestre, spre a nu fi prinşi de gardianul care dacă ne-ar fi găsit săvîrşind astfel de fapte interzise era în stare şi în drept să ne pedepsească oricît de aspru.

Însă la toate aceste ceasuri de rugăciune ale noastre, Moldoveanu nu participa niciodată.

Acestea erau pentru el ceva prea de tot. Nici măcar vreodată nu l-am văzut fă cîndu-şi semnul Crucii... Motiva că mîna dreaptă cu care şi-ar putea face semnul Crucii (sau cu care nu şi l-a făcut!) îi era ruptă şi nu poate.

Dar cîte oare din cele ce le făcuse el înainte cu mîna dreaptă şi le putea face acum cu stînga! Numai semnul Crucii nu şi-l putea face cu ea!... Sărmanul rob! Nu cu mîna nu şi-l putea el face, ci cu inima nu şi-l putea!

Tot între timp mai veniseră la inapţi şi doi tineri preoţi unguri, din lotul de “betanişti” din care făcuse parte şi Silagy.

Îndată ce s-au cunoscut cu Moldoveanu şi au văzut că el era rupt de către noi, aceştia au devenit una cu el, făcînd astfel un alt grup “de meditaţie şi rugăciune”, opuşi nouă.

359

Şi astfel în destule rînduri cînd noi, cu preoţii şi fraţii, eram adunaţi într-o parte, el, Moldoveanu, cu cei doi şi cu încă unii de la penticostali sau adventişti din celălalt dormitor, erau adunaţi ceva mai încolo, la patul lui Moldoveanu. El nu mergea la nimeni. Toţi trebuiau să vină la el! asta trebuia să-i sporească prestigiul. Să vadă toţi că el nu este chiar aşa unul de rînd. Că este totuşi cineva...

Dacă am văzut îndărătnicia asta îngîmfată şi vrăjmăşia aceasta directă, cu lupta pe faţă împotriva noastră a tuturor şi cum îşi strînge oştire ca să ne doboare pe noi, m-am rupt îndurerat de el.

În dormitorul nostru paturile erau pe două rînduri, unul suprapus altuia. Fiecare pat de jos, avea unul sus.

Cînd am venit în dormitorul acesta, eu mi-am ales să fiu cu el, pentru a-l putea ajuta. El avea mîna dreaptă ruptă şi trebuia mereu să fie ajutat la neputinţele lui personale. Trebuia să-l ajut la baie, la percheziţii, la cîte şi mai cîte se iveau în fiecare ceas acolo. La toate eu i-am fost ca un rob al dragostei şi al milei pînă atunci.

Deşi mi-aş fi putut alege şi eu un pat de jos unde mi-ar fi fost şi mie mai uşor, am ales totuşi patul de sus, deasupra lui, ca să fiu lîngă el, împreună cu el şi să-l pot astfel ajuta.

N-aş fi spus-o asta niciodată, dacă n-aş fi ajuns aici la răscrucea asta amară cînd a trebuit să fac ceea ce n-aş fi vrut niciodată să fac. şi să spun ceea ce niciodată n-am gîndit că voi ajunge să spun.

Dar cînd starea lui Moldoveanu a ajuns la o astfel de împotrivire cum am arătat mai sus, iar el avea acum pe patul său mereu pe cei de credinţe străine şi se sfătuia cu ei, şoptea cu ei, cînta şi se ruga cu ei, iar aceştia şi începuseră să-mi arate pe faţă vrăjmăşia lor vorbind în auzul meu, fără ruşine, tot felul de aprecieri jignitoare pentru biserica noastră, atunci i-am zis îndurerat într-o zi fratelui dezbinat şi dezbinător:

domnul să te binecuvînteze cu sectarii tăi cu tot. Rămîi cu ei, de mine văd că nu mai ai nevoie.

Mi-am luat bagajul şi m-am mutat de lîngă el mai încolo pe un alt pat de jos, de pe care tocmai plecase unul la infirmerie.

Mă gîndeam că în felul acesta şi la punctul acesta, totuşi, ceva se va rupe în inima fratelui Moldoveanu. şi nu va mai putea rămîne împotrivitor.

Nu mai fusese aşa ceva între noi niciodată. Nu mă despărţisem aşa niciodată de dînsul.

Mă gîndeam copilăreşte că văzînd durerea cea mare pe care mi-a produs-o, el îşi va da în sfârşit seama de marea sa greşeală şi totuşi nu va putea suporta despărţirea dintre noi. Îşi va recunoaşte partea sa de vină şi va încerca să refacă iarăşi această legătură din care el a avut de cîştigat totul pînă aici.

Dar îmi făceam iluzii...

El s-a închis şi mai tare în muţenie şi în cerbicie arătînd că puţin îi pasă lui de “supărarea” mea.

Ce naiv fusesem toată viaţa, începînd chiar din noaptea acelei călătorii cu el pe la Olpreţîn ianuarie 1940...

Ce ascuns poate fi totuşi un suflet de om!

Să umbli cu el douăzeci de ani şi totuşi să nu-l cunoşti, aşa cum nu-l cunoscusem eu pe fratele Niculiţă! De ce oare numai eu trebuia să fiu înşelat în felul acesta?

360

Cei doi pastori unguri abia aşteptară să plec eu, pînă cînd se şi grăbiră să umple ei golul lăsat de mine, arătîndu-se faţă de Moldoveanu cu un zel peste margini de linguşitor. Unul se mută pe patul deasupra lui, iar celălalt era mereu lîngă el. Îl serveau ca pe un domn cu tot ce avea şi nu avea nevoie. Asta trebuia să-i facă pe toţi cei din dormitor să vadă în primul rînd că eu sînt un om rău, nemilos şi răzbunător.

În al doilea rînd că el, Moldoveanu, este o victimă nenorocită, o victimă nevinovată care suferă de la mine din pricina adevărului şi al talentului său pe care eu sînt gelos.

Iar în al treilea rînd, pe ei cei de altă credinţă să-i arate ca pe nişte adevăraţi şi credincioşi samariteni milostivi gata să sară în ajutorul sărmanului nedreptăţit. Şi că prin urmare credinţa lor este nespus mai aleasă decît a noastră, decît a mea.

Toate acestea le conveneau de minune atît lor cît şi fratelui Moldoveanu, care acceptă cu zîmbete largi şi cu cuvinte studiate, noua situaţie în care el şi cauza lui erau oricum în cîştig. Iar eu şi cauza mea oricum în pagubă.

Această “înfrîngere” a mea îi dădu fratelui Moldoveanu un curaj şi mai mare împotriva mea. El era acum mereu înconjurat de toţi cei care ne duşmăneau credinţa, bucuroşi că au pus mîna pe o pradă bogată de la noi. Cîştigaseră pe unul care va face o mare spărtură în rîndurile noastre şi de care ei se vor putea folosi bine pentru a ne da lovitura zdrobitoare, mai cîştigînd şi pe alţii dintre ai noştri prin el.

Veneau la el, oricînd puteau şi de prin celelalte dormitoare, toţi cei care aveau astfel de gînduri şi astfel de nădejdi.

Vestea aceasta de bucurie pentru ei se răspîndi ca fulgerul printre toţi. Şi dragostea lor faţă de el spori dintr-o datăciudat de caldă. Niciodată nu mai fuseseră adunaţi atît de mulţi la patul lui, unde el stînd cu picioarele adunate sub el ca un profet indian, le vorbea ceasuri întregi acelora care se prefăceau că îl ascultă cu cea mai mare admiraţie şi interes.

Eu stăteam zdrobit şi priveam cu amărăciune la toată această mulţumire de sine care se citea pe toată faţa fratelui meu, în mijlocul acestei adunături străine între care el părea că stă pe un tron. De acolo el răstălmăcea acum toate cuvintele Scripturii, numai spre înjosirea adevărurilor noastre.

Doamne, cît de amarnic mă putusem înşela cu privire la acest om şi la duhul care îl stăpînea!

Cît de uşuratic mă bizuiam eu că ceea ce făcusem pentru el şi dragostea unică pe care i-o arătasem atîţia ani, vor fi totuşi mai tari decît ideile străine! că în clipa de vîrf, va renunţa la tot ce-l desparte şi se va arunca în braţele frăţeşti!

Acum vedeam bine că nu-i aşa. Acum vedeam bine că puterea duhului străin de Oaste care îl stăpînise totdeauna era nespus mai tare în el decît orice altă putere. Că acum acest duh nimicise îl el orice simţămînt de recunoştinţă, orice urmă de smerenie, orice măsură de bun simţ, orice amintire caldă şi îndatorată care mi se păruseră că le avea cîndva.

Sau poate că acestea nici nu fuseseră în inima lui niciodată. Ceea ce mi s-a părut mie că erau ele, era doar prefăcătoria unui suflet neputincios şi ros de ambiţie care urmărea să ajungă odată undeva, şi nu putea altfel decît aşa.

Dar cînd va ajunge unde doreşte şi cînd nu va mai avea nevoie de ele, le va arunca încolo ca pe niş te zdrenţe folosite şi nefolositoare. Aşa cum vedeam că face acum.

Într-o seară din acele zile îndrăzneţe, după cină, cînd încă nu se sunase stingerea, dar eu eram culcat, veni la patul meu furios şi îndrăzneţpeste măsură. Niciodată nu-l mai văzusem astfel.

361

vei fi pedepsit de Dumnezeu! îmi zise el îndrăzneţcu un glas pe care nu i-l mai auzisem.

Lupţi contra adevărului şi ai corupt pe fraţi să mă ocolească.

Strici Cuvîntul lui Dumnezeu şi vrei să duci Lucrarea Domnului la formele acestei biserici, care este o corabie ce se cufundă, iar pe adevăraţii credincioşi îi urăşti.

Eram şi uimit şi zdrobit.

acum îţi dai pe faţă adevărata stare? i-am răspuns îndurerat. Acum vorbeşti ca un leu. Pînă acum ai vorbit ca un miel. Acum n-ai nevoie să mai vorbeşti ca un miel. Acum ai crescut mare şi ai uitat că douăzeci de ani te-am ajutat şi te-am dus pe umerii mei şi te-am hrănit cu pîinea mea...

şi pe d-ta te-a ajutat altul! aşa că n-ai făcut decît ceea ce erai dator! Iar acum eşti gelos şi plin de răutate împotriva mea.

numai că eu m-am purtat altfel faţă de cel care m-a ajutat pe mine. Dacă m-aş fi purtat aşa cum te porţi acum d-ta, cred că s-ar fi deschis pămîntul şi m-ar fi înghiţit de viu. şi aş fi meritat.

Dar Dumnezeu nu m-a lă sat să mă port aşa cu nimeni. Mă mir cum nu te temi tu de Dumnezeu...

te rog du-te şi lasă-mă. Nu te mai pot auzi. Mă doare capul şi mă doare inima...

Dar el izbucni din nou în cuvinte de o nestăpînită furie şi ocări împotriva mea.

Era o dezlănţuire de vorbele cele mai grele şi pe tonul cel mai ridicat cum într-adevăr nu crezusem niciodată că este în stare să rostească acest om cu o înfăţişare atît de blîndă şi chiar miloagă, de pînă atunci...

Dar nu mai tăcea, nici nu mai pleca să se culce. Se sunase stingerea. Toţi din dormitor se culcaseră. Încetaseră orice zgomote, dar “fratele” Moldoveanu stătea în picioare lîngă patul meu, privindu-mă încruntat şi izbindu-mă în urechi şi în inimă cu cele mai grele şi tăioase cuvinte, învinuiri şi ameninţări...

Toţi cei vreoşaizeci de oameni care mai erau atunci acolo ascultau la toate aceste cuvinte ale lui...

Era ceva cu nimic mai prejos decît ceea ce făcuseră împotriva mea Pop şi ceilalţi din Gherla cu un an în urmă... Cele două duhuri cu care aveam de dus lupta înăuntrul Oastei, al tulburărilor (prin Pop) iar acum al dezbinărilor (prin Moldoveanu) se năpusteau asupra mea cu o furie nimicitoare.

N-am ştiut să mă feresc de ele, precum este scris la Romani 16, 17 nici nu m-am depărtat cum scrie la Tit 3, 10 acum trebuia să primesc loviturile lor cele mai necruţătoare. Nu fraţii mei mă loveau, ci duhurile acelea care îşi vedeau împiedicate planurile lor contra Duhului Sfînt al Oastei.

După ce duhul lui Moldoveanu şi-a vărsat astfel tot focul inimii sale asupra mea, şi probabil fiindu-i ruşine cîndşi-a dat seama că îl ascultau toţi cei din dormitor, a plecat să se culce şi el.

Atunci s-a prăbuşit peste mine cea mai grea dintre toate cîte lespezi mi-au zdrobit vreodată inima.

Multe ceasuri n-am mai putut să dorm. Toate întîmplările celor peste douăzeci de ani de cînd îl cunoscusem, îmi treceau acum prin minte. Parcă vedeam şi acum scrisoarea lui din vara anului 1939, cînd redactam Via ţa Creştin a la Cluj şi în care îmi scria că este un biet orfan din Moldova, acum copil de trupă la muzica unui regiment din secuime... Că îi place foarte mult foaia noastră şi cărţile, dar că n-are bani să le aboneze.

362

Ne roagă totuşi să i le trimitem, fiindcă el are să-şi vîndă porţia sa de lapte pe care o primeşte de la cazarmă şi astfel ne va plăti abonamentul... şi altele... şi altele...

Mai simţeam şi acum dureroasa milă pe care am avut-o atunci şi graba cu care i-am trimis îndată de cinci ori mai mult decît îmi ceruse. Precum şi înştiinţarea ce i-o trimisesem că el va primi totul şi pe viitor în mod cu totul gratuit. Să-şi mănînce porţia lui de lapte sănătos. Şi dacă va mai avea nevoie de ceva să ne scrie.

A avut desigur după aceea mereu şi mereu nevoie de “cîte ceva” şi ne-a scris.

După fiecare scrisoare i-am răspuns sau i-am trimis.

Pe urmă a venit la noi şi ne-am purtat faţă de el cum am ară tat altundeva foarte pe scurt.

Apoi, cînd a avut nevoie să se însoare, neavînd pe nimeni altcineva, mi-a spus tot mie. Iar eu i-am făcut cunoştinţă cu una dintre cele mai bune surori ale noastre de atunci...

I-am refăcut şi tipărit apoi prima lui cărticică de poezii pe care i-am adus-o, ca pe o surpriză fericită, cadou de ziua nunţii lui, suportînd eu toate cheltuielile de tipar pentru ea.

Cîte promisiuni şi legăminte mi-a făcut el atunci şi de atunci! Ce veşnică recuno ştinţă mi-a jurat!

Apoi, după mine, cum toată Lucrarea Oastei şi fraţii l-au cuprins şi l-au acoperit în dragostea şi darurile lor, cu o încredere şi iubire pline de sinceritate, de curăţie, de că ldură.

Şi acum, iată, cînd i-a venit lui momentul potrivit, cum ni le plăteşte pe toate acestea, cu vîrf şi îndesat. Cu o măsură vrednică de duhul făţarnic şi de învăţă tura vicleană de care s-a alipit el şi în slujba cărora s-a dovedit a fi.

Atunci, în noaptea aceea am compus una din cele mai amare lucrări ale mele:

Am îngropat un înger drag...

O redau aici ca să se vadă ce simţăminte am avut şi ce clipe am trăit atunci:

Am îngropat un înger drag...

Am îngropat un înger drag pe cel mai drag vieţii mele...

Pe albul sufletului steag o mare cruce neagră trag şi-o-ngrop în lacrimile grele...

La harfa inimii s-a rupt chiar coarda cea mai minunată îmi arde sufletul şi lupt să nu mă-ngroape dedesubt o jale nemaiîncercată.

...Te-ai rupt amăgitoare stea îndoliind în prăbuşire frumosul cer ce-ncununa în nimb senin icoana ta cu-o mare, unică iubire.

363

O, cum să cred c-am fost minţit şi moartea e adevărată!...

îngrop cu sufletul zdrobit tot ce-a purtat şi ce-a simţit o părtăşie sfîşiată.

Îmi este atît de greu să-mi reamintesc toate cele ce au urmat...

Un timp iarăşi am nădăjduit că totuşi, după această izbucnire furioasă împotriva mea, fratele se va căi. Îi va fi ruşine. Îl va durea inima. Şi recunoscînd, în sfârşit, ce duh rău este acela care l-a făcut să izbucnească atît de nerecunoscător şi atîta de înstrăinat de învăţătura şi de credinţa noastră se va întoarce sincer la deplina unitate şi dragoste frăţească...

Am nădăjduit însă tot în zadar.

Duhul acestor false învăţături se vede că dacă pune de la început o puternică stăpînire pe sufletul cuiva nu numai că nu-i mai lasă deloc în inimă nici un gînd de întoarcere şi îndreptare, dar îl învîrtoşase atît de mult în trufie şi ambiţie încît parcă nu mai are nici ruşine, nici teamă, nici margini la faptele sale...

Era atunci şi o perioadă mai liberă în colonie. Puteam să ieşim duminica prin curte să ne strecurăm pe la ceilalţi fraţi care erau în brigăzile de muncă. Petreceam după amiezile retraşi pe după barăci, vorbind împreună, aducîndu-ne aminte din Cuvîntul Domnului, rugîndu-ne şi chiar cîntînd. Doi dintre preoţii credincioşi veneau adesea între noi... Clipele acestea erau de mare bucurie şi mîngîiere pentru noi. Unul adusese cu el de acasă bine ascunse fărîmituri de împărtăşanie...

Dumnezeu îl ocrotise şi nu i le aflase la nici una din percheziţiile necruţătoare prin care trecuse, astfel că de Paşti sau de Crăciun, în mare taină, am putut să ne mărturisim şi să ne împărtăşim chiar şi acolo...

În stările noastre de vorbă cu ceilalţi fraţi, fireş te că le-am istorisit cu durere toate cele ce mi se întîmplaseră întîi cu duhul tulburării la Gherla, apoi acum aici cu duhul dezbinărilor. Doar toţi sufereau prin cuptorul acesta, în primul rînd, pentru a ne da seama de greşelile făcute în trecut contra duhului şi învăţăturii Frăţietăţii noastre duhovniceşti, în care venisem cu legămînt de ascultare şi umblare după rînduielile ei, dar în care, în fapte, nu ne împlinisem nici unii acest legămînt.

Acum era vremea cernerii şi a cercetării de sine a fiecăruia şi a tuturor în faţa acestei mari răspunderi. Era nevoie ca fiecare să vadă bine acest adevăr, ca săştie bine ce are de făcut. Acum şi în viitor.

Au fost nouă fraţi din zece care au înţeles, dar a fost şi unul care n-a vrut să înţeleagă...

Acel unuera Fănică. Acesta era iarăşi unul tot în duhul tulburărilor... Fraţii mai aveau şi alte necazuri cu el. La muncă, pentru un supliment de mîncare şi pentru o laudă de la gardieni, el o lua cu sapa înainte, fiindcă era mai sănătos, iar cei care erau mai bolnavi şi bătrîni neputîndu-se ţine la rînd cu el, primeau bătaie sau li se oprea porţia de mîncare... În dormitor se certa şi pîra... Pe fraţi îi brusca.

Mai erau împreună cu el în acelaşi dormitor şi fraţii Cornel de la Timişoara şi Cornel de la Simeria. Cu amîndoi era certat...

364

Cît am stat de vorbă cu el tot îndărătnic şi neascultător a rămas. De întîlnirile noastre cu fraţii nici nu voia să audă.

În timpul acesta Moldoveanu îşi avea întîlnirile sale cu toţi cei care erau de alte credinţe şi care luptau cu duşmănie împotriva Oastei. Cu aceştia se înţelegea el. Aceştia îi fă ceau mereu parte cu dărnicie din pachetele lor primite de acasă, aşa că sub perna şi sub patul lui era traista mereu plină cu de toate. Dar nici el nu se lăsa dator. Făcea tot ce-i sta în putinţă să lupte contra noastră şi căuta cînd pe un frate cînd pe altul să-l atragă cu cîntări şi cu promisiuni în cercul lor.

În timpul acesta am compus cele mai amare din poeziile mele:

Te-am aşteptat...

Cum ne-aiputut minţi?

Mă leg cu legămînt cumplit,

N-ai să ne-nvingi! pe care le redăm ai jos... Şi altele, toate cele din “Cartea Neagră”.

Iată mai jos primele patru:

Te-am aşteptat

Te-am aşteptat cu-ndurerare atîta timp să-ntorci căit spălînd cu lacrimi de-mpăcare păcatul ce te-a despărţit.

dar n-ai voit să-ntorci cît încă în calea ta priveam din prag

şi cît iubirea noastră-adîncă te-ar fi primit cu-ntîiul drag.

Azi rînd pe rînd se sting şi-acele dureri ce ne-ai pricinuit doar mila stării tale rele ne va durea necontenit.

Veni-vor zile-ndurerate cînd toate-ai să le plîngi cu-amar cînd lacrimile lumii toate le-ai da să poţi întoarce iar...

dar dragostea prea greu rănită şi legămîntul prea călcat

ca floarea prea adînc zdrobită în veci n-o-nvii cînd s-a uscat.

365

Cum ne-ai putut minţi?

Cum ne-ai putut minţi cîntînd cîntarea dragostei curate şi cum ne-ai înşelat părînd că eşti un prieten bun şi-un frate?

Cum ai putut să ne-amăgeşti

cu vorbe dulci şi iubitoare

şi nu-ţi păsa că săvîrşeşti

păcatul fără de iertare?

Cum ai putut cina cu noi

în stări Dumnezeieşti de sfinte să cînţi, să lăcrimezi şi-apoi să calci pe duh şi legăminte?

Cum ai putut aşa uşor

să faci dezbin şi tulburare

nu te-ai gîndit la viitor

la Judecată şi pierzare?

E-ngrozitor să-ţi legi de gît

o piatră să te-arunci în ape

dar mai uşor ar fi decît

aşa o viaţă să te-ngroape!

366

Mă leg cu legămînt cumplit

Mă leg cu legămînt cumplit

să nu mai fac cum am făcut

să nu mai tac ce-i de vorbit

să nu vorbesc ce-i de tăcut.

Să nu mai cruţce-i de lovit să nu lovesc ce-i de cruţat să nu mai lepăd ce-i sfinţit să nu sfinţesc ce-i lepădat.

Să nu mai fiu nici lăsător nici blînd cu nici un duh străin c-acestea numai spre omor şi prăpăd şi ruină vin...

În părtăşie “bun venit”

grăbit la nimeni să nu spun pe nimeni mîinile grăbit nici inima să n-o mai pun.

Năpîrci la sîn să nu mai strîng nici taina s-o mai spun uşor am plîns de-ajuns, să nu mai plîng iubiţi ucişi de-otrava lor.

...Căci nu un hoţ ne-a jefuit, nu ne-a străpuns un braţpăgîn şi nu vrăjmaş ii ne-au zdrobit ci “fraţi” vicleni crescuţi la sîn.

367

N-ai să ne-nvingi!

N-ai să ne-nvingi cu toată lupta curajului de ură-aprins

dar cu un duh de frate sincer o, ce uşor ne-ai fi învins!

N-ai să ne-ndupleci niciodată cu oricît vicleşug din grai

dar cu-un cuvînt de frate sincer o, ce uşor ne-nduplecai!

Ce rău ai să sfîrşeşti tu calea cea rea pe care eşti pornit

dar cu un mers de frate sincer o, ce frumos ai fi sfîrşit!

Dar să rămînă pentru veşnicie binecuvîntaţi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea Oastei Lui, amintirea fraţilor noştri statornici şi adevăraţi, care au fost şi au rămas hotărîţi şi curaţi de partea adevărului şi a dragostei dintîi: Cornel de la Simeria, Vasile de la Petrila, Cornel de la Timişoara, Ion de la Vurpăr şi ceilalţi. Aceştia nu s-au lă sat ademeniţi nici de vorbele mieroase, nici de învăţăturile sau ameninţările străine, ci hotărîţi şi îndureraţi, au suferit şi au lucrat alipiţi de Domnul şi credincioşi legămîntului celui dintîi.

Aşa a trecut acolo o vară, o iarnă şi apoi o altă vară, fără prea mari schimbări. Doar că au mai plecat unii dintre fraţi şi au venit alţii.

În a doua vară, în vara anului 1962, am izbutit să ies pentru două luni şi eu la muncă prin curte. M-a ajutat mult la asta fr. Vasile de la Petrila, care era un meseriaşfoarte bun şi era încredinţat cu atelierul coloniei. El lucra atunci la nişte jgheaburi şi burlane de tinichea. El m-a cerut la comandant să-mi permită să lucrez cu el. În felul acesta am avut un şi mai bun prilej de întîlnire şi sfătuiri cu fraţii.

Scopul pentru care fusesem trimişi de Domnul aici, părea că se împlinise. Adevărul fusese mărturisit, iar alegerea de partea cui să treacă, o făcuseră cu toţii, chiar şi cei mai întîrziaţi. Acum era nevoie să mergem în alt loc.

Astfel a venit pe neaşteptate ordin ca toţi cei inapţ i de muncă să fim duşi înapoi la Gherla.

Am fost împinşi şi înghesuiţi pînă aproape de sufocare unul în braţele celuilalt, cu bagajele peste noi, în nişte remorci strîmte care ne-au cărat peste gropi şi dîmburi pînă la Dunăre.

Acolo am coborît adînc, în aceeaşi înghesuială şi împingere, în fundul unui bac. Apoi capacul de sus, de la intrarea bacului închis.

Astfel am călătorit o noapte şi o zi în bacul de pe Dunăre pînă la Galaţi cu picioarele amorţite de înghesuială, cum călătorisem în remorcă pînă la bac.

Ajunşi la Galaţi, în aşteptarea îmbarcării la tren pentru Gherla, am fost cazaţi o noapte în închisoarea din acest oraş în biserica din mijlocul curţii.

Fostabiserică era transformată acum în dormitor pentru deţinuţii care erau în tranzit pe aici.

368

Am dormit deci noaptea următoare aici, culcaţi şi înghesuiţi pe paie şi rogojini...

Stam cu faţa în sus şi priveam cu inima plină de durere la icoanele care fuseseră pictate pe pereţi şi pe tavan şi peste care acum era dat cu un strat subţire şi spălăcit de var. Dar prin acest var ochii şi feţele sfinţilor pictaţi se vedeau bine privind în jos, spre noi, plinide mustrare şi de prevestiri rele.

Altarul era transformat în W.C. Deasupra altarului, o cruce mare peste care la fel se dase cu un strat de var. Dar se vedea bine întreagă de sub varul spălăcit. Toate celelalte sfinte feţe batjocorite, se vedeau la fel.

M-am cutremurat pînă în străfundul inimii mele cît de departe am ajuns în necinstirea lui Dumnezeu şi în ruperea de sufletul şi de credinţa înaintaşilor noştri. Cu cîte jertfe, respect şi recunoştin ţă au nălţat părinţii noştri dumnezeului Izbăvirilor lor, aceste lă caşuri de mulţumită şi de închinare! iar noi, netrebnicii lor urmaşi, cum ne batem astă zi joc şi de Dumnezeul care ne-a izbăvit prin veacuri şi de credinţa strămoşilor noştri, care prin ajutorul Lui au biruit şi ne-au lăsat o patrie liberă...

La ce să ne mai putem aştepta noi în viitor! Cui ne vom mai ruga mîine să ne scape din alte nenorociri care ar putea să vină peste noi dacă pe Cel care ne-a scăpat ieri, Îl lepădăm aşa astăzi?

În aceeaşi înghesuială chinuitoare pînă la marginea puterilor am fost ziua următoare duşi la gară şi băgaţi în vagonul-dubă, pentru Gherla...

Am călătorit iarăşi o altă zi şi o altă noapte pînă să ajungem din nou la Gherla de unde plecasem cu un an şi jumătate în urmă, pentru experienţa pe care trebuia s-o facem la Grind.

Plecasem atunci de aici cu o rană adîncă în suflet. Acum mă întorceam cu două...

Nu puteam nicidecum înţelege nici atunci, cum nu pot înţelege nici acum, după atîţia ani, cum am putut şi cum pot oamenii aceştia care cunosc Cuvîntul cel înfricoşat al lui Dumnezeu, să-L nesocotească chiar pînă într-atîta încît să nu-şi dea seama cu ce mare răspundere se împovărează în faţa Lui, pentru răul pe care îl fac Lucrării Sale?

Dacă nu erau oameni duhovniceşti de ce au venit în această Lucrare duhovnicească? Ori dacă au venit, de ce nu s-au lă sat pătrunşi de duhul ei, spre a deveni parte întregită şi armonioasă a familiei în care au venit?

Dacă aveau alte duhuri şi alte învăţături, de ce nu s-au dus de la început în alte lucrări? În acelea în care aveau duhul şi învăţă tura lor! ca să fie acolo trup din trupul acelora! De ce au venit în Lucrarea asta unde nu s-au putut uni niciodată nici cu duhul şi nici cu învăţătura ei ci provocînd mereu numai dezbinări şi tulburare?

Sau dacă au venit, de ce nu au renunţat la ceea ce îi despărţea, pentru a se uni deplin cu Familia în care au intrat?

De ce sînt mereu în casa Oastei ca o noră vicleană care fură mereu de la casă şi duce la vechii ei ibovnici pe care continuă să-i iubească în ascuns? De ce nu s-a despărţit de dragostea acestora? De ce se duce spre ei cu plăcere vinovată ori de cîte ori poate?

Nu le vede oare Dumnezeu pe toate acestea? Nu cunoaşte oare El toate gîndurile şi simţirile ascunse ale inimii?

Sau dispreţuiesc ei pînă într-atîta această Lucrare Sfîntă, încît o socotesc ca pe o moştenire a nimănui şi ca o lucrare de adunătură, din care ei pot rupe şi duce fără a da seamă nimănui de asta?

Ori, şi mai rău, socotesc ei Lucrarea Oastei ca o lucrare pornită rău, o lucrare fără rost, o lucrare fără ţintă, pe care abia ei, acum sînt “chemaţi” să o ducă pe un drum adevărat?

369

Tot ce a fost şi a făcut Oastea Domnului pînă acum gîndesc aceştia nu înseamnă nimic. Tot ce face ea acum, n-are nici un rost. Abia ei aceşti apostoli ori nespus de aleşi ori nespus de trufaşi şi întunecaţi, sînt “chemaţi să-i arate adevăratul drum”, care e altul. Trebuie deci ca Oastea Domnului să se lepede de tot ce a avut pînă aci, să se lepede de toţi înaintaş ii ei, de Evanghelia ei, de duhul şi de Iisusul ei şi să le primească pe aceste altele, aduse de aceştia!

Acesta era acel altul care s-a spus că va veni în numele lui însuşi. şi care va aduce în mijlocul fraţilor un alt duh, o altă evanghelie, un alt Iisus! El se arătase acum şi venea în numele lui însuşi! el n-avea şi n-are nici înaintaşi. El n-avea şi n-are nici lucrare. El n-avea şi n-are nici amintiri, nici trecut între noi. el are numai promisiuni şi sentinţe.

Metoda lui este insinuarea, diversiunea, linguşirea, vicleşugul şi neobişnuitul dar de a se şti preface în aşa fel încît să fie crezut chiar şi de cei aleşi... Astfel toţi acei care au un cuget necurat şi o inimă nestatornică şi ambiţioasă sînt atraşi spre el, ca muştele spre plasa păianjenului.

Acesta va fi apoi şi sfîrşitul şi pedeapsa tuturor acestora care n-au primit şi n-au păstrat duhul şi învăţătura Celui care venise în Numele Tatălui, în numele Trecutului sigur şi minunat şi în numele credinţei părinţilor noştri sfinţi.

Pentru sufletul nostru constatarea faptelor şi a atitudinii acestor fraţi ai noştri, nu poate să nu producă cea mai mare durere. Fiindcă ştim care va fi urmarea lor nefericită.

Iată pînă aici, (am istorisit pe sute de pagini) în tot răstimpul celor cincizeci de ani cîţi astfel de oameni au venit în această Lucrare a lui Dumnezeu şi care a fost sfîrşitul lor!

Aţi putut şi puteţi vedea bine din istoria ei, cum aceste două duhuri vrăjmaşe cel al forMalismului superstiţios şi bigot şi cel al sectarismului, au luptat de la început ca să abată această sfîntă Lucrare Dumnezeiască de la drumul şi de la Ţinta sa.

Aceste două duhuri extremiste s-au folosit de mulţi oameni din mijlocul acestei Lucrări duhovniceşti, oameni care au căutat s-o abată de unde o ducea Dumnezeu, spre unde voia s-o ducă duhul rău care îi folosea pe ei.

Dar care a fost rezultatul luptei acelora? Şi care le-a fost sfîrşitul lor?

Ce s-a ales de cei din extrema dreaptă, de la Bălan, Secaş, Vonica, Gîlea, Oprişan, de toţi, de toţi?... s-au dus sărmanii cu toţii în uitarea veşnică!

dar Lucrarea Oastei a rămas neabătută pe drumul pe care i l-a rînduit Marele nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Iisus Hristos, prin omul trimes de El şi de care S-a folosit Duhul Sfînt de la început.

Ce s-a ales apoi de ceilalţi din extrema stîngă? De Mureşan, de Belaşcu, de Achim, de Banu, de Ion Diac, de atîţia şi atîţia al ţii ca ei? Uitarea i-a înghiţit şi pe aceştia pe totdeauna.

dar Lucrarea Oastei a rămas neabătută pe drumul ce i l-a rînduit ei Marele nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Iisus Hristos. Prin omul cel ales şi rînduit de El, de care S-a folosit Duhul Sfînt de la început pentru a aş eza această Lucrare a Lui aşa cum a vrut-o El să fie pe veci de veci.

E adevărat că atît unii cît şi ceilalţi din aceştia au mai făcut ca să se piardă împreună cu ei şi încă multe alte suflete. Şi chiar multe adunări frumoase cîndva...

Dar şi pentru toate acestea vor trebui să dea odată ei seama, înaintea Scaunului de înfricoşată Judecată a lui Dumnezeu!

370

Cei care au muncit şi au suferit pînă ce au adus la Domnul pe aceste suflete şi pe aceste adunări, îşi vor primi atunci răsplata de la Dumnezeu pentru că le-au strîns şi le-au adus la El. Iar cei care le-au dezbinat şi le-au risipit îşi vor primi plata pentru dezbinarea şi risipirea lor.

Dacă numai cîtuşi de puţin s-ar gîndi aceşti bieţi oameni la aceasta, ar fi cu neputinţă să nu se trezească şi să nu se înspăimînte.

Nu poate pînă la urmă să fie alta nici soarta acelora care sînt folosiţi astăzi tot de acele duhuri ca să facă tot slujba pe care o făcuseră ceilalţi nimiciţi înaintea lor.

Şi nu va fi alta nici soarta celor care vor mai veni mîine, (cînd şi aceştia de astăzi se vor fi dus) pe urmele celor care înaintea lor au fă cut această blestemată şi vinovată slujbă a dezbinării şi tulburărilor.

o, Dumnezeule al Milei, trezeşte-i mai înainte de a fi prea tîrziu!

Desigur că pe noi ne doare nemărginit de mult acest lucru! Ei sînt totuşi fraţii noştri iubiţi, cu care am trăit atîtea fericite şi binecuvîntate clipe împreună, cîndva! Cu care am lucrat împreună, ne-am bucurat împreună, am suferit împreună, am plîns şi am cîntat împreună, cîndva.

O, dacă Dumnezeu le-ar da măcar acum pocăinţa cea mare ca să ajungă măcar acum la adevărata cunoaştere a adevărului. şi venindu-şi în firea cea bună măcar acum, în ceasul cel din urmă, să se desprindă din cursa acestui duh rău de care au fost prinşi ca să-i facă voia!

Ce bucurie negrăită ar fi aceasta pentru noi toţi!

Să nu fi suferit nici ei sărmanii pentru Domnul în zadar. Şi nici noi să nu fi suferit în zadar pentru ei şi de la ei!

Să continuăm deci fraţilor a ne ruga pentru aceasta cu toţii pînă la venirea lor pe totdeauna lîngă noi. Sau pînă la plecarea noastră pe totdeauna de lîngă ei.

Să ne rugăm să nu se piardă nici unul dintre noi... (O, dacă nu s-ar fi pierdut nici pînă acum nici unul!).

Ci să se piardă dintre noi numai duhul rău al dezbinărilor şi al tulburării, care i-a nimicit pe atît de mulţi dintre scumpii noştri fraţi. Şi dintre neuitatele noastre adunări!

Dar în acelaşi timp înştiinţăm pe toţi fraţii noştri să ia bine seama la toate aceste adevăruri.

Să se îngrozească toţi aceia între fraţii şi surorile noastre, care au zis şi încă mai zic “bun venit” acestor duhuri şi acelora care vin mînaţi de ele! Căci oricine îi zice ucigaşului “bun venit” se face părtaş vinovăţiei aceluia. Şi îi va împărtăşi soarta sa!

Dacă toţi cei care au făcut şi mai fac aşa se mai pot îngrozi de iad, înainte de a ajunge în el, atunci să se îngrozească! Dacă se mai pot gîndi înţelept, să se gîndească bine astăzi la tot ce s-a spus despre aceste lucruri pînă acum.

Spre a nu fi mîine prea tîrziu şi pentru ei, cum este astăzi prea tîrziu pentru mulţi.

Iar voi fraţii şi surorile mele, pînă în veci, luaţi bine seama la ceea ce vă spun acum: rămîneţi în smerenie şi în ascultare de Domnul şi de fraţi. Căci în cursele duhurilor străine nu cad nici unii din cei smeriţi în cugete şi ascultători cu inima. Ci în acele curse cad numai cei care îşi pierd smerenia inimii şi curăţia cugetului.

Rămîneţi în învăţătura şi credinţa pe care vi le-au adus înaintaşii care au venit în numele părinţilor, care au venit în numele sfinţilor, care au venit în numele apostolilor, care au venit în Numele Mîntuitorului, care au venit în Numele Tatălui. ca să fiţi mîntuiţi prin continuitatea acestui lanţde aur.

371

Şi nu vă luaţi după acela care vine numai în numele lui însuşi. Care este rupt de acest lanţ. Care nu are înaintaşi. ca să nu pieriţi odată cu el.

Uitaţi-vă bine la cei smeriţi căci ei nu s-au rătăcit nici unii. Dar uitaţi-vă la cei îngîmfaţi cum s-au rătă cit cu toţii... Cei ascultători au rămas cu Domnul şi cu fraţii, dar cei neascultători n-au mai rămas nici unul cu El şi cu ei.

Dumnezeu nu-i lasă pe nici unii din cei cu cugetul curat şi cu inima smerită să cadă în rătăcirea care îi duce la pierzare. Ci în pierzarea trufiei cad numai aceia care le-au pierdut pe aceste două comori sfinte: cugetul curat şi inima smerită.

Să fie aceasta o înştiinţare peste care nimeni să nu treacă! Fiindcă aceasta este ultima înştiinţare a Duhului Sfînt. Iar pe cine trece şi peste aceasta, nu mai are cine să-l mai aducă înapoi niciodată.

Deci luaţi bine seama cu toţii. Amin.

Slăvit să fie Domnul.

Meditaţii

Neascultarea şi nesupunerea faţă de Cuvîntul şi Voia lui Dumnezeu a fost cel dintîi păcat pe care l-a făcut diavolul şi omul.

Din acesta au ieşit toate păcatele de atunci şi din el ies şi acum.

Sf. Ioan Gură de Aur.

Spun cel mai greu cuvînt

C-o mînă pe Cuvîntul lui Dumnezeu Cel Drept cu cealaltă mînă pe viaţa mea din piept, în faţa conştiinţei, în faţa Celui Sfînt şi-n faţa tuturora spun cel mai greu cuvînt.

N-am vrut întîietate, mi-e Martor Dumnezeu n-aş fi-ndurat pentru-asta un ceas din chinul meu.

N-am vrut cu nimeni ceartă de vorbe fără rost ci apăr adevărul aşa cum ştiu c-a fost.

N-am vrut să fac partidă, nu vreau şi nu voi vrea ci vreau să-mi ţin statornic şi drept credinţa mea.

Nu m-am atins de-avutul nici celui mai hain ci vreau solia sfîntă cum mi-am primit, s-o ţin, cum ştiu că ne-a lăsat-o înaintaşul sfînt pe patul morţii sale cu ultimu-i cuvînt.

N-am vrut nici să mă apăr oricît am fost călcat ci nu pot să-mi las steagul pe care am jurat, căci am o conştiinţă şi-n faţa Celui Sfînt am să răspund odată de-un bunşi-un legămînt.

372

Eu ştiu cum ne-a fost calea, căci de copil am stat la cot cu-naintaşul, şi-alături am luptat.

El m-a-nvăţat: aşa e! aşa să ştii să spui Hristos aşa-ţi va cere răspuns în faţa Lui.

de-aceea strig, de-aceea nu voi tăcea nicicînd, cum aş scăpa de-osîndă, dac-aş trăda tăcînd? cum aş scăpa cînd astăzi văd bine că se vrea stricată-nvăţătura aşa cum n-a fost ea? schimbată calea Oastei, schimbat al ei duh bun şi rostul ei, şiţinta iar eu să nu v-o spun?

Să tac? Să nu le apăr, trezind pe fraţii mei?

dar cum aş fi-atunci faţă de Domnul şi de ei?

N-am interes, nu caut nici laude nici bani

nu m-au tocmit în slujbă nici prieteni nici duşmani, nu urmăresc cîştiguri din drumul sfînt să-mi fac n-am fost bogat vreodată, dar azi sînt mai sărac.

Sînt învăţat cu foamea şi munca cea mai grea nu ţin la-mbrăcămintea şi nici la viaţa mea, nici nu ţin la părerea ce lumii i-o trezesc eu cinstea ce stă-n haină, puţin o preţuiesc.

Nimic n-am ce să-mi apăr nici prieteni, nici idei mai scump mi-e Adevărul ca toţi cei scumpi ai mei.

Nu sînt gelos pe nimeni oricît ar fi-nzestrat

căci fiecare-şi are răspunsul lui de dat.

Nu contrazic pe nimeni, nu asta urmăresc,

ci apăr pîn-la moarte un bun nepămîntesc.

Nu fac vreo nedreptate nici celui mai străin

ci lupt să-mi apăr fraţii de-abateri şi dezbin, nu duşmănesc pe nimeni oricît mi-ar fi vrăjmaş ci vreau să-mi nalţsolia şi steagul de ostaş.

Nu vreau să am nici prieteni, nici gînd străin de-ai mei ci vreau, mergînd cu fraţii, să fiu în tot, ca ei.

Nu vreau să iau nici plată nici dar de la străin mai bine rabd de foamedecît cu ei să-nchin.

Nu vreau s-aduc iscoade străine printre fraţi, nu vreau s-ascund ce curse ne-ntind cei vinovaţi, nu vreau să seamăn ură, n-au drept cei ce bîrfesc, nu-i nimenea pe lume să nu pot să-l iubesc aducă-şi fiecare aminte în ce fel

a fost faţă de mine şi eu faţă de el...

Nu vreau să-mi apăr viaţa, nici numele aveam destule căi să le-apăr dac-asta urmăream căci martor mi-este Domnul că şi-astăzi pas cu pas trec numai prin primejdii în fiecare ceas.

373

Ci astăzi cînd văd glasuri plătite vinovat

să strîmbe calea Oastei cu sunet încurcat,

cînd fraţi ce nu-şi dau seama, un drum greşit aleg cînd minţi neluminate nu văd şi nu-nţeleg, cînd mulţi, chiar şi din frunte nu văd spre ce-s împinşi şi mulţi pe drumuri strîmbe în mreji străine-s prinşi doresc să strig cu toată puterea mea acum treziţi-vă! acesta e-al morţii voastre drum! Treziţi-vă! şi-ntoarceţi la primul crez şi gînd cu lacrimi, fiecare, întîiul drum luînd, o inimă şi-o cale s-avem cu toţii iar aceasta va aduce Lucrării foc şi har.

...Dar, o să treacă Oastea şi peste-acest impas căci Dumnezeu, El Însuşi o poartă pas cu pas vor trece şi-aste valuri cum şi-altele-au trecut ci Oastea va rămîne pe drumu-i cunoscut, ca ieri, vor fi şi mîine atîţia dintre noi ce neascultînd, pieri-vor prin curse şi noroi sînt scrise toate-acestea demult că vor fi-aşa

ci Oastea va învinge căci Domnul e cu ea. Pieri-vor şi-acei ce-astăzi pun piedici în vreun fel ci Oastea mai departe va merge cătreţel.

Se va vorbi de dînşii ca de-un trecut amar ci Oastea străluci-va crescînd din har în har. Pieri-vor toţi cei care-i fac rău fără temei ci Oastea cea curată va-nvinge peste ei.

Hristos aşa a vrut-o dintîi, şi-aşa o vrea aşa luptînd va creşte şi va învinge aşa.

Sînt mulţi în ea nevrednici, vor fi şi-n viitor!

ei vor pieri, şi alţii lua-vor locul lor,

nu Oastea o să piară, n-o lasă Dumnezeu pieri-vor cei nevrednici ce-o tulbură mereu.

...Voi care veţi ajunge măreţul Timp, să ştiţi de-aceste adevăruri atunci să v-amintiţi c-atunci o să-nţelegeţi ce scump a fost plătit cu jertfe Adevărul ce voi l-aţi moştenit şi că de ce, puterea sau duhul cel mai rău pe ea n-a fost s-o poată clinti din drumul său.

374

Hristos şi Adevărul o să plătească-atunci la cei ce-au strîns cu lacrimi, cu jertfe şi cu munci

la cei rămaşi statornici ce-au ars dar n-au lăsat Lucrarea să se-abată din drumul ei curat,

dar va plăti cu flăcări pe merit şi pe-acei ce-au păgubit Lucrarea căutînd foloase ei şi s-au făcut unelte viclenilor vrăjmaşi vînzîndu-şi moştenirea şi crezul de ostaşi. Atunci o să se vadă că azi în tot ce-am spus dreptatea şi-adevărul şi sufletul mi-am pus...

...Cui vrea să-nţeleagă, cu sufletul curat i-nfăţişez acestea cu adevăr jurat.

Cu singura dorinţă: a binelui folos să fim şi noi şi Oastea pe voia lui Hristos să biruie Lumina,

cel rău să fie-nvins

să fim un gînd şi-un suflet

pe-ntregul ţării-ntins.

Să-ndepărtăm din cuget tot ce-i străin primit, să fim şi noi şi Oastea aşa cum am pornit să ne-mplinim cu toţii curatul legămînt de care vom răspunde în faţa Celui Sfînt...

cui nu vrea să-nţeleagă, privească-mă nebun şi strice mai departe, nimic n-am să-i mai spun va răsplăti odată Dreptatea ne-ndoios.

acesta mi-e cuvîntul,

în faţa lui Hristos!

Slăvit să fie Domnul.

375

Cap. 11

Semnele Oastei Domnului

“ iată semnul după care Îl veţi cunoaşte... ”

Luca 2,12.

semnele noastre nu le mai vedem... ” Psalm 74,9.

Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a avut de la început Semnul Său tainic după care L-au recunoscut toţi cei care L-au iubit şi L-au căutat din toată inima lor. Şi tot aşa a avut

El şi Îşi are şi azi Semnul Său văzut după care Îl cunosc toţi cei care Îl privesc umblînd prin lume.

Există cu adevărat acest Semn al lui Iisus atît pentru ochii duhovniceşti şi ascunşi ai iubirii credincioase, cît şi pentru ochii cei trupeşti ai credinţei iubitoare.

După acest Semn al lui Iisus L-au recunoscut pe El păstorii care căutau pe Mîntuitorul într-o cetate în care puteau fi mai ales atunci cum poate au şi fost mii de asemenea copilaşi

(Luca 2, 17).

După acest Semn al Lui, L-au recunoscut pe Iisus magii într-o vreme în care puteau fi cum poate au şi fost mii de astfel de semne (Matei 2, 2).

După acest Semn L-a recunoscut pe Domnul Iisus bătrînul Simeon care ducea o viaţă sfîntă şi era cu frica lui Dumnezeu şi care aştepta să vadă cu ochii săi mîngîierea lui Israel. Fiindcă Duhul Sfînt îl în ştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului (Luca 2, 25-26). Pe cîţi copii nu-i va fi văzut Simeon venind la templu... Cît de doritor va fi căutat el de fiecare dată, dar n-a văzut semnul decît peste Copilul Iisus!

După acest Semn L-a recunoscut pe Iisus-Mielul lui Dumnezeu şi Ioan Botezătorul cînd privea pe Iisus umblînd şi cînd a zis în auzul tuturor celor ce erau cu el: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! (Ioan 1, 29).

După acest semn L-au recunoscut pe Hristos Domnul şi ucenicii Săi Ioan şi Andrei dragostea şi smerenia, primii doi care s-au luat după Iisus (Ioan 1, 35-40).

376

Şi tot după acest Semn tainic dar neîndoios, Îl cunosc şi Îl recunosc totdeauna pe Domnul Iisus, toţi acei care Îl caută, Îl aş teaptă, Îl doresc şi Îl iubesc cu adevărat pe El. Pentru toţi aceştia Domnul Iisus Hristos Îşi are Semnul Lui, după care ei Îl recunosc cu bucurie şi cu siguranţă.

Semnul văzut al Mîntuitorului pe care sf. ap. Pavel spunea că îl va purta pe trupul său se înţelege că erau suferinţa, ranele, urmele lăsate de bătăile, prigonirile şi necazurile venite peste dînsul, din partea Numelui Domnului Iisus (2 Cor. 11, 23-27).

Dar aceste semne le mai purtau desigur şi alţi sfinţi şi apostoli ai Mîntuitorului...

Se prea poate ca acest “Semn al Domnului Iisus”, la sf. ap. Pavel, să fi arătat şi în alt fel, într-un fel deosebit şi văzut uşor de recunoscut, ca o pecete aleasă pusă asupra lui de că tre Domnul. Unii au şi spus una, alţii au spus asta despre acest verset din Galateni în care marele trimes al lui Hristos vorbeşte despre Semnul Domnului pe care îl poartă pe trupul său. El însuşi însă, despre acest lucru, nu spune mai mult. Cum nu spune din pricina smereniei sale nici despre o altă dovadă personală de un har deosebit de al altora pe care el îl primise de la Domnul Hristos (2 Cor. 12, 1-7).

Acest semn deosebit al sf. Pavel, trebuie să se fi văzut cu uşurinţă asupra sa de către toţi cei printre care umbla el.

Şi după cum fiecare om deosebit al lui Dumnezeu îşi are semnul său după care poate fi cunoscut şi recunoscut, tot aşa şi o Lucrare deosebită a lui Hristos îşi are şi trebuie să-şi aibă şi ea semnul ei. Nu numai cel tainic şi duhovnicesc ci chiar şi cel văzut. Căci, de fapt după cum vă aduceţi aminte că am mai spus, cele duhovniceşti trebuie neapărat să-şi aibă şi perechea lor trupească. Forma nevăzută, trebuie să-şi aibă şi partea ei văzută. Înţelesul nevăzut, să-şi aibă şi chipul, semnul lui văzut... Cuvîntul nevăzut, arătarea lui văzută. După cum Dumnezeul Nevăzut luase în Iisus un Chip văzut. Astfel este cu Biblia. Astfel cu rugăciunea. Astfel cu Crucea, cu toate.

Semnul Oastei Domnului a fost de la începutul ei Crucea. Crucea nevăzută a suferinţelor, a prigonirilor, a pă timirilor din pricina Numelui Domnului Iisus. Dar şi semnul văzut al Crucii, care înseamnă îndrăzneală şi biruinţă în numele Jertfei Domnului Iisus.

Semnul Crucii, care este semnul credinţei şi bisericii noastre, a fost ales de la începutul Oastei ca o pecete a ei de către Duhul Sfînt, descoperind aceasta întîiului ostaş dintre noi, părintelui Iosif.

Cu această pecete ne-am însemnat chipul nostru de ostaşi credincioşi ai lui Hristos, cu toată evlavia şi de fiecare dată.

Cu acest semn biruitor al Crucii ne-am însemnat piepturile noastre, steagurile noastre, adunările noastre.

Noi ne-am avut Bibliile cu cruce. Rugăciunile cu cruce, adunările cu cruce. Toate acestea noi nu ni le-am avut fără cruce, fiindcă noi n-am despărţit niciodată înţelesul cel duhovnicesc şi nevăzut al Crucii de înţelesul ei cel trupesc şi văzut. Nici partea cea nevăzută a unui lucru, cu partea lui cea văzută. Nu ne-a fost niciodată nici ruşine nici frică să ne facem semnul Crucii. Ba dimpotrivă: în acest semn noi am pus tot protestul credinţei noastre cînd n-aveam cum protesta altfel. şi ne-am arătat toată îndrăzneala şi hotărîrea noastră pentru Hristos, acelora în faţa cărora n-aveam un alt mijloc de a ne afirma aceasta.

377

Dar după cum a fost neapărat nevoie de la început de două condiţii: de smerenia inimii şi de curăţia cugetului pentru a vedea şi recunoaşte Semnul lui Hristos, tot aşa va fi mereu nevoie tot de aceste două condi ţii, pentru vederea şi recunoaşterea acestora pînă la sfârşit.

De aceea numai cei cu o inimă smerită şi cu un cuget curat au putut vedea şi recunoaşte atunci peste Domnul Iisus Semnul Divin, Oglindirea Slavei lui Dumnezeu, Întipărirea Fiinţei Tatălui, Chipul Celui Nevăzut (Evrei 1, 3).

Toţi ceilalţi n-au văzut în Hristos decît un înşelător (Ioan 8, 47). Fiindcă ochii lor erau orbiţi de ură, cugetul lor întinat de pă cat şi inima lor umflată de mîndrie. Iar aceste defecţ iuni lăuntrice ale lor, i-au înstrăinat cu totul de Hristos şi de recunoaş terea semnelor Lui. După cum tot acestea îi împiedică pînă astăzi pe oamenii care le au să-L vadă şi să-L recunoască pe El.

Dacă vrea cineva să vină după Mine, a spus Domnul Iisus, acela trebuie să se lepede de sine...

Aceste cuvinte sînt o condiţie de care ne simţim şi atraşi dar şi înfricoşaţi. Ea ne despoaie pe dinafară dar ne înzestrează pe dinăuntru. Este o trecere dincolo de eul nostru firesc cum trece şarpele prin pielea lui cea veche, uscată şi ţeapănă şi o leapădă, lăsînd-o în urma lui. Şi iese din ea dincolo cu o piele nouă, primenită, elastică, plăcută şi înviorătoare care îi lasă slobode mişcări creş terii.

Această stare nouă dă şi fiinţei noastre duhovniceşti nu numai ochii cei noi cu care vedem

ci şi înţelegerea cea adevărată cu care recunoaştem şi facem Semnul lui Hristos. Căci vederea şi recunoaş terea acestui Semn sînt primirea şi urmarea Lui completă.

Toţi cei care cu adevărat au primit Semnul lui Hristos cel lăuntric nu s-au putut niciodată lepăda nici de Semnul Lui cel dinafară.

Sau într-adevăr! n-ar fi trebuit să se poată lepăda de el niciodată.

Semnul cel lăuntric este o dovadă pentru Dumnezeu care vede în ascuns. Dar pentru oameni care văd numai cele dinafară, semnul dovedit este cel dinafară.

Aceste două părţi ale aceluiaşi adevăr nu se pot despărţi niciodată una de cealaltă.

Oriunde este cu adevărat respectată şi cinstită partea cea lăuntrică, trebuie neapărat să fie cinstită şi respectată cu evlavie şi partea cea dinafară.

Oricine preţuieşte conţinutul Bibliei, preţuieşte şi forma ei.

Oricine cinsteşte duhul rugăciunii, cinsteşte şi forma ei.

Oricine respectă adevărul bisericii nevăzute, respectă şi înfăţişarea ei cea văzută.

Noi, Oastea Domnului, aşa am fost învăţaţi chiar de la început să credem şi să facem!

şi aşa trebuie să credem şi să facem pînă la sfîrşit. Crucea este semnul Oastei adevărate şi semnul ostaşului adevărat.

Poporul Israel îşi are semnele lui. Şi fiecare popor este recunoscut de către celelalte popoare, după aceste semne.

Un popor care se leapădă de propriile sale semne, se leapădă de fapt de sine însuşi.

Cine ia în locul semnelor sale semnele altora, se vinde pe sine acelora şi se anulează ca fiin ţă, devenind o anexă netrebnică şi roabă acelei fiinţe de care s-a alipit, semnul căreia l-a primit asupra lui.

378

Cu aceste gînduri pline de un adînc înţeles duhovnicesc, cred că am spus destul acelora dintre noi care au ajuns prea departe în despersonalizarea lor duhovnicească. Care au mers pînă la lepădarea de semnul frumos şi minunat al Crucii care ne adevereşte nouă o identitate atît de minunată de fii ai lui Hristos şi de ostaşi ai Lui, aleşi şi chemaţi pentru o misiune atît de înaltă. şi ca un specific atît de clar...

Părintele Iosif, omul lui Dumnezeu care a dat Oastei nu numai înţelegerea cea mai cutremurătoare a Crucii lui Hristos şi nu numai dovada cea mai înaltă a trăirii acestei Cruci, ci şi semnul cel văzut al ei, ca o mărturie şi ca o dovadă care era şi trebuie să rămînă adînc grăitoare prin ea însăşi, a făcut acest semn cu toată evlavia la fiecare rugăciune a sa. Într-adevăr de fiecare dată cînd ne aşezam la masă sau la rugăciune, el niciodată nu începea nimic fără a-şi face cu toată evlavia semnul Crucii.

Dar cînd a venit acel “altul” duhul acestui “altul” a venit urînd acest semn şi lepădîndu-se de el. Printre valorile noastre pe care duhul vrăjmaş a căutat de la început să ni le nimicească, a fost şi semnul Crucii.

Prin mijlocirea falselor interpretări ale Cuvîntului Sfînt, duhul fără cruce a căutat să lovească şi să piardă tot ce era semn al Oastei, spre a-l înlocui apoi cu ceea ce era semn al lui, adus de el însuşi.

Duhul străin a lovit de la început în semnul Crucii. Şi continuă să lovească şi acum, ca într-un semn sub care stă o mare împotrivire faţă de în şelăciunea lui...

Desfiinţînd semnul nostru, uşor ştia el că ne va putea desfiinţa şi pe noi. Cine îşi pierde identitatea sa,uş or poate fi fă cut să primească oricare altă identitate. Dar atunci el nu mai poate fi o valoare ci numai un manechin, care poate fi îmbrăcat oricum.

Am spus toate acestea nu numai pentru a completa cele arătate în capitolele trecute ci şi pentru a înţelege multe din cele ce vor urma în cele viitoare.

Iată-ne aşadar ajunşi cu firul istorisirii noastre la sfîrşitul anului 1962, cînd ne-am întors din nou la Gherla, după lunga peregrinare prin Delta Dunării pe la Periprava şi Grind, unde a trebuit să fim duşi de Duhul spre a fi trecuţi printr-acelciur greu şi aspru, prin care am văzut cum am fost cernuţi.

Ajunşi la Gherla, am mai fost ţinuţi o vreme în acelaşi loc şi împreună cu încă alţi fraţi noi, printre care Chişu Ioan de la Cluj. Aceştia şi-au avut astfel şi ei prilejul lor şi vremea lor în care au putut vedea şi alege fiecare, personal şi liber, adevărul de care să se alipească sau să se lepede.

Astfel fr. Chişu şi-a ales şi el partea şi plata alături de Moldoveanu, cu care s-a făcut una, în duhul şi în învăţătura sa. Ei s-au unit şi aici tot mai deplin cu orice duh străin şi cu orice potrivnic al Oastei. Duceau o tot mai făţişă lucrare contra învăţăturilor şi împotriva duhului Oastei Domnului, în văzul şi în auzul tuturor celor prezenţi.

Cînd am rămas numai cu Moldoveanu şi Chişu, ajunsesem să fiu într-adevăr izolat de tot. Eram privit de ei cu tot dispreţul şi batjocorit în tot felul. Lui Moldoveanu şi Chi şu li se alăturau toţi sectarii de îndată ce îi auzeau cum mă bîrfesc pe mine şi semnele noastre.

Nimeni dintre cei cu care eram în camera aceea nu mai rămăsese, în vremea aceea, cu mine şi cu Duhul Oastei. Ce durere amară îmi ră scolea tot lăuntrul fiinţei mele şi cu ce usturime a sufletului meu trăiam atunci cuvînt cu cuvînt toate cele descrise în Psalmul 74:

“...Pentru ce Dumnezeule, ne lepezi pentru totdeauna?

pentru ce Te mînii pe turma păş unii Tale?

379

Adu-Ţi aminte de poporul Tău pe care l-ai cîştigat odinioară, pe care l-ai răscumpărat ca seminţie a moştenirii Tale!

Adu-Ţi aminte de muntele Sionului, unde Îţi aveai locuinţa; îndreaptă-Ţi paşii spre aceste locuri pustiite fără curmare!

Vrăjmaşul a pustiit totul în locaşul Tău cel sfînt.

Potrivnicii Tăi au mugit în mijlocul Templului Tău;şi-au pus semnele lor drept semne.

Parcă erau niş te oameni care ridicau toporul într-o pădure deasă: în curînd au sfărîmat toate podoabele săpate, cu lovituri de securi şi ciocane.

Au pus foc sfîntului Tău locaş; au dărîmat şi au pîngărit locuinţa Numelui Tău.

Ei ziceau în inima lor: “Să-i prăpădim pe toţi!”

Au ars toate locurile sfinte din ţară.

Semnele noastre nu le mai vedem;

nu mai este nici un proroc, şi nu mai este nimeni dintre noi, care să ştie pînă cînd...

Pînă cînd, Dumnezeule, va batjocori asupritorul şi va nesocoti vrăjmaşul fără cruţare Numele Tău?

Pentru ce Îţi tragi Mîna şi Dreapta Ta? Scoate-o din sîn şi nimiceşte-i!

Totuşi Dumnezeu este Împăratul meu, care din vremuri străvechi dă izbăviri în mijlocul acestei ţări.

Tu ai despărţit marea cu puterea Ta, ai sfărîmat capetele balaurilor din ape; ai zdrobit capul Leviatanului, l-ai dat să-l mănînce fiarele din pustie.

Ai făcut să ţîşnească izvoare în pîraie, ai uscat rîuri care nu seacă.

A Ta este ziua, a Ta este şi noaptea; Tu ai aşezat lumina şi soarele.

Tu ai statornicit toate hotarele pămîntului, Tu ai rînduit vara şi iarna.

Adu-Ţi aminte, Doamne, că vrăjmaşul Te batjocoreşte şi un popor nechibzuit huleşte Numele Tău.

Nu lăsa pradă fiarelor sufletul turturelei Tale şi nu uita pe vecie viaţa nenorociţilor Tăi!

Ai în vedere legămîntul! Căci locurile dosnice din ţară sînt pline de bîrloguri de tîlhari.

Să nu se întoarcă ruşinat cel apăsat, ci nenorocitul şi săracul să laude Numele Tău!

Scoală-Te Dumnezeule, apără-Ţi pricina!

Adu-Ţi aminte de ocările pe care ţi le aruncă în fiecare zi cel fără minte!

Nu uita strigătele potrivnicilor Tăi, zarva care creşte necurmat a celor ce se ridică împotriva Ta!”

şi aşa am trăit eu acolo din plin, toată tragedia şi existenţa lui Asaf, îndureratul cîntăreţal Psalmului 74, în timp ce duhul nimicitor jubila răutăcios. O, oare nu va răsplăti odată Dumnezeu, toată purtarea asta a acelor fraţi care rîdeau atunci zicînd: L-am biruit!

Dar Dumnezeu care a avut milă de mine, a pus capăt acestei stări. Astfel a sosit o zi cînd direcţiunea închisorii a venit cu o listă în camera chinului meu şi ne-a despărţit. Am fost scos astfel dintre ei şi dus în altă parte într-o cameră fără fraţi, între al ţii total necunoscuţi.

Se sfîrşea deci şi cea mai dureroasă experienţă pentru mine din toată cernerea aceasta amară prin care a trebuit să trec. Ajunsesem la una din cele mai dureroase încheieri şi mai grele lovituri sufleteşti prin care mi-a fost dat să trec, cînd însăşi încrederea în fraţi mi s-a zdruncinat adînc.

380

dacă astfel de oameni creşti la sîn îmişoptea ispititorul şi dacă asta îţi este răsplata după zeci de ani de jertfe pentru fraţii tăi, nu-i oare mai bine să nu te apropii în chip deosebit de nimeni?

Dacă tocmai cel ce se hrăneşte direct din pîinea ta şi întinde cu tine mîna în blidul tău, îţi devine un aşa vrăjmaşal tău, nu e oare mai bine să nu mai faci nimic? Să nu mai ajuţi pe nimeni?

Iată chiar omul acesta, sărmanul Moldoveanu stăpînit acum total de duhul lui Absalom, cum n-a primit sfaturile frăţeşti! N-a primit îndemnurile, rugăminţile, mustrările şi chemările frăţeşti!... N-a primit credinţa şi învăţătura frăţească. N-a primit dragostea şi apropierea spre zidire şi unitatea cu fraţii şi Lucrarea Oastei, timp de douăzeci de ani.

Dar lupta a primit-o! Cînd după sfârşirea tuturor mijloacelor dragostei noastre s-a ajuns la lupta contra duhului dezbinării sale atunci lupta a primit-o!

Şi-a desdoit spinarea îndoită pînă atunci, şi-a ascuţit limba pînă atunci aşa de moale, şi-a scos argumentele cele mai veninoase,şi-a suflecat mîna care douăzeci de ani tot primise. şi a început acum să dea. Să dea cu vrăjmăş ie şi ură!

Şi aşa a dat în mine şi în Oastea Domnului!

De unde avea oare atîta vrăjmăşie să dea chiar aşa?

Cred că tot timpul prefăcătoriei sale îşi adunase în suflet numai ura... Ura celui mai neputincios om care este silit să se prefacă a te iubi, cîtă vreme are încă nevoie să-l hrăneşti. Căci după aceea lasă, va şti el cum să lucreze!

Şi iată Moldoveanu cum a ştiut!

Acum “crescuse” mare, mare de tot.

Acum primise lupta cu noi şi ştia el cum să lupte.

Am vrut să-l izolez eu? las-că mă va izola el pe mine!

Bieţii ceilalţi fraţi fuseseră crescuţi în leagănul dragostei, ei nu ştiau să bănuiască nimic pe ei uşor credea el că îi va lămuri. Au fost destul de bine legaţi de mai înainte cu funiile cîntărilor şi versetelor iubirii. Toţi fraţii dinţară văzuseră atîtea dovezi ale părtăşiei frăţeşti între noi şi el. Auziseră atîtea cuvinte măgulitoare despre dînsul atîţia ani. ştia el că fraţilor uşor li se va putea înfăţişa “cearta noastră de acum ca ceva trecător, ca ceva între noi, ca ceva iscat nu din deosebiri de credin ţă, nu pentru păcate împotriva învăţăturii şi adevărului Oastei, ci doar cel mult, ivită dintr-o gelozie a mea pe talentul lui. Dintr-o pornire nervoasa a mea, sub o influenţă străină de convingerile mele şi nu de o rătăcire a lui”.

Şi astfel întîi ei vor face ca eu să fiu privit cu neîncredere, apoi dragostea fraţilor prea mare faţă de mine se va răci încet-încet, pînă la ruptură. aşa gîndea şi plănuia Moldoveanu că astfel eu voi putea fi înfăţişat fraţilor ca unul care vreau să duc Oastea din nou la “forMalism”. Din “slobozenia” pe care el şi cei ca el le-o aduseseră cu privire la Cruce, la împărtăşanie, la biserică, la Maica Domnului eu voiam acum să-i întorc pe fraţi iarăşi la “robia” faţă de acestea...

Vor lupta deci cu toate puterile şi cu toate armele împotriva mea pe care mă vedeau o piedică şi vor face totul spre a-şi păstra poziţiile pe care le-au cucerit cu atîta muncă pînă astăzi.

Sînt destul de tari şi de mulţi gîndeau ei. Mult mai mulţi decît credeam noi. Şi mai ales eu, care voi deveni de aci înainte principala ţintă de lovit.

381

Ce paravan bun şi ce ajutor în aceste planuri ale lor le fusese lesne-crezarea fraţilor, naivitatea mea, încrederea noastră în îndreptarea lor! Cît de adăpostit putuse duhul lor să lucreze sub aceste paravane şi cît de în plin le mergeau toate cînd sub numele dragostei noastre ei îşi putuseră strecura otrava învăţăturilor nimicitoare, pe care o duceau bine ascunsă în frumosul învelişal cîntărilor, al zîmbetelor, al versetelor sfinte, împărţite sub ochii noştri, sub numele nostru, sub garanţia noastră adormită.

Acum noi, în sfîrşit, ne trezisem!... Văzusem îngroziţi tot ce făcuse şi tot ce nu trebuia să lăsăm să se mai facă...

Fuseseră aproape înlăturate “binişor” de tot, rînd pe rînd toate semnele noastre sfinte din casa noastră, din hotarele noastre, din însăşi inimile noastre. Iar în locul acestor semne scumpe apăreau acum mereu noi semnele străine. Străinul lucrase cu hărnicie.

Atunci am scris cuvintele zguduitoare din:

Mărturisesc...

Mărturisesc Stăpînului Temut şi fraţilor, cu sufletul zdrobit tot ce-ar fi trebuit şi n-am făcut tot ce-am făcut şi n-ar fi trebuit.

Mărturisesc că n-am fost veghetor atunci cînd cel străin se strecura cu glas viclean şi chip în şelător să poată mai din frunte dezbina.

Mărturisesc c-am fost atît de mult

spre vorbele frumoase aplecat

c-am stat să cred în tot ce-am stat s-ascult

de-aceea mulţi vicleni m-au înşelat.

Mărturisesc că n-am fost credincios în lucrul sfînt, cît ar fi trebuit de-aceea am adus prea mic folos dobînzii Cauzei cărei am slujit.

Mărturisesc că n-am grijit s-ascult întocmai de porunca lui Hristos ori mai puţin făcut-am, ori mai mult şi iată rodul trist şi dureros.

Mărturisesc, mă leg şi vă promit de azi, de-aici din flăcări, pînă mor să nu mai fac nimic din ce-i oprit să nu mai las nimic din ce-s dator.

382

Ajunsesem deci închis mereu cînd cu unii cînd cu alţii...

Am găsit pe de-a rîndul şi fraţi şi prieteni şi binevoitori.

Cu fraţii am plîns şi m-am rugat fericit sau zdrobit, mărturisindu-mi naivitatea mea, orbia mea, vina mea cea mare pentru îngăduinţa noastră sub care lucrase duhul acestor dezbinări.

Dar înfăţişarea sub care lucra acest duh era atît de bine ascunsă îndeosebi sub ceea ce ne plăcea nouă tuturor: cîntarea noastră. Nimeni nu s-a putut gîndi la acest rău. Cîntarea sirenei acesteia ne vrăjea atît de frumos încît aproape toţi adormisem, iar corabia noastră era mînată repede-repede spre vîrtejul pierzător care se pregătea să ne-o înghită.

Acum ne trezisem dintr-odată cu toţii şi noi şi ei, noi îngroziţi, ei surprinşi.

Şi se încinse lupta. Noi să întoarcem corabia dinspre prăpastie, pe linia ei de plutire sănătoasă de mai nainte, iar duhul nimicirii s-o împingă mai departe după cum apucase, pînă unde urmărea s-o înece.

La punctul acestei treziri ne despărţisem, dar lupta aceasta avea să continue încă mult şi încă în mulţi.

Printre fraţii cu care am ajuns după despărţirea cu Moldoveanu, au fost fraţii Nistor Arcade din Bucovina, Popa Petru din Hunedoara, Pavel Dragomir din Banat, Ion Neagu din Ialomiţa şi alţii...

Aceşti oameni duhovniceşti şi fraţi adevăraţi, deplin pătrunşi şi călăuziţi de Duhul Domnului şi de gîndul lui Hristos cu Lucrarea Oastei Sale, mi-au fost de mare mîngîiere şi îmbărbătare în stările grele prin care am trecut în vremile acelea, după cele întîmplate cu ceilalţi.

Mintea lor curată uşor a înţeles răscrucea cea grea a luptei de duhuri în care a ajuns Frăţietatea noastră. Şi cu spaimă au luat cunoştinţă despre toată starea acelora dintre noi care în momentele acestea grele pentru însăşi viaţa şi fiinţa Oastei Domnului, aleseseră să lupte împotriva Duhului Oastei, însoţ indu-se cu vrăjmaşul ei. Scoseseră sabia împotriva fraţilor şi în slujba nimicitorului Oastei.

Inimile noastre îndurerate s-au unit cu o hotărîre puternică împotriva oricăror apucături a acestor duhuri străine, faţă de care cu toţii avuseserăm pînă acum o prea mare îngăduinţă.

Am luat hotărîri bune şi ne-am rugat pentru ajutorul Domnului, ca în viitor să fim cît se poate de treji şi de hotărîţi împotriva acestor învăţături şi duhuri stricătoare.

Mi s-a părut că am ajuns la sfârşitul primei bătălii, din această luptă încă lungă. Atunci am scris, parcă cu gura plină de nisip, cu ochii plinide fum şi cu inima plină de durere:

383

Sfîrşit de bătălie...

Ce greu a fost în noaptea asta... ce lupte crîncene-am trăit, ce-nfuriat a fost vrăjmaşul şi ce sălbatic a lovit!...

acum cînd se ridică fumul şi cînd putem privi napoi vedem mulţimea grea de pierderi cîţi sînt căzuţi şi morţi din noi.

Ne binecuvîntăm martirii de moartea sfîntă-nvredniciţi cinstim eroii luptei sfinte şi mîngîiem pe cei răniţi dar înfierăm pe totdeauna spre Judecata de Apoi pe toţi cei dovediţi iscoade şi slugi străine printre noi.

Sfînt înger al Recuno ştinţei, înalţă-o cruce pîn-la cer cu numele şi jertfa celor biruitori ce-n veci nu pier!

Să fie-n veci la toţi urmaşii îndemn înalt şi luminos cum se trăieşte şi se moare în lupta Cauzei lui Hristos.

Dar du-te înger al Uitării, adu un munte de pămînt şi pune-n veci pe cei netrebnici un nemaiînviat mormînt.

Cei rupţi şi morţi duhovniceşte să moară şi-n uitare-apoi nici nume-n veci, nici amintire

să nu mai aibă printre noi.

O, fii şi strănepoţi, urmaţi-i pe cei biruitori mereu eroic să vă pomenească Istoria şi Dumnezeu, dar scîrbă să vă fie veşnic de trădători şi de mişei mai bine morţi decît s-ajungeţi vreunii dintre voi ca ei.

384

Treceam prin stări care îmi zguduiau toată fiin ţa mea... şi îmi limpezeau dramatic toată răspunderea cutremurătoare pe care o aveam fiecare dintre noi, cei care am primit un loc şi un rost în Lucrarea lui Dumnezeu.

Cît de greu ar trebui să ne simţim pe sufletul nostru apăsînd jugul răspunderii şi teama datoriei faţă de tot ce se întîmplă şi n-ar trebui să se întîmple. Faţă de tot ce ar trebui să se facă, şi nu se face. Faţă de tot ce îngăduim şi n-ar fi trebuit să putem îngădui. Faţă de tot ce ar trebui să ne fie mai scump ca aurul, mai strălucitor ca focul, mai greu ca piatra, şi nu ne este aşa!

Şi de ce nu ne este?

Şi de ce nu ne-a fost aşa?

Şi de ce nu mi-a fost mie aşa?

Da, mie, celui care auzisem lucruri pe care alţii nu le-au auzit. Şi trăisem lîngă acei îngeri prin care Duhul Sfînt aprinsese focul acesta sfînt pe altarul nostru... Focul acesta sfînt pe care eu, în primul rînd eu, aveam datoria să nu-l mai las să se stingă... Şi să-l împiedic mai demult şi mai hotărît pe cel care voia să-l împrăştie sau să-l mute! Să nu mă fi lăsat înşelat de nici o amăgire.

Dar tocmai eu am adormit la post. Şi chiar atunci cînd trebuia să fiu mai treaz!

Din nou am fost mutat cu alţii între care acum nu mai erau fraţi.

Atunci mi-am îndreptat toată inima şi munca pentru mărturisirea Cuvîntului Sfînt între sufletele noi cu care ajunsesem. Erau între ei mulţi care doreau după Dumnezeu.

Am început programele noastre de meditaţie, de rugăciune şi de cîntare în fiecare dimineaţă. la început cu 2-3 ascultători, după aceea cu mai mulţi, cu tot mai mulţi. S-au ales suflete minunate între cei care participau cu drag şi cu sete la ascultarea Cuvîntului Sfînt.

Cei între care ajunsesem erau mai ales foşti militari, colonei şi chiar generali. Cu unii mai bătrîni fusesem şi pe front. dar erau alţii şi mai tineri. Apoi foşti profesori, avocaţi, ingineri, funcţionari...

Am trăit cîteva luni în mijlocul unui cerc binecuvîntat de suflete, cu care ajunsesem ca o familie caldă şi apropiată. Unii dintre aceştia au făcut aşa de frumoase mărturisiri şi au luat aşa de puternice hotărîri pentru Domnul Iisus.

După aceea am fost mutat într-o cameră numai cu foşti poliţişti. Şi acolo s-au petrecut astfel de bucurii dar mult mai în mică măsură. Meseria acestor oameni fusese totuşi alta. Le lăsase urme grele şi negre pe suflet celor mai mulţi. Din pricina asta puteau veni mai greu la Domnul.

Mulţi dintre ei căzuseră în mrejele spiritismului, a magiei negre. Te îngrozeşti gîndindu-te cîte mijloace are diavolul de a-i pierde pe oameni.

Acolo n-am putut face mai nimic pentru Domnul. Nu peste multă vreme am fost mutat.

Trăirea în mijlocul acestor cunoscuţi noi şi frumoasele roade de care Duhul Domnului le pîrguia în sufletele unora şi marile bucurii despre unii dintre aceştia, mi-a înviorat mult sufletul şi m-au fă cut să nu mai simt chiar într-atît de usturătoare rana permanentă care mi se deschisese în suflet şi care nu mi se mai închidea.

Chiar de la început însă descopeream oriunde mă mutau şi pe vrăjmaşul-duh care mă urmărea neîncetat.

Întîi îl simţeam în spate. Îi simţeam ca pe o arsură prezenţa lui înapoia mea. Cînd mă întorceam, îl cunoşteam îndată, deşi omul în care intra îmi fusese complet necunoscut pînă atunci şi ca nume şi ca înfăţişare.

385

Niciodată nu-i mai întîlnisem pe unii din aceşti oameni dar iată vrăjmaşul-duh care mă urmăreşte, a intrat în ei.

De dincolo de ochii celui în care îl descopeream, îl vedeam privind la mine pe vrăjmaş ul-duh. Ascunsă după faţa acestui om necunoscut, vedeam bine faţa primejdioasă a vrăjmaş ului acestuia primejdios pe care acum îl cunoşteam atît de bine, fiindcă se ţinea pe urmele mele de atîţia ani, peste tot pe unde umblam.

De fiecare dată, în fiecare loc nou, descoperindu-l gîndeam:

să văd cum va începe aici să mă lovească!

În camera cu poliţiştii l-am descoperit în mai mulţi.

În camera asta cu militari, numai într-unul. L-am urmărit îndeaproape ce va face.

Ş i-a început lucrarea îndată, la cîteva zile după ce începusem şi noi lucrul cu meditaţiile şi rugăciunea!

Venea aproape, dar nu între noi.

Se prefăcea că doarme, dar trăgea mereu cu urechea să audă tot ce vorbesc.

Din cînd în cînd îi surprindeam sticlind ochii furioşi ca de şarpe care se deschideau iscoditori spre mine. Atunci simţeam să geata lor fierbinte şi primejdia lor amenin ţătoare. Îndată ce privirile noastre se întîlneau, ochii lui se ascundeau iarăşi grăbiţi îndărătul pleoapelor prefăcute că dorm.

Peste cîteva zile s-a cerut şi acesta “la raportul confidenţial al comandantului”... Sigur că avea gîndul hotărît “să mă toarne” că fac propagandă religioasă.

De obicei cei ce se cereau la “raportul confidenţial”, erau scoşi imediat, fiindcă se ştia că se duc să denunţe pe cineva.

Dar şi de data asta Dumnezeu care îl lovise peste gură la Caransebeş, cînd voise să-mi facă exact acela şi lucru pe care îl voia şi acum, i-a dat o altă palmă peste gură, exact în acelaşi fel.

Şi astfel, fiind descurajat, am scăpat pentru o vreme de ameninţarea lui directă.

De fapt acest demon nu se întrupa decît în oamenii care aveau un suflet rău şi care, prin asta îi urau pe toţi cei ce erau cu ei... Dar tocmai fiindcă avea semnul acesta al urii, şi toţi ceilalţi se fereau de el, urîndu-l.

Totuşi, vrînd-nevrînd, ascultînd zilnic Cuvîntul lui Dumnezeu, poate că acest Cuvînt a făcut o frămîntare şi în sufletul său, fiindcă, după cîteva luni cînd ne-am despărţit, bietul om care voise să-mi facă rău şi-a mărturisit intenţia, şi-a recunoscut vina şi şi-a cerut cu durere iertare pentru “miopia” lui sufletească cum îi zicea el.

Cum nu-l văzusem înainte, nu l-am mai văzut apoi nici după asta niciodată.

L-am iertat din toată inima, ştiind că într-adevăr, nu el era adevăratul vinovat. Ci vinovatul adevărat era vrăjmaşul-duh care se ţinea şi se va ţine după mine mereu şi mereu, pe oriunde voi mai merge încă, pîndind locul şi clipa în care să-mi facă cel mai mare rău, nu numai sufleteşte, ci chiar şi trupeşte cînd poate.

Mai tîrziu îmi va aranja multe accidente, nenorociri, curse şi primejdii... Dar Dumnezeu care era cu mine m-a izbăvit şi mă va izbăvi din toate.

După ce şi aici am simţit că făcusem tot ce aveam de făcut şi spusesem tot ce avusesem de spus, am dorit să ies la muncă în fabrica închisorii. Mai erau şi acolo multe suflete cu care nu mă întîlnisem: fraţi şi străini.

Cu multă greutate şi după ce am cerut în multe rînduri şi cu multe stăruinţe voie să fiu scos la muncă, în sfârşit am fost scos, cîteva luni de zile în vara şi în toamna anului 1963.

386

Astfel am ajuns într-o echipă care lucra la nişte construcţii la extinderea clădirilor pentru hale şi magazii, ale fabricii de mobilă din închisoare.

Am lucrat mai mult la săpături, la betoane, la cărat de moloz şi alte materiale.

Am avut astfel noi ocazii să stau de vorbă cu alţi fraţi care erau la munci. Şi cu străinii cu care lucram cot la cot. Suflete noi, ocazii noi, timp şi posibilităţi noi de lucru, spre împlinirea scopului pentru care fusesem adus aici.

Ajunsesem într-un dormitor cu mulţi şi feluriţi oameni, care lucrau în tot atîtea felurite locuri de muncă şi aveau tot aşa felurite chipuri de a înţelege şi de a se purta. Unii mai bine, alţii mai rău.

Un grup puternic de iehovişti mă întîmpinară de la început cu vrăjmăşia lor cunoscută.

Unul dintre cei mai cunoscuţi activişti ai lor, era şi el aici.

Toţi aveau niş te limbi rele, muşcătoare, batjocoritoare, dure şi neprietenoase. Dar acesta avea o limbă ca o sabie ascuţită şi înveninată. Tăia fără cruţare în orice adevăr sfînt al Cuvîntului lui Dumnezeu. Şi în oricine stătea sau nu stătea de vorbă cu el.

Am mai vorbit şi altădată despre duhul acestor oameni cu care ajunsesem în acelaşi loc, dar acum am ajuns în şi mai directă confruntare cu acest duh agresiv, dur, primejdios şi nesimţit.

Am cunoscut printre ei chiar şi oameni despre care auzisem că făcuseră mult prăpăd înainte în Lucrarea lui Dumnezeu. şi că ademeniseră în rătăcirea lor multe suflete scumpe dintre fraţii şi surorile noastre. Am cunoscut şi pe cel ce o nefericise pe scumpa noastră soră Ioana de la Şibot.

Dumnezeule Milostiv, ce mai chipuri de oameni! Ce cuvinte, ce planuri, ce lucruri fac! Ai milă Doamne de toate sufletele nevinovate şi neştiutoare ale copiilor Tăi, pe care le pîndesc astfel de monş tri duhovniceşti! şi nu-i mai lăsa să cadă nici unii în astfel de gheare.

sărmană soră Ioana! Sărmană soră Paraschiva unde aţi ajuns!

Ce lucruri fioroase aud!

În acest dormitor este şi echipa de înmormîntări.

Aproape în fiecare noapte cei doi sînt chemaţi “la lucru”.

Au un cal şi o căruţă cu care duc de la morgă la groapă pe cei care au mai murit. Îi cheamă un gardian, îi scoate şi de unde zace mortul, iau trupul celui “eliberat” şi gol, doar cu o cămaşă zdrenţuită, îl pun în lada de scîndură în care sînt duşi toţi şi ies cu el pe poartă, cotind în dosul cimitirului într-un loc anume.

Ajunşi acolo îi sapă o groapă, îl răstoarnă din ladă cum se nimereş te, apoi îl acoperă repede cu cît pămînt au scos de sub el. Pe urmă îi pun la cap ţăruşul cu numărul lui. şi gata. Iau lada de scîndură în care l-au dus şi vin înapoi, tot cum s-au dus, lă sînd acolo doar un ţăruşcu un număr.

Nimeni nu mai ştie numele celui de sub număr.

Cînd va dispare şi ţăruşul cu număr nu se va mai şti nici atît.

Pînă la Învierea şi Judecata lui Dumnezeu cînd va ieşi la lumină tot ce a fost ascuns.

de cînd sînteţi gropari?

de cîtva timp.

aţi îngropat mulţi?

nu ştim cîţi!

mai ştiţi pe cine? Vreun nume mai cunoscut?

387

nu ştim niciodată pe cine îngropăm.

şi vă place să faceţi slujba asta?

ce să facem? Ne-am obişnuit!

de mult timp faceţi asta?

nu!

dar înainte cine o făcea?

am cunoscut numai pe un ţigan. Nu mai ştim ce s-a ales cu el. Era prea guraliv. Ne-a spus şi lucruri prea nu ştiu cum. Sau poate că se lăuda.

ce v-a spus?

ne spunea bunăoară ce a făcut el odată cu unul, un fost mare boier, un fost ministru... Unul Aurelian Pană

Am tresărit:

aurelian Pană, ziceţi?

da! Acesta fusese un om de statură mare, mare de tot. Cînd a murit, n-a mai încăput în lada cu care erau duşi toţi morţii la groapă.

Gardianul i-a zis ţiganului gropar: Ei, ce faci acum?

las-pe mine domnule şef, încape el îndată. Eu îl cunosc pe boierul acesta. M-a retezat odată şi el pe mine cu cravaşa lui, cînd era el în vremea sa. Acum să i-o întorc şi eu cu aceeaşi măsură!

Şi luînd toporul, i-a retezat amîndouă picioarele mortului prin genunchi. Apoi i le-a trîntit peste el în ladă!

acum încape! Gata, domnule şef!

Cînd am auzit aceste lucruri, m-am cutremurat nu de fapta bietului ţigan-gropar, ci de judecata lui Dumnezeu care îl ajunge pe om cîndva şi undeva chiar şi aici pe pămînt.

Fiindcă numele acestui Aurelian Pană îmi ajunsese cunoscut încă de acum aproape zece ani cînd eram dus cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan... Atunci lucrasem ca paznic prin satele şi hotarele care fuseseră odată moşiile lui: Ivăneşti, Drajna, Dragalina,ciulniţa...

Vorbisem cu oamenii care munciseră la el. Părinţi cu cîte 2-3 feciori căsătoriţi în aceeaşi casă, care fuseseră siliţi să trăiască cu toţii grămădiţi adesea într-o singură încăpere...

Boierul cu 12 mii de hectare de pămînt nu le da nici măcar un loc unde să-şi construiască o colibă, să-şi mai pună un ogor, să-şi mai semene un strat.

eram siliţi să trăim ca nişte animale, unii îngrămădiţi în al ţii! plîngeau atunci bieţii oameni cu care vorbeam.

n-aveam nici un ogor unde să ne semănăm şi noi un fir de in sau de bumbac, ca să ne toarcem de o cămaşă.

înduram foame, mizerie, lipsuri de toate, iar dacă îndrăzneam să cerem ceva, ne ameninţa, ne lovea, ne închidea...

munceam zi şi noapte pe moşiile lui pentru cît de-abia ne ajungea ca să nu murim.

cînd trecea pe drum cu trăsura lui cu şase cai, birjarii săi aveau bice lungi, cu care plesneau peste unde nimereau, pe oricine nu se apleca în faţa boierului... Trebuia să stai pe marginea drumului cu capul plecat, pînă ce trecea trăsura cu el.

Ascultam atunci la mărturisirile înlăcrimate ale bieţilor oameni pe care îi întîlneam, ca paznic de cîmp, fie la sapă, fie la coasă, fie la cărături.

Şi mă gîndeam la pedeapsa lui Dumnezeu care vine odată cîndva şi cumva, dar vine neapărat, atunci cînd trebuie să nu mai fie răbdat răul şi răufăcătorul.

Iar acum cînd groparul nostru povestea despre păţania ţiganului cu acel Aurelian Pană am avut sub chiar ochii mei dovada cumplită a judecăţii lui Dumnezeu. Omul nebun şi orb

388

î şi umpluse măsura ticăloşiilor sale.

Şi iată cum a ajuns să moară după ce ajunsese ca un schelet de înfometare, acela care îi înfometase pe alţii.

Şi iată cum a ajuns să fie îngropat gol-goluţacela care dezbrăcase pe alţii.

Şi iată cum a ajuns să fie batjocorit chiar de către unul din cei pe care el îi batjocorise toată viaţa lui! Să fie pedepsit prin chiar cel pe care îl pedepsise el.

Să fie şi aceasta o dovadă pentru toţi cei care vor mai face aşa!

Dintre miile de întîmplări pe care le-am văzut şi le-am auzit din mii de guri cu care am umblat prin aceste locuri toţi cei şaptesprezece ani n-am prea spus nici una.

Ştiu mii de cazuri, dar n-am însemnat în toată istorisirea asta decît unul sau două... Nu acesta a fost scopul cu care m-a dus Domnul acolo, ca să strîng “cazuri” şi să fac proces cuiva pentru acestea. Aceasta o va face Dumnezeu cînd va vrea El şi cum va şti. Ci eu alt scop şi alt gînd am avut: limpezirea căilor Oastei, orientarea fraţilor mei şi mărturisirea lui Hristos spre mîntuirea celor între care mă trimisese Domnul meu Iisus Hristos acolo. Pentru asta am ajuns eu să trăiesc şi să cunosc acele lucruri şi acei oameni.

Dar întîmplarea asta cu Aurelian Pană n-am putut să n-o spun! Prea era strîns legată de împrejurările pe care le-am trăit. Şi prea este plină de învăţămintele pe care am căutat să le scot din toate.

Mă gîndeam că dacă omul acesta şi cei care mai stăpîneau atîtea bogăţii ca el, s-ar fi gîndit numai o clipă la semenii lor ca oameni şi nu ca fiare... Dacă ar fi rupt de bunăvoie din multa lor bogăţie măcar jumătate şi s-o fi dat săracilor. Iar celor pe care i-au nedreptăţit să le fi întors împătrit, a şa cum a rezolvat această problemă Zacheu vameşul, atunci desigur că altul le-ar fi fost şi viitorul lor. Ar fi fost şi viitorul lui Aurelian Pană ca şi viitorul lui Zacheu (Luca 19, 8).

Dar aşa, a fost ca viitorul lui satana, care rămîne în veac stăpînit de lăcomie şi de răutate, nemaidînd nimănui niciodată nimic din ceea ce apucă în ghearele lui hrăpăreţe... Pînă ce vine moartea şi iadul şi i le ia cu suflet cu tot.

Sau osînda lui Dumnezeu, ca să-l ia pe el de la ele şi pe ele de la el, chiar înainte de a ajunge acolo sub pămînt, în focul veşnic.

Cînd cineva ajunge stăpînit de o astfel de lăcomie, de o astfel de zgîrcenie, de o astfel de răutate este semnul că diavolul a pus totală stăpînire pe toată fiinţa lui. Şi că nu-l mai poate aştepta nici un viitor bun, numai unul rău.

Iar cînd vine ceasul scadenţelor, robul păcatului lăcomiei plăteşte cu vîrf şi îndesat.

Să fie şi exemplul acesta o lecţie veşnică pentru toţi lacomii şi zgîrciţii care îşi adună şi stăpînesc avuţii acum pe pămînt parcă mai înnebuniţi de lă comie şi zgîrcenie şi mai robiţi şi orbiţi de ban, ca oricînd. Iată acesta, nu numai moartea lui a fost aşa ci şi înainte de moartea de pe lumea asta a avut mulţi ani de plătit destule din cele ce le-a făcut.

Prin anii “reeducării” acest Aurelian Pană, era silit să stea ceasuri întregi gol în faţa reeducatorului său care îl întreba de o sută de ori pe zi batjocorindu-l:

de unde ai mă Aurelian Pană pe tine aceste piei care îţi atîrnă pe trupul tău blestemat?

Iar el trebuia de o sută de ori pe ceas şi pe zi să răspundă:

din sudoarea ţăranului român, pe care l-am asuprit, le-am făcut!

atunci, aici să stai pînă vei da înapoi tot!

389

Şi a stat pînă cînd din cele cam vreo 140 de kg. cîte trebuie să fi avut cînd a intrat, a mai rămas cam cu vreo 40 cînd a ieşit.

Numai după aceea a putut muri.

Iar la moarte s-a dus gol-goluţ, cu picioarele retezate aruncate peste el în ladă. Aşa s-a dus el în mormînt şi în veşnicie.

După ce am muncit astfel pînă în iarnă, am căzut iarăşi greu bolnav. Am fost scos atunci pentru totdeauna de la muncă intrînd din nou în regimul de celulă.

De data asta am ajuns într-o încăpere mare, la etajul doi deasupra acelei încăperi care fusese cîndva una din biserici. şi în care îmi petrecusem atît de mîngîietoare ceasuri în 1948, acum şaisprezece ani...

Alţi oameni, dar aceleaşi suferinţe, amărăciuni şi nevoi. Prilej unic de interiorizare şi de cercetare sufletească.

Aici în închisoare era rezolvată acea problemă pe care oamenii nu reuşesc afară să şi-o rezolve bine niciodată problema timpului.

Afară oamenii nici unii nu au timp, nu reuşesc să aibă niciodată destul timp, mai ales pentru interiorizarea lor, pentru mîntuirea lor, pentru Dumnezeul lor.

Aici au atîta timp încît nu ştiu ce să facă cu el, ci caută să inventeze orice numai să-şi ocupe timpul prea mult, să le treacă cumva timpul care trece cumplit de greu.

Unii învaţă limbi străine, scriindu-şi cuvinte şi fraze scurte pe cioburi de sticle unse cu săpun. Sau pe hîrtie de saci, cu căpeţele de creion ascunse cine ştie cum prin percheziţii.

Alţii joacă şah, cu figuri din pîine frămîntată cu scuipat şi cu săpun, riscînd pedepse grele dacă erau prinşi.

Alţii îşi petreceau timpul peticindu-şi cămaşa ruptă, prosopul tras, traista nedespărţită...

Prosopul tras şi traista nedespărţită... Cei doi prieteni statornici şi ai mei care acum, de atîţia ani aceleaşi, îmi ajunseseră aproape numai zdrenţe.

Privindu-mi prosopul, i-am scris şi lui două strofe de amintire:

...De-atîţia ani acelaşi, eşti rupt acum şi tras de numai amintirea din tine-a mai rămas...

Din ce te rupe vremea şi văd cum te sfîrşeşti ca moartea unui prieten îndurerat îmi eşti.

mi-ngrop în tine faţa cu sufletul pribeag în amintirea mîinii ce mi te-a dat cu dragşi-a Chipului Iubirii ce-ntîi te-a-mbrăţişat rămas şi azi pe tine senin şi-nsîngerat...

Iar traista care îmi rămăsese singura tovarăşă de viaţă de atîţia ani, stătea lîngă mine obraz lîngă obraz noapte de noapte, pe aceeaşi pernă, suferind şi ea împreună cu mine.

ea a fost martora atîtor rugăciuni pe care nimeni altcineva decît Domnul, nu mi le-a auzit. Mi-a împărtăşit atîtea lacrimi pe care nimeni afară de El nu mi le-a maiştiut. Mi-a însoţit atîta singurătate, unde nici o fiinţă care m-ar fi iubit, nu mă putea însoţi.

Ea mi-a purtat povara de gînduri şi de amintiri.

Ea mi-a ascuns atîtea mărturisiri şi taine pe care i le-am încredinţat, fără să mă spună la nimeni...

390

În singurătate şi în iubire, vorbeşti cu lucrurile ca şi cum ar fi fiinţe. Şi trăieşti cu ele ca şi cu cei mai apropiaţi binefăcători.

Iată nişte gînduri scrise şi pentru traista mea:

Tu loc de mamă şi de soră şi de so ţie mi-ai ţinut cu tine-am dormit alături, tu mi-ai păstrat tot ce-am avut.

De-atîţia ani mereu mai goală de tot ce e lumesc erai comoara mea de tine însă, mereu crescută, mi-o purtai.

Ai dat puţinul meu cînd furii te-au scotocit înverşunat

dar tainele încredinţate mi le-ai ascuns de neaflat

şi n-ai trădat nimic din cîte ţi-am spus toţi anii pînă-n zori.

ce prieten ar mai şti atîtea şi n-ar trăda de mii de ori?

La plimbare eram scoşi acum aproape zilnic cîte zece minute, un sfert de ceas, tot în curtea aceea, în ţarcuri şi pe camere, ca mai demult.

Dar acum în locul gardurilor de scîndură veche, prin care ne putusem cîndva vedea unii cu alţii, acum, erau garduri de zid, acoperite cu ţiglă, înalte, peste care nu mai puteai vedea şi auzi nimic... Şi prin care nu se mai putea trece nici cu ochiul nici cu mîna.

Ci numai porumbeii, zecile de porumbei care se pripăşiseră de mulţi ani prin podurile închisorii, treceau slobozi de la un ţarc la altul spre aciuguli fărîmiturile de turtoi aruncate de către o mînă milostivă, care îşi rupea de la gura sa, pentru hrana acestor singure fiinţe prietenoase dintre zidurile acestea...

Şi numai straturile de petunii, semănate ca o mîngîiere totuşi prin fiecare ţarc, ne odihneau ochii şi ne răcoreau inima, după cum spunea prietenul meu Picu:

Pe deasupra şi pe sub fîlfîie cîte-un hulub şi sărută cu răcoare lunga dorului dogoare...

Porumbeii erau într-adevăr, un dar al lui Dumnezeu, după cum fuseseră la Periprava ciocîrliile. Şi după cum fuseseră la Jilava rîndunicile.

Aceşti oameni închişi care zăceau între aceste ziduri, unii de mulţi-mulţi ani şi care ajunseseră să nu mai poată suferi om din pricina răului de orice fel primit de la el, doreau acum numai păsările şi orice altă vietate. Numai nu om.

Astfel că mulţi închişi erau în stare să-ţi povestească ceasuri întregi despre prietenia din diferite celule cu o muscă sau cu un păianjen... Despre învăţămintele şi bucuriile primite de la rîndunici, de la ciocîrlii sau de la porumbei.

O, Doamne Dumnezeule, pe ce căi ocolite trebuie să ajungem noi uneori la marile adevăruri spuse de Tine:

Uitaţi-vă la păsările cerului... sau la crinii cîmpului... La porumbeii de pe acoperişuri, sau la petuniile dinţarcuri şi înţelegeţi măcar acum, ceea ce n-aţi avut vreme şi voin ţă să înţelegeţi înainte de a ajunge aici!...

391

Ţie Doamne toată slava c-ai lăsat cu sfînt temei rîndunele la Jilava ciocîrlii la Periprava şi la Gherla porumbei...

Viaţa şi-a urmat şi în noua mea stare cursul ei, oarecum obişnuit acum.

Am aflat şi aici suflete dornice după Dumnezeu. În stările îndelungi de meditaţie, de rugăciuni, de mărturisiri, mulţi L-au aflat pe Domnul şi au pus frumoase hotărîri de a-L urma.

Îmi amintesc cu duioşie de unul dintre aceşti oameni care fusese cîndva învăţător, iar acum era închis pe aici de mulţi ani. Avusese o memorie foarte bună şi învăţase o mulţime de poezii, dar acum nervii îi slăbiseră şi le recita plîngînd, oricui îi plăcea să-l asculte.

Eu îl ascultam cu duioşie, fiindcă vedeam că-i face plăcere. De fapt le şi recita cu un dar deosebit... Învăţase numai ceea ce i se păruse lui mai frumos şi trăia puternic cu toată fiinţa lui ceea ce se spunea în poezia recitată chiar şi atunci cînd nu-l mai asculta nimeni...

Era o antologie întreagă a poeziilor făcute şi răspîndite în aceşti ani mulţi, trăiţi prin închisori.

Multe din aceste poezii, lucrate de adevăraţi maeştri, erau capodopere de simţire şi de inspiraţie... Ele circulau numai din gură în gură, dar odată cu moartea sau cu uitarea celor ce le cunoşteau, s-au pierdut pentru totdeauna... Ce pă cat şi ce pierdere. Nimeni şi niciodată nu va mai putea crea poate ceva atît de frumos cum erau multe dintre acestea.

Cînd spunea Mioriţa şi cînd ajungea la

“Iar dac-ai zări, dac-ai întîlni măicuţă bătrînă cu brîul de lînă, din ochi lăcrimînd pe cîmpalergînd pe toţi întrebînd...”

lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji, iar glasul i se îneca într-un plîns amar. Amintirea mamei lui şi a tragediei vieţii sale, erau răscolite pînă în străfundul cel mai dureros.

Fiecare poezie îşi avea la el istorisirea ei. Şi el spunea de fiecare dată cum a învăţat-o direct de la cel ce o scrisese.

La Jilava cîntase cu Vasile Militaru, pînă la moartea acestuia:

“A venit aseară mama din sătucul de departe

să-şi mai vadă iar feciorul, astăzi domn cu multă carte”...

La Aiud şi la Canal, învăţase poeziile lui Nechifor Crainic de la el însuşi...

La Gherla cu Ion Cohuleanu le învăţase pe ale acestuia...

Apoi cu alţii şi cu alţii. Şi de fiecare dată reţinuse ceea ce fusese mai frumos...

Avea o mulţime de amintiri şi o mulţime de poezii învăţate direct de la cei ce le scriseseră... Era un izvor nesecat de toate acestea.

Îndată ce mă vedea singur, venea lîngă mine şi începea:

392

“...Cînd holda, de seceri tăiată fu gata, bunicul şi tata,

lăsară o chită de spice-n picioare legînd-o c-un fir de cicoare

că spicele-n soare

lucind mătăsos

închipuie barba lui Domnul Hristos...

Cînd pîinea-n cuptor semăna cu arama bunica şi mama,

au scos-o sfielnic cu semnele crucii purtînd parcă moaşte sfinţite şi lucii

că pîinea, în abur de dulce miros, închipuia Faţa lui Domnul Hristos...

Cînd coarda de viţă înconjură crama bunicul şi tata, bunica şi mama,

rupînd un ciorchine de roşu mustos

copile,-mi grăiră, aceste broboane sînt lacrimi şi sînge din spini şi din rane şi-nchipuie Jertfa lui Domnul Hristos...

...Podgorii bogate şi holde mănoase Iisuse Hristoase

e raiul în care ne-a vrut Dumnezeu. Priveşte-Te-n vie şi vezi-Te-n grîne striveşte-Te-n struguri

şi frînge-Te-n pîine

Tu totul în toate

Preabun Dumnezeu...

Şi pîinea şi vinul la Gură Te duce Iisuse Hristoase, Tu Jertfa de Cruce.

Adapă-mă-n sînge, hrăneşte-mă-n pîne ca mustul din struguri, ca miezul din grîne ce toate le naşte şi toate le ţine căci Tu eşti în toate şi toate-s în Tine tu viaţa de-a pururi

a neamului meu

Isuse Hristoase, preabun Dumnezeu...

Iar după asta, altele pînă cînd venea ori masa ori stingerea şi ne despărţeam.

Unele poate le mai uitase prin ani. Altele le mai improviza el, cum le putea. dar fiindcă le spunea cu toată simţirea sufletului său, erau tare frumoase...

393

Cînd a aflat Iisuse Culme minunată însă, nu s-a mai despărţit de ea.

A învăţat şi a trăit apoi Atunci cînd Te-am aflat Iisuse şi Eu nu ştiu Doamne unde încă.

Şi a rămas fericit la Chiar dac-ar fi să-ndur din greu.

Cînd le recita şi le cînta, ochii lui erau pliniacum de altfel de lacrimi şi faţa lui purta o altfel de strălucire, semn că aflase Mărgăritarul cel Ascuns şi Comoara cea nepămîntească.

Dumnezeu să te binecuvînteze frate Picu oriunde vei fi acum, în pămînt sau în cer, pentru frumuseţea cu care ai fost gata şi tu să-L primeşti şi să-L slujeşti pe Domnul Iisus din chiar clipa cînd ai auzit pentru prima dată chemarea Lui duioasă.

Acum şi lacrimile tale cele multe vor fi fost şterse pe totdeauna.

Aici a trebuit din nou şi mult să explic multora care este cu adevărat identitatea şi rostul Oastei Domnului. şi care sînt semnele unui ostaş al Domnului Iisus. fiindcă mulţi fuseseră cu “de-ai noştri” şi nu văzuseră “nici-o deosebire între ei şi ceilalţi”...

“Ceilalţi” erau, înţelegeţi cine.

nici “ostaşii” nu-şi făceau cruce ca şi aceia ziceau ei.

şi “ostaşii” vorbeau despre lucrurile bisericii tot ca aceia!

atunci ce deosebire este între unii şi alţii?

Ascultam cu inima zdrobită la aceste aprecieri dureroase, făcute cu adînci regrete, de către nişte oameni care deşi fuseseră înafara Oastei, îi înţeleseseră totuşi bine rostul ei în biserica şi în poporul nostru. Îşi puseseră multe nădejdi frumoase în însănătoşirea vieţii acestora prin ea.

Iar acum, cînd se întîlniseră “pe teren” cu “aceşti Ostaşi”, sufletul lor gustase o amară deziluzie: doriseră Oastea, dar nu o astfel de Oaste!

am aşteptat ca pe o salvare Oastea Domnului, spunea unul din aceştia, un om de bine din Craiova, cunoscut pentru mărinimia inimii lui, dar dacă Oastea este aşa cum ne-o arată şi cum ne-o aduc aceşti “ostaşi”, atunci n-avem nevoie de ea. De astea avem prea multe...

Cred că părintele Trifa nu aşa a vrut să fie Oastea iniţiată de el... Urmaşii lui însă sînt nişte nimicuri netrebnice, care n-au înţeles nimic din viziunea acestui mare om al lui Dumnezeu şi au ratat-o. Păcat!

Totuşi, ideea Oastei rămîne minunată. Cîndva Dumnezeu iarăşi va ridica pe un alt uriaş ca dînsul, care preluînd-o, i-o va împliniaşa cum a gîndit-o el...

Astfel a trecut şi primăvara anului 1964.

În închisoare începuse un suflu nou. Hrana se îmbunătăţise mult. Începuse o nouă perioadă de reeducare, dar altfel decît cea din urmă cu ani.

În camere se primeau ziare şi cărţi... Slujbaş ii închisorii se purtau altfel... Eram scoşi din cînd în cînd în marele hol al închisorii unde începuseră să ruleze filme.

Aşteptam aceste filme cu vădită nerăbdare nu pentru fleacurile ce le arătau ci fiindcă acolo aveam prilejul să ne întîlnim cu unii dintre ceilalţi fraţi şi cunoscuţi de care eram despărţiţi prin celule, de luni şi ani...

Deşi eram scoşi pe celule fiind împinşi şi strigaţi din toate părţile de către gardienii care ne supravegheau, totuşi trecînd unii pe lîngă alţii, în marea mişcare care se fă cea ne puteam strecura cu un rînd sau două mai înainte sau mai înapoi, lîngă cei pe care îi căutam. Pînă ce eram descoperiţi sau pînă ce se termina filmul, noi aveam un timp scump să stăm de vorbă.

Aici, în aceste din urmă săptămîni ale închisorii, am văzut pe fraţi cu care nu mă întîlnisem nici prin celule nici la muncă în toţi aceşti peste cinci ani, de cînd bîjbîiam prin aceste întunecimi...

394

Ne bucuram şi numai văzîndu-ne şi făcîndu-ne de peste cîteva bănci cîte un semn de departe cu mîna sau cu ochii...

Într-o zi din acest iunie 1964 am fost duşi cu toţii în clubul închisorii, unde comandantul ne-a citit Decretul de Graţiere a tuturor infracţiunilor politice, apărut atunci.

Slăvit să fie Domnul, care adusese în sfîrşit şi ziua asta.

Am văzut atunci o privelişte unică. În izbucnirea marii bucurii, unii strigau, alţii cîntau, al ţii se prăbuşiseră în genunchi. Dar toţi aveau obrajii plinide lacrimi.

Erau printre noi oameni care făceau închisoare neîntrerupt de douăzeci de ani. Alţii chiar şi mai de mult...

De acum, fiecare aştepta în fiecare zi, să vină lista cu numele său pentru eliberare.

Stam ceasuri întregi privind la geamul celulei noastre care da în curte, spre a ne recunoaşte printre cei care se eliberau şi pe care îi vedeam mergînd la magazie după bagaje, pe unii din ai noştri.

I-am şi recunoscut pe mulţi. şi de fiecare dată mulţumeam lui Dumnezeu pentru fiecare şi mă bucuram ca de propria mea liberare.

Acum nimeni nu mai avea răbdarea pentru nimic! Oamenii nu mai puteau nici să mănînce, nici să doarmă nici să vorbească despre altceva decît despre plecare.

Nervii le erau încordaţi pînă la rupere. Ochii le erau mereu la uşă şi urechile nu auzeau decît paşi care veneau cu lista...

Într-adevăr se sfîrşise vremea şi lucrul pentru care fusesem adus şi aici...

În ziua de 22 iunie 1964, uşa camerei noastre se deschise şi intră comandantul cu o listă. Primul nume de pe lista din mîinile lui fu strigat numele meu.

prezent, răspunsei, şoptind înfiorat: Slăvit să fie Numele Tău Doamne Iisuse!

afară cu tot bagajul!

Era a doua Zi de Rusalii, sărbătoarea Sfintei Treimi.

Ce gînd fericit şi recunoscător îmi lumină tot sufletul: Eliberarea mea era darul scump şi lucrarea fericită a întregii Iubiri Dumnezeieşti, a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfînt.

Slavă veşnică Ţie Marele meu Dumnezeu şi izbăvitor!

Amin.

Slăvit să fie Domnul.

395

Meditaţii

Oastea Domnului este o armată strînsă la luptă împotriva vrăjmaşului diavol.

Taina biruinţei noastre este semnul care i s-a arătat cîndva împăratului Constantin: Crucea Domnului Iisus.

Veniţi să facem hotărîre şi legămînt de luptă împotriva tuturor relelor din viaţa noastră, din casa noastră şi din ţara noastră!

Păr. Iosif Trifa.

396

Tată Sfînt mulţumiri...

Tată Sfînt mulţumiri ne-ncetat Ţi-nălţăm şi prin grai şi prin cînt, pentru-a Tale-ndurări pentru toate mulţumim, mulţumim Tată Sfînt!

Mulţumim pentru marea-Ţi Iubire care Fiul pe Cruce Şi-a frînt ca să dea lumii-ntregi mîntuire, mulţumim, mulţumim Tată Sfînt!

Mulţumim, pentru harul Tău mare, mulţumim, pentru Sfîntu-Ţi Cuvînt, mulţumim, pentru marea-Ţi iertare, mulţumim, mulţumim Tată Sfînt!

Mulţumim că ne-ai dat mîngîiere, că ne-ai dat ajutor şi avînt, că răbdare ne-ai dat şi putere mulţumim, mulţumim Tată Sfînt!

Mulţumim pentru dulcea-nfrăţire care-ai pus-o-ntre-ai Tăi pe pămînt, pentru tot ce ne-ai dat prin iubire mulţumim, mulţumim Tată Sfînt!

Mulţumim că ne-ai dat bucurie cînd răbdam pentru-al Tău legămînt, că vom fi lîngă Tine-n vecie mulţumim, mulţumim Tată Sfînt!

Cine a gustat dulceaţa cerească...

Cine a gustat Cuvîntul lui Dumnezeu, Biblia, şi a aflat că acest Cuvînt este mai dulce decît mierea pentru cerul gurii lui

Psalm 119, 103),

acela nu mai simte foamea şi setea după desfătările lumeşti niciodată.

Păr. Iosif Trifa.

397

Slăvit să fii Slăvit Iisus

Slăvit să fii Slăvit Iisus ce biruinţă ne-ai adus ce praznic sfînt ne-ai pregătit slăvit să fii, slăvit

Slăvit, slăvit să fii

din veci pe veşnicii

că-n harul Tău ne-ai dăruit

tot ce-am nădăjduit

mai mult de ce-am nădăjduit

în veci să fii slăvit.

Eram căzuţi cînd Te-am strigat Tu strigătul ne-ai ascultat cu braţnalt ne-ai izbăvit slăvit să fii, slăvit.

Din noaptea grea pe toţi ne-ai scos la locul larg şi luminos ne-ai dat mai mult de ce-am gîndit în veci să fii slăvit.

Cu cei atît de mult doriţi stăm iar cîntîndu-Ţi fericiţi tot ce-am cerut ne-ai împlinit în veci să fii slăvit.

Ce scurte clipe-acum ne par toţi anii lungi de chin amar, în ce mult har ne-ai copleşit în veci să fii slăvit.

La picioarele Crucii auzi cea mai minunată veste care s-a putut auzi cîndva în această lume: că Iisus este un Mîntuitor al tău,

că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta.

Păr. Iosif Trifa.

398

Voi cei ce-aţi fost

Voi cei ce-aţi fost adînc legaţi şi Dumnezeu v-a dat scăpare voi pîn-la moarte-I datoraţi recunoştinţa cea mai mare.

O, nu uitaţi, o, nu uitaţi ce I-aţi promis, ce-I datoraţi pliniţi al vostru legămînt căci Dumnezeu e Sfînt, Sfînt, Sfînt.

Voi ce L-aţi chemat la greu

iar El v-a scos din suferinţă

voi pînă-n veci lui Dumnezeu

Îi datoraţi recunoştinţă.

Îi datoraţi să-L preamăriţi

pentru-ndurările-I slăvite

să-L lăudaţi şi să-I vestiţi

minunile de voi trăite.

Îi datoraţi trăind frumos,

să fiţi urmaş ilor lumină

să aibă şi ei în Hristos

pe veci încredere deplină.

O, nu uitaţi ce v-aţi legat

cînd El v-a scos din strîmtorare,

el Şi-a-mplinit Cuvîntul dat dar cum vi-l împliniţi voi oare?

Eşti tatăl unei familii,

eşti primarul unui sat,

eşti învăţătorul unei şcoli,

eşti preotul şi păstorul unor suflete?

simţiţi-vă datoria şi marea răspundere!

Lucrează în aşa fel ca să poţi da socoteală bună în orice clipă lui Dumnezeu.

Eu te întreb dragul meu, de cîte ori te-ai cutremurat tu în faţa acestei mari răspunderi?

Păr. Iosif Trifa.

Slăvit să fie Domnul.

399

Cap. 12

Voi nu puteţi veni cu noi...

“Toţi au trecut prin nor, toţi au trecut prin mare... toţi au mîncat aceeaşi mîncare duhovnicească, toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească...

din Stînca ce era Hristos...

Totuşi cei mai mulţi au pierit în pustie”.

1 Cor. 10,1-5

Călătoria Oastei Domnului spre Canaanul ceresc ajunsese astfel, în 1963-1964, la un hotar istoric.

Profetul Domnului ne înştiinţase încă cu mult timp înainte că drumul acestei că lătorii va fi lung, că pustia va fi aspră şi că primejdiile vor fi multe. Dar el ne şi asigurase din partea Domnului că nu ne va ajunge nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea noastră... Căci Dumnezeu care este Credincios nu va îngădui să fim ispitiţi niciodată peste puterile noastre ci împreună cu ispita va pregăti totdeauna şi mijlocul să ieşim din ea, ca s-o putem răbda (1 Cor. 10, 13).

Totuşi ce dureros se împliniseră toate înştiinţările de mai înainte ale Cuvîntului lui Dumnezeu şi ale cuvintelor profetului nostru.

...Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte a zis el, au zis ei. Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea de pe pămînt, cu atît mai mult nu vom scăpa noi dacă ne întoarcem de la Cel ce ne vorbeşte din ceruri...

Şi dacă n-au scăpat atunci cei cîrtitori şi nestatornici faţă de nişte porunci trecătoare cum vor scăpa cei cîrtitori şi nestatornici acum, faţă de nişte porunci veşnice?

Şi dacă cei nesupuşi şi împotrivitori atunci, faţă de ceea ce era doar o umbră a lucrurilor viitoare, au fost pedepsiţi în chip atît de zguduitor cum au păţit Core, Datan şi Abiram, cum oare vor fi pedepsiţi acei care astăzi se răzvrătesc împotriva chiar a acelor lucruri descoperite nouă în chip atît de direct, de luminos şi de zguduitor?

400

Şi dacă n-au scăpat acei care nu avuseseră nici o pildă înaintea lor, cum vor scăpa oare aceştia care au avut atîtea pilde? dar care totuşi n-au vrut să ţină seama de nici o chemare sau înştiinţare a lor! Care n-au vrut să tragă totuşi nici o învăţătură din nici una din ele

(1 Cor. 10, 11).

Sînt două feluri de morţi pe care îi lăsăm astăzi la eliberarea noastră aici: primii, cei morţi doar trupeşte. Care au căzut înfrînţi de foamete şi muncă, de bătăi şi de mizerie... De asprimea pustiei şi de lungimea anilor prin care am trecut... Aceştia au privit spre eliberarea de astăzi doar ca spre un ţărm atît de minunat, dar atît de departe, cînd ei încă luptau printre valurile mari şi tulburi... pe care nu le-au putut trece.

Aceştia e adevărat că zac cu trupurile aici, dar sufletele lor se eliberaseră demult înaintea noastră. Pentru noi ei nu sînt acum decît aşa de pu ţin în pămînt, dar atît de mult în cer. Undeva în cel mai odihnitor cer în care au intrat mai uş or şi s-au înălţat mai drept decît toţi ceilalţi muritori. Fiindcă s-au suit acolo direct din cuptorul suferinţei, direct de pe rugul şi de pe altarul jertfei, din focul în care le rămăsese tot ce mai avuseseră şi ei zgură şi lut.

Pentru aceştia am scris în clipa ieşirii:

O, azi în clipa împlinirii atîtor ani de rugăciuni, cînd toţi privim uimiţi ivirea nemaicrezutelor minuni, cînd se ridică stăvilarul de peste noaptea ca de-Apoi, cînd umbrele se-ntorc spre soare,

voi nu puteţi ieşi cu noi!

Al vostru chip topit e-n iarbă şi-ai voştri ochi închişi cu lut în marea-ntindere-a Tristeţii fiinţa vi s-a desfăcut, iar cheia grea a amintirii v-a-nchis în slavă şi-n noroi, voi cei ce-aţi mers naintea noastră

azi nu puteţi ieşi cu noi!

Noi înşine, acum cînd ieşeam, ne simţeam atît de uşori, ca şi cum nici n-am avea trup.

Ciudat, într-adevăr, cum curăţă focul. Într-o astfel de clipă am compus cuvintele acestea:

401

O, foc trecut, ce bine mă simt şi ce uş or eliberat din tine şi dincolo trecut.

Adînc curaţi mi-s ochii uitînd tot ce priviră spălat, îmi e auzul de tot ce-a ascultat.

Mi-e inima uş oară şi mintea mi-e senină de pot cînta şi plînge din nou ca un copil ce nici nu se trudeşte şi nici nu se preface cînd plînge

sau cînd cîntă

sau spune: te iubesc.

Nici nu cunoaşte gîndul ispitei cînd sărută nici n-are amintire de care să roşească ci sufletul îi este în totul primenit ca Firea, într-o clipă,

din noaptea Învierii...

Te binecuvînt Doamne, din nou cu faţa care

stam cîndva pe genunchii cei dragi ai lui Iisus.

Am mai spus despre acest fericit şi ceresc simţămînt cu care ieşi din cuptor şi cobori de pe munte.

Singurătatea în rugăciune cu Dumnezeu şi suferinţa în cuptor cu Hristos, îţi trec întreagă fiin ţa printr-o apă atît de tainică şi de curăţătoare, încît într-adevăr ieşind pe celă lalt ţărm, simţi căţi-a rămas trecînd prin ea tot ce te strînsese ca o coajă, te apăsase ca o murdărie şi te mîncase ca un jeg.

Simţămîntul care îl ai după ce ai scăpat de acestea este iarăşi ca acela al naşterii din nou şi cred că nu se mai poate gusta în lume decît de aceste două ori. A treia oară cînd încă o dată mai gustăm, dar mult mai nesfîrşit, va fi simţit în clipa eliberării noastre de tot din trupul acesta. În clipa cînd vom ieşi pentru totdeauna din moartea aceasta în viaţa veşnică.

Primele două bucurii le-am trăit... Din acestea două o întrezăresc pe cea de a treia. Şi de aceea îmi aştept eliberarea prin moarte cu atît mai fericit cu cît această eliberare ştiu că îmi va fi nespus mai strălucită decît prima mea eliberare din robia firii pămînteşti venită prin naşterea din nou. şi decît a doua mea eliberare din cuptor venită prin spă larea de toate necurăţiile vieţii mele. Fiindcă aceasta a treia şi ultima, îmi va fi în acelaşi timp o eliberare din însăşi făptura aceasta pămîntească şi din lumea păcatului şi primejdiilor de tot felul prin care mă împovăraseră celelalte două...

Se împliniseră deci atît de întocmai, toate înştiinţările ce-mi fuseseră făcute despre numărul de zile şi de ani pe care îi voi avea de umblat prin aceste locuri întunecoase.

O, dacă şi din partea mea se va fi împlinit bine tot numărul de fapte bune pentru care am fost zidit în Hristos care îmi fuseseră rînduite şi pentru care fusesem trimis pe aici.

Acu, cînd stau să-mi fac bilanţul mă văd atît de deficitar la această numărătoare!

402

Ocaziile pe care le-am avut aici nu le voi mai avea niciodată. Oamenii pe care i-am întîlnit aici, condiţiile lor duhovniceşti, stările lor sufleteşti, prilejurile lor mîntuitoare, desigur nu vor mai fi întîlnite nici de ei şi nici de mine niciodată pe acest pămînt, cum timpul acesta nu se va mai întoarce niciodată. Mi-am făcut eu oare chiar toată datoria pe care o aveam unde am fost? Şi faţă chiar de toţi cu care am stat?

În primul rînd am fost trimis aici pentru adevărul Lucrării Oastei Domnului! Pentru ca să mi se clarifice mai deplin întîi mie însumi. Apoi să mă străduiesc să-l clarific fraţilor mei cu care am fost în trecut, cu care sînt în prezent şi cu care am să mai fiu în viitor. Pînă cînd vom fi duşi toţi înaintea lui Dumnezeu, spre a ne da fiecare socoteală de tot ce am făcut, sau nu am fă cut, în Lucrarea Lui în care am fost chemaţi şi puşi, cu o însărcinare clară, cu o poruncă limpede, cu o îndatorire hotărîtă. Cu porunca şi însărcinarea să continuăm zidăria acestei construcţii nu numai de calitatea şi de conţinutul ei ci şi de forma în care o primisem de la înaintaşii noştri şi ai ei. În lucrul şi în urma cărora intrasem.

Zile lungi şi mai ales nopţi lungi, am petrecut în grele frămîntări sufleteşti gîndindu-mă la toate acestea. Uneori mă mîngîiam gîndindu-mă că, cu toate necazurile îndurate din pricina că am vrut să-mi ascult conştiinţa şi să-mi fac datoria, am primit totuşi mai degrabă să rabd batjocura fraţilor mei şi ura stră inilor decît să-mi calc peste datoria mea de ostaş şi să mă complac într-o împăciuire vinovată faţă de adevărul învăţăturii şi credinţei pe care am pus legămîntul meu cu Dumnezeu.

Alteori mă mustram dacă nu cumva totuşi am mers prea mult cu adevărul şi prea puţin cu iubirea. Mai ales că erau atît de mulţi acei care nu puteau nici urmări şi nici primi adevărul. Ci căutau numai să profite din iubire. Din iubirea noastră prea fără înţelepciune.

Am înţeles însă limpede că în încercarea acestui cuptor lung şi greu fusesem duşi cu toţii anume pentru a învăţa că adevărul îşi are iubirea lui înţeleaptă faţă de care nu trebuie să păcătuieşti niciodată. Iar iubirea îşi are adevărul ei neschimbat, faţă de care trebuie să fii mai conştiincios decît oricărui altuia pe lume!

Pentru noi, acestea amîndouă şi împreună cu ele toate binecuvîntările erau puse de Însuşi Dumnezeu, în solia şi în calea Oastei Domnului în care şi prin care ni le dăruise Domnul pe toate aceste comori mîntuitoare... Şi împreună cu ele ne dăruise tot ce priveşte viaţa şi slava, în Hristos Domnul nostru. Ni Se dăruise El, Plinătatea lui Dumnezeu. Pe care avîndu-L şi păstrîndu-L nu ne mai lipsea nimic (Col. 2, 9-13).

Cum de n-am înţeles şi cum de nu pot înţelege oare toţi fraţii noştri lucrători acest adevăr?

De ce oare se lasă atît de mulţi şi atît de lesne amăgiţi de aceste duhuri vrăjitoare care le sucesc gîtul şi le răsucesc picioarele?

De ce oare gîndesc aşa de uşuratic şi cred aşa de lesne pe oricine vine şi le aduce o “cale” nouă, o învăţătură nouă, un duh nou, cînd Cuvîntul este atît de clar: chiar dacă noi înşine sau un înger din cer vine să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema blestemat!

Anatema blestemat este oricine duce fraţilor o învăţătură deosebită, chiar dacă ar fi acela atît de înzestrat ca un înger din cer.

Anatema blestemat este şi va fi veşnic oricine dărîmă învăţătura şi credinţa dintîi şi caută să abată sufletele şi adunările frăţeşti spre alte învăţături şi spre alte credinţe.

403

Anatema blestemat este şi va fi în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi, oricine nesocoteşte adevărurile înştiinţărilor lui Hristos şi ale Cuvîntului Său Sfînt, fiindcă acela vine în numele lui însuşi ca să dărîme şi să nimicească o lucrare a Duhului Sfînt, pornită într-un anumit fel, cu un rost clar şi cu un scop limpede.

Şi anatema blestemat este şi va fi oricine îl va primi, îl va încuraja şi îl va însoţi pe stricătorul, pe dezbinătorul, pe tulburătorul Lucrării lui Dumnezeu şi al adunărilor credincioşilor lui Hristos, fiindcă se face părtaş cu el la nimicirea Lucrării Duhului Sfînt (2 Ioan 8, 11).

Cum s-ar putea spune oare aceste cumplite înştiinţări într-un chip şi cu nişte cuvinte mai zguduitoare decît acestea?

La data ieşirii mele din închisoare, după cum am mai spus, eram pătruns atît de adînc şi eram cutremurat aşa de puternic de însemnătatea acestor adevăruri încît nu mai puteam gîndi la nimic altceva, decît la graba cu care va trebui lucrat spre lămurirea tuturor fraţilor din ţară, cu privire la ele.

Eram plin de nerăbdare de a vedea care era acum starea frăţietăţii de afară.

După aproapeşase ani de cînd fusesem luaţi şi duşi din mijlocul cîmpului nostru de lucru, desigur că duhul falselor adevăruri care mai avea şi afară printre fraţii rămaşi destui astfel de semănători de neghină, trebuie să fi lucrat în aceşti ani cu multă hărnicie pentru amăgirea fraţilor.

M-am oprit la fiul meu Viorel care se stabilise la Cluj.

L-am aflat căsătorit şi cu un copil. Dumnezeu îi purtase în chip minunat de grijă şi în privinţa asta, nu numai lui ci şi celor două surori ale lui...

Eu n-am fost la că sătoria nici unuia din cei trei copii ai mei. Au avut şi ei atît de mult de suferit din pricina tuturor încercărilor care au venit peste casa mea pentru Numele Domnului. Dar Domnul nu i-a lăsat, ci le-a purtat de grijă fiecăruia în toate privinţele. O, dacă n-ar uita fiii mei niciodată nici una din binefacerile Domnului! i-ar fi şi ei mai adînc recunoscători şi credincioşi, pentru a-şi creşte tot mai mult ră splata cerească pentru care şi ei au fost chemaţi şi aleşi, din ziua frumoasei lor hotărîri, 21 septembrie 1947.

De la fiul meu Viorel am aflat că nu mai avem nimic nici la Sînicoară şi nici la Călan. Casa de la Sînicoară pe care o “vîndusem”, ne-o confiscase Statul, cu tot ce era în ea. Cea pe care o cumpărasem la Călan, ne-o luase înapoi proprietarul. Banii pe care îi împrumutasem ni-i luase Securitatea. Pînă şi lucrurile copiilor toate ne fuseseră confiscate.

Copiii se împrăştiaseră, fiecare găsindu-şi un rost în altă parte, ca să scape fie de numele meu prigonit, fie de apropierea mea urmărită.

Am înţeles cîtă nevoie aveau de linişte. Prin urmare eu nu voi putea sta cu nici unul din ei.

Ne mai rămăsese casa veche părintească de la Mizieş, unde se retrăseseră părinţii mei singuri. Va fi singurul loc unde mă voi putea aşeza şi eu pentru cîte zile mi-au mai rămas.

Eram foarte slăbit şi îmbătrînit trupeşte. Iar sufletul foarte chinuit de toate cele prin care trecusem. De toate cele prin care mai aveam să trec.

La Cluj am aflat primele ştiri despre starea Lucrării Domnului, din oraş şi din împrejurimi.

În oraş mai rămăseseră destui lucrători... Nu fuseseră luaţi decît doi dintre ei: Dan şi Chişu.

404

Lucrarea Oastei din Cluj se menţinuse şi chiar crescuse în număr, dar tulburările şi dezbinările cu care intraseră în anii încercării, nu se liniştiseră de tot. Duhurile ambiţioase şi învăţăturile străine, îşi aveau cîţiva lucrători bine înfipţi pînă în vîrful adunării. şi de acolo nu lăsau să fie niciodată pace şi armonie în Lucrarea Domnului. Aceste două sau trei suliţe înfipte în contra Oastei Domnului din Cluj, se răsuceau mereu şi făceau să sîngere neîncetat trupul Domnului din pricina lor. Duhul care lucrase prin Pop nu plecase de aici.

Nu după multă vreme, la stăruinţa celorlalte suflete de seamă ale adunării de acolo, am căutat să-i întîlnim pe fraţii lucrători şi să încercăm a reface unitatea dintre ei, pentru ca Lucrarea Domnului în care veniseră multe suflete noi şi mai ales un mare număr de tineri, să aibă pace şi bucurie deplină.

În urma stăruinţelor înlăcrimate, a sfătuirilor iubitoare, a rugăminţilor dureroase, au urmat într-adevăr îmbrăţişările, mărturisirile, legămintele şi promisiunile.

Dar după cele cîteva zile de bucurie, vechile suliţe străpungeau din nou coasta adunării, redeschizînd rănile vechi şi făcîndu-le să sîngere iarăşi...

Din nou alte consfătuiri, alte “împăcări”, alte “legăminte”...

Apoi alte călcări ale acestora. Căci dorinţele de întîietate şi alte păcate ascunse de care firea pămîntească a unora nu voia deloc să se lepede cu pocăinţă şi cu îndreptare nimicea orice gînd bun.

Şi zece ani de zile lucrurile au durat astfel la Cluj. Pînă cînd pricinuitorii dezbinărilor s-au ales de-o parte şi s-au rupt de fraţi.

Dar nici aşa tot nu s-au liniştit. Ci caută încă să amărască prin lăstarii lor bunul mers al Lucrării Domnului de acolo cu ruşinoase plecări şi cu mincinoase întoarceri. Pînă cînd Dumnezeu Însuşi va pune capăt acestei bătăi de joc.

De ce oare în marea Casă a Oastei a trebuit să nu fie numai vase de aur şi de argint pentru o întrebuinţare de cinste. Ci şi vase de lemn (nesimţ itoare) şi de lut (întinate) pentru o întrebuinţare de ocară?

Iar dacă atîta vreme au stat şi vasele astea în foc sau lîngă el, de ce nu s-au curăţat spre a deveni vase de cinste, folositoare Stăpînului, destoinice pentru lucrarea bună? De ce sînt mereu gata numai pentru lucrarea rea? (2 Tim. 2, 20-21).

Şi cînd te gîndeşti ce vase frumoase erau şi acestea odată, cînd au ieşit din Mîinile Duhului Sfînt prin înnoirea naşterii de Sus!

Ce păcat!

Am ajuns apoi din nou, după aproape cincisprezece ani iarăşi între fraţii tinereţii mele din Bihor.

I-am regăsit fericit, pe toţi cei cu care lucrasem şi luptasem în anii începuturilor minunate ale Oastei pe aceste locuri atunci uscate şi pustii.

Acum cîteva izvoare minunate curgeau pe aici unde cîndva era numai înţelenire sufletească. Tinerii începători de atunci, erau acum lucrători încercaţi, cu părul cărunt, dar cu toate satele lor pline de urmaşi binecuvîntaţi.

Mi-am amintit cu duioşie de toate drumurile acestei părţi de ţară pe care le-am bătătorit întîi singur, apoi an de an adăugîndu-se alte suflete minunate de fraţi şi surori...

Mulţi preoţi binecuvîntaţi de Dumnezeu vor rămîne neuitaţi pentru noi, fiindcă au înţeles de la început aşa de bine rostul bisericesc şi naţional al Oastei Domnului. -

405

Şi au sprijinit pe fraţi cu toate puterile lor, adeseori mergînd ei înşişi în fruntea fraţilor la frumoasele noastre adunări. aşa au fost preoţii neuitaţi din Luncasprie, din Cîrpeşti, din Vălani, din Albeşti, din Spinuş, din Mizieş, Beiuş, Zăvoieni, Pietroasa...

Aceşti preoţi au sprijinit mult pe fraţii Petre, Ioane, Ionică, Savu, Gavriş, Terente, Sendor, Aurel, Vasile, Pavel, Nicolae şi pe atîţia alţii, dintre care unii au trecut fericiţi la Domnul, iar alţii continuă neobosiţi munca lor sfîntă cu o sfîntă statornicie prin toate necazurile care au venit necruţătoare şi peste aceste locuri.

Fuseseră mulţi fraţi duşi la grele cercetări în anii încercării noastre. Unii amendaţi, alţii supuşi la alte necazuri, dar toţi au rămas statornici şi tari.

Trebuie să mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru că i-a ajutat să rămînă cu toţii uniţi şi ascultători, căci astfel nu numai că s-a păstrat frumoasă şi curată Lucrarea Domnului, dar a şi crescut peste tot plină de putere, de prospeţime şi de dragoste cerească.

În vremea de destindere care a urmat în cei cîţiva ani de după 1964, am avut pe aici minunate adunări şi folositoare consfătuiri frăţeşti.

De la început am văzut cu bucurie că în toate aceste părţi unde străjeri buni şi uniţi stătuseră de veghe peste Lucrarea Domnului, nu pătrunseseră deloc nici unele din acele duhuri stricătoare care pustiiseră atît de mult prin alte părţi.

Dumnezeu să-i binecuvînteze pe aceşti fraţi smeriţi şi statornici, care nu numai au strîns oi în staulul Domnului, nu numai le-au hrănit cu cea mai aleasă păş une duhovnicească tot timpul, dar le-au şi păzit de tot ce le putea împrăştia şi nimici. Numele fraţilor pomeniţi înainte şi mai a multor altora, precum şi al atîtor alese şi scumpe surori, vor rămîne pe totdeauna podoabe şi pilde de statornicie şi de cinste pentru toată Lucrarea lui Dumnezeu.

Aceştia nu numai că au răspîndit cu prisosinţă Evanghelia în satele şi în toate împrejurimile acestora, dar au mers pînă departe prin ţară, oriunde au fost chemaţi ori trimişi, pentru dragostea lui Iisus şi bucuria fraţilor.

Îndată însă după acest timp, dezbinătorul a dat şi el atacul asupra noastră şi aici.

Cei de care voia să se folosească erau nişte lăstari veniţi în părţile acestea din altă parte. Unul din ei intrase prin căsătoria cu o soră de a noastră în mijlocul nostru.

Tatăl acestor feciori rătăciţi fusese cîndva un lăudăros ostaş de prin Năsăud. Dar cînd a venit vremea încercărilor, repede s-a grăbit să scape de orice suferinţă pentru Hristos şi a alergat la un cult autorizat, unde să fie nu numai la adăpost de orice necaz ci să aibă şi un cîştig atît el cît şi feciorii lui.

Acum venea să ne “lumineze” şi pe noi, spre a-şi cîştiga nu numai merite faţă de noii lui tovarăşi, ci şi liniştirea conştiinţei (dacă mai avea o conştiinţă!). Dorea să nu fie singurul care a făcut această dezertare ruşinoasă şi vinovată.

Iată dezertorii aceştia din Oastea Domnului sînt încă o specie de tîrîtoare sufleteşti. Sînt o mare plagă şi o mare ruşine pentru Lucrarea lui Dumnezeu. Cînd este timp frumos peste cîmpul Domnului, aceştia dau năvală ca rozătoarele să se înfrupte din tot ce este mai bun. Dar îndată ce vine furtuna se ascund prin orice găuri, numai să fie la adăpost.

Sau aleargă într-alte locuri pe unde nu-i paşte nici o ameninţare sau primejdie.

Pentru acest rozător n-are nici o importanţă unde este sau unde se duce. Important lucru este numai să n-aibă acolo cumva ceva de suferit, ci numai ceva de ros.

406

Acest lăstar străin care venise între noi, vrednic de faptele tatălui său şi părtaş la păcatele acestuia, venea acum în mijlocul fraţilor noştri nu numai ca un dezbinător al învăţăturii şi credinţei noastre, ci şi ca o iscoadă pîrîtoare de fraţi.

Însă Duhul Domnului ne-a înştiinţat îndată de această primejdie. Iar fraţii au fost cu toţii gata să primească această hotărîre de a-l izola.

Astfel vasul dezbinării a fost aruncat îndată afară, iar Duhul Domnului a păzit Lucrarea curată.

De atunci iată, au trecut zece ani şi n-am mai avut nici o pagubă în tot cîmpul Domnului din aceste părţi, ci numai bucurii şi biruinţe. Chiar dacă am avut multe lupte şi suferinţe din afară, asta nu ne-a slăbit deloc, nici nu ne-a împuţinat. Nu luptele dinafară sînt grele pentru Lucrarea Domnului. Ci grele sînt, cînd sînt luptele dinăuntru!

Iar lupte dinăuntru, slăvit să fie Domnul, n-am mai avut pe aici.

Desigur că vrăjmaşul pîndeş te şi va pîndi mereu ca să ne facă rău. Dar dacă păstorii Domnului puşi de veghe împrejurul turmei Lui vor fi totdeauna treji şi uniţi, nici o fiară pă gubitoare nu va avea cum să se furişeze spre a face dinăuntru răul cel mare turmei Domnului.

În tot timpul cît noi fusesem închişi, din 1959 pînă în 1964, chiar şi ceilalţi fraţi ai noştri opriţi de Domnul afară, pentru slujba de mărturisire şi de îmbărbătare n-au fost cu mult mai liniştiţi decît noi. Cînd a venit vremea încercării, încercarea a venit peste întreagă Lucrarea Domnului. Şi atunci toţi lucrătorii au trebuit să cunoască într-un fel sau altul trecerea lor prin flăcări şi prin valuri.

Cînd au început să ia pe fraţi, cînd maşina securităţii oprea în fiecare noapte cînd la unii cînd la alţii, fiecare frate se aştepta în orice clipă să oprească şi la el.

Această aşteptare era cumplită şi chinuitoare. Cu cît se amîna mai mult, cu atît era mai cumplită şi mai chinuitoare. Atunci doreai din toată inima să vină odată orice, numai să vină mai repede. Să se sfîrşească această stare de grea încordare în care ne trăiau copiii, soţia, părinţii, fraţii, surorile toţi.

De fiecare dată ziua şi mai ales noaptea cînd trecea o maş ină prin faţa casei sau oprea pe aproape toţi ai noştri săreau în picioare, speriaţi din somn. Copiii tremurînd, soţia plîngînd şi cu toţii aşteptînd să vină acele făpturi de oameni care umpluseră de groază şi numai cu numele lor pînă şi lucrurile noastre.

de cîte ori ne-am gîndit atunci ne spuneau cei rămaşi cu cît este mai bine de voi cei pe care v-au ridicat şi v-au dus acolo decît de noi cei încă neridicaţi. Fiindcă cel puţin ai voştri, după ce v-au luat pe voi, erau după aceea scutiţi de spaimele prin care treceam neîncetat noi şi ai noştri.

am fost luaţi şi noi, cei neînchişi, la cercetări, la anchete lungi şi repetate... Amenin ţările şi bătăile lor nu ne-au cruţat nici pe noi. De fiecare dată cînd trebuia să ne prezentăm acolo sau să mergem la cineştie ce întîlniri, unde eram chemaţi seara sau noaptea, nici unul dintre noi nu ştiam dacă mai venim înapoi sau nu. Chiar de pe stradă sau de la muncă, niciodată nu eram siguri dacă mai ajungem acasă...

şi starea aceasta a durat ani de zile.

E lesne să-şi închipuie cine cunoaşte felul cum se trata atunci cu oamenii, prin ce stări am trecut.

Iar aceasta trebuia s-o ascunzi cît mai mult atît de familie, ca să-i scutim de spaime cît şi de fraţi, ca să-i scutim de lepădări.

407

ba unii dintre fraţi au început chiar să ne bănuiască şi să se ferească de noi, ca de unii care am fi ajuns vînzători ai lui Iisus. Iar acest fel de a fi priviţi ne durea cel mai mult.

Noi nu ne puteam striga suferinţele noastre. Nici nu le puteam arăta altora vînătăile trupului şi zdrobirile sufletului nostru. Nici nu puteam spune lipsurile şi primejdiile pe care le înfruntam sau la care ne supuneam familiile noastre, pentru ca să strîngem ajutoarele care era nevoie să le ducem familiilor celor duşi... Sau lor, la închisori.

De cîte ori a trebuit să dăm hrana din cămara noastră şi banii din salariul nostru, pentru asta! Dar nici asta n-o puteam spune nimănui. Însă datoria asta ne apăsa mult mai greu decît grija sau teama de propria noastră închisoare.

Ştiam că Dumnezeu ne dase în grijă acum nu numai o familie ci poate zece, poate douăzeci. Şi noi nu puteam scăpa de apăsările conş tiinţei noastre care ne poruncea din partea Lui să nu-i lăsăm pe cei care rămăseseră fără tată, fără soţ, sau fără fiu...

dacă vă veţi gîndi adînc la toate acestea vă veţi putea da seama cum am trăit şi noi cei care n-am fost luaţi şi duşi ca voi.

şi pe deasupra tuturor acestora, grija de fraţii slabi, de continuarea adunărilor, de îmbărbătarea celor fricoşi, de oprirea celor ce erau gata să fugă, de cercetarea celor bolnavi, de bunul mers al întregii Lucrări, rămase într-un fel, numai în sarcina noastră.

pe urmă erau şi bănuielile propriei noastre conştiinţe, care se întreba: Pe mine oare de ce m-au lă sat, cînd fraţii mei au fost luaţi? De ce eu sînt acum acasă cînd ei sînt puşi în lanţuri din pricina Numelui Domnului Iisus? Cum pot eu oare să dorm în căldură cînd ei zac în frig? Cum pot eu să mă satur, cînd ei rabdă de foame?

Sufeream şi pentru asta, ca pentru o vinovăţie, chinuindu-ne să aflăm care ne este păcatul pentru care noi n-am fost învredniciţi să avem cinstea de a fi împreună cu fraţii noştri şi alături de ei, în ocara şi în cuptorul lui Hristos.

astfel ne-au trecut nouă zilele, lunile şi anii în chinuitoarele aşteptări, în griji şi frămîntări de tot felul care semănau cu o moarte neîntreruptă, care doream atît de fierbinte să treacă odată de peste noi.

O, cum am înţeles de bine atunci pe Mîntuitorul nostru Iubit, care parcă îl ruga pe Iuda într-o astfel de stare:

ce ai să faci, fă mai repede! Mai repede, mai repede! Să treacă odată paharul acesta.

Dacă trebuie să fie, să fie şi să treacă cît mai repede! (Ioan 13, 27).

numai Mîna Domnului cea milostivă şi bună care ştia toată această grea stare a noastră ne-a mîngîiat şi ne-a întărit, prin toate neputinţele omeneşti prin care am trecut atunci şi noi, uneori parcă peste puterile noastre...

Astfel au plătit şi fraţii noştri neînchişi, alături de noi cei din lanţuri ba poate mult mai greu decît mulţi dintre noi. Căci pe lîngă suferinţele unora ca cei despre care am istorisit în celelalte capitole cum s-au comportat în închisoare, suferinţeleă stor fel de fraţi rămaşi afară, au fost nu numai de o mie de ori mai frumoase, ci şi de o mie de ori mai folositoare peste Lucrarea Oastei Domnului.

În Marea Zi a Răsplătirii, cînd se vor judeca şi plăti toate cele ascunse ale tuturor oamenilor, se va vedea cu cît mai mult şi mai frumos au făcut pentru Dumnezeu şi pentru fraţi acei lucrători aşa de vrednici rămaşi afară, decît cei aşa de nevrednici închişi.

408

Căci văzîndu-i cum se comportau acolo, de multe ori mi-a fost ruşine şi m-am întrebat cu durere:

doamne, dar aceştia pentru ce au fost închişi? Oare numai ca să facă de ruşine Numele Tău şi numele lor?

N-ar fi fost oare de o mie de ori mai bine şi pentru Tine şi pentru ei să-i fi lăsat acasă să mănînce şi să doarmă în deşertăciunea lor? Fiindcă tocmai aceştia se vor fă li ajunşi afară strigîndu-le fără nici o ruşine altora:

în faţa mea să tăceţi! Voi n-aţi suferit nimic, dar eu am fost la închisoare pentru Domnul!

Şi ce putea fi oare mai urît decît o astfel de vorbă!

Cînd am auzit că tocmai unii din cei care dăduseră cea mai ruşinoasă mărturie prin închisori, tocmai aceştia aveau acum astfel de ieşiri lăudăroase, mi-am adus aminte din nou de “credinciosul” de la Zăvoiul Orbului din 1942 de care parcă v-am mai spus:

Fusesem atunci la o adunare frăţească de Sărbătoarea Paştilor în satul Zăvoiul Orbului. Şi în timp ce în adunare se vorbea despre pocăinţă şi smerenie, îmi amintesc că a intrat acolo un bărbat înalt, cam de vreo 50 de ani şi ridicînd în sus bra ţul mîinii drepte retezată pe deasupra încheieturii palmei, zicea:

voi sînteţi nişte slăbănogi lăudăroşi, iar nu credincioşi. Dacă aţi fi credincioşi aţi face şi voi aşa ca mine. Uitaţi-vă la mînă mea, eu am împlinit Cuvîntul Scripturii care zice: dacă mîna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine căci este mai spre folosul tău să intri în viaţă fără o mînă decît cu amîndouă şi să fii aruncat în Gheenă... Cine dintre voi mai poate face aşa ca mine? Să vă văd, dacă sînteţi credincioşi. Dar nu puteţi nici unul ci numai vă lăudaţi. Halalde voi...

ce-i cu omul acesta? l-am întrebat pe fratele Simon.

într-adevăr, aşa a făcut. A căzut într-un păcat şi citind Cuvîntul Scripturii, s-a dus la tăietor, a luat toporul şi şi-a retezat mîna dreaptă cum îl vezi... Dar ce folos, că bea, se ceartă, bîrfeşte şi umblă peste tot lăudîndu-se cu vitejia şi cu fapta lui, aşa cum a venit şi aici...

Oare nu fac acelaşi lucru şi acum mulţi din cei ce-şi fac o pricină de laudă din al doilea sau al treilea botez, din vorbirea în limbi, din ţinerea Sabatului, din anumite daruri şi talente ale lor, sau ca aceştia care se laudă că au suferit şi prin asta dispreţuiesc pe alţii?...

Nu numai că nu le vor fi spre nici un folos toate “meritele” acestea, dar le vor fi spre osîndă, căci în loc să se smerească şi mai mult, s-au umflat de mîndrie şi au căzut în cursa diavolului. Astfel tocmai lucrurile care puteau să le fie spre bine, le-au fost spre un şi mai mare rău.

Dar ce laudă mai poate fi cînd şi acest lucru l-ai făcut de silă nu de bunăvoie? Şi tot timpul cît ai trecut prin el, ai cîrtit şi te-ai văicărit?...

Dar ascultînd mărturisirile fraţilor noştri credincioşi care rămăseseră afară pentru întreţinerea focului sfînt pe altarul Lucrării, pentru ajutorări, mărturisiri, post şi rugăciune, în tot timpul întunecat şi greu, mi-am dat şi mai bine seama de înţelepciunea dragostei lui Dumnezeu faţă de noi.

Dacă toţi am fi fost luaţi şi duşi cine ar mai fi rămas să facă ce era atît de însemnat şi trebuia făcut afară?

Iar dacă toţi am fi fost lăsaţi, cum s-ar fi făcut ceea ce era şi mai însemnat şi trebuia să se facă înăuntru?

409

Dar aşa cum a lucrat Domnul, fie ei afară, fie noi înăuntru, a fost cel mai bine. Cei care au făcut binele fie aici fie acolo îşi vor primi plata după binele lor. Iar cei care au făcut răul fie acolo fie aici îşi vor primi osînda pentru răul lor.

Fiindcă după cum a fost nevoie de unii în închisori pentru ei înşişi şi pentru Lucrarea Domnului, tot aşa a fost nevoie de ceilalţi afară, pentru alţii şi pentru aceeaşi Lucrare.

Ba poate că în noi cei băgaţi în cuptorul dinăuntru mai fusese un rău de care trebuia să fim curăţaţi. Pe cînd poate că în ei cei lăsaţi afară, nu era acest rău. Şi prin urmare n-aveau de ce să fie puşi în foc.

Sau în unii poate că era atît de mult încît nici focul nu mai avea cum îl scoate.

Să nu se uite niciodată aceste adevăruri!

Ce minunată a fost totuşi participarea tuturor fraţilor şi surorilor de afară, tineri şi bătrîni, atît la sarcinile trupeşti ale familiilor celor închişi, cît şi la poverile sufleteşti ale celor din lanţuri.

S-au organizat astfel zile de post şi săptămîni de rugăciune pentru cei din închisori.

În unele părţi se hotărîseră posturi şi rugăciuni neîntrerupte. În fiecare zi era cineva în post. Şi în fiecare ceas, era cineva în rugăciune. Douăzeci şi patru de fraţi şi surori luau parte la rugăciunea celor 24 de ceasuri. Fiecare la ceasul său, era treaz şi cu mîinile ridicate spre cer se ruga pentru tăria şi biruinţa fraţilor noştri.

Astfel postul s-a pregătit ani de zile. Şi rugăciunile la fel.

Erau rînduite aşa ceasurile de rugăciune, pentru ca în orice timp să fie cineva care să stea în genunchi înaintea Domnului pentru fraţii noştri şi pentru Lucrarea Lui.

Apoi în fiecare săptămînă fiecare punea cîte ceva de-o parte din ale sale, după Cuvîntul Domnului, pentru ajutorarea celor care erau în nevoie (2 Cor. 8, 9). Fiecare fiind fericit că se lipseş te de ceva pe sine, pentru ca să ajute cu ceva pe Domnul şi pe fraţi.

Unul dintre aceste smerite suflete spunea:

o, cu ce bucurie a inimii şi cu ce folos al sufletului nostru, luam parte atunci fiecare mădular al Lucrării Domnului, la sarcina tuturor! Cu umărul, cu lacrimile, cu răbdarea şi cu ostenelile sale, fiecare dintre noi eram fericiţi şi ne simţeam una cu toţii, o inimă şi un gînd arzînd în această jertfă sfîntă pentru Domnul. Ce fericit era sufletul nostru în această împreună-suferinţă şi lucrare cu Hristos.

Aşa a trecut în cea mai mare parte a ei, Lucrarea Oastei Domnului, prin încercarea ei de foc. De aceea şi Domnul a binecuvîntat-o nespus de mult.

era atîta duioşie şi dragoste în îngenuncherile noastre, spuneau fraţii, cînd ştiai că atunci cînd te culci tu se scoală altul şi cînd te ridici tu, se apleacă altul! Cînd îţi ştergi tu lacrimile din ochii tăi, se umezesc de aceleaşi lacrimi ochii altuia. Şi cînd te lipseşti tu de ceva, aceasta îl îndestulează pe altul.

Au fost anii cînd am gustat mai din plin ca niciodată binecuvîntările dragostei de Dumnezeu şi de fraţi şi fericita părtăşie cu Hristos la jugul şi la Crucea Lui.

Cu ce nădejdi şi cu ce dorinţe aprinse am aşteptat să vedem ce va ieşi din cuptorul încercărilor după ce flăcările vor fi ars din noi toţi, tot ce era zgură şi pleavă!

O, sfîntă înfrigurare şi puternice bătăi de inimă, cu care am aşteptat nerăbdători fericita zi din care cu toţii împreună vom putea relua iarăşi lucrul nostru în pace, de unde l-am lăsat... Dar într-un fel cu totul mai înalt, mai Dumnezeiesc, mai vrednic, decît îl făcusem înainte. Cam aşa, cum îl începuse înaintaşul nostru părintele Iosif în 1923. Şi cei dimpreună cu el.

410

Pentru că de fapt, cam un astfel de moment trăisem şi noi acum, după cei patruzeci de ani de cînd acest popor al Domnului umbla prin acest pustiu spre Canaanul nostru dorit, pentru care ni se cerea să dăm şi noi partea noastră de lupte şi de jertfe, de foc şi de morţi...

Numele multor fraţi şi familii şi adunări din Frăţietatea Oastei, care au ajutat atunci nu numai pe cei din Oaste care erau închişi ci chiar şi pe alţii din alte familii duhovniceşti care sufereau şi ei în lanţuri pentru Domnul, vor rămînea pe totdeauna binecuvîntate de Dumnezeu în amintirea şi recunoştinţa noastră. Şi Domnul Iisus, din dragostea căruia au făcut ei toate acestea în ascuns, le va răsplăti toate odată la arătare.

În judeţele Arad, Bacău, Bihor, Hunedoara şi Suceava, unde în chip deosebit se petrecuseră toate acestea prin fraţi, Domnul binecuvîntase Oastea Sa cu un mare avînt.

Pe lîngă vechile adunări, începuseră şi altele noi. Iar în locul celor pierduţi sau plecaţi, Domnul ridicase alţii mult mai hotărîţi, preoţi şi fraţi.

Totuşi ce minunate au rămas în amintirea noastră numele acelor preoţi credincioşi şi fraţi statornici pînă la moarte, care acum erau plecaţi la Domnul, dar a căror pildă şi îndrăzneală sfîntă rămăseseră între noi ca un îndemn luminos nouă tuturor celor care i-am cunoscut. Şi ca o mustrare veşnică pentru cei care se lepădaseră sau se abătuseră de la calea Oastei.

În Hunedoara, judeţul cel mai binecuvîntat, se duseseră la Domnul poate cei mai mulţi dintre cei ce luptaseră atît de frumos în primele noastre rînduri şi în primii noştri ani.

Plecaseră demult fraţi ca Gheorghe Munteanu, care fusese un stegar de cea mai sfîntă îndrăzneală pentru Domnul. El fusese cel care îşi confecţionase primul steag al Oastei Domnului dinţară, steag care se mai păstrează şi astăzi de către urmaşii săi din Batiz.

Plecase la Domnul vrednicul protopop Vasile Oană din Hunedoara, care formase în acest oraş, împreună cu inginerul Emilian Popescu una din cele mai puternice grupări ale Oastei şi care au făcut o neuitată lucrare sfîntă aici pentru Dumnezeu.

Plecaseră fraţii Nicolae Zorza din Tîmpa şi Iosif Mermezan din Simeria Veche care nu cruţaseră nici o osteneală şi nici o jertfă în munca şi în lupta lor pentru Domnul ci zi şi noapte, cu tot ce aveau şi puteau au lucrat cu întreg sufletul lor pentru ră spîndirea luminii şi mîntuirii pînă la marginea puterilor omeneşti.

Plecaseră Ioan Diniş, notarul din Gurasada şi Iulius Igna din Cîmpuri, oameni plinide puterea Duhului Sfînt şi de rîvna după cîştigarea sufletelor pentru Hristos, care îşi puseseră pentru răspîndirea Cuvîntului Sfînt şi pentru izbînda Oastei Domnului nu numai timpul şi avutul, ci chiar şi viaţa lor. Fratele Iulius renunţase şi la slujbă şi la căsătorie, pentru a fi un misionar cu totul devotat Domnului.

Se dusese fr. Adam Borza din Vinerea, Constantin de la Balomir. Se duseseră tineri minunaţi cum fuseseră Ionel Arsu de la Sebeş, Diodiu Traian de la Cricău, Ionel Vulcu de la Orăştie, Sabin de la Sînpetru şi atîţia alţii căzuţi în război pe front, dar al căror chip va rămînea plin de lumină pentru noi şi printre noi pe totdeauna şi a căror dragoste pentru Domnul, o pildă neuitată.

S-au dus neuitaţii şi vrednicii preoţi care au rămas statornici şi hotărîţi faţă de Oastea Domnului şi faţă de memoria părintelui Iosif, chiar şi în mijlocul celei mai crunte prigoniri ale autorităţilor bisericeşti de la Sibiu. Ei au cunoscut unde era adevărul şi nu s-au lepă dat de el cu nici un preţ. Astfel au fost acei minunaţi preoţi ca părintele Vasile, Coriolan, Petrică, Fanu, Gheorghe, Ion, Nicolae celelalte nume le cunoaşte Dumnezeu... Bisericile lor erau totdeauna pline de fraţi şi la ei, fraţii ostaşi, au gă sit totdeauna o caldă şi părintească înţelegere.

411

Dar şi Dumnezeu i-a răsplătit, chiar şi pe pămînt, fiindcă toate bisericile lor s-au înfrumuseţat şi toate lucrurile lor au propăşit. Aceştia au fost cu adevărat preoţi ai bisericii vii şi lucrătoare a lui Hristos, pentru fericirea şi mîntuirea adevărată a poporului nostru. Datorită rîvnei unor astfel de preoţi şi fraţi binecuvîntaţi, turma Domnului a fost păzită, iar unde au fost ei duhurile străine n-au putut pătrunde şi nimici nici un suflet.

Dar în locul acestora Domnul a ridicat pe alţii, tot aşa de minunaţi.

Astfel de preoţi binecuvîntaţi au fost şi mai sînt încă peste tot în ţară. Prin aceştia şi prin fraţii născuţi din nou, se continuă viaţa duhovnicească în mijlocul poporului, iar Duhul Domnului primeneşte numărul lor, avînd grijă să nu scadă ci să crească neîncetat.

În Moldova şi Bucovina, ca de altfel peste tot în aceşti ani, avuseseră loc aceleaşi mari frămîntări.

Prin judeţele Bacău, Tecuci, Galaţi la numărul fraţilor cunoscuţi, harnici şi ostenitori, se mai adăugaseră un mare număr de fraţi noi, mai tineri şi mai rîvnitori. Ţi se umplea inima de bucurie auzind de biruinţele şi bucuriile minunate pe care Duhul Domnului le dă dea adunărilor lor frăţeşti, cu toate primejdiile şi amenin ţările prin care trebuia să se mărturisească Cuvîntul Sfînt. În tot timpul acestor ani grei, urmăririle fraţilor şi măsurile aspre n-au încetat nici acolo şi nicăieri niciodată.

Cînd într-o parte, cînd în alta, adunările erau împrăştiate, fraţii şi surorile duşi cu zecile pe la autorităţi, ocărîţi şi ameninţaţi iar unii bătuţi şi arestaţi.

Au fost prin aceşti ani grei, desigur şi unii care s-au lepădat de Domnul. Unii care au căzut din credin ţă, mergînd iarăşi în lume. Alţii care au trecut pe la felurite secte. În destule familii s-au fă cut percheziţii şi li s-au luat fraţilor toate scrierile religioase, Biblii, cărţi, carnete de cîntări, totul.

După ce fraţii au fost luaţi şi duşi la închisori, unii temîndu-se n-au mai mers nici la adunare. Alţii au căzut în curse şi au primit mai bine să se facă vînzători de fraţi decît să sufere şi ei ceva pentru Domnul... Aşa au fost Lazăr de la Vîlcele, Costică de la Vinţ, Ştefan de la Calafindeşti şi mulţi alţii ca ei.

Au fost unii de două ori mai vinovaţi care după ce au trecut la credinţe străine cum erau Silvestru de la Bosanci şi Ion de la Ipoteşti, umblau printre fraţi tulburîndu-i cu părerile lor. Dar curînd amîndoi aceştia unul după altul au avut un sfîrşit zguduitor: Silvestru a fost prins de ro ţile unei maşini şi omorît, iar Ion a fost prins de roata morii la care lucra şi rupt în bucăţi.

Toţi au văzut în sfîrşitul acestor doi care s-a petrecut grabnic unul după celălalt, un semn şi o pedeapsă de la Dumnezeu, fiindcă amîndoi aceştia mai fuseseră înştiinţaţi, dar nu se îndreptaseră.

Odată, bunăoară, în timp ce făceau “Cina Domnului”, după obiceiul străin pe care îl luaseră, li s-a retezat paharul cu vin chiar în mîinile lor lucru care i-a înspăimîntat pe cei ce erau cu ei, dar pe ei nu.

Să fie pilda lor îngrozitoare, o înştiinţare pentru cei care fac sau vor mai face ca ei.

În aceşti ani au trecut la Domnul şi unii din fraţii cunoscuţi, prin care Cuvîntul Domnului se răspîndise cu multă putere...

412

Plecarea lor la Domnul a fost desigur prilejuri de multă durere printre fraţi, fiindcă lăsau un gol aşa de mare între lucrătorii care şi aşa erau puţini. Dar au fost şi prilejuri de mari mîngîieri şi întărire duhovnicească, ei fiind şi în moartea lor după cum fuseseră în viaţă, nişte pilde de adevărată credinţă şi dragoste faţă de Mîntuitorul Hristos.

Aşa a fost de pildă plecarea fratelui Moroz din Volovăţ, cel care fusese bătut şi pus să tragă la sanie alături de cal în noaptea de care am spus. Iată cum a fost plecarea lui:

Era în postul Paştilor 1963 cînd fratele Moroz căzuse la pat.

Fratele Arcade, ginerele său care fusese luat de patru ani la închisoare, încă nu venise iar soţia acestuia rămăsese cu cinci copii, toţi sub zece ani. Acum tatăl lor căzuse la pat. Dar nici chiar în starea asta nu era cruţat. Pe mulţi fraţi care veneau să-l cerceteze, miliţia i-a luat de pe drum, ţinîndu-i zile şi nopţi arestaţi, cum s-a întîmplat cu Nicolae şi Dumitru de la Bosanci sau cu Costică şi Gavriluţă de la Stroieşti...

Pînă şi vecinii şi rudeniile erau folosiţi ca iscoade pentru supravegherea lor.

Totuşi fraţii şi surorile i-au cercetat mereu, înfruntînd şi biruind toate acestea.

La începutul Săptămînii Patimilor cînd erau în casă două surori, o păsărică a venit la fereastra unde zăcea fr. Ioan şi a bătut în geam. Deodată în cameră s-a fă cut o mare lumină iar femeile s-au speriat. Fratele a zîmbit şi le-a zis:

nu vă temeţi, este îngerul Domnului care mă cheamă să mă duc cu el.

uncheşule, i-a zis sora Valeria, roagă-l pe îngerul Domnului să te mai lase... Ce facem noi aici nişte femei slabe, copiii sînt mici iar Arcade n-a mai venit!...

eu îl voi ruga, dacă se va mai putea să mai rămîn. Dar eu tot trebuie să merg cu el.

Apoi mai tîrziu, dar tot în aceeaşi zi, le-a spus:

am vorbit cu îngerul Domnului. Şi mă lasă pînă Vineri, cînd Domnul nostru Iisus Şi-a dat Duhul pe Cruce. Atunci va trebui să merg cu el...

Şi într-adevăr aşa a şi fost. A mai trăit patru zile, pînă în Vinerea Patimilor, cînd senin şi liniştit a adormit în Domnul.

Fraţii care au putut fi înştiinţaţi au venit în mare număr şi l-au petrecut în cîntări şi lacrimi pînă la mormînt.

Aşa şi-a sfîrşit alergarea unul dintre cei mai statornici şi mai rîvnitori fraţi din părţile acelea ale ţării pe care nu l-a înspăimîntat nici o ameninţare, nu l-a oprit nici o suferinţă şi nu l-a abătut de pe calea Oastei nici o rătăcire şi nici o ispită.

Acum trupul lui se odihneşte în cimitirul satului Burla, în partea de miazănoapte a bisericii, iar sufletul său în braţele Domnului Iisus.

Şi nu numai el, dar încă mulţi astfel de fraţi şi surori cu suflet statornic au avut astfel de cutremurătoare clipe şi minunate mîngîieri în trecerea lor la Domnul. Toate acestea ne sînt nouă tuturor o dovadă fericită despre felul cum ştie Domnul să mîngîie pînă şi în ultima clipă din viaţa lor pămîntească, pe cei care Îl iubesc şi Îl urmează cu smerenie şi credincioşie pe El.

La întoarcerea noastră în mijlocul fraţilor, am aflat deci că duhul tulburărilor şi dezbinării, bîntuia cu putere şi furie pretutindeni.

Atuncea a trebuit să luăm degrab şi peste tot, legătura cu fraţii, spre a opri lucrarea nimicitoare a acestor duhuri rele. Şi izolarea acelora dintre noi prin care lucrau aceste duhuri.

În multe părţi aceştia erau chiar unii dintre cei mai cunoscuţi fraţi. O amestecătură şi o zăpăceală era peste tot.

413

Îndată ce am ieşit, fraţii care ne lămuriseră şi mai bine acolo cu privire la primejdia şi răul pe care îl fă ceau în Oaste acest amestec de învăţături străine şi îngăduinţa faţă de cei ce le aduceau între fraţi am căutat cu tot dinadinsul să pornim cea mai mare luptă de oprire a acestora.

Astfel au urmat lungi şi stăruitoare stări de vorbă cu toţi fraţii. Împărtăşiri din experienţele noastre dureroase pe care le avusesem prin închisori cu cei căzuţi în laţul acestor duhuri, fie cu cei cunoscuţi dintre ai noştri fie cu cei necunoscuţi dintre ai altora.

Apoi despre pagubele şi ruina pe care le lăsaseră între fraţii şi adunările dinţară pe care le pustiiseră ca un blestem.

Şi în sfîrşit despre starea de certuri şi de lupte pe care o aduceau şi o întreţineau printre fraţi peste tot pe unde pătrunseseră.

Căci oriunde pătrunseseră printre fraţi aceste duhuri şi învăţături, nimeni nu se mai ocupa de altceva decît de asta. Ori pentru ele ori împotriva lor. Nu se mai lupta contra păcatului... Nu se mai lucra pentru săraci, pentru bolnavi, pentru biserică, pentru Domnul... Nu mai era timp pentru post şi pentru rugăciune împreună. Nici pentru lucrarea de mărturisiri şi binefaceri în afară...

Tot timpul, toate ocaziile şi toată puterea se pierdeau numai în luptele şi certurile de vorbe asupra acestor noi învăţături. aşa apoi se pierdeau şi sufletele şi adunările, dezbinate de aceste partide, împrăştiate de aceste certuri, nimicite de acest păcat şi de altele, împotriva cărora n-aveau timp să mai lupte din cauza certurilor.

Iată rezultatul blestemat la care duc toate învăţăturile şi duhurile acestea străine, strecurate în Lucrarea Domnului cu mare vicleşug şi cu multăşiretenie, de că tre satana, nimicitorul şi vrăjmaşul mîntuirii noastre, bine ascuns sub frunzişul interpretărilor biblice, ca altădată în pomul din Eden.

Astfel s-a început peste tot în ţară puternica lucrare de lămurire şi de orientare a tuturor fraţilor asupra acestei primejdii.

Cu tot riscul pe care îl prezenta pentru noi începerea din nou a activităţii, lucrul trebuia făcut cu grabă şi fără amînare. Mai însemnată era lucrarea aceasta de salvare a fraţilor şi a adunărilor, chiar decît viaţa şi libertatea noastră a tuturor. La ce ne-am mai ostenit şi am suferit noi toţi pentru a aduce la Dumnezeu aceste mii de suflete şi de adunări, dacă acum, cînd Lucrarea Oastei începută şi dusă frumos pînă aici cu atîtea jertfe şi sînge, acum noi o lăsăm să cadă sub ochii noştri, pradă acestor duhuri pustiitoare şi ucigaşe?

Nu! Nu trebuie să mai zăbovim nici o clipă! Nici să nu mai cruţăm nimic. Trebuie să oprim nimicirea şi să-l alungăm pe nimicitor.

Trebuie să alergăm şi să lucrăm hotărîţi şi neobosiţi oriunde aceste duhuri şi învăţături au pătruns în adunările noastre şi îşi fac lucrarea lor nimicitoare.

Dar în multe părţi, de acum era prea tîrziu.

Căzuseră toate sufletele ori în lume ori în păcat, ori în mrejele acestor felurite duhuri, care apoi se mîncau şi ele între ele, înmulţind ruşinea şi paguba.

Vina pentru toate acestea era aruncată de către cel rău şi mincinos tot numai asupra Lucrării Oastei. Căci oriunde se întîmplau aceste lucruri, preoţimea vrăjmaşă ideii Oastei spunea:

numai Oastea e de vină, numai Trifa e vinovat că oamenii aceştia au trecut la atîtea secte!

414

Autorităţile necunoscătoare a lucrurilor duhovniceşti spuneau:

numai Oastea e de vină că avem atîtea dezbinări în popor.

Iar mulţimea lumească, necredincioasă şi neştiutoare spunea:

numai Oastea e de vină că lumea se leapădă de biserică...

Şi astfel diavolul care era adevăratul vinovat de tot răul produs, făcea ca toată vina aceasta să fie aruncată asupra Domnului Iisus şi asupra Lucrării Oastei Sale care tocmai împotriva acestor rele luptase.

O, cît de blestemat este satana şi cît de vinovaţi vor fi în faţa lui Dumnezeu toţi aceia dintre noi care cuştiinţa ori cu neştiinţa lor, s-au fă cut unelte prin care satana a lucrat şi lucrează nu numai la nimicirea Oastei Domnului, ci şi la hulirea şi învinuirea ei...

Astfel ca o primă măsură, au fost sfătuiţi şi opriţi cu desăvîrşire fraţii să mai primească în adunările noastre lucrători străini. Venirea acestora semănase între fraţii noştri învăţăturile şi duhurile aducătoare de dezbinări.

Au fost apoi opriţi fraţii să mai meargă pe la acele adunări străine de pe unde veneau aducînd sămînţă de dezbinare.

Au fost cercetate adunările dezbinate şi s-a căutat împăcarea lor prin revenirea tuturor fraţilor la învăţătura şi la credinţa noastră de la început.

S-au petrecut multe lucruri zguduitoare în aceşti cîţiva ani, pe tot timpul cărora s-a lucrat cu toată durerea şi stăruinţa la oprirea şi stîrpirea răului acestuia şi la îndreptarea lucrurilor spre făgaşul cel bun.

Cînd am ieşit din închisori, cu acest gînd şi cu acest îndemn hotărît între fraţi, mulţi au rămas miraţi ca de o întorsătură nouă pe care am fi făcut-o, ca de un drum neobişnuit pe care l-am fi luat. Într-atîta se obişnuiseră cu amestecătura de învăţături în care trăiseră de cîţiva ani. Şi într-atîta îşi pierduseră orientarea sănătoasă şi identitatea lor de ostaşi şi de credincioşi fii ai bisericii noastre, încît aproape nici nu mai foloseau acest nume. Iar în inimile şi în gîndurile lor, mulţi erau aproape rupţi cu totul de acestea... Adică erau numai buni spre a deveni orice. Numai ceea ce trebuiau să fie, nu erau.

Iată ce lucrează pustia şi lipsa de legătură dintre fraţi!

Constatam cu şi mai multă durere că la liberarea noastră sufletească de sub robia acestor duhuri de amestecătură, mulţi fraţi de ai noştri nu puteau ie şi cu noi. Duhurile acestor false învăţături îi îngropaseră cu totul în orbia şi robia lor, ca pe nişte morţi pentru Oaste, atît de adînc încît acum la marea liberare a Oastei, ei nu mai puteau învia şi nu mai puteau ieşi cu noi din acest întuneric care îi cuprinsese...

Ce morţi trişti erau aceştia pentru noi.

Cei cîţiva care fusesem cu Moldoveanu prin experienţa dureroasă de la Grind şi de la Gherla, eram deplin încredinţaţi şi lămuriţi despre starea lui cu neputinţă de îndreptat (fiindcă rătă cirea lui era conştientă şi calculată). totuşi multora din fraţii noştri de afară care nu trecuseră prin toate acestea, li se părea că ceea ce le spuneam noi despre el, era prea de tot. Iubirea lor frăţească fără înţelepciune, stătea încă nehotărîtă şi stăruia să mai facem totuşi o încercare.

bine, am zis. Hai să mai facem!

Astfel în anul 1966 a fost chemat Moldoveanu la Arad, în casa fr. Moise, iar acolo a mai venit fr. Valer din Simeria şi încă patru fraţi din Bihor.

415

Am avut o lungă şi îndurerată stare de vorbă cu el, pornind de la faptul Oastei, de la începutul ei, de la scopul ei în biserica şi naţiunea noastră, de la învăţătura ei prin toate luptele pînă astăzi.

Ne-am cercetat atunci lucrarea fiecăruia din noi în funcţie de acele linii veşnice, trase de Domnul Lucrării Oastei.

Şi am arătat abaterile fr. Moldoveanu faţă de aceste adevăruri, abateri continuate tot timpul, cu toate mijloacele pe care le avea.

Am dovedit apoi cu fapte şi martori toate aceste abateri şi l-am rugat în faţa tuturor să spună dacă n-a fost aş a.

La urmă am zis: Totuşi, cu toate acestea, dacă acum în ultimul ceas, fr. Moldoveanu îi pare rău de aceste abateri şi doreşte cu adevărat să revină la acelaşi gînd în învăţătură cu Lucrarea Oastei şi cu toţi fraţii, iată sîntem gata să uităm şi să iertăm totul. Numai să începem măcar de aci înainte o colaborare sănătoasă şi bună.

Au vorbit pe rînd cu privire la aceste lucruri toţi fraţii prezenţi. Întîi Valer, apoi Petre, Ioane, Gavriş, Ioan, Moise.

Dar cînd a răspuns fr. Moldoveanu, toată vorbirea lui a fost presărată cu învinuiri asupra mea şi a altor fraţi. Apoi cu justificări a învăţă turilor sale. Iar la urmă a încheiat cam cu aceste cuvinte:

nu pot să-mi schimb nimic din încredinţările pe care le am. Cel mult eu nu le voi răspîndi la alţii, le voi păstra pentru mine, dar nu pot mai mult. Ceva nu mă lasă să cedez mai mult din ceea ce am în inima mea. Dacăştiam că vor veni aici şi atîţia alţi fraţi, nu veneam nici eu singur...

Am subliniat cu durere aceste mărturisiri ale lui... Adică ar fi trebuit să fie şi aici tot cele două partide care să se lupte una contra celeilalte! Să continuăm lupta şi după focul încercării, ca şi înainte de el. Să arătăm adică şi lui Dumnezeu şi fraţilor şi lumii că noi n-am învăţat nimic din cuptorul şi din experienţa în care ne aruncase Hristos. Că nouă nu ne pasă de porunca Domnului şi că n-am renunţat la ambiţiile fireşti şi la părerile potrivnicede dinainte de asta...

Am nădăjduit totuşi în momentul rugăciunii.

Cu lacrimi sfîşietoare am înfăţişat Domnului durerea noastră, tragedia sfîşierii dintre noi şi cererea stăruitoare ca Domnul să aibă milă să refacă unitatea Frăţietăţii noastre alungînd dintre noi ceea ce ne desparte şi ne îndurerează...

Şirul rugăciunilor noastre l-a încheiat fratele Moldoveanu cerînd cu lacrimi lui Dumnezeu că dacă el este o piedică în calea Lucrării Domnului, Domnul să-l înlăture pe el din această Lucrare...

M-am îngrozit ascultînd la această cerere. Cum şi de ce nu se roagă el ca să înlăture Domnul păcatul care îl desparte pe el de fraţi, nu să-l înlăture pe dînsul?... Cum oare nu se teme acest om să se roage cerînd lui Dumnezeu, între martori, acest lucru!

Îndată după aceea am şi scris aceste gînduri în două poezii, aşezate apoi una după alta în cartea Cîntări de Drum, la care lucram atunci.

Aceste două poezii erau: Nu-nlătura o Doamne şi Nu ne-asculta o Doamne.

Iar ca să se vadă starea mea sufletească de atunci şi de după aceea, precum şi felul în care am dorit eu totdeauna să se rezolve problema fratelui Moldoveanu, le redau aceste două poezii, izvorîte din acel dureros moment şi din rugăciunea lui:

416

Nu-nlătura o Doamne

Nu-nlătura o Doamne din scumpa Ta Lucrare decît ce-aduce gheaţă şi răni şi dezbinare înlătură-l pe Core, pe Cain şi pe Iuda înlătură mînia, cîrtirile şiciuda.

Nu-nlătura o Doamne pe fratele ce plînge cînd inima şi-o rupe şi sufletulşi-l frînge ci-nlătură ce-l ţine legat de nu se poate cuprinde-n alipirea încrederii de frate.

Nu-nlătura o Doamne iubirea-ndurerată ci cursa pierzătoare ce-o prinde-ndatorată înlătură vicleana urzire ucigaşă cu feţe-nşelătoare şi inimă vrăjmaşă.

Nu-nlătura o Doamne pe cel ce are-o teamă şi are-o conştiinţă şi-o ţinere în seamă ci-nlătură-l pe-acela ce astea nu le are căci el aduce prăpăd şi răni şi dezbinare.

Ci-ncredinţează-l Doamne pe fratele ce plînge c-atunci e mai puternic cînd dragostea-l înfrînge şi-atunci e cel mai vrednic de-ncrederea întreagă unirea cînd l-aruncă în braţele ce-l roagă.

Şi cealaltă:

417

Nu ne-asculta o Doamne

Nu ne-asculta o Doamne

cînd vom striga spre Tine

cerîndu-Ţi chiar cu lacrimi

ce nu ne-ar fi spre bine.

Nu ne-asculta cînd duhul ni-e plin de întristare şi-Ţi cerem să ne-nlături din scumpa Ta Lucrare.

Nici cînd pripite-ndemnuri spre căi nejudecate ne-mping la rugăciunea cu cereri vinovate.

Nici cînd iubiri greşite ne înrobesc fiinţa şi-Ţi cerem ce-osîndeşte răbdarea şi căinţa.

Nici cînd păreri străine de-a fraţilor părere necumpătat dori-vor şi ne-nţelept vor cere.

Nici cînd descurajarea mîhnirii o să ceară în clipa de-ntuneric chiar cupa mai amară.

Nu ne-asculta o Doamne greşita rugăciune ci iartă-ne şi gîndul şi starea care-o spune.

I le-am trimis şi fr. Moldoveanu, spre a le înţelege şi spre a-şi însuşi dragostea şi adevărul conţinut în ele.

O, cum aş fi vrut să ne înţeleagă el atunci ceea ce îi spuneau gîndurile noastre din cea de a treia poezie pe care i-o trimiteam împreună cu cele două:

418

Cînd înţelegi...

Cînd înţelegi ce preţslăvit au clipele curate ce bucuros şi ce grăbit le răsplăteşti pe toate.

Pe un cuvînt de lacrimi plin

dai tot ce ţi se cere

dai săptămîni şi ani de chin pe-o clipă de-nviere.

Dai drumuri îndelungi de plîns pe-un pas către-mpăcare dai foc de zeci de ani nestins pe-un strop de-mbrăţişare.

Dai pentru-o lacrimă arzînd, de-o crezi adevărată, tot cît ai pătimit urcînd spre zarea ei curată.

Cînd gustă inima ceva din dulcea-i sărbătoare pămîntu-i peste tot aşa cît cerul, plin de soare.

Cînd ce-ai căutat şi ce-ai găsit e-un strop de împlinire tot ce-ai de dat şi-ai vrea primit e-n veci numai iubire.

Oricît a fost viaţa grea zdrobită şi-ntristată cînd vine-o clipă ce-o dorea înviedintr-o dată.

Pe harul îndelung dorit dai tot răscumpărare nu-i sufletul mai fericit ca-n clipa cînd îl are.

dar fr. Moldoveanu nu şi-a dat silinţa nici să le înţeleagă şi nici măcar să le răspundă.

419

Lupta aceasta de reorientare sănătoasă începută între fraţi mergea însă în unele locuri destul de greu. Anii lungi de prigoniri din partea clerului infiltrase în oameni nu numai un fel de frică şi rezervă faţă de preoţime, ci chiar o ruptura sufletească. În această ruptură, în acest gol propaganda străină reuşise să-şi strecoare foarte lesne anumitele lor interpretări şi lozinci.

Pe de altă parte lipsa de legătură dintre fraţi, prin oprirea adunărilor şi arestarea fraţilor, i-a făcut pe mulţi din cei mai începători sau mai slabi chiar să caute adăpost şi mîngîiere sufletească în legăturile cu străinii.

Astfel că după ce trec ani de zile în aceste condiţii e lesne de închipuit ce stare de lucruri, de amestecătură de învăţături şi ce dezorientare era cam peste tot.

Trebuia frînat puternic mersul acesta spre prăpastie, apoi făcută puternic cotitura cea bună spre mijlocul sănătos al drumului Oastei, printre cele două alunecări primejdioase.

Tocmai această “cotitură” le-a apărut multora, cum am spus ca o “întoarcere înapoi”. De fapt, această părere au început s-o răspîndească tocmai acei care aveau tot interesul şi dorinţa ca Oastea Domnului să meargă mai departe “înainte' aşa cum o împingeau ei, adică pînă va cădea de tot în braţele lor. Adică pînă în prăpastia sectaristă, în care o doreau aceştia din toată inima şi răsputerile lor.

Ce lupte grele şi dramatice au urmat în anii aceia, după cea de la Arad cu Moldoveanu!

Nu voi uita niciodată nopţile dureroase de la Cluj, de la Timişoara, de la Comăneşti, Suceava, Focşani, Tecuci, Galaţi, Oradea, Bacău, Sîmbăteni şi atîtea alte locuri, unde a trebuit să stau cu inima zdrobită, ascultînd cum fraţii, împărţiţi în două partide, se sfîşiau fără milă unii pe alţii, gata-gata să se rupă pe totdeauna.

Ce greu cuvînt a trebuit să fie folosit atunci, pentru a le trezi conştiinţa frăţească şi pentru a li se deschide ochii asupra cursei diavolului şi a vîrtejului ameţitor în care căzuseră cu toţii! Cîte zile şi nopţi s-au cheltuit pentru aceste lămuriri! Cîte primejdii s-au înfruntat! Cîţi bani pe drumuri, cîţi nervi chinuiţi, cît timp pierdut, cîte energii risipite, cîte prilejuri de mîntuire zădărnicite, cîte suflete îndepărtate, cîte hule aduse Oastei şi cîte adunări păgubite!... Stările şi luptele acestea au durat aproape zece ani, pînă cînd în sfîrşit, Dumnezeu ne-a ajutat să ieşim din negura aceasta.

Dar cu toate acestea au fost şi mai sînt încă totuşi şi azi, unii fraţi şi chiar unele adunări cum este cea din Sibiu (unde parcă este şi azi scaunul de domnie al duhului dezbinării), care nu s-au lă sat înduplecaţi nici de lacrimi, nici de mustrări, nici de iubire şi nici de toate celelalte mijloace întrebuinţate faţă de ei. şi au rămas mai departe în aceste învăţă turi şi amestecătură potrivnici învăţăturii şi dragostei frăţeşti!

În anii aceia fraţii ne-au cerut o precizare clară a învăţăturii Oastei, fiindcă mulţi veniseră după 1947 cînd nu mai erau nici cărţile şi nici revistele din care să afle adevărata cale de urmat. Pe lîngă asta cei care îi învăţaseră, erau ei înşişi ori necunoscători deplin, ori influenţaţi de învăţăturile străine fie de cele de dreapta fie de cele de stînga. Aşa că toţi aveau cea mai mare nevoie de o orientare sănătoasă.

Atunci am cules şi am scris pentru fraţi Dreptarul Învăţăturii Sănătoase care i-a ajutat pe mulţi să se orienteze bine asupra celor ce trebuie să le primească sau să le respingă.

Ce minunat era să vezi cum, pe măsură ce fraţii lucrători ieşeau din vîrtejul acestor amestecă turi cu duhurile şi învăţă turile străine, duhul Domnului revenea cu putere în adunările frăţeşti. Astfel în tot cursul anului 1965 şi pînă în anul 1969 au avut loc în multe părţi mari adunări frăţeşti, fie cu ocazii de nunţi, fie de botezuri, înmormîntări sau hramuri.

420

Mai ales că îndeosebi între anii 1967-1969, era şi o vreme de mai multă îngă duinţă cînd autorităţile de Stat nu ne mai urmăreau chiar într-atîta de îndeaproape, ca în anii de mai nainte sau de mai tîrziu.

Atunci au venit la Domnul multe suflete noi, mai ales tineret. Şi s-au înfiinţat multe adună ri în localităţile unde nu mai fuseseră. Iar cei care îşi cîştigaseră o creştere duhovnicească, au crescut şi mai mult.

Au fost totuşi chiar şi în acest răstimp unii dintre fraţii noştri care au trebuit să treacă prin grele încercări pentru Numele Domnului. Astfel au fost de la Bacău fr. David care a fost condamnat la doi ani închisoare pentru participarea la adunările Oastei, fr. Traian de la Simeria, Dumitru, Serghie şi Lăzărică din Bosanci, Ioan din Mitocul Dragomirnei, Albu de la Adîncata, Leon şi Eftimie din Pătrăuţi, din Băileşti şi al ţii...

Mulţi dintre fraţii lucrători erau foarte supravegheaţi, alţii anchetaţi, alţii amendaţi, alţii înlăturaţi din serviciu. Totuşi fraţii au rămas tari, au continuat adunările mai în ascuns şi mai pe de lături, învăţînd să fie mai prevăzători şi mai înţelepţi în felul de a lucra.

Nu după multă vreme, la numărul fraţilor care au trecut la Domnul în închisoare, s-au mai adăugat curînd şi alţii dintre cei care au ieşit la eliberare grav bolnavi de acolo.

Astfel în scurt timp am petrecut în veşnicie pe cîţiva dintre cei mai scumpi fraţi care au dat tot timpul suferinţei lor pentru Domnul, cele mai frumoase dovezi de credincioşie şi de umblare frumoasă şi curată pe calea voii Lui.

Să nu-l uităm niciodată pe fratele Jan Neagu de la Pechea care deşi sărac şi cu o casă grea, şi-a lăsat pe sora-soţ ia lui credincioasă cu copiii mici şi s-a dus să sufere pentru Domnul în mijlocul încercărilor, smerit şi bucuros, cum Îl slujise mulţi ani, în mijlocul fraţilor, tot smerit şi bucuros.

A trecut la Domnul curînd după venirea lui din închisoare în urma mizeriilor îndurate şi a unei boli aduse de acolo. Dar a trecut fericit, văzînd cum Lucrarea de la Pechea pentru care el muncise unit şi credincios cu ceilalţi scumpi fraţi ai noştri de acolo, a fost binecuvîntată atît de mult, în urma ostenelii şi a jertfelor acestor buni şi smeriţi lucrători.

Toţi fraţii veniţi în număr mare l-au petrecut în drumul spre ceruri, cu cîntări şi multe lacrimi, ca pe unul dintre cele mai ascunse mărgăritare ale Domnului Iisus şi a frăţietăţii noastre.

După el a trecut la Domnul alt frate scump care suferise mult pentru Domnul, fratele Magearu de la Timişoara.

Fusese şi el totdeauna un suflet bun şi liniştit. Un lucrător harnic şi smerit printre fraţii din acele părţi. Iar cînd a fost ales să sufere pentru Domnul, s-a comportat tot timpul ca un slujitor bun şi vrednic, care nu s-a ruşinat de Numele Domnului.

Deşi fusese luată la închisoare împreună cu el şi fiica sa Lucia, surioara noastră de 18 ani, atît ea cît şi el nu s-au plîns niciodată pentru suferinţa pe care au îndurat-o pentru slava şi slujba pe care o aduseseră pentru Domnul. Ci au suferit cu demnitate şi cu vrednicie, pînă la capăt, făcînd cinste Domnului Iisus şi Oastei Sale.

La puţin timp după eliberare, Domnul l-a chemat la El. Adusese şi el de prin închisoare sămînţa morţii în trupul său.

Al treilea pe care l-am petrecut nu mult în urma acestora, a fost fratele nostru iubit Ion Jicăreanu de la Vurpăr alba.

421

El fusese împreună cu noi la colonia de muncă din Grind periprava. Nu vom uita niciodată cît bine ne-a făcut atît prin purtarea lui smerită, tăcută şi harnică la muncă, precum şi prin credincioşia lui frumoasă faţă de Lucrarea Oastei şi faţă de fraţi.

Cu oricîte ademeniri a încercat să-l atragă şi pe el dezbinătorul de partea sa, fratele i-a răspuns hotărît şi îndurerat:

eu nu-mi trădez legămîntul şi fraţii mei din Lucrarea Oastei. Rămîn neclintit pe calea pe care L-am aflat pe Domnul şi vreau ca aici să mă afle şi El cînd va veni, unde m-a pus şi aşa cum m-a vrut El de la început!

La înmormîntarea lui fratele Ion, au venit nu numai fraţi din tot cuprinsul acela ci şi câţi oameni au auzit despre moartea lui.

În faţa unei mari mulţimi care înconjura sicriul fratelui, preotul satului, care toată viaţa lui fusese unul care nu iubise Oastea şi nici pe fratele, atunci a fost peste măsură de mişcat. Predica de înmormîntare el şi-a început-o cam aşa:

a fost odată în lumea asta un om atît de bun cum nu mai era nicăieri un altul ca el. Omul acesta era aşa de blînd încît niciodată n-a ridicat glasul său asupra nimănui. Oricine a avut nevoie de ceva şi s-a dus să-i ceară lui, n-a plecat de la el neajutat. Puţini oameni din lume au mai avut de suferit necazuri atît de multe şi mari cum a avut el, dar niciodată el n-a cîrtit împotriva lui Dumnezeu, ci le-a purtat cu toată răbdarea şi smerenia ca un adevărat mucenic al credinţei.

A avut de la Dumnezeu încercări nu numai în trupul său printr-o boală lungă şi neiertătoare, dar şi în familia sa prin boala copiilor săi. Dar nici în starea asta nu l-a văzut nimeni nerăbdător şi nemulţumit niciodată, ci pentru toate a mulţumit şi a lăudat pe Dumnezeu şi înţelepciunea Lui cea iubitoare, care nu face rău niciodată celor care Îl iubesc pe El.

A alergat zi şi noapte pentru Cuvîntul lui Dumnezeu, avînd totdeauna o faţă smerită, o umblare curată, o purtare sfîntă. Casa lui Dumnezeu a iubit-o şi a cercetat-o cu drag totdeauna. Şi tuturor celor ce s-au purtat rău cu el le-a răspuns cu blîndeţe şi cu rugăciune...

A fost odată în lumea asta un astfel de om atît de bun precum nu mai era nicăieri un altul ca el...

Şi izbucnind în lacrimi, preotul a continuat:

acest om bun despre care v-am vorbit, este omul acesta care zace acum în sicriu aci în mijlocul nostru... Plecarea lui lasă între noi un gol pe care numai Dumnezeu îl va putea umplea... Slavă veşnică lui Dumnezeu care mai poate face să avem printre noi astfel de oameni...

Şi multă vreme apoi nici vorbitorul şi nici ascultătorii n-au mai putut decît să plîngă cu suspine mari şi cu şiroaie de lacrimi.

Ce fericiţi trebuie să fi ascultat îngerii Domnului ca şi fraţii noştri credincioşi la aceste cuvinte de slavă pentru Dumnezeu şi de recunoaştere a unei vieţi transformate atît de frumos, prin înnoirea naşterii din nou, în Oastea Domnului Iisus.

Ce liniştit trecuse în braţele Domnului un astfel de frate despre care pînă şi potrivnicii lui nu puteau spune decît astfel de cuvinte!

Şi ce binecuvîntată este Lucrarea duhovnicească în mijlocul căreia se nasc, trăiesc şi mor astfel de biruitori ai lui Hristos!

A urmat la rînd fratele Vasile Lavu de la Petrila, cel prin care Domnul ne ajutase nespus de mult nu numai înainte de închisoare ci şi în timpul cît sufeream la Grind.

422

El, ca un meşter bun şi priceput cum era, fusese scos şi încredinţat cu diferite lucrări la baie, la atelier, la tot ce era nevoie. Fiind astfel mai liber, ne putea şi nouă înlesni multe lucruri mărunte, dar acolo de mare preţ, tocmai atunci cînd nouă celor bolnavi ne era cel mai greu.

El a căzut jertfă conştiinciozităţii lui în muncă şi în împlinirea datoriilor sale faţă de oricine îi cerea ceva.

Deşi era în concediu, fiind chemat să îndeplinească o lucrare primejdioasă pe care n-o puteau face alţii, el s-a dus. Dar în timp ce lucra sub un cazan greu, lanţul care ţinea cazanul s-a rupt iar el a fost zdrobit de marea greutate a cazanului căzut peste el.

O mare şi adîncă durere ne-a încercat pe toţi, prin pierderea lui. Fusese un frate de o mare credin ţă, de o frumoasă statornicie, de o bucuroasă binefacere şi dărnicie. Dumnezeu să-i binecuvînteze sufletul fericit şi să-i îngrijească cu toată bunătatea familia lui greu încercată.

Şi Singur Domnul mai ştie pe mulţi din ceilalţi fraţi de care am fost mai greu depărtaţi şi despărţiţi, cîţi vor mai fi plecat dintre ei, fără să maiştim acum. Aproape toţi cei buni s-au dus. Mai sînt încă în viaţă unii, dar şi ace ştia în cea mai mare parte purtînd fiecare în trupul său cîte unţepuş sau mai multe, care i s-a înfipt în carne pentru totdeauna, acolo în anii şi în încercările cuptorului de foc prin care am trecut.

Dumnezeul Adevărului şi al Dragostei, pentru slava şi slujba căruia au suferit şi au murit ei să le dăruiască o veşnică ră splată acolo la El şi să-i mîngîie cu dulcea Lui bunătate în viaţa veşnică pentru tot ce au răbdat ei în viaţa asta. Iar Lucrarea Oastei pentru care ei au fost pilde şi jertfe, să fie binecuvîntată pînă în veşnicie de Duhul Sfînt cu astfel de suflete de lucrători vrednici, care şi în viaţa şi în moartea lor să fie nişte vase de cinste, folositoare Stăpînului şi binefăcătoare pentru fraţi.

Fie ca la acest popas şi reculegere la care îngenunchem acum pomenindu-i atît pe cei trecuţi la Domnul în închisori sau îndată după eliberare, cît şi pe ceilalţi mulţi şi sfinţi înainta şi ai noştri, trecuţi biruitori în veşnicie, să ne îmbărbătăm şi noi cu atît mai mult. Pentru că dacă fraţilor noştri le-a fost cu putinţă să treacă biruitori prin toate cîte le-au suferit şi să-şi sfîrşească atît de frumos lucrarea încredinţată lor, cu putinţă ne este şi nouă aceasta chiar dacă şi în viitor am avea de înfruntat condiţii tot atît de grele ca şi ei.

Numai dacă şi noi ne vom da toate silinţele ca să le urmăm pilda, rămînînd neclintiţi în credinţă, neabătuţi în învăţătură, nedespărţiţi în unitate.

Chiar dacă alegerea lui Dumnezeu este o taină a dragostei şi bunăvoinţei Sale, totuşi vin uneori în calea celor pe care Domnul îi alege piedici care să le încerce voinţa lor de a le învinge pe toate acestea pentru dragostea lui Iisus.

Dar în calea unor fii ai Săi, Domnul parcă El Însuşi înlătură aceste piedici spre a ajunge ei cît mai curînd la locul din care să-i îndrume pe alţii. şi El Însuşi le întocmeşte toate condiţiile în aşa fel încît ei să reuş ească.

Pe cînd altora iarăşi parcă Dumnezeu îngăduie să li se pună piedici pentru ca ei să nu izbutească în ceea ce urmăresc. De ce? Fiindcă Elştie gîndurile fiecăruia.

În calea unora înţelepciunea lui Dumnezeu pune suferinţe văzute de un anumit fel, spre a-i curăţi şi înălţa prin acestea în faţa oamenilor.

În calea altora El pune altfel de suferinţe. Pune sarcini ascunse, prin care ei să fie înălţaţi în faţa Lui.

În calea celor netrebnici, suferinţa poate fi o piedică anume pusă spre a-i opri de a face un rău şi mai mare decît fac.

423

Dar nici suferinţa cu scop mîntuitor, nu-i pentru toţi o curăţire şi o înăl ţare duhovnicească. pentru unii importanţa care li s-a dat sau li se dă de către ceilalţi le-a depăşit nivelul lor duhovnicesc sau cultural. Şi suferinţa iată a devenit pentru aceştia un motiv în plus de a se îngîmfa.

Aceştia luîndu-şi apoi o înfăţişare umflată şi ţeapănă ca nişte manechine vopsite, încărcate de podoabe şi puse în vitrina mîndriei şi firii pămînteşti, par că ar fi nişte mari valori, pe cînd în realitate sînt numai nişte imitaţii, nişte amă gituri, nişte cîrpeli, care vor sfîr şi în curînd la gunoi sau la cenuşă. Aşa cum au sfîrşit totdeauna cei care trecînd prin foc, n-au avut în ei nici aur, nici argint, nici pietre scumpe ci numai lemn, fîn, trestie şi vopsea!

Acestor manechine ale Oastei Domnului le place să stea numai în vitrine spre a fi lăudate de către toţi cei care se opresc în faţa lor umflată spre a le admira glasurile pomădate care sînt totdeauna potrivite în aşa fel ca să placă oricui (fiindcă asta este în propriul lor interes) şi să nu supere niciodată pe nimeni (fiindcă asta ar fi în propria lor pagubă). să-i lăsăm în deşertăciunea lor trecătoare şi să trecem dincolo de ei. Fiecare stup se vede că trebuie să-şi aibă trîntorii săi.

Să trecem deci mai departe, la fraţii noştri adevăraţi, împrăştiaţi în tăcere şi în ascultare pe frumosul ogor al bisericii noastre şi al poporului nostru, încredinţat Oastei Domnului să-l semene cu lacrimi sau să-l secere cîntînd. Şi să-i binecuvîntăm pe aceşti minunaţi lucrători sfinţi şi smeriţi, care fără nici o altă plată pămîntească decît primejdiile, amenin ţările, suferinţele şi batjocurile aleargă şi ostenesc investind în munca lor sfîntă pentru Domnul Iisus Hristos cel mai de preţ şi mai sfînt bun: lacrimile, sudoarea şi sîngele vieţii lor.

Sîntem atît de fericiţi simţindu-ne una cu aceşti minunaţi copii ai lui Dumnezeu, fii adevăraţi ai bisericii noastre adevărate şi ai poporului nostru credincios!

Ne îmbrăţişăm cu ei şi acum în muncă, după cum ne vom îmbrăţişa cîndva şi în răsplătire, atunci cînd pe feţele noastre asprite de vînturi, pălite de soare, rănite de lupte, brăzdate de lacrimi şi scuipate de lume, vom purta sărutarea strălucită şi veşnică a Marelui nostru Împărat şi Dumnezeu Iisus Hristos.

Căci noi toate acestea le aşteptăm prin puterea făgăduinţei Lui Dumnezeieşti, pe care n-o poate nimeni nici nimici şi nici schimba.

Dumnezeu Însuşi va ocroti Lucrarea aceasta a Oastei Sale atît de paşnică şi blîndă, care n-a nedreptăţit niciodată pe nimeni, n-a luat nici dreptul nici sufletele nimănui, n-a stricat casa şi credin ţa nici unora. N-a răpit rodul muncii cuiva şi n-a rîvnit niciodată nici la avutul, nici la libertatea, nici la comoditatea vreunuia din vecinii sau din duş manii noştri.

N-am avut faţă de toţi oamenii decît rugămintea să ni se respecte şi nouă măcar cît de puţin dreptul pe care trebuia să-l avem mai mult decît alţii. Dar care nu ni s-a dat niciodată ci ne-a fost călcat de toţi.

Însă nici chiar pentru acest drept de la o vreme n-am mai luptat. Căci faţă de reaua credinţă arătată de toţi către noi, nu ne-a mai rămas nici un argument, ci numai resemnarea împărtăşirii pînă la capăt a aceleiaşi sorţi pe care a avut-o pe pămîntul acesta şi Domnul nostru Iisus.

424

Dar despre aceste lucruri vom mai avea încă prilejul să mai vorbim.

Doamne Iisuse, ajută-ne să putem merge şi pe mai departe, tot pe urmele Tale aşa ca Tine

şi ca vrednicii şi sfinţii noştri înaintaşi, ferindu-ne de amă gitorii care umblă să ne abată spre alte căi. Pentru ca să putem ajunge şi noi cu bine la capătul luptei noastre cum au ajuns ei la al lor.

Amin.

Slăvit să fie Domnul.

Meditaţii

Dacă cu adevărat sîntem fraţi

şi dacă cu adevărat ne ajutăm unii pe alţii,

atunci desigur că la aceasta ne vom aduna totdeauna cu toţii.

Adunarea ne va duce la apropierea şi prietenia folositoare

şi prin aceasta vom împiedica pe acelea care ne duc la Gheenă.

Omilia Tesal.

Sf. Ioan Gură de Aur.

Cine nu se simte legat de poruncile Evangheliei ci umblă ca un nesupus, acela este ca un cîine şi nu ca o oaie.

Acela nu face parte din turma ascultătoare a lui Hristos ci din haita satanei.

Cea mai mare primejdie pentru noi este moleşirea şi lenea. Somnul cel duhovnicesc. Ţine-ţi trează totdeauna inima.

Tot ce faci să fie lucrat ca pentru Hristos.

Păr. Iosif Trifa.

425

O, morţi rămaşi...

O, morţi rămaşi de-a lungul urcuş ului întins spreţelul către care am năzuit cu sînge, v-a frînt Necruţătorul şi ochii vi s-au stins nainte de-a ajunge la inimi a vi-l strînge!

O, morţi rămaşi pe funduri de-ocean îndepărtat nainte de-a ajunge corabia la ţintă, voi cei ce către margini de lumi v-aţi avîntat şi n-a putut ispita nici iadul să vă mintă!

Aţi suferit atîţia şi-atît, pîn-aţi murit sub toată forma jertfei prin caznele răbdate,

dar cei trăiţi alături ce totuşi n-au murit mai multă suferinţă au dus, trecînd prin toate.

Voi aţi ajuns la Capăt, luptînd nedoborîţi şi v-aţi primit cununa vieţii cea promisă,

dar ei sînt încă-n lupte, şi cine ştie cîţi pierzînd statornicia, afla-vor uşa-nchisă!

Mai rari mereu...

Mai rari mereu sînt cedrii rămaşi din primii ani

dar nu-i mai gol pe dealuri

nici zarea nu-i mai rară

o ştire sănătoasă cresc tinerii tufani

în urma pîrjolirii trecută peste vară!

Nu mai jeliţi Trecutul,

nici plîngeţi de Prezent

cînd Viitorul creşte cu-atîta strălucire!

Ci ajutaţi grăbirea slăvitului moment al saltului Vieţii

din praf,

în Nemurire.

426

O, cum să pot?

O, cum să pot departe de lupta Ta să stau cînd numai ea-mi dă vieţii un rost înalt pe lume de fiecare dată cînd sabia-mi reiau

vin valuri de lumină puternic să mă-ndrume.

Prea rar mi-aduc aminte cu frică să fi stat în faţa vrăjmăş iei cumplit dezlănţuite ci-n liniştea răbdării crezînd am aşteptat să dobîndesc cununa învingerii dorite.

N-am îmbrăcat vreodată a urii arme, nici n-am folosit săgeata minciunii şi-a bîrfelii oricît mi-au fost vrăjmaş ii de răi, nedrepţi şi mici i-am înfruntat cu arma dreptăţii şi-a iubirii.

...Azi lupta-i tot aceeaşi, dar parcă mai în toi în rînduri primenite mai noi vin luptătorii vrăjmaşii dau atacuri mai crîncene şi noi dar Marea Biruinţă măreţ şi-anunţă zorii.

În locul meu vin alţii mai tineri şi mai tari ce-n braţ şi mai puternic ştiu sabia s-o poarte eu merg cum pot în urmă cu pumnii voluntari dar tot nu-mi lepăd spada şi scutul pîn-la moarte.

Tot ce e lut în mine odată va pieri

dar va rămîne veşnic armura mea-ncercată

şi Spada şi Solia care-au putut greşi

dar n-au trădat pe Domnul şi Fraţii niciodată.

Satana nu are vacanţă niciodată nici vara nici iarna, nici ziua nici noaptea, fii şi tu treaz şi nu-ţi înceta lucrul niciodată!

Un păstor care îşi pune viaţa pentru oile sale, va fi totdeauna preţuit şi ajutat de oi.

Păr. Iosif Trifa.

427

O, lacrimile-acestea

O, lacrimile-acestea vărsate pentru voi ce ard şi azi scăldîndu-mi obrajii trişti şi goi.

Ce ard în rugăciunea gemută în ascuns ca-n voi să se trezească a-ntoarcerii răspuns.

Şi ard în blînde-ndemnuri mai dese şi fierbinţi să nu călcaţi solia rămasă din părinţi.

Şi ard purtînd mustrarea cu-ndurerat cuvînt că v-aţi călcat iubirea şi primul legămînt.

Şi ard în stăruinţa să nu vă dezbinaţi să nu-nlesniţi credinţe străine printre fraţi.

Să nu slăbiţi din rîvnă, din post şi rugăciuni nici lumea să v-atragă spre vechile-i minciuni.

Nici să nu fiţi ocară Lucrării lui Hristos nici Sfintei Lui Biserici povară şi ponos.

Nici fraţilor iscoade, nici nimănui vrăjmaşi ci sinceri şi statornici şi-adevăraţi ostaşi...

o, lacrimile-acestea spre voi şi pentru voi ce cheamă şi aşteaptă întoarcerea napoi,

De nu vă ard tot răul din sufletele reci vor arde conştiinţa din voi în veci şi-n veci.

Eu n-am chemat pe nimeni să pornească pe urmele mele,

dar i-am chemat pe toţi să pornească din dragoste şi bunăvoie pe urmele Domnului Iisus spre Golgota.

Păr. Iosif Trifa.

428

429

Cap. 13

E poate ultima-ncercare...

“Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de cîte ori am vrut să strîng pe fiii tăi cum îşi strînge găina puii sub aripi, -

şi n-aţi vrut!”

Matei 23,27; Luca 13,34.

Am mai spus, dar trebuie mereu să o mai spunem: Nici în gîndurile lui Dumnezeu, nici în ale noastre, Oastea Domnului n-a fost niciodată o răzvrătire împotriva ordinii din biserică sau din societate, ci a fost o renaştere evanghelică, o înnoire duhovnicească, o reînflorire a virtuţilor creştine şi strămoşeşti, o reîntoarcere la curăţia dragostei faţă de Hristos, aşa cum trăieşte şi cîntă această dragoste în Evangheliile Mîntuitorului, în epistolele sfinţilor apostoli, în vremile sfinţilor noştri părinţi.

Pentru că în vremile în care Dumnezeu a ridicat această Lucrare în ea, biserica noastră era sufocată de forMalism, îmbîcsită de pă cat şi ameninţată de secte. Poporul era ros de vicii, întunecat de neştiinţă şi străin de Dumnezeu.

Apariţia acestei Lucrări duhovniceşti, după minunea reîntregirii noastre naţionale de atîtea veacuri visată şi cu atîtea scumpe jertfe plătită, era ea însăşi o minune poate mai mare chiar şi decît prima. Ea a venit să stingă pîrjolul a ţîţat de fanatismul confesionalist care era şi va fi permanent alimentat de ură, iar în locul acestuia să se aprindă în suflete şi între ele, flacăra dulce a dragostei, alimentată de cîntări şi de lacrimi.

Poporul nostru fusese robit şi orbit destule veacuri de străini şi de păcat, acum i se dăruia o lumină dulce şi o călăuzire blîndă spre adevărata independen ţă, cea de sub robia păcatului şi de sub orbia lipsei de Hristos.

Biserica noastră fusese destule veacuri adormită, dezbinată, amorţită, acum i se trimitea o primăvară, o înviere, o reîntinerire.

430

Cine s-ar fi putut gîndi că duhul lui Irod din biserică şi din afara ei, se va întuneca atît de mult la mărturisirea Oastei despre Hristos, încît va porunci să omoare mereu să omoare!

oricîţi copii ai ei, oricîte iniţiative minunate şi orice înnoire fericită adusă de ea, numai să-L nimicească pe Hristos! (Matei 2, 3-16).

Oastea Domnului a venit în biserica noastră ca o fiică şi ca o slugă iubitoare a ei nu ca o iscoadă şi ca o sectă străină.

A venit să strîngă în Casa Bisericii, nu să fure din ea.

A venit să zidească spărturile ei, nu să dărîme ceea ce era zidit bine.

Şi a venit în poporul nostru ca o însufleţire a tot ceea ce era mai bun, mai uman, mai curat în specificul nostru românesc şi creştinesc. Ea se năştea din gîndul şi simţămîntul a tot ce era pus de Dumnezeu mai sănătos şi mai nobil în fiinţa credincioasă a poporului nostru, ca un strigăt ceresc de strîngere lîngă o cruce şi un steag. Pentru încolonarea tuturor pe calea de mijloc a dragostei şi a curăţiei, spre împlinirea scopului cel şi mai înalt: independenţa noastră sufletească, după scopul atins al independenţei noastre naţionale.

Cu acest gînd a pornit Dumnezeu Oastea Domnului printr-un preot al bisericii noastre şi printr-un fiu din ai poporului nostru. Să nu se uite aceasta niciodată nici de cei dinăuntrul ei

şi nici de cei dinafară!

Dar după cum lupta pentru independenţa noastră trupească şi vremelnică, a durat secole la rînd şi s-au cerut pentru ea atîtea jertfe şi martiri, se pare că cel puţin tot aşa un preţde timp şi de jertfe se cere şi pentru independenţa noastră sufletească.

Şi după cum, prin toată vitregia vremurilor, a luptelor, a robiilor şi a înfrîngerilor din trecut, Dumnezeul nostru n-a lăsat poporul nostru fără eroi şi fără vizionari care să lupte şi să-l încurajeze cu credinţa şi nădejdea împlinirii acestui scump ideal al naţiunii noastre, tot aşa să ne rugăm cu atît mai mult ca El să ridice necontenit în mijlocul nostru, prin Oastea Sa, profeţi şi luptători plinide înţelepciune şi de îndrăzneală, care să ne înflăcăreze şi pe noi şi pe urmaşii noştri prin Hristos, pînă ce vom ajunge la realizarea idealului cît mai înalt al mîntuirii şi fericirii noastre în Hristos Iisus Domnul şi Mîntuitorul nostru, ca indivizi şi ca neam!

Dar calea dreaptă şi mîntuitoare de mijloc, va fi mereu urîtă atît de stînga cît şi de dreapta. Atît leul forMalist cît şi ursul sectarist, vor da mare năvală să nimicească şi să rupă coloana ordonată şi biruitoare care înaintează pe mijlocul sănătos şi curat dar foarte îngust al drumului mîntuirii. Fiecare din aceste două extreme luptă să ne cîştige pentru propria lor cauză. Atît forMaliştii sectari cît şi sectarii forMalişti, ne vor urî pe totdeauna în aceeaşi măsură, cîtă vreme vom rămîne lîngă Hristos. Însă cu orice jertfe şi cu oricîte lupte noi trebuie să le răspundem amînduror acestor duhuri:

nu! Noi vrem să rămînem numai ai lui Hristos! Noi nu vom trece niciodată în nici o tabără a urii confesionale. Vom rămîne cu Hristos în biserica noastră, propovăduind dragostea, ordinea, nobleţea, bunătatea, curăţia, evlavia, smerenia, omenia şi sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).

Numai de pe stînca şi muntele înalt al acestei poziţii duhovniceşti, putem vedea cît de greşit L-au înţeles şi Îl înţeleg pe Hristos cei care s-au angajat în Numele Lui la tot felul de lupte sălbatice, care se desfăşoară astăzi în nebunia religioasă a confesiunilor creştine.

431

Toată Evanghelia lui Hristos învinuieşte în faţa lui Dumnezeu şi a veşniciei, prostia şi ambiţia absurdă a marilor confesionalişti care strecoară orice ţînţar şi înghit orice cămilă, numai ca să nu cedeze. Numai ca să nu se ajungă la calea de mijloc pe care să poată merge cu toţii împreună şi înfrăţiţi.

Dar noi credem că toate aceste extreme vor sfîrşi odată şi Hristos Îşi va împlini, prin puterea lui Dumnezeiască, împotriva tuturor extremiş tilor de azi, scumpa şi hotărîta Lui fă gă duinţă:...Oile vor asculta de glasul Meu şi atunci va fi o singură turmă şi un Singur Păstor (Ioan 10, 16).

Pentru acest gînd şi ideal măreţal lui Hristos s-au însufleţit, au lucrat şi s-au jertfit toţi marii şi adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu din orice timp, din orice loc şi din orice neam. Ei au îmbrăţişat cu o dragoste largă ca a lui Hristos Domnul lor, toată aria omenirii ca pe o singură moştenire a Domnului, anticipînd evenimentele viitoare şi luptînd să-i facă pe toţi semenii lor, ca mai curînd să înţeleagă minunea. Şi mai grăbit s-o aducă între toţi.

Unul dintre aceşti vizionari şi eroi de talia universal şi veşnic evanghelică în Hristos, a fost în biserica noastră şi în poporul nostru părintele Iosif Trifa, iniţiatorul şi îndrumătorul Oastei Domnului.

Om trimes de Dumnezeu, el a trăit poate cu sute de ani în avans faţă de generaţia sa. Era ca un munte care vedea departe înainte, peste toate muşuroaiele care erau lîngă el sau înaintea lui. El a intuit adevăruri pe care nu numai cei din generaţia sa, dar poate că nici cei din generaţiile viitoare, încă nu vor mai fi în stare să le poată cuprinde. Ca un descoperitor care vede continente noi, acolo unde toţi contemporanii săi cred că este capătul pămîntului.

El n-a fost niciodată deznădăjduit şi niciodată exaltat. N-a vrut să fie nici stăpînul dar nici robul nimănui, ci liber în Hristos, frate cu toţi, pentru a-l putea simţi fiecare lîngă el, deşi era atît de departe înaintea tuturor. Necunoscînd decît două stări: ori pierdut în păcat, ori mîntuit în Hristos, el a redus toată propovăduirea Evangheliei la aceste două mari dimensiuni care pînă la urmă rămîn singurele valabile în faţa vieţii, în faţa morţii, în faţa Judecăţii veşnice.

Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu era singura lui pasiune şi dragostea era singura lui patrie. Unde erau aceste două valori veşnice acolo era toată inima sa.

Fără să ţintească pe nimeni, el a nimerit totdeauna în plin şi fără să vizeze decît păcatul, toţi cei în care era acesta, au început să-l urască şi să-l vadă ca pe un vrăjmaş al lor. De aceea l-a urît şi îl urăşte atît de mult duhul forMalist din biserică pe cît de mult l-a urît şi îl urăş te şi duhul sectarist. căci împotriva celui de mijloc s-au ridicat întotdeauna toţi cei de la extreme.

Dar această putere şi aceste daruri neobişnuit de mari despre care am mai vorbit pînă acum în multe pagini dumnezeu le-a pus într-o fiinţă atît de puţină la trup şi într-un trup atît de slăbuţ şi de neputincios încît nu se poate să nu se vadă că însuşi acest lucru era o minune. Dumnezeu Însuşi a vrut să arate prin asta că tot ce s-a făcut şi se face în Oaste, este în întregime datorită numai Harului Său cel nespus de mare. Şi nimic datorită omului, vasului atît deşubred şi de crăpat care n-ar fi în stare săţină nimic în el, dacă n-ar fi fost minunea. Vasul însuşi a spus-o şi a repetat-o aceasta de nenumărate ori, spre a întipări în toţi acest adevăr.

Unde s-a mai văzut un om atît de slab şi totuşi atît de viteaz?

Unde s-a văzut un trup atît de bolnav şi totuşi să fi lucrat atît de mult?

432

Unde s-a mai văzut o viaţă atît de scurtă, de hărţuită, de împiedicată, şi totuşi să fi adus atîta rod mîntuitor?

Răbdarea lui nu s-a plîns niciodată. Credinţa lui nu s-a prăbuşit, înţelepciunea lui nu s-a înşelat şi temelia lui nu s-a clintit. A fost un “nebun al lui Hristos” şi de aceea a putut avea curajul de a spune tot adevărul, pe care “înţelepţii” nu-l pot sau nu-l văd. Dar toţi cei care îndrăznesc să vorbească prea tare, prea limpede şi prea înflă căraţi trebuie să fie mereu prigoniţi şi să sfîrşească pe o cruce.

Cei care stăteau pe scaunele lui Hristos se numeau slujitorii Lui, dar nu-şi dădeau nici cea mai mică silinţă să-I semene lui Iisus prin viaţa lor, nici prin înfrînare, nici prin smerenie, nici prin purtarea Crucii Sale. stăpîniţi numai de duhul lăcomiei pîntecelui, sau al arginţilor, de tirania cărnii, de orbia ambiţiei, de cruzimea geloziei, nu l-au putut suferi pe omul lui Dumnezeu.

Cînd trimesul lui Hristos a spus: Nu numărul mătăniilor sau al pelerinajelor! Nici forMalismul sterp încărcat de superstiţie şi de bigotism. Nici amestecă tura de obiceiuri păgîneşti devenite tradiţie, le vrea Hristos de la noi, ci vrea naşterea din nou, predarea totală în slujba Lui şi trăirea fiecăruia în toate virtuţile Evangheliei! Aceasta este porunca şi voia lui Dumnezeu. şi dacă ne numim creştini aceasta se pretinde de la fiecare, dar mai întîi de la noi pă storii şi îndrumătorii altora! Aceasta şi numai acesta este adevărul! Iar în faţa lui Dumnezeu nu există două adevăruri, unul pentru credincioşi şi altul pentru necredincioşi ci numai acesta unul pentru toţi!

Acest adevăr nu i s-a putut răbda, ierta, uita!

Toată lupta lui a fost să-l elibereze pe creştin din toate celelalte “adevăruri” şi să-l facă rob numai acestuia, fiindcă acesta singurul era creştinesc cu adevărat.

Viaţa în Hristos nu trebuie să rămînă un drept sau un favor numai al Sfinţilor Părinţi sau al timpului pustnicilor. Ci ea trebuie să devină şi acum un mod obişnuit de viaţă al fiecărui om, al fiecărui creştin. De orice vîrstă, de orice stare, de orice sex.

Biblia trebuie să devină cartea de căpătîi a fiecărui om. Şi fiecare credincios sau credincioasă, fie părinte fie copil să-şi aibă Biblia sa, tot aşa de normal precum îşi are cămaş a lui, lingura lui, perna lui. şi să nu poată fără ea, cum nu poate fără ele. Cu ea să se încălzească, din ea să se hrănească, în ea să-şi afle odihna.

Hristos trebuie să ne atragă pe toţi în cîmpul luminii Lui după cum o lumînare atrage spre sine pe toate vietăţile care umblă şi zboară prin întuneric. Şi nici unul dintre cei depărtaţi de Dumnezeu să nu moară pînă ce Îl va cunoaşte pe Iisus. Aceasta însă prin liberul consimţămînt, prin îndemnul nesilit al inimii, fiindcă nici o transformare adevărată şi statornică nu vine din afară, ci dinăuntru, din inima înnoită de legămîntul sfînt.

hristos va birui odată ura a zis El şi de aceea orice credincios trebuie să se depărteze de oricine face partide şi dezbinări, aţîţînd tulburările dintre fraţi, prin instigare la schimbarea cultului sau a învăţăturii şi nu a inimii.

Nu legea care este bună trebuie osîndită, ci fărădelegea. Nu lucrurile sfinte ale bisericii trebuiesc părăsite ci pă catul şi răutatea. Nu dezbinări prin certuri şi trufie ci unire prin dragoste şi smerenie.

433

Căci în zadar se predică mii de versete şi interpretări, dacă se trăieşte în instinctul de violenţă şi de vrăjmăşie al firii pămînteşti şi nu se umblă după îndemnurile Duhului şi pildei de viaţă a lui Hristos.

Într-adevăr, ce măreţe au fost întotdeauna gîndurile lui Dumnezeu şi ideile Evangheliei Sale, dar ce mici sînt uneori oamenii care le propovă duiesc şi care trebuie să le realizeze!

Întîlneşti în istoria şi în geografia Evangheliei perioade şi locuri prin care treci ca prin cîmpurile sterpe, fără să afli nimic înalt, nimic mişcător, nimic viu. Nimic din bucuria îmbelşugată a lui Hristos, nimic din seva proaspă tă a Butucului Puternic, nimic din înflăcărarea Dragostei năvalnice nu izbucneşte de nică ieri şi din nimic... Nu vezi nici un vulcan duhovnicesc prin care adîncimile lui Hristos să se reverse cu untorent puternic şi fierbinte pînă în depărtări. Ci totul apare numai ca un cîmpleneş pe care se mişcă doar nişte umbre şterse şi mici, ca într-o lumină somnoroasă. În gura acestor oameni Evanghelia devine o vorbărie stearpă, unşablon rigid, o iesle cu paie învechite, hrană neputincioasă pentru nişte rumegătoare care nu-s în stare să vadă şi să pască singure nici un fir verde din iarba grasă şi dulce.

S-ar părea atunci că totul se va usca şi va pieri în curînd. Dar dintr-o dată izvorul ţîşneşte puternic şi rîuri binecuvîntate încep să se reverse peste aceste cîmpii amorţite.

Fulgere cereşti apar şi văpaia harului sfînt incendiază şi merge pîrjolind tot ce era vechitură, gunoi, pleavă, spre a înlesni noua odrăslire tînără... Butucul e puternic, seva îmbelşugată, iar primăvara devine strălucitoare.

Însă tagma îmbătrîniţilor, a comozilor şi a îngîmfaţilor pe care marele vrăjmaş îi foloseşte totdeauna spre a înăbu şi şi compromite tot ce este înnoitor şi rodnic, tot ce este primăvară duhovnicească, stau totdeauna la pîndă.

Atunci iarăşi apar David şi Goliat, cei doi luptători care se vor înfrunta totdeauna, pînă la venirea Zilei Sfîrşitului.

David, omul Evangheliei vii şi rodnice, totdeauna slăbuţtrupeşte şi smerit cu inima faţă/de faţă cu Goliatul firii pămînteşti, cu omul vechiturilor, cu reprezentantul leneviei spirituale, a conservatorismului pă gînesc, totdeauna gata gras şi greoi, dar totdeauna crud şi răzbunător.

Aşa a apărut Goliat personificat în trufia ameninţătoare a lui Bălan, şi acest David, în modestia sfîntă a părintelui Iosif.

Trupeşte Bălan, cruzimea puterii lumeşti, parcă a trecut ca un călcîi de fier peste “piticul” lui Dumnezeu... Părea că fălcile acestui leu furios au zdrobit cu uşurinţă mielu şelul slăbuţcare a îndrăznit să i se împotrivească.

dar ce minunat apare acum adevărul că de fapt nu mielul a fost înghiţit ci leul. Nu David a murit cu adevărat, ci Goliat.

E adevărat că în tinereţea lui mitropolitul Bălan o vreme scurtă părea că poate fi un înnoitor duhovnicesc, un mesager curajos al învierii spirituale, un deschizător de eră nouă în viaţa amorţită şi stearpă în care dormita de secole biserica românească. Din această scurtă pîlpîire au apărut luminile frumoaselor iniţiative din primii lui ani de mitropolie. A fost atunci clipa binecuvîntată cînd el era încălzit de acel fior tineresc şi liber, care este totdeauna viu şi creator.

434

Dar în curînd conservatorismul greoi şi inert care totdeauna se teme de primăvară (fiindcă mereu orice primăvară mătură şi arde uscăturile şi gunoaiele!) conservatorismul acesta de care s-a alipit şi s-a legat prea curînd, i-a tăiat lui aripile, i-a gîtuit elanul îndrăzneţ, i-a întunecat frumoasa lumină. şi l-a făcut un Goliat şi un Irod pornit cu toată trufia să-şi ucidă proprii săi copii, propriile sale iniţiative.

Oastea însă a luptat înainte, credincioasă drumului şi călăuzirii Duhului Sfînt.

Fireşte, a pierdut multe bătălii locale, dar a cîştigat marea luptă generală, rămînînd ceea ce a fost rînduită de Dumnezeu să fie. Steagul ei zdrenţuit de unii sau împroşcat cu noroi de alţii, a rămas totuşi sus, şi înspre el privesc acum şi vor privi în viitor tot mai luminaţi şi mai luminoşi, mulţi ochi tinereşti şi plinide curaj din generaţia de azi şi din cele de mîine.

Şi Hristos, în Vinerea Patimilor, părea că a fost învins. Părea că Pilat şi Caiafa au reuşit să înăbuşe primăvara pe care o adusese El. Dar nu peste mult acolo unde trecătoarea lor putere Îl biruise pentru o clipă pe Dumnezeu, Veşnica Putere a lui Hristos îi biruia pe ei pe totdeauna.

O, de cîte ori s-a repetat în Istorie acest lucru!

Ce învins părea sf. ap. Pavel cînd spunea: “Toţi cei din Asia m-au părăsit!...”

A doua epistolă a lui către Timotei (parcă cea din urmă scrisoare a sa) este plină de acest cuvînt amar: toţi m-au părăsit... Toţi fraţii şi prietenii, admiratorii şi cunoscuţii îl părăsiseră. Numai Căldărarul, uzurpatorul, Absalom nu! Aceştia erau harnici şi seţineau tari, lovind şi făcînd rău (2 Tim. 4, 14).

Atunci Pavel părea un învins, un izolat, un nimicit.

Dar după aceea? Ce a făcut Dumnezeu din omul Său Pavel. Şi ce a făcut din toţi vrăjmaşii lui!

Sfîntul Ioan Gură de Aur oare n-a păţit şi el tot la fel? Caterisit de mai multe ori, dispreţuit, apoi dus în exil, cine era atunci oare mai părăsit şi mai dispreţuit ca sfîntul Ioan?

A treia oară dus în exil, el a murit sau a fost omorît pe drumul depărtat şi pustiu, ca un părăsit şi dispreţuit al tuturor.

Dar cine este astăzi ca Sfîntul Ioan Gură de Aur în istoria bisericii? Şi ce s-a ales oare de toţi prigonitorii săi?

Şi n-am spus decît aceste nume şi aceste pilde, dintre cele mai cunoscute şi mai scumpe pentru noi.

Dar cîte şi mai cîte sînt în istoria bisericii lui Hristos? Şi în vieţile Sfinţilor noştri Părinţi pînă la cea mai nouă şi mai apropiată de noi, a părintelui Iosif şi a Oastei Domnului?

Trebuie să ne întoarcem mereu spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent şi pentru a nu rătăci în viitor!

Cuvîntul Sfînt mereu ne porunceşte: Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri care v-au vestit vouă Cuvîntul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfîrşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa! (Evrei 13, 7).

Trebuie să ne privim şi noi mai atenţi şi mai ascultători istoria noastră! Un popor care îşi uită istoria sa este un popor pierdut. În curînd îl vor asimila altele.

Poporul Oastei Domnului nu trebuie nici să uite nici să dispreţuiască, ci să-şi împrospăteze şi să-şi preţuiască tot mai mult istoria sa.

435

Aduceţi-vă aminte de zilele de la începutul credinţei voastre spune sf. Pavel evreilor (Evrei 10, 32-34)... Ce luptă de suferinţe aţi dus... Ce ocări şi ce necazuri aţi răbdat. Ce lepă dare bucuroasă de tot ce era pămîntesc aveaţi!... Ce statornicie, îndrăzneală şi înflăcărare era în voi toţi atunci... Să nu le părăsiţi pe acestea, pentru ca să puteţi căpăta după ele marea răsplătire care le aşteaptă...

Cînd recitesc aceste adevăruri, aceste îndemnuri, mă simt totdeauna împins puternic să îndrept ochii şi mintea fraţilor mei spre începuturile minunate ale istoriei noastre din care unele le-am redat în primele părţi ale acestei istorisiri.

Ce combativă era Oastea Domnului atunci! Ce îndrăzneţi şi ce hotărîţi erau atunci toţi luptătorii Domnului! Ce elan tineresc şi jertfitor, curat şi fierbinte, îi însufleţea pe toţi fraţii noştri în primii 10-20 de ani ai Oastei!

Credincioşi semnului Oastei, ei purtau nu numai cu evlaviedar şi cu o sfîntă mîndrie medaliile şi steagurile lor. Se lăudau şi nu se fereau de semnul sfînt al Crucii lui Iisus, prin care lumea era cu adevărat ră stignită faţă de ei şi ei cu adevărat ră stigniţi faţă de lume (Gal. 6, 14).

Atunci Oastea era mereu şi peste tot în ofensivă şi niciodată şi nicăieri în retragere.

Atunci nu numai părintele Iosif care mergea în fruntea coloanei noastre era un îndrăzneţhotărît şi gata de orice, dar şi fiecare din noi eram gata la fel ca el.

Biruinţa cea mare a Oastei de atunci şi biruinţele ei cele multe nu au fost cîştigate numai de unul singur ci de toţi. Era un moment în care toată Oastea Domnului era formată numai din ostaşi viteji, hotărîţi, uniţi şi statornici.

Era un astfel de moment cum fusese în istoria poporului Israel pe vremea lui David. Sau în istoria poporului nostru pe vremea lui Ştefan cel Mare.

De la cel dintîi, pînă la cel din urmă, fiecare ostaş era gata atunci să moară dar să nu rămînă un pas înapoi. Se treziseră duhul şi vremile de martiriu şi de curaj cînd nici o jertfă nu putea fi mai grea şi mai scumpă decît aurul conştiinţei curate faţă de Dumnezeu şi a unităţii cu fraţii.

De ce oare acum am ajuns aşa de “rezervaţi” şi de risipiţi?

De ce oare Oastea Domnului şi-a pierdut spiritul său combativ? De ce duhul ei nu se mai găseşte aproape nicăieri în ofensivă ci aproape peste tot numai în retragere?

De ce am pierdut aproape toţi şi aproape de peste tot spiritul războinic pentru Hristos, caracterul de luptători, specificul nostru de ostaşi?

De ce am renunţat la steagurile şi la medaliile noastre, care şi ele ne reaminteau puternic şi frumos despre ordinea, disciplina, unitatea şi combativitatea care ar trebui s-o avem tot atît de mare şi de frumoasă precum o avea schimbul şi contingentul cel de dinaintea noastră?

De ce am ajuns acum să dezbrăcăm haina de ostaş şi să îmbrăcăm haina “civilă”, părăsind steagul nostru şi aruncîndu-ne semnul?

De ce ne-am părăsit duhul dinamic, atitudinea combativă, avîntul îndrăzneţ, schimbînd identitatea noastră, pe o denumire de “universală” care nu mai înseamnă nimic?

Sigur că părintele Trifa a avut marele merit de a se dovedi ca un puternic şi un viteaz trimes al lui Dumnezeu, solul şi purtătorul tuturor trebuinţelor trupeşti şi sufleteşti a poporului nedreptăţit şi oprimat, atît de moşierimea trupească cît şi de cea sufletească. El era îndrumătorul luptei împotriva tuturor felurilor de robie.

436

Dar atunci nu numai el era aşa ci toată Oastea era ca el. Era în toţi fraţii un duh înalt de solidaritate cu primul dintre ei. Nu şi-ar fi îngăduit atunci nici mă car unul dintre noi să aibă vreun alt fel de gînd, nici în cea mai ascunsă cută a sufletului său. Nu ne lăsa cugetul nostru să fim altfel!

Ştefan cel Mare n-a cîştigat biruinţele sale singur, după cum nici David nu le-a cîştigat numai el singur pe ale sale.

O mulţime de viteji aveau fiecare împrejurul său... şi apoi pînă la cel din urmă ostaş fiecare era un viteaz.

Hristos Împăratul nostru a izgonit răul din Templu în fruntea unei cete de ucenici viteji şi hotărîţi care luptau şi stăteau alături de El. Asta a băgat spaima în potrivnici.

Eu cred că astăzi, dacă în poporul Oastei Domnului sînt înfrîngeri şi nu biruinţe, pierderi şi nu cîştiguri, retrageri şi nu înaintări, cea mai mare parte de vină o au “vitejii” din fruntea poporului. Conducătorii din fruntea adunărilor, îndrumătorii din fruntea coloanei.

Cauza adevărată este că aceşti îndrumători care trebuia să nu-şi fi dezbrăcat niciodată armura şi armătura de ostaşi ai Domnului, să nu-şi fi lepădat uniforma şi steagul Oastei şi să nu-şi fi îngă duit dezbinarea învăţăturii şi a unităţii niciodată în nici o fărîmă, s-au lă sat ispitiţi de medaliile străine şi au slăbit!

Din cîteva suflete nestatornice sau ambi ţioase, satana şi-a cioplit nişte pene ascuţite şi tari, pe care le-a înfipt apoi în zidul şi în trunchiul Oastei. A dat cu putere pe ele să înfigă cît mai adînc, pentru a ne despica şi rupe unitatea zidului şi a trunchiului nostru.

Noi ne zvîrcolim şi ne chinuim de ani de zile să-i socotim fraţi fiindcă îşi spun ostaşi. Să le zicem lucrători, pentru că aleargă. Şi să ne închipuim că zidesc, fiindcă sînt printre noi, dar n-ajunge oare cît rău au fă cut şi cîtă spărtură în jurul lor? Ochii noştri nu vă d încă “roadele”? Şi nu ne cad odată solzii orbiei de peste ei?

Mulţi dintre fraţii noştri lucrători nu văd că aceste cîteva păsări străine au pus în cuibul Oastei ouă otrăvite iar ei neştiutori şi creduli, le clocesc, ca să iasă din ele pui de urs şi de şarpe, care să ducă mai departe între noi slujba nimicitoare a părinţilor lor care i-au zămislit. Peuş a pe care voi le-o deschideţi cu nebăgare de seamă, ei se vîră cu forţa şi cînd vă veţi trezi cu casa plină de năpîrci, sînteţi pierduţi!

Acesta ar fi sfîrşitul Oastei dacă toţi ne-am lăsa şi pe mai departe ameţiţi de prefăcătoria cu care acest duh de fiară vine să-şi adoarmă victimele.

Dar soarta n-ar fi fost mai bună dacă biruia celălalt duh, tot fiară, al superstiţiei şi al bigotismului crud, al leului răcnitor care se năpustise asupra mieluşelului nevinovat. Fiecare dintre aceste două fiare sînt la fel de rele, de vrăjmaşe şi de nimicitoare pentru duhul bisericii vii şi trăitoare în gîndul ascultător, curat şi smerit al lui Hristos.

În astfel de vremuri, fiecare adevărat ostaş al lui Hristos trebuie să treacă din toată puterea sa şi cu preţul oricărei primejdii, de partea lui Hristos, în slujba duhului Oastei Sale.

Unelte primejdioase ale răului umblă să tulbure şi să dezbine, şi iată sînt şi acum între noi unii care se numesc lucrători ai Oastei de zeci de ani, dar care spun:

eu nu mă bag! Vorbeşte el aşa? Se poartă el aşa? Lucrează el aşa? fie! Eu nu mă bag. Îmi văd de treaba mea şi îi las pe toţi în pace.

Alţii răspund:

437

lucrarea este a Domnului. Cine este fratele... cutare, ca să-i oprească? Să-L lase pe Domnul să-i înlăture El dacă ei nu fac bine! ce să ne băgăm noi?

Şi cu astfel de “paznici” ai Oastei şi turmei, atît leul cît şi ursul pot în linişte să sfîşie turma lui Hristos. Chiar astfel de “paznici” doreşte şi diavolul peste turma lui Dumnezeu. Chiar astfel de atitudine vrea şi tîlharul să afle la toţi cei puşi să păzească oile, oiţele şi mieluşeii lui Iisus. Cu cît vor fi mai mulţi din aceştia cu atîta va fi mai sigură şi mai grabnică nimicirea adusă de slujba satanei.

bine frate Ioane, bine frate Gheorghe, faceţi aşa şi mai departe! Şi veţi vedea odată unde veţi ajunge şi voi cu ei!

Cînd Duhul Oastei Domnului este încleştat într-o astfel de luptă pe viaţă şi pe moarte cu aceste două duhuri-fiare, al dezbinării şi al tulburărilor... Cînd trupul Oastei şi zidăria pîrîie din greu spintecate de aceste pene îndărătnice înfipte de satana în inima noastră, staţi voi fraţilor de-o parte şi nu vă băgaţi!

Căci va veni Domnul şi vă va băga El în curînd şi pe voi împreună cu ei. Căci ei au făcut prăpăd şi cu ajutorul vinovat al “neutralităţii” voastre.

Era în primăvara anului 1970.

Cei şase ani de cînd mă liberasem din închisoare îi petrecusem acasă, în satul natal, fiind silit să muncesc din greu în rînd cu ai mei la sapă, la coasă, la furcă în gospodăria colectivă.

De la primul însămînţat de primăvară şi pînă la ultimul cules de toamnă, trebuia să-mi muncesc şi eu, obligatoriu, împreună cu mama bătrînă şi cu soţia bătrînă şi ea, suprafaţa care ni se repartiza pe numărul casei noastre. Lună de lună şi an de an noi am făcut în rînd cu sătenii noştri, acelaşi număr mare de zile muncă, cît ţineau zilele lumină. Era singurul mijloc în care ne puteam cîştiga pîinea grea. Alt loc de muncă nu am primit. Eram încă sub interdicţia de zece ani după expirarea închisorii. Prin graţierea din 1964 fusesem scutit numai de executarea închisorii. Toate celelalte pedepse rămîneau. Rămînea confiscat tot ce mi se confiscase. Şi rămăsesem cu interdicţia de zece ani în timpul căreia nu am putut ocupa o altă funcţie, decît la munca de jos.

În februarie 1967, mi-am petrecut în tăcere şi lacrimi spre odihna veşnică pe bunul meu tată Constantin. Atmosfera era atît de apăsătoare încît nu mi-a dat voie să rostesc nici un cuvînt lîngă sicriul său. A fost şi sfîrşitul său, cum îi fusese toată viaţa, în necazuri şi în greutăţi.

Dumnezeule al Milei răsplătitoare, adu-Ţi veşnic aminte de sufletul său cinstit şi drept, credincios şi răbdător, cumpătat şi harnic. Şi dăruieşte-i în Împărăţia Ta cerească răsplata făgăduită împlinitorilor cu fapta ai acestor virtuţi!

Cu toate muncile acestea istovitoare pentru trup, harul Domnului nostru Iisus Hristos mi-a ajutat totuşi la o fericită muncă duhovnicească. Neputinţa de a mă mişca de acasă din cauza interdicţiei, m-a făcut să mă concentrez asupra scrisului.

Ziua nu puteam, fiind la muncă pe cîmp, dar noaptea, după primul somn, mă sculam şi cu toate obloanele închise să nu se vadă pe nicăieri lumina, la lampa de petrol am început să scriu...

Reluam astfel, după aproape douăzeci de ani, firul scrierilor întrerupt în 1947.

438

Ceasurile de după miezul nopţii şi pînă la ivirea zorilor, cînd toţi ceilalţi dormeau obosiţi de munca zilei, erau singurele mele ceasuri pe care le aveam libere pentru scris. În aceste ceasuri binecuvîntate de rugăciune, de lacrimi şi de muncă, am lucrat în zece ani tot ce avusesem pe inimă dar nu putusem face în ceilalţi ani cînd timpul meu nu fusese al meu.

Astfel atunci am revăzut cele vreo zece lucrări de mai înainte şi am scris altele vreo cincizeci noi: meditaţii, poezii, povestiri, unele cunoscute, altele nu...

Între timp au avut loc, între anii 1967-1970 şi acele multe şi zguduitoare consfătuiri frăţeşti despre care am scris. Aceşti trei ani ne-am bucurat de o oarecare libertate ceva mai mare decît înainte. Iar eu văzîndu-mă mai puţin supravegheat, iar nevoia printre fraţi atît de mare, am dat uitării toată interdicţia şi am plecat.

Dar cei care mă supravegheau, deşi păreau cu ochii închişi totuşi nu dormeau.

La începutul lui mai 1970, într-o seară îmi intră în casă un necunoscut voinic şi îndrăzneţ. Am bănuit îndată cine este şi pentru ce vine. Îi cam cunoşteam.

sînt căpitanul..., zise el, spunîndu-şi numele. Am venit, ştii d-ta pentru ce!...

Şi după ce mi-a înşirat tot ce ştia despre mine, pe unde fusesem în aceşti trei ani din urmă, cu cîţi stătusem de vorbă, cîţi veniseră pe la mine mi-a arătat dosarul cu tot ce strînseseră împotriva mea spunînd:

e încheiat! Dar mai trebuiesc cîteva rînduri, şi vei merge din nou, acolo de unde ai venit. D-ta eşti un incorigibil. În şapte rînduri ai fost la închisoare. S-a încercat totul cu d-ta dar văd că fără nici un rezultat. Nu mai avem altceva de făcut acum decît să te trimitem din nou înapoi. Să nu ne mai tot dai atîta de lucru.

faceţi cum ştiţi!

trebuie să dai o declaraţie amănunţită despre tot ce ai făcut în toţi aceşti ani de cînd ai venit de la închisoare.

nu-mi aduc aminte tot ce am făcut!

trebuie să-ţi aduci. Voi sta aici pînă mîine, dar trebuie să închei acest dosar, cu declaraţia aceasta pe care trebuie s-o dai!

Într-adevăr, a stat toată noaptea. Şi i-a trebuit să mănînce, să bea şi apoi să doarmă la noi. Eu a trebuit să stau de veghe în camera vecină, pînă dimineaţa.

Am stat, aşteptînd din clipă în clipă să vină maşina cu care să fiu ridicat şi dus, cum se mai întîmplase de atîtea ori înainte.

Tot timpul am fost întrebat, insultat, ameninţat în fel şi chip, să dau declaraţia amănunţită despre locuri de adunări şi nume de fraţi.

vă rog să-mi daţi timp de gîndire măcar trei zile. Nu pot să-mi amintesc în timp atît de scurt toate acestea. Şi nici sub presiunea acestor ameninţări!

bine! Peste trei zile voi veni din nou! Vei vedea atunci d-ta dacă va fi altfel!

Cu acest cuvînt scrîşnit printre dinţi şi cu o privire plină de ură, a trîntituşa şi a plecat, în zorii zilei următoare.

Dar abia a plecat el, pînă au şi început ploile marilor inundaţii din acel an. Apele s-au revărsat zi şi noapte, toată săptămîna care a urmat, pustiind şi înecînd satele, oraşele, totul...

Ameninţătorul n-a mai venit. Dumnezeu le dase altceva de lucru.

439

Nu după multă vreme am auzit că a şi fost dat afară din slujba pe care o avea cine ştie pentru ce motive. Astfel că n-a mai avut timp să-şi împlinească amenin ţările cu care mă împroşcase toată noaptea aceea.

I se întîmplase şi lui tot pe neaşteptate şi tot mai curînd decît mă puteam aştepta să vină peste el plata faptelor lui.

E ceva într-adevăr cutremurător ce s-a petrecut cu toţi oamenii aceştia care ne-au făcut nouă vreun rău, în anii rugurilor noastre. Din cît ştim despre ei nici unul nu mai este în viaţă. Unul a murit de cancer, altul de paralizie, altul într-un accident, altul s-a sinucis, altul a fost zdrobit între nişte sălcii pe malul unei ape... Toţi cei care ne-au condamnat, ne-au înfometat, ne-au chinuit nici unul n-a scăpat cu viaţă. În cîţiva ani n-au mai fost.

Acum stau parcă şi eu ca femeia salvată din Evanghelia după Ioan cap. 8,10 numai cu Mîntuitorul meu Iisus care mă întreabă:

unde sînt pîrîşii tăi? unde sînt ameninţătorii şi chinuitorii tăi?

domnul meu şi Dumnezeul meu Cel Puternic şi Adevărat, nu mai sînt! Nici unul nu mai este! Ca fumul s-au dus şi ca ceara s-au topit! şi cît de puternici şi de trufaşi erau ieri!... Cît de adevărat este Cuvîntul Tău Domnul şi Dumnezeul meu. Slavă veşnică Ţie!

N-a mai venit cel ce mă ameninţase la începutul inundaţiilor, căci poate vor fi avut şi ei cei ce ne voiau răul, ceva din frica lui Faraon, care părea că cedează pînă ce trece pedeapsa lui Dumnezeu. dar îndată ce se vedea scăpat, începea din nou...

În ianuarie 1971 am intrat în spital. Boala mea de inimă se agravase atît de mult încît a trebuit să mă internez în spital. Eram şi pregătit pentru plecare fiindcă crizele grele de sufocări, ameţeli, palpitaţii pe care mi le da inima mărită şi tensiunea scăzută îmi spuneau să fiu gata.

Am stat astfel vreo trei săptămîni în spital.

În ultimele zile am văzut umblînd din nou în jurul meu pe doi necunoscuţi, care uşor puteau fi bănuiţi după umblet şi după înfăţişare, cine sînt şi pentru ce mă caută.

L-am văzut şi pe medicul care mă trata, alarmat de faptul acesta. Desigur stătuseră de vorbă cu el şi se interesaseră de starea sănătăţii mele.

Medicul bănuind că voi fi arestat din nou, a făcut un plan să mă scape, propunîndu-mi în şoaptă obţinerea unui certificat de boală de la un medic psihiatru.

nu domnule doctor! i-am răspuns. Vă mulţumesc, dar aşa ceva eu nu pot accepta niciodată. Credinţa mea în Dumnezeu şi dragostea mea faţă de Domnul meu Iisus Hristos nu izvorăsc dintr-o boală mintală, ci din cea mai sănătoasă luciditate.

treaba dv.! Eu am vrut să vă fac un bine!

numai Dumnezeu Singurştie care este pentru noi binele adevărat. Facă-se voia Lui.

Nici nu împlinisem o săptămînă de la ieşirea din spital, eram încă pe pat acasă, pînă ce au şi venit acasă la mine cei doi necunoscuţi de la spital.

Tocmai lucram la meditaţiile asupra Psalmilor. Pe pat în jurul meu erau tot felul de caiete, Biblia, hîrtiile...

Cînd am auzit oprindu-se maşina şi apoi vorbe în faţa uşii, am avut doar atîta timp cît să întorc pătura peste toate acestea, acoperindu-le, lîngă mine pe pat.

Au intrat unul după altul, trei. Un maior, un locotenent şi şeful postului de miliţie.

440

Doamne Iisuse, am şoptit, apără Tu toată munca asta. Dacă le vor afla şi vor lua toate astea, s-a dus o muncă de atîţia ani...

sîntem de la Securitate, zise primul. Trebuie să vă facem o percheziţie generală. Puteţi să vă sculaţi din pat?

nu prea pot. Mă simt încă rău cu inima!

bine, atunci vom căuta noi cărţile d-tale. Pe unde mai ai cărţi, caiete, scrisori?

astea sînt, pe care le vedeţi!

trebuie să mai chemăm doi martori.

Au chemat doi vecini.

Au răscolit, au luat cărţi, au scris în procesul verbal.

După trei ceasuri de răvăşire a tot ce era prin casă, au ales şi au umplut un sac cu cărţi, caiete, scrisori, reviste, benzi de magnetofon... Tot ce au putut afla, au luat.

Numai de pat nici nu s-au atins. Şi ar fi fost doar destul pătura s-o ridice puţin!

O, Dumnezeul meu, Îţi mulţumesc că ai apărat aceste lucrări. Toată munca mea de cîţiva ani s-ar fi pierdut...

A trebuit să mă scol şi să scriu pe fiecare obiect confiscat: “Găsit la mine”. Şi să semnez.

Am semnat fericit că îmi rămăsese ceea ce era mai de preţ. Ceea ce luaseră era nimic pe lîngă ceea ce mi-a rămas.

La plecare maiorul mi-a spus:

azi e sîmbătă! Bagă de seamă: luni dimineaţa la ora 8 să fii prezent la Inspectoratul de Securitate din Oradea!

Şi au plecat!

Ştiind bine ce a urmat de fiecare dată cînd îmi făcuseră percheziţie şi mă arestaseră, înţelegeam bine că de data asta n-am să mă mai întorc din mîinile lor. Eram socotit după părerea lor “un recidivist, un incorigibil, unul cu care se încercase totul fără nici un rezultat”... Prin urmare la ce altceva urma să mă aştept acum decît la moartea acolo, mai ales în condiţiile sănătăţii mele de acum?

Aşa că era normal să mă pregătesc pentru plecarea cea din urmă.

slăvit să fie Domnul! mi-am zis plin de pace şi resemnare. Acolo mi-am trăit eu cei mai mulţi ani din adevărata mea viaţă, acolo este normal şi să mor. Pentru Domnul meu mi-am trăit viaţa, pentru El este frumos şi drept şi să mor.

Mi-am pregătit astfel familia, pe cei care îmi erau aproape. Ne-am rugat pentru ultima dată împreună. Mi-am luat traista mea care îmi fusese mereu pregătită încă de cînd venisem cu cîteva lucruşoare de care aveam nevoie pînă voi trăi, iar apoi să le rămînă ceva după mine celor care au să mă îngroape undeva. mi-am luat “ultimul rămas bun” şi am plecat.

La Beiuş, pe unde treceam, am întîlnit fraţii care mă aşteptau. Le-am dat “ultimele îmbărbătări” şi după ce ne-am rugat “încă o dată împreună”, ne-am îmbrăţişat plîngînd, mai avînd singura nădejde a revederii doar în Împărăţia lui Dumnezeu...

Era ceva atît de frumos şi de ceresc în această despărţire liniştită şi sfîntă, pentru mergerea la moartea cea mai minunată.

Sînt fericit că m-au lăsat să merg singur... N-aş merge aşa de fericit dacă aş fi dus. Merg singur către rugul meu şi sînt fericit că merg singur şi nu forţat. Să vadă Domnul meu că dragostea mea faţă de El nu merge la jertfă silită ci merge de bunăvoie. Să vadă astfel că tot ce I-am spus şi I-am cîntat, n-a fost minciună.

441

Să vadă şi fraţii acest lucru: că nu trebuie să se meargă la moartea pentru Hristos împins sau tras cu de-a sila ci cu linişte şi chiar cu o anumită bucurie.

Să vadă şi vrăjmaş ul că puterea credinţei şi a dragostei faţă de Dumnezeu, este mai tare decît frica morţii. Şi să n-aibă satisfacţia că ne-a învins.

Te rog Doamne Iisuse,ţine-mi în inimă puternica încredinţare şi marea linişte pe care mi-o dai acum pînă la sfîrşit.

Chiar în faţa clădirii Securităţii din Oradea, este o biserică, descuiată toată ziua, de dimineaţa pînă seara.

În această biserică este o Cruce mare cu Iisus Cel Răstignit. La picioarele lui Iisus este un loc de îngenunchere şi de rugăciune.

Cu cîtăva vreme înainte de ceasul cînd trebuia să fiu în faţa asupritorului meu, eram în această biserică, îngenuncheat la picioarele Crucii lui Iisus Cel Răstignit.

De acolo m-am sculat şi am mers în faţa celor ce mă cercetau cu ameninţări.

Am fost dus iarăşi pe scări şi prin coridoare, pînă la o uşă dosnică, într-o cameră lăturalnică. Acolo iarăşi trebuia să stau în faţa unui dosar tot mai gros, care conţinea toate pîrele aduse împotriva mea de către toţi cei ce îmi pîndiseră de zeci de ani toată umblarea mea cu Iisus, Scumpul şi urmăritul meu Mîntuitor!

De data asta, înapoia acestui dosar, mi s-a părut că văd un om şi nu o fiară. Să vedem! De altfel mie îmi este acum totuna. Cînd hotărîrea morţii îţi este luată mergi sau stai liniştit oriunde. Nu te mai interesează nici cine, nici cum, nici unde te va ucide. Doreşti doar un singur lucru: să se termine cît mai repede. Şi faci totul în vederea acestui lucru.

Anchetatorul se uită la traista mea şi rîse:

ce faci cu asta? De ce ai adus-o?

o să-mi folosească cîtva timp. După aceea să-i rămînă ceva de la mine cuiva.

bine! În sfârşit...

Şi deschizînd dosarul, se uită pe o însemnare lungă şi îmi zise:

d-ta ai scris Tinerime rătăcită?

eu!

şi spune d-ta, nu conţine asta idei duşmănoase? Nu este asta o instigare la ură? Un îndemn la revoltă împotriva regimului nostru? Ascultă:

Tinerime rătăcită, prinsă-n lanţul celui rău,

Oastea Domnului te cheamă să te-ntorci la Dumnezeu,

rupeţi lanţul ce vă leagă, biruiţi-l pe satana şi smulgeţi-vă din inimi şi din suflet buruiana!

Pe cine vizezi d-ta aici? Care este “lanţul celui rău” nu filozofia noastră marxistă? Care este “buruiana”, nu educaţia aceasta care se dă acum tinerimii? Cine este “satana”? Spune pe cine ai vizat d-ta direct prin aceste scrieri?

domnule, ştiţi dv. cînd am scris eu cîntarea asta? În 1934. Aveam atunci 20 de ani. Sînt aproape patruzeci de ani. Cine credeţi că s-a putut gîndi atunci că peste patruzeci de ani va veni cineva s-o interpreteze în felul cum dv. o interpretaţi acum?

da, dar ea se cîntă acum! Deci se poate interpreta ca privind starea de lucruri de acum!

442

după felul acesta de a judeca, dv. mă puteţi condamna tot atît de uşor şi pentru că spun Tatăl nostru!

cum să te condamn pentru că spui Tatăl nostru?

da, tot pentru interpretarea care o daţi cîntării Tinerime rătăcită, care a fost scrisă acum 40 de ani. Tatăl nostru a fost scris acum două mii de ani, dar eu îl spun astăzi. În Tatăl nostru există un cuvînt care spune: “şi ne izbăveşte pe noi de cel rău”. Iar dacă dv. interpretaţi că eu spunînd “cel rău” vă vizez pe dv. iată că mă condamnaţi!

doar nu sîntem absurzi!

o aşa absurditate este şi cealaltă interpretare.

Bine, să zicem că o lăsăm pe asta! Sînt şase ani de cînd ai ieşit de la închisoare. Atunci ai semnat acolo o declaraţie că te vei abţine de la orice activitate împotriva regimului. De ce n-ai respectat această declaraţie? De ce ai început să organizezi din nou Oastea Domnului? De ce ai cutreieratţara în lung şi în lat, agitînd lumea? De ce nu laşi oamenii în pace să-şi vadă de muncă? De ce nu-ţi vezi şi d-ta de muncă?

domnule maior, şi aceasta este o exagerare. Dv. ştiţi că eu şi familia mea sîntem colectivişti. Dv. Ştiţi că nouă ni se repartizează pe număr de casă suprafeţe obligatorii de muncit, de săpat, de secerat, de cosit... Dv. Ştiţi că eu n-am în casă decît două femei bătrîne, mama şi soţia. şi trebuie săştiţi că numai cu ele am muncit şi muncesc toată suprafaţa repartizată nouă şi că niciodată n-am rămas în urmă cu aceste lucrări...

ei şi? Ce are asta cu ceea ce te-am întrebat?

dacă eu mi-am făcut toată această muncă aproape singur şi la timp, atunci cînd am avut eu vreme ca să cutreier “toată ţara în lung şi în lat”? Să organizez şi să agit?

de ce eşti împotriva manifestărilor culturale? De ce predici contra filmelor, teatrelor, conferinţelor ce se ţin în cadrul acţiunilor de culturalizare a maselor?

niciodată n-am predicat împotriva acestora! Eu n-am spus nimic împotriva nimănui decît împotriva păcatului.

ce înţelegi prin “păcat”?

tot ceea ce este rău şi pierzător pentru suflet!

deci, după părerea d-tale şi astea!

asta o spuneţi dv., care vreţi neapărat să mă condamnaţi nu pentru ce am spus ci pentru ce n-am spus!

Tot timpul discuţiilor noastre, îl priveam liniştit şi senin drept în ochi! În privirile mele era numai ceea ce îmi era şi în inimă: linişte şi seninătate hotărîtă şi împăcată.

Şi de fiecare dată a lui privire trebuia să se plece sau să fugă nu a mea.

Ştiam că lupta adevărată se dă între priviri. În lupta aceasta, slăvit să fie Domnul că privirile lui fuseseră înfrînte.

Cam în felul acesta a durat discuţia noastră pînă tîrziu la amiază, cînd el s-a dus să mănînce.

d-ta nu mănînci? m-a întrebat.

am să mănînc şi eu!

atunci eşti liber pînă la ora 4, cînd trebuie să vii din nou aici.

Şi m-a condus pînă la poartă, ca paznicul să mă lase să ies.

443

Am trecut peste drum, am intrat din nou în Casa Domnului meu şi am îngenuncheat la picioarele Crucii Lui, spre a-I mulţumi pentru felul minunat în care m-a sprijinit tot timpul acestei lupte.

L-am rugat să-mi dea acelaşi sprijin şi mai departe pînă la capăt. Nu-mi păsa că mor, dar voiam să-L slujesc curajos pe Domnul meu şi să-I apăr frumos Lucrarea Sa pînă la moarte.

Ştiam că judecata mea va fi sumară... Pentru condamnarea unui recidivist aşa incorigibil pentru ei cum eram eu nu se pierde prea multă vreme cu cercetă rile şi cu motivarea sentinţei: e destul motiv trecutul cu nenumăratele lui condamnări fără “îndreptare”.

facă-se voia Ta! Eu iată sînt gata la orice şi chiar acum! Numai fii nedespărţit de mine clipă de clipă şi pas de pas, Domnul meu Iisus. Să mor frumos şi biruitor!

La ora 4 eram din nou în faţa învinuitorului meu, care răsfoia mereu dosarul scoţînd alte şi alte învinuiri, ca şi cele de dinainte de amiază.

Se făcuse ora 9 seara, iar eu eram tot acolo.

Atunci au mai intrat pe uşă încă doi... Cred că unul era “şeful cel mare”, iar celălalt un căpitan.

spune d-le Dorz, îmi zise el aş ezîndu-se ca şi ceilalţi doi pe nişte scaune moi, ce te face pe d-ta să fii chiar atît de fanatic în activitatea asta a d-tale? Înţeleg dacă ai fi un episcop sau măcar un popă care să ai un avantaj, un salar, un venit... Dar aşa...

Ai făcut şaptesprezece ani de închisoare, ai rămas fără nimic, cîştigi o pîine cu munca cea mai grea eşti permanent în pericolul de a fi închis din nou... Ce te face pe d-ta să fii astfel? Că văd că nu eşti un om prost!

Am înţeles atunci că mi se oferă o ocazie să pot vorbi ceea ce îmi stătea demult pe suflet. Avusesem timp toată ziua să mă conving, din felul cum mi se îngăduise să discut, că de data asta într-adevăr nu mai era chiar aşa “ca şi înainte”. Am început deci:

mă face conştiinţa mea de creştin în primul rînd. Apoi cea de român! Noi românii sîntem un popor care ne-am nă scut creştini. N-am fost sute de ani pă gîni, apoi să ne încreştinăm ca ungurii, ca bulgarii sau ca alte popoare!

De atunci, de la începutul istoriei noastre, Dumnezeu a fost Singurul nostru Ocrotitor aici unde am fost şi sîntem aşezaţi, la răscrucea asta geografică şi istorică, în mijlocul şi în calea tuturor năvă lirilor. Nici un alt prieten şi apărător decît Dumnezeu n-am avut prin toate secolele existenţei noastre şi în toate perioadele dramatice prin care am trecut.

Toată istoria noastră, toată tradiţia noastră frumoasă, toată zestrea noastră naţională cu care ne mîndrim noi astăzi în faţa lumii ni le-a dat şi ni le-a creat numai credinţa în Hristos.

Cine a creat Suceviţa şi Voroneţul? Cine Putna sau Curtea de Argeş, aceste podoabe unice cu care ne mîndrim în faţa lumii întregi?

Cine a întărit braţul lui Ştefan cel Mare, a lui Mircea, sau al lui Mihai?

Ştiţi viaţa lui Ştefan cel Mare şi ştiţi cîte ceasuri petrecea el în rugăciuni de fiecare dată înaintea fiecărei bătălii! Ştiţi apoi că drept recunoştin ţă adusă lui Dumnezeu, Acela care le cîştigase lor biruinţa era înălţarea unei biserici sau mînăstiri. Şi ştiţi bine că el a spus: eu nu apăr aici numai fiinţa neamului meu, ci apăr credinţa lui Iisus Hristos!

Atunci cum să putem noi, acum cînd după secole îndelungate de lupte şi de jertfe duse de părinţii noştri am ajuns la împlinirea idealului pentru care ei au luptat şi au murit, cum să putem fi acum necredincioşi Dumnezeului lor şi al nostru, care Singurul ne-a dăruit această izbîndă?

444

Acum, cînd Dumnezeu care a fost Singurul nostru Aliat, Singurul care ne-a dat bucuria să ne vedem liberi toţi şi înăuntrul unor graniţe largi şi independente, acum să ne lepădăm de El? Acum să-L tăgăduim? Acum să ne întoarcem călcîiul împotriva Lui?

Dar cine ne va mai ajuta pe noi mîine, cînd din nou s-ar putea să ajungem în vreo nenorocire? Spre cine să strigăm atunci la greu dacă astăzi, la bine, ne lepădăm de El? Căci nici astăzi n-avem în jurul nostru nici un prieten, ci sîntem înconjuraţi numai de vrăjmaşi care pîndesc tot să ne jefuiască şi să ne desfiinţeze...

Dar pe lîngă tradiţia noastră creştină şi pe lîngă primejdiile dinafară noi mai avem atîtea primejdii şi vrăjmaşi lăuntrici: păcatele, dezbinările, decăderea trupească şi sufletească, toate ducînd în final la nimicirea sufletului şi a neamului nostru!

Asta m-a făcut şi mă face să nu pot sta liniştit acasă, să-mi văd şi eu de nimicurile pămînteşti, cînd aceste sfinte şi veşnice valori sînt în cea mai mare primejdie.

Acum da, sînt aici! Puteţi să mă bateţi, să mă condamnaţi, pot chiar să mor aici. Pentru aceasta conştiinţa mea este liniştită. Dar nu pot să mă împac cu compromisul nimicitor a tot ce privesc mai de preţca însăşi viaţa mea. Mai greu e chinul conştiinţei ca ori şicare chin lumesc. şi mai de preţeste îndreptăţirea ei decît oricare preţdin lume... Eu cred în Dumnezeu, în Judecata şi în răsplătirile Sale... Şi mă tem de El!

De asta nu pot tăcea.

Eram atît de mişcat încît vorbeam cu lacrimi. Toţi trei mă ascultau fără să mă privească nici unul. Stăteau pe scaune cu feţele spreuşă.

Mi s-a părut că şi ei sînt mişcaţi sufleteşte...

Nuştiu cît timp trecuse de cînd începusem să vorbesc astfel, dar cînd am ajuns la acest punct, am simţit că vorbisem de-ajuns şi am tăcut.

În cameră atmosfera era încărcată de ecoul şi simţămîntul celor pe care le evocasem.

Au trecut vreo cîteva minute aşa. Cred că tuturor ne vorbea Duhul lui Iisus Hristos sau al luiştefan cel Mare, Mircea, Mihai, al strămoşilor neuitaţi... Sîngele, lan ţurile, morţii, jertfele şi descătuşarea istoriei noastre... Poate şi primejdiile ei...

Dacă au văzut că nu mai vorbesc, au ieşit pe rînd afară, începînd cu “şeful cel mare” fără să spună nimic... Şi m-au lăsat singur.

După vreun sfert de ceas, a venit înapoi maiorul, şeful anchetator, care mă cercetase toată ziua.

domnule Dorz, îmi zise, e ora zece. Ajunge pentru astăzi. Acuma te duci şi d-ta la cineva în oraş să dormi pînă dimineaţă. Ştiu că d-ta ai “neamuri” pe aici la care ai mai fost. Eu pot săţi dau un loc de dormit şi aici, dar nu vreau să dau aspect atît de tragic lucrurilor, aşa cum văd că le dai d-ta.

Şi dimineaţă la ora 8 ne revedem iarăşi.

M-a petrecut din nou pînă m-a scos pe poartă.

Astfel a fost o seară şi o dimineaţă ziua a doua.

Dimineaţa înainte de ora 8, eram iarăşi în biserică la picioarele Scumpului meu Mîntuitor cu ochii plinide lacrimi şi cu sufletul plin de recunoştin ţă pentru tot ajutorul dăruit pentru biruinţa de ieri...

Şi cu cea mai stăruitoare cerere pentru ajutorul de care mai am nevoie şi pentru biruinţa de azi.

445

Din faţa lui Iisus, am mers în faţa lor, plin de încredere şi de pace.

În această zi a trebuit să răspund la alte întrebări pe care mi le citea din dosar, mai ales în legătură cu drumurile pe care le făcusem prin ţară.

ce ai căutat în 9 ianuarie anul trecut la Bucureşti?

am fost chemat stăruitor de o soră credincioasă bolnavă şi bătrînă care avea să plece definitiv din ţară peste cîteva zile. Aceasta făcea parte din biserica evreilor cre ştini, dar se apropiase foarte mult de Lucrarea Oastei Domnului. Evenimentele au fost să apară şi ea cu noi în acelaşi proces. Astfel că a fost condamnată şi ea la 5 ani închisoare.

A suferit deci şi ea împreună cu noi.

Cu toate că am avut unele păreri diferite în legătură cu felul nostru de credinţă, totuşi cînd am primit cererea ei stăruitoare şiştirea că i-a sosit aprobarea să plece dinţară din consideraţiuni creştineşti şi umane, amţinut să mă duc. Plecarea ei definitivă, era ca o moarte. Simţeam că aveam faţă de ea o datorie creştinească pe care nu puteam să nu mi-o fac.

ce aţi discutat atunci?

aproape nimic. A trebuit mai mult să ascult dezvinovăţiri şi justificări. Şi pentru a nu mai da loc la amărăciuni care nu-şi mai aveau rostul am iertat şi am împăcat totul.

cu cine te-ai mai întîlnit?

cu nimeni!

chiar cu nimeni?

cu nimeni important.

bine! Dar la Comăneşti ce ai căutat?

eram dator familiei de la care împrumutasem înainte de arestarea mea din 1959 o sumă de bani spre a-mi achita prima rată din casa pe care o cumpărasem la Călan. Această sumă mi-a fost şi confiscată în întregime de Securitate încă la arestarea mea de atunci fără să mi-o mai fi înapoiat niciodată. Dar eu le eram dator cu aceşti bani. Şi trebuie să fac cum pot spre a-mi achita chiar din timp în timp, cîte puţin. M-am dus să le plătesc o parte din datoria asta.

aţi avut acolo şi adunare!

au venit nişte fraţi cu nişte neînţelegeri referitoare la învăţătură, la comportarea tineretului, la anumite abateri de la calea Oastei Domnului şi au ţinut să mă întrebe asupra acestor lucruri.

ce neînţelegeri aveaţi cu privire la învăţătură?

ştiţi bine despre frămîntările dintre noi cu privire la amestecul sectar. Dezbinările provocate de către aceste infiltraţii au devenit o problemă atît de dureroasă pentru noi încît luptăm cu orice risc să le rezolvăm bine, spre a ajunge iarăşi la pace şi unitate între noi.

de ce te amesteci d-ta în credinţa altora? De ce nu laşi pe fiecare să creadă ce vrea?

pentru că aceste dezbinări sînt astăzi o problemă arzătoare pentru frăţietatea Oastei Domnului. dar dacă nu se va lucra cu simţ de răspundere pentru rezolvarea lor, mîine dezbinările acestea vor fi o problemă pentru biserică. Iar poimîine, ele vor constitui o problemă chiar pentru naţiune.

pentru ce?

veţi vedea!

dar cu tineretul ce aveţi?

sînt copiii noştri şi avem răspundere pentru educaţia şi viaţa lor!

de ce aveţi probleme cu ei, dacă i-aţi educat cum aţi vrut?

pînă cînd erau numai sub educaţia noastră, nu aveam probleme. Problemele cu ei încep cînd intră sub educaţia altora!

446

a cui?

a şcolii, a străzii, a anumitei societăţi...

pînă cînd răspunde părintele de educaţia copilului?

toată viaţa, dar de fapt el nu are putere asupra copilului său decît pînă laşapte ani. Pînă la şapte ani copilul este ascultător. Îndată însă după această vîrstă, cînd copilul intră tot mai mult pe mîna altor educatori decît părinţii săi, el se înstrăinează, de obicei, de tot felul sănătos în care îl educaseră părinţii credincioşi.

societatea este un mai bun educator al tineretului decît aceşti părinţi înapoiaţi, care caută să frîneze mersul nou al vieţii.

Acum nu vedeţi că lumea s-a emancipat? Cultura, civilizaţia, tehnica au depăşit mentalităţile învechite ale religiei şi credinţei. Lăsaţi tineretul în pace să-şi trăiască viaţa după cerinţele firii lui şi a spiritului modern de astăzi!

fie că-i lăsăm, fie că nu, cea mai mare parte a tineretului nostru tot merge cu ochii închişi pe calea plăcută firii lui şi a spiritului modern, cum spuneţi.

Dar cu acest tineret se va ajunge exact ca şi cu problema dezbinărilor de credinţă despre care am vorbit înainte. Astăzi neascultarea tineretului este o problemă dureroasă pentru părinţii lor. Mîine însă va fi o problemă tot atît de dureroasă pentru naţiune, pentru dv.

cum?

dacă nu vreţi să aveţi creş tinism, veţi avea huliganism, alcoolism, trîntorism, terorism.

cum terorism! Există la noi terorism?

ziarele publică în fiecare zi ştiri despre tineri care îşi chinuiesc părinţii, care fură, care fac scandaluri, care chiar ucid, pentru a obţine bani cu care apoi să ducă o viaţăuş oară şi distractivă despre care spuneţi că are dreptul săşi-o trăiască. Ce devin aceşti tineri neobişnuiţi cu munca şi cu ascultarea? Nu-i asta terorism? Şi dacă nu-i încă, va deveni, fiţi siguri!

statul are legi şi nu va permite!

legile nu-l pot transforma pe om! Iată îl băgaţi a şaptea oară la închisoare, iar după ce iese de acolo, fură din nou. Numai Hristos Singur poate transforma omul, fiindcă El operează asupra inimii.

face o grefă, o transplantare şi El, caăştia? zise rîzînd.

da, adevărata transplantare şi înnoire a inimii o face numai Hristos, fiindcă transformarea aceasta a vieţii cuiva, nu vine dinafară, ci dinăuntru din inima lui. Iar acolo în inimă într-adevăr numai Hristos poate opera. Noi astă operaţie o propovăduim. E singura adevărată.

cu Pop de ce nu te împaci? Acum s-a îndreptat, nu mai e cum a fost!

cu acest om nu vreau să mai am nimic. Nu l-am văzut din închisoare şi nici nu mai doresc să-l văd. Am avut destul de a face cu el înainte de închisoare şi chiar acolo. Sînt fericit să nu mai am niciodată nici un fel de legături cu el. Dacă s-a îndreptat cu adevărat, bine...

dar sînt mulţi care se iau după el!

treaba lor. I-am sfătuit destul. Cine nu ascultă de nici un sfat, îşi merită soarta.

dar cu Moldoveanu, ce aveţi?

o problemă mai gingaşă, de învăţătură, de credinţă, de rătăcire de la însăşi calea şi rostul Oastei Domnului!

ce deosebire este între el şi Pop?

mare... Pop este un val zgomotos dar de suprafaţă. Moldoveanu este un vîrtej mai de adîncimi. Pop face în Oastea Domnului o tulburare locală şi trecătoare. Dar Moldoveanu face o dezbinare de adîncime şi mai de durată.

ce ai discutat cu mitropolitul Banatului?

447

m-a întrebat în legătură cu Oastea Domnului. I-am răspuns că ne găsim într-o situaţieciudată şi tragică. Existăm de fapt, dar nu existăm de drept.

L-am rugat să ajute la rezolvarea pozitivă a problemei Oastei în biserică. Aceşti fii ai bisericii din Oastea Domnului, care au o dorinţă şi o foameduhovnicească mai adîncă decît al ţii, au şi ei nevoie de o înţelegere mai mare din partea bisericii şi statului.

Dar cu toate că sînt cei mai ataşaţi de biserică şi mai gata să o ajute cu tot ce au, totuşi sînt cei mai vitregiţi şi mai nedreptăţiţi. Chiar şi sectarii care s-au rupt de credinţa noastră strămoşească şi s-au înstrăinat oarecum de specificul nostru ca sim ţire, totuşi au o oarecare libertate recunoscută. Pe cînd noi, Oastea Domnului, de şi ne-am născut din sînul acestei biserici şi al acestui popor, nu ne-am înstrăinat întru nimic de credinţa părinţilor noştri şi nici de simţirea neamului nostru, ne îndeplinim în mod loial, din conştiinţă, toate obligaţiile faţă de biserică şi faţă de patrie, dorind să ajutăm constructiv şi activ la ridicarea morală şi bună starea materială a poporului nostru şi totuşi nu numai că nu ne bucurăm de nici un drept, ci sîntem priviţi ca nişte răufă cători! E o stare anormală de lucruri, care cu atît va fi mai bine pentru toţi, cu cît se va rezolva mai repede.

Nu cîrtim împotriva nimănui, dar sîntem foarte amărîţi că nu se găseşte în biserică nimeni cu simţ de răspundere şi cu spirit de iniţiativă, care să-şi plece inima cu înţelepciune faţă de aceşti zeci de mii de credincioşi loiali ai bisericii şi patriei şi să aibă curajul a căuta o cale constructivă de rezolvare a problemei lor, spre a le da şi ostaşilor o cît de mică satisfacţie sufletească. Măcar cît li se dă altora.

în mod practic ce i-ai cerut?

l-am rugat să încerce a sugera celor în drept o rezolvare favorabilă a problemei Oastei în sensul de a i se da o libertate oricît de supravegheată. Era primul om cu o mai mare suprafaţă, pe care îl întîlneam după ieşirea din închisoare. Ştiam că prin natura funcţiei sale, ar avea şi căderea şi datoria să ia o astfel de iniţiativă.

de ce te-ai dus numai la el şi la cel de la Cluj?

i-am considerat pe amîndoi drept oamenii cei mai duhovniceşti dintre toţi mai marii bisericii.

şi ce ţi-a răspuns?

m-am convins că nimeni dintre ei nu-i în stare să rişte nimic pentru Hristos. N-a fost în stare nici el. În afară de o foarte rezervată bunăvoinţă, n-a promis nimic.

A spus doar că problema pe ţară îl depăşeş te. Cel mult dacă poate în eparhia lui să îndrume preoţimea la o oarecare înţelegere şi apropiere de aceşti credincioşi. Dar nu mai mult.

Era desigur şi aceasta mult, fiindcă în alte eparhii toţi episcopii privesc la Oastea Domnului ca la ociumă şi nimeni nu îndrăzneşte nici să se apropie de aceşti oameni, ca de nişte răufăcători, oricîte declaraţii de ataşament faţă de biserică au făcut ei. Şi oricîte dovezi de bunăvoinţă sinceră i-am arătat.

şi cum s-a terminat?

după cîteva sfaturi şi îndemnuri la prudenţă şi la re ţinere mi-a dat să înţeleg că asta e tot.

Am plecat gîndind cu durere: dacă cel mai bun este aşa, cum trebuie să fie ceilalţi?

Totuşi îmi ziceam autoritatea de Stat nu se poate să nu vadă străduinţa pe care şi-a dat-o şi şi-o dă Oastea Domnului pentru însănătoşirea climatului moral al oamenilor. Şi măcar sub aspectul social al problemei, va vedea că rolul ei este un rol pozitiv, şi va lua Statul o hotărîre pozitivă în problema asta, dacă biserica nu vrea sau nu poate...

Cu aceste impresii şi nădejdi am lucrat tot ce am făcut. Dar pînă azi...

448

vezi că nimeni dintre ei nu riscă nimic? Ei nu-s nebuni. Ei toţi sînt nişte oameni deştepţi care îşi văd de scaunele şi de mîinile lor moi. Numai d-ta eşti altfel!

m-da! Aveţi dreptate! Numai noi!

Din nou am întrerupt pentru masă...

Din nou din faţa lui am mers în faţa lui Iisus Cel Răstignit în catedrala de peste drum. Acolo m-am hrănit cu rugăciune, cu lacrimi, cu mîngîiere şi întărire.

Apoi la ora poruncită, din faţa lui Iisus, m-am dus iarăşi în faţa anchetatorului meu.

acum să ne apropiem de încheiere zise el. Eu voi începe să-mi scriu concluziile, iar d-ta îmi vei răspunde doar cînd te voi întreba.

La urmă vei citi ce am scris, iar dacă nu vei avea nimic de obiectat, vom termina. Dacă ceva nu ţi se va părea clar sau drept, vei spune.

vrei şi d-ta să terminăm mai repede, nu?

nu eu decid în privinţa asta!

cînd vrei să pleci acasă?

Am crezut că ori glumeşte, ori vrea să mă încerce cît de mult ţin eu să plec cît mai repede acasă.

Am răspuns foarte liniştit:

cînd vreţi dv. Astăzi, mîine, peste o lună, peste un an...

cum, ţi-e indiferent?

eu n-am venit aici cu gîndul că mă voi mai întoarce vreodată acasă! Eu ştiu cum a fost pînă acum, cînd am fost arestat şi dus la Securitate. De aceea am venit gata pentru orice. şi pentru oricît.

ha, ha, ha... rîse el zgomotos. Dar d-ta n-ai observat că s-a făcut o mare schimbare acum în tot?

am văzut afară, dar nu credeam că şi înăuntru.

acum vei vedea că şi înăuntru.

Şi a început să scrie. A scris poate un ceas, poate două. La urmă mi-a citit tot ce scrisese ca o declaraţie a mea, precum discutasem şi răspunsesem asupra tuturor învinuirilor lor cuprinse în paginile dosarului meu.

La urmă m-a întrebat:

este adevărat?

da! i-am răspuns.

ai ceva de obiectat?

nu!

atunci semnează!

Am semnat şi i-am predat hîrtia de vreo 10-15 pagini.

acum va trebui să le completăm acestea cu declaraţiile celor din ţară pe la care ai fost, apoi cu cercetarea materialului aflat la d-ta, iar dacă nu ţi se va găsi ceva mai deosebit se poate să scapi mai uşor. Dosarul completat va merge la cei mai mari şi ei vor decide.

Deocamdată eşti liber şi poţi să te întorci acasă.

Vezi că totuşi s-a schimbat ceva şi înăuntru?

într-adevăr acum văd că s-a schimbat enorm de mult.

449

Vă mulţumesc că mi-aţi permis să vorbesc şi că m-aţi ascultat cu îngăduinţă. Sînt peste douăzeci de ani de cînd sînt purtat pe la dv., dar pînă acum n-am putut să vorbesc aşa liber. Cînd am încercat să spun adevărul mi s-a închis gura cu pumnul. Atunci mi-am împreunat mîinile ca să fiu legat după voie şi am tă cut. Înţelesesem că eram mai dinainte condamnat şi ştiam că n-am voie să mă apăr.

Dar acum da, văd că s-a făcut o mare schimbare într-adevăr ca de la cer la pămînt.

Oricare ar fi urmarea anchetei mele, doresc să vă exprim mulţumirea şi stima mea, pentru felul cum m-aţi tratat.

mulţumim şi noi! mi-a răspuns.

Şi mi-a întins prietenos mîna.

Îşi poate închipui oricine cît de uimit am rămas. Cît de neobişnuit fusesem înainte cu astfel de comportări din partea lor. Nici nu-mi venea să cred.

După felul cum îi cunoscusem, bănuiam ieri că totul este doar o metodă spre a mă înşela. Azi, oricare ar fi decizia “celor mai mari” deocamdată felul cum m-au tratat şi faptul că mi se dă drumul, este totuşi ceva atît de neobişnuit!

Înainte de plecarea mea, mai veniseră vreo trei în biroul de anchetă. Mi-au dat cu toţii mîna.

Le-am spus “să trăiţi!” şi am ieşit, condus pînă la poartă de către maiorul care îmi spuse:

după ce îţi vom cerceta cărţile şi caietele pe care le ai la noi, şi dacă nu se va găsi în ele nimic compromiţător, se poate să scapi mai uşor. În orice caz te vom mai chema. Aşa că să ştii că ai să mai vii la noi.

Din faţa lui am mers din nou în faţa Scumpului meu Mîntuitor, din catedrala de peste drum.

O, cu ce lacrimi de recunoştinţă I-am mulţumit Domnului meu Iisus că fusese atît de minunat şi atît de puternic alături de mine, clipă de clipă, în tot acest calvar al meu pentru El şi Lucrarea Lui.

Deocamdată totul se încheiase fericit. Dar ameninţarea nu dispăruse. Decizia “celor mai mari” putea să fie foarte uşor trimiterea mea în judecată.

Eram totuşi fericit că de data asta voi fi numai singur şi nu împreună cu alţii. Nici o clipă n-am angajat pe nimeni decît pe mine.

Totuşi rămînea neschimbată atitudinea lor duşmănoasă faţă de Lucrarea Oastei şi amenin ţătoare faţă de adunările noastre frăţeşti. Pentru schimbarea acestei atitudini va mai trebui luptat.

Întors acasă, am găsit într-o revistă un anunţcă patriarhul îşi sărbătoreş te împlinirea a 70 de ani de viaţă.

Un îndemn mi-a venit dintr-o dată să folosesc acest prilej pentru a-i scrie despre tot ce ni se pregăteşte iarăşi.

I-am trimis astfel o scrisoare de felicitare cu prilejul împlinirii vîrstei sale biblice şi aducîndu-i aminte de luptele pe care ni leştia şi de necazurile noastre din trecut pentru Numele Domnului şi pentru libertatea Oastei, îl înştiinţam pe scurt despre noua amenin ţare în care am ajuns iarăşi, după atîţia ani din 1958 de cînd nu ne mai văzusem, după încercarea lui nereuşită de la Sinod.

Şi îl rugasem poate pentru ultima dată să intervină binevoitor pentru rezolvarea bună a problemei legalizării Oastei.

Peste cîteva zile am primit următorul răspuns:

450

“Patriarhia Româna

Cabinetul Patriarhului

Nr. 314/1971

Felicitările şi urările exprimate cu prilejul aniversării zilei mele de naştere, m-au mişcat profund transformîndu-se în sufletul meu în prinos de recunoştinţă către Milostivul Dumnezeu care m-a învrednicit să ajung la acest popas al vieţii şi căruia mă rog smerit să-mi lumineze calea pînă la sfîrşitul hotărît de El. Dragostea mea cu voi cu toţi în Hristos Iisus. Amin.

(1 Cor. 16, 24).

Justinian, Patriarhul României”.

Şi apoi un adaos:

“Mulţumesc fratelui Traian Dorz pentru urările adresate cu prilejul aniversării mele. Totodată îl invit să-mi trimită un memoriu confidenţial cu privire la necazurile de care aminteşte în scrisoarea din 9 martie a.c.

Cu părinteşti binecuvîntări semnat; Justinian”.

La această invitaţie i-am răspuns următoarele:

“Prea Fericite Părinte Patriarh,

Cu inima plină de o adîncă recunoştinţă pentru oferirea acestui fericit şi poate ultim prilej şi cu cea mai profund îndatorată iubire fiască faţă de Prea Fericitul Părinte Patriarh, sărutăm Dreapta.

La binevoitorul răspuns trimis cu Nr. 314/1971 prin care aţi avut bunătatea de a mă invita să Vă înaintez un memoriu confidenţial privitor la problema atinsă doar aluziv şi tangenţial prin scrisoarea mea din 9 martie a.c. vă împărtăşesc următoarele:

Subsemnatul Traian Dorz, cu domiciliul în Livada Beiuşului Nr. 9 jud. Bihor, credincios supus şi ascultător învăţăturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, membru al fostei asociaţii religioase ortodoxe Oastea Domnului, înaintez P.F. Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, următorul

Memoriu confidenţial cu privire la situaţia subsemnatului decurgînd din apartenenţa la fostaasociaţie ortodoxă Oastea Domnului şi la situaţia actuală a acestei asociaţii religioase ortodoxe.

451

Prea Fericite Părinte Patriarh, solicit de la început iertare pentru extinderea la care voi fi obligat de importanţa şi de durata evenimentelor vizate. Doresc să fiu cît se poate de succint, dar şi de fidel, în cele expuse. Poate această ultimă încercare va ajuta la curmarea acestei situaţii anacronice care de aproape 25 de ani constituie o sursă de amărăciuni în biserica noastră şi în poporul nostru.

După cum Vă este desigur prea bine cunoscut, la începutul anului 1923 a luat fiinţă la Centrul Metropolitan din Sibiu, asociaţia religioasă ortodoxă Oastea Domnului.

Iniţiativa unei mi şcări de înviorare în biserică, era pe de-a dreptul a Conducerii Bisericii Ortodoxe Ardelene şi se înscria ca o imperioasă necesitate în contextul nevoilor de atunci, atît pentru biserică cît şi pentru naţiune, avînd rost în special pentru:

a fi un puternic instrument duhovnicesc spre redresarea vieţii morale şi sociale din ţara şi naţiunea noastră rămasă grav atinsă după cel dintîi război mondial, abia terminat,

a fi un factor important în luptele confesionale devenite şi mai acute

şi spre a fi o acţiune binevenită în stimularea şi sudarea sentimentului religios şi patriotic în inima întregului nostru popor, ajuns acum după secole de lupte şi jertfe, unit înăuntrul aceloraşi frontiere libere şi cuprinzătoare.

Curînd iniţiativa aceasta s-a dovedit binevenită, iar rezultatele ei binecuvîntate, atît pentru biserică cît şi pentru popor. Un număr tot mai mare de personalităţi din înaltul cler ca şi din pătura cultă a poporului veneau, alături de mulţimile de rînd şi aşezîndu-se în fruntea maselor au ajutat la crearea unei mari mişcări duhovniceşti, la o adevărată renaştere sufletească a unor largi pături din popor. Pretutindeni aveau loc însufleţite adunări prin biserici sauşcoli. şi o largă propagandă de atragere a tuturor credincioşilor din ambele confesiuni române spre o trăire viea Evangheliei Mîntuitorului în sînul aceleiaşi credinţe pe care a avut-o poporul nostru din moşi-strămoşii lui. Se trezise în mase o arzătoare sete sufletească după Cuvîntul Sfînt, iar această sete odată trezită, nu mai putea fi potolităuşor.

Aceasta era situaţia în anul 1930 cînd eu, încă elev în şcoală fiind la vîrsta de abia 15 ani, îndemnat de duhovnicul meu, m-am înscris împreună cu mulţi alţii cu entuziasm, în această asociaţie, trecînd printr-o totală transformare sufletească.

După alţi patru ani, eram deja angajat în redacţia centrului misionar al Oastei Domnului de la Sibiu, alături de părintele Iosif Trifa şi de alţi publiciş ti ai Oastei Domnului, colaborînd la redactarea revistei şi publicînd lucrări proprii.

Avîntul continuu pe care îl luase asociaţia O. Domnului cuprinsese toată ţara, trecînd pînă departe şi peste hotarele ei în aproape toate părţile locuite de români. Astfel că în anii 1933-1934 calculele aproximative arătau că numărul membrilor Oastei Domnului era undeva între 300 şi 400 de mii de ostaşi.

Privită cu o largă bunăvoinţă de către biserică şi sprijinită prin mai toate mijloacele oficiale de atunci, Lucrarea Oastei Domnului bine îndrumată şi atent supravegheată de către biserică şi Stat, se dovedea deplin corespunzătoare scopului pentru care fusese iniţiată. Adunările ei specifice, aveau loc în după amiezile de duminici şi sărbători într-o atmosferă duhovnicească evanghelic-ortodoxă, fiind îndrumate de preoţi sau laici entuziaşti şi activi.

452

...

Curînd însă, la începutul anului 1935, tocmai în apogeul mulţumirilor, printr-o fatală neatenţie un mic diferend administrativ ivit între cei doi iniţiatori principali de la Centrul Oastei şi bisericii din Sibiu şi anume mitropolitul Bălan şi preotul Trifa, diferend alimentat veninos şi adîncit deliberat de către terţi interesaţi şi invidioşi a degenerat într-un conflict ireparabil.

Acest conflict însă, deşi de natură pur administrativă la început a căpătat ulterior un aspect indisciplinar de ordin canonic. El nu avusese niciodată un temei dogmatic în sensul unei abateri de la dogmele şi învăţăturile bisericii a preotului Trifa sau a colaboratorilor săi, nici în timpul vieţii preotului Trifa şi nici pînă azi. A fost totuşi pe nedrept şi în mod forţat înfăţişat ca atare. Şi a rămas cunoscut în acest fel.

Tristele evenimente de la Oastea Domnului începute în anul 1935 şi care aveau să aducă pînă în ziua de astăzi atîtea amărăciuni şi pagube sufleteşti m-au găsit şi m-au lăsat pe mine tot în redacţia părintelui Iosif Trifa, angajat şi în plină activitate publicistică, pe aceeaşi linie cu dînsul şi alături cu marea mulţime a membrilor Oastei Domnului rămaşi fideli faţă de el.

Neînţelegerile şi polemicile angajate între conducătorii de la centru s-au răspîndit în curînd în mod dezastruos asupra întregii acţiuni fără precedent a Oastei Domnului, care progresase atît de frumos pînă atunci.

A fost provocată sciziunea. S-au creat două partide ostile. A fost diminuat numărul noilor adeziuni. S-au stîrnit dureroase sfîşieri sufleteşti. Şi s-au adus chiar şi asupra ideii în sine umbre amare, critici violente şi pînă la urmă o răspîndită dezaprobare oficială.

La acest punct ajunseseră lucrurile în anul 1948 cînd a intervenit oficial reorganizarea bisericii, desfiinţarea tuturor asociaţiilor religioase care funcţionau în cadrul bisericii ortodoxe prin urmare şi a Oastei Domnului.

Dar în momentul acela, Oastea Domnului era o realitate. După 25 de ani de existenţă recunoscută şi susţinută oficial, Oastea Domnului devenise o opinie adîncită. Îşi formase un organism propriu şi viguros. Îşi crease o tradiţie proprie. Şi mai ales îşi însuşise o convingere evanghelică neclintită de necesitatea ei pentru renaş terea şi trăirea vie şi pentru răspîndirea acestei trăiri a Evangheliei lui Hristos în întreaga comunitate creş tină. De asemenea şi în ajutarea bisericii la combaterea rătă cirilor de la învăţătura şi unitatea credinţei noastre. Mai ales că aceste rătăciri susţineau că în biserica ortodoxă nu se mai poate trăi o viaţă evanghelică întrucît “litera” bisericii omoară Duhul Evangheliei. La fel Oastea Domnului era convinsă că existenţa şi activitatea ei este absolut necesară pentru însănătoşirea climatului moral, prin lupta ei pentru stîrpirea viciilor sociale.

În astfel de condiţii, măsurile practice luate pentru desfiinţarea Oastei Domnului fiind sporadice, neesenţiale şi neconvingătoare, nu au reuşit decît să arunce această categorie de credincioşi ai bisericii şi de cetăţeni ai patriei noastre, într-o aparentă poziţie ostilă faţă de autorităţi şi să le creeze o situaţie tot mai dificilă.

Pe de-o parte fiind supuşi şi loiali faţă de legile şi autoritatea de stat, ascultători şi împlinitori din conştiin ţă a îndatoririlor bisericeşti, iar pe de alta crezînd că li se face o nedreptate fiind privaţi de libertatea şi bunăvoinţa de mai nainte, în ţinerea adunărilor lor cu caracter duhovnicesc în biserici şi sub îndrumarea preoţilor, cum fuseseră în trecut.

453

Astfel ei înţelegînd că nu încalcă întru nimic îndatoririle normale şi-au permis ţinerea adunărilor lor şi pe mai departe în case particulare, considerînd acest lucru ca nedăunător întru nimic nici bisericii şi nici statului. Chiar dacă adunările nu şi leţineau la ore şi în locuri unde puteau fi supravegheaţi. Întrucît sentimentele lor erau (după părerea lor) curate atît faţă de biserică cît şi faţă de stat.

Mai găseau o justificare şi în faptul că unele culte neoprotestante deşi au învăţături ostile faţă de biserică şi sentimente străine faţă de popor, se bucură totuşi de un regim destul de larg de libertate în ţinerea adunărilor lor. Pe cînd Oastea Domnului, care este un lăstar al credinţei noastre şi o parte sănătoasă a poporului nostru nu i se dă acest drept.

Ei îşi zic: biserica noastră şi poporul nostru sînt “părinţii” noştri. Noi nu avem părinţi străini, nici fire străină, iar locul naşterii noastre este aici! Sîntem ascultători şi folositori. “Părinţii” noştri deci nu trebuie să se poată lepăda şi dezice de noi, fiindcă noi oricît de mult am fost încercaţi nu ne-am lepădat şi nu ne vom lepăda de ei.

Nu se poate să nu se revină odată asupra hotărîrii de desfiinţare a Oastei Domnului şi să nu ni se dea şi nouă, ca atîtora, o formă legală de activitate întrucît Oastea Domnului a fost iniţiată de biserică, însuşită de ea şi îndrumată timp de atîţia ani. Faţă de aceşti fii ai ei supuşi şi ascultători, biserica are datoria de Mamă şi prin urmare nu se poate aşa deuş or dezinteresa de lăstarul ei.

La sfîrşitul anului 1947 subsemnatul am fost arestat pentru prima dată, pentru activitatea mea desfăşurată în Oastea Domnului.

Apoi, pe parcursul a aproape doisprezece ani pînă în 1959 am suferit îndelungat detenţiuni administrative, împreună cu mulţi alţi membri ai Oastei Domnului, fără să fi fost trecuţi şi judecaţi prin vreo instanţă legală.

În perioada 1956-1958, nutrind mereu vechea speranţă în îndreptarea lucrurilor cu privire la legalizarea activităţii Oastei Domnului în cadrul bisericii şi a statutelor ei, timp de doi ani de zile am întreprins stăruitoare demersuri la Bucureşti, atît la Patriarhie cît şi la Departamentul Cultelor pentru norMalizarea acestei stări de lucruri. Ceream găsirea unei forme legale, oricît de restrînse, pentru satisfacerea oricît de redusă a trebuinţelor spirituale a acestor fii ai bisericii, în limitele noului ei statut de organizare şi funcţionare.

În cursul acestei perioade am fost de cîteva ori în audienţă atît la P.F. Patriarh Justinian cît şi la domnul director al Departamentului Cultelor, cu memorii explicative, acceptînd fără nici o condiţie prealabilă orice soluţie corespunzătoare.

Însă tocmai cînd speram că am ajuns la încununarea eforturilor noastre, ne-am pomenit dintr-o dată cu arestarea şi cu judecata, în loturi peţară şi pe regiuni, a unui mare număr dintre noi, membrii Oastei Domnului.

Era la începutul anului 1959.

Personal fiind considerat conducător, am fost condamnat atunci la 16 ani muncă silnică, 10 ani interdicţie şi confiscarea întregii averi personale. Aveam o modestă casă familiară construită de mine şi familia mea (compusă din părinţi, soţie şi trei copii).

Mi-a fost confiscată în întregime nu numai casa, cu toate obiectele din ea, bunuri ale întregii familii, dar chiar şi suma de zece mii de lei pe care abia îi împrumutasem spre a-mi plăti o datorie familiară. Toate acestea fiind considerate ca aparţinîndu-mi exclusiv mie şi nu familiei mele, au rămas confiscate în întregime.

454

Toate acţiunile repetate ale so ţiei şi copiilor mei pentru a li se recunoaşte şi înapoia partea lor din aceste bunuri confiscate, au fost respinse la rînd ca nefondate de către tribunalul din Cluj, după doi ani de termene şi dezbateri. La fel a fost respins şi un memoriu înaintat în 1966 de către familia mea la Consiliul de Stat. Pînă în ziua de astăzi, situaţia se menţine aceeaşi şi nu ni s-a mai înapoiat familiei nimic, de şi eu am fost eliberat prin decretul de graţiere din 1964.

Astăzi, după aproape 6 ani de la eliberarea noastră din închisori, situaţia multor grupări ale Oastei Domnului din ţară prezintă serioase îngrijorări. În timpul îndelungat al feluritelor frămîntări prin care trecuseră ostaş ii Domnului, lipsiţi de apropierea caldă şi înţelegătoare a bisericii şi lă saţi în voia vînturilor sectare, în unele locuri se încetăţenise o explicabilă atitudine de rezervă, aproape indiferentă, faţă de biserică. Şi de ferire faţă de preoţi. De subapreciere şi chiar uitare a îndatoririlor faţă de autoritatea bisericii. De o limitare aproape exclusiv la adunările asociaţiei. Şi chiar de o apropiere de sentimente sectare.

Sectele, exploatînd condiţiile precare în care se găsea Oastea Domnului, au reuşit să strecoare în multe locuri derută şi discuţii aprinse care ameninţau cu rupturi dureroase.

Constatarea acestora mi-au umplut sufletul de o mare îngrijorare şi durere. Viitorul nu promitea nimic bun. Un asalt general sectar se contura în toate părţile şi primejdia unei masive treceri de suflete şi grupări la acestea, m-a făcut să iau o atitudine îndîrjită împotriva rătăcirilor de la credinţa noastră şi a dezmembrării Oastei Domnului prin aceste treceri.

Fiind cunoscut majorităţii grupărilor Oastei Domnului, prin îndelungata mea activitate publicistică speram să pot ajuta la aplanarea neînţelegerilor cu privire la credin ţă şi la aducerea lor în ascultarea bisericii. Precum şi la formarea unei orientări clare în îndeplinirea faţă de Stăpînire a îndatoririlor de conştiinţă şi muncă.

Am trecut atunci printr-un greu examen interior: Să respect dispoziţiile de interzicere a deplasării mele de la domiciliu, aşa cum mi se pusese în vedere, nemaiinteresîndu-mă deci în nici un fel de soarta acestor grupări şi a întregii Lucrări a Oastei Domnului. ori, căutînd salvarea fraţilor mei, să-mi risc situaţia personală şi libertatea mea.

Am considerat că salvarea acestor grupări este mai importantă, şi am riscat propria mea libertate.

În cursul anilor 1968-1969, solicitat stăruitor de către unele din grupările Oastei Domnului din ţară, care aveau astfel de probleme ce puteau fi soluţionate numai la faţa locului precum şi datorită acelei relaxări a atmosferei în ce privea restricţ ia adunărilor existentă în acei ani, am renunţat la poziţia mea de strictă nedeplasare de la domiciliu acceptînd să particip personal unde am fost chemat.

Făcînd aceasta, eram deplin convins pe de-o parte că tot ceea ce fac şi spun în bunul scop pe care îl urmăream prin aceste deplasări, este binecunoscut şi că este apreciat favorabil de către Autoritatea de Stat ca şi de cea bisericească. Iar pe de altă parte văzînd că nimeni nu ne atrage atenţia în vreun fel că aceasta ar fi nepotrivit am tras singur concluzia că acţiunea aceasta aducătoare de unitate în biserică şi de orientare constructiv-socială a celor între care am mers este considerată în favorul credinţei noastre cît şi un aport constructiv la sudura sufletească a poporului.

Am ajutat în acest timp la întărirea în credinţă a unora şi la revenirea altora pe deplin în disciplina bisericii şi a muncii.

Am îndemnat pe mulţi să urmeze teologia spre a deveni preoţi vrednici.

455

Am contribuit la spulberarea multor speranţe sectare de a dezbina şi atrage suflete şi grupări de partea lor.

Am solicitat audienţe la P.S. Sa Episcopul Clujului şi P.S. Sa Episcopul Oradei, explicîndu-le situaţia, arătîndu-le dragostea şi ascultarea noastră, propunîndu-le intervenţia pentru aranjarea situaţiei noastre în biserică şi cerîndu-le sfaturi şi ajutorul părintesc.

Dar în luna mai 1970, mi s-a pus în vedere oficial tocmai contrariul a ce crezusem eu, interzicîndu-mi-se categoric sub cea mai aspră sancţiune, orice deplasări de la domiciliu în acest scop.

Am înţeles situaţia şi m-am conformat.

În luna februarie 1971, mi s-a făcut o nouă percheziţie domiciliară. Mi s-a luat Biblia, multe cărţi şi caiete cu conţinut religios.

Fiind dus la Autoritatea Penală, am fost acuzat pentru deplasările făcute în anii 1968-1970 pentru scopul amintit şi mi s-au luat declaraţii asupra acestor deplasări. În prezent se procedează la completarea dosarului meu şi probabil voi fi trimis din nou în judecată.

Acum, în ţară, toate grupările credincioşilor din fostaOastea Domnului, chiar şi acelea ce se mai ţineau în biserici sub supravegherea preoţilor şi sub denumirea de cerc misionar sînt interzise sub aplicarea drastică şi imediată a unor amenzi mergînd pînă la cinci mii de lei de persoană. Lucrul acesta seamănă pretutindeni panică, durere şi sentimenteuş or de înţeles. Majoritatea celor amendaţi sînt oameni simpli, cu familie grea şi cu un venit mediu lunar sub o mie de lei. Este lesne de înţeles cum trăieşte cu familia sa un astfel de “infractor” pînă cînd poate acoperi o datorie de o mie sau două mii de lei, poate şi mai mult.

Este lesne de înţeles apoi şi ce ocazie unică au acum sectele autorizate de a atrage la ele pe cei trataţi astfel. În multe locuri chiar preoţii fiind cei care îi pîrăsc pe fraţi. Cred că nu poate fi un lucru mai dureros ca acesta pentru o conştiinţă care simte grija şi răspunderea despre care vorbeşte sf. ap. Pavel la 2 Cor. 11,28-29.

Aceasta fiind în prezent starea de lucruri, dacă nu intervine grabnic o ieşire fericită, ce ar putea să aducă viitorul?

În faţa acestei mari îngrijorări, ne îndreptăm inima şi gîndurile cu cea mai din urmă încercare şi cu cea mai fiască speranţă către Preafericitul şi Iubitul Părinte Patriarh care şi altădată ne-a arătat o călduroasă înţelegere şi de bunăvoinţa căruia depinde mult acum buna rezolvare şi ieşire din această situaţie grea şi primejdioasă.

Ocazia pe care aţi binevoit a mi-o da ca să Vă înfăţiş ez aceste lucruri, este poate ultima. Tot ce va urma, poate pentru cine ştie cîţi ani şi pentru cine ştie cîte suflete, depinde de clipa asta şi de hotărîrea pe care o Veţi lua, de a interveni sau nu, pentru o rezolvare bună.

Este adevărat, recunoaş tem, că ne-am făcut şi noi “vinovaţi” faţă de dispoziţiile care opreau adunările şi deplasările noastre. Dar credem că poate fi văzut şi înţeles cuuş urinţă că toate aceste “abateri” le-am săvîrşit cu gînd bun şi că însăşi situaţia în care sîntem puşi ca o astfel de activitate să fie socotită drept o infracţiune, este nenaturală.

Am fost convinşi că bunele noastre intenţii arătate atît faţă de biserică cît şi faţă de Stat ne vor fi apreciate pozitiv, iar Autoritatea convinsă prin fapte de corectitudinea noastră, va găsi pînă la urmă sigur, mijlocul de a ne autoriza nevinovatele şi necesarele noastre satisfacţii spirituale, pe care le solicitasem încă demult şi pe care Autoritatea aceasta însăşi ni le promisese atunci.

Preafericite şi Iubite Părinte Patriarh,

Dacă mai putem fi înţeleşi de către Părintele Statului nostru, putem fi redaţi bisericii şi

456

integraţi poporului, ca o forţă constructivă îndatorată şi recunoscătoare.

S-au luat în anii aceştia neuitaţi atîtea măsuri bune şi s-au găsit atîtea căi luminoase pentru soluţionarea multor probleme încurcate şi spinoase. Se poate găsi şi aici o rezolvare.

Nu spunem că în toate acestea noi n-am fi greşit. Vom fi greşit şi noi în multe privinţe atît faţă de biserică cît şi faţă de Stat, dar credem din toată inima noastră că Inimile Iubitoare şi Minţile Luminate ale Conducătorilor noştri vor găsi totuşi şi în problema aceasta înţelegere, iertare şi în sfîrşit fericita rezolvare.

Înfăţişîndu-Vă sumar şi realist cele de mai sus, îndrăznesc a Vă ruga Prea Fericite Părinte Patriarh, ca pe singurul care puteţi face acest lucru în chip fericit, să binevoiţi a mijloci ajungerea celui de al doilea exemplar anexat aci al acestui memoriu la cunoştinţa personală a Domnului Preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, părinte al poporului nostru, problema aceasta prezentînd un vădit aspect care interesează şi Conducerea Statului nostru. Îi exprimăm şi cu acest prilej totalul nostru ataşament şi supunerea pe care o datorăm.

Binevoiţi, Vă rugăm, a ne sprijini cu acest prilej şi cu un cuvînt cald şi părintesc în faţa Autorităţii Celei mai Înalte a poporului nostru.

Mulţumindu-Vă pentru toată bunătatea şi înţelegerea pe care ne-aţi arătat-o de cînd Vă cunoaştem, şi promiţîndu-Vă ascultarea şi preţuirea noastră fiască şi recunoscătoare,

rămîn supus şi îndatorat Sărutîndu-Vă Dreapta

La 20 martie 1971 Traian Dorz

În tot acest timp, în ţară Lucrarea Oastei mergea înainte cu tot mai multă putere. Duhul Domnului a lucrat cu putere asupra tuturor celor cu cugetul curat şi cu inima smerită, astfel că înţelepciunea sănă toasă le-a luminat ochii sufleteşti asupra primejdiei care ne pîndea atît de viclean şi care încă stăruia în calea multora. Tot mai mulţi fraţi au înţeles şi toate adunările frăţeşti începură din nou să fie locuri de bucurie şi putere, nu de certuri şi de întristări.

Adunările tulburate începură să se refacă: în locul fraţilor pierduţi şi plecaţi veniră alte suflete noi. În locul adunărilor pierdute de tot s-a aprins focul sfînt în alte locuri. Luară fiinţă mari adunări noi în localităţi unde nu mai fuseseră fraţi niciodată. Într-adevăr cum spune meditaţia din poezia de mai jos:

Viitoare valuri vor porni curînd locul celor stinse mai frumos luînd, frontul celor care moartea i-a învins al ţii or să-l umple larg şi necuprins.

Viitoare ramuri vor ieşi cu-avînt să-ntregească locul celor ce s-au frînt, trunchiul e puternic, mustul e curat alte crengi vor umple golul azi uscat!

457

Viitoare lanuri vor luci curînd cu belşug de roade cîmpul gol umplînd. dumnezeu nu pierde dacă-L veţi lăsa are El o mie locul să vi-l ia.

Dar încercările nu aveau să sfîrşească de tot. Dacă vremile se mai schimbaseră puţin şi acum nu se mai puteau trimite fraţii la închisoare şi nici nu mai erau zdrobiţi în bătăi cînd erau găsiţi în rugăciune sau citirea Bibliei, forma prigonirii era schimbată, dar rămăsese totuşi.

Acum începură să se aplice amenzi grele tuturor celor ce erau aflaţi în adunări.

Din 1968 începură astfel pe rînd să fie amendaţi fraţii cu sume care mergeau de la 100 pînă la 5.000 de lei de persoană. Aplicarea amenzii depindea de bunul plac şi de inima celui care o aplica.

Decretul pe baza căruia sînt aplicate aceste amenzi este acela care vizează numai pe răufăcători, pe huligani, pe paraziţii şi tulburătorii societăţii. şi pe al ţii de felul acestora.

Chitanţele date fraţilor pentru încasarea amenzii motivează această amendă că ea s-a făcut pentru “tulburarea ordinii publice” pentru că fraţii cîntaseră închişi în casă...

Pentru “parazitism”, pentru că erau la adunare în timpul liber sau al sărbătorii şi nu erau la muncă.

Pentru “vagabondaj” fiindcă erau găsiţi în alte localităţi pentru cercetarea frăţească...

Era vădit abuzul ce se făcea.

Unii fraţi au făcut contestaţie la Parchetul Tribunalului respectiv şi li s-a anulat sau li s-a redus amenda. Altora li s-a majorat.

Cei mai mulţi însă n-au mai protestat întru nimic. Au înţeles că trebuie să sufere pentru Domnul şi-au plecat capul şi au dat tuturor ceea ce li s-a cerut, încredinţaţi fiind că paguba aceasta din pricina Domnului, este un adevărat cîştig.

Ne-am bucurat nespus de mult de felul duhovnicesc în care fraţii din multe părţi au privit aceste amenzi din pricina credinţei lor faţă de Domnul Iisus şi a dragostei lor faţă de fraţi.

Au fost adunări întregi care au fost condamnate de cîte 2 şi 3 ori la rînd, fiindcă după prima amendă ei n-au încetat să se adune.

Astfel au fost amendate adunările din Pechea galaţi, Buciumi sălaj, Podoleni neamţ, Plopi bacău, Stroieşti marginea, Volovăţsuceava... Şi multe altele cu amenzi mari de la o mie de lei în sus de persoană.

Au fost şi locuri unde pe surori le-au îngăduit ca un favor, două la o mie de lei.

Au fost amendaţi chiar bătrîni de peste 80 de ani, care au fost găsiţi la adunare, cum a fost Vicovan Gheorghe din Volovăţde 88 de ani.

Din adunarea de la Volovăţs-au încasat pe loc 9.000 de lei.

La Corocăieşti fraţii au plătit amenzi în jur de 30 de mii de lei.

În Vatra Dornei tot cam 30 de mii de lei.

În Caşvana, Vicovul de Jos, Dorneşti şi Bîlca la fel. Şi tot aşa în multe alte părţi din toată ţara.

Abuzurile unor autorităţi locale mergeau pînă acolo că şi dacă erau întîlniţi fraţii mergînd pe drum împreună 2-3, erau amendaţi. Şi dacă erau găsiţi la căpătîiul unui bolnav. Şi dacă îşi vizitau rudeniile... Aşa s-a petrecut la Plopeni, la Stirbaţi...

Au fost amendaţi chiar şi în biserică, cum s-a petrecut la Ogeşti în Bihor...

Nici măcar cu ocazia nunţilor şi a înmormîntărilor fraţii nu aveau voie să cînte vreo cîntare sau să citească din Biblie.

458

Cu ocazia unor nunţi la Sf. Ilie suceava şi la Marginea, autorităţile comunale le-au pus în vedere fraţilor să nu îndrăznească să cînte sau să vorbească la nuntă ci doar să stea la masă în tăcere şi atît.

Şi doar era nuntă, cu autorizaţie.

În unele dintre aceste cazuri, au fost şi primari şi preoţi, oameni mai luminaţi de Dumnezeu care îşi dădeau seama ce abuzuri şi nedreptăţi sînt aceste violenţe faţă de aceşti oameni paşnici şi credincioşi şi au intervenit pentru îndreptarea lucrurilor.

Fraţii vorbeau cu bucurie şi cu respect despre aceşti preoţi şi primari care au intervenit pentru ei. Au fost chiar primari care le-au dat voie fraţilor să facă nunta în sala Căminului Cultural din comună... Era o bucurie de nedescris să vezi pe toţi pereţii Căminului Cultural numai tablouri şi icoane cu Mîntuitorul Iisus Hristos precum şi versete biblice scrise cu litere mari şi puse în vederea tuturor. Deasupra porţii, în loc de Bine aţi venit era scris cu litere mari pe o tablă cît poarta, scumpul nostru salut de întîlnire şi despărţire: slăvit să fie Domnul.

Prin Ardeal, în Hunedoara, Bihor, Arad, Cluj şi pînă în Banat sau Maramureş, Lucrarea Domnului mergea cu biruinţă şi bucurie avînd aceeaşi înfăţişare ca şi în celelalte părţi din ţară. Acelaşi duh lucra în toţi, aceeaşi creştere şi aceeaşi orientare. Şi peste toate aceste părţi era ca o primăvară împrospătătoare şi viecînd toate cele trecute prin îngheţsau prin pîrjol, se refac şi se vindecă.

Numai în locurile unde mai stăruia vechiul duh pustiitor, lucrurile erau tot pustii şi bolnave.

Peste Sibiu stăruie mereu aceeaşi uscăciune şi răceală.

Peste Săsciori, Sighişoara, Făgăraş şi toate împrejurimile acestora unde ursul, duhul falselor încredinţări este încă puternic, totul este rupt, izolat, aproape mort. În chiar mijlocul ţării, în chiar locurile cele mai vii altă dată, mai pline de putere şi mai scumpe pentru noi, acest duh de fiară rea şi nimicitoareşi-a înfipt ghearele şi colţii în trupul Oastei şi în duhul ei, sugrumîndu-şi prada cu neînduplecată şi vicleană patimă.

O, Dumnezeul nostru, Tu Cel a căruia este această Lucrare vie şi scumpă a Oastei, Cel care a sădit via aceasta aici şi care a rînduit-o să aducă aici roadele mîntuitoare pentru care ai născut-o, te rugăm ia seama la toată pustiirea pe care a făcut-o în această viea Ta, fiara asta vicleană şi făţarnică. Scoală-Te Doamne împotriva nimicitorului şi-Ţi izbăveşte via Ta. Vindecă-i ranele ei, drege-i spărturile şi refă-i iarăşi numărul, frumuseţea şi roadele ei de altădată!

În Simeria fr. Cornel, împreună cu preotul înţelegător, alcătuise un cor bisericesc pe patru voci. O lucrare de atîta frumuseţe se făcea acolo încît marea biserică era neîncăpătoare şi mulţimea era silită să asculte şi de pe afară.

La Sărbătorile Mari se alcătuiau corale şi petreceri duhovniceşti presărate cu predici şi declamări înăl ţătoare. Astfel că aici Lucrarea Domnului a cîştigat un atît de mare număr de suflete încît orice sală era neîncăpătoare pentru adunări.

La Cărpiniş, unde Domnul le-a trimis un preot plin de o înflăcărare unică pentru biserica vie şi pentru Evanghelia fierbinte, s-a făcut o mişcare ca pe vremea primilor creştini. S-a ajuns pînă acolo că hora n-a mai putut avea loc din pricină că toţi tinerii mergeau la adunările Oastei. S-au văzut mame care doreau să-şi trimită fetele la petreceri, dar ele îşi luau mamele de mînă şi mergeau împreună la adunarea Oastei din biserică.

459

Preotul a fost chemat atît de autorităţile bisericeşti cît şi de celelalte... Mustrat, ameninţat, sfătuit să nu mai facă astfel de agitaţie în mijlocul poporului, dar el plin de îndrăzneală şi de Duh Sfînt, a răspuns foarte frumos, înţelept, cuviincios dar hotărît, că tocmai aceasta este slujba lui, de a fi un ostaş al lui Hristos, de a fi un trezitor de suflete, de a fi un îndrumător spre mîntuire, care are ră spundere în faţa lui Dumnezeu pentru slujba aceasta şi pentru sufletele care i-au fost date spre păstorire.

La fel au avut de suferit fraţii Cornel, Traian, Valer, Roman, Oprean şi al ţii, amenzi, percheziţii, ameninţări...

Dar harul lui Dumnezeu i-a întărit şi nici unii dintre fraţii sau dintre surorile care au trecut prin încercare, nu s-au lepă dat de Domnul ci au ieşit din acestea şi mai întăriţi duhovniceşte.

Dar nu numai un singur preot ci şi încă mulţi alţii îşi împlinesc în judeţele Hunedoarei şi a Caraş Severinului, astfel de lucrări fericite cu fraţii din Oastea Domnului şi printre ei!

Prin toată ţara Haţegului, pînă la Petroşani sau Caransebeş sînt multe astfel de localităţi unde preoţi binecuvîntaţi şi plinide puterea Duhului Sfînt duc o lucrare fericită şi vieîmpreună cu fraţii, prin toate satele şi comunele unde i-a ridicat Dumnezeu.

E o adevărată minune să vezi cum turma de păstori, clerici şi laici se întrec şi se ajută la aceeaşi minunată lucrare vie şi slăvită de înnoire duhovnicească prin biserică şi în ea. Aceste biserici totdeauna pline şi aceşti preoţi totdeauna ascultaţi şi iubiţi, ar putea fi o pildă fericită pentru toţi. Ar putea să vadă oricine ce fericită este o astfel de colaborare între biserică şi Oastea Domnului. Prin toate aceste părţi nu există deloc sau aproape deloc nici o infiltraţie sectară.

În judeţul Caraş Severin sînt o seamă de adunări ale Oastei chiar şi în comunele deucraineni şi sîrbi. Avem între ei fraţi atît de minunaţi care au tradus cîntările Oastei în limbile sîrbă şiucraineană şi le cîntă atît de minunat în bisericile lor.

Aşa pătrunde duhul Oastei, aşa lucrează el de minunat oriunde este primit şi ascultat cu dragoste, fie între români, fie între fraţii din alte naţionalităţi.

O, de ar lua aminte toţi cei cu posturi şi cu datorii de răspundere, la acest adevăr, acum pînă încă nu-i prea tîrziu. Pînă încă nu s-a compromis şi nu s-a nimicit cu totul suflul din care s-ar putea aprinde focul salvator şi sămînţa de viaţă şi de vindecare. Pînă cînd încă nu s-a pierdut ultimul prilej şi ultima speranţă. Pînă cînd cangrena nimicitoare n-a cuprins încă tot trupul bisericii!

Iarăşi avertizăm că s-ar putea ca mîine, adică nu după mulţi ani de nepăsare, să fie prea tîrziu.

Au trecut astfel cinci luni de la anchetarea mea din februarie de la Oradea.

Din multe părţi de prin ţară am aflat că fraţi şi surori fuseseră chemaţi să dea declaraţii şi amănunte despre mine, despre lucrarea care o făcusem în mijlocul lor şi despre felul în care m-am comportat.

Era adevărat deci că se strîng dovezi împotriva mea spre a-mi completa dosarul.

Facă-se voia Domnului. Sînt gata pentru orice.

În luna august miliţeanul din comună îmi comunică să mă prezint din nou imediat la Securitatea din Oradea.

Iarăşi am plecat cu traista pregătită gata şi să rămîn acolo.

460

Şi iarăşi am mers întîi în faţa lui Iisus Cel Ră stignit din biserica de peste drum unde mi-am încredinţat din nou şi fierbinte soarta mea şi a Lucrării Domnului în Mîinile Dumnezeului meu Iubitor şi Puternic.

Acolo am întîlnit pe încă un frate care fusese amendat şi i se confiscase un magnetofon. Era chemat să se prezinte să-şi ia lucrurile confiscate.

Fratele era mai începător şi se apropia mai cu teamă.

L-am îmbărbătat cît am putut, apoi am mers din nou în faţa lor.

Nu mai era maiorul inteligent şi corect cu care avusesem a face rîndul trecut, ci un altul, era căpitanul care părea ajutorul său. Un om mai dur şi mai puţin inteligent.

iar ai venit cu bagajul? zise el aspru uitîndu-se supărat şi batjocoritor la mine.

la dv. e bine să nu vină omul decît aşa!

dar bine, n-ai înţeles că acum este altfel?

poate că este altfel. Dar se poate uş or să se schimbe felul acesta de la o zi pînă la alta. Cred că nu deranjează pe nimeni că am venit aşa.

ţi-am cercetat toate cărţile şi manuscrisele care le ai aici la noi. Nu ţi-am găsit în ele deocamdată nici o vină. Unele vei putea să le iei dar altele în cel mai bun caz vor merge la foc. eşti de acord?

pot să nu fiu?

de ce nu te ocupi d-ta cu ceva serios? De ce nu-ţi iei un serviciu ci te ocupi cu prostiile astea depăşite?

cine mă mai angajează pe mine acum într-un serviciu, la vîrsta asta, bătrîn şi bolnav?

am putea interveni să fii angajat aici la revista Familia de exemplu. De ce nu vrei să scrii poezii patriotice, sociale, politice? Ai cîştiga mii de lei.

n-am talent pentru asta. Eu m-am format numai pentru genul în care scriu.

d-ta, om inteligent şi talentat, ar trebui să lucrezi în alt fel decît cu sapa. Cît cîştigi d-ta muncind la sapă?

doi-trei lei pe zi, două kg. de grîu, două de porumb şi cam atît. Mai muncesc cîteodată şi cu nişte dulgheri.

şi-ţi ajunge asta?

ajunge!

am crezut că eşti mai inteligent decît ceilalţi, dar văd că eşti tot aşa şi d-ta ca ei. Între toţi credincioşii pe care i-am anchetat, n-am gă sit nici unul puţin mai cult. Toţi sînt nişte prostănaci care nuştiu nici să vorbească, cum era unul chiar azi... Nu ştia nici ce contingent este şi nici măcar cum îi cheamă pe copiii lui...

Şi rîdea cu hohote. Mai venise încă unul în birou. Şi rîdea şi acesta.

vedeţi domnule, i-am răspuns eu uitîndu-mă în ochii lui, cu o privire în care era şi mustrare şi durere, vedeţi domnule ce groază aţi băgat în oameni? Vă închipuiţi dv. că omul acela nu ştia ce contingent este şi cum îi cheamă copiii? Dar aşa groază aţi bă gat în lume că numai cînd aude omul despre dv. se pierde de tot. şi nu ştie nici ce să vorbească.

Atunci probabil că i-a fost ruşine de rîsul lui şi n-a mai rîs. Rîsul i s-a crispat dintr-o dată devenind un rînjet încurcat.

bine, te priveşte! Dar vei mai vedea d-ta. Acum iată-ţi cărţile care ţi se înapoiază, iar restul aruncă-le colo în soba aia. Le voi da foc în faţa d-tale, ca să ştii care va fi soarta tuturor lucrărilor pe care le faci. Stai zi şi noapte şi scrii la prostii cu care apoi zăpă ceşti minţile oamenilor şi nu le dai pace să-şi vadă de treabă.

Ei ce zici despre ce ţi-am propus? Te angajezi să scrii?

461

rămîn deocamdată la sapă!

vom mai avea noi grijă de d-ta! Ia-ţi astea de aici şi pleacă! Gata!

să trăiţi!

Slavă veşnică Ţie Domnul meu Puternic, am strigat cu lacrimi, îngenunchind în faţa lui Iisus Cel Ră stignit din biserica de peste drum, îndată după ieşirea mea pe poarta lor. Îţi mulţumescţie care şi de data asta ai fost cu mine, dăruindu-mi izbăvire şi biruinţă. Ferice de oricine rămîne alipit de Tine şi se încrede în Tine. Slavă veşnică Ţie!

Am continuat să fiu supravegheat îndeaproape. Veneau fraţi pe la mine şi îmi spuneau că încă se strîng prin ţară declaraţii şi informaţii despre mine.

Am mai mers totuşi ici-colo şi eu, dar mai cu grijă.

Tot timpul liber îl foloseam însă la scris. Atunci am lucrat Cărarea Tinereţii Curate, Scumpele noastre surori, Pe genunchii lui Iisus, Leagă nul de Aur, Ţara Minunată, Hristos Comoara Bibliei, Cîntări de Drum, Cîntări de Sus...

Astfel a trecut anul 1971 şi cîtva din 1972.

La începutul lunii martie 1972 m-am pomenit cu o chemare la protopopiatul Beiuş să fiu în ziua de 14 martie acolo. Episcopul de la Oradea are să-mi comunice o veste. Era un episcop nou, despre care auzisem multe lucruri bune.

M-am bucurat de această ocazie. Voi căuta să le înfăţişez din nou cu toată durerea situaţia în care ne găsim şi să le pun pe inimă marea ră spundere pe care o au pentru soarta bisericii ameninţată pe de-o parte de rătă cirile şi dezbinările care devin tot mai ameninţătoare din zi în zi, iar pe de altă parte de decăderea şi necredinţa care creşte la fel.

E poate ultimul moment cînd se mai poate face ceva pentru salvarea din această situaţie, pentru oprirea prăbuş irii, pentru reînviorarea vieţii ei duhovniceşti.

În ziua fixată, cînd intram în biroul protopopului mă aşteptau amîndoi, episcopul şi protopopul. Ca din întîmplare însă a venit îndată acolo şi inspectorul cultelor de la Oradea. S-a aşezat şi dînsul pe al patrulea scaun.

frate Dorz, începu episcopul, eu te cunosc pe d-ta de mult. Sînt de naştere de pe lîngă Săsciori şi eram student teolog cînd prin 1945-1946 veneai d-ta pe acolo împreună cu Marini. Deci sîntem oarecum cunoştinţe mai vechi.

Te-am chemat să-ţi comunic că Prea Fericitul Patriarh Justinian mi-a încredinţat să-ţi spun că vrea să stea de vorbă cu d-ta, în problema Oastei Domnului. D-ta urmează să-i scrii la Patriarhie, cerînd să-ţi fixeze o zi de audienţă pentru această convorbire. Asta este prima chestiune.

A doua, am vrut să te cunosc şi eu fiindcă am auzit despre tot ce ai avut de întîmpinat din cauza activităţii d-tale, aş vrea să te sfătuiesc să te încadrezi şi d-ta şi să-i sfătuieşti şi pe cei din Oastea Domnului ca să se încadreze mai deplin în activitatea şi în viaţa bisericii noastre. De ce dv. să lucraţi separaţi de noi preoţii!

prea Sfinţite Părinte Episcop, i-am răspuns, vă mulţumesc respectuos pentru bunăvoinţa pe care ne-o acordaţi, dar cred că nu este greu să se constate că noi ne-am dat demult şi ne dăm toate stră duinţele să ne îndeplinim din îndemnul conştiinţei datoria de credinţă şi de ascultare faţă de biserică. Dar n-am fost şi nu sîntem înţeleşi.

462

În loc să fim priviţi cu dragoste şi cu încredere sîntem mereu respinşi şi suspectaţi. Am rămas în multe părţi doar noi cei care mai mergem la biserică şi o sprijinim în tot ce are nevoie. şi cu toate acestea sîntem priviţi ca nişte vrăjmaşi sau în cel mai bun caz, ca nişte înstrăinaţi de ea. De ce?

ei, acuma te duci la Patriarhie zise batjocoritor inspectorul. Şi acolo între voi “cei mari”, la nivelul înalt veţi tranş a problema. Ne veţi scăpa astfel şi pe noi de neplă cerile pe care le avem mereu din pricina dv.

credem că noi nu am dat niciodată ocazie la neplăceri.

ehei cîte ne produceţi! Şi mai ales d-ta. Că nu vrei să te cuminţeşti odată şi să te laşi de activitatea asta provocatoare. Nu ţi-a ajuns? Mai vrei? S-ar putea să mai primeşti!

Te sfătuiesc şi eu să te linişteşti! Ai acum ocazia să stai de vorbă cu Patriarhul. Dacă nici de el nu vei vrea să asculţi, ce să se mai încerce cu d-ta?

frate Dorz, interveni împăciuitor episcopul, te sfătuiesc şi eu părinteşte să faci totul ca atît autoritatea bisericească cît şi autoritatea de stat să-şi schimbe părerea pe care o au acum despre d-ta. Dă dovadă de ascultare şi nu te mai tot ocupa d-ta de problemele credincioşilor şi ale bisericii. Are cine să se ocupe de astea!

D-ta încadrează-te frumos în viaţa parohiei de acolo şi fii şi d-ta ca şi ceilalţi credincioşi din biserica satului dv. Acum vremurile s-au schimbat şi lucrurile sînt altfel.

Aşa că astea am avut săţi le spun. Deci îi scrii Prea Fericitului cerînd audienţa!

dar cum să fac Preasfinţite? Să scriu direct Prea Fericitului?

nu, îi scrii şi mi-o trimiţi mie. Voi însoţi şi eu scrisoarea d-tale cu cîteva rînduri către Patriarhul.

vă mulţumesc. Sărut dreapta. Să trăiţi!

Şi am ieşit.

În ziua următoare duceam la protopopiat două scrisori cu acelaşi plic, pentru a fi trimise la episcop. Una către episcop, care suna aşa:

Prea Sfinţite Episcop

Adînc recunoscător faţă de bunăvoinţa părintească pe care mi-aţi arătat-o şi cu care aţi îmbrăţişat gîndul unei bune rezolvări a problemei noastre, cu supunere fiască vă sărutăm Dreapta.

După cum aţi binevoit a ne sfătui în scurta stare de vorbă, iată mă grăbesc să Vă înaintez respectuoasa noastră mulţumire şi solicitare către Prea Fericitul nostru Părinte Patriarh.

Simţindu-Vă căldura şi bunăvoinţa inimii cu care ne-aţi îmbrăţişat de la început cauza noastră, îndrăznim a Vă solicita şi ajutorul Prea Sfinţiei Voastre pentru buna şi adevărata soluţionare a problemei Oastei Domnului iniţiate de părinteasca grijă pentru pacea şi folosul bisericii, a Părintelui Patriarh Justinian.

Este evident că în lume au loc transformări uriaşe şi că se impune deci în multe privinţe o oarecare corectare a opticii sub care sînt privite lucrurile. În toate domeniile se întreprind căi noi, se caută metode îmbunătăţite, se încearcă soluţii adecvate pentru stăvilirea poluării morale şi pentru însănătoşirea climatului vital...

Este tot aşa de evident că sîntem în faţa şi în faza unei puternice ofensive de răcire şi rătă cire de la credinţă. Aceasta ne atacă necruţător şi cu arme mereu noi şi perfec ţionate. Şi pentru că practic şi eficient în biserică nu se întreprinde nimic împotriva dezintegrării credinţei, ci se menţine doar o rutină acum insuficientă sîntem mereu în pierdere.

463

Marile biserici surori, fac în privinţa asta nespus mai mult iniţiind chiar metode cîndva respinse, dar care acum înţelept diriguite, dau roadele cele mai surprinzătoare şi fericite.

În privinţa asta voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic al Oastei Domnului, cu toată zestrea şi experienţa duhovnicească a acestei fiice spirituale a bisericii noastre, ar fi una dintre cele dintîi şi mai importante surse de înviorare şi de izbîndă a luptei bisericii împotriva rătăcirilor de la credinţă şi a relelor din societate.

Oastea Domnului este o forţă duhovnicească de cea mai mare valoare şi importanţă. Biserica ar putea-o folosi nu numai pentru apărare ci chiar şi pentru atac.

Dar biserica a abandonat-o şi s-a lepădat de ea ca de o povară neplăcută, învinuind-o că este o primejdie pentru ea. şi în felul acesta continuă s-o privească şi azi cu silă şi cu ostilitate. Cu toate dovezile de credincioşie şi dragoste cu care i-a răspuns continuu Oastea şi ostaşii.

Noi însă dorim să avertizăm din nou asupra acestor două mari pericole care ameninţă biserica şi credinţa noastră: rătăcirile sectare şi decăderea morală în necredinţă.

Dorim din tot sufletul să înştiinţăm asupra acestora, spre a se întreprinde din vreme ceva corespunzător şi eficient, spre a nu se ajunge la dezastru.

Desigur Prea Sfinţia Voastră cunoaşteţi nespus mai bine situaţia. Dar nu-i greu să vadă oricine că dacă nu se vor schimba anumite atitudini şi nu se vor adopta anumite metode, în curînd regretele se vor trezi prea tîrziu şi constatările amare nu vor mai putea salva nimic. Cînd inamicul vine împotriva mea cu arme perfecţionate eu nu pot merge sau nu pot sta înaintea lui tot numai cu arcul strămoşesc.

Desigur decizia nu poate veni decît de la forul suprem, dar la găsirea unei soluţii mai eficiente şi mai grabnice, este nevoie de aportul fiecăruia care este în mă sură şi în drept să-l dea. Trebuie o iniţiativă viguroasă şi orice ochi realist şi orice conştiinţă trează are datoria să se asocieze şi să ajute cu ce poate la realizarea ei.

În timpul inundaţiilor din anii trecuţi, ne aducem aminte ce unit era poporul nostru cu conducătorii săi. Ce valoroasă era orice iniţiativă care ar fi ajutat atunci la oprirea prăpădului, de la oricine ar fi venit această iniţiativă!

Sufleteşte acum, situaţia nu apare mai bună. Deci nu-i vremea oare ca să se ia toate măsurile pentru localizarea inundaţiei de rătăciri sau a incendiului de decădere, pînă cînd încă n-a cuprins totul? Şi pînă cînd pierderile nu sînt ireparabile?

Cerîndu-Vă iertare pentru eventuala întristare produsă prin cele de mai sus, rămîn cu smerenie şi speranţă Sărutîndu-Vă Dreapta

Mizieşla 15 martie 1972 Traian Dorz

Şi acum iată textul celeilalte scrisori:

464

Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian,

Cu adîncă emoţie şi recunoştinţă am aflat prin înalta bunăvoinţă a P.S. Sale părintelui episcop Vasile al Oradei despre binevoitorul interes părintesc pe care ni l-aţi arătat din nou, precum şi de calda iubire şi grijă cu care doriţi în sfîrşit, o rezolvare fericită a problemei frăţietăţii noastre ortodoxe Oastea Domnului, problemă care de zeci de ani frămîntă atît de dureros viaţa noastră bisericească.

Şi ţine în întristare şi izolare un atît de mare număr de sufletele acelora care se doresc a fi chiar dintre cei mai conştiincioşi şi mai ataşaţi fii ai bisericii şi a credinţei noastre bune şi străbune.

Prea Fericite Părinte Patriarh, dorim să Vă exprimăm din nou adînca noastră recunoştinţă pentru acest fericit gînd pe care totdeauna am sim ţit că l-aţi purtat cu o îndurerată iubire şi răbdare în părinteasca inimă, aşteptînd cu nădejde un bun prilej pentru realizarea lui.

În timpul anilor binecuvîntaţi pe care Pronia Cerească Vi i-a hărăzit şi pe care Vi-i dorim din tot sufletul nostru încă mulţi şi fericiţi şi în locul în care Voia Sfîntă a Marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Iisus Hristos V-a aşezat la cîrma bisericii Sale, aţi găsit cu înţelepciune prilejul şi modul potrivit pentru o fericită rezolvare a fiecărei probleme din mulţimea celor care se impuneau cu stringenţă pentru viaţa bisericii, în acest timp istoric cînd corabia ei sfîntă a avut de străbătut unele etape atît de frămîntate din plutirea ei spreţelul ceresc.

A mai rămas această îndurerată problemă ca un anacronism prea întîrziat, ocolită prea mult şi care constituie o permanentă sursă de întristare şi suspiciuni, tocmai acum cînd toţi fiii bisericii şi ai poporului nostru avem cea mai mare nevoie să fim o inimă şi un gînd.

Eu, desigur nu pot vorbi acum decît în numele meu personal, dar ştiu că toată mulţimea acelora care au făcut parte ca şi mine din această frăţietate ortodoxă Oastea Domnului, gîndesc şi ei şi simt la fel cu mine. Din partea lor sînt bine încredinţat că nu va exista nici un fel de greutate în a primi şi urma soluţia pe care veţi găsi-o şi care va fi cea mai bună şi mai potrivită.

Dacă Veţi binevoi să ne fixaţi o zi de audienţă în care să Vă putem asigura şi verbal de totala noastră bună credin ţă şi să Vă putem înfăţişa personal mărturia acestor profunde sentimente precum şi eventualele răspunsuri necesare la o mai cuprinzătoare limpezire a acestei situaţii am fi desigur nespus de fericiţi şi recunoscători.

În speranţa comunicării acestei părinteşti şi binevoitoare hotărîri, asigurîndu-Vă încă o dată de sincera şi deplina noastră bună credinţă, rămîn cu fiască supunere sărutînd Dreapta

La 15 martie 1972

Traian Dorz.

Specificasem intenţionat în scrisoare că nu pot vorbi decît în numele meu personal, anume spre a nu mai atrage pe nimeni din nou în problema aceasta. Să sufăr singur dacă va trebui suferit iarăşi. Singur voi putea suporta mai uşor şi desigur se va simplifica mai mult totul.

După opt luni de la trimiterea acestei scrisori, am fost chemat la Oradea, la episcopie, pentru o nouă stare de vorbă cu episcopul. Era în noiembrie 1972.

te-am chemat, mi-a spus Prea Sfinţitul, spre a-ţi comunica răspunsul Prea Fericitului Patriarh şi al Sf. Sinod, la scrisoarea d-tale din martie.

465

Fiindcă d-ta ai spus că nu poţi vorbi în numele Oastei Domnului ci numai în numele d-tale personal, nu ţi s-a putut acorda audienţă, fiindcă instituţiile nu stau de vorbă cu persoane particulare în probleme care le depăşesc.

Am fost chemat eu şi mi s-a spus să stau de vorbă cu d-ta şi să vedem care ar fi propunerile d-tale pentru rezolvarea problemei. Cum crezi d-ta că s-ar putea găsi cea mai bună soluţie, în condiţiile şi posibilităţile de acum?

Atunci m-am gîndit la trei lucruri:

1. să putem influenţa şi controla hotărîrile bisericeşti locale.

2. să putem obţine adunarea frăţească în biserici.

3. să putem introduce cîntarea Oastei în biserici.

Şi am răspuns:

desigur că în faţa asaltului de toate felurile împotriva bisericii, trebuie neapărat făcut ceva eficient, ceva hotărît, ceva împlinitor.

Curentele străine ne atacă prin trei mijloace: Misionarismul laic, adunările de evanghelizare şi cîntarea religioasă.

Cu aceste trei mijloace putem şi noi să le oprim înaintarea lor.

(Întîi misionarismul:)

Să se permită ca în orice parohie fraţii noştri să fie aleşi în consiliile parohiale şi să li se dea posibilitatea de a influenţa duhovniceşte bunul mers al vieţii şi treburilor parohiale. În felul acesta s-ar întări colaborarea dintre biserică şi Oaste, iar fraţii ostaşi ar putea ajuta practic şi rodnic la reuşita tuturor acţiunilor folositoare şi necesare în viaţa duhovnicească a oamenilor.

(Apoi adunarea:)

Să se permită ca în după amiezile de duminici şi sărbători să poată avea loc în biserici în cadrul slujbelor de seara sau în locul acestora unde nu-i preot, ca să se ţină un program religios, cu colaborarea credincioşilor parohiei, în care pe lîngă citirea din cărţile bisericeşti să se poată lua cuvînt de către unii din cei prezenţi, pe marginea celor citite. Să se poată declama, cînta sau rosti scurte vorbiri de zidire sufletească, alcătuindu-se astfel atrăgătoare programe duhovniceşti pentru petrecerea credincioşilor.

În felul acesta oamenii ar fi atraşi de pe drumuri în biserică şi feriţi de cele două mari primejdii care bîntuie mai ales în aceste după amiezi de sărbători: primejdia atracţiilor spre diferite adunări străine de credinţa noastră, care seţin cel mai adesea atunci, şi primejdia decăderii în patimile şi păcatele alcoolismului, a jocurilor de noroc şi a atîtor altor mijloace pierzătoare care atunci fac cel mai mult prăpăd în suflete, în familii, în societate. (Apoi cîntarea:)

Să se permită apoi ca în pauzele slujbelor religioase din biserici, să se cînte şi diferite cîntări laic religioase îndrăgite de popor, potrivite în conţinutul lor cu doctrina bisericii, cum ar fi cele ale Oastei Domnului.

În felul acesta s-ar putea iniţia şi cîntarea în comun în biserici, acolo unde încă nu s-a introdus, fiindcă aceste cîntări sînt atractive şi antrenante.

Iar unde cîntarea în comun este introdusă în biserici, aceste cîntări sînt un stimulent plăcut şi un divertisment dorit în aşa fel că acţiunea cîntării în comun nu oboseşte niciodată, ci este ţinută mereu plină de prospeţime şi de bucurie.

466

Acolo unde aceste iniţiative au avut loc, nici nu se mai pune problema sectară. Viaţa parohială înfloreşte şi toate acţiunile folositoare capătă repede viaţă, fiindcă toate energiile sufleteşti sînt captate şi îndrumate constructiv.

Numai dragostea şi unitatea izvorîte din trăirea şi umblarea cu Hristos, au făcut şi fac adevărate minuni. Fără acestea totul ajunge foarte curînd la îngheţ şi la nimicire.

După părerea noastră Prea Sfinţite, acestea sînt minimum condiţiilor neapărat necesare pentru oprirea pustiirii sufleteşti care amenin ţă viaţa creştinilor noştri prin dezbinarea în rătă cirile de la credin ţă şi prin decă derea în imortalitate. şi singurele mijloace prin care se poate reface şi înviora viaţa duhovnicească a parohiilor!

În timpul cînd eu spuneam aceste lucruri, episcopul şi le scria pe rînd pe hîrtia din faţa sa. Cînd am terminat îmi spuse:

bine. Eu am notat tot ce ai propus şi voi înfăţişa aceste lucruri printr-un referat Sf. Sinod.

Acum să-ţi spun şi asta, că Sf. Sinod plănuieşte apariţia unui catehism bisericesc, iar în fruntea comisiei de redactare a acestui catehism am fost numit eu.

Aş putea propune ca la sfîrşitul acestei cărţi să fie introduse un număr de cîntări religioase să zicem din ale Oastei Domnului (dar bineînţeles fără a se menţiona numele Oastei) cîntări pe care Sf. Sinod le-ar găsi potrivite cu dogma bisericii. Şi care să fie recomandate apoi a se cînta în anumite momente ale slujbelor religioase din biserici... priceasnă, miruire, anaforă, etc.

Pentru aceasta te-aş ruga pe d-ta să-mi alegi vreo 20-30 de cîntări cu conţinut potrivit şi care ar intra în aceste vederi ale Sf. Sinod şi să mi le trimiţi cît mai curînd. Eu le voi propune şi dacă se va cădea de acord asupra lor, vor apare. În felul acesta cred că principiul a fost salvat.

Cam asta am avut de discutat cu d-ta. Cînd voi mai avea vreun răspuns sau vreo întrebare, am să te mai chem.

Şi mi-a întins mîna.

Am salutat respectuos şi am ieşit, avînd în suflet o oarecare speranţă.

Mă gîndeam că totuşi mai marii bisericii, alarmaţi de gravitatea stării de lucruri care amenin ţă biserica, îşi vor fi dat acum seama de enorma greşeală care au făcut-o înlăturînd Oastea din viaţa bisericii. Şi măcar acum în ceasul al doisprezecelea caută, chiar pe căi ocolite, o îndreptare a lucrurilor. Şi o atragere a revărsărilor Oastei din nou spre albia bisericii, aproape uscată duhovniceşte.

Bine că măcar acum şi-au dat seama! Numai dacă îşi vor fi dat-o într-adevăr.

Slăvit să fie Domnul.

467

Eu nu mă tem de moarte

Prin apele nălţimii văd vulturii de pradă

rotindu-se cu ură deasupra mea şi azi,

aşteaptă numai clipa prielnică să cadă

să-mi sfîşie fiinţa, s-o-mprăştie prin brazi.

Eu nu mă tem de moarte, dar chiar de m-ar ucide, comoara care-o apăr n-o va răpi nicicînd căci drumul către dînsa un sol de foc l-închide puterea care-o ţine o apără tăcînd.

Eu nu mă tem de moarte, căci cîntecele mele şi lupta mea şi jertfa nălţate lui Hristos, mă vor schimba în rîuri, în lanuri şi în stele

şi nimenea nu poate trăi fără Frumos.

Tot ce-am nălţat din suflet în veac nu se va frînge, tot ce-am aprins în alţii va arde-n veci curat, tot ce-am udat cu lacrimi şi-am altoit cu sînge, cu cît e mai furtună, rodi-va mai bogat.

Cît de tîrziu, odată, va fi să mă dezgroape o spadă, ori o harfă, ori un cuvînt slăvit

şi s-or mira urmaş ii cît le eram de-aproape

cîţi m-au ucis prin veacuri, şi totuşi n-am murit!

Toată lupta vieţii mele a fost să fac pe toţi oamenii să cunoască, să iubească, să adîncească şi să trăiască Cuvîntul Cel Sfînt al lui Dumnezeu biblia...

Dacă aş avea un glas de tunet care să se audă peste tot pămîntul, aş striga un singur cuvînt: Oamenilor, citiţi, iubiţi şi trăiţi Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu.

Cel din urmă cuvînt al vieţii mele aş dori să fie:

citiţi Biblia!

Păr. Iosif Trifa.

468

Aş vrea...

Aş vrea ca-n focul unic de-aprins şi uriaş al Dragostei şi Jertfei, la cea mai naltă pară, să-mi pot topi fiinţa, pîn-la a fi părtaş desăvîrşit de una cu tot ce-o să mă ceară.

Cu-o inimă-ncălzită în flăcări pîn-la alb fierbinte şi curată, să-nvălui lumea-ntreagă, cu fiecare faptă s-aduc un calm şi cald balsam pentru-o durere ce plînge şi se roagă.

Să-mi contopesc fiinţa cu neamul meu erou cu-a lui însîngerată istorie slăvită, ca să mă nalţcu dînsul prin naşterea din nou

spre Ziua

şi Cununa

şi Plata strălucită...

Aş vrea,

dar nu pot face să sufăr mai puţin, iubind mai cu măsură

şi dînd mai cu cruţare:

cămara-i tot mai goală,

dar drumu-i tot mai plin

tot mai puţin oleiul,

iar para tot mai mare!...

o Doamne, fă să ardă aşa pîn-la sfîrşit să se împartă darnic, cu dragoste, şi toată!

iar cînd n-o să mai aibă nimic nedăruit atuncea să se stingă, -

puternic!

dintr-o dată!

Noi ostaşii Domnului luptăm în primul rînd pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru mîntuirea sufletelor,

iar în al doilea rînd luptăm pentru ţărişoara noastră cea nouă şi scumpă (pentru mîntuirea şi fericirea ei)...

Păr. Iosif Trifa.

Slăvit să fie Domnul.

469

Cap. 14

Să ne apropiem de sfârşit

“Iată Eu vin curînd; şi răsplata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după faptele lui.

amin, vino Doamne Iisuse!”

Apoc. 22,12-20.

Pe pămîntul acesta nu există nici un început fără un sfîrşit. Fiecare început îşi are sfîrşitul său, după cum fiecare leagăn îşi are sicriul său şi fiecare viaţă îşi are moartea sa.

Istoria noastră îşi va avea şi ea un sfîrşit dar numai Singur Domnul ştie cît de curînd sau cît de tîrziu de vremea noastră este acesta.

Iată că şi istorisirea mea despre această istorie se apropie de sfîrşitul ei. Mulţumesc Bunului Tată ceresc pentru tot ajutorul pe care mi l-a dat întîi ca s-o trăiesc, apoi ca s-o pot spune.

Nădăjduiesc în Domnul Iisus, că El care mi-a poruncit să spun aceste lucruri, va avea grijă să fie cineva care să ia seama la ele, spre a trage învăţămintele pe care le conţin. şi spre a le folosi apoi în mersul de viitor al acestei Lucrări. Pînă la capătul acesteia care va fi în faţa lui Hristos, Împăratul şi Mirele ei.

Dacă au fost atîtea însemnate învăţăminte de tras din fiecare capitol al acestei istorisiri, din fiecare timp trăit de Lucrarea Oastei Domnului de care ne-am ocupat, atunci desigur că sînt cu atît mai multe şi mai însemnate învăţămintele care trebuiesc trase acum din cel din urmă capitol, din cel din urmă timp la care am ajuns.

Ori de cîte ori vedem un sfîrşit, un sicriu sau un mormînt, conştiinţa noastră trebuie să tremure şi să ne înştiin ţeze despre cutremurătoarea făgăduinţă a lui Hristos: Eu vin curînd... Această venire ne priveşte pe toţi, dar pe nici unii atît de amenin ţător ca pe acei care am avut în Lucrarea lui Dumnezeu o chemare, o solie, un rost, un loc.

470

Cu cît o viaţă este mai curată, cu atîta conştiinţa ei este mai trează şi inteligenţa ei este mai pătrunzătoare.

Abia pentru o astfel de viaţă, apare la adevărata ei mărime însemnătatea colaborării cu Dumnezeu. Şi răspunderea pentru împlinirea în cel mai înalt chip al misiunii care i-a încredinţat-o această colaborare.

Pentru un astfel de suflet aceeaşi suferinţă este nespus mai adîncă, mai cutremurătoare şi mai grea decît pentru alţii. şi aceea şi slujbă comportă pentru el povara unei mult mai înfricoşate ră spunderi, izvorîte nu atît din frica focului, ci din teama falimentului şi zădărniciei. Din teama îndurerării lui Dumnezeu care a investit atîta încredere şi dragoste în noi şi în colaborarea noastră. Îngerii, care sînt fiinţe supranaturale, şi deci nespus mai curate şi mai inteligente ca noi, ne pot fi un exemplu cutremurător de conştiinţa şi ascultarea înaltă cu care îşi împlinesc faţă de Dumnezeu însărcinările primite de la El.

Aşa ar trebui să ni le împlinim şi noi toţi.

Am trăit în istoria asta diferite perioade: perioada leului înfuriat, a ursului primejdios, a şarpelui otrăvitor. Acum trăim perioada vulpii viclene.

Toate duhurile care dau năvală, cu aceeaşi ură şi furie împotriva Oastei, vin acuma numai sub chipul viclean şi prefă cut al vulpii, care se plimbă de-a lungul gardului căutînd gaura prin care să intre şi să prăpădească.

Acel “un altul” n-a părăsit încă încercările lui de a pătrunde la noi şi în noi. Diavolul este o vulpe care nu pleacă niciodată departe de via noastră. O fiară care dă mereu tîrcoale împrejurul turmei noastre. Un tîlhar care pîndeşte mereu orice strajă care doarme, orice portiţă lăsată deschisă, orice strungă mai slabă pe unde s-ar putea strecura să prade.

Am vorbit mult despre leul forMalismului literal ameninţător cu care duhul Oastei a trebuit să dea prima sa luptă grea. Şi care ne-a sfîşiat atît de dureros o parte atît de însemnată şi de scumpă din trupul nostru. Am înştiinţat atunci atît de puternic pe toţi fraţii noştri ca atîta cît vor trăi, să stea treji şi tari ca leul acesta să nu mai poată sfîşia pe nimeni dintre noi.

Dar în curînd am fost atacaţi de acelaşi vrăjmaş prin alt duh. A venit pe nesimţite ursul celuilalt forMalism. Al forMalismului sectarist, care cu toată şiretenia sa s-a strecurat la stupii Oastei să le fure chiar mierea cea mai dulce. De-a lungul a zeci de ani şi a sute de pagini am strigat după această fiară mult mai primejdioasă decît prima, fiindcă felul în care pradă este mai plin de şiretenie şi mai păgubitor.

Însă aduceţi-vă aminte că mai este un duh care ne-a atacat în două rînduri. Acest duh destul de primejdios şi el şi destul de viclean, era duhul care era în sine ceva şi de leu, ceva şi de urs, ceva şi de porc, ceva şi deşarpe. Este duhul amestecăturii politice care şi acesta a căutat să strîngă de gît duhul evanghelic şi curat al Oastei, să-l atragă în apele sale murdare şi apoi întinîndu-l, să-l folosească în scopurile sale lumeşti şi ucigaşe.

Acest duh al amestecăturii politic şi lumesc a dat prima năvală împotriva Oastei Domnului în anul 1932 cînd prin introducerea vicleană de către mitropolitul Bălan a protopopului Moţa în conducerea Oastei, s-a urmărit aruncarea noastră în noroiul politicii lumeşti. Atunci, cu toate că părintele Iosif era departe şi bolnav pe moarte, totuşi a înţeles primejdia şi s-a ridicat împotriva acestui duh cu toată hotărîrea.

471

A doua năvală a încercat-o prin Viorel în anii 1936-1937, într-o vreme cînd apele frămîntărilor din lume erau mai agitate şi mai tulburi ca oricînd. Atunci vrăjmaşul-duh şi vrăjmaş ul-om s-au folosit de Viorel, nepotul părintelui, ca de o unealtă inconştientă şi ambiţioasă, din chiar cea mai dureroasă apropiere a omului lui Dumnezeu.

Era un atac plin de vicleşug, dar şi de nesimţire. De duritate dar şi de inconştienţă. De şiretenie dar şi de prostie. Cursa era de data asta pregătită cu foarte multă isteţime. Acela prin care lucra era în vremea aceea unul din cei mai talentaţi, mai necesari şi mai apropiaţi colaboratori ai omului lui Dumnezeu.

Vrăjmaşul duhului Oastei pusese stăpînire chiar pe omul care părea urmaşul său spiritual şi moştenitorul său duhovnicesc. Am scris şi despre aceasta destul la vremea sa.

Dar din nou, părintele Iosif, cu toată durerea dar şi cu toată hotărîrea a avut tăria să smulgă din trupul Oastei această nouă săgeată otrăvită, chiar dacă pentru vindecarea Lucrării Domnului şi pentru salvarea ei de primejdia amestecului politic, a trebuit să-şi taie mîna dreaptă şi s-o lepede de la sine. A tăiat-o fără ezitare şi a lepădat-o fără întoarcere, pentru că temerea lui de Dumnezeu şi conştiin ţa răspunderii faţă de Lucrarea lui Hristos nu-i îngăduiau nici un compromis şi nici o cruţare faţă de nici un duh străin Lucrării Domnului.

Iată pilda înaintaşului nostru şi iată calea pe care o avem şi noi de urmat, în orice astfel de situaţie care s-ar mai ivi în faţa Oastei. Şi împotriva oricăruia dintre aceste trei duhuri ucigaşe care vin trimise din acela şi loc şi de către acela şi diavol, cu acela şi scop: compromiterea şi nimicirea Lucrării lui Dumnezeu, prin oricine ar veni ele.

Să luăm însă bine seama că toate au venit prin oameni dintre noi.

Şi iată acum după cum sînt atît de aproape de capătul istorisirii mele, sînt tot atît de aproape de capătul vieţii mele... Ştiu că mulţi veţi căuta destule greşeli în istorisirea mea şi poate şi mai multe greşeli în viaţa mea.

Se poate să aflaţi. Fiecare află ceea ce caută, mai ales că nici eu, ca toţi semenii mei, nu sînt fără păcate şi n-am putut fi, cum spune Evanghelia: Dacă zicem că n-avem păcat minţim

(1 Ioan 1, 8).

Nu-mi caut dezvinovăţiri şi chiar dacă le-aş afla, nu vreau să mă folosesc de ele. Nu voiesc nici măcar să mă apăr împotriva celor care vor folosi învinuirile acestea ca un temei pentru lupta lor împotriva adevărului despre Oastea Domnului, pe care le-am apărat aici.

Eu nu m-am legat de slăbiciunile omeneşti pe care fiecare dintre cei cu care am luptat sau lupt, le-au avut sau le au. În lupta împotriva tulburătorilor sau dezbinătorilor cu care m-am luptat şi mă lupt pentru duhul Oastei, n-am pomenit nici pă catele lor omeneşti. M-am ferit şi mă voi feri să văd omul, să lovesc omul. Am văzut duhul, am luptat cu duhul şi lovesc numai vrăjmaşul-duh.

Una din marile mele dureri este că şi acum sînt unii dintre fraţii mei care nu văd duhurile ci oamenii. Se luptă cu oamenii, lovesc în oameni, ţintesc în fraţi şi nu în duhurile care sînt adevăraţii vinovaţi.

Bieţii oameni, sărmanii fraţi sînt numai uneltele nenorocite sau ambiţioase de care adevăratul vrăjmaşdiavolul se foloseşte spre a nimici Lucrarea lui Dumnezeu, armonia şi pacea ei lăuntrică şi zădărnicirea misiunii ei de afară.

472

Lupta Oastei încă nu s-a sfîrşit. Nici drumul ei n-a ajuns la capăt. Biruinţa finală poate fi încă departe, iar pînă la intrarea în Canaan, poate că Oastea Domnului va mai avea încă mult de mers, mult de luptat şi de suferit prin pustie.

De-a lungul acestui drum ne vor pîndi mereu aceste trei curse şi fiare. Şi prin toată umblarea noastră prin pustiul acestei lumi va trebui să fim treji şi gata de apărare împotriva acestor trei fiare duhovniceşti: fiara forMalismului literal, fiara extremismului sectarist şi fiara amestecului politic.

V-am spus cît am putut mai apăsat şi poate am repetat prea mult, despre răul şi primejdia acestora.

V-am dovedit cu triste fapte şi cu dureroase exemple tot ce am spus despre ele, cu singurul gînd şi cu stăruitoarea rugăminte de a vă înştiin ţa asupra primejdiei lor şi a vă feri să nu pieriţi în vreuna sau alta din aceste curse rele întinse de către diavolul prin vreunii dintre noi în calea Oastei Domnului şi în calea fiecăruia dintre noi.

Acum cînd sînt atît de aproape de amîndouă aceste capete, al povestirii mele şi al vieţii mele, doresc încă o dată cu toată puterea sufletului meu a vă înştiinţa asupra datoriei pe care o aveţi atît faţă de Dumnezeu pentru curăţia şi adevărul Lucrării Oastei Sale, cît şi faţă de sufletele care vă urmează, cum îi îndrumaţi. Pentru că veţi avea în curînd a da greu răspuns pentru toate înaintea lui Hristos, Dumnezeul şi Judecătorul nostru al fiecăruia şi al tuturor.

Să nu fiţi nişte înguşti forMalişti sau nişte întunecaţi sectari, în loc să fiţi nişte mari ostaşi ai lui Hristos şi niş te luminoşi fii ai bisericii Sale.

Să nu vă nimiciţi unii pe al ţii prin nişte mărunte certuri religioase, în loc să fiţi biruitori toţi printr-o mare şi fericită unire în dragostea Evangheliei!

Să nu vă lăsaţi orbiţi şi robiţi nici de vrăjmaş ul care vă tulbură şi dezbină dinăuntru, nici de cel care vă amenin ţă şi vă chinuie dinafară. Căci toate izbînzile vrăjmaş ilor se bazează numai pe dezbinarea dintre voi în partide şi în învăţături felurite, care vă nimicesc unitatea şi pacea dulcii frăţietăţi şi bucuria adunărilor şi părtăşia dragostei şi roadele Duhului Sfînt din viaţa voastră.

Iată cei care ne-au aţîţat pe fraţi contra fraţilor, pe noi unii împotriva altora sau pe alţii împotriva noastră, n-au fost numai ieri sau azi ci vor fi şi mîine.

Bălan, ori Secaş, ori Vonica n-au fost singurele unelte dintre noi în mîinile leului nimicitor. Le-au urmat lor şi alţii ca ei. şi mai sînt destui de aceştia încă şi azi, cum vor fi şi mîine... Fiecare din aceştia reuşind să nimicească mîntuirea sa şi a încă unui număr de alte suflete care i-au ascultat.

Mureşan, Achim, Gaia, Ciobanu, Farcaş, Jarda, şi atîţia alţii ca ei, pînă la Banu, la Moldoveanu, la Marini sau Stancu de azi au fost şi sînt uneltele prin care celă lalt duh al ursului sectar a căutat şi a reuşit să nimicească la fel destule suflete şi destule adunări ale Oastei, atît de scump şi de greu cîştigate de ei sau de alţii pentru Hristos.

Nici Moţa sau Viorel sau alţii mai noi, care au vrut să bage Oastea în politică sau politica în Oaste nu sînt singurii şi mă tem că nu vor rămînea singurii vinovaţi de acest murdar păcat împotriva unei Lucrări sfinte care trebuie să rămînă curată şi să sufere numai pentru Hristos şi nu pentru nimic altceva lumesc.

Fireşte că vine sigur ziua ca Însuşi Viul şi Înfricoşatul Judecător Hristos să plătească fiecăruia după faptele sale şi după felul cum a lucrat.

Dar aceasta nu va folosi întru nimic la dezvinovăţirea celor care i-au urmat pe cei ce stricau Lucrarea lui Dumnezeu. Ori i-au ajutat să izbutească în lucrarea lor de tulburare, de dezbinare şi de nimicire.

473

Fiecare din aceştia duc sau vor duce în veşnicie, în curînd, peste sufletul şi peste conştiinţa lor veşnicul păcat al nimicirii cu voia şi cu ştiinţa a unor bunuri sfinte pentru care S-a Jertfit Hristos Domnul şi cei mai sfinţi dintre ai Lui. Duhul Oastei şi ruinele lui sfinte şi îndurerate îi vor acuza înaintea Judecăţii lui Dumnezeu pe fiecare din aceştia şi pe toţi.

Să nu ne facem în nici un fel părtaşi păcatelor lor.

Deci feriţi-vă de ei.

Trei feluri de vinovaţi şi primejdii pîndesc neîncetat pe lucrătorii Domnului şi lucrarea lor:

1. A nu şti ceea ce trebuie să ştie să facă.

2. a face rău ceea ce ştiu că trebuie să facă bine.

3. a şti bine ceea ce trebuie să facă bine, dar a face tocmai dimpotrivă a ceea ce ştiu.

Aceştia din urmă sînt acei care vor tremura mai cumplit şi care vor plînge mai deznădăjduiţi la venirea lui Hristos.

Împotriva celor care ne-au prigonit şi ne duşmănesc şi astăzi pentru Numele Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru mărturisirea Adevărului Său, n-am avut nici ieri, n-avem nici azi şi nu vom avea nici în faţa Judecăţii lui Dumnezeu nici o învinuire.

Îl vor învinui pe fiecare din ei însăşi faptele sale, mai puternic şi mai necruţător ca orice glas al suferinţelor noastre.

Noi i-am iertat şi îi vom ierta pe toţi fără a le cere pentru noi nici o despăgubire.

Am dori doar, pentru propria lor mîntuire, să se pocăiască atît de adînc pe cît au păcătuit. Ca să poată fi iertaţi şi nu osîndiţi.

Dar dacă ei înşişi nu-şi doresc mîntuirea veşnică, nimeni pe lume nu le-o poate da.

Ne va părea însă nespus de rău pînă la moarte pentru biserica noastră şi pentru poporul nostru care au fost atît de aproape de Hristos, dar care prin mai marii lor, respingînd solia mîntuirii trimisă lor s-ar putea să nu le mai fie trimisă o altă asemenea solie niciodată. S-ar putea să fie lăsaţi de Dumnezeu în voia sorţ ii pe care şi-au luat-o în propriile lor mîini din Mîinile lui Dumnezeu. Şi să ajungă astfel sub cumplita stăpînire a acelui “altul” care totdeauna vine “în numele lui însuşi” acolo unde a fost alungat Hristos, care vine în Numele Tatălui.

Urmările acestor stări au şi început deja să se arate.

O, dacă ar recunoaşte mai marii noştri ce har au respins! O, dacă l-ar primi măcar acum! Poate încă n-ar fi totul pierdut!

Dar ne va părea şi mai rău pentru acei iubiţi şi înzestraţi fraţi ai noştri căzuţi, şi rămaşi în starea de împotrivire faţă de ascultarea şi unitatea frăţească a Oastei!

O, dacă ar putea ei măcar acum să se desprindă din cursele ucigaşe ale dezbinării şi tulburărilor! O, de ar înţelege ei nu numai cît rău fac ei şi cît bine împiedică a se face! Nu numai cîtă durere aduc fraţilor ci şi cîtă bucurie fac celor ce au învinuit de sectarism pe părintele Iosif şi Oastea Domnului. Nu numai cîtă nedreptate fac prietenilor Oastei ci şi cîtă dreptate dau vrăjmaş ilor ei!...

O, dacă aceşti fraţi înzestraţi cu atît de frumoase daruri ar lepăda încă o piele şi ar deveni cu adevărat fii smeriţi, oameni duhovniceşti şi fraţi ostaşi în acelaşi duh şi gînd cum am fost la început!

Cum ar deveni dintr-o dată toată frăţietatea noastră o mare putere, o mare bucurie, o mare îmbrăţişare fericită! Ce sărbătoare binecuvîntată ar fi aceasta pentru noi toţi!

474

Am ajunge iarăşi ca la începutul fericit şi fierbinte al Oastei cînd nu era nicăieri nici un neascultător printre fraţi. Cînd toţi credeam la fel, vorbeam la fel şi umblam la fel.

Ar fi cu putinţă asta frate Niculiţă Moldoveanu, tu care ai avut de la Domnul Oastei un dar unic de cîntare, spre a-l folosi bine, iar nu rău?

Ar fi cu putinţă asta frate Pop Alexandru, tu care ai avut un talent aşa de frumos pentru vorbire şi o rîvnă aşa de fierbinte să alergi?

Ar fi cu putin ţă asta frate Ilie şi Nicolae Marini, voi care aţi avut un nume aşa de minunat printre fraţii noştri şi în istoria noastră?

Ar fi cu putinţă asta frate Condruz, frate Petre Stancu, frate David, frate Lazăr, frate Gheorghe?

dar totul depinde numai de voi!

O, dacă inima voastră s-ar îndupleca să se smerească înaintea Domnului şi să revină în sfîrşit lîngă inimile frînte ale fraţilor care vă aş teaptă să vă îmbrăţişeze pe totdeauna.

Ce fericire ar fi atunci pentru noi toţi şi în primul rînd pentru voi.

Ar fi din nou şi între toţi fraţii de pretutindeni numai spice de grîu şi flori şi nicăieri spini şi pălămidă.

Ar fi numai pîine şi dragoste, încredere şi cîntare, iar nu pietre şi întristări, bănuieli şi ură.

Ar fi un singur Iisus, o singură Evanghelie, un singur Duh şi n-ar mai ieşi din mijlocul nostru oameni care să înveţe diferit pe fraţi. N-ar mai fi nimic să strice armonia, învăţătura, adunările, lucrarea!

Cu ce îi fac oare pe fraţii noştri mai buni acele interpretări ale voastre felurite?

Ce aduc ele mai frumos şi mai fericit între oameni decît duhul dragostei noastre dintîi?

O, ce dureros este că nu se vede nici acum ce duh ucigaş, inspiră între noi dezbinările şi tulburarea!

O, ce nefericit este că nu vedem nici acum ce vine între noi în urma acestor duhuri şi odată cu ele!

Şi mai ales ce duc cu ei în veşnicie acei prin care vin acestea.

O, fraţii noştri neuitaţi, fraţii noştri iubiţi, desprindeţi-vă din mrejele acestor duhuri şi nu mai luptaţi împotriva duhului Oastei, împotriva mamei voastre în Hristos!

În ultima vreme toţi fraţii şi surorile din ţară au hotărît zile de post şi rugăciune pentru unitatea Oastei şi întoarcerea tuturor fraţilor noştri la dragostea şi armonia frăţească.

Credem din toată inima că Domnul ne va da această bucurie. Toate semnele din primăvara asta sînt îmbucurătoare. Nu vom înceta să ne rugăm pînă la izbînda deplină.

Voi toţi cei care încă n-aţi intrat în acest cerc sfînt, intraţi şi rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului...

Acum să ne mai întoarcem încă o dată amintirea spre înaintaşii noştri spre a le vedea mereu pilda vieţii lor, ca s-o urmăm întocmai şi noi!

Oricine va veni în Oastea Domnului, dar nu va preţui cum se cuvine şi nu va urma întocmai pe părintele Iosif, acela va fi un străin. şi fraţii nu trebuie nici să-l primească nici să-l urmeze.

Adevăratul ostaş nu poate avea alt duh şi altă învăţătură decum a avut şi a cerut el. Părintele Iosif a iubit biserica şi credinţa noastră strămoşească nu numai ca ostaş ci şi ca preot al ei.

475

A ţinut totul şi n-a lepădat nimic din adevărurile ei.

A cinstit totul şi n-a dispreţuit nimic, decît păcatul care nu era al ei ci al oamenilor slabi din ea.

Primului ostaş dintre noi i s-a spus Neemia nu numai pentru că s-a unit total cu poporul lui Dumnezeu ca celălalt Neemia din Biblie, dar a şi renunţat, tot ca acesta, la toată slava şi la comoditatea pe care le putea avea şi el la curtea mai marelui său.

Şi-a luat asupra sa primejdia şi lupta, numai spre a împlinivoile lui Dumnezeu şi nevoile noastre.

De aceea puterea lui Dumnezeu a fost cu el şi l-a înzestrat nu numai cu o capacitate atît de mare de muncă dar şi cu un curaj atît de hotărît de a lupta.

Oamenii slabi trupeşte sînt de obicei nişte fricoşi şi retraşi, ca animalele slabe. În faţa primejdiei fug. În faţa mai marilor se tîrăsc, se milogesc, se prefac sau se ascund...

Dar el cu un curaj unic, cu o putere unică, s-a împotrivit tuturor “munţilor” lumeşti care îl ameninţau, tuturor fiarelor care veneau împotriva lui, tuturor nefericirilor care l-au încercat.

În suferinţe, a muncit, în primejdie, a luptat, în ispitiri, a vegheat,

în răscrucile hotărîrilor nu s-a rătăcit de la drumul cel drept, sănătos şi adevărat, oricît a fost de strîmt.

S-a putut despărţi de toţi prietenii săi dacă aceştia nu mai mergeau pe drumul Oastei, dar nu s-a despărţit niciodată de acest drum care i-l arătase Hristos.

Oricine a contat pe el ca pe un prieten, s-a putut bizui pe statornicia lui pînă la moarte. Dar pe oricine a contat el, aproape toţi l-au părăsit.

De obicei ceilalţi mari îndrumători ai oamenilor îşi consumă toată energia lor în munca de a descoperi şi de a vesti adevărul, fără a le mai ajunge nimic pentru a-l şi tră i ei înşişi cu fapta.

Dar la părintele Iosif şi puterea trăirii rămîne tot întreagă şi mare. Aceasta se vede din faptul că nici unii din contemporanii şi urmaşii să i n-a mai putut realiza o trăire atît de înaltă şi de limpede a ideilor sale aşa ca el.

Pe cînd la alţi înaintaşi abia urmaşii lor au fost la înălţimea ideilor enunţate de ei, la el a fost altfel. El a fost nespus mai mare ca toţi şi va continua să fie mereu aşa în realizarea ideilor pe care le-a lăsat. Astfel că el ne va putea fi totdeauna o pildă şi un model fiecăruia din noi pînă la sfîrşit.

Dar pentru că mulţi dintre noi neputînd fi mari prin smerenie, prin jertfă şi prin suferinţă, prin lupte şi prin posturi, prin înfrînări şi primejdii au căutat şi caută a deveni mari prin trufie, prin neascultare, prin reforme prosteşti, prin ambiţii zadarnice, prin dărîmarea a ceea ce a zidit el, prin împrăştierea a ceea ce a strîns el.

Dacă puterea operei cuiva se măsoară după ecoul ei imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaş trimes al lui Dumnezeu rămîne şi prin aceasta neîntrecută în biserica noastră de la Sf. Ioan Gură de Aur pînă azi. Încă în răstimpul scurtei sale vieţi şi anume doar în cîţiva ani din acest răstimp, lucrarea sa a cuprins nu numai toată ţara românească ci se răspîndise şi în toate cele 5 continente ale lumii. întocmai cum este scris: pînă la marginile pămîntului.

Această lucrare n-a creat numai suflete noi ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viaţă profund nouă nu numai în biserică ci şi în popor. Toate acestea au început cu el sau au făcut un salt calitativ uriaş datorită lui.

476

Oriunde a fost nevoie de dăruire deplină, el a fost acolo. De la munca sa de învăţător şi preot într-un sat de moţi săraci şi într-o vreme de primejdie şi lipsuri, pînă la rugul său de martir pe altarul renaş terii duhovniceşti pe toată aria poporului şi a bisericii noastre el a fost acolo gata a se dărui fără rezerve şi fără a socoti preţul pe care trebuia să-l dea pentru cauza sfîntă şi necesară a mîntuirii semenilor săi. şi pentru slujirea cinstită şi curată a Domnului său Iisus Cel Răstignit. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat ceresc din care sînt frămîntaţi martirii şi adevăraţii sfinţi.

El n-aşovăit niciodată în faţa marilor hotărîri nici n-a socotit preţul jertfei pe care s-o dea.

A pus un legămînt în faţa lui Hristos! nici o putere din lume, nici o ademenire şi nici o ameninţare nu l-a putut face să şi-l schimbe!

A pornit pe un drum? nici o ispită şi nici o lovitură nu l-a mai putut abate la dreapta sau la stînga din acest drum sfînt.

Pornind în biserică mişcarea religioasă a Oastei Domnului, la împotrivirea bisericii el n-a ieşit din biserică spre stînga sectaristă ca fostul preot Tudor Popescu de la “Cuibul cu barză”. Nici spre dreapta forMalistă ca fostul arhimandrit Emilian de la “Glasul Monahilor”. Ci a rămas statornic acolo unde a fost pus de Hristos, ca la venirea Lui, Stăpînul Sfînt să-l afle tot acolo unde l-a pus la început. Ca pe un ispravnic bun găsit credincios, adică statornic, în lucrul încredinţat lui.

Trupul său n-a cunoscut odihna niciodată ci numai febra creaţiei sfinte şi înflăcărate.

Din copilăria sa şi pînă în ceasul morţii sale a muncit cu aceeaşi dragoste şi putere minunată pentru cauza lui Hristos, desăvîrşindu-şi mereu uneltele şi iscodind mereu noi idei şi noi metode pentru un mai mare rod şi folos al slujbei lui Hristos în care lucra. Toată puterea din el s-a prefăcut numai lumină şi căldură pentru noi, cei care aveam atîta nevoie de ele şi fără de care mulţi poate n-am fi ajuns niciodată să fim atraşi la Hristos.

A fost un pitic în trupul său firesc, dar a fost un uriaş în statura sa duhovnicească, în sufletul său, în munca sa.

A fost şubred în carnea sa, dar de o putere, de o tărie şi o statornicie fără margini în caracterul său.

Nu dormea decît două-trei ore din douăzeci şi patru. Celelalte le muncea cu o grabă, cu o pricepere şi cu o voin ţă atît de mare încît într-o jumătate din viaţa sa scurtă tîrîtă şi aceea mereu printre operaţii şi tribunale, a realizat cît n-au putut alţii în sute şi poate mii de ani.

Scria în pat, scria pe drum, scria pe banca din parc, în tren, în tramvai, totdeauna inspirat, ca şi cum ar fi o albie de fluviu pe care apele revărsate abia încap.

Ca şi cum ar fi avut o sută de orizonturi, cunoştea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de ochi, vedea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de inimi, simţea cu toţi. Ca şi cum ar fi avut o sută de creiere, limpezea orice problemă.

Era totdeauna cu un cap mai mare ca toţi cei din jurul lui, cu un pas mai înainte decît cei cu care alerga, cu un ceas mai devreme decît cei din frunte.

Toate profeţiile făcute de el s-au împlinit şi nici o prevestire a lui n-a fost dezminţită.

Cu o putere de pătrundere unică, el a limpezit adevărul şi a găsit totdeauna cuvîntul inspirat pentru a-l înfăţişa înţeles de toţi, ca simplitatea divină a Evanghelii lui Hristos.

Ca un medic desăvîrşit el prescria leacul cel vindecător la fiecare boală. În anii lui de gazetărie pentru popor, nici o problemă de viaţă nu i-a rămas străină şi de nerezolvat. Pana lui ascuţită a ţintit totdeauna drept ca o săgeată în mijlocul şi în miezul lucrurilor.

477

În păstorire sau educaţie el va rămîne în toate privinţele un model atît pentru preoţi cît şi pentru educatorii de orice fel. Un instinct ceresc şi limpede îl călăuzea drept şi sigur în tot ceea ce trebuia făcut. Acolo unde noi ceilalţi din preajma lui nu vedeam nimic, el găsea comori şi scotea aur.

Ceea ce am admirat mai mult la el însă era puterea de a face el însuşi ceea ce îi îndemna pe alţii, putere care ne lipseşte nouă aproape tuturora, aproape de tot. De aceea noi toţi trebuie totdeauna să ne uităm cu bă gare de seamă la felul lui de vieţuire şi să-i urmăm credinţa!

Să călcăm deci şi noi pe urmele lui după Hristos, cum spunea şi sf. Pavel fiilor săi sufleteşti: călcaţi pe urmele mele căci şi eu calc pe urmele lui Hristos (1 Cor. 4, 16; 11, 1). Şi să nu ne luăm nici unii dintre noi pe urmele nici unuia din acei care pornind de pe urmele lui ajung altundeva. Şi folosindu-se de lucrarea lui urmăresc lucrări străine de felul său, oricine ar fi ace ştia şi cu orice mijloace ar căuta să ne atragă după ei.

Cine nu-l iubeşte şi nu-l urmează pe părintele Iosif, nu poate iubi cu adevărat nici pe Domnul Iisus şi nici biserica sau Oastea Sa, căci nouă Dumnezeu prin el ne-a vorbit despre acestea două. Şi prin el ne-a arătat cum să le iubim şi să le servim cu adevărat.

Însufleţit de aceste gînduri şi de o îndatorată recunoştinţă faţă de el, părintele nostru Iosif, călcam în ultimii ani calea cimitirului din Sibiu, spre mormîntul său.

Vedeam încă de la intrare atît de-o parte cît şi de alta a aleii cimitirului tot felul de monumente şi de cruci de marmură care de care mai frumoase şi mai mari, ridicate de recunoştinţa urmaşilor acelora ce odihneau acolo în aşteptarea Învierii.

Admirînd dragostea recunoscătoare a celor care putuseră ridica pentru ai lor asemenea cruci, cînd mă opream lîngă crucea învechită şi mică aproape de nemaigăsit printre celelalte a părintelui nostru iubit, inima mea se frîngea de milă şi se umplea de ruşine gîndindu-mă că noi, oţară întreagă de fii sufleteşti ai lui, n-am fost în stare pînă astăzi să ne împlinim şi această datorie văzută faţă de memoria lui! N-am fost în stare să-i aşezăm la mormîntul său un monument, un semn al recunoştinţei noastre, vrednică de datoria pe care o avem faţă de el.

De fapt gîndul îl aveam încă din 1954, cînd eram în Bărăgan. Acolo printre soţii mei de suferinţă, am cunoscut un sculptor care mai lucrase astfel de monumente. şi cu el am vorbit adeseori despre trei cruci pe care trebuia să le aş ezăm la trei dintre cele mai neuitate morminte ale Oastei.

La mormîntul fratelui Eftimiu Florea de la Beiuş.

La al fratelui Marini de la Săsciori.

Şi la al părintelui Iosif de la Sibiu.

Dar cel al părintelui, trebuia să fie ceva cu totul unic, aşa cum a fost şi el, mai deosebit decît toate.

Am conceput cîte un model pentru fiecare şi cînd Dumnezeu a adus vremea să ajungem acasă, îndată ce am putut ajunge să le facem, le-am făcut.

Al fr. Florea în 1967.

Al fr. Marini în 1969...

Cînd urma să-l facem pe al părintelui Iosif, au intervenit iarăşi piedicile şi necazurile mele de alţi cinci ani.

478

Totuşi Domnul ne-a ajutat să-l putem vedea şi pe acesta făcut şi aşezat la mormîntul iubit, deşi am avut atîtea primejdii şi piedici pînă l-am văzut acolo încît de multe ori păreau de netrecut.

Acest deosebit om al lui Dumnezeu, trebuia în adevăr să aibă un monument deosebit. Marea noastră dragoste datoare faţă de el, trebuia să-i aşeze un semn vrednic de dragostea lui faţă de noi.

Şi dragostea cîtorva fraţi dinţară s-a îmbiat să contribuie şi ea cu ceva la acest semn al datoriei fiecăruia din noi faţă de părintele nostru. Numai din Sibiu nimeni n-a arătat nici cel mai mic semn de dragoste. Nimeni nu s-a interesat de nimic. Nimeni, nimeni. Nici măcar de formă. Nici măcar cu o vorbă. N-am dorit nici un sacrificiu... dar am dorit un cuvînt.

Ba dimpotrivă: bietul Moldoveanu, ros de duhul din el, a izbucnit odată plin de o nestăpînită ură şi furie împotriva memoriei şi a lucrării părintelui Iosif, zicînd:

v-aţi făcut un idol din mormîntul acela!

Ce era să-i mai răspundem unui astfel de duh! De fapt o mare parte din sibieni poate nu s-au mai dus cine ştie de cînd nici pînă la mormîntul părintelui Iosif.

Vin fraţi din toate părţile ţării, vin oamenii chiar de peste hotarele ţării şi se opresc în rugăciune şi admiraţie lîngă locul unde odihneşte trupul acestui mare om al lui Dumnezeu şi pun o floare sau o lacrimă acolo... Iar ei cei de aici de lîngă el, cu nepă sarea plină de dispreţa duhului sectarist care a anulat tot ce a fost ostăşesc în ei, trăiesc străini de el. Străini de duhul Oastei adevărate. Străini de tot ce au fost însufleţiţi chiar ei cîndva.

Azi parcă nu mai este cu adevărat ostaş în Sibiu nimeni decît acest mormînt viu. Toţi ceilalţi ostaşi “vii” parcă au murit pentru Oaste demult.

Oare pentru totdeauna? Oare chiar toţi?

Nu! Credem că nu pentru totdeauna. Şi credem că nu toţi!

Va trece şi acest vînt rău, iar adevăraţii ostaşi şi adevărata Oaste va avea iarăşi şi în Sibiu o primăvară.

Fiecare seară îşi are dimineaţa ei...

Numai să treacă vremea rînduită nopţii... Şi să se risipească ispitele ei.

Abia dusesem monumentul de la Beiuş la Sibiu în 8 februarie, cînd în 12 februarie 1974 am fost luat şi dus din nou subescorta miliţeanului, la Securitatea din Oradea.

Mi-am luat iarăşi de la căpătîiul meu traista gata mereu de zece ani în orice vreme şi am plecat!

Mă aşteptam să fiu întrebat despre problema crucii părintelui Iosif şi despre toată activitatea din ţară, ca şi despre a mea din timpul de după cealaltă anchetă.

Am fost dus în faţa căpitanului cunoscut, dur şi încruntat. De la început m-a întrebat tăios:

iar ai venit cu bagajul?

dar cum era să vin cînd mă aduceţi subescortă ca pe un condamnat?

nu vrei să te astîmperi deloc? Ce vrei? Să întrebuinţăm faţă de tine şi alte mijloace? Să ştii că noi sîntem români şi ştim să batem româneş te!

L-am privit în ochi cu mustrare şi cu durere şi i-am răspuns:

da! Pînă acum m-au bătut ungurii, m-au bătut evreii, m-au bătut străinii... Acum am ajuns bătrîn, acum să mă mai bată şi românii, în ţara pentru care am făcut şapte ani militărie şi front...

În sfîrşit l-am văzut ruşinîndu-se.

479

de ce nu te ocupi cu nimic? De ce stai zi şi noapte şi numai scrii la prostii pe care le răspîndeşti prinţară zăpăcind minţile oamenilor? De ce nu te angajezi undeva să munceşti ceva?

cine mă mai angajează pe mine acum la 60 de ani, bătrîn şi bolnav?

ai vreo pensie?

n-am! Şi nici nu voi avea. Toţii ani mei cînd puteam munci, am fost închis.

eşti ortodox sau eşti sectar?

dv. ştiţi bine ce sînt!

atunci hai la episcop!

merg!

Credeam că glumeşte, dar nu glumea... Mi-a zis sculîndu-se şi făcîndu-mi semn să ies:

hai, mergem la episcopie!

M-am dus cu el la episcopie, fără să înţeleg nimic din ceea ce vrea să facă. Mă gîndeam că acolo în faţa episcopului vrea să-mi facă adevărata anchetă şi să-mi smulgă cineştie ce declaraţii sub mărturia autorităţii bisericeşti.

La episcopie parcă totul fusese aranjat de mai nainte. Episcopul era în biroul său, secretarul gata.

Am intrat acolo şi m-am aşezat şi eu cel din urmă pe al patrulea scaun!

prea Sfinţite, începu cel ce mă adusese şi despre care eu ştiam că era căpitan, vedeţi pe omul acesta? Nu se ţine decît de fleacuri şi ne dă nouă neîncetat de lucru. Scrie verzi şi uscate şi le împrăştie zăpăcind min ţile oamenilor şi nelă sîndu-i să-şi vadă de treabă. Şi deşi i-am pus categoric în vedere să nu mai meargă nicăieri, umblă prin ţară şi face tot felul de adunări cu ostaşii lui din Oastea Domnului, aşa că avem mereu tot felul de rapoarte şi ne necazuri din cauza lui.

da, domnule maior, zise episcopul, mi-a spus şi mie mitropolitul de la Timişoara că nu demult a fost şi acolo!

nu-i adevărat Prea Sfinţite! am răspuns eu. De cînd mi s-a pus categoric în vedere că n-am voie să mai merg nicăieri nici n-am mai fost nicăieri.

La Timişoara cel puţin nici n-am fost din 1969. Iată aşa se inventează tot felul de poveşti împotriva mea, apoi sînt judecat pentru aceste învinovăţiri care sînt numai minciuni şi împotriva cărora n-am cum să mă apăr!

ei bine, zise ofiţerul, acum vrem să punem capăt acestei situaţii. Să-i daţi de lucru! Să-l angajaţi la orice muncă este în stare să presteze. Numai să-i daţi de lucru în aşa fel încît să nu mai aibă nici timp şi nici chef să mai facă altceva! şi privi stăruitor spre episcop şi apoi spre secretar.

Iar mie îmi spuse:

nu vei pleca de aici pînă nu faci cererea de angajare şi o pui aici în faţa domnului episcop. Ai înţeles? Sau nu vrei să munceşti?

cum să nu vreau să muncesc dacă mi se va da o muncă pe care să o pot face!

ce fel de muncă ai putea să faci? mă întrebară deodată cu toţii.

vreo muncă mai modestă de birou, la vreo arhivă de exemplu.

bine, te an gajăm funcţionar, dar aici la episcopie n-avem locuinţă. Cum să facem?

nici nu aş vrea aici la Oradea. Ci la Beiuş, dacă este vreun loc!

locul se face! Să te angajăm funcţionar la protopopiatul Beiuş. Dar nici acolo n-avem locuinţă.

480

nu-i nimic, voi merge de acasă.

atunci s-a făcut. Faci cererea aci imediat şi o dai pe loc la aprobare. Altfel nu pleci de aici, ai înţeles?

bine, am răspuns eu ridicîndu-mă.

vino dincolo la biroul meu zise secretarul episcopiei. Acolo avem loc mai potrivit să scrii.

Mi-au dat cu toţii mîna. Am ieşit cu secretarul iar ceilalţi doi au rămas discutînd.

Ce neaşteptate şi neprevăzute de noi se petrec unele lucruri în viaţa noastră! Eu mă aşteptam la una iar acolo cu totul alta.

Slavă veşnică Ţie Doamne. Eu sînt al Tău şi nu mai întreb niciodată pe ce cale mă duci Tu. Merg liniştit pe oriunde mă chemi sau mă trimiţi.

Să vedem ce va ieşi şi de aici. Ştiu că numai bine.

După cîtva timp primeam înştiinţarea că Departamentul Cultelor a aprobat înfiinţarea unui post de func ţionar cu jumătate de normă cu 535 de lei, la Oficiul Protopopesc din Beiuş. şi că a aprobat numirea mea în acest post începînd cu data de 1 martie 1974.

Aşa a început o nouă etapă pentru mine într-un loc undeştiam că sînt pus anume să fiu ţinut necontenit sub cea mai strictă supraveghere şi să fiu împiedicat de la orice întîlnire cu fraţii!

slăvit să fie Domnul, mi-am zis. Nimic nu se întîmplă fără voia Lui. El ştie să schimbe totul în bine şi va scoate o minune şi de aici!

Aşa cum a şi scos.

Dar ştiind unde sînt pus şi cum sînt privit între cei cu care va trebui să lucrez, m-am rugat stăruitor Domnului Iisus să mă ajute să mă port şi în acest loc aşa cum s-ar purta El dacă ar fi în locul meu.

Şi pînă acum, m-a ajutat.

Trecuseră cinci luni de cînd lucram aici era prin luna august cînd într-o dimineaţă mă pomenesc la birou cu ofiţerul de care mă despărţisem în faţa episcopului, în luna februarie.

vii cu mine pînă la miliţie!

M-am suit în maşina lui care aştepta afară.

Acolo un necunoscut înalt şi elegant mă întrebă scurt:

la ce lucrezi acum?

la de toate cîte este nevoie, am răspuns eu vorbind despre serviciu.

nu la serviciu! Acasă!

nu înţeleg la ce vă referiţi!

ce lucrare faci d-ta acum pentru Oastea Domnului? O istorie, ceva? Hai spune, căci şi aşa noi avem dovezi precise despre această lucrare şi dacă vreiţi le arătăm.

Aşa că n-are rost să mai ascunzi nici să ne mai întîrzii. Noi după lucrarea asta am venit pînă aici!

Dacă nu vrei să ne-o dai de bunăvoie, d-ta ştii că noi cînd vrem să aflăm ceva, apoi aflăm! Oriunde ar fi ascuns acel ceva! O vom afla-o şi pe asta, dacă vrei!

481

eu n-am ascuns nimic. Tot ce am lucrat este acolo la îndemînă. Dar eu cred că dv. vă referiţi la nişte însemnări pe care mi le-am făcut mai demult ca un jurnal al vieţii mele şi în care se vorbeşte şi despre evenimentele petrecute în Oastea Domnului... Eu din copilărie am intrat în Oastea Domnului, aşa că istoria vieţii mele s-a împletit strîns cu istoria acestei mi şcări religioase. Asta este tot ce am referitor la întrebarea dv.

bine! zise străinul.

Şi uitîndu-se spre căpitanul de la Oradea îi zise:

vă duceţi la dînsul acasă, luaţi tot ce are şi veniţi înapoi cît mai repede. Ne grăbim.

ei, domnule Dorz, zise căpitanul cînd eram în maşină mergînd către locuinţa mea, iarăşi ne-am întîlnit! Nu vrei d-ta să ne laşi pe noi în pace. Vrei mereu să te întîlneşti cu mine?

poate este ultima dată, domnule maior (i-am zis maior, cum îl auzisem pe episcop). Şi după aceea poate ne vom mai întîlni numai o singură dată: înaintea Judecăţii lui Dumnezeu, ca să ne primim plata fiecare după cum am lucrat.

prostii! D-ta mai crezi în asta?

şi dv. veţi crede mîine, dacă nu credeţi astăzi!

în curînd nu va mai crede nimeni în Dumnezeu. Educaţia, cultura, tehnica, civilizaţia modernă vor spulbera toate aceste supersti ţii, aşa încît nimeni nu va mai da un ban pe ele, nici pe Dumnezeul tău.

cîtă vreme va fi pe pămînt suferin ţă, boală şi moarte, oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu şi nimeni nu va putea fără El. Cînd veţi putea desfiinţa suferinţa, boala şi moartea, atunci poate. Dar pînă atunci nu.

cei care văd acum filme, citesc cărţi, se bucură în comfort, nu au nici o nevoie de Dumnezeu. Şi pe măsură ce trece timpul toţi vor fi aşa!

acum vorbiţi în felul acesta fiindcă vă simţiţi tare, sănătos şi sus. Va veni însă vremea cînd nu veţi mai fi nici puternic, nici sus. Veţi ajunge slab, bolnav şi jos. Atunci cînd veţi aştepta moartea pe un pat de spital sau undeva singur şi părăsit, o, ce nevoie veţi simţi după Dumnezeu...

La ce vă va ajuta atunci dacă va veni cineva să vă spună: bucuraţi-vă, iată un film frumos, o carte de aventuri interesante, o conferinţă, un festival, o petrecere?...

asta n-o ştii d-ta.

Am ajuns acasă! M-am dus întins în podulşoprului unde aveam într-o cutie caietele cu conceptele primului volum din istoria asta.

Aflasem de la fr. Cornel de la Simeria că luaseră de la el în luna trecută, la o percheziţie, o scrisoare prin care el spunea amănunţit cuiva dintre fraţi că eu mă ocup intens cu scrierea istoriei Oastei. În urma acelei scrisori veniseră la mine şi mi-o căutau acum. Mă aşteptam la asta şi de aceea pregătisem aceste lucruri ca să am ce să le dau.

Le-am dat caietele cu însemnări. Dar lîngă ele mai erau încă şi alte caiete. Le pusesem anume acolo, spre a fi sacrificate cînd vor veni la percheziţia asta, la care mă aşteptam cum spun încă de cînd aflasem despre fr. Cornel.

Ştiam bine că ei, cînd ştiu ceva, nu scap chiar fără nimic. De aceea la întrebările lor, ceea ceştiam că ştiu sigur recunoşteam. Pentru ca în felul acesta să pot acoperi ceea ce bănuiam că nu pot şti sigur.

Şi pregăteam din timp să le dau ceea ce nu-mi era de neapărată trebuinţă, pentru ca să pot salva astfel ceea ce nu mai puteam înlocui.

numai pe acestea le ai?

vedeţi bine că da!

482

să mai căutăm şi noi! Eu sînt sigur că mai ai!

poftiţi şi căutaţi! am răspuns liniştit privindu-l în ochi fără să-mi tremure privirea.

bine, zise el renunţînd. Sînt aici cele după care am venit?

aici!

toate?

toate!

vom vedea. Hai la maşină!

Peste cîteva minute eram din nou la Beiuş în biroul şefului miliţiei şi inventariam tot ce îmi luase. Cinci caiete cu Istoria Oastei, zece caiete cu poezii, altele cu meditaţii, cărţi, corespondenţă, fotografii.

dacă nu vom găsi nimic rău în ele, s-ar putea să scapi mai uşor. Dar dacă găsim, de data astaţi s-a înfundat pe totdeauna. Să ştii. Ajungi iar în mîinile noastre!

eu sînt în mîinile lui Dumnezeu!

dumnezeu, Dumnezeu, se ridică furios şi începu să înjure, izbind caietele de masă şi gata să sară la mine.

Trecu însă spre fereastră fumînd nervos şi înjurînd.

vă rog să nu înjuraţi! i-am răspuns foarte cuviincios dar foarte hotărît.

da' ce, te-am insultat?

pe mine puteţi să mă insultaţi cum vreţi, dar Numele Cel Sfînt al lui Dumnezeu vă rog să nu-L mai înjuraţi. Şi dv. veţi avea odată nevoie de El!

am terminat! Pleacă! Cînd vom avea nevoie te aflăm noi.

să trăiţi!

Şi am ieşit.

Au trecut alte trei luni pînă cînd într-o zi din noiembrie a aceluiaşi an 1974, mă pomenesc că intră în biroul unde lucram căpitanul de la Oradea, împreună cu inspectorul de la Culte.

Căpitanul avea în mînă un pachet. Am bănuit îndată că sînt caietele mele.

A trîntit pachetul pe masă, în faţa mea şi mi-a spus:

vezi că sîntem civilizaţi şi nu ardem cărţile?

(Asta desigur pentru că rîndul trecut cînd mi le arsese îi spusesem:

domnule căpitan, cum se poate domnule, acum cînd sîntem în secolul două zeci, în secolul civilizaţiei şi al culturii, dv. ardeţi cartea ca în evul mediu? Cartea este sfîntă domnule, iar dv. şi acum să ardeţi cartea?

Atunci îmi răspunse nu ştiu ce.

Cam tot acelaşi lucru îi spusesem şi în august cînd din nou mi le luase pe acestea.

De aceea probabil mi le aducea acum înapoi şi îmi spuse că sînt civilizaţi şi nu mai ard cartea)...

I-au scos pe ceilalţi afară din birou au oprit numai pe protopopul şi pe mine.

Din nou pe patru scaune am stat la o altă judecată aspră în care cînd unul cînd celălalt din cei doi, mă învinuiau iarăşi de tot ce în biserică şi înţară nu merge cum ar trebui să meargă.

Inspectorul parcă şi mai furios decît securistul se repezea la mine cu unele din cele mai grele cuvinte şi învinuiri:

te ţii de nimicuri! Prosteşti lumea! Nu laşi oamenii să muncească! Şi stai şi d-ta degeaba!

eu domnule? i-am zis îndurerat.

483

Şi deschizîndu-mi amîndouă palmele pline de bătături şi crăpături de muncă i le-am arătat zicînd:

priviţi palmele mele! Astea sînt palme de om care stă degeaba domnule? Eu îmi cîştig pîinea cu sudoarea mea nu cu a altora!

ei bine, zise încurcat inspectorul poate d-ta! Dar pe alţii...

şi pe alţii tot aşa. Dacă eu muncesc cinstit cum să-i învăţpe al ţii altfel?

Dar tot ce gîndiţi sau vi se spune despre noi e numai rău! În felul acesta ne priviţi ca pe nişte răufă cători. Ar fi oare mai bine dacă am fi şi noi ca ceilalţi oameni hoţi, mincinoşi, înşelători, beţivi?

La auzul acestor vorbe inspectorul sări furios gata să mă lovească:

îţi dai seama de afirmaţia pe care ai făcut-o?

Ai spus că eu sînt un hoţ, un mincinos, un înşelător! Cînd ai spus asta despre ceilalţi, ai spus-o şi despre mine, căci şi eu sînt ca ceilalţi.

Deci numai voi ostaşii sînteţi cinstiţi!

Asta ai vrut s-o spui. Şi cîndţi se vor face odată actele de trimitere în judecată, săştii că n-o să se uite nici asta!

dacă aşa interpretaţi cuvintele mele, domnule inspector, atunci n-are rost să mai spun nimic. Vorbiţi numai dv.

Şi într-adevăr, n-am vrut să mai răspund nimic.

Mă întrebau de repetate ori un lucru, îi priveam în ochi liniştit şi într-un anumit fel, dar nu le-am mai răspuns.

Într-un tîrziu, securistul se ridică şi îmi spuse:

să dai o declaraţie că ai primit toate cele ceţi s-au luat şi căţi s-a pus din nou şi pentru ultima dată în vedere că n-ai voie să te mai deplasezi nicăieri de aici şi că n-ai voie să mai scrii nimic în legătură cu Oastea, sub sancţiunea pedepsei!

Am dat această declaraţie după cum mi-a dictat-o el. Am semnat-o, şi dîndu-i declaraţia, i-am spus:

acum ştiţi unde sînt şi ce fac! Vă rog să mă scutiţi de a mă mai prezenta lunar la Securitate, cum fac de trei ani.

Nu mi-e nici ruşine şi nici frică să mă duc acolo, dar mi-e silă să mai merg. Ajunge!

bine, să nu te mai duci!

Şi au plecat.

Anul 1975 a venit ceva mai liniştit.

Peste tot în ţară aveau loc mari adunări mai ales cu ocazia nunţilor. Familia Oastei fiind mare, în ţară se făceau aproape săptămînal cîte una, două sau trei nunţi la care participau mulţimi neobişnuit de mari de fraţi.

La Rugăşeşti nunta frăţească s-a ţinut în Căminul Cultural, care nu mai încăpea mulţimea fraţilor. Pe o tablă mare de cîţiva metri era scris afară în loc de “bun venit” - “Slăvit să fie Domnul”. Sala împodobită cu tablouri religioase. A fost o mare bucurie şi biruinţă.

La nunta de la Teişoara, nu mai erau bilete la gară. Un autobuz cu hunedorenii care voiau să meargă la nunta din Botoşani au fost împiedicaţi. A doua zi au dus toate darurile pregătite pentru nuntă şi le-au împărţit bolnavilor la spital. Totuşi nunta s-a ţinut. Au participat peste o mie de fraţi şi surori.

484

Aveau loc mari adunări, dar aveau loc şi mari amenzi, puse uneori cu vădită rea credinţă şi în modul cel mai abuziv, cum a fost cazul la Berzunţi cînd în 15 august, de sărbă toarea Sfintei Maria, 25 de fraţi şi surori au fost amendaţi fără alegere, fiecare cu cîte o mie de lei.

Şi tot acolo în iarna aceluiaşi an, s-a procedat la fel. Cu ocazia asta au fost amendaţi pînă şi o femeie oloagă, paralizată la care se duseseră fraţii s-o ajute şi s-o mîngîie şi soţul ei orb. şi de data asta toţi fraţii şi surorile care se duseseră pentru rugăciune şi îmbărbătare la cei doi nenorociţi au fost amendaţi cu cîte o mie de lei.

La Podoleni s-au pus amenzi pe fraţi pînă la 40 de mii de lei.

Chiar şi unde erau găsiţi doi sau trei citind Sfînta Scriptură sau cîntînd sau rugîndu-se, au fost amendaţi cel puţin cu cîte o mie de lei fiecare, cum au fost cazuri la Marginea ră dăuţi, Malul Alb tecuci, Gemenel brăila şi în atîtea alte părţi. În multe locuri fraţii trebuiau ca în termen de 24 de ore să-şi achite această amendă.

La Corocăieşti suceava au fost amendaţi nuntaş ii cu cîte o mie, cu două mii, cu trei şi chiar cu patru mii de lei de persoană.

Au fost fraţi care au făcut contestaţie împotriva acestor amenzi abuzive. În unele cazuri li s-au anulat amenda sau li s-a mai redus. Au fost însă mulţi fraţi care după ce au plătit amenda, au fost întrebaţi:

ei acum ce faceţi, vă mai adunaţi?

noi nu putem fără fraţi, fără rugăciune şi fără Cuvîntul lui Dumnezeu!

atunci veţi fi amendaţi din nou!

n-avem cum face altfel!

În alte părţi fraţii şi-au zis: Acum ne-au amendat. După asta ne vor lăsa în pace o vreme. Ei, vremea asta s-o folosim cît mai bine pentru adunări! Şi dacă ne vor amenda din nou, slăvit să fie Domnul. Fără chiar nici o suferinţă pentru Domnul, nici n-ar fi bine pe lumea asta. Alţii au suferit mult mai mult decît noi şi au plătit mult mai scump umblarea lor cu Hristos. Noi nici măcar atît?

am pierdut noi cîţi bani pe lucruri deşarte care şi aşa vor arde în curînd sau vor putrezi. Pentru Domnul să nu pierdem nimic?

dar asta nu-i pierdere ci este cel mai mare cîştig. Pierdere este ceea ce dăm pentru lume sau cheltuim pentru păcat, nu ceea ce dăm pentru Domnul.

ar fi vai de noi dacă satana ar dormi liniştit lîngă adunarea noastră şi nu s-ar supăra deloc pe noi.

Să ne rugăm Domnului să nu ne lase nici să cîrtim, nici să ne tulburăm, nici să ne lepădăm pentru asta. Ci liniştiţi, răbdători şi smeriţi, să arătăm prin purtarea noastră că sîntem ai lui Iisus, care S-a lăsat despoiat de toate ale Sale fără să Se apere sau să protesteze.

Ce frumoase erau înaintea Domnului astfel de inimi! şi ce răsplată minunată vor avea de la Domnul în Ziua aceea, toţi cei care au făcut şi au vorbit aşa.

Au fost însă unii care s-au luptat cu gura cea mai aspră, cu privirile cele mai încruntate şi cu atitudinea cea mai firească împotriva celor ce îi amendau.

Au pîrît şi ei, au strigat, au reclamat, au dat în judecată...

Cum a fost cazul lui Magdici de la Vinţ, a acelui Magdici care după ce a făcut atîta rău şi atîta ruşine Lucrării Oastei pe tot locul unde a fost primit de la Dersca, Corocăieşti, Bacău, Teleorman şi Laz şi pînă aici la Vinţ. Acum după ce 20 de ani a stat în umbră, iese din nou printre fraţi. şi la cea dintîi ieşire face iarăşi ruşine şi rău fraţilor şi Lucrării Oastei Domnului.

485

Nimeni n-ar trebui să-l primească ci toţi ar trebui să se ferească de el, pînă se va vedea într-adevăr că s-a făcut un om nou. Dacă se va mai putea face.

Ce contrar cu Evanghelia s-a lucrat în felul acesta! Mînia stîrnită împotriva tuturor fraţilor, de către cel care în loc să vorbească frumos, s-a luat la luptă şi ceartă cu autoritatea locală, a atras asupra tuturor fraţilor o prigoană necruţătoare.

Pe cînd, în locurile unde li s-a vorbit respectuos, li s-a explicat cu răbdare şi li s-a solicitat înţelegerea, lucrurile s-au limpezit frumos, spre slava lui Dumnezeu şi spre cinstirea Lucrării Sale.

Între astfel de împrejurări, în ziua de 24 octombrie am primit o scrisoare din Sibiu de la Titus, fiul părintelui Iosif.

Era în spital, internat de urgenţă suferind de o boală grea. El bănuia că este o boală ca a tatălui său. Mă chema stăruitor la el să-mi împărtăşească ceva foarte însemnat.

Chemarea lui mi-a pătruns inima. Trecuseră prea mulţi ani de cînd el se ferise mereu ca să nu mai dea faţă cu noi. Necazurile prin care trecuse şi el, ca urmare a umblării lui cu Viorel, apoi urmele lăsate în trupul său de lungii şi greii ani de închisoare, l-au făcut să ne ocolească, spre a nu mai atrage asupra fraţilor alte prigoniri şi din pricina sa.

Îşi dusese sărmanul crucea lui în singurătate, în umbră şi în izolare.

Acum îşi presimţea sfîrşitul aproape şi dorea să ne regăsim iarăşi.

I-am scris îndată un răspuns liniştitor şi promisiunea întîlnirii cît mai curînd.

Miercuri 29 octombrie seara suiam treptele spitalului din Sibiu, căutîndu-l pe fratele Tit.

Îi duceam partea întîi din această istorisire spre a o vedea şi a-mi spune ce ar mai avea de observat la cele scrise despre începuturile şi primii ani ai Oastei şi ai săi.

Mi-a împărtăş it bănuiala lui că are cancer şi ar fi vrut cît timp mai are de trăit să fi lucrat împreună la o istorisire mai completă a tuturor întîmplărilor la care am fost amîndoi martori, atît cu privire la viaţa părintelui Iosif şi a desfăş urării Oastei, cît şi la marile nedreptăţi săvîrşite de mitropolitul Bălan împotriva memoriei tată lui său şi a dreptului său în urma răpirii tipografiei.

Ar mai avea multe să-mi spună...

Era totuşi fericit că am putut ţine steagul Oastei sus, prin toate furtunile abătute peste noi. şi mă înştiinţa asupra primejdiei care o prezintă pentru Oaste “actuala tendinţă sectară din Sibiu şi spiritul lui Moldoveanu”.

Spera să se pensioneze anul viitor şi să aibă timp să-şi scrie liniştit memoriile la care şi începuse să lucreze. Dar de abia începuse...

Acum i se ivise dintr-o dată boala asta cu vărsături de sînge pe gură, pe nas... Cu dureri ascuţite în piept... Şi nici unul din medici nu putea explica de unde şi din ce cauză provin.

acum fac mereu analize şi radiografii îmi spunea el. Mai am şi o tromboflebită... Dar nu cred că asta este cauza bolii mele...

M-am bucurat mult măcar de starea sufletească în care l-am găsit. Era foarte fericit că am reuşit să ridicăm la mormîntul părintelui acel monument minunat. Ar fi vrut să fie înmormîntat şi el alături de tatăl său, dar singurul loc liber de lîngă mormîntul lui, este acum cumpărat de altcineva care auzise el că locuieşte la Tîrgu-Mureş...

vezi, Titus! Îţi aduci tu aminte cît te-am rugat atunci îndată după moartea părintelui, să cumperi aici vreo 4-5 locuri lîngă mormîntul său... Atunci erau atîtea locuri pe aici şi puteai cumpăra... Totul în jur era gol...

Am fi putut să fim înmormîntaţi toţi aici, în rînd cu el: Marini, eu, tu... Şi cînd fraţii ar fi venit la unul, veneau la toţi!

486

Ai zis da atunci, dar ai tot amînat pînă cînd n-ai mai putut. Acum, e aşa cum este... Dacă totuşi vrei, am să mă duc eu la Tîrgu-Mureş să-l caut pe cel care a cumpărat acest loc şi să ajungem la înţelegere cu el să ni-l cedeze.

vom vedea îndată ce voi ie şi din spital. Îţi voi mai scrie, ne vom mai întîlni şi vom aranja împreună totul...

L-am îmbrăţişat căci era tîrziu după ora 9 seara şi am plecat să dorm la familia lui.

Am găsit-o numai pe Jenica, soţia sa şi pe Lia, fiica cea mai mică. Cristina, fiica cea mai mare, căsătorită cu Liviu, era bolnavă, cu o mînă fracturată dintr-un accident.

Le-am mîngîiat cum am putut şi m-am bucurat de dragostea lor faţă de noi şi faţă de Lucrarea Oastei. Am dorit să le fim cît mai aproape în toată încercarea asta... Sînt totuşi urmaşii părintelui nostru sufletesc. Chiar şi trupeşte aceste două nepoate a lui îi seamănă atît de bine.

Joi dimineaţa în 30 octombrie eram la mormînt, unde îmi dasem întîlnire cu fr. Moise de la Arad şi Petru de la Hunedoara cărora le scrisesem să vină să-l vadă şi ei pe Titus.

E poate ultima dată le spuneam.

Şi aşa a şi fost.

I-am întîlnit pe aceşti doi fraţi preaiubiţi. Ne-am rugat acolo şi ne-am sfătuit ce ar mai fi de făcut pentru aranjarea mormîntului.

Apoi am mers toţi trei din nou la spital să-l găsim pe Titus.

Bolnavul nostru era la o analiză. S-a bucurat atît de mult de revederea celor doi fraţi credincioşi şi statornici pe care îi cunoştea din copilăria noastră şi care rămăseseră printre puţinii fraţi neclintiţi şi harnici în Lucrarea Oastei pînă acum la cărunteţe...

L-am dus la patul lui purtîndu-l pe braţe între noi.

Era foarte suferind şi de abia se ţinea pe picioare.

L-am aş ezat pe pat şi am continuat să stăm toţi trei în picioare în jurul lui, vorbind pînă cînd am văzut că obosise peste puteri.

Atunci ne-am luat rămas bun de la el, promiţînd că îndată ce ne va scrie să venim din nou, vom veni. L-am îmbrăţişat cu lacrimi şi am plecat toţi trei împreună.

Dar duminică 9 noiembrie am primit de la fiica lui Titus această telegramă zdrobitoare:

“Tata mort. Înmormîntarea marţi. Lia'”.

Ceva ca o sabie aprinsă mi-a străpuns inima prin aceste cuvinte. E oare adevărat? Chiar atît de repede?

De aici mai departe voi scrie totul sub formă de jurnal, după însemnările mele:

Luni 10 noiembrie 1975

Plec la Sibiu, cu ce voi putea găsi la îndemînă. Ieri am dat telegramă fratelui Moise să vină şi el. aş vrea să-i înştiinţez şi mă car pe cei din Hunedoara şi Simeria, dar cred că sibienii care îi anunţă despre orice, îi vor anunţa şi despre aceasta. Măcar atîta vor face şi ei. Nu se poate să nu-i anunţe pe hunedoreni.

Am călătorit foarte greu cu etape scurte şi cu aşteptări lungi. Am ajuns numai dimineaţa.

Marţi 11 noiembrie

În gara din Sibiu n-am găsit pe nimeni decît pe fr. Moise cu încă trei fraţi din Arad.

487

Am mers grăbiţi la locuinţa familiei.

Într-adevăr în casă era sicriul descoperit. Pe faţa fratelui Tit se aşezase chipul liniştit al veşniciei în care trecuse, cu atîtea planuri frînte dintr-o dată.

Ne-am aşezat la căpătîiul lui cu lumînare arzînd, cu inima arzînd, cu lacrimile arzînd, cu rugăciunea arzînd, cu amintirile arzînd...

O, cîte duse cu el în mormînt şi acest mult încercat fiu al părintelui Iosif!

Suferinţele care au încercat atît de mult viaţa tatălui său, l-au însoţit şi pe el încă de la început. Ca pe o mare puternic agitată i-a fost toată că lătoria scurtă a vieţii sale pămînteşti.

Iar acum a ajuns atît de grabnic la capăt ducînd cu el atîtea amănunte de care am fi avut multă nevoie la istorisirea aceasta pe care o scriu.

Nu a avut timp să-mi dea nici el decît puţin din cît avea. Şi cîteva scrisori cu despărţirea lui Viorel din 1936, cu ceva din amintirile sale despre ultimele clipe ale părintelui Iosif din noaptea morţii sale. şi cam atît. Am mai aflat ca prin minune de la el cîteva scrisori demult...

După plecarea noastră de la Tit din spital în 30 octombrie el a mai stat acolo cîteva zile, apoi simţindu-se mai bine a venit acasă.

Dar în 7 noiembrie i s-a făcut rău şi a căzut dintr-o dată pe scări. A fost dus din nou la spital de abia respirînd.

În noaptea spre 8 noiembrie a avut a doua criză care l-a sufocat. N-a mai putut respira.

Aşa a trecut în veşnicie dintr-o dată.

Autopsia a dovedit că două cheaguri de sînge pornite din tromboflebita lui de la picior, se opriseră în plămîni blocîndu-i respiraţia. Unul în 7 cînd a căzut pe scări, altul în 8 la spital.

Aşa a fost sfîrşitul acesta pămîntesc al lui Tit, fiul părintelui Iosif.

n-am găsit nicăieri un loc potrivit de înmormîntare pentru el! ne zise plîngînd Jenica, soţia lui.

Am cerut autorizaţie să-l putem îngropa peste tăticu în acelaşi mormînt. Aici se obişnuieşte aşa ceva. Şi acum, acolo în cimitir au şi început să sape. Ce bine că aţi venit! Nu mai avem pe nimeni care să ne ajute la nimic. Cei de aici din Sibiu nici unul n-au venit nici să ne întrebe ceva măcar.

ne ducem noi am zis eu, să vedem ce este acolo la cimitir!

Şi am plecat împreună cu fr. Moise şi fraţii din Arad.

Plouase atît de mult în toamna asta şi în cimitir era numai noroi şi apă peste tot.

În mormîntul părintelui trei oameni săpau cu schimbul aruncînd cu greu pămîntul peste grilajul de fier.

Am demontat grilajul spre a se putea lucra mai uşor. Şi ne uitam cu inimile apăsate la tot ce se întîmpla.

frate Moise, i-am zis, rămîneţi aci şi aveţi grijă. Noi mergem să pregătim două coroane, una pentru noi, una pentru fraţii din toată Oastea...

Am cumpărat două coroane mari de garoafe albe pentru cele două morminte dintr-unul.

Am scris lîngă ele două versete sfinte, pentru un părinte şi pentru un frate, nedespărţit nici pe pămînt nici sub el.

Şi ne-am gîndit să mai facem două plăci de marmură pe care să le aşezăm lîngă crucea asta una de-o parte a ei, alta de cealaltă.

Pe una să scriem numele soţiei şi a celor trei copii îngropaţi la Vidra de Sus. Iar pe cealaltă numele lui Titus, care vine şi el astăzi aici.

488

Săpătorii aruncau mereu pămîntul afară. Ajunseseră destul de adînc. Pe vremea cînd a fost înmormîntat părintele Iosif, mormintele se săpau aici mult mai adînc decît acum.

dar ce este asta? spuse cel ce săpa.

Ne-am uitat jos: O coroană de flori din care încă mai rămăseseră neputrezite urme care se vedeau bine...

Îmi aduc aminte clipa cînd coborîsem sicriul părintelui Iosif în mormînt în februarie 1938... Înainte de a se arunca pămîntul peste sicriu, un frate plîngînd cu disperare a luat coroana de flori pe care o adusese de la Lugoj şi a aruncat-o în mormînt peste sicriu. Fusese Trandafir Munteanu.

Acum, după aproape 38 de ani de atunci, coroana încă nu putrezise de tot.

Cazmaua groparului se opri în ceva tare.

Nici sicriul părintelui nu putrezise!

ce facem? întrebă omul. Mai săpăm?

Noi ne pregătisem ca dacă vom ajunge la oase, le vom lua, le vom spăla şi le vom aşeza într-o cutie peste care vom face o rugăciune şi le vom pune din nou acolo în mormîntul său.

Acum iată sicriul neputrezit. Pămîntul nu se rupe cu omul care stă deasupra lui.

nu mai săpaţi! Nu mai desfacem nimic.

Dacă Dumnezeu îl ţine acoperit, îl lăsăm şi noi tot aşa.

(Eram încredinţat că nici el nu putrezise. Ştiam şi pînă acum că trupurile sfinţilor nu putrezesc în mormînt. Acum credeam.

Dar dacă am deschide sicriul şi s-ar vedea minunea asta, ce ar fi aici!

Ar veni tot Sibiul... Ar veni toată ţara... Şi în situaţia în care ne găsim toată Oastea acum, şi mai ales noi, ce s-ar întîmpla din nou cu autorităţile astea!

Mai bine să nu ştie nimeni nimic! Lasă că va arăta odată Dumnezeu Însuşi sfinţenia omului Său, la vremea Lui).

Am tăcut şi a rămas totul aşa.

La ceasul rugăciunii au venit şapte preoţi. Am scos sicriul pe mîinile noastre în curtea casei. Acolo am revărsat deasupra rămăşiţelor lui Tit lacrimile şi rugăciunile noastre.

Lîngă familia îndurerată am stat numai noi cei sosiţi de dimineaţa şi încă un frate sosit din Oltenia, Grigore Manţoc.

Sibienii stăteau departe şi priveau.

Seara, era şi fiul la sînul tatălui său. În acelaşi mormînt. Împreună şi în viaţă şi în moarte.

Acelaşi pămînt îi acopere acum pe amîndoi, pînă în Ziua Marii Învieri, cînd se vor scula împreună, cînd ne vom scula cu toţii împreună ca să întîmpinăm pe Domnul nostru în văzduh şi astfel vom fi apoi pe totdeauna cu Domnul nostru şi cu ai Lui.

Odihniţi în pace tată şi fiu, suflete neuitate lîngă Sînul dulce al Domnului Iisus, în locul mîngîierilor şi răsplătirilor noastre.

18 noiembrie

A venit pînă la noi din nou, Dorica soţia lui Pop Alexandru. Acum e a treia oară de cînd vine şi încearcă să mă convingă că so ţul ei este nevinovat de tot ce s-a spus despre el. Că toţi fraţii care au spus rău despre el sînt nişte mincinoşi. Că soţul ei este un lucrător mai bun şi mai necesar Oastei decît oricare altul... Să-l iertăm şi să-l primim.

489

eu şi numai eu sînt vinovată de starea lui plîngea ea. Eu am păcătuit, numai eu. El suferă din vina mea, numai din a mea.

ce ai păcătuit tu Dorica?

citeşte aici! şi întinse o scrisoare lungă. Vei vedea ce am păcătuit.

Alungaţi-mă pe mine, dar primiţi-l pe el. Eu sînt o nevrednică, dar el nu-i vinovat cu nimic.

Mă uitam peste lista lungă scrisă mărunt şi plină de tot felul de mărturisiri grele, cu neputinţă de spus.

nu cred nimic din ce ai scris aici. Ai scris silită de frică şi de durere. Dar nimic nu cred că-i adevărat!

ba da!

chiar dacă ar fi aşa tot ce scrii tu aici, asta nu-l dezvinovăţeş te întru nimic pe el. Păcatul lui este de altă natură. Noi nu ne-am oprit asupra pă catelor trupeşti (de şi şi acestea sînt grave şi izvorăsc tot din cele sufleteşti şi merg împreună cu acestea). Noi ne-am oprit doar asupra păcatelor lui sufleteşti, căci acestea sînt cele mai grele.

totuşi ce să facă el, ca să poată fi primit?

după încredinţarea mea sînt două lucruri pe care trebuie neapărat să le facă şi anume:

Întîi să se nască din nou şi cu adevărat cu o pocăinţă sinceră, ca să devină un om duhovnicesc. Din tot ce a fă cut el pînă acum s-a dovedit ca un om firesc şi nu ca un om duhovnicesc.

Iar apoi, să găsească prilejul de a aduna pe fraţii din ţară care reprezintă Frăţietatea Oastei şi în faţa lor să-şi mărturisească sincer tot răulştiut şi neştiut pe care l-a fă cut Lucrării Domnului, cerîndu-şi din toată inima iertare.

Dacă toţi fraţii, în numele Lucrării, îl vor ierta, va fi iertat. Dacă ei nu-l vor ierta, nu va fi, nici acum şi nici în veşnicie.

Eu personal pot să-l iert pentru răul pe care mi l-a făcut mie personal. Dar pentru răul făcut Lucrării întregi, numai Lucrarea întreagă îl poate ierta.

Oricine vorbeşte sau face altfel, îşi ia asupra lui însuşi răspunderea. Iar pentru un astfel de păcat cum a făcut el, nimeni pe lume în afară de dînsul nu-şi poate lua ră spunderea şi ispăş irea.

Asta este tot ce-i pot spune.

mai sînt cu mine încă doi fraţi de la Bacău.

unde sînt fraţii?

dincolo în camera cealaltă! Au venit să te roage şi ei pentru Sandu.

cheamă-i şi pe ei aici. Şi lor tot acelaşi lucru vreau să li-l spun.

După venirea fraţilor, am continuat:

lucrarea Domnului nu este a nici unuia din noi. Nimeni nu ne putem face voia noastră în ea. Nimeni dintre noi, oricine ar fi el, n-are voie nici să înveţe şi nici să umble după bunul său plac în Lucrarea lui Dumnezeu!

Dacă nu vrem sau nu putem, nimeni nu ne obligă cu forţa ca să rămînem în Oastea Domnului. Putem pleca oricare dintre noi, oriunde vrem şi oricînd ne place, dacă dorim să trăim cum vrem noi şi cum ne place nouă!

Dar dacă vrem să rămînem în Lucrarea lui Dumnezeu, atunci trebuie să trăim în unitate deplină cu fraţii, după cum vrea Dumnezeu şi după cum Îi place Lui.

E atîta vreme de cînd sînteţi în Oastea Domnului, nici acum nu v-aţi pătruns de acest adevăr?

490

sandu vă roagă stăruitor să-l primiţi să vină să vă vorbească personal.

nici personal tot n-am să-i spun altceva ci tot aceste lucruri pe care ţi le spun fr. tale şi fraţilor. Dar cîtă vreme el nu dă dovadă de îndreptare, nici eu nu doresc să ne întîlnim. Ne-am săturat de atîtea promisiuni neţinute. Şi de atîtea vorbe fără acoperire.

el vrea să plece prin ţară, să lucreze...

dar tot aşa a făcut! S-a dus unde a vrut el sau l-au trimis alţii. Şi a lucrat aşa cum a vrut el sau cum i-au cerut alţii.

Dacă nu vrea să ne asculte, de ce ne mai întreabă? Facă şi mai departe ceea ce a făcut pînă acum! Va avea Dumnezeu grijă să-i plătească după cum a lucrat şi după cum lucrează şi lui şi cui îi ajută.

el doreşte din toată inima ca de acum înainte să asculte de fraţi!

dacă doreşte aceasta, atunci noi îl rugăm să stea pe loc. Să nu mai meargă nicăieri în ţară. Să facă dovada pocăin ţei adevărate după cum am spus. Apoi să lucreze în familia lui şi în adunarea din Bacău. Are destul ce să lucreze acolo.

Pe fraţii dinţară să-i lase în pace şi să-şi rezolve fiecare singuri problemele lor, să nu se amestece el în toate. Să nu mai meargă nicăieri.

Dacă va asculta de acest sfat, noi vom vedea că el este sincer. Iar după o vreme de încercare, vom dori să mergem mai departe cu el. Dar dacă nu va asculta ci va umbla şi mai departe prinţară, atunci fraţii vorşti bine că el este tot o iscoadă şi că merge fiindcă este trimis să meargă ca să ne facă rău Lucrării Domnului şi nouă celorlalţi fraţi.

Asta să-i spuneţi!

v-am ruga să-i scrieţi cîteva cuvinte.

bine! I le scriu chiar pe astea care vi le-am spus acum.

Şi aşa i-am şi scris întocmai.

Dumnezeul nostru, ce va mai ieşi iarăşi de aici? Tu care cunoşti inimile, ştii ce urzeşte iarăşi omul acesta! Dacă într-adevăr s-a făcut o schimbare înspre bine în inima lui, ajută-l să se transforme cu adevărat şi deplin. Aceasta se va vedea uşor şi de către toţi în curînd.

Dar dacă nu s-a făcut nici o schimbare bună în el, ci toată această lucrătură este numai o nouă încercare a lui spre a pătrunde printre fraţi după ce de la eliberarea lui din închisoare pînă acum, atîta vreme a trăit în toate păcatele, în beţii, în bătăi, în înjurături, în fapte de ruşine, în tot felul de rele pentru care nu-l mai primeşte nimeni, atunci Doamne rezolvă Tu problema lui.

Că noi putem greşi, dar Tu nu greşeşti!

Poate mai degrabă asta este cauza pentru care tot umblă el acum din nou pe la porţile noastre care i s-au închis.

Peste tot fraţii au început să se ferească de el. Iar el se foloseşte acum de oricine şi de orice numai ca să poată ajunge din nou acolo de unde poate strînge şi împrăştia.

Vom vedea în curînd.

10 decembrie

Astăzi a trecut pe la mine fr. Petru de la Hunedoara. Mi-a spus întîi că Pop Alexandru a trecut zilele trecute pe la el, însoţit de un necunoscut pe care el l-a prezentat drept un frate medic din Timişoara. (n-am auzit niciodată de un astfel de frate. Era un altfel de om).

491

De la intrarea în curtea lui l-a luat pe fr. Petru poruncitor şi obraznic spunîndu-i furios:

dar ce credeţi voi, tu şi Traian, că mi-e frică de voi? Vreţi să mă izolaţi voi pe mine? Dar cine sînteţi voi să mă opriţi să nu merg unde vreau?

Să ştiţi voi că eu fac ce vreau în ţară şi nu mi-e frică de nimeni. Cu mine este toată Moldova şi toată ţara... O să vedeţi voi!

Veţi veni voi în curînd să cădeţi la picioarele mele!...

şi nu l-ai luat frate Petre de mînă şi să-l scoţi afară în stradă, să închizi uşa după el?

mi-era ruşine, că se opreau oamenii pe stradă şi se uitau la noi. Nu ştiam cum să-l potolesc să nu strige aşa tare cum striga. Dar lui nu-i păsa şi mai tare striga insultîndu-mă la mine acasă.

bine vă face frate, dacă sînteţi aşa slăbănogi şi vă lăsaţi să vă terfelească chiar într-aşa hal. Cui nu-i este ruşine să-ţi vorbească în felul acesta acasă la tine, nu trebuie să-ţi fie ruşine să-l dai afară. Nici nu merită altfel. Nici un om lumesc n-ar vorbi aş a. De ce să vă temeţi să luaţi o atitudine hotărîtă împotriva acestui batjocoritor al Lucrării Domnului şi al ascultării frăţeşti?

aceasta n-ar fi nimic frate! Cu omul acesta ne-am obişnuit acum aşa. dar cu Moldoveanu am păţit-o şi mai rău.

ce s-a întîmplat?

ţi-aduci aminte cum încă din anul trecutţi-am spus cum se laudă că el vorbeşte cu Dumnezeu şi că el întreabă iar Dumnezeu îi răspunde... Întreabă tot felul de lucruri cu privire la biserică, la Maica Domnului, la Cruce şi altele, tot împotriva învăţăturilor Oastei, iar el spune că vocea care îi vorbeşte şi care nu se sfieşte să se laude că este glasul lui Dumnezeu, îi dă răspunsuri tot după dorinţa lui şi după felul cum învaţă el. Ceva de care te îngrozeşti.

Îşi trimite fata să răspîndească aceste lucruri peste tot. A venit şi aici la Simeria. Dar de noi se ascunde.

Săptămîna trecută trecînd prin Sibiu, am avut în mijlocul adunării un schimb de vorbe cu el asupra acestor lucruri pe care le ră spîndeşte. A plecat supărat din mijlocul fraţilor şi nici nu şi-a luat rămas bun de la noi. Am auzit că şi fr. ta ai avut un necaz cu el în casa lui la Sibiu în primăvară. Cum s-a întîmplat?

da frate Petre, de 1 martie am fost chemat ca naş la botezul fetiţei unui prieten şi frate la Sibiu. A fost şi fr. Valer, Arcade, Ionică şi alţii.

După botez am vrut să trecem şi pe la el să nu spună că am fost aici şi l-am ocolit. Am mers.

Mai erau acolo şi finii lui de la Dofteana, cu mama şi fraţii lor. Ne-am bucurat sperînd într-o petrecere folositoare toată noaptea aceea. Dar mai erau acolo şi alţii, acea femeie străină de credinţa noastră care de ani de zile este nelipsită din jurul lor şi care controlează ca o stăpînă tot ce se petrece acolo.

Această femeie de cîte ori am văzut-o avea capul descoperit, iar părul împletit şi aşezat elegant pe vîrful capului. Rochiţa îi era scurtă de tot iar mînecuţele tot aşa. Această înfăţişare contrară Bibliei n-o împiedică totuşi niciodată să se amestece în toate discuţiile biblice. Ba încă ea dădea sfaturi şi îndrumări în Numele Domnului, explicînd Scripturile fără nici o ruşine şi frică de Cuvîntul acestor Scripturi care mustră necruţător tocmai acele purtări ale ei. Niciodată Moldoveanu nu-i spusese nimic care s-o facă să se corecteze.

Şi mai adusese împreună cu ea încă vreo 2-3 fraţi asemenea ei.

Acolo erau însă şi fraţii Roşianu Vasile şi Soaită Ioan din Sibiu. Îi cunoşteam din copilăria noastră, luasem parte cu ei la multe adunări fericite atunci, cu părintele Iosif. Şi după dînsul.

492

Ei ştiau bine cît de mari şi de frumoase adunări erau pe atunci în Sibiu şi în tot jurul Sibiului pînă departe spre Făgăraş, Braşov, Tîrnava şi Alba Iulia...

M-am bucurat că i-am văzut. Era nevoie să le aducem aminte... fiindcă acum şi ei erau altfel...

Îndată ce m-a văzut fr. Roşianu m-a mustrat că nu mai mergem deloc pe la adunarea lor din Sibiu.

dar voi frate Vasile pe unde mai mergeţi? i-am răspuns.

În toată ţara asta se petrec atîtea mari adunări. E un circuit frăţesc continuu dintr-o margine în alta a ţării. Fraţi din toate păr ţile vin şi merg unii pe la alţii, dar voi aţi ieşit cu totul din acest circuit. Aţi rupt orice legătură cu fraţii şi staţi aci uscîndu-vă şi risipindu-vă cu totul. Aţi rămas o ceată de învăţători care vă tot învăţaţi unii pe alţii, fără să mai ajungeţi niciodată la adevăr fiindcă l-aţi pierdut cînd v-aţi despărţit de duhul Oastei dintîi şi de fraţi.

De atunci s-au pierdut pe rînd toate adunările din jurul Sibiului, pînă la Făgăraş, Braşov, Sighiş oara şi pînă la Săsciori şi Laz.

Au mai rămas doar la Avrig vreo doi inşi tot ca voi, din mulţimea atîtor fraţi care era cîndva şi acolo.

Şi pe voi fraţilor nu vă doare inima de starea aceasta! Şi nu vedeţi ce duh este acela care v-a adus şi vă ţine în această stare! Şi nu mai doriţi deloc să ieşiţi din ea!

şi ce zicea Ro şianu, ce ziceau ei?

ro şianu se împotrivea la tot ce-i spuneam.

acum stările s-au schimbat, zicea el. Lucrurile nu mai sînt cum erau mai demult.

v-aţi schimbat voi frate Vasile, i-am spus cu durere. Şi ce bine ar fi dacă v-aţi da seama pentru a vă întoarce iarăşi pînă la fraţi, pînă la drumul cel bun pe care l-aţi părăsit, înainte de a vă pierde de tot.

Şi în felul acesta le-am vorbit mult cu durere de vremile frumoase ale dragostei de atunci.

păcat de timpul pe care îl pierdem cu vorbe de astea, sări supărată femeia de credinţă străină cea cu genunchii goi şi cu capul descoperit. Am fi putut petrece noaptea asta mai cu folos decît aşa, vorbind între noi despre cercetările şi descoperirile Domnului.

dar acestea oare nu sînt de folos? i-am răspuns eu. Oare cercetarea stării noastre faţă de legămîntul şi datoria pe care o avem în Lucrarea Domnului în care sîntem, nu este oare o datorie a noastră pe care ne-o porunceşte Însuşi Cuvîntul Sfînt?

tot ce ai vorbit d-ta aici n-a fost Cuvîntul lui Dumnezeu! zise ea tot supărată. Nici nu ne-am ales cu nimic bun!

bine! Să întrebăm pe fraţi dacă sînt de aceeaşi părere. Ce zici frate Valer?

noi toţi ne-am ales cu o adîncă învăţătură pentru a fi mai rîvnitori în cercetarea fraţilor şi chiar aşa am şi căutat să facem. La noi în toată Hunedoara fraţii sînt ca un stup de albine care merg şi vin unii pe la alţii strîngînd mierea duhovnicească a dragostei frăţeşti. Adunările au devenit neîncăpătoare. Sînt atîtea suflete noi. Vin mai ales o mulţime mare de tineret şi cresc atît de frumos...

dar fr. ta Arcade ce spui din Bucovina?

slăvit să fie Domnul, căci şi pe la noi prin toate părţile, lucrurile s-au îndreptat de tot. Au fost şi pe la noi unii care rupseseră legătura frăţească şi se izolau în idei sectare, dar acum Duhul Domnului i-a luminat pe toţi. Am reluat iarăşi frumoasele cercetări frăţeşti. Cei ce avuseseră duh sectar au scăpat din aceste curse iar acum sîntem cu toţii o inimă şi un gînd. Credem că numai dacă rupem orice legătură cu credinţele stră ine, poate reveni iarăşi în mijlocul nostru armonia şi viaţa rodnică a dragostei dintîi.

493

rugăm pe fratele Niculiţă zise din nou tot supărată femeia să ne spună dînsul ce i-a vorbit Dumnezeu astăzi.

Cu glasul său misterios şi rar mai mult şoptit şi întrerupt şi mai mult ascuns decît arătat, fratele Niculiţă care pînă atunci tăcuse, abia aşteptînd să fie solicitat să-şi spună marile lui descoperiri, începu:

da! Dumnezeu mi-a vorbit şi azi şi mi-a descoperit un adevăr foarte mare, aşa cum a spus sora Marioara şi anume despre cercetările Domnului. Cînd am întrebat pe Domnul, mi-a răspuns: Citeşte la Luca 24, 17-27. Acolo Domnul mustră pe ucenici pentru că vorbesc între ei despre lucruri nefolositoare.

asta a fost o profeţie! zise femeia vorbăreaţă, - (silindu-se să-şi tragă peste genunchii goi rochiţa prea scurtă. Nereuşind să întindă de-ajuns rochiţa, îşi acoperi genunchii cu flanela pe careşi-o dezbrăcase). o profeţie chiar pentru acestea care aveau să se întîmple acum.

da, zise mai departe tot în acelaşi fel misterios Niculiţă, domnul adesea mă mustră că nu stau bine şi îmi porunceşte să mă îndrept... Să ne îndreptăm.

atunci ascultă-L frate! i-am zis. Îndreaptă-te!

Însă el mi se pare că voia să înţelegem noi că nu el ci noi avem nevoie să ne îndreptăm! Altfel ar fi ascultat şi s-ar fi îndreptat, dacă într-adevăr ar fi crezut că glasul care îi vorbea se referea la dînsul.

domnul ne are în vedere pe toţi zise el.

dar cei de la Dofteana ce ziceau? întrebă fratele Petru.

nimic. Nici unii nu s-au arătat a fi de partea lui, fiindcă voiau să-i credem că sînt şi cu noi.

Mă simţeam foarte stînjenit în urma celor petrecute. Simţeam că sînt privit aproape cu duşmănie de toată casa asta, afară de cei doi fraţi cu care mersesem acolo.

Aş fi vrut să încep o discuţie fiindcă era vorba de cercetarea în lumina Cuvîntului lui Dumnezeu să vedem ce spune Evanghelia despre îmbrăcămintea şi purtarea femeilor care au pretenţia că sînt credincioase... Şi încă despre felul în care a vorbit sau vorbeşte Dumnezeu oamenilor...

Aş fi vrut... dar în atmosfera asta m-aş fi ales cu alte jigniri şi poate în loc să fie mai bine ar fi fost şi mai rău!

Renunţai! Am zis doar atît:

frate Niculiţă, d-ta spui mereu că îţi vorbeşte Dumnezeu. Dar noi ştim din Sfînta Scriptură că atunci cînd Dumnezeu a găsit cu cale să vorbească oamenilor, a făcut-o asta în împrejurări foarte însemnate, unor oameni foarte însemnaţi şi într-un cadru foarte cutremurător. Cum le-a vorbit lui Noe, lui Avraam, lui Moise sau profeţilor din Vechiul Testament? Şi chiar în Noul Testament!

Cît de însemnate erau împrejurările şi cît de înfricoşat era felul în care vorbea glasul Său! D-ta frate cum Îl auzi? Spune-ne în ce fel, cum îţi vorbeşte Dumnezeu? auzi un glas? Vezi o fiinţă? Ai un vis, o vedenie? Îţi vine un gînd? Sau numai simţi un îndemn lăuntric care te face să crezi că este glasul Lui?

şi care a fost răspunsul?

răspunsul a fost în aşa fel că n-am înţeles nici că este vedenie, nici că este gînd, nici că este glas... Ceva din care aş fi putut înţelege de toate şi nimic.

N-am mai stăruit. Vedeam că tuturor li se pare că vreau să-l anchetez, şi ei nu voiau asta.

Bine, dacă nu voiau, n-am să mai întreb nimic.

Am zis atunci:

494

aş vrea să ne rugăm împreună. Iată au trecut atîtea ceasuri de cînd am venit aici şi nu ne-am rugat.

Dar nimeni dintre ei nu se ridicaseră. Nici măcar nu spuseseră vreun cuvînt că ar dori să ne rugăm.

Se începură alte discuţii “biblice” conduse mai ales de femeia cu capul descoperit şi cu împletitură elegantă.

Pe urmă se ridicară să plece.

ar fi bine să ne rugăm Domnului, înainte de plecare stăruii eu din nou.

Dar nimeni nu vru. Şi plecară.

Moldoveanu şi Valer, obosiţi se trîntiră pe pat. Ceilalţi se duseseră pe dincolo să se culce. Era spre dimineaţă.

Am rămas numai cu Tudorel.

ei frate Tudorel, ţi-a plăcut? l-am întrebat eu. Am venit în casa fratelui Niculiţă ca în casa unui frate, fiindcă ne-a chemat. Am vorbit cu fraţii ceea ce trebuie să le vorbesc ca unor fraţi.

Iar această familie străină de noi care n-avea ce să caute într-o strîngere frăţească de-a noastră, fiindcă noi niciodată nu ne-am dus la strîngerile lor, această femeie cu înfăţişarea ei contrară tuturor poruncilor Bibliei, a luat cuvînt în adunarea noastră tot contrar poruncilor Bibliei. Şi m-a înfruntat cu vorbe batjocoritoare în casa fratelui Moldoveanu, amestecîndu-se în lucruri care n-o priveau pe ea, tot contrar cuvintelor Bibliei. iar fratele Moldoveanu căruia cea mai elementară lege a ospeţiei îi poruncea să-şi apere oaspetele venit în casa lui şi căruia cea mai elementară lege a frăţietăţii îi poruncea să apere adevărul pe care îl spusesem, ei bine, fratele Moldoveanu nu i-a zis ei nimic.

Despre asta “glasul” dumnezeului său care îi vorbea nu-i spunea lui nimic.

Astea nu erau înflăcărări ale Cuvîntului!

Astea nu erau păcate.

Ea nu trebuia să se îndrepte!

Spune frate Tudorel ce dumnezeu este acela care nu vede aceste lucruri, ci vede numai ceea ce le place unor oameni, care urmăresc anumite scopuri? Glasul acela îi vorbeşte lui Niculiţă urît despre Sfînta Fecioară, Maica Domnului, dar despre această femeie nu-i spune nimic. Nu vezi frate grozăvia acestei stări? Voi care sînteţi mai aproape de el, de ce nu-i spuneţi astea?

frate, te rog să mă crezi că nu ne-a spus nimic despre asta pînă acum! Dar te rog frate să nu-i aminteşti fratelui Niculiţă nimic despre asta. Lasă frate că voi aranja eu toate astea apoi, după ce veţi pleca fr. voastră!

şi ce s-a întîmplat mai departe? întrebă fratele Petru.

aş fi plecat chiar atunci pe la orele 4 dimineaţa, dar fratele Mihai de la Dofteana dorea să rămînem pînă dimineaţa să facem cu toţii o fotografie la mormîntul părintelui.

bine, am răspuns rămîn! Doream şi eu să văd cam cum vor convinge pe Moldoveanu să vină şi el cu noi la acest “idol” cum zisese el că ne-am făcut noi din mormîntul părintelui.

Pe la ora 6 m-am întins şi eu pe un scaun şi am dormit vreo două ore.

Au găsit pe un “frate” sibian cu un aparat de fotografiat care mai mult silit de cei din Dofteana, a acceptat să vină să se apropie acolo. Bănuiam însă că se va căuta în aşa fel încît toate fotografiile să fie “nereuşite”.

Şi chiar aşa s-a şi întîmplat... Numai o manevră a fr. Tudorel a reuş it să dea la iveală înşelătoria “frăţească”.

495

S-au căutat apoi dezvinovăţiri, s-au cerut scuze...

Dar încrederea se dusese pentru totdeauna.

şi ce ai mai făcut apoi? mă întrebă fr. Petru.

i-am scris de acasă îndurerat fr. Moldoveanu despre tot ce nu-i putusem spune cu privire la “glasul” care îi vorbea.

cam ce i-ai scris despre asta?

că dacă cumva aceasta este o părere, datorită nervilor lui slăbuţi, încă n-ar fi prea rău... Domnul îl poate vindeca.

Dar dacă nu este o părere ci este un adevăr, atunci este mult mai grav. Acest duh care îi vorbeşte este un duh primejdios şi prefăcut care punînd stăpînire pe el îl poate duce la nenorocire totală şi nu numai pe el ci şi pe al ţii care îl cred că este un duh bun.

dar despre femeia aia ce i-ai scris?

că este un sfătuitor rău şi o femeie primejdioasă. Că atîta vreme cît asta va rămînea în casa lui noi nu mai avem ce să căutăm acolo.

şi ce ţi-a răspuns?

mi-a trimis vorbă prin fr. Tudorel să nu-i mai trimit astfel de “bileţele”.

M-a durut mult că el dispreţuieşte chiar aşa dragostea noastră.

Cuvîntul Domnului spune: “după întîia şi a doua mustrare depărtează-te de cel care face dezbinări” (Tit 3, 10).

Noi însă nu ne-am depărtat nici după o mie...

Uneori ne gîndim: ce bine ar fi fost dacă am fi ascultat mai demult acest îndemn, poate nu s-ar fi ajuns chiar pînă aici.

Dar n-am putut face aşa, ci am tot aşteptat, cum aşteptăm şi acum, ca Domnul şi dragostea să lucreze. Şi cred că aşa vom muri crezînd că nici el, fratele nostru Niculiţă nu este pierdut. Ci pînă la urmă dragostea tot va birui.

Doamne Iisuse, ai milă de noi.

18 decembrie

A venit din nou soţia lui Pop Alexandru, cu altă scrisoare de la el, cu alte insistenţe de iertare. Cu alte învinovăţiri asupra “unor fraţi” şi a fratelui Petru de la Hunedoara care ziceau ei spun minciuni şi caută să ne facă să-l urîm pe Sandu. Dar el este un înflă cărat slujitor al lui Dumnezeu care n-are nimic mai presus decît dragostea de Lucrarea Domnului. Că el doreşte acum să se supună oricărei hotărîri frăţeşti. Că este în stare să se plece şi să sărute picioarele fraţilor numai să fie iertat şi primit...

Îmi sînt atît de grei de suportat oamenii aceştia.

Oare ce mai vor de la mine?

Ar vrea să-mi smulgă un cuvînt ca apoi să umble iarăşi prin ţară, folosindu-l ca pe o împuternicire cu care să pătrundă prin adunările fraţilor spre a-şi urmări iarăşi scopul său.

doreşti să-l ierţi frate Traian?

ţi-am spus şi i-am scris că în ce priveşte răul pe care mi l-a făcut mie personal l-am iertat demult. I-am iertat pe toţi vrăjmaşii mei. şi pe cei care mi-au făcut cel mai mare rău. Vreau să nu mai am împotriva nimănui nimic neiertat, ca să pot muri liniştit în orice vreme.

Deci înţelegeţi că nu mai am nimic altceva de spus.

el vrea neapărat să te vadă. Fă-i bucuria asta înainte de a fi prea tîrziu. Promite-i frate.

încă nu pot promite asta. Mi-e sufletul prea zdrobit. Poate mai tîrziu.

496

25 decembrie

Printre multele felicitări pe care le-am primit de Sărbătorile Naşterii Domnului mi-a scris şi fr. Moldoveanu şi fr. Bocăneală. Nu mi-au mai scris nimic de la Paşti, nu mai întreţin nici o altă legătură cu mine, dar de sărbători îmi scriu fiecare cîteva rînduri de “dragoste sinceră”...

Oare numai pentru a arăta că ei “au dragoste”?

Ce fel de dragoste poate fi asta numai din condei sau din limbă la Paşti şi la Crăciun?

O, dacă nu mi-ar scrie niciodată nimic, dar să fie dragoste cu adevărat. Aşa cum este a atîtor mii de fraţi care nu mi-au scris niciodată astfel de vorbe dulci nici nu m-au sărutat de sărbători, dar a căror dragoste smerită şi rugăciune fierbinte îmi este mai de preţdecît o mie de astfel de felicitări.

Totuşi e bine că au mai păstrat o punte. Poate Domnul o va folosi odată să-i aducă în mijlocul dragostei care îi aşteaptă.

26 decembrie

Aproape în fiecare zi vin pe la noi fraţi de prin toate părţile ţării care pleacă şi vin în minunatul circuit duhovnicesc prin care întreţine Duhul lui Dumnezeu această minunată Lucrare mereu proaspătă şi dulce.

Dumnezeule al Dragostei, binecuvîntează-i pe aceşti minunaţi soli ai Tăi prin care Îţi porţi pretutindeni Cuvîntul Tău, cîntările Tale, binefacerile şi mîngîierile harului Tău, care sînt bucuria şi puterea cerească pentru toţi cei ce iubesc Numele Tău.

Doamne Iisuse, cît de mulţi şi cît de minunaţi sînt fraţii mei. Ei sînt acei prin care Tu lucrezi în toate părţile ţării şi chiar peste hotare.

Ce minunaţi sînt fraţii din judeţul Hunedoara, mai harnici parcă decît toţi. Şi cei din Bacău, din Galaţi, din Suceava, din Maramureş, din Cluj, din Banat, din Bihor, din Arad...

La cei mai demult se adaugă cei mai de curînd.

Fiecare din cei mai bătrînişi-au crescut în jurul lor urmaşi tineri binecuvîntaţi. Iar la numărul vechilor adunări se adaugă mereu altele noi. Ni se umple sufletul aflînd mereu despre noi bucurii şi biruinţe.

Oastea Domnului este o Lucrare plină de vigoare şi parcă tot mai tînără. Lucrătorii ei sînt ca pomii plinide suc şi verzi, care aduc roade şi la bătrîneţe... Slavă Ţie Doamne pentru ei...

Ai milă şi de acele locuri din care încă nu vine şi nu pleacă nimeni. Trezeşte şi acolo suflete vii şi rîvnitoare care să nu mai poată trăi fără fraţi şi fără roade...

1 Ianuarie 1976

Sînt aproape zece ani de cînd eu n-am mai fost prin ţară aproape deloc şi n-am putut lucra aproape nimic. În afară de faptul că am scris cîte ceva meditaţii şi poezii, că am înregistrat unele din acestea pentru fraţi, că am primit pe cei ce au venit pe la noi, eu n-am făcut altceva nimic pentru Lucrarea Domnului.

Totul a fost făcut de către aceşti mulţi şi binecuvîntaţi fraţi şi surori, care au picioarele atît de frumoase şi inimile atît de aprinse pentru Domnul. Dar m-am ferit şi mă feresc a mai pomeni numele lor aici pentru a nu le mai pricinui cumva vreun rău. Însă recunoştinţa inimii mele faţă de ei este atît de adîncă. Şi privesc spre ei în sus, ca spre vîrfurile unor munţi sfinţi. Domnul Iisus le cunoaşte numele minunate. Şi îi va mărturisi odată El Însuşi, după Cuvîntul Său care spune: Cine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu şi a îngerilor Lui...

497

5 ianuarie

Aş fi vrut să pot cuprinde în această parte din urmă a acestei istorisiri mult mai multe fapte decît cele ce le-am cuprins... Dar eu n-am putut cutreiera ţara să le aflu pe toate.

Am mai rugat însă pe mulţi fraţi aleşi spunîndu-le:

fraţilor, partea întîia şi a doua le-am putut scrie mai uşor fiindcă am avut foile şi cărţile în care s-au publicat... Dar în partea a treia nu mai am nimic. Asta n-o pot scrie singur, trebuie s-o scriem cu toţii. căci numai aşa vom putea cuprinde tot ce s-a petrecut în toatăţara. De aceea vă rog ajutaţi-mă scriind fiecare tot ceştiţi din locurile unde aţi tră it, aţi suferit, aţi lucrat... Aşa, cu toţii, vom putea cuprinde totul.

Dar fie că au uitat, fie că n-au vrut să dea cumva prilej să afle cineva despre asta şi să le facă vreun rău, nu mi-au scris decît vreo 3-4 cîte ceva. În unii s-a băgat atîta frică încît îndată ce începeam vorba cu ei despre asta, mă lăsau şi plecau grăbiţi. Astfel ceilalţi toţi fie că s-au ferit fie că au uitat, nu mi-au mai scris.

Aşa că am păstrat prea puţine fapte. Şi nici despre astea n-am putut scrie prea multe nume de fraţi, fiindcă am fost sfătuit stăruitor ca să nu spun nici un nume, mai ales din ultimii ani. Ca să nu li se întîmple fraţilor ceva rău.

bine, am zis, aşa voi face! Şi aşa am şi făcut!

Dar să nu se spună cîndva şi de către cineva că numai despre mine am scris. Ca şi cînd numai eu aş fi lucrat.

Despre cineva trebuia să scriu. Aşa că dacă va fi să i se întîmple cuiva ceva din asta, atunci să mi se întîmple numai mie. Pentru mine sînt gata să răspund cu orice preţ şi pot să sufăr orice. Dar n-aşmai vrea niciodată să mai fie nimeni care să spună că a suferit ceva din pricina mea.

Să se ştie deci că de aceea n-am mai dat alte nume.

Cartea asta a ieşit aşa cum este din primul condei. De aceea are atîtea greşeli şi slăbiciuni de exprimare. Dacă aş fi putut s-o transcriu o dată, poate ar fi ieşit mai clară. Dar condiţiile nespus de grele nu m-au mai ajutat. Acum rămîne aşa poate pînă în cealaltă viaţă. Cer iertare Domnului şi fraţilor pentru toate.

8 ianuarie

Pe neaşteptate m-am trezit cu Pop Alexandru la Beiuş.

Vine să-şi ceară iertare, vine să se roage, vine să plîngă. Vine să facă orice numai să fie primit iarăşi de Frăţietate.

iartă-mă frate izbucni iartă-mă! În Numele Domnului te implor iartă-mă. Sînt gata să-ţi sărut picioarele, să fac orice, numai să mă ierţi şi să te rogi pentru mine. Sînt nenorocit, sînt distrus şi eu şi familia mea dacă nu voi fi iertat. Nu-ţi mai aduce aminte de trecutul meu mîrşav... Ştiu cît de mult rău am făcut, dar ai milă de mine, iartă-mă şi roagă-te pentru mine...

Îmi era penibil şi îmi era milă.

Nu i-am mai putut spune nimic din ce trebuia. Ce mai puteam să-i spun?

bine, i-am zis cu teamă, dar să nu mai păcătuieşti. E cumplit ca după ce ai cunoscut harul lui Dumnezeu să mai batjocoreşti pe Duhul Harului şi să calci în picioare din nou Sîngele prin care ai fost răscumpărat şi Jertfa cutremură toare a lui Hristos! Frăţia ta ai spus atîtora... Şi totuşi ai putut face atîta rău.

recunosc, toate le-am făcut! Blestemata mea fire pămîntească m-a aruncat în toate flăcările iadului. Dar vă rog iertaţi-mă şi rugaţi-vă pentru mine. Doresc din tot sufletul meu să mă ridic iarăşi...

498

Eu nu ştiu ce aţi fi făcut voi oricare dacă aţi fi fost atunci în locul meu... Dar eu n-am mai auzit în clipa aceea în inima mea decît un puternic glas ceresc:

iartă-l şi roagă-te pentru el.

Şi de şaptezeci de ori şapte dacă mi-ar fi făcut cît mi-a făcut, n-aş fi putut face decît aşa:

Am îngenuncheat lîngă el... Cu lacrimi şi strigăte mari, el şi-a cerut o iertare zguduitoare de la Dumnezeu. Apoi şi-a reînnoit legămîntul că va fi de aci înainte un smerit şi ascultător copil al Lui, una cu fraţii.

Eu, îngenuncheat lîngă el şi profund mişcat, m-am rugat pentru el cu cele mai fierbinţi lacrimi Domnului Iisus, să-l ierte şi să-l înnoiască, făcîndu-l pe mai departe un adevărat şi scump lucrător al Său...

După aceea l-am îmbrăţişat sărutîndu-l cu lacrimi pe amîndoi obrajii, ca pe cel mai nou şi drag frate. Eram fericit că măcar unul din cei pierduţi, este cîştigat.

Aşa am făcut.

Şi l-am rugat apoi, cu mîinile împreunate ca spre cer, să nu mai păcătuiască, acum după această înnoire a legămîntului său.

Mi-a promis solemn. L-am crezut din toată inima.

Apoi a plecat.

Dumnezeu să aibă milă de el.

Am suferit atît de mult din pricina dezbinării şi a tulburărilor încît cînd am întrezărit o rază de speranţă care ar putea aduce măcar pe unul din aceştia la o cît de mică îndreptare, m-am bucurat poate prea mult şi am crezut prea uşor.

Dar sînt atît de mulţi din cei care nu doresc să dea nici măcar cel mai mic semn de îndreptare încît dacă a apărut acesta unul am vrut să fac totul spre a-l încuraja. Poate Dumnezeu îi va ajuta şi pe alţii să facă întoarcerea iar pe el să şi-o ţină.

De luni de zile ne rugăm şi postim pentru ei.

Poate Dumnezeu va rezolva problema lor, spre slava Lui, spre biruinţa duhului Oastei şi spre fericirea noastră a tuturor împreună cu ei.

Sînt un naiv? Poate! dar aş vrea mai bine să mor crezînd neclintit în puterea dragostei şi a iertării, decît să mă îndoiesc vreo clipă de ea.

Tot ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu!

Aşteptăm şi ne rugăm încă plinide credinţă că Dumnezeu are puterea să-i ajute să-şi ţină legămîntul cutremurător al cărui martor am fost atunci pe 8 ianuarie 1976 şi care va mărturisi în veci împotriva lui dacă din nou l-ar batjocori şi trăda.

Frate Alexandru, nu-l uita! Mă voi ruga pentru tine pînă cînd vei putea ieşi biruitor pe deplin din vîrtejul încercărilor tale.

25 ianuarie

Ne-au cercetat doi fraţi iubiţi din Muntenia... O, cît de dor ne este de aceşti fraţi! În toate regiunile ţării sînt adunări care clocotesc de dragoste şi de rîvnă pentru Domnul, numai Muntenia, Oltenia şi Dobrogea zac parcă sub gheaţă veşnică. De douăzeci de ani nu se mai mişcă nimic în ele ca într-un pustiu sterp.

Aici nu numai duhul superstiţiilor şi al forMalismului este mai puternic ca oriunde, dar şi autorităţile locale sînt parcă mai necruţătoare împotriva oricărei încercări de înviorare duhovnicească şi de evanghelizare.

Am încercat în cîteva rînduri în cîteva părţi să reaprindem iarăşi focul sfînt care ardea şi acolo atît de frumos înainte de război. Dar de fiecare dată urmărirea a fost necruţătoare şi împotrivirea deosebit de aspră.

499

În condiţiile acestea numai sectarismul cel mai dur poate să crească acolo.

Şi acela va şi creşte. Ca o pedeapsă de la Dumnezeu.

8 februarie

Superiorii mei bisericeşti se poartă faţă de mine şi astăzi tot ca faţă de un vrăjmaş pe care trebuie să-l ţii mereu sub supraveghere spre a nu-ţi face rău.

Aceasta este atitudinea oficială a întregii biserici faţă de Oastea Domnului şi faţă de primenirea înnoitoare care venea prin ea în viaţa bisericii.

Rigiditatea şi conservatorismul incapabil de orice adaptare la cerinţele duhovniceşti mereu crescînde ale noilor generaţii şi împrejurări se împotriveşte cu înverşunare oricăror primeniri, apărîndu-şi comoditatea şi temîndu-şi interesele.

Biserica a condamnat Oastea Domnului, şi n-a mai revenit asupra măsurilor de exterminare luate împotriva Oastei. A urmărit-o mereu şi o urmăreşte şi azi cu o ură nimicitoare oriunde şi oricît poate.

Acceptă sectele şi convieţuieşte cu ele, fiindcă situaţia politică le-o impune asta. Dar pe Oastea Domnului care este pentru ea şi în folosul ei, biserica oficială n-o poate suferi. Vede că aceasta este singura mişcare duhovnicească din sînul ei. Vede roadele ei. Se foloseş te de tot sprijinul material pe care i-l dau ostaşii şi admiră rîvna acestora pentru cauza Domnului, dar cu toate acestea nu-i pot suferi să cînte, nu-i pot îngădui să se adune, nu-i pot înţelege şi iubi să existe.

De aceea Oastea Domnului nu va putea fi niciodată legalizată în biserică, atîta vreme cît în Casa Domnului pe scaunul lui Moise din ea, adică în locul duhului profetic va sta duhul îngust, intolerant şi lumesc al fariseismului şi al comodităţii vinovate.

Neamul acesta, prin mai marii lui s-a lepădat şi el demult de acest curent duhovnicesc vindecător al societăţii şi înnoitor al vieţii sale.

Încă din 1939, conducerea ţării a luat măsuri de nimicire a Lucrării Oastei oprind adunările ei, tîrîndu-i pe fraţi şi surori pe la Tribunalele Marţiale şi băgîndu-i în închisori.

La schimbarea vechiului regim cu altul nou, după un scurt răstimp, prigonirile autorităţilor contra noastră au izbucnit din nou cu şi mai multă cruzime. Sute de fraţi au fost aruncaţi în închisori cu pedepse totalizînd peste o mie de ani. Alţii au fost chinuiţi, amendaţi, urmăriţi şi amenin ţaţi în fel şi chip. Unii au murit în închisori alţii imediat după eliberare, iar suferinţele noastre într-o formă cînd mai aspră cînd ceva mai moale continuă şi azi. De ce? pentru că şi neamul nostru s-a lepădat de Oaste.

De aceea Oastea Domnului nu va fi liberă niciodată, fiindcă atîta vreme cît stăpîneşte puternic undeva păcatul şi lepă darea de Dumnezeu, o adevărată Lucrare a lui Hristos nu va putea dobîndi acolo libertate.

Şi totuşi nu acestea sînt relele cele mai mari pentru o Lucrare a lui Dumnezeu. Răul cel mai mare începe atunci cînd de duhul şi de calea ei se leapădă înşişi fiii acestei Lucrări, se leapădă înşişi lucrătorii ei.

Răul cel mai mare este atunci cînd din sînul Oastei Domnului se ridică oameni care învaţă diferit, care duc sfaturi dezbină toare, care tră iesc în pă catele fireşti şi totuşi se pretind îndrumători.

Duhul care îi îndrumă pe aceştia va naşte alţi urmaşi ai acestora ca şi ei şi în curînd neamul lui Cain va nimici orice lăstar de viaţă nouă. Şi acesta va fi cel mai mare blestem.

500

Dumnezeule al Îndurării, dacă duhul Oastei şi-a sfîrşit lucrarea pe care i-ai rînduit-o Tu în ţara aceasta şi dacă lepădată fiind această Lucrare a Ta atît de biserica noastră şi de neamul nostru cît şi de nevrednicii ei fii, te rog ia-mă şi pe mine Doamne din lumea aceasta odată cu duhul ei. Nu vreau să mai rămîn în această lume şi între aceşti “ostaşi” fără duhul Oastei nici o clipă. Dacă într-adevăr vrei să-i iei de aici.

Dar chiar împotriva tuturor acestor aparenţe, noi Te vom ruga mereu pentru toată biserica noastră şi pentru tot neamul nostru, fiindcă noi n-am renunţat la acest Ideal scump. Şi n-am păcătuit cu nimic împotriva datoriei noastre de a ni le iubi pînă la sfîrşit, pentru Hristos, atît biserica noastră, cît şi neamul nostru.

Cînd vom vedea împlinindu-se acest gînd scump, abia atunci vom putea spune:

acum slobozeşte-ne Stăpîne în pace...

12 februarie

Al cîtelea februarie este acesta, de la acele atîtea februarii neuitate, cîte mi-a fost dat să le îngrop în sufletul meu: Al părintelui Vasile din 1937, al părintelui Iosif din 1938, al fratelui Marini din 1947, al tatălui meu Constantin din 1967!...

Îmi place cîteodată

Îmi place cîteodată să stau în cimitir

s-aud prin şoapta frunzei şi ierbii naintaşii cum vin cu bucurie spre mine şir cu şir cum dragostea le-nvieprivirile şi paşii.

Şi nuştiu, din adîncul acestei scumpe glii sau din atît de-adîncul şi tainicul trecut sau din adîncul zării iubirii mele vii se-ntoarce neamu-acesta cucernic şi tăcut.

Ştiu cine odihneşte sub cruce-n orice loc şi-aşa de-adînc prieten mă simt cu fiecare simt inima bătîndu-i sub pajiştea de foc şi glasu-i cum mă cheamă mai dulce şi mai tare.

Ce-apropiate astăzi sînt lumea mea şi-a lor cum n-ar fi fost vreo moarte şi nici vreo despărţire cum ar fi-n tot Prezentul Trecut sau Viitor şi-n ambele hotare, o unică trăire.

Un dor de veşnicie mă-ncearcă-atunci arzînd şi-aşa de grea-mi devine povara firii mele cînd fiecare-ntoarce Acasă aprinzînd la geamul unei lacrimi lumina unei stele.

501

15 februarie

Trebuie să se adîncească statornic în conştiinţa fiecăruia din noi adevărul că:

lucrarea Oastei n-a renunţat niciodată la misiunea rînduită ei de Dumnezeu de a fi o primăvară înnoitoare în viaţa bisericii noastre şi un salt de tră ire nouă şi înaltă în viaţa poporului nostru.

Un rost mai secundar şi un rol mai mic, nu şi-a admis Oastea Domnului niciodată. Viaţa bisericii noastre şi a neamului nostru trebuie îmbrăţişată toată. Cu mai puţin n-am vrut şi să nu vrem să ne împăcăm în nici o vreme!

Niciodată n-am acceptat ca Oastea Domnului să devină o căruţă izolată pe o stradă pustie. Şi nici o remorcă ataşată înapoia vreunei secte. Nici măcar “ceva nou”, dar izolat de biserică şi de popor. Asta ar fi tot o sectă.

Vrem totul, vrem mîntuirea întregii biserici şi ridicarea întregului neam. Mai mult da, dar mai puţin nu.

Urmaşi ai noştri! Acesta este idealul, acesta scopul, acestaţelul. Să nu vă luaţi niciodată privirile de la el!

Dacă nu vă veţi socoti înfrînţi niciodată, dacă nu veţi renunţa la ideal niciodată, dacă nu vă veţi rupe de el niciodată, îl veţi atinge.

Noi sîntem generaţia lui Moise, poate nu vom ajunge să intrăm în Canaanul spre care v-am pornit pe voi. Dar voi sînteţi generaţia lui Iosua şi îl veţi cuceri!

Dumnezeu este cu voi, dacă voi veţi fi cu El şi dacă nu veţi renunţa niciodată laţelul pe care vi l-a rînduit Hristos.

Să nu renunţaţi niciodată. Şi nici unul!

20 februarie

Înaintaşii mei au avut o atît de limpede vorbire, de aprinsă dragoste şi de sfântă viaţă. De aceea ei şi-au putut spune marea lor solie atît de larg cuprinzătoare într-o viaţă atît de scurtă şi în nişte pagini atît de puţine.

Dar eu iată, cu o viaţă atît de lungă dar atît de săracă şi cu atît de multe cuvinte, n-am reuşit să-mi spun clar şi convingător parcă nici cele cîteva modeste gînduri pe care le-am avut de adăugat la faptele lor.

Ce mari înaintaşi am avut! Abia acum mă văd cît de mic sînt pe lîngă ei! Dumnezeul nostru dă-le niş te mai vrednici urmaşi decît noi.

23 februarie

Într-adevăr lumea s-a schimbat nespus de mult într-o vreme nespus de puţină.

În decurs de o generaţie totul e altfel. O faţă a lumii a apus pentru totdeauna, a apus faţa ei liniştită şi credincioasă.

O altă faţă apare, faţa agitată, zgomotoasă, întunecată de fum, de praf, de primejdii.

Credinţa dispare de tot. Dintr-o jumătate de lume ea moare în necredinţă, din cealaltă jumătate moare în desfrîu.

502

O, cum să-ntîrzie pedeapsa!...

O, cum să-ntîrzie pedeapsa acestui secol desfrînat cînd orice gură e-o gheenă şi orice ins e-un apostat, cînd orice ochi sticleşte uraşi-n hăul cel mai fioros religii fără de credinţă şi creş tinism fără Hristos!

O, cum să-întîrzie sfîrşitul acestui veac de ură plin

în care jumătate-i fiere şi jumătate e venin,

în care tremură dreptatea printre iscoade şi călăi

şi nu ştii care-ţi mai sînt fraţii sau care-ţi sînt duşmanii tăi.

Primejdia de-a fi-ntre oameni e-ales mai mare ca-ntre lupi la orice pas se cere, ochii şi sufletul, să ţi-l astupi, curajul care ţi se cere ca să trăieşti, adeseori, e mult mai mare ca acela ceţi s-ar cere ca să mori.

O, cum să-ntîrzie răsplata acestui secol împietrit

cînd tot ce-i vrednic de-nchinare e lepădat sau murdărit,

cînd şi pe ce-i mai sfînt în lume, satana-şi pune-al lui stigmat,

ce-ar mai putea opri osînda acestui secol blestemat?

27 februarie

Secole de-a rîndul poporul nostru românesc a trăit în provincii şi ţinuturi dezbinate cu vrăjmăşie între ele, fără a avea o conştiinţă naţională.

A trebuit să vină anul 1600 să le-o trezească la Alba-Iulia pentru o clipă. Apoi anul 1854 să le-o trezească pe totdeauna la Iaşi şi Bucureşti, spre a-şi spune unul altuia peste Milcov: eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, în noi doi un suflet bate...

Duhovniceşte, oare pînă cînd vom tot bîjbîi noi în această lipsă de conştiinţă a unităţii şi a frăţietăţii noastre?

Pînă cînd vor fi între noi oameni care să nu-şi dea seama de marea noastră datorie şi nevoie de a avea un singur gînd şi o singură inimă?

Sînt două mii de ani de cînd Mîntuitorul nostru a spus: Mă rog ca toţi să fie una...

Cînd se va trezi în toţi fraţii noştri conştiinţa fierbinte a unităţii noastre în duhul mamei noastre dulci care ne-a născut din nou prin Evanghelie?

Doamne Iisuse, cu cîtă bucurie vedem acum semnele tot mai frumoase ale acestei primăveri duhovniceşti!

Te rugăm grăbeşte-o! E atît de minunat cînd nu numai inima este nouă, ci şi mintea. Cînd nu numai dragostea este luminoasă ci şi adevărul!

1 martie

Am auzit că Iisus Biruitorul a reapărut iarăşi undeva departe “în exil”.

De ce oare nu mă pot bucura deloc la această veste? Ce este acest ceva care mă apasă?

Ce înştiinţare este aceasta care îmi face inima să se teamă?

Frate, care ai luat această hotărîre, de ce nu ne-ai întrebat şi pe noi măcar ceva, măcar pe cineva?

503

De ce ai făcut-o fără noi, care am dus greul acestei strălucite poveri şi am plătit tributul de rug al Acestui Nume Strălucit?

De ce nu ne-ai spus ceva şi nouă despre ceea ce vrei să faci în numele nostru şi despre ce vrei să pui lîngă acest Nume Sfînt şi cutremurător al lui Iisus Biruitorul, pe care noi l-am scris o viaţă întreagă unii cu sînge, alţii cu sudoare. Unii cu lacrimi, alţii cu vînătăi?

Oare vei fi tu frate la înălţimea curăţiei înfricoşate pe care o pretinde acest sfînt altar? Şi la starea cutremurătoare pe care o cere acest strălucit rug?

Mă tem că nu! Mă tem că ai stat prea puţin în foc. Mă tem că ai trecut prea repede prin cuptor. Mă tem că ai uitat prea multe din cele ce n-ar fi trebuit să le poţi uita niciodată. Dacă într-adevăr le-ai aflat străfunzimea şi străînălţimea lor!

Mă cutremur la gîndul că după ce am luptat atît de mult cu leul şi cu ursul, nu cumva să se strecoare din nou, pe la spate ca să ne sfîşie, vechea fiară,şarpele care se furişase în 1932 prin bătrînul Moţa. Iar în 1936 prin tînărul Viorel.

Mă cutremur la gîndul că Numele Scump şi Sfînt al lui Iisus Biruitorul ar putea fi folosit ca paravan pentru luptele politice...

Iar pe butucul cel duhovnicesc al Oastei, să fie altoit un vlăstar străin şi blestemat al amestecăturii lumeşti, cu care Duhul lui Iisus şi duhul Oastei n-au avut niciodată şi nu trebuie să aibă niciodată nimic de a face!...

Oricine lucrează de unul singur, fără a întreba pe fraţi şi fără a ţine seama de părerea Frăţietăţii, este în primejdie să cadă în aventură, în cursă...

Mă tem acum de orice separatism. De orice aventurism. De orice extremism. Mă tem de orice văd că începe să o ia razna de unul singur şi nu lucrează în armonie cu toţi fraţii, cu duhul întregii Frăţietăţi. Mă tem de oricine zice că lucrează în numele Oastei, dar fără Oaste. În numele fraţilor, dar fără fraţi. În Numele Domnului, dar nu după toată voia Domnului.

Facă Domnul să mă înşel în privinţa ta frate Sergiu. Facă Domnul ca lucrarea ta să nu ajungă rău niciodată. Facă Domnul ca presimţirea grea care o am acum, cînd aud vestea asta şi cînd ar trebui să mă bucur şi nu mă pot bucura deloc, să nu se adeverească rău ci bine.

Dacă vreodată îţi vor cădea sub ochi aceste amare gînduri, gîndeşte-te frate Sergiu înspăimîntat la ele. Pentru că răspunderea pe care o ai înaintea Trecutului, înaintea Viitorului şi înaintea lui Hristos pentru acest Nume Sfînt şi pentru această Lucrare sfîntă este nespus de grea.

Dacă n-am avea dreptate, noi am fi cei mai fericiţi. Dar dacă am avea, tu ai să fi cel mai nefericit.

Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne ferească de cel rău.

15 martie

Ce mare deosebire este între Evanghelia adevărată a creştinilor dintîi şi între falsele evanghelii ale creştinilor din urmă.

Atunci Evanghelia îi făcea pe păgîni oameni sfinţi, pe sălbatici fraţi, pe tîlhari călugări, pe certăreţi împăciuitori, iar pe cei ce huleau, îi făcea să slăvească pe Dumnezeu...

Astăzi îi face din răi şi mai răi, din cruzi şi mai cruzi, din nişte făţarnici şi lacomi, nişte tirani şi urîtori. Aceasta nu este Evanghelia lui Hristos. Acestea sînt evangheliile lor.

Toţi predicatorii de azi nu mai doresc cununa de spini a lui Hristos, ci decoraţiile blestemate ale stăpînitorului lumii acesteia.

504

O, cît de mult dorim şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască creştini viteji şi ostaşi adevăraţi care să lupte înfrăţiţi pentru izbînda lui Hristos în biserica noastră şi în poporul nostru, pentru că Hristos a vrut ca biserica toată să fie cu adevărat vieiar poporul întreg cu adevărat liber.

Şi numai El, Hristos Cel Viu, poate face aceasta.

Fraţii mei, să nu încetăm niciodată a ne ruga.

20 martie

Sînt atît de fericit cînd vin şi pleacă fraţi aducînd şi ducînd veşti bune. Din toată ţara auzim acum numai despre bucurii şi biruinţe care merg mereu crescînd. O mul ţime de nunţi aş teaptă la rînd şi între fraţi sînt pretutindeni numai flori şi armonie. Iarba rea a certurilor sectariste sau forMaliste a dispărut aproape de tot şi aproape de peste tot.

Unde a mai rămas vreun învechit al acestor lupte şi păreri, valul fierbinte şi curat al dragostei şi unităţii l-a depăşit demult, iar el cu voia sau fără voia lui merge pe urma coloanei biruitoare şi aliniate.

Străinii care vin la noi nu mai vin doar să pescuiască în apele noastre; ci vin acum la noi ca prieteni. Noi vorbim cu ei ca ostaşi, nu ca nimeni.

Fraţii noştri au căpătat o identitate şi şi-o respectă. Aceasta ne face să vorbim cu toţi cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi rostesc Numele lui Iisus, ca nişte oameni duhovniceşti maturi, de la egal la egal. Într-o atmosferă de respect împărtăşit şi cît se poate de colaborare, spre slava lui Dumnezeu şi pentru grăbirea venirii Împărăţiei Sale, unde cu toţii vom fi la fel.

25 martie

Ce slăbănog fel de a vorbi au cei care se pot lăsa amăgiţi de chemarea de a-şi părăsi credinţa lor dintîi pentru a îmbrăţişa cineştie ce idei goale, cu iluzia unei mişcări “universale”, a unui creştinism “universal”, cenuşiu şi fără nici un miez.

Asta este cum ţi-ai lepăda naţionalitatea ta şi ai spune: eu n-am nici o naţionalitate. Sau cum ţi-ai lepăda limba şi ai spune: eu nu vreau să mai vorbesc în nici o limbă.

Şi dacă ai mai afla zece ca tine, aţi înfiinţa o altă naţionalitate. Şi aţi inventa o altă limbă, fiindcă nimeni nu poate fără acestea.

Asta ar fi încă o naţionalitate, asta ar fi încă o limbă, pe lîngă celelalte.

De aceea “universaliştii” sînt şi ei doar o nouă sectă.

Iar cei care îşi lasă credinţa dintîi spre a trece la o alta, nu fac decît ceea ce ar face un român care şi-ar lepăda naţionalitatea sa română şi ar trece la cea maghiară. Dacă n-a putut fi el de omenie român cum l-a născut Dumnezeu, va putea fi el oare mai de omenie ungur, cum s-a făcut el? Şi dacă n-a putut fi credincios unde l-a chemat Hristos, cum va putea fi acolo unde l-au chemat oamenii?

Iată de ce sîntem împotriva oricăror treceri.

Cine nu poate fi credincios aici unde l-a născut Dumnezeu şi mama lui, acela nu va mai putea fi nicăieri şi niciodată nimic altceva decît un netrebnic.

Dumnezeul nostru, Te rugăm nu mai lăsa pe nici unul dintre ai noştri şi ai Tăi să mai cadă în netrebnicia asta.

5 aprilie

În curînd ne vom despărţi poate pentru totdeauna.

Nu vreau deci să rămînă nimeni cu gîndul că urăsc pe cineva sau că am vrut să bîrfesc vreo credinţă sau vreun om.

505

N-am vrut să urăsc şi nici să bîrfesc pe nimeni, şi cu atît mai mult vreo lucrare cu adevărat evanghelică. Sau vreun adevărat evanghelist al lui Hristos.

Dacă n-am urît nici pe cei care, ca oameni, ne-au urît şi ne-au chinuit direct, atunci cum să-i urîm pe alţii?

Dar pînă în faţa Judecăţii lui Dumnezeu vom striga după duhul care dezbină şi tulbură Lucrarea lui Dumnezeu cîştigată cu Sîngele Sfînt al Lui şi cu sîngele atîtor alor Lui.

Vom fi totdeauna însă împo triva tuturor celor care, conştienţi sau inconştienţi, umblă şi lucrează în duh sectarist spre a nimici această minunată şi necesară mişcare duhovnicească a Oastei Domnului. Fiindcă ştim că Dumnezeu a vrut-o să fie aici, unealta prin care să aducă mîntuire întregului nostru neam şi prin el poate încă şi multor altele.

Chiar dacă noi toţi vom pieri sîntem datori să lăsăm să rămînă în urma noastră curată această idee şi luminoasă această ţintă.

Să se spună pînă în veci că la începutul Oastei Domnului a fost un om al lui Dumnezeu care a vrut ca biserica sa şi neamul său să facă un salt ceresc în istoria lor şi că a avut şi nişte urmaşi la fel! Să nu se spună că urmaşii săi au fost prea mici pentru a sui acest munte pe care el l-a urcat numai singur.

Dar dacă vreodată va fi nimicită şi compromisă Ideea şi scopul Oastei, atunci nu vor fi atît de vinovaţi cei dinafară, cît vom fi noi cei dinăuntrul ei.

Dumnezeu va cere mare parte din sîngele acestui neam din mîna voastră, lucrători ai Oastei Domnului, dacă nu v-aţi dat silinţele să vă înălţaţi pînă la statura Oastei, nici să vă smeriţi pînă la taina ei, zădărnicind astfel gîndul lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfînt.

O, Puterea Sfîntului Duh să ne ajute să fim atît de vrednici pe cît ne doreşte Hristos, în această Lucrare a Lui.

10 aprilie

Iată în curînd ne vom despărţi...

Vreau să mor împăcat cu toţi oamenii şi cerînd iertare tuturor celor cărora le-am putut greşi cu ceva fie spunînd prea mult fie spunînd prea puţin despre ei în această istorisire.

Am ştiut despre mulţi multe lucruri delicate şi am cunoscut multe slăbiciuni omeneşti. Dar despre toate acestea am tăcut nu pentru că le-aş fi aprobat ci pentru că le-am înţeles. Toţi ne-am avut în zbuciumata noastră viaţă de pe pămîntul acesta greşelile noastre pe care regretîndu-le Dumnezeu ni le-a acoperit. Sau neregretîndu-le, ni le va descoperi El ale fiecăruia.

Dar în sfera credinţei n-am putut tăcea şi acoperi fiindcă aici este vorba despre cu totul altceva, mult mai însemnat.

Păcatul cu privire la stricarea învăţăturii, la dezbinarea credinţei şi la nimicirea dragostei dintre fraţi, este un păcat veşnic împotriva Duhului Sfînt.

Comportarea nevrednică în mijlocul încercărilor Oastei a acelora care reprezentau Lucrarea lui Dumnezeu, sau îndeplinirea blestemată a unor slujbe de iscoade şi vînzători printre fraţi, a unora care se pretindeau drept lucrători ai Oastei, sau trăirea necinstită şi necurmată a altora care nu se ruşinau în acelaşi timp să se dea drept conducători de Oaste, astea n-am putut să nu le strigăm de pe tot acoperişul casei noastre. De la al fiecăruia din aceste trei etaje ale clădirii acesteia.

După aceste rele trebuie să strigăm şi din mormîntul nostru. Fiindcă trebuie să iubim această Lucrare mai mult decît tihna noastră, decît familia noastră, decît casa noastră, decît soarta noastră, decît viaţa noastră...

506

M-am străduit să nu fiu influenţat de nimeni în relatarea adevărului nici măcar de eul meu jignit, care poate că avea şi el cîteodată dreptate.

Cît am ştiut şi am putut, am vrut să spun numai adevărul. Şi m-am străduit să-l spun fără nici o părtinire.

Mai trăiesc încă şi astăzi mulţi dintre cei care au fost martori la aceste evenimente. Dacă ar vrea să adeverească cu sinceritate aceste lucruri, n-ar putea spune în alt fel decît aşa.

Dar mai presus de toate este Domnul meu Cel Viu şi Adevărat ai cărui ochi sînt ca para focului şi al cărui Cuvînt este ca sabia tăioasă... Va adeveri odată El Însuşi ceea ce am spus.

Şi este Duhul Adevărului care îmi controlează conştiinţa mea în fiecare clipă şi care mă învinovăţeşte sau mă dezvinovăţeşte la fiecare cuvînt spus sau tăcut.

Şi este cugetul meu, care cu mîna pe el adeveresc aceste lucruri.

Aceştia sînt martorii mei. De aceea puteţi să credeţi ceea ce v-am spus. Vreau să fiu curat de sîngele tuturor. Dar mai ales de al Lucrării lui Dumnezeu.

15 aprilie

A sosit deci şi clipa despărţirii.

Cer încă o dată iertare tuturor celor care ajungînd la capătul acestor istorisiri, vor spune: îmi pare rău, m-am aşteptat la mai mult.

Izvoarele mele au fost sărace încă din strămoşii mei.

Din neamul meu nimeni n-a umblat decît desculţ, sau în opinci şi n-a ştiut să mînuiască decît o singură unealtă: plugul. Nici unul din părinţii şi străbunii mei nu şi-au auzit numele pomenit printre ale celor mai de vază în faţa lumii. Dar, slavă lui Dumnezeu, nici printre ale celor făcători de vreun rău vreunuia din semenii lor.

... Ştiindu-le toate acestea încă de la început, desigur nu trebuia să se aştepte nimeni la prea mult.

Pentru a face o lucrare de Istorie cum s-ar cere să fie istoria cruntă şi minunată a acestei unice Lucrări Dumnezeieşti oastea Domnului s-ar cere nu numai o pregătire aleasă şi un talent mare ci şi timp mult şi linişte deplină. Apoi s-ar cere la îndemînă documente şi condiţii.

Eu n-am avut aproape nimic din acestea.

A trebuit să lucrez totul numai în ceasurile cele mai adînci din noapte, cu toate obloanele închise, cu urechea atentă la fiecare zgomot de paşi dacă nu se opresc sub fereastra mea, sau dacă nu-mi bat în poartă să-mi năvălească în casă... Cu mîinile gata să strîngă şi să ascundă totul într-o clipă.

Cîte caiete scrise astfel le-am ascuns grăbit pe nu ştiu unde iar apoi nu le-am mai aflat niciodată sau cînd le-am aflat erau ori spălate de ploaie, ori putrezite de umezeală, ori roase deşoareci... Ori arse de ai mei “ca să nu le mai afle, dacă vin să le caute...”

A trebuit astfel s-o iau iarăşi şi iarăşi de la început. Pentru fiecare parte mi-au trebuit ani de astfel de muncă.

Dar acum, slăvit să fie Domnul că am ajuns, aşa cum am ajuns pînă aici, la acest sfîrşit.

Am spus aceste lucruri pe lîngă celelalte de mai nainte sau de după acestea, ca să vedeţi că aveţi motive să-mi iertaţi greşelile sau slăbiciunile pe care mi le veţi descoperi. Căci numai din uitare sau din grabă am scris prea puţin sau prea rar despre ceea ce ar fi trebuit să spun mai mult şi mai des.

Sau dacă, uneori, sufletul mi-a fost prea amărît şi am scăpat vorbe prea grele despre unii dintre fraţii mei, pe care totuşi i-am iubit şi nu încetez nici astăzi să-i iubesc, aşa cum sînt ei.

507

Toată dorinţa mea a fost să înfăţişez şi să apăr adevărul Oastei şi cauza ei, aşa cum am cunoscut-o şi am trăit-o în toată viaţa mea împletită atît de strîns cu viaţa acestei Lucrări sfinte pe care am iubit-o cu gelozie, ca pe o mamă bună şi ca pe o soţie scumpă a sufletului meu.

Şi o voi iubi aşa pînă în veşnicie, căci o mie dacă ar fi altele, nici una nu mai este pentru noi, ca ea.

N-am vrut să arat că totdeauna am fost curajos şi tare, am avut şi eu momente de slăbiciune, dar acestea nu în faţa oamenilor sau a fraţilor, ci în tăcerea şi în singurătatea suferinţelor mele.

Prin toate cele ce le-am înfăţişat am vrut să fiu de un ajutor fraţilor şi fiilor noştri ca în astfel de împrejurări să înveţe cum să se poarte şi cum să lupte pentru ca după ce va trece ispita, să nu se ruşineze ei înşişi de felul în care au trecut prin ea.

Şi mai ales să vadă cu bucurie Faţa Domnului lor înaintea căruia se vor înfăţişa odată.

În această lumină, cred că fiecăruia îi va fi de vreun folos în vreuna din împrejurările vieţii sale vreuna din cele ce le-am spus aici.

22 aprilie joia Despărţirii şi porunca unităţii

Este Joia Cinei celei din Urmă... Seara Cinei despărţirii. Mîntuitorul Se desparte de ucenicii, de prietenii, de fraţii Săi. Seara ultimelor Lui cuvinte către ei. Seara testamentului unităţii lăsat lor şi lăsat nouă...

Tot ce a avut mai însemnat să le spună Iisus, era ca între ai Lui nimeni să nu se socotească niciodată pe sine mai mare ci fiecare să se întreacă a fi mai smerit, mai răbdător, mai ascuns de laudele şi de înălţ area oamenilor. În afară de smerenie, numai unitatea dintre ei să le fie mai însemnată.

Ce-aş avea şi eu de lăsat fraţilor mei dacă în seara asta m-aş despărţi pe totdeauna de ei?

Ce altceva decît smerenia şi unitatea!

Sînt fericit privind cum în viaţa Oastei Domnului s-a statornicit acum acest fel binecuvîntat de conducere cum a vrut Domnul să aibă totdeauna biserica Sa şi adunarea alor Săi: Adică un mănunchi de fraţi smeriţi, uniţi, iubitori, între care nici unul să nu-şi pretindă ascultarea celorlalţi, dar cu toţii să i-o dea nesiliţi aceluia sau acelora dintre ei cu mai multă smerenie, blîndeţe, bunătate, osteneală şi credincioşie.

Sînt mereu tot mai multe adunările frăţeşti în care nimeni nu ştie cine este conducătorul, dar în care fiecare frate lucrează atît de minunat cum ar vrea să-l afle venirea Domnului Iisus.

Adunări ca cele de la Pechea, de la Buciumi, de la Rogoz şi atîtea alte locuri unde toţi fraţii sînt ca fiecare şi fiecare este ca toţi, lucrarea creşte şi în număr şi în putere şi în roade, văzînd cu ochii... Acolo nimeni nu ştie cine este cel mai mare, fiindcă acela este cel mai mic.

A şa am dori să fie în toate adunările frăţeşti din toată ţara. Şi apoi în toată conducerea frăţească peţară să fie numai din aceşti mari conducători care nici să nu li se cunoască numele, atît de smeriţi şi de sfinţi să ştie lucra în via lui Hristos.

Dar acei lucrători care umblă prea mult să lucreze pe la alţii, lucrează prea puţin pe la ei înşişi.

508

Ar fi de dorit ca numai acei fraţi care au în localitatea lor o adunare vrednică, unită, harnică şi roditoare, numai aceia să meargă şi pe la al ţii să lucreze în alte adunări. Aceştia vor avea ce să înveţe cu folos pe alţii. Dar acei zişi lucrători, care sînt cunoscuţi că acasă la ei nu fac nimic, sau lucrează rău, mai bine să nu meargă nicăieri şi mai bine să nu fie primiţi de nimeni. Fiindcă ce să arate el bun la alţii cînd la ai lui n-are ce să arate?

Dumnezeu să-i binecuvînteze pe acei fraţi buni care mai întîi între ai lor se dovedesc nişte ispravnici credincioşi care chivernisesc bine bunurile Domnului lor peste care au fost puşi acolo unde sînt. Aceştia ştiu să-i înveţe şi pe alţii unde se duc ca şi aceia să facă la fel.

Scumpi ucenici ai Domnului nostru iubit, fraţii mei să învăţăm şi noi de la Domnul nostru în seara asta cele două mari taine ale slavei, cele două mari puteri ale biruinţei:

smerenia şi unitatea.

Acesta a fost testamentul lăsat la ai Săi de Domnul Iisus, din seara Cinei despărţirii de ei şi pînă la Prînzul întîlnirii în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 22, 16).

Acestea sînt cele două binecuvîntări pe care vi le doresc şi eu vouă tuturor celor care v-am iubit şi de care mă despart acuma şi mă voi despărţi în curînd.

23 aprilie vinerea Patimilor Lui şi înţelesul suferinţelor noastre

Adevărurile mari nu se cristalizează decît în încercări mari şi în timp mai îndelungat, după cum metalele preţioase nu se curăţesc decît la temperaturi mari şi la o durată mai lungă...

Am arătat aici suferinţele prin care a trecut generaţia ostaşilor dinaintea noastră şi suferinţele noastre ale generaţiei următoare (într-un anumit fel şi la nivelul puterilor noastre -), poate tot atît de mari. le-am arătat aici zic, nu cu scopul de a ne lăuda pe noi sau de a-i învinovăţi pe alţii...

Nu acesta a fost scopul. Am spus-o de la început că voi înfăţişa întîmplările văzute numai pentru a arăta că ele sînt doar haina în care Dumnezeu îmbracă adevărurile nevăzute.

Aceste adevăruri nevăzute şi nu întîmplările văzute, am vrut să le arat.

Dar altcum n-aveam cum să spun.

Nu suferinţele noastre sau felul mai frumos ori mai puţin frumos în care le-am trecut fiecare ci doresc să se vadă şi să se înveţe în primul rînd că:

lucrarea adevărată a lui Dumnezeu trebuie necurmat să aibă de dus o luptă de vreun fel. Fiindcă vrăjmaşul lui Hristos va căuta totdeauna s-o nimicească iar pentru aceasta va ataca-o necurmat, folosind cînd un fel de arme cînd altul. Cînd pe unii oameni cînd pe alţii, care fie printr-o înşelăciune fie prin alta, neveghind vor că dea în slujba lui, iar el îi va folosi apoi pentru stricarea şi dezbinarea Lucrării în care ei erau aleşi de Dumnezeu ca să lucreze tocmai pentru zidire şi nu pentru dărîmare.

Am vrut astfel ca să atrag luarea aminte a fiecăruia dintre fraţii mei spre a veghea, ca să nu cadă cumva ei înşişi în slujba diavolului.

în al doilea rînd, am vrut să arat cum de fiecare dată atacurile vrăjmaşului au fost în alt fel, iar oamenii folosiţi de el dintre noi, au fost mereu alţii. Cînd unii s-au dus ori alţii s-au compromis, el a găsit alte unelte slabe, pe care să le folosească în slujba lui. şi alte locuri prin care să pătrundă înăuntrul Casei Domnului ca s-o strice.

Asta iarăşi am arătat-o pentru ca fiecare dintre fraţii mei să vegheze ca nu cumva prin el sau pe la el vrăjmaşul să intre din nou în Lucrarea Sfîntă şi scumpă a lui Dumnezeu, pentru a-i face vreun rău.

509

apoi în al treilea rînd am arătat suferinţele prin care am trecut iarăşi numai spre a se vedea alt adevăr şi anume că orice suferinţă îngăduită de Dumnezeu se poate răbda.

Căci Dumnezeu care este Credincios nu îngăduie să fim noi ispitiţi peste puterile noastre, ci împreună cu ispita ne pregăteşte şi mijlocul ieşirii din ea, ca s-o putem suferi după cum se ştie bine că este scris (1 Cor. 10, 13).

Am arătat apoi la un moment dat, că într-un fel sau altul Duhul Domnului m-a înştiinţat mai dinainte şi asupra timpului determinat, al zilelor numărate şi chiar şi asupra locurilor cît şi unde va trebui să sufăr.

Asta iarăşi nu pentru că eram tare atunci, căci dacă aş fi fost tare, răbdam şi credeam şi luptam fără a mă gîndi că nu pot şti cît va dura, cum va fi şi unde şi fără a avea nevoie să mi se spună ca unui necredincios şi ca unui neputincios cît de puţin va trebui să rabd.

Ci Duhul Domnului a avut milă de mine fiindcă m-a văzut cît de slab eram. Şi S-a îndurat să-mi arate acestea spre a mă îmbărbăta şi spre a mă face să vă d să vă d chiar cu ochii aceştia! că El este cu mine, cu noi, cu Lucrarea Lui pentru care sufeream. Şi că nu oamenii hotărăsc cu adevărat durata şi locul suferinţei noastre, ci El Însuşi.

Altora care au fost mai tari, Domnul n-a avut nevoie de mijloacele acestea de îmbărbătare. El le-a folosit poate numai faţă de mine care eram atunci mai slab ca toţi şi ca oricînd.

Am vrut apoi să mai arat prin înşiruirea întîmplărilor grele din cuptorul prin care a trecut istoria Lucrării Oastei, că uneori în viaţă Ideea cît şi cei care s-au alipit de ea este nevoie să treacă prin curăţiri şi clarificări. Din pricină că peste Idee se pune praf, iar peste fiii ei se depune zgură.

Atunci este neapărat nevoie de focul curăţitor din care totdeauna adevărul ideii iese luminos, iar adevăraţii ei fii ies curăţiţi.

Tot ce se alege sau se leapădă sau se nimiceşte în cuptorul încercărilor era doar corp străin, doar duh străin, doar element străin de ea.

Acesta a fost scopul pentru care am scris toate acestea.

Era nevoie să arat aceste adevăruri care s-au limpezit în timpul celor cincizeci de ani de durată a Oastei din care peste jumătate i-am petrecut în cuptorul de foc, cînd mai încins, cînd mai molcomit.

Şi astea sînt testamentul pe care am vrut să-l las generaţiei care ne urmează, spre a şti mai bine ca noi cum să lupte şi cum să învingă, spre a lăsa mai unită şi mai frumoasă Lucrarea Domnului celor care îi vor urma pe ei, pînă cînd ultima generaţie de luptători vor intra biruitori sub steagul tot mai stră lucitor şi mai înalt al Ideii, ai cărei ostaşi am fost chemaţi de Hristos să-i fim şi noi şi ei.

Dacă contemporanii mei şi urmaşii noştri vor ţine seama de aceste adevăruri, atunci noi n-am trăit, n-am muncit şi n-am murit în zadar pentru ei.

Slăvit să fie Domnul.

510

25 aprilie sărbătoarea Paştilor 1976

Isus Hristos

Marele nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Cel care ai Înviat şi eşti Viu în vecii vecilor slavă veşnică Ţie.

În această Slăvită Sărbătoare a Învierii Tale, ne proşternem pînă la pămînt în faţa Ta şi Te preamărim recunoscători şi îndatoraţi din tot sufletul nostru îndatorat şi recunoscător pentru tot ce ne-ai dat prin dragostea şi Jertfa Ta pentru noi. Şi pentru tot ce ne-ai ajutat să-Ţi dăm şi noi prin dragostea şi jertfa noastră pentru Tine căci totul Doamne Iisuse vine numai de la Tine.

Ţie ţi se cuvine pe de-a-ntregul toată slava şi mulţumirea şi pentru această Lucrare. Tu ai inspirat-o, Tu ai călăuzit-o, Tu ai realizat-o, Tu ai păzit-o, Tu vei răspîndi-o, spre slava Ta şi cunoaşterea uneia din cele mai tainice şi mai prigonite de lume mişcări ale Evangheliei Tale vii, dar şi cea mai scumpă şi iubită Ţie.

Din faţa datoriei noastre am mers în faţa Ta, şi din faţa Ta, am mers în faţa ei. Înainte de orice muncăţi-am cerut ajutorul Tău şi după fiecare spor al ei,ţi-am mulţumit Ţie. Astfel toată realizarea aceasta este rodul strînsei noastre colaborări cu Tine şi a Ta cu noi.

Înaintea Ta am adus fiecare caiet gol, şi Ţi-am cerut cu lacrimi şi cu nădejde să-l umpli Tu, şi l-ai umplut. Noi n-am făcut decît să punem în ele ceea ce Tu ne-ai dat.

Am fost doar mîinile care s-au înălţat goale către Tine ca să primească, apoi s-au întors pline spre semenii noştri ca să dea.

Am fost doar vasele care s-au scufundat goale în izvoarele Tale, apoi s-au ridicat pline spre gurile însetate.

Dacă nici un flămînd nu se va plînge de noi în faţa Ta,

dacă nici un adevăr nu va veniciuntit de noi în faţa Judecăţii Tale,

dacă nici un însetat nu ne va învinui pe drept,

dacă nici un înaintaş al nostru şi nici un urmaş al Tău nu se va ru şina de noi în Ziua Judecăţii Tale,

dacă duhul Oastei Tale şi solia ei vor mărturisi bine despre împlinirea datoriei noastre faţă de el, faţă de Tine,

dacă în fiecare gînd şi în fiecare rînd pe care le-am cuprins în aceste pagini, am tălmăcit bine şi după voia Ta adevărul pe care Tu ni l-ai inspirat în aşa fel ca să fie pe deplin şi întocmai înţeles de către toţi acei care ai vrut să li-l trimiţi,

atunci Te rugăm Doamne, dăruieşte sufletelor noastre bucuria mulţumirii Tale şi odihna binefăcătoare a datoriei cinstit îndeplinite.

Încredinţînd încă o dată în Mîna Ta puternică şi în grija Ta iubitoare tot viitorul Oastei Tale în care este împletit şi tot viitorul fiecăruia dintre noi, te rugăm Scumpul şi Dulcele nostru Mîntuitor Iisus Hristos, să ai grijă de amîndouă aceste comori care ne sînt nouă una, tot aşa cum ai avut grijă şi pînă acum.

Vindecă-i toate spărturile dinăuntru şi apără-i toate zidurile ei dinafară.

Adu-i pe toţi fraţii la unitatea fericită a aceleiaşi învăţături. Şi încheagă-i fierbinte în biruinţa aceleiaşi credinţe.

511

Pentru împlinirea măreţului ideal al învierii bisericii noastre şi al mîntuirii întregului nostru popor, pentru care ne-ai ales Tu!

Şi primeşte jertfa înaltă şi deplină a dragostei şi recunoştinţei noastre pe care Ţi-o aducemţie, în care ne-am îngropat cea mai fierbinte, mai frumoasă şi mai dulce parte din fiinţa noastră.

Că a Ta Dumnezeul nostru este Împărăţia, puterea şi mărirea, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh.

Slavă veşnică Ţie

Marele nostru Mîntuitor şi Dumnezeu Cel care ai Înviat şi eşti Viu în vecii vecilor

Iisus Hristos. Amin.

512

La Nunta ta de aur...

La Nunta ta de aur preadulce mama mea

nespusă fericire şi dragoste ţi-aş vrea

prin imnul şi calvarul atît de sfînt şi greu

prin tot ce-ţi dă şi-ţi cere, să-L nalţi pe Dumnezeu.

Reverse-Şi peste tine tot Harul Său Hristos, deschidă-ţi-se drumul mereu mai luminos, mărească-ţi-se norii din cerul tău senin, mulţească-ţi-se fiii cu umbletul divin, lărgească-ţi-se cîmpul de lucru fericit, întoarcă-ţi-se vesel tot ce-a plecat mîhnit, rodească-ţi tot ce semeni cu însutit cules, sfinţească-ţi mărturia curatului înţeles, mărească-ţi-se ceata de fii duhovniceşti, înalţă-ţi-se steagul izbînzilor cereşti lungească-ţi-se veacul senin şi fericit şi fie-ţi răsplătire Hristos desăvîrşit.

Hristos să-ţi fie Ţinta în tot ce iei şi dai,

pe calea Lui să umbli, în slujba Lui să stai.

La El ţinînd privirea, la El s-asculţi oricînd, porunca Lui să-ţi fie şi inimă şi gînd.

Folosul Lui să-l cauţi, Cuvîntul Lui să-L crezi, spre cinstea Lui să-ţi fie tot ce-ai să mai lucrezi. Unirea Lui să-ţi crească un rod etern şi greu prin tot ce-ţi dă şi-ţi cere să-L ai pe Dumnezeu.

aşa-ţi doresc eu ţie Lucrarea Lui, aşa

la Nunta ta de aur, preascumpă mama mea!

513

Slăvit să fie Domnul

căci El ne-a dă ruit

Lumina şi-Ajutorul

s-ajungem la...

... sfîrşit.

Slăvit să fie Domnul

căci numai Lui, deplin

I se cuvine slava acum şi-n veci...

... AMIN.

514

Cuprinsul

Nr.Capitol PoeziePag.

Slavă veşnică Iubirii

Închinare

Meditaţie despre Jertfă

Al treilea cuvînt

Răbdare, o încă puţină răbdare

Mai ţineţi, mai ţineţi

1Cel mai frumos Iisus

O, Doamne ai milă

Nu te-ndoi!

2O taină a lui Dumnezeu

Loviţi am fost

3La scadenţa ispăşirilor

Cînd te-or covîrşi ispitele

O, vin-la noi...

Mai este încă har...

4Aur lămurit, trestii clătinate

Nu-i odihnă-n lume...

Isuse Veşnica Iubire

De-atîta vreme-auzi şi tu chemarea

Coboară seara mult dorită

De-atîtea ori te-a cercetat pe tine

Dac-ai mai crede...

5În noaptea aceea...

Mormîntul meu...

Strig de-o zi şi-o noapte-ntruna

O, Semnul Lui...

Astăzi lîngă mine

Solia vieţii mele-apuse159

Noapte în gheenă...174

Atunci cînd Te-am aflat pe Tine183

O, nu-s mai tari!...

Zbori dulce înger

O, tu mai ai putere, rabdă!

515

6Zile rînduite şi paşi număraţi

Se cerne printre gratii...

O, îngeri preaiubiţi...

O, om ce mari răspunderi ai

N-am să uit Iisuse Doamne niciodată

Reîntîlnirea...

O, bucuraţi-vă!

7Printre leu şi printre urs

Reîntoarcere

Ce duşmănit eşti Tu acum

Cine-şi va alege frate

Cine va primi-n Lucrare

Eu merg luptînd nainte

Cînd cu vorbiri viclene

În templul sfînt al Oastei

8Al şaptelea foc

Şiroaie neoprite de lacrimi

Şi totuşi Doamne

Greşit-am Doamne

La fereastra cu zăbrele

Iertare Îţi cerem

Doamne, Dumnezeul...

A sosit izbăvirea

Hristos ne-a adus biruinţa

Cu ce-ai ieşit din flăcări?

Frumoasă dragoste dintîi

Sîntem nevinovaţi!

De ce, de ce, de ce?

Din cea mai adîncă

O, Tatăl Bunătăţii

9A doua judecată

Uşa...

Pe patul morţii mele

Cine va primi pe-acela

Suflet dezrădăcinat

516

Vă chem...

10Va veni un altul...

Chiar dac-ar fi

Am îngropat un înger drag...

Te-am aşteptat

Cum ne-ai putut minţi?

Mă leg cu legămînt cumplit

N-ai să ne-nvingi!

Spun cel mai greu cuvînt

11Semnele Oastei Domnului

Mărturisesc...

Sfîrşit de bătălie...

Tată Sfînt mulţumiri...

Slăvit să fii Slăvit Iisus

Voi cei ce-aţi fost

12Voi nu puteţi veni cu noi...

Nu-nlătura o Doamne

Nu ne-asculta o Doamne

Cînd înţelegi...

O, morţi rămaşi...

Mai rari mereu...

O, cum să pot?

O, lacrimile-acestea

13E poate ultima-ncercare...

Eu nu mă tem de moarte

Aş vrea...

14Să ne apropiem de sfîrşit

Îmi place cîteodată

O, cum să-întîrzie pedeapsa!...

La Nunta ta de aur...

Cuprinsul514

Lucrările517

517

Notă adaus

Traian Dorz

În colecţia de “Cîntări Nemuritoare” a mai scris:

VolNr.CaietNr. poezii

11Cîntările Dintîi420 poezii

2Cîntări Îndepărtate

3Cîntări Luptătoare

24Cîntările Bibliei313 poezii

5Cîntările Psalmilor

6Poemele lui Solomon

37 La Izvoarele Luminii7000 proverbe versificate şi comentate

8Comori Universale

9Pe cărările Luminii

410Osana, Osana500 poezii ilustrate pentru copii

11Cîntarea îngeraşilor

12Cîte-o povestire mică

13Cîntă-mi mamă

5-Cîntările Domnului

colecţia de cîntări a Oastei Domnului2088 poezii

614Cîntările Anilor592 poezii

15Cîntările Roadelor

16Cîntări de Drum

717Cîntări Nemuritoare664 poezii

18Cîntarea Cîntărilor mele

19Cîntările din Urmă

820Cîntarea Învierii712 poezii

21Cîntarea Veşniciei

22Cîntarea Biruinţei

923Cîntări Uitate601 poezii

24Cîntări de Sus

25Cîntări Noi

1026Cîntările Căinţei602 poezii

27Cîntările Eterne

28Cîntarea Viitoare

1129Biblia Versificată306 poezii

30Minune şi Taină

31Eternele Poeme neterminată

518

Prin harul lui Dumnezeu, în afară de volumele de poezii apărute în colecţia “Cîntări Nemuritoare”, traian Dorz a mai scris următoarele lucrări:

Proză:

IISUS HRISTOS DUMNEZEUL NOSTRU

Meditaţii la Sf. Evanghelie de la Ioan

Vol. CapTitlu caiet

11Hristos dumnezeul nostru

2Hristos sfinţitorul nostru

3Hristos înnoitorul nostru

24Hristos izvorul nostru

5Hristos binefăcătorul nostru

6Hristos pîinea noastră

37Hristos învăţătorul nostru

8Hristos luminătorul nostru

9Hristos vindecătorul nostru

410Hristos păstorul nostru

11Hristos învierea noastră

12Hristos împăratul nostru

513Hristos modelul nostru

14Hristos adevărul nostru

15Hristos viaţa noastră

616Hristos pacea noastră

17Hristos mijlocitorul nostru

18Hristos răscumpărătorul nostru

719Hristos jertfa noastră

20Hristos mîntuitorul nostru

21slava noastră

HRISTOS pîinea noastră zilnică scurte meditaţii zilnice pentru toate zilele anului de la 1 ianuarie pînă la 31 decembrie.

HRISTOS comoara Psalmilor meditaţii zilnice la Psalmi

Vol. 1De la 1 Ianuariela 30 iunie

Vol. 2De la 1 iuliela 31 decembrie

519

Cugetări Nemuritoare

VolNrCaietul

11Prietenul tinereţii mele

2Mărgăritarul Ascuns

3Piatra scumpă

24Lumina iubitului fiu

5Calea bunului urmaş

6Avuţia sfîntului moştenitor

37Păşunile dulci

8Săgeţile biruitoare

9Cununile slăvite

410Poruncile Iubirii

11Răsplata Ascultării

12Strălucirea Biruinţei

513Crucea mîntuitoare

14Eterna iubire

15Mărturisirea strălucită

616Porţile Veşniciei

17Numele biruitorului

18Garanţia netrecătoare

719Lupta cea bună

20Alergarea cea stăruitoare

21Credinţa cea încununată

822La Ţărmul Întîlnirii

23La Ospăţul Veşniciei

24La Strălucirea Viitoare

925Întîi să Fim

26Dorim să Fim

27Şi acum să Facem

1028Semănaţi Cuvîntul Sfînt

520

îndrumări nemuritoare

NrCaietul

1Cărarea Tinereţii curate

2Scumpele noastre surori

3Împreună lucrători cu Dumnezeu

4Dreptarul învăţăturii sănătoase

5Trei zile şi adevăruri istorice

- 12 septembrie 1937

- 12 februarie 1938

- 7 noiembrie 1976

6Sfinţii noştri înaintaşi

povestiri nemuritoare

NrCaietul

1Pe genunchii lui Iisus

2Leagănul de Aur

3Ţara Minunată

4Cireşul Înflorit

HRISTOS puterea apostoliei

Meditaţii la Apostolele Anului

VolCaietul

126 apostolele din prima jumătate a anului

226 apostolele din a doua jumătate a anului

HRISTOS taina Evangheliei meditaţii la evangheliile anului

VolCaietul

126 evanghelia din prima jumătate a anului

226 evanghelia din a doua jumătate a anului

Piese şi montaje religioase

VolCaietul

Vol. 1Vine Domnul Copilaşprogram de Crăciun pt. copii

Vol. 2Hristos S-a Născutpetrecere de Crăciun

Vol. 3Hristos a Înviatpetrecere de Paşti

surorile noastre sfinte -

Petrecere duhovnicească pentru surori pentru Istoria unei Jertfe

Nr Caietul Durata Din La

1 Grăuntele 12 ani 1923 1935

2 Cernerea 12 ani 1935 1947

3 Rugul 30 ani 1947 1977

4 Pîrga 12 ani 1977 1989

Pentru toate, Slăvit să fie Domnul.

Astăzi, 29-IV-1997, am terminat de corectat vol. III din Istorie. 521 pag. = 22.028 rînduri

4,755 MB

1.163.346 caractere = 246.751 cuvinte 22.028 rînduri = 18.888 propoziţii = 11.739 fraze

Am început cartea în 4-II-1997 şi am terminat-o în 29-IV-1997.

84 de zile.

Ediţie transcrisă şi îngrijită de Ion Lupiţa

ostaş al Domnului -

CANADA

11

Slăvit să fie Domnul!

Astăzi în 29-IV-1997 am corectat şi aranjat definitiv această versiune a cărţii din Istorie vol. 3

Ion Lupiţa

Printed in Canada.

Technorati Tags: Dumnezeu,credinta,rugaciune,suferinta,inchisoare,tulburare,dezbinare,secte,religie,securitate,prigoane